Razboiul Rece

Un atentat comis în 1957 în Franţa va rămâne nepedepsit din cauza unei gafe a justiţiei cehe



Un atentat organizat în mai 1957 la Strasbourg de către agenţi ai serviciilor secrete cehoslovace, în care a fost ucisă Henriette Trémeaud, soţia prefectului din Bas-Rhin la acea vreme, va rămâne nepedepsit din...

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10084/8/

Intr-una din marile crize ale razboiului rece, autoritatile Germaniei de Est au inceput la 13 august 1961 ridicarea Zidului Berlinului, o constructie care izola complet Berlinul Occidental de cel Estic. Numit si "Zidul Rusinii", acel simbol al Cortinii de Fier a avut o lungime de 155 de kilometri, inaltime de 3,6 metri si era intarit cu sarma ghimpata, transee, 302 turnuri de observatie si 20 de buncare. Ultima posibilitate de evadare spre libertate era anulata si granita interna a Germaniei de Est era "sigilata".

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10038/8/

Numele americanului Allen Dulles este legat de Agentia Centrala de Informatii (CIA) a SUA, caci el este primul civil devenit director al acestui tip de serviciu secret. Dar nu numai atat, caci in perioada mandatului sau (1953-1961) el a fost implicat in tentativele de lovituri de stat care s-au desfasurat in Iran (1953), Guatemala (1954), Cuba (1961). Si asasinarea lui Patrice Lumumba (1961), prim-ministru al Republicii Congo (belgian), acuzat de pro-sovietism, a fost legata de agenti ai CIA, alaturi de serviciile secrete belgiene.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9928/8/

O poveste adevarata si foarte trista s-a derulat în perioada „razboiului rece”, iar personajul principal a fost micuta americanca Samantha Smith Reed. Aceasta fetita nascuta în 1972 în localitatea Houlton din statul Maine a trimis în noiembrie 1982 o scrisoare incredibila liderului sovietic Iuri Andropov (ales în aceeasi luna secretar general al Partidului Comunist al URSS). În contextul în care înarmarea nucleara se extinsese în spatiul cosmic, Samantha îl întreba, printre altele, „De ce vrei sa cuceresti lumea, sau cel putin tara mea?”

Cotitura istorică de la Malta

În 2-3 decembrie 1989, în apropierea insulei Malta, la bordul vasului sovietic “Maxim Gorki”, a avut loc o întâlnire între George Bush şi Mihail Gorbaciov. În ciuda numeroaselor analize şi speculaţii asupra întâlnirii de la Malta, în prezent istoricii au la dispoziţie doar versiunea sovietică a stenogramelor. În mesajul adresat sovieticilor în prima noapte a anului 1989, Mihail Gorbaciov promisese că, până la sfârşitul anului, “războiul rece” va lua sfârşit. Vremea schimbării sosise.



În memoriile sale, Mihail Gorbaciov a vorbit despre convorbirile pe care le-a avut la Malta, în 2-3 decembrie 1989, cu preşedintele Statelor Unite ale Americii, George Bush, ca despre “o cotitură istorică”. Cu puţin timp înainte, în 26-27 noiembrie 1989, Gorbaciov avusese o întâlnire cu preşedintele Franţei, Mitterand, iar în 1 decembrie 1989, se întâlnise la Vatican cu papa Ioan Paul al II-lea. De la Roma, Gorbaciov a plecat direct spre insula Malta, pentru a se întâlni cu preşedintele american la bordul vasului sovietic “Maxim Gorki”.


Întâlnirea dintre Gorbaciov şi Bush a fost pregătită din timp, în cele mai mici amănunte. La 21 septembrie 1989, cu prilejul vizitei ministrului de Externe sovietic Eduard Sevarnadze la Washington şi al discuţiei acestuia cu Bush s-a căzut de acord asupra unei întâlniri la nivel înalt, la care să se discute despre schimbările rapide care aveau loc în blocul răsăritean şi a evoluţiei democratice în lume în general. Preşedintele american a apreciat că nu este neapărat necesar ca în urma discuţiilor să fie semnate documente, dar îşi exprima convingerea că întâlnirea va încheia “noi propuneri” pentru a se ajunge la “oprirea reciprocă a producţiei de material fisionabil pentru focoasele nucleare”.

În realitate, dominante erau problemele politice, chiar dacă cele militare ocupau un loc important în relaţiile americano-sovietice.


Ministrul Sevarnadze declara, la 31 octombrie, că la Malta va avea loc un dialog deschis, sincer şi liber, că nu se vor încheia acorduri asupra unor probleme concrete, iar presa nu avea acces la discuţii. A doua zi, George Bush afirma că niciuna din părţi “nu avea în vedere ca la această întâlnire să se adopte hotărâri importante sau să se încheie înţelegeri”, dar că va reitera interesul SUA pentru succesul “restructurării” iniţiate de Gorbaciov şi evoluţia evenimentelor din Europa răsăriteană.


În preajma întâlnirii, la 22 noiembrie, preşedintele american preciza că-i va cere lui Gorbaciov să contruiască împreună o lume nouă, deoarece în Europa „a venit libertatea” şi dorea ca Uniunea Sovietică să adopte o atitudine „care să depăşească limitele reţinerii”, precizând că pacea construită împreună urma să fie diferită de cea de până atunci.

În ciuda numeroaselor analize şi speculaţii asupra întâlnirii de la Malta, în prezent istoricii au la dispoziţie doar versiunea sovietică a stenogramelor, în varianta în care le-a publicat Gorbaciov. Cert este că anumite momente ale întrevederii nu au fost consemnate, fiind “între patru ochi”, şi anumite pasaje înregistrate nu au fost făcute publice niciodată.

S-a speculat mult că la Malta s-au delimitat din nou “sferele de influenţă”.

Se pare că Mihail Gorbaciov a dat asigurări că Uniunea Sovietică nu urmăreşte nici un obiectiv în America Centrală, nu doreşte să cucerească baze pentru arme şi nici puncte de sprijin.

Cu toate că singurul lider din blocul socialist european care părea că nu înţelege schimbarea pornită de Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu, mai era încă în funcţie, cei doi lideri ai lumii au afirmat, diplomatic, în timpul unor interviuri acordate după mai mult timp, că nu-şi aduc aminte să se fi discutat explicit despre România sau Ceauşescu.

Cert este faptul că Bush a ţinut să-şi exprime aprecierea pentru reacţia pe care Uniunea Sovietică a avut-o faţă de schimbările dinamice şi, în acelaşi timp, fundamentale care s-au produs în Europa, numindu-l pe Gorbaciov “catalizatorul” lor.


După întâlnirea de la Malta, Gorbaciov s-a grăbit să ajungă la Moscova, pentru că în 4 decembrie programase o întâlnire a reprezentanţilor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În aceeaşi zi, şeful sovietic l-a primit şi pe Nicolae Ceauşescu. Atmosfera întâlnirii dintre cei doi lideri comunişti a fost descrisă de M.R. Beshloss şi S.Talbot, consilieri ai lui George Bush. Fără a cita sursele, cei doi afirmau că Nicolae Ceauşescu s-a remarcat printr-o agitaţie evidentă. Şeful comuniştilor români se plângea de ofensiva americanilor şi vest-europenilor împotriva comunismului şi propunea o nouă reuniune a Pactului la Bucureşti, ca să elaboreze “contraofensiva”.


Ziarul “Scânteia”, din 4 decembrie 1989, anunţa că reprezentanţii Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, Republicii Democrate Germane şi României s-au reunit la Moscova pentru a da o declaraţie comună privitoare la faptul că invazia Cehoslovaciei din 1968 a fost o imixtiune în treburile interne ale altui popor. Totodată, cei prezenţi la întrunire se angajau ca pe viitor să folosească numai mijloace politice pentru reglementarea oricăror probleme.


Cât de eficace era Securitatea rezultă dintr-un raport olograf, exemplar unic, semnat şi parafat de generalul colonel Iulian Vlad, adresat preşedintelui României, privind problemele ce urmau a fi discutate în cadrul întâlnirii de la Malta. Securitatea îl avertiza pe Ceauşescu că la Malta va fi stabilit un nou echilibru european. Românii au aflat şi că în cadrul unor consultări din ultimele zile cu Administraţia din Washington, guvernele Angliei, Franţei, R.F. Germania şi Italia au insistat pentru evitarea adoptării de către SUA şi URSS a unor hotărâri definitive referitoare la modificarea echilibrului militar în Europa, fără consultarea prealabilă şi consimţământul ţărilor vest-europene, realizarea treptată a reducerii armamentelor şi efectivelor dislocate în Europa, urmând ca problema unor diminuări semnificative să fie analizată numai după ce vor exista garanţii certe că URSS este dispusă să renunţe la forţa sa militară; respectarea de către SUA a înţelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă. Franţa şi Marea Britanie au solicitat totodată ca, în perspectiva construirii unei confederaţii a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum şi o polarizare politico-economică, şi chiar militară, între aceasta şi URSS, de genul celei existente înaintea celui de-al doilea război mondial.


Un raport DIE

Conform raportului DIE al Securităţii, datat la 2 decembrie 1989, într-un interviu acordat cu puţin timp înainte, George Bush făcea referiri directe la situaţia din România.


„Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green, care îmi este prieten. L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent, ce cunoaşte bine părerile mele despre democraţie şi libertate. Cred că Alan Green a plecat la 29.11.1989 spre România şi el va prezenta punctul nostru de vedere, al meu personal, preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În orice caz, vom încerca, dar va fi foarte greu” - George Bush.


Raportul lui Iulian Vlad către Ceauşescu


„În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate problema privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale. Este de aşteptat să se ajungă la noi înţelegeri de restrângere a zonelor de confruntare directe în favoarea celor de convergenţă a intereselor. Sunt date că URSS va face noi concesii în favoarea americanilor în schimbul obţinerii de ajutoare economice şi financiare. Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul European, care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind: “dezideologizarea relaţiilor internaţionale” şi crearea aşa-numitei “case comune europene”.

În acest context se va aborda şi problema existenţei celor două blocuri militare, în sensul menţinerii acestora încă o anumită perioadă, cel puţin până la stabilizarea situaţiei în Europa de est. În ceea ce priveşte intensificarea preocupărilor guvernului de la Bonn pentru reunificarea Germaniei, se va conveni să fie sprijinite, dar pentru o perioadă temporizate spre a fi încadrate în “procesul de integrare europeană”. Ambele părţi se vor pronunţa pentru accelerarea negocierilor bilaterale de reducere a armamentelor şi cheltuielilor militare, URSS fiind interesată să aloce mai multe fonduri pentru satisfacerea unor necesităţi interne, iar SUA să diminueze deficitul mare al balanţei de plăţi. Este posibil ca, în timpul întâlnirii, Bush să facă public intenţia de a reduce efectivele americane staţionate în Europa, ca un răspuns la măsurile similar adoptate unilateral de URSS. Pe planul relaţiilor bilaterale, preşedintele SUA va manifesta disponibilitate pentru sprijinirea economică a URSS, condiţionat de extinderea reformelor sovietice prin luarea în considerare în şi mai mare măsură a mecanismelor economiei de piaţă.

Pe lângă solicitarea expresă de ajutoare financiare, Gorbaciov va insista pentru obţinerea de către URSS a clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, precum şi pentru reducerea restricţiilor pe linia transferului de tehnologie. Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de “reforme reale”, fiind avute în vedere, R.P.Chineză, Cuba şi România. Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier.”

Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1984-1985)

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9707/8/

Spionul care alege sa faca un joc dublu nu mai are cale de intoarcere. In spionaj functioneaza principiul dominoului: un agent dublu prins darama mai multe "popice" pentru a obtine clementa. Dar "cartitele" sunt si victimele noului venit in tabara inamica: pentru a castiga increderea noilor sefi, ele demasca agentii dubli din propria tabara... Evident, discutam despre cele doua mari puteri mondiale, SUA si Rusia. Singura diferenta este ca in URSS "cartitele" erau executate, iar in SUA erau (sunt) inchise pe viata.

Dincolo de Zidul Berlinului


Apariția, de pe o zi pe alta, a graniței ce separa Berlinul de Est de Berlinul de Vest, a separat mii de familii și prieteni. Zidul Berlinului a despărțit orașul în două și i-a forțat pe berlinezi să recurgă la tot soiul de metode de a fugi din Est. Unii au avut noroc și au supraviețuit acestor încercări; foarte mulți însă au murit încercând să treacă această barieră dintre două lumi.

Oamenii din Est au fost foarte inventivi în privința metodelor de evadare. În primele zile, era suficient să încerce să se cațere pe gardul de sârmă ghimpată, dar odată cu fortificarea zidului lucrurile s-au complicat. Astfel, oamenii săpau tunele pe sub zid sau așteptau un vânt favorabil pentru a zbura cu balonul peste zid (într-o astfel de încercare a murit ultima persoană decedată în urma unei tentative de evadare, în martie 1989). Alții s-au urcat la volanul unei mașini și au trecut pur și simplu prin gardul de la punctul de trecere. De aceea, autoritățile au adăugat la aceste puncte de trecere bare de metal, pentru a evita astfel de tentative de evadare. Câțiva au fost însă mai inventivi și au modificat o mașină astfel încât capota să se desprindă la impactul cu o bară de metal; s-au lăsat în jos și au trecut pur și simplu pe sub bară. Drept răspuns, autoritățile au construit drumuri în zig-zag la graniță!

Come back soon

Una din poveștile fericite de evadare îi aparține lui Thomas Krüger, care a zburat un avion de mici dimensiuni peste granița berlineză. Avionul a fost apoi demontat și trimis înapoi în Germania de Est, asta după ce soldații RAF pictaseră pe el slogane de genul „wish you were here” sau „come back soon”.

Unul din cazurile tragice: Siegfried Noffke

Anul 1962 a fost, pentru Berlin, anul tunelurilor săpate pe sub infamul Zid. Atunci au fost înregistrate cele mai multe asemenea tentative de evadare din Germania de Vest – mai bine de 12 tunele au fost construite în 1962 pe sub Zidul Berlinului. Nu avem însă tot atâtea povești cu final fericit. Unele tentative de evadare s-au sfârșit cu bine, în timp ce altele nu. Una dintre acestea din urmă marchează și povestea lui Siegfried Noffke, un tânăr de 22 de ani care nu dorea altceva decât să-și aducă soția și copilul în Berlinul de Vest.

Siegfried Noffke s-a născut în anul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. După sfârșitul acestuia, a crescut în sectorul sovietic al Berlinului, însă în anii '50 a fugit și s-a mutat în sectorul vestic. În mai 1961, după ce i s-a născut primul copil, Siegfried s-a căsătorit cu iubita lui, Hannelore, care locuia însă în Berlinul de Est. Hannelore nu a primit, pentru ea și pentru fiul ei, permisiunea de a se muta în Germania de Vest, pentru a fi alături de soțul ei, astfel că după construirea Zidului, familia Noffke a fost – ca mii de alte familii – separată.

În primele luni după construirea Zidului, Siegfried și Hannelore se întâlneau, ca toate cuplurile despărțite de noua graniță, în zona punctelor de trecere și-și vorbeau de la distanță. Cu ocazia unei asemenea întâlniri, în 1962, Siegfried a făcut cunoștiință cu un alt bărbat care se afla în aceeași situație ca el; acesta l-a invitat să se alăture unui grup care plănuia să sape un tunel pe sub Zid prin care să-și aducă soțiile în Berlinul de Vest.

Siegfried Noffke, Dieter H. și Dieter G. au început să sape tunelul din subsolul unei case aflate pe Sebastianstrasse, o stradă în imediata apropiere a zidului; capătul celălalt al tunelului urma să fie la 200 de metri distanță, sub Heinrich-Heine-Strasse, la numărul 48/49.

Planul celor trei era însă sortit eșecului deoarece, printr-o coincidență nefericită, autoritățile est-germane au aflat de acesta. Una din femeile care urma să fugă din Berlinul de Est cu ajutorul celor trei i-a vorbit fratelui ei de acest plan, fără să știe că acesta era informator pentru Stasi. Acesta, având numele de cod „Pankow”, după cum reiese din documente, și-a informat imediat superiorii cu privire la planul de evadare.

În curând, grupului format din Noffke, Dieter H. și Dieter G. li s-a alăturat un alt tânăr; era de fapt informatorul „Pankow”, aflat într-o misiune sub acoperire pentru urmărirea grupului de „infractori”. El a fost primit fără suspiciuni în grup și a participat la toate pregătirile fără ca ceilalți trei bărbați să-i pună la îndoială sinceritatea. „Pankow” a fost alături de ei și în ziua în care cei trei au pătruns în subsolul de la Heinrich-Heine-Strasse, nr. 48/49. Era 28 iunie 1962.



Tinerii au fost întâmpinați, bineînțeles, de agenți Stasi care au început să tragă imediat ce Siegfried Noffke și Dieter H. au pătruns în subsol. Potrivit rapoartelor întocmite ulterior, unul dintre agenții Stasi s-a speriat și, în ciuda planului stabilit dinainte de a-i aresta pe cei trei, a început să tragă. Siegfried Noffke a fost grav rănit, la fel și Dieter H., însă agenții nu i-au dus la spital decât după interogatoriu. Noffke a murit în drum spre spital, dar Dieter H. a supraviețuit; în octombrie 1962 a fost condamnat la 9 ani de închisoare.

După căderea regimului comunist din RDG și reunficarea Germaniei, informatorul Stasi care i-a dat de gol pe cei trei bărbați și agentul care ar fi tras glontele ce l-a ucis pe Noffke au refuzat să vorbească despre cele întâmplate în vara anului 1962. Cei doi au fost aduși în fața justiției în baza documentelor din arhivele Stasi, însă cazul nu a putut fi încheiat din lipsă de probe concludente.

România în perioada războiului rece


Divizarea Europei. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, confruntarea dintre Marile Puteri a continuat sub o altă formă – Războiul Rece – având ca principali protagonişti S.U.A. şi U.R.S.S. Reprezentând sisteme politice opuse – democraţia occidentală, respectiv totalitarismul stalinist – cele două superputeri au intrat în conflict deschis la scurt timp după încheierea păcii.

S.U.A. intenţiona să susţină o lume postbelică construită pe modelul democraţiei occidentale, crearea O.N.U. fiind primul pas în acest sens. Profitând de o prezenţă militară masivă, U.R.S.S. a refuzat statelor aflate în zona sa de influenţă dreptul la organizarea de alegeri libere, contribuind decisiv la transfonnarea lor în „democraţii populare”. În felul acesta, ţările Europei de Est au fost transformate în sateliti ai Moscovei, cărora li s-au impus regimuri politice asemănătoare celui sovietic.

Expansiunii sovietice americanii îi răspund prin lansarea doctrinei Truman (1947), numită şi „doctrina îndiguirii“ (conteinment). În plan economic, statele europene urmau să primească un substanţial sprijin financiar american. Primele ajutoare, de urgenţă, sunt dirijate către Grecia şi Turcia, urmând ca pentru Europa Occidentală asistenţa financiară să devină sistematică şi masivă (Planul Marshall). În plan militar, se pun bazele Pactului Atlantic (1948), semnat de 12 state occidentale şi transformat un an mai târziu în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).

Replica U.R.S.S. a fost rapidă: a constituit C.A.E.R.-ul (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), a realizat prima explozie nucleară (1949) şi a organizat împreună cu statele comuniste nou create Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955).

Acest nou tip de conflict dintre S.U.A şi U.R,S.S., cunoscut sub numele de „Războiul Rece“, n-a degenerat într-un război propriu-zis între cele două ţări, dar a cunoscut 0 succesiune de crize politice: blocarea Berlinului (1948), criza rachetelor din Cuba (1962), dar şi conflicte locale, deschise, precum războaiele din Coreea şi apoi cel din Vietnam. Costurile exorbitante ale cursei înarmărilor, dar şi „lecţiile“ războiului din Vietnam, au condus, spre anii ’70, la detensionarea treptată a relaţiilor dintre cele două blocuri politico-militare, pentru ca după 1985 Mihail Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., să reducă responsabilităţile Moscovei în lume, deoarece această poziţie „înghiţea” prea mult din resursele ţării.


Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu

România şi Războiul Rece. Încheierea războiului (1945) situa România în tabăra statelor învinse, cu toate consecinţele politice şi economice ce au urmat. Plasarea sa în zona de influenţă a U.R.S.S. s-a dovedit a fi decisivă pentru evoluţia regimului politic după 1947. Impus prin forţă, regimul comunist a scos pentru o jumătate de secol ţara din rândul naţiunilor democratice. România denunţă planul Marshall (1947), devine membră C.A.E.R. (1949) şi aderă la Tratatul de la Varşovia (1955). În timpul regimului de nuanţă stalinistă al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a susţinut poziţia Moscovei în criza iugoslavă şi cea maghiară (1956). Sub conducerea comunistului reformator Imre Nagy, maghiarii încercau să pună capăt sistemului partidului unic şi să obţină retragerea Ungariei din pactul de la Varşovia, motiv pentru care Dej a susţinut fără echivoc invadarea Ungariei de către Hruşciov. În condiţiile sporirii încrederii pe care Moscova o manifesta faţă de liderii Partidului Comunist din România, se obţine retragerea trupelor sovietice din ţară (1958).

Criza rachetelor din Cuba şi conflictul chinezo-sovietic din anii ’60 i-au permis lui Dej să facă primii paşi în „destalinizarea“ ţării şi să adopte o linie comunistă naţionalistă. Odată cu declaraţia din aprilie (1964) prin care România respingea Planul Valev lansat de U.R.S.S., în cadrul căruia ţării noastre îi revenea rolul de furnizor de produse agricole, distanţa faţă de puterea sovietică se va accentua.

Primii ani ai regimului Ceauşescu aduc o perioadă de relativă destindere şi o accentuare a distanţării faţă de politica Moscovei. Este vremea unor decizii majore, precum recunoaşterea R.F.G., Romania devenind astfel primul stat socialist cu care Germania stabileşte relaţii diplomatice (1967). Se stabilesc relaţii diplomatice cu Israelul, ţara devine membră a Fondului Monetar Intemaţional şi a Băncii Mondiale şi s-a declarat ferm împotriva cursei înarmărilor, în special a celor nucleare. Refuzul României de a participa la intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (1968) a reprezentat un moment semnificativ în detaşarea ţării de politica Moscovei, fiind apreciată admirativ de politicienii vremii.

Dar independenţa faţă de U.R.S.S. reprezenta, în acelaşi timp, consolidarea naţional-comunismului, care va evolua treptat spre revenirea practicilor staliniste şi spre izolarea diplomatică a României. La începutul anilor ’70, în urma vizitelor efectuate în China şi Coreea de Nord, practici ale „revoluţiei culturale“ chineze, precum şi modelul nord-coreean de dezvoltare se vor regăsi tot mai pregnant în politica economică, socială şi culturală promovată de regimul Ceauşescu.

Nemulţumirea socială tot mai accentuată datorată crizei economice interne, cultul exacerbat al personalităţii conducătorului, politica demografică şi atitudinea faţă de lumea satelor a condus la prăbuşirea regimului Ceauşescu şi, odată cu el, a comunismului în România. Evenimentele de la finele anului 1989 vor readuce România între statele democratice ale lumii.

Odată cu revoluţiile anticomuniste desfăşurate în 1989 în Europa de Est, care au dus la prăbuşirea comunismului, se încheie şi Războiul Rece.

Glasnost şi perestroika


Mihail Gorbaciov a preluat puterea în U.R.S.S. în martie 1985, la scurtă vreme după moartea lui Konstantin Cernenko. Meritul recunoscut al lui Gorbaciov a fost acela de a fi instituit o serie de reforme politice cunoscute sub numele de glasnost. Aceste reforme includeau democratizarea, relaxarea cenzurii și a represiunii politice, paralel cu reducerea puterilor KGB-ului. Reformele au fost gândite în aşa fel încât să doboare rezistența elementelor conservatoare din Partidul Comunist la inițiativele economice propuse de Gorbaciov. Ca urmare a acestor reforme, au intervenit şi o serie de modificări în funcţionarea Partidului Comunist, astfel că introducerea unor alegeri competitive pentru posturile de conducere din interiorul partidului au reprezentat noutăţi tulburătoare pentru vechii lideri.

Contrar tuturor aşteptărilor, relaxarea cenzurii şi încercarea de a crea o mai mare deschidere politică au produs de fapt efectul opus: de redeşteptare a sentimentelor anti-ruseşti şi naţionaliste care fuseseră până atunci ţinute sub control în republicile constituente. Pe tot parcursul anilor ’80 s-au auzit tot mai tare voci cerând o mai mare independenţă faţă de Moscova. Aceste sentimente s-au resimţit în mod special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania şi Letonia, care au fost anexate Uniunii Sovietice de către Stalin. Sentimente naţionaliste au renăscut şi în alte republici sovietice precum Ucraina şi Azerbaijan. Mişcările naţionaliste au fost întărite şi mai mult de declinul economiei sovietice şi de aceea conducerea Moscovei s-a transformat în ţapul ispăşitor generator de probleme economice.

La sfârşitul anilor ’80, procesul de deschidere și de democratizare din Uniunea Sovietică a scăpat de sub control şi a atins culmi pe care Gorbaciov nu le dorise şi nici nu le prevăzuse.

În realitate, relaxarea cenzurii a avut ca rezultat pierderea de sub control a mijloacelor de informare în masă de către Partidul Comunist. Mai mult, media a început să arate gravele probleme economice şi sociale pe care guvernul sovietic le negase şi muşamalizase îndelung. Probleme precum aceea a lipsei de locuinţe, a alcoolismului, a statutului social inferior al femeii primeau o atenţie din ce în ce mai crescută. Mijloacele de informare în masă au început să scoată la iveală crimele comise de Stalin şi de regimul sovietic şi au prezentat publicului situaţiile reale privind Gulagurile şi Marea Epurare. Ca rezultat, imaginea pozitivă a vieţii în Uniunea Sovietică ce fusese prezentată până la acel moment de media oficială a fost rapid distrusă, ceea ce a condus la pierderea încrederii publicului în sistemul sovietic.

Aşadar, deschiderea politică a produs consecinţe neaşteptate şi nedorite. În alegerile pentru Sovietele republicilor constituente ale Uniunii Sovietice, naţionaliştii au preluat conducerea şi, cum Gorbaciov slăbise sistemul intern de represiune, puterea guvernului central de la Moscova de a-şi impune voinţa în republicile constituente a fost subminată în mod semnificativ.

Prin programele lui de glasnost (deschidere politică – transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie economică), Mihail Gorbaciov a creat involuntar un proces care a avut ca urmare producerea colapsului politic al Uniunii Sovietice şi demolarea economiei centralizate. Contextul politic a fost dublat de contextul economic nefavorabil în care inflaţia ascunsă şi aprovizionarea precară din toate domeniile au contribut la destrămarea unei mari puteri.

«În numele omenirii vă cerem să nu invadaţi România»

Autorul cărţii de faţă, Anatoli Dobrînin, de profesie inginer constructor de avioane, a fost neîntrerupt timp de un sfert de secol, ambasadorul URSS la Washington. În această calitate el a purtat tratative directe şi adesea între patru ochi cu preşedinţii John Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter şi Ronald Reagan. Dar el nu s-a limitat la accesul său fără precedent la Casa Albă, ci a dus o activitate neobosită, tenace, coerentă, insistentă şi eficientă de câştigare a încrederii celor mai influente personalităţi ale Americii: lideri ai Congresului, preşedinţi ai societăţilor multinaţionale, savanţi americani laureaţi ai Premiului Nobel, miliardari-sponsori ai formaţiunilor politice americane, o listă de nume care produce uimire. Mulţi dintre aceştia i-au rămas prieteni şi după rechemarea sa de la post, la Moscova.

A fost decenii la rând Decanul Corpului Diplomatic din Washington, funcţie de mare prestigiu care l-a făcut pe Dobrînin celebru în întreaga Americă deoarece la toate evenimentele importante ale ţării el reprezenta corpul diplomatic acreditat în SUA. Dobrînin scrie că la multe mese private din vilele magnaţilor americani, el era singurul străin printre invitaţii de la masă. De la Kendall, preşedintele concernului Coca Cola, potrivit spuselor sale a aflat cele mai păzite secrete ale Casei Albe, pe care el le transmitea Kremlinului prin telegrame cifrate în cod propriu. Multe din ele au producat stupoare, la vremea lor, în Biroul Politic de la Moscova. Aşa a reuşit să se facă de neînlocuit la Washington timp de 25 de ani!

Este singurul ambasador al URSS care a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a ţării sale, Ordinul de Erou al Muncii Socialiste. Cartea aceasta se citeşte ca un roman poliţist pentru că este plină de informaţii confidenţiale. Multe din acestea n-ar fi putut să vadă lumina tiparului dacă URSS n-ar fi încetat să existe în decembrie 1991.

Cum altfel ar fi putut spune Dobrînin că guvernul URSS l-a instruit să-i ofere între patru ochi contracandidatului lui Nixon la alegerile prezidenţiale din 1968, ajutor sovietic de orice natură, inclusiv bani! Ironia face ca cel de care se temeau sovieticii, Richard Nixon, să intre în istorie ca preşedintele american cu cea mai constructivă politică externă faţă de URSS, cea a destinderii, a reducerii arsenalelor nucleare şi a limitării cursei înarmărilor.



Kennedy alături de delegaţia URSS la Casa Albă


Invazia URSS în Cehoslovacia a trecut “neobservată” la Casa Albă

Era vara anului 1968, când URSS a decis să sugrume Primăvara de la Praga şi să-l răstoarne pe Dubcek de la putere. În acest scop invocând doctrina Brejnev a suveranităţii limitate, URSS împreună cu armatele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, minus România, au invadat Cehoslovacia. Kremlinul îi ordonă lui Dobrînin să-i prezinte preşedintelui Lyndon Johnson, mesajul sovietic strict secret, care justifica această invazie, şi s-o facă cu precizie între orele 18-20 ale zilei de duminică 20 august 1968, adică exact atunci când tancurile sovietice intrau în Praga. Dobrînin scrie că ordinul Moscovei a ajuns la el în timpul week-end-ului şi că era imposibil de ajuns aşa rapid la Casa Albă prin canalele protocolului de Stat al SUA. Şi-a amintit însă că Preşedintele Johnson îi dăduse cu ani în urmă numărul său de telefon direct pentru cazuri urgente pe care nu-l utilizase până atunci. "Fără să mă întrebe despre subiectul solicitării mele, Johnson a acceptat imediat, sugerând să vin până la prânz. Cum aveam de la Moscova un grafic orar strict de respectat, i-am cerut să mă primească după orele 18 sub pretextul că trebuie să traduc în engleză mesajul pe care-l voi prezenta. A acceptat!" (pag.179).

La această audienţă se întâmplă ceva neverosimil, care a surprins şi pe membrii Biroului Politic de la Kremlin. Deşi mesajul citit de Dobrînin spunea explicit că: "a fost o conspiraţie internă şi externă contra sistemului social din Cehoslovacia" şi că URSS şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia au răspuns cererii de ajutor a guvernului de la Praga. "Ca urmare, unităţi militare sovietice au fost comandate să intre în Cehoslovacia. Inutil să spunem că ele vor fi imediat retrase din teritoriul cehoslovac după îndepărtarea ameninţării existente la securitatea acestuia" (pag.180).

Întrevederea avea loc la Casa Albă în sala de şedinţe a consiliului de miniştri. Aşezaţi la masa lungă şi lustruită mai luase loc doar Walt Rostow, consilierul prezidenţial pentru siguranţa naţională, care n-a scos o vorbă dar a cărui faţă "se lungea, încercând să nu-l întrerupă pe preşedinte" (pag.181). Lyndon Johnson, deşi a ascultat atent tot ce citea Dobrînin, aparent n-a recepţionat întreaga gravitate a tragediei Cehoslovaciei. "Spre marea mea surprindere, scrie Dobrînin, preşedintele nu a reacţionat deloc. Mi-a mulţumit pentru informare şi a declarat că va discuta probabil mesajul cu Rusk (ministrul de externe) şi cu alţii dimineaţa următoare şi ne va da un răspuns, dacă va fi nevoie. După care a trecut la un alt subiect în care el părea mult mai interesat."(pag.180). Voia să anunţe public a doua zi că va face o vizită de Stat în URSS şi Moscova acceptase în principiu o asemenea vizită. Biroul Politic de la Kremlin nu s-a aşteptat deloc ca "Johnson să reacţioneze aşa placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de dorită de acesta. Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson."(pag.181)

În toiul nopţii de duminică 20 august 1968, deci după câteva ore de la întrevederea cu Johnson, Dobrînin este chemat la sediul Departamentului de Stat, unde ministrul de externe Dean Rusk l-a informat că abia s-a întors de la Casa Albă cu un mesaj al preşedintelui Johnson exprimând totala ignoranţă a implicării în Cehoslovacia a unor ţări necomuniste sau a vreunei cereri de ajutor din partea guvernului de la Praga. "Credem necesar să reconsiderăm anunţul unei întâlniri dintre liderii noştri. Vom păstra legătura privind asta."(pag.181).



Un tete-a-tete într-un moment fierbinte: Dean Rusk şi Anatoli Dobrînin

Era posibilă o invazie sovietică în România în anul 1968?

Trei zile mai târziu Dobrînin îl vizitează din nou pe ministrul de externe Dean Rusk la biroul său de la Departamentul de Stat. "El mi-a cerut să-i spun între patru ochi, care au fost adevăratele raţiuni de a trece la acţiuni în Cehoslovacia. După care a adăugat pe neaşteptate, «Urmează România la rând? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare să controlăm opinia public»" (pag.181). Erau zile grele pentru Dean Rusk din cauza Cehoslovaciei. Johnson se întâlnise cu câteva ore înainte cu vreo 20 de lideri ai Congresului, care l-au supus unei critici ascuţite pentru reacţia sa moderată faţă de invazia Cehoslovaciei. Revoltat de criticile acestora Johnson le-a reamintit că Cehoslovacia se află în zona de influenţă sovietică: "Sugeraţi cumva să trimitem trupe americane acolo?" i-a întrebat preşedintele (pag.182). S-a convenit că SUA nu vor folosi forţa împotriva invaziei Cehoslovaciei. Mai mult chiar, Johnson a ordonat să nu mai aibă loc nici o condamnare public în afara celor făcute deja de către Casa Albă şi Departamentul de Stat.

Cu toatea acestea nervozitatea a persistat, scrie Dobrînin: "Pe 28 august Rusk m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a Romaniei, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei.Într-adevăr, scrie Dobrînin, Moscova era profund iritată de liderul României, Nicolae Ceauşescu, şi trupe sovietice erau angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. Dar Moscova nu se gândea realmente să invadeze România, pentru că nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo" (pag.182)

Aceste mişcări de trupe erau atent urmărite de serviciile occidentale de informaţii care le-au transmis rapid preşedintelui Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas. Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk căruia i-a dictat pentru Brejnev un mesaj "emoţional" descris astfel de Dobrînin: "În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea sperăm că nici un fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastroase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume"(pag.183)

Alarmat, Dobrînin s-a întors la ambasada URSS de unde a trimis Kremlinului o telegramă cifrată cerând imperativ şi fără întârziere un răspuns pentru calmarea situaţiei create de România la Washington. N-a durat mult şi Dobrînin s-a întors la biroul ministrului de externe american cu următorul mesaj de la Kremlin: "Sunt instructat să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental." (pag.183) Dean Rusk a răsuflat uşurat.

Jimmy Carter, cel mai harnic preşedinte de la Casa Albă

În expunerea subiectelor de maxim interes abordate în această carte, vom prezenta prioritar pe acelea care sunt fără precedent în literature memorialistică produsă de autori sovietici. Se cunoaşte faptul că venerabilul Jimmy Carter este de profesie inginer navalist, şef de promoţie la Academia Navală de la Annapolis. Mai puţin cunoscut este faptul că în perioada cât a fost preşedinte al SUA, el a adus la Casa Albă spiritul analitic şi precizia evaluării ideilor novatoare, specifică inginerilor. Este considerat cel mai harnic, mai disciplinat şi mai prolific preşedinte din istoria modernă a SUA. Era la birou invariabil de la ora 8 dimineaţa până târziu după căderea întunericului şi citea cu stiloul în mână tot ce i se aducea la Biroul Oval. La cealaltă extremă este George W.Bush care ura cititul şi a rămas în istorie ca preşedintele-chiulangiu cu vacanţe însumate la 2,6 ani petrecuţi la moşia sa din Texas din cei 8 ani cât a fost preşedinte al SUA.

Dobrînin scrie că preşedintele Jimmy Carter a cerut lui Thomas Watson, preşedintele concernului Pepsi-Cola, să facă parte din comisia prezidenţială de evaluare a gradului de pregătire a Americii pentru războiul nuclear. Comisia formată din elita societăţii ştiinţifice a SUA, a examinat toate aspectele secrete ale tehnologiei nucleare americane precum şi structura de comandă a Pentagonului, centrul nervos al militarilor americani după denumirea clădirii din Washington în care se află birourile celor 25.000 de salariaţi ai Ministerului Apărării (cea mai mare clădire de birouri din lume).

La întâlnirea finală cu generalii Pentagonului, Thomas Watson le-a cerut acestora să descrie comisiei prezidenţiale, cum vor conduce ei un război nuclear contra URSS. Cu hărţi gigantice şi grafice luminoase atârnate pe toţi pereţii, generalii au explicat cum peste o mie de ţinte din teritoriul sovietic erau marcate pentru bombardament atomic în primele ore de război nuclear. “Numărul morţilor din rândul sovieticilor va depăşi 100 de milioane. «Şi care va fi numărul morţilor noştri?» a întrebat Watson. Ei au răspuns că circa 80 de milioane de americani şi multe industrii importante vor fi distruse, la fel ca în Uniunea Sovietică. «Şi ce veţi face după ce totul va fi distrus?» a insistat Watson. Generalii s-au uitat unii la alţii şi n-au avut multe de spus. Câteva zile mai târziu, Watson a prezentat lui Jimmy Carter raportul comisiei sale cu concluzia principală că chestiunile războiului nuclear n-ar trebui lăsate pe seama generalilor. Ei vor putea duce un asemenea război, a explicat Watson, dar ei nu consideră că misiunea lor este să se preocupe de omenire sau ce va mai rămâne din ea după război" (pag.526).



Pentagonul, frauda şi generalii corupţi

Aceste rânduri şocante confirmă încă odată avertismentul dat de preşedintele SUA, generalul Dwight Eisenhower, în cuvântarea sa televizată de rămas bun, la plecarea sa de la Casa Albă în ianuarie 1961. El era vestit pentru neîncrederea şi suspiciunile sale faţă de militar, deşi a făcut parte din corpul generalilor până a ajuns la Casa Albă. Atunci, la plecarea sa la pensie, Eisenhower a atras public atenţia poporului american asupra primejdiei care ameninţă America: cârdăşia dintre generalii de la Pentagon şi industria americană de armament, prin care sume astronomice din bugetul ţării sunt aprobate lejer de generali pentru furniturile de război livrate de industria de armament şi drept recompensă aceşti generali sunt angajaţi la pensionarea lor din armată drept consultanţi la marile fabrici de armament pe salarii obscene.

Preşedintele Eisenhower a numit acest fenomen periculos, "complexul militaro-industrial al Americii", termen intrat în vocabularul uzual al lumii, dar puţini ştiu că naşul acestui termen este un general american ajuns şeful Casei Albe după o viaţă petrecută între generalii americani pe care a ajuns să-i cunoască aşa de bine. Presa americană a arătat frecvent publicului cum jefuieşte Pentagonul bugetul Americii cu aprobarea neglijentă de către generali a mii de facturi umflate exagerat de către industria de armament.

Exemple luate din presa americană: 20 de dolari pentru un bec obişnuit, 155 de dolari pentru un ciocan banal pentru cuie, 520 de dolari pentru colacul de scaun al unui W.C. de avion, etc., sunt exemple care au scandalizat America.

Eisenhower a atras atenţia urmaşilor săi la Casa Albă că dacă nu sunt vigilenţi, generalii de la Pentagon vor cere şi obţine tot mai multe procente din bugetul ţării pentru cheltuieli militare. N-a fost ascultat aşa că azi Pentagonul primeşte de la buget peste două miliarde de dolari pe zi, adică mai mult decât următoarele 15 ţări industriale ale lumii luate împreună!



La fel de şocantă este dezvăluirea autorului cărţii privind războiul nuclear văzut din cealaltă perspectivă, cea a URSS. "Pot depune mărturie că posibilitatea unui război nuclear cu SUA a fost într-adevăr luată în consideraţie şi serios calculată de Hruşciov, Brejnev, Andropov şi Konstantin Cernenko, care a fost ultimul lider din vechea şcoală. Toţi aceşti lideri şi asociaţii lor au plecat de la premiza că SUA prezintă o ameninţare militară reală pentru securitatea ţării noastre pe termen lung. De aici planificarea noastră militară s-a construit pe o strategie copleşitoare de apărare, bazată pe posibilitatea de represalii generatoare de daune inacceptabile. Dar cu excepţia probabilă a lui Andropov, ei n-au crezut că un atac ar putea avea loc pe neaşteptate în orice moment, ca atacul lui Hitler contra Uniunii Sovietice sau atacul japonez de la Pearl Harbour din 1941. Asemenea temeri erau minore din partea noastră, pentru că noi ştiam că structura politică şi social existentă în SUA era cea mai bună garanţie împotriva unei prime lovituri neprovocate împotriva noastră. Noi ştiam că cele două superputeri nu aveau nici o istorie de confruntări, care să ducă la ciocniri militare, cu posibila excepţie a crizei Cubei din 1962 şi acea criză a facilitat definirea limitelor care în practică a prevenit deschiderea ostilităţilor militare". (pag.522-523).

Doctrina militară a URSS: «1941 nu se va mai repeta!»

Deci Andropov era singurul din Biroul Politic de la Kremlin care credea că SUA ar putea lansa o primă lovitură nucleară contra URSS. În acest context Dobrînin scrie următoarele: "Încă din perioada când era şeful KGB, Andropov era convins că administraţia Reagan se pregătea activ pentru război şi în această convingere era secondat de Ustinov, ministrul apărării. Ei doi au convins Biroul Politic să aprobe cea mai vastă operaţiune de spionaj militar în timp de pace din istoria sovietică, cunoscută după numele ei de cod RYAN, o prescurtare a cuvintelor ruseşti Raketno-Yadernoye Napadenie (atac racheto-nuclear). În 1983, toţi şefii de reţele KGB din afara URSS au primit instrucţiuni urgente şi detaliate de a culege orice probe de planuri pentru o primă lovitură americană. Ministerul de Externe nu a informat pe ambasadorii noştri despre această operaţiune lăsând-o pe seama KGB. Eu am aflat-o de la rezidentul KGB din Washington" (pag.523).

Aflat la Moscova la un congres al partidului, autorul cărţii scrie că a fost invitat la o discuţie de mareşalul Ahromeiev, la biroul său de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Sovietice. Acolo Dobrînin l-a întrebat pe mareşal dacă el crede efectiv că SUA şi NATO ar putea ataca URSS într-o bună zi, la care a primit următorul răspuns: "Nu e misiunea mea să cred sau să nu cred. Eu nu pot depinde de voi diplomaţii şi de toate conferinţele voastre sau cum le numiţi voi. Voi, se pare, că sunteţi de acord cu Washingtonul până la un anumit punct, azi, dar o nouă criză de ostilitate în lume sau în relaţiile sovieto-americane, mâine, toate da ceasul înapoi la timpul Războiului Rece sau chiar să provoace un conflict militar. E suficient să ne amintim de conflictul arabo-israelian din 1973, când SUA şi-a pus forţele armate la cea mai înaltă alarmă de luptă contra noastră. Întâmplător asta avea loc în perioada destinderii de sub Nixon. Acum inspiră mai multă încredere preşedintele Reagan? De aceea ca Şef al Marelui Stat Major am acest motto: SECURITATE MILITARĂ NAŢIONALĂ SPRE ORICE AZIMUT. Noi acţionăm de la cel mai rău scenariu posibil, de a fi nevoiţi să luptăm contra SUA, a aliaţilor săi vest-europeni şi probabil contra Japoniei. Trebuie să fim pregătiţi pentru orice fel de război cu orice fel de arme. Doctrina militară sovietică poate fi rezumată astfel: 1941 nu se va repeta niciodată"(pag.525). Acest mareşal s-a sinucis în ziua când a aflat că puciul contra lui Gorbaciov a eşuat.

Bucharest, prima navă din convoiul sovietic ce mergea spre Cuba în 1962

Anatoli Dobrînin mărturiseşte în această carte că cea mai memorabilă zi din cei 25 de ani ca ambasador sovietic la Washington a fost ziua de miercuri 24 octombrie 1962. Împreună cu toţi membrii ambasadei, el urmărea atunci sub tensiune maximă, în faţa televizoarelor, apropierea convoiului de nave sovietice de linia de demarcaţie a blocadei maritime declarate de preşedintele Kennedy în jurul Cubei, în criza rachetelor nucleare sovietice instalate de URSS în Cuba. Nave de război ale marinei militare americane aveau ordin să oprească orice navă care încerca să treacă de linia de demarcaţie a blocadei maritime contra Cubei. Nava care refuza să oprească, urma să fie scufundată de submarinele americane din zonă. Nava sovietică din capul convoiului care ar fi fost scufundată prima în caz că nu oprea, era un tanc petrolier care purta numele capitalei României, "BUCHAREST". În urma acestei nave sovietice urmau la scurtă distanţă restul convoiului de nave care duceau material militar sovietic spre Cuba. Întreaga Americă urmărea cu răsuflarea tăiată dacă acolo va începe al treilea război mondial. "Cu vocea gâtuită de emoţie, comentatorul televiziunii americane număra milele rămase până nava BUCHAREST atingea linia de demarcaţie a blocadei, escortată fiind de distrugătoare şi avioane americane. Patru, trei, două, în fine o milă rămasă de parcurs… Se va opri oare nava? În sfârşit, nava a trecut linia blocadei fără ca distrugătoarele să deschidă focul. A urmat o răsuflare generală de uşurare în principal printre membrii personalului ambasadei noastre. Noi n-am ştiut în acel moment că toate celelalte nave-cargo primiseră ordine secrete de a rămâne în afara liniei de blocadă. Noi la ambasadă eram din nou neinformaţi de Moscova privind asta. Aşa că emoţiile noastre au rămas la nivel ridicat. Ameninţarea unei ciocniri directe şi imediate pe mare, a fost astfel amânată. Dar confruntarea arăta încă foarte reală."(pag.83).

Kennedy era pregătit să ordone bombardarea rachetelor sovietice din Cuba, ca fiind o ameninţare serioasă pentru siguranţa Americii. Fratele său, Robert Kennedy se întâlnea după miezul nopţii, în secret, cu ambasadorul Dobrînin pentru găsirea unei soluţii. "Robert Kennedy a recunoscut totuşi, scrie Dobrînin, că bombardarea bazelor ar fi putut genera victime printre servanţii militari sovietici, care în mod neîndoielnic ar fi provocat guvernul sovietic să răspundă cu represalii în Europa. Şi atunci un război real ar izbucni şi milioane de americani şi ruşi ar pieri. Partea americană dorea să evite asta prin orice mijloace şi el era sigur că guvernul sovietic voia asta de asemenea. Ca urmare, întârzâieri în găsirea unei căi de ieşire din impas punea mari riscuri ca situaţia să scape de sub control. Pentru a sublinia asta, Robert Kennedy a remarcat, ca în treacăt, că multe persoane nerezonabile dintre generalii americani, şi nu numai generali, se dădeau de ceasul morţii pentru găsirea unei pricini de luptă cu sovieticii" (pag.87).

Două lucruri au contribuit la rezolvarea paşnică a crizei rachetelor sovietice din Cuba: linia de telex directă dintre Kremlin şi Casa Albă, dar mai ales întâlnirile secrete ale lui Anatoli Dobrînin cu fratele preşedintelui Kennedy şi ministru al justiţiei Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul nopţii şi ora 3 dimineaţa pentru a se feri de presă şi ochii oamenilor, pe rând la biroul ministrului justiţiei şi la ambasada sovietică din Washington. A fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-şi retragă rachetele lor din Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În plus, Kennedy a promis lui Hruşciov că nici SUA, nici altă ţară din emisfera occidentală nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.

Cum a fost tratat ambasadorul sovietic la Washington

Cea mai uluitoare secţiune a acestei cărţi este perioada în care Dobrînin a purtat tratative între patru ochi cu preşedintele Nixon sau cu asistentul lui pentru siguranţa naţională, Henry Kissinger, peste capul miniştrilor de externe american (William Rogers) şi sovietic (Andrei Gromîko). Cât a fost preşedinte, Nixon a condus personal politica externă a SUA cu URSS şi China direct de la Casa Albă ignorând total Departamentul de Stat. Cureaua de transmisie a fost ambasadorul Dobrînin, care prelua de la Nixon mesajele sale secrete şi le telegrafia cifrat direct lui Brejnev la Kremlin şi nu şefului său ierarhic, Andrei Gromîko. În felul acesta s-a putut păstra secretul absolut al acestei linii de comunicaţie cunoscută sub denumirea "canalul confidenţial".

După ce William Rogers a fost înlocuit cu Henry Kissinger ca minisru de externe al SUA, Anatoli Dobrînin a dobândit privilegii unice şi fără precedent în istoria Americii, de care n-a mai beneficiat nici un ambasador de la Washington înainte sau după plecarea lui Nixon: 1. acces la avionul Casei Albe când Nixon era în concediu; 2. linie telefonică directă şi securizată între birourile lui Kissinger şi Dobrînin fără intervenţia secretarelor sau telefonistelor de la Departamentul de Stat sau de la Ambasada URSS. Simpla ridicare a receptorului telefonic de către unul din cei doi demnitari, făcea să sune telefonul de pe biroul celuilalt; 3. scutirea lui Dobrînin de asaltul jurnaliştilor de la intrarea principală a Departamentului de Stat. Ambasadorului rus i s-a permis să intre cu automobilul ambasadei direct în garajul subteran al clădirii de unde lua ascensorul până la etajul 7, etaj ocupat în totalitate de birourile şi cabinetul lui Kissinger. În felul acesta presa nu ştia de venirea sau plecarea ambasadorului sovietic la ministrul american de externe; 4. ambii demnitari erau la per tu, Henry şi respectiv Tolya (diminutivul rusesc al lui Anatoli), luau frecvent masa împreună în cabinetul lui Kissinger şi vorbeau zilnic la telefonul direct. Nici ambasadorul Marii Britanii nu beneficia de asemenea privilegii în pofida relaţiilor speciale dintre americani şi englezi.

Ce i-a povestit Brejnev, beat fiind, lui Nixon

Dobrînin scrie că la ultima vizită de Stat în SUA a lui Brejnev, Nixon l-a însoţit pe oaspetele său sovietic în toate oraşele americane vizitate atunci de Brejnev. Când au ajuns în California, Nixon l-a cazat pe Brejnev şi însoţitorii lui la vila sa personală de la San Clemente. Acolo Brejnev a băut peste măsură whisky vechi de colecţie şi s-a apucat să-şi bârfească colegii de la Kremlin. "Nixon era vizibil jenat ascultând dezvăluirile lui Brejnev, deşi el părea interesat. În ce mă priveşte, scena a fost deosebit de stânjenitoare. În fapt, ea a reprezentat pentru mine cea mai bizară situaţie din toţi anii mei în diplomaţie. Brejnev a fost deosebit de critic la adresa lui Kosîghin (primul-ministru) şi a lui Podgornîi (preşedintele prezidiului Sovietului Suprem al URSS). Mi-am dat silinţa să evit traducerea celor mai delicate detalii ale acestor relaţii din spatele zidurilor Kremlinului, unele din ele fiind necunoscute chiar şi mie. În final am reuşit să-l ajut pe Brejnev să ajungă până în camera lui, care din fericire era aproape. Nixon mi-a dat şi el o mână de ajutor. A doua zi Brejnev m-a întrebat: "Anatoli, am vorbit prea mult ieri?" I-am răspuns că a vorbit prea mult, dar că am avut grijă să nu traduc totul. "Bine ai făcut, a zis el. Blestemat acel whisky, nu sunt obişnuit cu el. N-am ştiut că nu pot duce aşa mult". (pag.281-282). Tot în noaptea aceea la San Clemente, a mai avut loc un incident neobişnuit. Pe la ora 2 noaptea, gardianul lui Brejnev, aflat sentinelă lângă dormitorul liderului sovietic, via-a-vis de apartamentul lui Nixon, a văzut uşa deschizându-se de la apartamentul lui Nixon. "Soţia lui, Patricia Nixon, a apărut într-o cămaşă lungă de noapte, cu mâinile întinse în faţă şi cu ochii fixaţi în depărtare, aparent într-un fel de transă. Ea a atins gardianul şi s-a oprit, fără să spună ceva. Gardianul a încercat s-o întoarcă pe Doamna Nixon înapoi, dar ea a refuzat mişcarea şi stătea ţeapănă. După ezitări, gardianul sovietic, un ofiţer KGB, a luat-o pe Doamna Nixon în braţele sale şi a dus-o înapoi în camera de unde tocmai ieşise. A pus-o în patul ei şi în acel moment au apărut oamenii Serviciului Secret american. Ei au făcut semne din mâini, au zâmbit, şi i-au zis omului nostru "Okay, okay, thanks". Ei n-au părut deloc surprinşi. Gardianul nostru a ieşit întrebându-se ce a fost asta? Să ducă în braţele sale pe Prima Doamnă, a fost o adevărată aventură pentru el. Şeful lui i-a spus să păstreze pentru el povestea asta. Numai eu am fost informat" (pag. 282). Acea vizită de Stat a lui Brejnev din 1973, ca răspuns la vizita precedentă la Moscova a lui Nixon, a dus la o remarcabilă îmbunătăţire a relaţiilor sovieto-americane. "Relaţiile personale dintre cei doi lideri se consolidau. Ei au schimbat ulterior o serie de mesaje, iar Kissinger mi-a spus la mijlocul lui august că Nixon i-ar fi declarat că un schimb de vederi la un asemenea nivel de confidenţialitate, era de neconceput chiar şi cu unii dintre aliaţii Americii. Până la un punct putea fi un compliment diplomatic, dar sunt convins că cei doi lideri s-au apropiat şi mai mult când Watergate a mărit izolarea politică şi personală a lui Nixon. Am dobândit această convingere din conversaţiile mele personale cu Nixon, câteva luni mai târziu."(pag.285).

Tot în acest capitol, Dobrînin îi dezavuează pe istoricii americani care cred în mod eronat că înainte şi în timpul celui de-al III-lea summit sovieto-american, conducerea sovietică ar fi început să se întrebe serios dacă mai avea rost să negocieze cu Nixon din cauza necazurilor lui interne. "Asta este greşit. Evident că Moscova ştia despre creşterea scandalului Watergate şi de atacurile contra destinderii. Dar Biroul Politic a preferat în ultimă analiză să lucreze cu un preşedinte favorabil unor relaţii sovieto-americane îmbunătăţite şi care avea încă autoritatea şi voinţa de a negocia şi încheia convenţii cu ţări străine. Nimic nu putea fi câştigat aşteptând venirea unui nou preşedinte cu un character şi vederi mai puţin cunoscute. Deşi doctrina comunistă nu recunoaşte că politica se bazează pe personalităţi, a existat o curioasă chimie personală între Brejnev şi Nixon, care s-a făcut simţită până la sfârşitul guvernării sale" (pag.307).

Israelul, mărul discordiei între sovieticii şi americani

În otombrie 1973 Egiptul şi Siria atacă militar Israelul şi pentru câteva zile arabii au obţinut succese teritoriale contra statului evreu. Dar SUA a organizat rapid un pod aerian prin care au livrat Israelului materiale de război în valoare de 4,4 miliarde dolari. Rezoluţia de încetare a ostilităţilor votată de O.N.U., a fost încălcată flagrant de Israel care contraataca cu succes şi punea în pericol de anihilare Armata a III-a egipteană. În acest context şi de teamă că Moscova ar putea trimite trupe sovietice în sprijinul arabilor, Casa Alba pune în starea cea mai înaltă de alertă de război toate forţele militare strategice ale SUA. Nu se mai dăduse forţelor militare americane un asemenea nivel înalt de alarmă de
luptă iminentă de la încetarea celui de Al Doilea Război Mondial! Nu se poate descrie consternarea Kremlinului. Dobrînin scrie că pentru prima oară s-a adresat lui Kissinger pe un ton ridicat, străin normelor diplomatice. Kissinger şi Casa Albă şi-au cerut scuze şi au revocat a doua zi ordinul de război iminent dat anterior forţelor militare strategice.

Dar prejudiciul moral fusese comis, destinderea avea limite iar ecoul negativ produs în întreaga lume a fost imens aşa cum cititorul acestui articol a putut observa mai sus din cuvintele tăioase ale Mareşalului
Ahromeiev, şeful Marelui Stat Major al Armatei Sovietice.

Mici picanterii din “bucătăria” diplomaţiei

La banchetul dat de Brejnev în onoarea lui Nixon la ambasada URSS din Washington, preşedintele a venit cu soţia sa Patricia Nixon, iar Kissinger însoţit de o actriţă (nefiind căsătorit atunci) şi... "a cerut fără jenă ca actriţa să fie aşezată lângă el cu violarea protocolului; cererea sa a fost admisă. Nixon era la curent cu acest obicei al lui Henry. Încă din anul 1971 Haldeman, Secretarul General al Casei Albe, pe care îl irita flirtul nedisimulat al lui ministrului de externe american cu femeile cele mai frumoase din Washington, instructase în scris personalul de la Protocolul de Stat că "nu este necesar ca Henry Kissinger să fie aşezat lângă cea mai frumoasă femeie la recepţiile de Stat" (pag.280). De asemenea presa franceză a publicat fotografii ale lui Kissinger la Paris în lunile petrecute acolo pentru negocierile cu vietnamezii care au condus la semnarea documentelor de încetare a războiului din Vietnam şi distingerea negociatorilor (Kissinger şi Le Duc Tho) cu Premiul Nobel pentru Pace. Fotografiile îl arătau pe Kissinger în cele mai luxoase restaurante ale Parisului, însoţit invariabil de actriţe tinere şi ravisante de la televiziunea franceză. Ulterior el s-a căsătorit cu Nancy şi fotografii lumii au pierdut o sursă grasă de venituri de la marile reviste de scandal ale lumii.

Caracterul lui Ronald Reagan a apărut publicului, aşa cum se întâmplă des în viaţă, printr-un accident. În timp ce testa înregistrarea cuvântării sale săptămânale la radio, a făcut următoarea glumă: "Dragi cetăţeni americani, sunt bucuros să vă spun azi că am semnat legislaţia care va mătura Rusia pentru totdeauna. Începem bombardamentul în cinci minute". Reagan nu ştia că microfonul era deschis şi întreaga Americă a auzit cele de mai sus. Gluma a provocat consternare la Moscova şi nici America n-a primit-o bine.

Deşi Stalin dăduse dispoziţii ca salariile diplomaţilor sovietici din SUA să fie duble faţă de celelalte ambasade sovietice din lume, Dobrînin scrie că în 25 de ani cât a fost ambasador la Washington i s-a mărit salariul o singură dată şi atunci numai după ce a informat Biroul Politic de la Moscova că "salariul şoferului ambasadorului României de la Washington era egal cu cel al consilierului nostru" (pag.57).
Nicolae Ceauşescu a cerut intempestiv guvernului sovietic ca ţările Pactului de la Varşovia să invadeze militar Polonia pentru că partidul anti-comunist SOLIDARNOSC cîştigase alegerile acolo. "Moscova a refuzat prompt, iar ministrul de externe Şevardnadze a declarat în cercul lui intim, că inevitabil Moscova va pierde controlul Pactului de la Varşovia şi mai mult încă, logica evenimentelor va forţa dezmembrarea Uniunii Sovietice şi mai ales secesiunea republicilor baltice" (pag.632).

De teama microfoanelor sovietice, Nixon nu se putea consulta cu Kissinger în apartamentul de la Kremlin unde era cazat. "Prefera să se închidă amândoi în limuzina prezidenţială care fusese adusă cu avionul la Moscova şi era parcată la Kremlin" (p.254)

După cele două atentate eşuate la viaţa Preşedintelui Gerald Ford, "sistemul de pază sovietic a fost întărit, iar blindajul limuzinei lui Brejnev a fost înlocuit cu unul nou care sa reziste nu numai armelor de foc, ci şi contra rachetelor antitanc" (pag. 347).

Preşedinţii Truman şi Eisenhower au ţinut sub un control strâns pe toţi generalii de la Pentagon. Preşedintele Lyndon Johnson a fost exact invers: prizonierul Pentagonului care a insistat pentru o soluţie militară în Vietnam, care a i-a ruinat cariera. (pag.116).

La funeraliile lui John Kennedy, preşedintele Franţei generalul De Gaulle a fost auzit de gardienii care-l păzeau, spunând colegilor săi din delegaţia Franţei următoarele cuvinte: "Kennedy este doar o mască pe chipul Americii. Adevărata faţă a Americii este cea a lui Lyndon Johnson".

Cu puţin înainte de moartea sa, John Kennedy făcuse o vizită de Stat în Franţa. De la aeroport până în centrul Parisului, în limuzina deschisă, Kennedy a constatat cu amuzament că parizienii de pe marginea drumului o aclamau entuziast pe soţia sa, franţuzoaica Jacqueline Kennedy (născută Bouvier), în loc pe preşedintele Americii. La banchetul fastuos dat în cinstea sa la Palatul Elysee unde era prezentă elita societăţii franceze, Preşedintele Kennedy şi-a început discursul cu aceste cuvinte: "Cred că este necesar să mă prezint: eu sunt persoana care o însoţeşte pe doamna Jacqueline Kennedy în vizita ei la Paris!". Într-un hohot de râs general, întreaga sală s-a ridicat în picioare şi a aplaudat frenetic, minute în şir pe tânărul preşedinte american şi umorul său contagios.

Mărturisirile lui Kissenger către Dobrînin

La o cină amicală între patru ochi, într-un acces de sinceritate, Henry Kissinger îi face lui Dobrînin următoarea mărturisire: "Nixon n-a fost în realitate un anticomunist înrăit, inveterat, deşi publicul îl percepea ca un conservator anticomunist. El a pozat astfel, pentru a-şi atinge scopurile. Când el considera necesar, era gata să se abată de la linia lui clasică, de exemplu, în politica sa faţă de URSS şi China. Spre deosebire de Preşedintele Gerald Ford, Nixon nu se limita la acceptarea unei singure opţiuni privind o problemă, cerând invariabil date suplimentare. De exemplu, cum putea o decizie să influenţeze alte aspecte ale politicii externe: relaţiile cu Uniunea Sovietică, China, India, etc.Cu alte cuvinte, o problem trebuia abordată din toate unghiurile posibile, care consuma o groază de timp şi de energie. Gerald Ford nu punea întrebări colaterale, despre relaţii complicate.

El prefera ca problema să fie formulată clar, şi supusă spre aprobare preşedintelui cu recomandări ferme de acţiune. Dar Ford privea la orice probleme de politică externă prin prisma politicii interne: cum va fi primită decizia sa de către Congres, de către Partidul Republican, de către naţiune? Numai după aceea lua în consideraţie implicaţiile internaţionale ale deciziei sale. Într-un sens, convingerile personale ale lui Gerald Ford erau mai conservatoare, mai reacţionare decît ale lui Nixon". (pag.339-340) Concluzia surprinzătoare este că Henry Kissenger a descoperit că era mai uşor de lucrat ca ministru de externe, cu Ford decît cu Nixon, deşi cu acesta din urmă avea la activ 6 ani de muncă neîntreruptă! La funeraliile lui Ford l-am văzut la televiziunea americană pe Kissinger printre corifeii aleşi ai Americii să poarte pe umerii lor sicriul fostului preşedinte decedat la venerabila vârstă de 93 de ani.

Cea mai mare frică a preşedintelui Johnson nu a fost războiul cu ruşii, ci atacul de cord

Preşedintele Lyndon Johnson a fost cel mai locvace dintre toţi cei 6 preşedinţi cu care a dus tratative Dobrînin. "El gesticula frecvent, şi în momentele cele mai importante ale declaraţiilor sale el avea obiceiul să-şi aducă faţa sa de cea a interlocutorului său, practice atingând nasul celuilalt. Johnson privea direct în ochii interlocuitorului său adesea trăgându-l de reverul hainei sale într-un efort eroic de convingere. Era realmente interesant de discutat cu el, nu atât despre subiecte diplomatice care-l plictiseau cât despre subiecte generale ca politica internă şi Congresul, chestiuni în care Johnson era foarte elocvent. Era invariabil prietenos, şi evita replicile caustice, făcând totul ca ambele părţi în discuţie să rămână satisfăcute."(pag.120). Înainte de a ajunge la Casa Albă avusese două atacuri de inimă şi trăia cu frica altui infarct care l-a ucis până la urmă. Evita instinctiv problemele care cereau ore lungi pentru luarea unei decizii, şi tot amâna acele probleme cu consecinţe grave sau imprevizibile. Pe ansamblu, spre deosebire de John Kennedy, Lyndon Johnson considera că nu era nevoie pentru Casa Albă să se amestece zilnic în munca ministerelor din subordine.

Portretul lui Molotov, făcut de subalterni

Viaceslav Mihailovici Skriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov este descris de autor ca fiind un om uscat şi fără sentimente omeneşti. A fost student la Institutul Politehnic din St.Petersburg unde a dobândit precizia şi minuţia în redactarea documentelor de Stat. A fost coleg de redacţie cu Stalin la ziarul Pravda de la apariţia lui până la revoluţia din 1917. Dobrînin a fost asistentul lui Molotov la cabinetul ministrului de externe unde l-a cunoscut de aproape. Avea obiceiuri stricte de la care nu se abătea: regim vegetarian, somn obligatoriu după amiază în camera din spatelele biroului unde gardianul său nu lăsa pe nimeni să-l deranjeze în timpul celor 45 de minute de siestă. În 1957 Molotov s-a întors de la New-York acasă cu vaporul de lux "Queen Mary" şi Dobrînin l-a însoţit în acel voiaj dând următoarele detalii pitoreşti. Pe toată perioada celor 11 zile necesare traversării Atlanticului, Molotov a scandalizat personalul navigant stând mai tot timpul în cabina sa şi refuzând să mănânce ceva din bucatele fabuloase de la restaurantul de lux al navei. Avea bucătarul său propriu din URSS care-i pregătea masa din cerealele aduse cu el de la Moscova, sub privirile ofensate ale bucătarilor navei şi-i ducea totul să mănînce în cabina lui. La Londra Molotov dormea cu pistolul său sub pernă şi se uita negreşit sub pat înainte de culcare! A decedat cu 4 ani înainte de a împlini vârsta de 100 de ani!

Robert Kennedy, un altfel de portret

La funeraliile lui John Kennedy, delegaţia guvernamentală sovietică era condusă de Anastas Mikoian, al doilea politician din URSS, după Hruşciov. Suspiciunea americanilor că Lee Harvey Oswald l-a omorât pe Kennedy la ordinul Moscovei era atât de răspândită de presa SUA încât Departamentul de Stat s-a temut pentru siguranţa lui personală şi i s-a sugerat să nu zăbovească prin Washington după înmormântarea preşedintelui. Cu câteva luni înainte, Mikoian fusese primit la Casa Albă de Kennedy unde au discutat trei ore şi jumătate despre Cuba. Dobrînin relatează următorul detaliu pitoresc din conversaţia celor doi politicieni la Casa Albă: “Kennedy îi spune la un moment dat demnitarului sovietic: «Deşi ţările noastre nu se provoacă direct una pe alta, ne ciocnim unul de altul aproape peste tot, ceea ce în epoca noastră nucleară este plin de riscuri pentru pacea mondială. Cum apare scânteia unei revoluţii undeva, hop apăreţi şi voi spunând: Aici suntem! Noi trebuie să evităm agravarea situaţiei în toate colţurile lumii. Şi cel mai important lucru pentru Hruşciov şi pentru mine, este să ne înţelegem fiecare».

Mikoian îi răspunde: «Despre ce scânteie de revoluţie vorbiţi? La origine noi n-am avut nici un fel de legături în Cuba. (Kennedy aprobă din cap). Revoluţii au fost întotdeauna şi vor fi mereu. Până la urmă ele vor prevala în ţările continentului American şi chiar aici în SUA revoluţia va prevala. Chiar şi dumneavoastră v-aţi putea găsi într-o zi în papucii lui Castro care nefiind un marxist, totuşi conduce Cuba spre socialism". Kennedy, râzând: "Eu nu, dar fratele meu mai tânăr ar putea fi, într-adevăr!"(pag.92). Despre fratele mai tânăr, Robert Kennedy, autorul cărţii n-are o impresie bună şi nici cuvinte măgulitoare. "El a fost o persoană complexă şi contradictorie care-şi pierdea des firea; în acele momente el se comporta grosolan şi nu era deloc plăcut de a avea de a face cu el. Când primea o ripostă, totuşi, se reculegea, dar putea uşor să-şi piardă iar controlul. De aceea o conversaţie cu el, avea tendinţa de a fi inegală şi fracturată. Nu cunoştea în detaliu problemele politicii externe, dar aparent se considera un expert în domeniu. Asta complica uneori dialogul, în special când el vorbea în numele preşedintelui. Dar evidenta sa intimitate cu fratele său, a făcut din Robert Kennedy un canal de comunicare foarte valoros."(pag.61)

Gorbaciov, un negociator incompetent?

Anatoly Dobrînin a fost rechemat de Gorbaciov de la post după 25 de ani de activitate ca ambasador în SUA. Deşi a fost o promovare pentru Dobrînin în funcţia de Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi şef al Departamentului Internaţional, el a încercat să reziste zicând că n-are experienţă în relaţiile cu partidele comuniste ale lumii. Gorbaciov i-a retezat scurt argumentul zicându-i că alţii de la Departamentul Internaţional se vor ocupa ca şi până atunci de relaţiile cu partidele comuniste şi muncitoreşti, el Dobrînin, urmând să fie mâna dreaptă a Secretarului General al PCUS în politica externă a URSS pe linie de partid. (Şevardnadze, era ministrul de externe pe linie de stat). Şi într-adevăr Dobrînin a lucrat strâns pe linie de partid cu Gorbaciov pe care l-a cunoscut de aproape şi pentru care nu are cuvinte de apreciere.

Dimpotrivă, are multe exemple de gafe monumentale făcute de Gorbaciov ca lider, care s-a debarasat metodic de experţii militari în armele nucleare, de Biroul Politic ca participant la deciziile capitale ale ţării ca să-şi elibereze mâinile pentru o conducere unipersonală a URSS. Cel mai şocant exemplu este modul în care Gorbaciov a negociat singur fără experţi, cu cancelarul german Helmuth Kohl într-o staţiune obscură din Caucaz, reunificarea Germaniei fără nici un fel de compensaţii economico-financiare din partea RFG (deşi Kohl venise însoţit de o armată de experţi germani şi cu numeroase instrumente financiare de compensare a URSS-ului pentru pierderea RDG-ului din sfera de influenţă sovietică). Atât cancelarul Helmuth Kohl cît şi colegii lui din delegaţia guvernamentală a RFG aflată la tratative în URSS, au fost atât de uluiţi de modul în care şi-au luat înapoi RDG-ul de la sovietici încât nu au mai aşteptat să ajungă acasă, sau măcar să iasă din spaţiul aerian sovietic. Au celebrat succesul neaşteptat, în avionul delegaţiei germane unde au spart toate sticlele de şampanie, s-au îmbătat cu entuziasm în timp ce la sol, militarii sovietici care supravegheau traficul aerian, ascultau cu uimire veselia nemţilor. Ştirea asta a făcut înconjorul lumii. Şi atunci de ce să ne mai mirăm că la ultimele alegeri din Rusia, Gorbaciov a primit 2% din voturile ruşilor? Cine citeşte capitolul final al acestei cărţi îl scoate definitiv pe Gorbaciov din orice consideraţii de competenţă.

După dezmembrarea URSS, Dobrînin a aflat de la Kissinger, preşedintele George Herbert Bush şi James Baker ministrul de externe american despre dezamăgirea provocată în SUA de Gorbaciov ca lider, dezamăgire care a condus la decizia SUA de a-l prefera pe Boris Elţîn în afacerile lor externe cu Rusia.
Orice persoană adultă îşi aminteşte cu precizie unde se afla şi ce anume făcea în clipa când s-a anunţat asasinarea lui Kennedy. Dobrînin era pe scaun la dentistul său din Washington. Din camera alăturată se auzea prin uşa întredeschisă muzica de la radio. Brusc muzica s-a întrerupt şi s-au auzit voci agitate care menţionau frecvent numele lui Kennedy.

Dobrînin l-a rugat pe dentist să dea mai tare volumul la radio ca să înţeleagă ce se întâmpla. S-a dus, a dat aparatul mai tare, s-a întors spunând cu o voce calmă, imperturbabilă că preşedintele a fost împuşcat mortal la Dallas şi i-a cerut să deschidă gura ca să continue lucrul. Dobrînin scrie că a plecat imediat val vârtej la ambasadă, dar că n-a uitat comentariile dentistului: nu era un adept al preşedintelui pentru că Kennedy a dat prea multă atenţie drepturilor civile ale negrilor care "şi-au luat-o în cap rău de tot". Mai spera, zicea dentistul, că noul preşedinte "nu va juca prea mult pe democratul"(pag.107). Această atitudine faţă de moartea lui Kennedy este una din cele mai mari enigme ale europenilor care vizitează America. Americanii nu înţeleg nici azi, de ce europenii şi mai ales germanii au fost aşa de impresionaţi de moartea lui Kennedy. Dobrînin dă o explicaţie interesantă: tânărul preşedinte, cu zâmbetul său optimist sădise în inima oamenilor de pretutindeni inclusiv din URSS, speranţa într-o lume mai bună fără teama războiului nuclear. Moartea sa
brutală a doborât omul care întruchipa Speranţa... Iar oamenilor nu li se poate lua speranţa!

Moartea la Zidul Berlinului


Nu se cunoaște cu exactitate numărul persoanelor care au murit încercând să fugă din Berlinul de Est trecând Zidul. Reprezentanții Muzeului Checkpoint Charlie vorbesc de cel puțin 200 de victime, în timp un centru de cercetare al istoriei contemporane de la Postdam a confirmat până acum doar 136.

Pentru că sistemul de apărare din zona Zidului nu era suficientă pentru a-i opri pe oameni să încerce să evadeze, autoritățile est-germane au acordat soldaților de la graniță dreptul de a folosi armele de foc dacă depistează tentative de evadare. Printr-un ordin din octombrie 1973, soldaților li se spunea că cei care încearcă să treacă Zidul erau criminali și că trebuie împușcați; de asemenea ordinul specifica în mod clar că soldații aveau dreptul și chiar trebuiau să folosească armele și în cazul femeilor și copiilor. Soldații nu erau obligați să folosească mai întâi focuri de avertisment; puteau trage direct. 90 de oameni au murit împușcați de soldații de la granița din Berlin între 1961 și 1989. Soldaților li s-a retras dreptul de a folosi armele abia în aprilie 1989, cu șapte luni înainte de căderea Zidului.

Primii morți în căutarea libertății

Prima persoană care a murit încercând să ajungă în Berlinul de Vest a fost Ida Siekmann, o femeie de 58 de ani. Ea locuia în imediata apropiere a zidului, într-un bloc de apartamente aflat în Berlinul de Est; însă strada și trotuarul din fața clădirii se aflau, potrivit delimitărilor oficiale, în Berlinul de Vest. Teoretic, oamenii puteau ieși pe ușa din față a clădirii direct în Berlinul de Vest, motiv pentru care autoritățile au baricadat aceste ieșiri. În primele zile însă, oamenii săreau pe geamul apartamentelor sau coborau pe funii pentru a ajunge în Berlinul de Vest, fiind ajutați de polițiști și pompieri. Ida Siekmann, afectată de despărțirea de familia care locuia în Vest, a sărit pe geam de la etajul trei, însă pompierii nu au reușit să o prindă la timp în plasa de siguranță. A murit la scurt timp din cauza rănilor suferite.

Prima persoană împușcată încercând să treacă zidul a fost tânărul Günter Litfin, în vârstă de 24 de ani. El a încercat să traverseze înot canalul Spree către Berlinul de Vest pe 24 august și a fost împușcat de soldați. Exact în acea zi, soldații primiseră ordin să împuște pe oricine încearcă să evadeze.

Dacă cineva era rănit în timpul unei tentative de evadare și rămânea de partea estică a Zidului, cei din Vest nu puteau face nimic în ajutorul său. Autoritățile occidentale nu aveau voie să intervină sub nicio formă pentru a evita izbucnirea unui conflict; astfel, erau forțate să privească neputincioase cum oamenii erau împușcați și lăsați să moară la marginea zidului. Este faimos cazul tragic al tânărului Peter Fechter, în vârstă de 18 ani, care a fost împușcat și lăsat să sângereze până la moarte lângă zid, sub privirile presei occidentale, pe 17 august 1962.

Cazul lui Peter Fechter

La un an după construirea Zidului, Fechter și un prieten de-ai săi, Helmut Kulbeik, au plănuit să evadeze pentru a căuta o viață mai bună de partea cealaltă a Zidului. Cei doi erau nemulțumiți de situația politică din Germania de Est și visau la un trai mai bun. Potrivit planului, ei urmau să se ascundă într-un atelier aflat în apropierea Zidului și de acolo să sară pe geam (ferestrele nu fuseseră încă baricadate) în așa-zisa „zonă a morții” dinaintea Zidului, foarte bine păzită, și să fugă până la zis și să se cațere.

Cei doi au fost însă depistați de soldați, care au început imediat să tragă. Kulbeik a reușit să se cațere la timp peste Zid, dar Fechter s-a mișcat prea încet. Kulbeik a relatat ulterior că în momentul în care soldații au tras primele focuri, Peter parcă s-a blocat și a început să se cațere prea târziu. A fost împușcat în zona pelvisului și s-a prăbușit lângă zid. Soldații l-au lăsat acolo, în fața privitorilor de pe partea cealaltă a Zidului și în fața jurnaliștilor. Tânărul a țipat după ajutor, dar soldații est-germani nu au făcut nimic. Polițiștii occidentali au încercat să-l ajute și i-au aruncat câteva bandaje; nu au riscat însă să se cațere peste zid. Fechter a murit din cauza hemorargiei după circa o oră; abia atunci soldații au venit să-i mute trupul.

Foto: Fotografiile făcute de jurnaliștii occidentali, cu Fechter sângerând la marginea Zidului, au făcut înconjurul lumii, și au transformat episodul morții sale într-un simbol al brutalității regimului din RDG.

Potrivit rapoartelor întocmite ulterior de autoritățile din Vest, soldații au început să tragă fără niciun avertisment, iar Peter Fechter a fost rănit de mai multe gloanțe; mai întâi, imediat ce s-a cățărat pe zid, moment în care s-a oprit; soldații au continuat însă să tragă, deși era clar că tânărul nu mai putea să facă nimic. În Est, autoritățile au luat măsuri după cazul lui Fechter și au dat instrucțiuni soldaților ca, în cazuri asemănătoare, persoana rănită să fie mutată din apropierea zidului pentru ca „inamicul să nu fie provocat”. De fapt, principala problemă a guvernului est-german a fost campania de presă născută în Occident în baza fotografiilor tulburătoare făcute cu tânărul zăcând lângă zid.

Rapoartele est-germane susțin că întârzierea în a-l ajuta și muta pe Fechter s-a datorat comportamentului poliției din Berlinul de Vest, fotografilor și echipelor de cameramani. Șeful propagandei, Karl-Eduard von Schnitzler, a declarat chiar că brutalitatea soldaților a fost în interesul statului, deoarece viațile lor – mult mai valoroase decât viața unui delincvent – ar fi putut fi puse în pericol din cauza autorităților occidentale.

În iunie 1990, sora lui Peter Fechter a început un proces împotriva soldaților care i-au ucis fratele. Șase ani mai târziu, doi dintre ei (cel de-al treilea murise), Rolf Friedrich și Erich Schreiber, și-au recunoscut vina și au fost condamanți pentru omor cu circumstanțe atenuante. Au fost condamnați la 20-21 de luni de închisoare, cu posibitatea de a fi eliberați condiționat. Din cauza lipsei unor dovezi clare, judecătorii nu au putut stabili precis care dintre cei trei soldați a tras glonțul care i-a adus moartea lui Fechter.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9617/8/

Luna august a oricarui an ne reaminteste de atacurile cu bombe nucleare ale SUA asupra marilor centre industriale japoneze Hirosima si Nagasaki. A fost tragedia umana care a pus capat celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cand împaratul Hirohito a acceptat capitularea. Germania nazista deja capitulase, iar razboiul din Pacific, intrat si el în al patrulea an, era castigat de aliati. Cu ce pret? Vom analiza succint, conform spatiului, de ce si cum a fost necesara intrarea în ceea ce istoria numeste „Era nucleara”.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9601/8/

In timpul „razboiului rece”, destinul spionului sovietic Vladimir Vetrov si „Dosarul Farewell” (Adio) au fost atat de dramatice, incat s-au facut filme si s-au scris romane. Sub numele de cod „Adio” (parca predestinat), acest agent si-a oferit serviciile francezilor, care l-a randul lor i-au avertizat pe americani despre activitatea de culegere de informatii de varf ale URSS. Retras din post si revenit la Moscova, Vetrov avea sa fie arestat din cu totul alte motive, dar s-a dat singur de gol, in inchisoare, pecetluindu-si destinul de spion tradator.

Spionii de la Cambridge


Odată cu prăbușirea regimurilor comuniste, au ieșit la iveală și poveștile despre spionajul din timpul războiului rece. Așa s-a aflat povestea fascinantă a celor patru spioni sovietici care au ajuns să fie cunoscuți ca „Spionii de la Cambridge”.

În anii Războiului Rece, cele mai aprige confruntări dintre Uniunea Sovietică și democrațiile occidentale au avut loc pe frontul spionajului. Pe această arenă, KGB-ul, „sabia și scutul” Uniunii Sovietice, și-a folosit toate armele împotriva principalilor săi adversari: CIA-ul american și SIS-ul britanic (Secret Intelligence Service). Scopul fiecărei agenții era să fure secretele Celuilalt, să încerce să pătrundă în mintea inamicului, să-i deslușească intențiile și să-l neutralizeze înainte să se dea de gol.

În timpul războiului, era imposibil să scrii despre latura secretă a acestuia, despre lumea spionajului. Adevărul nu putea fi spus decât atunci când dosarele de la KGB, CIA și SIS aveau să fie deschise pentru public, dezgropând toate secretele. Dar când comunismul s-a prăbușit, și multe din poveștile din lumea spionajului au ieșit la iveală, s-a aflat și despre cei patru spioni britanici care au lucrat pentru partea adversă: Kim Philby, Guy Burgess, Donald Maclean și Anthony Blunt.

La începutul anilor '30, lumea democratică trecea prin momente dificile. Marea Criză Economică lăsase milioane de oameni în șomaj, creând grave probleme sociale, iar mișcările de extremă dreaptă câștigau teren în Italia și Germania. Pentru mulți studenți de la faimoasa Universitate Cambridge, situația era îngrijorătoare și inacceptabilă. Patru dintre aceștia – Philby, Burgess, Maclean și Blunt – doreau să facă ceva în acest sens. Ei credeau că democrațiile din Vest aveau să fie prea slabe pentru a face față unei Germanii hitleriste și unei Italii fasciste, și știau că mulți englezi erau de fapt admiratori ai lui Hitler și Mussolini. De asemenea, ei credeau că doar Uniunea Sovietică va fi suficient de puternică pentru a învinge fascismul. Astfel că atunci când au fost contactați de un agent sovietic care le urmărise activitățile pro-comuniste, cei patru au fost de acord să colaboreze cu KGB-ul.

KGB-ul credea că recrutarea unor tineri inteligenți de la o universitate foarte bună era un plan excelent deoarece aceștia aveau foarte mari șanse să ajungă într-o zi în poziții înalte din conducerea Marii Britanii, fiind astfel foarte bine plasați pentru a avea acces la secrete importante. Și așa s-a și înâmplat. Până în anii războiului, Maclean ajunsese deja în Foreign Office, Burgess era apropiat al unor politicieni importanți, iar Blunt lucra la MI5. Cât despre Philby, el ajunsese în cea mai bună poziție (din perspectiva KGB-ului): era ofițer al SIS. Iar în timp ce aceștia urcau în ierarhiile admnistrației britanice, trimiteau rapoarte la Moscova.

Laolaltă, informațiile oferite de cei patru trebuiau să fe o adevărată comoară pentru sovietici. Și situația s-a îmbunătățit chiar. Chiar înainte de sfârșitul războiului, Philby a fost numit șeful secției anti-sovietice a SIS, devenind omul însărcinat cu organizarea operațiunilor împotriva rușilor. Când el de fapt era omul rușilor... După începutul războiului rece, el a devenit și omul de legătură dintre SIS și CIA. Maclean, care fusese trimis la Washington, lucra la ambasada britanică din capitala SUA, unde conducea un comitet implicat în problemele legate de politici nucleare, iar Burgess ajunsese la departamentul de știri al Foreign Office-ului. Am crede că Moscova ar fi trebuit să prețuiască foarte mult informațiile primite de la cei patru agenți, dar dosarele KGB privindu-i pe aceștia ne arată o situație cu totul altfel.

Lipsa încrederii

Încă din timpul Revoluției Bolșevice, când un complot organizat de serviciile secrete britanice aproape că a răsturnat noul guvern comunist, KGB-ul a văzut în SIS cel mai sofisticat și inventiv dintre toate serviciile de informații din țările capitaliste, fiind capabil de tot soiul de conspirații și comploturi periculoase.

Astfel, deși Moscova îi recrutase pe cei patru englezi ce păreau a fi dedicați cauzei comuniste, nu era oare posibil ca SIS-ul să-i fi plasat pe aceștia în calea agentului de recrutare sovietic care i-a descoperit? Era posibil ca, deși KGB-ul credea că acești patru agenți pătrunseseră în administrația britanică, să fie de fapt vorba despre o infiltrație britanică în interiorul KGB. De aceea, agenții sovietici i-au pus de foarte multe ori la încercare pe cei patru, încercând să afle dacă sunt sau nu cu adevărat de partea lor.

Dosarele KGB arată că existau mulți agenți sovietici care nu credeau în onestitatea celor patru agenți englezi. Ofițerii argumentau că totul fusese prea ușor, descoperirea acestora și pozițiile excelente pe care ei le dețineau părând a fi un simplu aranjament. Oare autoritățile britanice erau atât de stupide încât să pună în poziții de încredere oameni care avuseseră în trecut activități de stânga? Spre exemplu, Philby ajutase un grup de comuniști să scape din Viena și era căsătorit cu o comunistă austriacă. Cum ar fi putut să treacă de verificările pe care toți posibilii agenți SIS le suportă înainte de a fi recrutați?!

Aceste suspiciuni – care erau, în fond, naturale – au avut consecințe asupra carierelor celor patru. Niciunul dintre ei nu s-a bucurat de încrederea totală a Moscovei, iar informațiile pe care aceștia le trasmiteau sovieticilor nu erau acceptate decât dacă erau confirmate și din alte surse. Agenții sovietici credeau că nu pot ști cu siguranță dacă nu primeau cumva informații false de la Philby & co. ce aveau ca scop inducerea în eroare a KGB-ului.

Moscova a căutat în permanență dovezi despre lipsa de loialitate a celor patru

Cu germanii la porțile Moscovei, în 1941 KGB-ul i-a ordonat lui Philby, încă o dată, să-și scrie autobiografia, sperând că în noua versiune avea să găsească unele discrepanțe cu care să-l confrunte. Chiar și răbdătorul Phliby, despre care nu se știe să fi spus vreodată ceva de rău despre KGB, s-a săturat. Agentul sovietic care îl controla a raportat la Moscova următoarele: „Recent, am discutat cu «S» și am ridicat problema prezentării unei autobiografii complete și detaliate, cu note privind toate contactele lui, toată munca sa alături noi, instituțiile britanice etc. Dar «S» spune că nu are timpul necesar, că, în opinia sa, în acest moment atenția ar trebui direcționată către obținerea informațiilor, nu scrierea diverselor biografii. I-am atras atenția asupra greșelii concluzilor sale.”

Când nu-l însărcina cu scrierea și rescrierea rapoartelor despre sine, KGB-ul îi cerea lui Philby să afle numele cetățenilor sovietici care ar fi putut fi recrutați de agenții SIS aflați la Moscova. Când Philby a verificat dosarele SIS și a transmis că niciun agent nu fusese încă recrutat, KGB-ul a dat aceeași misiune lui Blunt. Acesta a venit cu același răspuns, dar KGB-ul, în loc să accepte veridicitatea informației, a ajuns la concluzia că Plant, ca și Philby, e de fapt un agent dublu al britanicilor, și că acea conspirație de infiltrare a englezilor e chiar mai mare decât își imagina.

Și mai multe suspiciuni...

Odată ce KGB-ul s-a convins că cercul de spioni de la Cambridge făcea parte din conspirația antisovietică a britanicilor, s-a trezit în fața unei decizii dificile. Cum să facă față acestei situații?

Dacă rupeau toate legăturile cu cei patru și apoi aflau că de fapt ei fuseseră cu adevărat loiali Uniunii Sovietici, atunci KGB-ul ar fi fost tras la răspundere în fața centrului politic. Ofițerii care lucrau cu cei patru spioni ar fi putut fi acuzați de sabotarea misiunii și ar fi putut sfârși în fața plutonului de execuție. În cele din urmă, sovieticii s-au decis să se prefacă, ca și cum ar fi renunțat la suspiciuni, și să facă tot posibilul pentru a-i convinge pe cei patru că au încredere totală în ei. Astfel, a continuat jocul suspiciunilor, al înșelăciunilor și al duplicității.

Spionii de la Cambridge – care nici măcar nu erau văzuți ca eroi comuniști la Moscova – își înșelau colegii, familiile și țara. Au făcut-o din credința sinceră că servesc o cauză mai bună prin intermediul unei agenții de elită, KGB-ul, care îi trata excelent și care părea că are încredere totală în ei. Dar în același timp, KGB-ul îi înșela la rându-i pe cei patru, crezând că ei fac de fapt un joc dublu și că trădează cauza comunistă.

Din această poveste, putem ajunge la mai multe concluzii. Poate cea mai importantă însă este că principala amenințare la adresa serviciilor de informații vine nu din partea serviciilor de contra-informații din țara în care acestea acționează, ci din partea propriilor oameni. Într-o lume a minciunilor, înșelăciunilor și trădării, serviciile de informații își păstrează buna judecată și limpezime a minții dezvoltându-și propria imagine asupra a ceea ce crede că este adevărul. Agenții care confirmă adevărul ales – chiar dacă acesta e fals – prosperă. Cei care îl pun la îndoială – chiar dacă au dreptate – sunt suspectați.

Când nu ai încredere într-un agent, cu cât mai valoroasă e informația pe care ți-o transmite, cu atât mai mari sunt suspiciunile ce cad asupra lui. Când alți agenți îi confirmă informațiile, suspiciunea se răspândește, până când tot sistemul se prăbușește...

Blocada Berlinului invinsa de aliati


http://www.revistamagazin.ro/content/view/9374/8/

Trista perioada a "razboiului rece" (1945-1991) a reprezentat continua tensiune politico-militara intre Occident (inclusiv SUA) si Blocul sovietic (URSS plus statele satelit), in care au existat momente critice de confruntare si o cursa frenetica de inarmare. Motivul esential al "sicanarilor" a fost diferenta intre regimurile economice ale Vestului si Estului. Aliate in al doilea razboi mondial, URSS si SUA plus Marea Britanie si Franta si-au impartit Germania si implicit Berlinul. Stalin nu voia cu nici un pret sa piarda zona de influenta, ca mare putere invingatoare, dar cu un sistem politic comunist inacceptabil pentru Occident.

6 martie1945 - intaia manifestare a Razboiului rece

La 6 martie 1945, Romania intra intr-o alta sfera a istoriei sale. Incepea o noua istorie: cea dominata de comunisti. Partidele politice au fost desfiintate, monarhia abolita, sistemult democratic trecut in uitare si, finalmente, comunistii au ajuns la puterea care, in timp, a devenit absoluta. Scenariul elaborat de comunisti pentru instaurarea puterii era axat pe manifestatii de strada si ocuparea de primarii si prefecturi, actiuni menite, prin starea de confuzie si instabilitate creata, sa deschida drumul comunistilor spre preluarea puterii, incredintata insa de factorul constitutional, adica de rege. In pofida unor astfel de actiuni, care au culminat cu mitingul FND tinut in Piata Palatului Regal (24 februarie 1945) PCR nu a izbutit sa rastoarne guvernul Radescu. Generalul Radescu si-a intemeiat rezistenta la asaltul comunist pe o perceptie gresita: el a crezut ca fermitatea aratata de Marea Britanie in Grecia fata de incercarea comunistilor de a lua puterea se va manifesta si in Romania. Nu avea de unde sa stie ca baza acordului Churchill-Stalin era Romania pentru URSS, in schimbul Greciei pentru Marea Britanie. Sub pretextul ca generalul Radescu a dat ordin sa se traga in manifestanti (in realitate a fost vorba de o provocare bine organizata de sovietici si comunisti), A.I.Visinski, venit la Bucuresti la 27 februarie 1945, a cerut destituirea generalului. Visinski a exercitat presiuni si amenintari asupra regelui, mai ales ca acesta voia sa pastreze formula unui guvern de coalitie prezidat de printul Barbu Stirbey. In urma confruntarilor cu Visinski, regele Mihai a vrut sa abdice. Dinu Bratianu, cel mai batran si experimentat om politic din acea vreme, i-a cerut sa nu renunte la tron si regele a revenit asupra primei decizii, numindu-l pe Petru Groza primministru. Ramane o problema in dezbaterea istoricilor: ce a determinat aceasta brutalitate din partea lui Stalin in tratarea problemei romanesti? La Conferinta de la Ialta (4-11 februarie 1945), Stalin aparuse oarecum conciliant. Americanul William McCagg crede ca „lovitura din Romania, de la 29 februarie 1945 (data sosirii lui Visinski la Bucuresti) a fost inceputul unei testari sovietice deliberate a raspunsurilor politice ale Aliatilor”. Perry Bidiscombe considera ca instaurarea guvernului Petru Groza a fost raspunsul Moscovei la descoperirea unei retele subterane organizate de „guvernul national” de la Viena, condus de Horia Sima, Grupul etnic german si un grup de militari care urmareau sa scoata Romania de sub ocupatia sovietica printr-o actiune interna conjugata cu o ofensiva germana in Ungaria. Maresalul sovietic Malinovski a insistat asupra acestei primejdii in cadrul unei intalniri cu regele Mihai, in 6 martie 1945. Nu este cu totul lipsita de temei opinia conform careia 6 martie 1945 reprezinta prima manifestare a Razboiului rece. Guvernul care a preluat puterea in Romania s-a autointitulat „de larga concentrare democratica”. In realitate, el a fost doar un instrument al comunistilor, cuprinzand doar partide si oraganizatii aliate ale PCR sau criptocomuniste. Daca este sa dam crezare informatiei comunicate de unul dintre agentii serviciilor de spionaj americane din Romania, la 7 martie 1945, a doua zi dupa instalarea guvernului Petru Groza, o echipa de emisari sovietici a sosit in Romania, s-a intalnit cu Ana Pauker, Constantin Parvulescu si Constantin Doncea, carora le-a transmis un plan de masuri ce trebuiau infaptuite in urmatorii trei ani: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor „istorice”, crearea structurilor represive si militare dupa model sovietic, reforma agrara, dar si pregatirea conditiilor pentru colectivizarea agriculturii, lichidarea bancilor, inchiderea tarii fata de Occident, atat pe plan economic, cat si cultural si uman. Desi cercetatorul american Eduard Mark a pus sub semnul intrebarii autenticitatea acestui plan, este de netagaduit ca, in perioada 1945-1948, el a fost indeplinit intocmai. Inca din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat intr-o activitate febrila, menita sa atenueze socul provocat in opinia publica de schimbarea de guvern care era, de fapt, o schimbare de regim. Foarte putini oameni si-au dat seama ca 6 martie 1945 insemna inceputul unei noi perioade din istoria Romaniei. Cei mai multi romani considerau ca Occidentul va contraataca, speranta desarta si diluata in ani intregi de sperante. Pentru a cuceri opinia publica si a dezarma ostilitatea romanilor fata de noul regim, sovieticii au fost de acord cu restaurarea administratiei romanesti in nord-estul Transilvaniei, fapt prezentat ca un gest de prietenie a URSS fata de Romania. Pentru a marca evenimentul, la Cluj a avut loc o ceremonie la care au fost prezenti Groza, regele Mihai, numerosi oficiali romani si... Visinski. Asa cum il numeste Florin Constantiniu, „pacatul originar” al guvernului Petru Groza – zamislirea lui prin interventia in forta a Moscovei – s-a rasfrant si asupra reformei agrare, decretata la 23 martie, in urma careia circa 1,4 milioane hectare au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane hectare fiind trecute in proprietatea a 900.000 de familii, o reforma modesta. Instaurarea regimului Dej a creat in toata tara o stare tensionata. La vremea respectiva, participarea Romaniei la infrangerea Germaniei naziste a fost pentru populatia Romaniei un mare succes. Cu toate acestea, pe front se petreceau scene de umilinta pentru ofiterii si generalii romani, obligati sa-si trimita trupele la moarte sigura. Incurajat de politicienii de la Washington, regele Mihai a incercat sa inlature guvernul Groza, cerandu-i primului ministru sa demisioneze, pentru a face loc unui cabinet care, bucurandu-se de recunoasterea puterilor invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial, sa permita deblocarea tratativelor privitoare la negocierile de pace. Occidentalii nu au fost, de la inceput, de acord cu ceea ce se intampla in Romania. Cu toate acestea, occidentalii au recunoscut guvernul Groza. Recunoscut de occidentali, guvernul Romaniei s-a aflat in fata a doua probleme: Conferinta de pace de la Paris si alegerile parlamentare. In capitala Frantei, Gheorghe Tatarascu a fost flancat tot timpul de comunisti. Guvernul prezidat de Groza nu putea face nici o concesie Ungariei, aceasta insemnand o sinucidere politica. Ca urmare, Lucretiu Patrascanu (executat de comunisti) a condamnat in termeni vigurosi revizionismul maghiar, subliniind ca „Transilvania a apartinut si va apartine statului roman in intregime (...)” Au urmat alegerile trucate din 1946. Comunistii au stiut ca nu sunt populari si au incercat, la indemnul sovieticilor, sa slabeasca partidele democratice. Nu mai conta cati si cu cine voteaza. Principiul lui Stalin era cunoscut: „Nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile.” Restul e poveste. Regimul Dej s-a cocotat pe scaunul puterii si a inceput, dupa cele mai staliniste metode si indicatii, sa „reformeze” societatea romaneasca. Planul sovietic de aplicare a „reformelor” in Romania a inceput sa dea roade. Intre Varsovia si Bucuresti Angajate in negocieri cu URSS in problema Poloniei, SUA si Marea Britanie au considerat ca miza era mult mai importanta la Varsovia decat la Bucuresti. Daca in 1944, intre Romania si Grecia, Londra, sprijinita de Washington, a dat intaietate Greciei, in 1945, intre Romania si Polonia, cele doua mari democratii apusene au dat preferinta Poloniei, desi nici la Varsovia sprijinul occidental nu va fi atat de consistent incat sa paota impiedica instituirea controlului sovietic prin partidul comunist. O troica sovietica „Gheorghiu-Dej putea fi, ca „adevarat roman”, secretar general al partidului, dar el era departe de a avea cuvantul hotarator in politica PCR. In realitate, o troica mai mult sau mai putin vizibila decidea in toate problemele importante; ea era alcatuita din Emil Bodnaras, Vasile Luca si Ana Pauker (ordinea enumerarii indicand si importanta personajelor). In caliate de sef al Serviciului de Informatii al PCR, E.Bodnaras dispunea de un cvartet sovietic: Pantiusa, Serghei, Vania si Misa, adica Pintilie Bondarenco, faimosul Pantiusa (romanizat in Gheorghe Pintilie), Serghei Niconov (Sergiu Nicolau), Ivan Didenco (Ioan Vidrascu), Misa Povstanski (Vasile Posteuca), toti agenti secreti sovietici, veniti in Romania in diverse perioade cu misiuni de spionaj, arestati de autoritatile romane, si deveniti apoi auxiliarii de nadejde ai omului de incredere al Moscovei: Emil Bodnaras (...)” Florin Constantiniu Un guvern minoritar, impus de sovietici „Actualul guvern roman este un guvern minoritar, impus natiunii prin presiuni sovietice directe. Acest guvern este dominat de Partidul Comunist Roman, care reprezinta, probabil, mai putin de 10% din populatia romaneasca. Marea majoritate a poporului roman este profund nationalista si se opune energic sistemului comunist sub orice forma” - C.V.R. Schuyler, reprezentantul SUA in Comisia Aliata de Control Ioan BOTIS

Pactul de la Varsovia

Pactul de la Varsovia sau Tratatul de la Varsovia, numit in mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare si asistenta mutuala a fost o alianta militara a tarilor din Europa Rasariteana si din Blocul Rasaritean, care voiau sa se apere impotriva amenintarii pe care o percepeau din partea aliantei NATO (care a fost fondata in 1949). Crearea Pactului de la Varsovia a fost grabita de integrarea Germaniei de Vest "remilitarizata" in NATO prin ratificarea de catre tarile ocidentale a Intelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varsovia a fost initiat de catre Nikita Hrusciov in 1955 si a fost semnat la Varsovia pe 14 mai 1955. Pactul si-a incetat existenta pe 3 martie 1991 si a fost in mod oficial dizolvat la intalnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991. Toate statele comuniste ale Europei Rasaritene au semnat acest pact, (cu exceptia Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varsovia si-au luat angajamentul sa se apere unii pe altii, daca unul sau mai multi dintre ei erau atacati. Tratatul declara de asemenea ca semnatarii isi bazau relatiile pe principiul neinterventiei in afacerile interne si pe respectul suveranitatii si independentei nationale – pana la urma, aceste principii vor fi incalcate mai tarziu in cazul interventiilor din Ungaria - (1956) si Cehoslovacia - (1968). Albania a incetat sa mai fie membru activ al aliantei in 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criza in care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras in mod oficial din Pact in 1968. Dupa terminarea oficiala a celui de-al doilea razboi mondial, in conformitate cu discursul lui W. Churchill (prim ministru al Regatului Unit la acea data), de la Fulton, s-a declansat Razboiul rece si a aparut conceptul de cortina de fier. Urmare a politicii consecvente de aparare a sistemului economic si politic (implicit a intereselor economice ale marelui capital din lumea occidentala) trupele germane, in calitate de "prizonieri", aflate pe teritoriul Germaniei de Vest au fost reinarmate si au constituit baza viitorului "Bundeswehr" - armata regulata a Pe fondul evenimentelor din 1948 din Cehoslovacia (expulzari ale etnicilor germani, alegeri, reconstructie economica) apare infiltrarea agentilor serviciilor speciale ale S.U.A. si Marii Britanii cu rol de "agitatori". Existand cauza, trupele sovietice nu parasesc Europa Centrala si de Est cucerita-eliberata, stationand pe teritoriol mai multor state. Aflate pe linia de demarcatie dintre cele doua blocuri foste aliate, armata sovietica nu a plecat din Ungaria decat dupa dizolvarea Tratatului de la Varsovia. In timpul revolutiei maghiare din 1956, guvernul ungar s-a impartit in doua fractiuni, una condusa de Imre Nagy iar alta condusa de J�nos K�d�r. Pentru a ajuta la scaderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras partial (si-au redus numarul) din Ungaria pe durata disputelor interne. Cand fractiunea lui Imre Nagy a declarat ca Ungaria s-a retras din alianta iar partizanii sai au atacat unitatile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica iar militarii Tratatului de la Varsovia au reintrat in tara in octombrie 1956 la cererea lui J�nos K�d�r si a factiunii sale, iar rezistenta (impropriu spus daca trupele sovietice ar fi parasit vreodata Ungaria) maghiara (partial sprijinita moral, militar si mai ales financiariar de catre N.A.T.O.) a fost infranta in doua saptamani. Fortele Tratatului (Pactului) de la Varsovia au fost folosite si in luna august 1968, dupa declararea-declansarea evenimentelor interne din Cehia Primaverii de la Praga, cand a fost invadata Cehoslovacia pentru a pune capat reformelor puse in practica de guvernul lui Alexander Dubèek. Seful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denuntase deja, intr-o conferinta de presa televizata, Tratatul de la Varsovia ca pe o alianta inegala si declarase ca armata cehoslovaca era pregatita sa apere, prin lupta daca era necesar, suveranitatea tarii. Pe 20 august 1968, o forta constituita din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat in Cehoslovacia sprijinita si de o divizie maghiara, doua est-germane, una bulgara si doua poloneze. Romania a fost contra interventiei si in consecinta a refuzat sa contribuie cu trupe. Aceasta interventie a fost explicata de Doctrina Brejnev care afirma ca: "Atunci cand forte care sunt ostile socialismului incearca sa deturneze catre capitalism dezvoltarea unor tari socialiste, acest fapt nu devine numai o problema a tarii in discutie, dar si o problema si o preocupare a tuturor tarilor socialiste." In mod implicit, acesta doctrina rezerva chiar conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini "socialismul" si "capitalismul" in conformitate cu propriile interese. Dupa invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras in mod formal din Pactul de la Varsovia, desi aceasta tara incetase sa mai sprijine pactul inca din 1962. Conducatorul Romaniei, Nicolae Ceausescu, a denuntat invazia atat ca pe o violare a legilor internationale, cat si ca pe o incalcare a principiilor de neinterventie mutuala in afacerile interne, spunand ca autoapararea colectiva impotriva agresiunii externe era singura misiune autorizata a Pactului de la Varsovia. S-a sustinut ideea ca politica de distantare a regimului comunist din Romania de URSS ar fi fost, in realitate, regizata de Kremlin pentru a induce in eroare Occidentul si a folosi Romania ca un cal troian sui generis pentru a avea acces la tehnologia de varf occidentala si in masura posibilitatilor, la unele secrete politice sau chiar militare. Mitingul din piata palatului, organizat, la 21 august 1968, pentru a condamna interventia in Cehoslovacia a fost si el prezentat ca un posibil aranjament intre Brejnev si Ceausescu pentru a-i face pe occidentali sa creada ca Romania dispunea de o larga marja de manevra in cadrul Tratatului de la Varsovia. Este ciudat de constatat ca astfel de teze au circulat si circula numai in mediile romanesti si in unele cercuri ale emigratiei maghiare in perioada razboiului rece. Nici unul dintre cercetatorii avizati, in primul rand cei straini, nu au pus la indoiala caracterul real, autentic al politicii de independenta a regimului comunist din Romania in anii `60-`80. NATO si Pactul de la Varsovia nu au intrat niciodata in conflicte armate directe, dar au fost parti in Razboiul rece pentru mai mult de 35 de ani. In decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioada, a propus asa-numita Doctrina Sinatra, care statua ca Doctrina Brejnev avea sa fie abandonata iar tarile din Europa Rasariteana erau indreptatite sa faca ceea ce doreau. Cand a fost clar ca Uniunea Sovietica nu va mai folosi forta pentru a controla Pactul de la Varsovia, au inceput sa apara o serie de schimbari rapide in Europa Rasariteana in 1989. Noile guverne din tarile din Europa Rasariteana au inceput sa fie din ce in ce mai putin interesate de mentinerea Pactului de la Varsovia, iar in ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria si Polonia au anuntat ca se vor retrage din organizatia militara pana la 1 iulie al aceluiasi an. Bulgaria a luat o decizie asemanatoare in februarie si era clar ca pactul era practic mort. Pactul de la Varsovia a fost in mod oficial dizolvat la intalnirea de la Praga din 1 iulie 1991. Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varsovia: Republica Ceha, Ungaria si Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia s-au alaturat si ele Aliantei Nord-Atlantice in martie 2004. NATO si Pactul de la Varsovia NATO si Pactul de la Varsovia nu au intrat niciodata in conflicte armate directe, dar au fost parti in Razboiul rece pentru mai mult de 35 de ani. In decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioada, a propus asa-numita Doctrina Sinatra, care statua ca Doctrina Brejnev avea sa fie abandonata iar tarile din Europa Rasariteana erau indreptatite sa isi aleaga linia politica pe care vroiau sa o urmeze. Cand a fost clar ca Uniunea Sovietica nu va mai folosi forta pentru a controla Pactul de la Varsovia, au inceput sa apara o serie de schimbari rapide in Europa Rasariteana in 1989. Caderea regimurilor comuniste in Europa de Est a condus la destramarea Pactului de la Varsovia. In ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria si Polonia au anuntat ca se vor retrage din organizatia militara pana la 1 iulie al aceluiasi an. Bulgaria a luat o decizie asemanatoare in februarie. Pactul de la Varsovia a fost in mod oficial dizolvat la intalnirea de la Praga din 1 iulie 1991. Planul de invadare a Romaniei Datorita pozitiei critice a autoritatilor romane vizavi de patrunderea trupelor Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia, Romania a fost pe punctul de a deveni ea insasi victima unei asemenea interventii. In septembrie 1968, serviciile secrete britanice si olandeze reusisera sa afle detalii ale planului de invadare a Romaniei. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare si poloneze urmau sa invadeze Romania pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineata. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucuresti in ziua de 21 noiembrie un telex cu urmatorul continut: „Am analizat informatiile de ultima ora si am ajuns la concluzia ca rusii pregatesc in cel mai scurt timp o actiune militara impotriva Romaniei“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma sa se ridice la 150.000 de militari. Ioan BOTIS

Ce citesti?


Baze subterane secrete

Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea...


Ce rol au jucat Stalin și Mao în izbucnirea războiului din Coreea? E clar că nord-coreeni nu ar fi pornit niciodată la război fără avizul Kremlinului. Însă ce l-a făcut pe Stalin, la început reticent, să accepte sprijinirea lui Kim Il Sung?

Pe 25 iunie, 1950, Coreea de Nord comunistă a lansat o invazie peste limita paralelei de 38^o în Coreea de Sud. Iniţial surprins, Occidentul, sub conducerea americană, şi-a revenit rapid şi în câteva zile a obţinut avizul Consiliului de Securitate al ONU pentru respingerea atacului.

Pentru preşedintele Truman, Coreea a fost un adevărat test. În opinia sa, liderul comunist nord-coreean, Kim Il Sung, nu acţiona independent, iar scopul atacului nu era doar obţinerea reunificării peninsulei coreene. În spatele acestei agresiuni, Truman vedea mâna sovieticilor şi, poate, a Chinei comuniste. Secretarul de stat Dean Acheson era de aceeaşi părere, declarând că „pare aproape sigur că atacul a fost plănuit, sprijinit şi instigat de Uniunae Sovietică”; în această situaţie, America nu se putea ţine deoparte, căci asta ar fi prejudiciat grav puterea şi prestigiul ţării.

În ultimii ani, graţie deschiderii arhivelor din ţările fost-comuniste, istoricii au putut înţelege mai bine rolurile jucate de Stalin şi Mao în izbucnirea războiului din Coreea. În plus, cercetătorii au beneficiat de pe urma deciziei luate personal de Elţîn în timpul mandatului său, de a oferi guvernului de la Seul sute de pagini de documente declasificate cu privire la originile conflictului. Chiar şi aşa, informaţiile nu sunt complete. În Rusia, multe documente din arhiva centrală şi arhivele militare şi ale KGB-ului nu sunt disponibile, în timp la arhivele chineze străinii nu au deloc acces. Cu toate acestea, s-au putut formula teorii cu privire la originile războiului şi putem răspunde, cu rezervele de rigoare, la anumite întrebări precum cine şi-a dorit războiul şi de ce? Se pare că Kim Il Sung era cel care dorea reunificarea insulei prin intermediul unei acţiuni militare, dar ca stat clientelar al URSS, el avea nevoie de – şi a primit – sprijinul şi încurajarea lui Stalin. Kim dorea reunificării ţării, dar poate că a fost şi prea uşor impresionat de succesul lui Mao în războiul civil din China ce se încheiase în 1949. Iar Stalin a început să vadă în Coreea o ponteţială victorie „ieftină” în cadrul competiţiei cu Statele Unite. Se pare că reunificarea prin război a fost luată în considerare în mod serios încă din martie 1949, când Kim a călătorit la Moscova pentru a se întâlni cu Stalin. Stenogramele întâlnirii lor reţin următoarele afirmații ale lui Kim:

Kim: Credem că situația face necesară și posibilă eliberarea întregii țări prin mijloace militare. Forțele reacționare din Sud nu vor accepta niciodată o reunificare pașnică și vor continua divizarea țării până când se vor considera suficient de puternice pentru a ataca Nordul. Acum avem cea mai bună oportunitate de a lua inițiativa în propriile noastre mâini. Forțele noastre armate sunt mai puternice și, în plus, avem sprijinul unei puternice grupări de gherilă din Sud. Populația din Sud, care disprețuiește regimul pro-american, sigur ne va ajuta de asemenea.

Stalin: Nu ar trebui să avansați către Sud. În primul rând, Armata Poporului nu deține o superioritate copleșitoare în fața armatei Sudice. Numeric, după cum am înțeles, sunteți în spatele lor. În al doilea rând, încă există în Sud soldați americani care vor interveni în caz de ostilități. În al treilea rând, nu ar trebui uitat faptul că acordul privind paralela de 38^o este în vigoare între URSS și Statele Unite. Dacă acordul e rupt de partea noastră, avem și mai multe motive să credem că americanii vor interveni.

Kim: Asta înseamnă că nu există nicio șansă de a reunifica Coreea în viitorul apropiat? Poporul nostru este nerăbdător de a fi din nou împreună și de a distruge jugul regimului reacționar și al stăpânilor săi americani.

Stalin: Dacă adversarul are intenții agresive, mai devreme sau mai târziu va începe agresiunea. Ca răspuns la un atac vei avea ocazia de a lansa un contraatac. Atunci mișcarea ta va fi înțeleasă și sprijinită de toată lumea.

Indiferent de înclinațiile sale, la acel moment Stalin nu credea că e momentul potrivit pentru o acțiune militară. Ba chiar, în 1949 el era neliniștit,â crezând că Sudul ar putea lansa un atac asupra Nordului. Într-o telegramă datată 17 aprilie, trimisă ambasadorului sovietic din Coreea de Nord, Stalin sugerea că „în aprilie-mai, sudiștii își vor concentra soldații în apropiere de paralela de 38^o. În iunie, ei vor lansa un atac brusc împotriva Nordului pentru a asigura distrugerea totală a Armatei din Nord până în august.

Însă precauția lui Stalin nu l-a descurajat pe Kim Il Sung. El a fost impulsionat de evenimente precum retragerea trupelor americane din Coreea de Sud la mijlocul anului 1949 și victoria lui Mao în China. Pe 3 septembrie 1949, ambasadorul sovietic din Coreea de Nord raporta la Moscova că liderul de la Phenian ceruse permisiunea de „a începe operațiunile militare contra Sudului, cu țelul de a ocupa peninsula Ongjin și teritoriul sud-coreean de la est de aceasta, până Kaesong, pentru a scurta linia defensivă. Kim Il Sung consideră [...] că dacă situația internațională o va permite, ei sunt gata să avanseze și mai mult în Sud. Kim Il Sung e convins că nord-coreenii pot cuceri Coreea de Sud în 2 săptămâni sau maxim 2 luni”.

Ambasadorul notează că l-a sfătuit, prudent, pe Kim că problema e foarte delicată și să nu facă nimic până când Moscova nu analizează situația. Moscova – în persoana lui Andrei Gromîko – a răspuns o săptămână mai târziu, dând ambsadorului instrucțiuni prvind evaluarea situației și viabilității propunerii coreenilor. Astfel, se poate observa că ferma poziție a lui Stalin s-a schimbat ușor după retragerea americanilor. După consultările de la Phenian, Tunkin, trimisul diplomatic sovietic, a raportat înapoi la Moscova, pe 14 septembrie, că liderul coreean indicase din nou că el plănuia doar o operațiune parțială vizând peninsula Ongjin, cu posibilitatea de a avansa spre sud dacă atacul avea ca rezultat demoralizarea forțelor inamice. Indiferent de scopul planurilor lui Kim, Tunkin spunea că el, personal, nu era convins de capacitatea Nordului de a conduce cu succes o invazie:

„armata nu e suficient de puternică pentru a desfășura operațiuni rapide și de succes împotriva Sudului. Chiar și luând în considerare ajutorul pe care armata îl va primi din partea partizanilor și populației din Coreea de Sud, e imposibil să sperăm la o victorie rapidă. Mai mult decât atât, un război civil e dezavantajos pentru Nord și din punct de vedere militar, și politic. După eșecul din China, americanii vor interveni probabil și mai decisiv decât au făcut-o în China.”

În ciuda supraestimării sprijinului pe care populația din Sud l-ar fi oferit forțelor nord-coreene, evaluarea lui Tunkin era pertinentă.

În pofida refuzului sovieticilor de a-i accepta planul, Kim a rămas fidel ideilor sale. La mijlocul lui ianuarie 1950, în timpul unui prânz, îi spunea ambasadorului sovietic că „în ultima vreme, nu dorm noaptea, gândindu-mă cum să rezolv problema unificării întregii țări.” De asemenea, l-a întrebat pe acesta de ce nu îl lasă să atace peninsula Ongjin, „pe care armata populară o poate cuceri în trei zile”. Conținutul discuției dintre cei doi a fost transmis la Moscova, iar apoi Stalin, după o schimbare de perspectivă, a acceptat să se întâlnească din nou cu Kim:

„Înțeleg nemulțumirea tovarășului Kim Il Sung, dar el trebuie să înțeleagă că o asemenea acțiune importantă privind Coreea de Sud necesită pregătiri intense. Ea trebuie organizată în așa fel încât să nu fie un risc prea mare. Dacă vrea să discute această problemă cu mine, voi fi întotdeauna dispus să-l primesc. Transmite aceste lucruri lui Kim Il Sung și spune-i că sunt dispus să-l ajut în această problemă.”

Din acest moment și până la izbucnirea războiului, pe 25 iunie, Stalin l-a încurajat pe Kim și a contribuit la înarmarea nord-coreenilor în pregătirea atacului asupra Sudului. De unde această schimbare de atitudine? În parte, datorită retragerii trupelor ameriacne, dar și pentru că „situația internațională” se schimbase în direcții avantajoase pentru lumea comunistă. Conform unui document pregătit de oficialii sovietici care rezuma discuțiile dintre Stalin și Kim din aprilie 1950, Stalin considera că:

„Victoria Partidului Comunist Chinez asupra Kuomintangului a îmbunătățit contextul pentru acțiunile din Coreea. [...] Dacă e necesar, China are la dispoziția sa trupe ce pot fi folosite în Coreea. [...] Victoria chineză e importantă și pe plan psihologic, și acum că a fost semnat un tratat de alianță între China și URSS, americanii vor fi încă și mai reticenți în a-i provoca pe comuniștii din Asia. În plus, URSS are acum bomba atomică.”

Crezând că intervenția americană e puțin probabilă, Stalin a vorbit despre ceea ce credea el că se va întâmpla dacă, în pofida așteptărilor sale, războiul se va răspândi:

„Tovarășul Stalin a adăugat că nord-coreeni nu trebuie să se bazeze pe directa participare a sovieticilor la război pentru că URSS are alte provocări serioase, cărora trebuie să le facă față, în alte părți, în special în Occident. El i-a cerut din nou lui Kim Il Sung să se consulte cu Mao și a menționat că liderul comunist înțelegea bine problemele orientale. Stalin a repetat că Uniunea Sovietică nu era pregătită să se implice direct în problemele coreene, mai ales dacă americanii se aventurau să trimită trupe în Coreea.”

Kim a susținut mereu că intervenția americană era puțin probabilă și că războiul avea să fie unul scurt. Dintr-o perspectivă mult mai calculată, Stalin a ajuns să accepte totuși această idee, dar și-a luat și precauții în caz că evenimentele vor lua o altă direcție. Având în vedere că Republica Populară Chineză avea să joace un rol crucial în război, e surprinzător că aceste discuții dintre Moscova și Phenian au fost ascunse de urechile lui Mao. Unii cercetători au considerat, în mod eronat, că Stalin și Mao ar fi discutat problema Coreei în timpul vizitei celui din urmă la Moscova, din decembrie 1949 – februarie 1950. În februarie 1950, Stalin scria ambasadorului său de la Phenian că „problema pe care Kim dorește să o discute cu mine trebuie să rămână confidențială. Nu ar trebui împărtășită cu nimeni, nici măcar din conducerea nord-coreeană, și nici cu tovarășii chinezi.”

Deși Mao s-a aflat la Moscova până la semnarea tratatului de prietenie sino-sovietic, pe 14 februarie 1950, Stalin a ales să nu vorbească despre problema coreeană cu acesta. Mao nu a descoperit ce se întâmpla decât în mai, după vizita prelungită – de o lună – a lui Kim la Moscova. La sugestia lui Stalin, Kim a mers apoi la Beijing pentru a-i prezenta planurile sale lui Mao. În timp ce Mao și Kim discutau pe seama planurilor de invazie, Vîșinski îl informa pe Mao, la 14 mai, că Stalin acceptase deja propunerea lui Kim, și făcea aluzie la rolul pe care Beijingul urma să-l joace:

„Într-o conversație cu tovarășii coreeni, Filippov [Stalin] și apropiații săi și-au exprimat părerea că, în lumina schimbării situației internaționale, sunt de acord cu propunerea coreenilor de a acționa în vederea reunificării. [....] Problema ar trebui decisă în ultimă instanță de către tovarășii coreeni și chinezi, împreună, iar în cazul unui dezacord din partea tovarășilor chinezi, decizia privind această problemă va fi amânată până la noi discuții.”

China trebuia deci implicată în război. Mao a acceptat mai degrabă lipsit de entuziasm planurile lui Kim. Însă pentru acesta era suficient. Stalin se arătase generos în sprijinul său, iar din moment ce „toate cererile sale fuseseră acceptate la Moscova”, Kim nu credea că Mao trebuie deranjat prea mult cu aceste probleme. Întâlnirea dintre cei doi, ce s-a terminat cu acordul lui Mao privind acțiunea în Coreea de Sud, a pavat drumul către atacul din 25 iunie. Invazia s-a dovedit a fi un succes surprinzător, cel puțin până când Occidentul și-a revenit din șocul inițial și a trimis trupe în Coreea. Stalin, uimit de intervenția Națiunilor Unite – care-i încurca socotelile, a pretins inițial că nu era implicat în război, un truc care l-a dezamăgit pe Kim și care nu a reușit să-i păcălească pe occidentali. După succesul operațiunilor conduse de MacArthur, în septembrie 1950, într-o telegramă trimisă lui Stalin, Kim scria că:

„Dacă inamicul nu ne oferă timpul necesar implementării măsurilor plănuite și, profitând de situația noastră foarte gravă, își intensifică operațiunile ofensive în interiorul Coreei de Nord, atunci noi nu vom putea opri forțele inamice doar cu forțele proprii. Astfel, dragă Iosif Vissarionovici, nu putem să nu te rugăm să ne acorzi ajutor special. În alte cuvinte, în momentul în care trupele inamice vor trece paralala de 38^o, vom avea mare nevoie de asistență militară directă din partea Uniunii Sovietice.”

Cererea lui Kim nu corespundea întocmai intențiilor lui Stalin. Din fericire pentru el, Kim a cerut și formarea unor unități de voluntari în China și în alte țări „democratice”, cerere pe care Stalin nu putea decât să o susțină. El a trimis imediat un mesaj lui Mao, spunând că „dacă, în situația actuală, consideri că e posibil să trimiți trupe în ajutorul coreenilor, atunci trebuie să deplasezi imediat cel puțin 5-6 divizii către paralela de 38^o.”

Practic, Stalin a pus pe seama chinezilor salvarea cauzei coreene. Mai târziu, Mao avea să-și amintească faptul că doar după implicarea în Coreea, Stalin a renunțat la unele din suspiciunile pe care le avea vis-a-vis de comuniștii chinezi. Dar asta nu a fost o consolare pentru Mao, având în vedere că războiul din Coreea a presupus mari sacrificii din partea țării sale și a dus la amânarea priorității sale: cucerirea Taiwan-ului.

Spionii sovietici realizau hărţi extrem de detaliate...


Britanicul John Davies, specialist în cartografie, a studiat în profunzime 160 de hărţi realizate de sovietici în timpul Războiului Rece, care arată interesul major al spionilor sovietici pentru realizarea unei imagini detaliate a terenului Marii Britanii.

Analiza hărţilor realizate de serviciile de informaţii militare ale URSS, necunoscute până de curând, a scos la iveală aspecte neştiute ale campaniei de spionaj conduse de Moscova. 90 de oraşe britanice sunt reprezentate în cele 160 de hărţi. Cercetările lui John Davies arată că serviciile de spionaj sovietice căutau informaţii mult mai detaliate decât şi-au imaginat vreodată englezii.

Hărţile, realizate în anii 1950-1960, conţin mii de informaţii care, la momentul respectiv, nu erau disponibile în sursele cartografice britanice. Astfel, acestea nu ar fi putut fi obţinute decât de spionii care culegeau informaţii direct de pe teren. În aceste hărţi găsim informaţii privind înălţimea unor poduri, greutatea maximă susţinută de poduri, tipuri de produse realizate în unele fabrici, chiar şi materialele folosite pentru pavarea unor anumite drumuri. De asemenea, hărţile arată că sovieticii erau interesaţi cu precădere de topografia subacvatică a estuarelor şi râurilor britanice. În urma cercetărilor, Davies a ajuns la concluzia că aceste date deţinute de sovietici erau diferite de cele din hărţile Amiralităţii, astfel că hărţile spionilor ruşi nu puteau fi realizate decât pe baza unor informaţii obţinute în urma unor misiuni proprii de cartografiere a estuarelor şi porturilor britanice. Davies crede că sovieticii au obţinut aceste date folosind sonare secrete montate pe vasele sovietice cărora le era permis accesul în apele britanice.

Calitatea şi cantitatea datelor din aceste hărţi variază foarte mut. Spre exemplu, vestul oraşului Edinburgh este prezentat pe hărţi extrem de detaliat, în timp ce hărţi ale altor zone ale capitalei scoţiene nu conţin la fel de multe informaţii. Variaţiile reflectă probabil schimbările în mediul în care operau agenţii sovietici. Restricţiile impuse diplomaţilor sovietici privind locurile pe care le puteau vizita erau periodic întârite. Numărul persoanelor pe care Uniunea Sovietică avea dreptul de a-l trimite în Marea Britanie varia de asemenea. Spre exemplu, în 1971, 105 diplomaţi ruşi au fost expulzaţi de pe insulă când un dezertor a mărturisit că serviciile de informaţii sovietice încercau să identifice potenţiale ţinte dispuse să schimbe tabăra.

Davis s-a folosit de cercetările sale pentru a studia şi modul în care serviciile de informaţii sovietice foloseau fotografia din satelit pentru a obţine date adiţionale pentru hărţi. El a explicat că această metodă putea însă furniza informaţii ce puteau fi interpretate greşit: spre exemplu, pe harta oraşului Tesside apare ceea ce sovieticii credeau că este un nou drum în construcţie. De fapt, era vorba de o conductă de gaze care, din satelit, părea a fi un drum. Spionii sovietici au adunat mii de hărţi şi ghiduri urbane pentru a realizarea unor hărţi cât mai detaliate. Se întâmpla însă ca datele pe care spionii le trasmiteau cartografilor să nu mai fie valabile. Pe unele hărţi apar linii de tren sau trasee de feribot care nu mai fuseseră folosite de zeci de ani.

Toate structurile-cheie aveau culori specifice: negru pentru obiective industriale, verde cele militare şi violet pentru obiective administrative (de la secţii de poliţie şi oficii poştale, până la staţii de autobuz sau primării). Pe lângă oraşele mari, precum Londra, Manchestor, Birmingham, Liverpool, Glasgow sau Cardiff, ruşii s-au arătat interesaţi şi de centre urbane mai mici, precum Bath, Gloucester, Colechester, Guildford şi York. Unele hărţi urbane erau aduse la zi din punct de vedere al informaţiilor odată la 10-15 ani.

Adunarea tuturor informaţiilor presupunea punerea la punct a unei vaste operaţiuni ce implica diplomaţi, spioni, delegaţii comerciale sau culturale (ale căror membri erau, adeseori, agenţi sub acoperire) şi spioni recrutaţi pe plan local. Deşi majoritatea hărţilor datează dinainte de căderea Uniunii Sovietice, unele au fost făcute însă în anii '90, demonstrând că serviciile de informaţii sovietice şi-au continuat unele operaţiuni şi în era postcomunistă. Cea mai recentă dintre cele 160 de hărţi – a oraşului Falmouth din Cornwall – datează din 1997.

Aceste hărţi au ieşit la lumină treptat după prăbuşirea colosului sovietic. În 2003, John Davies a descoperit mai multe asemenea hărţi într-o librărie din Letonia. Ele proveneau dintr-un depozit sovietic secret aflat în oraşul Cēsis din estul ţării. Alte hărţi au fost descoperite în circumstanţe asemănătoare în Estonia şi Polonia.

http://www.adevarul.ro/international/Ofiterul_sovietic_care_a_impiedicat_un_razboi_nuclear-premiat_0_655134977.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cursa-spa-iala-sua-vs-urss

Cursa spațială dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică a dat Războiului Rece o fascinantă alură de science fiction. Pe 12 septembrie 1959, sovieticii lansau Luna 2, prima navă spațială care a ajuns cu succes pe Lună. Spre uimirea și de spaima amerincailor, rușii au fost, la început, cu un pas înaintea lor.

Programul sovietic era condus de Serghei Korolev, un inginer aerospațial genial, expert în rachete, care în anii '30 petrecuse o perioadă în Gulag pentru că îl nemulțumise pe Stalin. Korolev era o persoană impunătoare, iar staff-ul său îl trata aproape ca pe un zeu. În anii '50, el a pus la punct planurile pentru o imensă și – la vremea respectivă – inimaginabil de puternică rachetă, R-7, care avea să propulseze nava spațială sovietică pe lună.

Sputnik 1, primul satelit lansat vreodată, a creat o adevărată senzație în 1957 când a orbitat în jurul Pământului timp de 96 de minute înainte de a reveni în atmosferă. Sputnik 2 a purtat prima creatură în spațiu, faimoasa cățelușă Laika – ea a murit la scurtă vreme după lansare, din cauza hipertermiei; în plus, satelitul nu fusese proiectat pentru întoarcere. Alte misiuni Sputnik au testat sistemele de susținere a vieții și procedurile de revenire în siguranță pe Pământ. În ianuarie 1959, nava spațială Luna 1 (pe care Korolev o numea мечта, Visul), a fost lansată pentru a ateriza pe Lună, dar a ratat la o distanță de circa 6000 de kilometri, devenind apoi primul obiect făcut de om care a ajuns pe orbita heliocentrică.

Apoi, pe 12 septembrie 1959, a fost lansată Luna 2. Imediat după miezul nopții, ora Moscovei, pe 14 septembrie, nava s-a prăbușit pe Lună undeva nu departe de zona cunoscută ca Mare Tranquillitatis. Korolev și oamenii săi ascultau cu atenție semnalele venite de la navă când acestea s-au oprit brusc- tăcerea însemna că Luna își atinsese ținta ! Luna 2 cântărea 390 de kilograme și avea forma unei sfere. Nava adăpostea instrumente pentru detectarea și măsurarea nivelului de radiație, câmpurilor magnetice și meteoriților. De asemenea, în navă se aflau și fanioane de metal care au fost împrăștiate pe suprafața lunii la impact; aceste pandantive erau inscripționate cu data lansării și secera și ciocanul, simbolul Uniunii Sovietice. Nava spațială nu avea un sistem de propulsie propriu; ultimele bucăți ale rachetei s-au prăbușit pe lună la jumătate de oră după Luna 2.

Rezultatele științifice obținute de Luna 2 erau similare celor obținute în urma misiunii Luna 1, dar impactul psihologic al succesului din 12 septembrie a fost mult mai profund. Navele lansate de americani nu avuseseră același succes: nava americană care s-a apropiat cel mai mult Lună a trecut pe lângă satelitul Pământului la o distanță de 60.000 km.

Americanilor le era clar că data lansării pentru Luna 2 fusese aleasă intenționat pentru 12 septembrie deoarece premierul Uniunii Sovietice, Nichita Hrușciov, urma să vină în SUA imediat după aceea și să fie primit de președintele Eisenhower. Succesul navei Luna 2 i-a permis acestuia să apară în fața americanilor triumfător, radiind de mândrie. El a ținut apoi mai multe conferințe în care a vorbit despre virtuțile comunismului. Singura modalitate prin care se pare că americanii au reușit să-l enerveze a fost nepermițându-i să meargă la Disneyland.

Korolev mai avea însă un as în mânecă. Doar trei săptămâni mai târziu, pe 4 octombrie, a fost lansată Luna 3, în ziua celei de-a doua aniversări a lui Sputnik 1. Misiunea navei era de a călători în jurul lunii pentru a trimite imagini cu latura întunecată a satelitului pe care nimeni nu o mai văzuse până atunci. A fost o imensă reușită de navigație ce a oferit oamenilor de știință posibilitatea de a realiza o hartă orientativă a laturii ascunse ale lunii.

În mijlocul dezordinii americanilor, ale căror eforturi spațiale eșuau în ochii publicului (ale sovieticilor erau păstrate strict secrete), Korolev a trimis și primul om în spațiu, pe Iuri Gagarin, în 1961. În 1963, la ordinele lui Hrușciov, a fost trimisă în spațiu și prima femeie, Valentina Tereșkova. Astfel, Uniunea Sovietică a încercat să profite de pe urma propagandei care susținea că în comunism nu există discriminări pe bază de sex.

După 1961, în timpul lui Kennedy, eforturile americanilor s-au intensificat în timp ce programul sovietic a avut de suferit după urma morții lui Korolev. Acesta a murit la 59 de ani în 1966 în urma unei operații. Programul Luna a continuat însă, iar în același an, Luna 9 a reușit prima aterizare lină pe lună.

În cele din urmă, în ciuda avansului sovietic, americanii au fost cei care au câștigat cursa. Astronauții lor au fost cei care, în 1969, făceau primii pași pe lună. După ani de rivalitate, până și rușii au aplaudat succesul american. Astronautul Alexei Leonov scria atunci că ”toată lumea a uitat că suntem cetățenii unor țări diferite. Acel moment a unit umanitatea!”