Razboiul Rece

Scris de Admin 25.03.06 19:30

Rezumarea primului mesaj :

Razboiul Rece
http://www.clopotel.ro/enciclopedia/Razboaie_Razboiul_Rece-433.html

Scris de Admin 16.08.07 7:44

Magistratura italiană îşi ia în serios rolul de putere a statului şi încearcă să ofere opiniei publice o revanşă. La 23 februarie 1979, Curtea cu Juri din Catanzaro (Calabria), unde se reuniseră procesele lui Pietro Valpreda şi ale grupului din regiunea Veneto, îi condamnă la închisoare pe viaţă pe Freda, Ventura şi Giannettini, Valpreda este absolvit de acuzaţia de participare la atentat, din cauza insuficienţei probelor, dar este condamnat pentru complicitate la delict. Generalul Gian Adelio Maletti şi căpitanul Antonio Labruna, ambii din SID, sunt condamnaţi la patru şi, respectiv, doi ani de închisoare pentru participare la fals intelectual. Stefano Delle Chiaie şi alţi neofascişti implicaţi în proces sunt achitaţi. La 20 martie 1981, Curtea de Apel din Catanzaro îi achită pe Freda, Ventura şi Giannettini din cauza insuficienţei probelor şi îi condamnă pe primii doi la 15 ani de închisoare pentru atentatele din aprilie - august 1969. Opinia publică italiană este şocată şi indignată. Pedepsele celor doi ofiţeri din SID sunt reduse la jumătate. Curtea de Casaţie anulează sentinţa. Noul proces începe la Bari şi se va încheia, la 1 august 1985, cu achitarea tuturor acuzaţilor din cauza insuficienţei probelor. Sentinţa este declarată definitivă. Mass-media italiană şi opinia publică italiană erau consternate de faptul că la 15 ani, şapte luni şi 19 zile după atentatul din Piaţa Fontană nu existau vinovaţi după părerea magistraţilor italieni. Cazul se va redeschide, cu multă vâlvă, în 1988, printr-o anchetă a judecătorului din Milano, Guido Salvini, ce se va încheia, în octombrie 1993, prin semnarea a trei cereri de cauţiune pentru atentat şi pentru refacerea partidului fascist. Judecătorul Guido Salvini avea să fie ajutat în ancheta pe care a desfăşurat-o de către trei persoane: Vincenzo Vinciguerra, căpitanul Labruna din SID şi un militant dintr-un grup subversiv de dreapta, al cărui nume a rămas secret, din motive care ţin de secretul anchetei. În depoziţiile pe care le-a făcut în faţa anchetatorilor din poliţie şi magistratură, Vincenzo Vinciguerra, condamnat la închisoare pe viaţă pentru un atentat comis la Peteano, va denunţa în repetate rânduri manipularea grupărilor de extremă dreaptă italiene de către serviciile secrete ale guvernului de la Roma. Căpitanul Labruna a fost anchetat deoarece s-a făcut vinovat de faptul că a înlesnit, în calitatea sa de ofiţer SID, trecerea clandestină a frontierei de către Marco Pozzan, extremist căutat pentru atentatul din Piaţa Fontana. Două dintre numele celor implicaţi în anchetă nu au fost făcute publice, în timp ce al treilea inculpat este Martino Siciliano, unul dintre fondatorii grupului „Ordinea Nouă“ din Veneto. Martino Siciliano este cel care a confecţionat bombele folosite în piaţa Fontana şi la Roma, iar în prezent este rezident în Franţa şi este căsătorit cu o deputată din Frontul Naţional al lui Jean-Marie Le Pen. Neofascistul Martino Siciliano este omul de legătură între Franco Freda şi grupul din Milano al organizaţiei neofasciste „La Fenice“, între timp dizolvată prin lege.

Contemporanii acelor evenimente vor rămâne obsedaţi pentru multă vreme de rolul serviciilor secrete italiene în evenimentele din piaţa Fontana din 1969, în naşterea şi afirmarea, pline de violenţă, ale neofasciştilor italieni, precum şi în alte evenimente mai mult sau mai puţin obscure petrecute pe teritoriul Italiei acelor ani. Au fost serviciile secrete italiene nişte servicii „deviate“, de la rolul lor instituţional, sau numai unele elemente din interiorul lor au participat la actele teroriste care au însângerat peninsula italică? O întrebare obsedantă şi rămasă, deocamdată, fără răspuns.

Scris de Admin 16.08.07 7:43

În capitolul intitulat „Acţiune concretă“ al raportului, trimis în primele zile din mai 1969 la Atena, se poate citi un pasaj mai mult decât incriminator pentru regimul coloneilor de la Atena: „Acţiunile prevăzute pentru o perioadă anterioară nu au putut fi executate înainte de 20 aprilie (1969 - n.n.). Modificarea planurilor noastre a fost necesară din cauza unei piedici care a făcut dificil accesul în pavilionul Fiat. Cele două acţiuni au avut un efect remarcabil“.

Acţiunile la care se face referire în raport sunt atentatele care s-au produs, la 25 aprilie 1969, la Milano, la standul Fiat din Expoziţie şi la gara centrală a oraşului. Experţii Intelligence Service-ului au exclus, cu desăvârşire, posibilitatea ca „raportul italian“ să fie un fals. În materialul apărut în „The Observer“, Leslie Finer a fost extrem de explicit: „Un grup de elemente de extremă dreapta şi de ofiţeri din armată complotează în Italia o lovitură de stat militară, cu încurajarea guvernului grec şi a primului său ministru, fostul colonel Iorgos Papadopulos“.

„Raportul italian“ a fost publicat în întregime de „L’Unita“, „Paese Sera“ şi de „L’Espresso“, şi a fost citat şi de alte ziare fără să se producă, totuşi, o mare vâlvă. Anarhiştii acuzaţi şi închişi pentru exploziile din 25 aprilie 1969 aveau să fie eliberaţi peste şapte luni. Teoria implicării anarhiştilor italieni în explozia din Piaţa Fontana îşi va pierde credibilitatea în decursul următoarelor câteva luni.

„La Strage di Stato“ este titlul unei cărţianchetă ce va apărea, în iunie 1970, la Editura Samona&Savelli, cu referire la evenimentele din 12 decembrie 1969 din Piaţa Fontana. Volumul este rezultatul unei anchete întreprinse de sute de militanţi de stânga, organizaţi în grupuri de cercetarecoordonare de un comitet restrâns, de circa 30 de persoane, sub supravegherea „Comitetului de contrainformaţii“, din care fac parte avocaţi şi ziarişti. Comitetul s-a născut după ciocnirile violente, din 27 aprilie 1966, dintre neofascişti şi studenţii de stânga, de la Universitatea din Roma, în timpul cărora moare tânărul Paolo Rossi. „La Strage di Stato“ devine, astfel, manifestul politic al stângii italiene din acei ani. Între 1970 şi 1977 se vor vinde 500.000 de exemplare din această carte-document. Ancheta, realizată de către „Comitetul de contrainformaţii“, şi-a propus să demonstreze că acuzaţiile împotriva anarhiştilor sunt false, nefondate, şi că cercetările poliţiei italiene au fost caracterizate de prejudecăţi. Volumul abundă în informaţii şi mărturii despre acţiunile subversive ale extremei drepte italiene. O altă anchetă privind explozia din Piaţa Fontana va fi realizată de redactorii unei reviste care susţinea gruparea „Bigăzile Roşii-contrainformazione“. Documentele referitoare la anchetă, rapoartele scrise şi benzile înregistrate vor fi descoperite, în 1974, cu ocazia unei descinderi a poliţiei într-un apartament al BR, în localitatea Robbiano di Mediglia. Documentele au fost încredinţate BR de către directorul revistei, Antonio Bellavita, în clipa în care acesta s-a refugiat în Franţa. Autorii anchetei au avut acces la o serie de documente „luate“ din câteva sedii ale Mişcării Sociale Italiene (MSI) şi din Centrele de Rezistenţă Democratică. Anchetatorii au ajuns la convingerea că bomba a fost plasată în bancă de Pietro Valpreda, ajutat de Giuseppe Pinelli şi Mario Merlino. Explozibilul şi ceasurile au fost furnizate de grupul din regiunea Veneto al lui Freda şi Ventura, iar întreaga operaţiune va fi condusă de Stefano Delle Chiaie, prin intermediul lui Merlino. Atentatul trebuia să aibă doar un efect demonstrativ, iar bomba trebuia să explodeze după închiderea băncii. Din păcate, 12 decembrie este ajunul sărbătorii Sf. Ambrogio, patronul oraşului Milano, şi lucrul se prelungeşte, de regulă, peste orele de program. Rezultatele anchetei nu vor fi date publicităţii, deoarece reieşea că într-adevăr Pinelli s-a sinucis, iar la chestură, Pinelli a înţeles că fusese trimis de dreapta. „Noi - mărturisea Michele Galati, un fost membru al BR - am interpretat faptele ca fiind un atentat organizat şi conceput de unele sectoare ale statului cu scopul de a destabiliza“. Concluziile anchetei confirmă acuzaţiile aduse de către magistraţii italieni în ceea ce priveşte răspunderile lui Merlino, Delle Chiaie şi a grupurilor subversive de dreapta din regiunea Veneto. Sunt contrazise, totodată, presupusa nevinovăţie a lui Pinelli şi Valpreda, precum şi vinovăţia comisarului Calabresi.

Ancheta asupra evenimentelor din piaţa Fontana va continua datorită descoperirii, în ianuarie 1971, a ceea ce s-a chemat „pista neagră“. Judecătorul de instrucţie Giancarlo Stiz, din Treviso, ia în consideraţie, cu cea mai mare atenţie, declaraţiile făcute, în 1970, de către Guido Lorenzon, secretarul secţiunii Democrat Creştine (DC) din localitatea Maserada sul Piave, privind confidenţ ele făcute de către librarul Giovanni Ventura. Conform destăinuirilor librarului Ventura, făcute înainte de decembrie 1969, bombele trebuiau „plasate“ într-o clădire din Milano, una, iar cealaltă, la Roma. În urma destăinuirilor lui Guido Lorenzon, judecătorul Stiz începe să ancheteze un grup de neofasciş ti, din care fac parte Giovanni Ventura şi Franco Freda, un procuror din Padova, implicat în numeroase atentate în regiunea Veneto. Ancheta judecătorului Stiz conduce la descoperirea, pe baza unei înregistrări telefonice, a faptului că ceasurile folosite în atentate au fost cumpărate la Bologna de Franco Freda, în septembrie 1969. Cei doi lideri neofascişti sunt arestaţi.

Arestarea lui Pino Rauti, lider al Mişcării Sociale Italiene, şi inculparea lui, în martie 1972, va genera o reacţie extrem de puternică a neofasciştilor care îi acuză pe magistraţii din Treviso de faptul că sunt agenţi ai comuniştilor infiltraţi în magistratură. Se fac manevre teribile pentru ca procesul să fie transferat la Roma. În ciuda tuturor presiunilor făcute de către susţinătorii MSI, magistraţii din Treviso înaintează, la 21 martie 1972, rechizitoriul şi sentinţa fazei de instrucţie către procuratura din Milano. Judecătorii din Milano îi vizează în această anchetă pe neofascişti, şi nu pe anarhişti. După parcurgerea listei cu cele 22 de atentate înfăptuite în 1969, judecătorul milanez Gerardo D’Ambrosio va mărturisi: „Am constatat că aceeaşi mână a condus din umbră toate aceste atentate, iar Giovanni Ventura a admis că toţi proveneau din grupul lui Franco Freda“. Ventura şi Freda vor mărturisi, în timpul anchetei, că au lucrat pentru obţinerea de informaţii pe care le ofereau „agentului Z“ al serviciilor secrete italiene. Acest misterios „Z“ era Guido Giannettini, ziarist de dreapta, referent la Congresul despre „războiul revoluţionar neortodox“, din mai 1965, specialist în tehnicile de contragherilă şi agent al Serviciului Secret de Informaţii Interne al Italiei (SID). Conducerea SID a refuzat să ofere informaţii, invocând secretul politicomilitar, despre Guido Giannettini, căruia i s-a oferit un paşaport fals, de către ofiţerii serviciului secret, cu care s-a refugiat în străinătate. Fostul premier al Italiei, Giulio Andreotti, va recunoaşte, în 1974, într-un interviu, că Giannettini a fost efectiv agent al serviciilor secrete italiene.

Scris de Admin 14.08.07 8:22

Germania de Est încuraja uciderea fugarilor

Scris de Admin 09.08.07 7:56

În timpul Sărbătorilor de Paşti din 1968, un grup de neofascişti italieni vor efectua o vizită în Grecia, organizată de către Stefano Delle Chiaie şi Pino Rauti, unde se vor întâlni, printre alţii, şi cu ziaristul Constantinos Plevris, agent al Serviciului Secret al Greciei (KYP). Grecii le-au explicat italienilor tehnicile şi avantajele politice ale unei strategii aplicate de ei, respectiv infiltrarea în grupările de stânga. Neofascistul Mario Merlino, ce va fi arestat în noaptea de 12 decembrie 1969, aflat în legătură directă cu explozia din Piaţa Fontana, este unul dintre oaspeţii grecilor. Mario Merlino se remarcase în multe acţiuni teroriste ale „Avangardei Naţionale“, „Ordinii Noi“ şi „Tinerei Italii“. În cursul interogatoriului din seara de 12 decembrie 1969, Merlino „mărturiseşte“ imediat şi-i denunţă pe anarhiştii din grupul „22 martie“ din Roma, grup pe care-l frecventează şi Pietro Valpreda. Judecătorii italieni au stabilit cu certitudine, în timpul anchetelor şi proceselor dedicate exploziei din Piaţa Fontana, rolul de agent infiltrat în cercurile anarhiste, al lui Mario Merlino, cu scopul de a le implica în atentate.

Serviciul Secret de Informaţii Militare al Italiei falsifică rapoartele privitoare la autorii misterioaselor explozii de bombe din Italia
La 17 decembrie 1969, SID (Serviciul Secret de Informaţii Militare al Italiei) redactează un raport în care sunt nominalizaţ i, ca autori ai atentatului din Piaţa Fontana, Mario Merlino şi Stefano Delle Chiaie, care l-ar fi conceput în aşa fel încâ t „responsabilitatea să cadă asupra altor mişcări“, precum şi a lui Yves Guerin- Serac, directorul Agenţiei „Ager Interpress“ din Lisabona. Raportul SIDului va fi oferit magistraţilor italieni, după nenumărate presiuni, abia în 1973 şi rămâne extrem de interesant faptul că autorii raportului au trecut sub tăcere faptul că Yves Guerin-Serac conduce mişcarea „Ordre et Tradition“, aflată în legătură cu „Ordinea Nouă“ a lui Pino Rauti. În 1985, mareşalul Gaetano Tanzili va recunoaşte că raportul SID a fost întocmit în mod deliberat pentru a confirma, astfel, concluziile anchetei magistraţ ilor asupra grupurilor de dreapta din Veneto. Este greu de acceptat că serviciile secrete italiene nu erau la curent cu faptul că Serviciul Secret al Greciei era implicat din plin în evenimentele sângeroase desfăşurate pe pământ italian. Omul însărcinat de guvernul de la Atena cu „chestiunea italiană“ este Constantinos Plevris, aflat în relaţii excelente cu liderii extremei drepte italiene.

Constantinos Plevris va face numeroase călătorii, în cursul anului 1969, în Italia, iar în primele zile ale lui decembrie se va afla la Roma şi Milano. Leslie Finer, corespondentul la Atena al lui „The Observer“, va intra, prin intermediul unui reprezentat al opoziţiei greceşti, în posesia microfilmului unui document trimis primului-ministru grec, colonelul Iorgos Papadopulos, de către un agent al Serviciului Secret grec din Italia, şi în care sunt relatate contactele stabilite cu un anume cetăţean italian, „domnul P“. Acel „Domn P“ a avut o serie de întâlniri cu elemente din armata italiană şi corpul carabinierilor pentru a expune o serie de „sugestii“ ale guvernului grec, respectiv opinia colonelului Papadopulos privind „necesitatea unei acţiuni imediate împotriva presei şi, în special, împotriva acelor ziare care sunt controlate de comunişti“.

„Raportul italian“ conţine unele pasaje surprinzătoare dar extrem de semnificative pentru ceea ce avea să se întâ mple în Italia. „Domnul P mi-a relatat - raporta agentul KYP-ului - că cea mai mare parte a sugestiilor sale a fost acceptată. Singurul dezacord se referă la fixarea unor date precise ale acţiunii, aşa cum a propus el. Şi aceasta pentru că, după părerea italienilor, ei se află încă la un nivel inferior pe plan organizatoric. (...) Propunerea noastră de a porni o ofensivă pe mai multe fronturi împotriva Partidului Socialist italian a fost acceptată în unanimitate“.

Scris de Admin 09.08.07 7:56

Filiera neofascistă (1)

În cursul zilei de 12 decembrie 1969, la ora 16.37, o bombă explodează în holul Băncii Agricole, aflată în Piaţa Fontana din Milano. Bilanţul este cutremurător: 16 morţi şi 87 de răniţi. La câteva minute după explozie, un funcţionar descoperă din greşeală, într-o bancă aflată în Piaţa Scala, o geantă neagră ce conţine o bombă. Din cauza unei defecţiuni tehnice, probabil ceasul, bomba nu a explodat. La ora 16.45, la Roma, o bombă explodează într-un coridor subteran al Băncii Naţionale a Muncii, lângă strada Veneto, rănind 16 oameni. Două bombe vor exploda, puţin mai târziu, la Roma.

Aldo Moro, ministrul de Externe al Italiei, aflat în acea zi la Paris, va povesti mai târziu că a avut senzaţia, după ce a aflat dintr-un comunicat de presă al unei agenţii despre exploziile de la Milano şi Roma, că „un lucru de o gravitate nemaiauzită se pregătea“. Un colaborator de-al său, apropiat de Partidul Comunist Italian (PCI), avea să-i telefoneze pentru a-i spune, mai pe ocolite, că lucrurile nu sunt prea clare şi că prietenii săi (comuniştii) îl sfătuiesc să fie discret în ce priveşte ora de plecare, traseul, ora de sosire şi drumul său de întoarcere. O serie de politicieni din Roma socoteau că aceste explozii ar putea fi preludiul unei lovituri de stat.

Exploziile din 1969 accentuau starea de „îngenunchere“ a statului italian
Italia fusese zguduită pe tot parcursul anului 1969 de o serie de explozii care nu făceau altceva decât să accentueze starea de „îngenunchere“ a statului italian. La 25 aprilie 1969, la Milano, avea să explodeze o bombă în standul companiei „Fiat“ din Expoziţie, provocâ nd 20 de răniţi, în timp ce o altă bombă era descoperită, înainte de a exploda, în gara centrală a oraşului. Roma, Torino şi Milano vor fi locurile în care, la 12 mai şi 24 iulie, vor fi descoperite alte bombe gata de explozie. În prima decadă a lunii august 1969, opt atentate pe liniile ferate aveau să provoace răniţi şi pagube imense. Revista „Panorama“ publicase, în iulie 1969, toate zvonurile şi informaţiile ce făceau referire la o posibilă lovitură de stat a dreptei italiene.

Ancheta poliţiei italiene, după explozia din Piaţa Fontana, avea să se îndrepte, cu precădere, către cercurile studenţeşti şi anarhiste care bulversaseră, cu revendicările lor, Italia anilor ‘68 - ‘69. La două ore după explozie, comisarul Luigi Calabresi se va duce la sediul anarhiştilor, din Ponte della Ghisolfa, şi îi va cere lui Giuseppe Pinelli să-l urmeze la chestură. Poliţistul îl cunoştea foarte bine pe Pinelli, deoarece acesta venea deseori la chestură pentru a cere permisiunea de a lipi manifeste şi a organiza demonstraţii. Discuţia dintre cei doi este amicală şi nu se pune problema unei arestări. „Noi mergem cu maşina, tu vino după noi cu motocicleta“, îi spune comisarul Calabresi tânărului anarhist.

În noaptea de 15 spre 16 decembrie 1969, Giuseppe Pinelli „cade“ de la fereastra etajului patru al chesturii din Milano, unde era interogat de comisarul Calabresi şi colegii săi. Versiunile oferite de poliţişti sunt diferite şi contradictorii: de la teza sinuciderii la cea a unui accident. O versiune se referea la efortul unui poliţist de a-l prinde în clipa aruncă rii de la etaj, dar acesta rămâne numai cu un pantof în mână. Martorii prezenţi în curte aveau să afirme că Pinelli avea amândoi pantofi în picioare.

Ancheta magistraturii italiene se va încheia, în mai 1970, cu verdictul „moarte accidentală“. Anarhiştii îşi vor intensifica prompt campania de presă, devenită un adevărat linşaj moral împotriva comisarului Calabresi, considerat principalul vinovat de moartea tânărului Pinelli. În urma unei plângeri a soţiei lui Pinelli, în 1971, magistratul Gerardo D’Ambrosio dă ordin să se facă autopsia cadavrului şi se constată existenţa unei vânătăi mari pe gât. Vânătaia nu putea fi provocată decât în urma torturii la care fusese supus. Comisarul Calabresi şi chestorul din Milano, Marcello Guida, sunt inculpaţi pentru omor. Un foc de pistol pe stradă, la Milano, în mai 1972, va pune capăt vieţii comisarului Calabresi, iar moartea sa închide cazul Pinelli ce va fi clasat definitiv în 1975.

„Accidentul“ lui Pinelli nu a fost singura moarte misterioasă ce a urmat după explozia din Piaţa Fontana. Şoferul de taxi, Cornelio Rolandi, va declara poliţ iei din Milano, la 15 decembrie 1969, că l-a transportat pe teroristul ce a pus bomba la Banca Naţională Agricolă. Deşi descrierea lui este vagă, îl va identifica în fotografiile poliţiei pe Pietro Valpreda, arestat în cursul zilei de 15 decembrie, coleg şi posibil „complice“ al lui Pinelli. Procesul lui Pietro Valpreda va ţine capul de afiş al presei italiene multă vreme de acum încolo în condiţiile în care martorii apărării aveau să moară subit.

Cornelio Rolandi va muri, în 1971, în cada de baie din locuinţa sa, iar Curtea cu Juri din Catanzaro se va pronunţa cu reticenţă asupra valabilităţii mărturiei lui, conchizând că aceasta „nu poate să constituie singură o probă suficientă pentru a se asocia, cu conştiinţa împă- cată, numele lui Pietro Valpreda cu atentatul din Piaţa Fontana“. Depoziţia rudelor lui Valpreda, conform căreia, în ziua de 12 decembrie 1969, acesta era în pat, bolnav, nu a fost luată în consideraţ ie. Doi tineri anarhişti, martori ai apărării, aveau să moară, în septembrie 1970, într-un accident rutier provocat de un autocar care a frânat brusc în faţa maşinii lor. Cu o zi înainte, tatăl unuia dintre cei doi tineri primise un telefon de la un prieten - agent de poliţie - care îl sfătuia să nu-l lase pe fiul său să plece la manifestaţia anti-Nixon de la Roma.

Dizidenţii din gruparea neofascistă „Mişcarea Socială italiană“ vor fi invitaţi de către junta militară a Greciei
Avocatul Vittorio Ambrosini, din Milano, va scrie, la 14 decembrie 1969, prietenilor săi din cercurile de dreapta ale Republicii Italiene că deţine informa- ţii despre unele dedesubturi ale atentatului din Piaţa Fontana. Ambrosini pomeneş te în scrisoarea sa despre organizaţ ia „Ordinea Nouă“ şi insistă asupra faptului că atentatorii trebuie cautaţi în „grupul de disidenţi care au părăsit MSI (Mişcarea Socială italiană - organizaţie neofascistă - n.n.) şi care au făcut o vizită în Grecia ca un premiu pentru meritele lor“. Vittorio Ambrosini este interogat de către magistraţii italieni, în iulie 1970, dar neagă totul. La 21 octombrie 1971, se sinucide aruncându-se de la etajul şapte al spitalului în care se afla internat din septembrie acelaşi an. Comportamentul avocatului milanez, în ziua morţii sale, avea să fie extrem de ciudat. S-a aruncat de la etajul şapte şi nu de la şase unde era internat, iar cadavrul nu prezenta fracturi ale membrelor. S-a presupus că a fost aruncat în stare de inconştienţă, iar un infirmier, care lucra în secţia unde era internat Ambrosini, avea să dispară imediat după accident. Conducerea spitalului continuă să nege, şi acum, faptul că o persoană cu acel nume sau semănând fizic cu presupusul infirmier a lucrat vreodată în acel spital sau secţie. În cursul unei întâlniri cu deputatul comunist Achille Stuani, avocatul Ambrosini îi va povesti faptul că a participat, în seara de 10 decembrie 1969, la Roma, la o reuniune la sediul organizaţiei neofasciste „Ordinea Nouă“ (ON) unde s-a decis să se „meargă la Milano şi să se arunce în aer totul“.

Şirul de morţi misterioase, aflate în legătură cu atentatul din Piaţa Fontana, va continua cu dispariţiile lui Armando Calzolari şi Evelino Loi. Calzolari era casier al „Frontului Naţional“ şi avea să dispară de acasă în ziua de 25 decembrie 1969. Va fi găsit mort, împreună cu câinele său, într-o fântână adâncă de mai puţin de doi metri, în cursul zilei de 28 ianuarie 1970. În timpul unei adunări a „Frontului Naţional“, Calzolari criticase atentatul din 12 decembrie 1969 şi lă- sase să se înţeleagă că va face mărturisiri complete poliţiei italiene. Văduva lui Armando Calzolari îi va declara judecă torului De Lillo, în timpul anchetei, că dacă acest caz nu va fi clasat, ea va suferi daune materiale. Îîn februarie 1976 cazul va fi clasat de către magistratul Di Nicola, cu menţiunea „nu trebuie să se continue pentru că responsabilii de omuciderea premeditată a lui Armando Calzolari sunt necunoscuţi“.

Evelino Loi este un tânăr neofascist din Sardinia, care trăieşte la Roma, şi care în ianuarie 1970 va da o declaraţie unui săptămânal italian, în care afirma că, în noiembrie 1969, doi reprezentanţi ai „Frontului Naţional“ i-au oferit o sumă mare de bani în schimbul desfăşurării unor acţiuni teroriste la Roma şi Milano. La 5 decembrie 1969 va fi primit de un funcţionar al Biroului politic al chesturii din Roma care, sceptic, îl dă afară. Convocat de acelaşi funcţionar al poliţiei, la 13 decembrie, Loi este sfătuit să nu mai vorbească cu nimeni despre acest subiect. Este imposibil de stabilit dacă Evelino Loi, cunoscut pentru ciudăţeniile şi mitomania sa, a spus adevărul sau nu. „M-am hotărât să vorbesc cu voi pentru că mi-am dat seama că am greşit frecventând cercurile de dreapta şi apoi pentru că mi-e frică. Nu aş vrea să sfârşesc la fel ca şi Calzolari“, avea să declare Evelino Loi unui grup de prieteni, ceea ce amplifică misterul asupra declaraţiilor şi morţii sale.

Scris de Admin 02.08.07 14:09

Dialogul dintre preşedintele SUA şi ministrul de Externe sovietic s-a desfăşurat conform dorinţelor lui Kennedy, Gromîko neoferind nicio informaţie despre instalarea rachetelor sovietice în Cuba. „Era incredibil - avea să-i mărturisească John Kennedy lui Kenny O’Rusell - să stai acolo şi să te uiţi cum îi ies minciunile din gură“. Un funcţionar al Departamentului de Stat i-a permis unui reporter de la „New York Times“ să ia notiţe din transcrierea întâlnirii celor doi oameni de stat, pentru a se demonstra perfidia sovieticilor.

Robert Kennedy avea să scrie, în lucrarea „Treisprezece zile“, că preşedintele se hotărâse să nu dea nimic în vileag, din ceea ce ştia pe baza zborurilor avioanelor U-2, deoarece „încă nu decisese cursul final al acţiunilor, iar desconspirarea cunoştinţelor noastre le-ar fi putut oferi ruşilor iniţiativa“. În opinia jurnalistului Seymour M. Hersh, comportamentul factorilor de decizie de la Casa Albă este legat de decizia lui Kennedy de a nu apela la o soluţie diplomatică, ci la blocadă. Walter Lippman avea să-l acuze, în „New York Times“, pe preşedintele Kennedy de faptul că, în timpul întâlnirii cu Gromîko, „o mare putere a emis un ultimatum către o altă mare putere, fără a-i da acesteia şansa de a se retrage demn“. În conformitate cu versiunea sovietică a întâlnirii, publicată în „Cold War International History Project Bulletin“, preşedintele SUA a propus o înţelegere explicită între cele două superputeri militare. Kennedy a oferit garanţii că „o invazie nu se va repeta nici din partea refugiaţilor cubanezi, nici din cea a forţelor armate ale SUA“.

Comandantul militar sovietic din Cuba avea control tactic direct asupra a 12 rachete nucleare tactice cu rază mică, cunoscute sub numele de LUNA, cu o putere de două kilotone
Memorandumul asupra situaţiei din Cuba, întocmit de către CIA, la 19 octombrie 1962, cuprindea informaţii extrem de amănunţite, primite de la colonelul GRU Oleg Penkovski, despre raza de acţiune a rachetelor SS-4 şi SS- 5, despre precizia, greutatea ogivei, puterea muniţiei nucleare (de la 25 kilotone la 2 megatone), numărul de salve pe care-l putea realiza lansatorul (respectiv trei salve), timpul de repetare a loviturii (cinci ore) şi numărul de rachete per lansator (două). Analiştii CIA l-au informat pe preşedinte de faptul că două dintre bazele de rachete din Cuba erau operaţionale, iar alte două baze de rachete SS vor deveni operaţionale în luna decembrie.

Raportul înaintat de către Biroul de Informaţii al SUA (SNIE 11-19-62), la 20 octombrie 1962, intitulat „Consecinţe majore ale unor acţiuni ale Statelor Unite cu privire la Cuba“, menţiona faptul că „orice blocadă nu va pune Uniunea Sovietică în situaţia imediată şi presantă de a răspunde cu forţa“, şi că probabil vor exista o serie de acţiuni politice, inclusiv ameninţarea cu executarea unei lovituri de răspuns la Berlin. Avioanele-spion U-2 şi-au continuat zborurile deasupra Cubei, şi după 19 octombrie 1962, iar fotografiile realizate aveau să amplifice, în continuare, îngrijorarea celor din EXCOM prin faptul că alte două baze de rachete balistice cu rază medie de acţiune deveniseră operaţionale dintr-un total de patru, iar cel puţin 35 de bombardiere IL- 28 BEAGLE se asamblau la San Julian. Rapoartele NSA arătau că 22 din cele 24 de baze SA-2, din Cuba, erau operaţionale. Analiştii foto identificaseră, totodată, adăposturile pentru depozitarea ogivelor nucleare, deşi nu fuseseră fotografiate încă niciun fel de ogive nucleare. În opinia majorităţii analiştilor, ce s-au pronunţat asupra „crizei rachetelor“, faptul că generalul Pliiev avea controlul tactic direct asupra a 12 rachete nucleare tactice cu rază mică, cunoscute sub numele de LUNA, cu o putere de două kilotone, a constituit cel mai ameninţător aspect din evenimentele desfăşurate în Cuba anului 1962. Posibilitatea ca rachetele LUNA să fie folosite în cazul unei debarcări a infanteriei marine americane era unul dintre scenariile de coşmar ale membrilor EXCOM.

Membrii EXCOM au dezbătut toate variantele de acţiune elaborate, precum şi alte posibile acţiuni de ripostă la ameninţarea sovietică. Au fost luate în dezbatere două variante de acţiune: ripostă militară sau blocadă maritimă. În primul caz, erau avute în vedere mai multe atacuri aeriene, masive, pentru distrugerea celor mai importante ţinte din Cuba, urmate de o masivă debarcare a infanteriei marine americane. Susţinătorii ideii de blocadă maritimă au avut, în cele din urmă, câştig de cauză. În cursul zilei de 22 octombrie 1962, preşedintele Kennedy s-a consultat telefonic, în privinţa deciziei pe care o avea de luat, cu fostul preşedinte Dwight D. Eisenhower. Convorbirea l-a ajutat pe Kennedy să înţeleagă că o decizie dură reprezenta cel mai bun lucru pe care îl avea de făcut şi a ordonat, în consecinţă, ca forţele armate ale SUA să treacă la starea de alertă avansată (DEFCON 2).

Opinia publică americană, şi nu numai, avea să afle în seara zilei de 22 octombrie 1962, dintr-un discurs televizat al preşedintelui Kennedy, că în Cuba se pregătesc o „serie de amplasamente pentru rachete ofensive“ şi că administraţia de la Casa Albă considera că orice atac din Cuba asupra unei ţări din Emisfera vestică va fi considerat ca fiind un atac al Uniunii Sovietice. Preşedintele Kennedy i-a informat pe americani că un asemenea atac va atrage „represalii complete asupra Uniunii Sovietice“. Opinia publică mondială a aflat că SUA aveau să instituie „carantină“ asupra navigaţiei spre Cuba. Secretarul apărării, Robert S. McNamara, preciza mai târziu că termenul de „carantină“ a fost folosit deoarece nu avea o rezonanţă belicoasă şi datorită faptului că termenul de „blocadă“ ar fi implicat o violare a dreptului internaţional.

Concomitent cu aceste declaraţii ale preşedintelui, Comandamentul Aerian Strategic (SAC) a început să-şi deplaseze flotele de bombardiere pe cele peste 30 de aeroporturi civile din SUA, desemnate anterior. Avioanele SAC aflate în bazele din Spania, Maroc şi Marea Britanie au fost încărcate cu arme nucleare. Bazele de bombardiere americane din Europa şi Asia au fost puse în stare de alertă, au primit arme nucleare tactice şi li s-au atribuit ţinte din URSS şi Europa de Est. Submarinele americane, capabile să lanseze rachete nucleare POLARIS, au părăsit bazele din Scoţia şi au început să patruleze în apele Atlanticului de Nord. Flotele a VI-a, din Marea Mediterană, şi a VII-a , din Oceanul Pacific, au fost puse în stare de alertă. În SUA s-au mobilizat rezerviştii şi s-au elaborat planuri de deplasare a trupelor pe coasta de sud-est pentru a ameninţa însăşi Cuba cu invazia.

Rezidenţa KGB de la Washington avea să joace un rol important în crearea şi, mai apoi, dezamorsarea „crizei rachetelor“. Misiunile rezidenţei, în timpul evenimentelor din octombrie 1962, pe lângă cele legate de colectarea de informaţii, erau foarte clare: să furnizeze o cale secretă de legătură cu Casa Albă, precum în timpul „Crizei Berlinului“ din 1961, şi de a răspândi dezinformări în decursul instalării rachetelor sovietice în Cuba. Gheorghi Nikitovici Bolşakov, un ofiţer KGB conspirat ca jurnalistreprezentant al Agenţiei TASS la Washington, avea să devină, în ciuda opoziţiei CIA şi a Departamentului de Stat, omul de legătură între fraţii Kennedy şi Nikita Hruşciov.

Rezidenţa KGB de la Washington a jucat un rol extrem de important în crearea şi, mai apoi, dezamorsarea „crizei rachetelor“
Contactul cu Bolşakov a fost stabilit înaintea summitului de la Viena, pe 9 mai 1961, iar Robert Kennedy mărturisea, în 1964, că „majoritatea chestiunilor importante legate de Uniunea Sovietică şi Statele Unite erau discutate (...) cu Bolşakov, şi tot noi puneam la punct şi înţelegerile“. Întâlnirile celor doi se desfăşurau cam o dată la două săptămâni. În opinia lui Bolşakov, dialogul Kennedy - Hruşciov a câştigat „în francheţ e şi spontaneitate de la un mesaj „la altul“. Asistentul special al preşedintelui pentru problemele sovietice, Llewellyn E. Thompson Jr., fost ambasador al Statelor Unite în URSS, era profund îngrijorat de acest „joc periculos“ şi de faptul că fraţii Kennedy ar fi putut, astfel, să-i facă pe sovietici „să acorde o mare importanţă unor remarci uşuratice“.

Informaţiile primite de către preşedinte, prin intermediul lui Bolşakov, în timpul „crizei rachetelor“, aveau să se dovedească, în mare parte, eronate, astfel încât „el era - îşi amintea consilierul prezidenţial Theodor Sorensen - dezamăgit personal“. După ieşirea „din joc“ a lui Bolşakov, rezidentul KGB la Washington, Aleksandr Semionovici Felisov, a luat legătura cu administraţia Kennedy, la 26 octombrie 1962, prin intermediul lui John Scali, corespondentul Corporaţiei Americane de Radio la Departamentul de Stat. Robert Kennedy a întreţinut, totodată, un permanent contact cu ambasadorul URSS la Washington, Anatoli Fedorovici Dobrînin. Ambasadorul sovietic la Washington nu a fost informat, de către cei aflaţi la Kremlin, despre prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, iar un înalt oficial sovietic i-a explicat, după mulţi ani, că acest lucru reflecta „senzaţia de zăpăceală totală care-i înfăşura pe Hruşciov şi colegii lui după ce complotul lor (pentru instalarea rachetelor în Cuba - n.n.) luase un curs atât de neaşteptat“.

În seara zilei de 24 octombrie 1962, în timp ce 20 de nave comerciale sovietice se apropiau de „blocadă“, preşedintele Kennedy a luat cina în compania lui Charles Bartlett şi a soţiei acestuia, împreună cu prima doamnă, la Casa Albă. „Atunci l-am admirat eu cel mai mult - mărturisea, în 1997, Charles Bartlett -, în seara în care se apropiau navele ruseşti de blocadă. Era foarte calm şi totuşi foarte sensibil la implicaţiile celor ce se întâmplau. Era înfricoşător. Efectiv, nu ştia care va fi reacţia ruşilor la contactul cu blocada. Noi ne-am întors în seara aceea devreme acasă, când încă nu aflase nici el. Apoi, pe la zece şi jumătate, m-a sunat şi mi-a spus: «Ei bine, află că am primit ştirea că au facut calea întoarsă». Toată seara s-a purtat foarte normal“.

Ambasadorul Dobrînin avertizase Kremlinul de faptul că preşedintele Kennedy „îşi pune la bătaie ca un jucător de cărţi reputaţia lui de om de stat, ca şi şansele de a fi reales în 1964“ şi, totodată, „nu putem - telegrafia A. F. Dobrînin - elimina - mai ales dată fiind existenţa în anturajul lui a unor oameni agresivi - posibilitatea unei reacţii necontrolate“. În orele care au urmat după mesajul preşedintelui, din 22 octombrie 1962, serviciile de informaţii americane trebuiau să răspundă unor întrebări aproape imposibile referitoare la reacţia sovieticilor: vor continua, se vor opri sau vor proceda la dezasamblarea bazelor de rachete? Vor face navele sovietice, aflate în marş spre Cuba, cale întoarsă sau vor încerca să spargă blocada? Vor intra trupele sovietice şi forţele nucleare ale Uniunii Sovietice într-o stare de alertă sporită?

NSA va raporta, în seara zilei de 23 octombrie, ca rezultat al operaţiunilor sale de cercetare goniometrică, conduse de Comandamentul Grupării de Contraspionaj a Forţelor Maritime, că o parte a navelor sovietice, aflate în drum spre Cuba, făceau cale întoarsă spre Uniunea Sovietică. Fotografiile realizate, la 27 octombrie, indicau faptul că toate cele şase baze de rachete balistice cu rază medie de acţiune erau operaţionale, având în total 24 de poziţii şi un potenţial de lansare a unui număr de 48 de rachete în două salve. Criza a luat o nouă turnură în clipa în care un avion U-2 a fost dat dispărut şi s-a presupus, în mod logic şi corect, că a fost doborât de o rachetă sovietică. Generalul Maxwell Taylor, preşedintele Statului Major Interarme, a propus o lovitură aeriană imediată, urmată de o invazie a Cubei.

Înfuriat de retragerea sovieticilor, Fidel Castro l-a înjurat pe Hruşciov şi a făcut zob o uriaşă oglindă de perete
Pe măsură ce criza se acutiza şi exista pericolul ca una din părţi să scape lucrurile de sub control, dacă nu chiar amândouă, liderii sovietici au hotărât să cedeze, în condiţiile în care preşedintele a promis să retragă rachetele JUPITER din Turcia, în următoarele patru-cinci luni. Robert Kennedy a fost cel care a dus tratativele cu Moscova, prin intermediul ambasadorului Dobrînin. Târgul dintre fraţii Kennedy şi Nikita Hrusciov a rămas secret de teama de a nu submina credibilitatea NATO.

La 28 octombrie 1962, Serviciul de Informaţii Străine Radiodifuzate (FBIS) a informat Casa Albă că „Radio Moscova în limba rusă, în emisiunea de la ora 14.00 GMT din 28 octombrie, a transmis un mesaj al lui Hruşciov către preşedintele Kennedy, în care se afirma că URSS hotărâse să dezafecteze rachetele sovietice din Cuba şi să le reîntoarcă în Uniunea Sovietică la data de 28 octombrie“. Înfuriat de retragerea sovieticilor, Fidel Castro l-a înjurat pe Hruşciov („Băga-l-aş în mă-sa să-l bag de nenorocit!“), la o întâlnire cu redactorii publicaţiei „Revolucíon“, şi a făcut zob o uriaşă oglindă de perete.

Fotografiile realizate în cursul zilei de 1 noiembrie au relevat faptul că sovieticii îşi respectau cuvântul şi dezafectau bazele de rachete din Cuba. Acordul intervenit, la 7 noiembrie, între SUA şi URSS, permitea marinei americane să inspecteze vasele sovietice aflate în drum spre casă. Supravegherea aeriană a Cubei a continuat, astfel încât, la 30 noiembrie 1962, „liniile directoare pentru planificarea survolării Cubei“ prevedeau obţinerea de informaţii privind: a) dovezi neîntrerupte de înlăturare a sistemelor de arme ofensive din Cuba; b) dovada oricărei reintroduceri de sisteme de arme ofensive în Cuba; c) dovada ascunderii unor sisteme de arme ofensive în Cuba.

În urma „crizei rachetelor“, sovieticii vor trece la construirea de rachete nucleare strategice ceea ce-l va determina pe Richard Helms, fost director al CIA (1966 - 1973), să declare, în „Newsweek“- ul din 28 noiembrie 1983, că evenimentele din octombrie 1962 nu au reprezentat totuşi un „moment de aur al politicii externe americane“.

Scris de Admin 26.07.07 10:26

În urma misiunilor fotografice din 29 august şi 5 septembrie 1962, care relevau existenţa unor amplasamente de rachete sol-aer, analiştii CIA au concluzionat că se construia o reţea de apărare cu SAM-uri sovietice a întregii insule.

Doborârea unui avion U-2, aparţinâ nd Taiwanului, deasupra Chinei, precum şi o incursiune din greşeală, la 7 septembrie, a altui avion U- 2, deasupra Insulei Sahalin, au creat temeri în ce priveşte alte incidente care ar fi putut mări tensiunea din relaţiile sovieto-americane. Secretarul de stat, Dean Rusk şi McGeorge Bundy au cerut o reducere a zborurilor avioanelor U-2. Într-o atare situaţie, raportul estimativ elaborat, la 19 septembrie 1962, de către Oficiul pentru Estimări Naţionale al CIA, pe baza informaţiilor obţinute în urma zborurilor din 29 august şi 5 septembrie, era liniştitor. „Noi credem - scriau analiştii CIA - că acea concentrare militară care a început în iulie nu reflectă o politică sovietică radical nouă faţă de Cuba, nici în privinţa termenilor angajamentelor militare, nici în privinţa caracterului esenţial defensiv al concentrării militare din Cuba“. În pofida faptului că opinia majoritară la Departamentul de Stat, la Pentagon şi în lumea informaţiilor de la Washington era că sovieticii nu aveau în practica curentă instalarea de arme ofensive pe „teritoriul statelor esteuropene satelite lor“, fotografiile din Cuba aduse de către avioanele spion U- 2 demonstrau faptul că liderii de la Kremlin schimbaseră regulile jocului.

În prima etapă a Operaţiunii „Anadir“ (iunie-iulie 1962) s-a realizat deplasarea, în apele teritoriale cubaneze, a unei escadre de nave maritime, în condiţii de strictă alertă de luptă, sub pretextul unei aplicaţii navale de două-trei zile între Insulele Bermude şi Marea Caraibelor. Două crucişătoare („Sverdlov“ şi „Mihail Kutuzov“), două fregate cu rachete ghidate („Boikii“ şi „Gnevnii“), două distrugătoare („Skromnii“ şi „Svedusii“), 11 submarine de atac şi navele aferente de întreţinere şi sprijin vor sosi în Marea Caraibelor.

Înainte ca navele să ajungă la destinaţie, mareşalul S. Biruzov, comandantul forţelor sovietice de rachete, a sosit în fruntea unei delegaţii militare sovietice, la Havana, pentru o recunoaş- tere preliminară a porturilor, aerodromurilor şi zonelor de desfăşurare a rachetelor, precum şi pentru discuţii oficiale cu liderii cubanezi. La sfârşitul lui iunie, Raul Castro, ministrul apărării de la Havana, a sosit la Moscova în calitate de emisar confidenţial împuternicit să discute şi să semneze tratatul de bază dintre cele două ţări. În conformitate cu tratatul, ce urma să fie făcut public în timpul vizitei lui Hruşciov în Cuba, programată în noiembrie 1962, trupele sovietice aveau să se supună legilor cubaneze, iar unităţile militare ale ambelor ţări aveau să rămână sub comanda guvernelor respective. Programul detaliat de realizare a Operaţiunii „Anadir“ a fost aprobat de mareşalul Malinovski la 4 iulie 1962. Între 15 iunie şi 15 noiembrie 1962, o încărcătură de 230.000 de tone de materiale şi 40.000 de oameni trebuiau să fie transportate pe mare, de şapte nave de transport, până în Cuba. Erau prevăzute 115 sau 120 de drumuri. Primele nave trebuiau să ajungă în porturile cubaneze la data de 1 august 1962. Ministrul Apărării al URSS a delegat unui grup de opt generali, conduşi de generalul A. Gribkov, autoritatea de a supraveghea desfăşurarea de trupe şi de a controla situaţia pe uscat atât în Uniunea Sovietică, cât şi în Cuba. Când trupele din Cuba ar fi fost gata de îndeplinirea misiunii ordonate, generalul Gribkov urma să transmită codificat, la Moscova, următorul mesaj: „Recoltarea trestiei de zahăr continuă cu succes“. Numai doi oameni cunoşteau codul: mareşalul Malinovski şi generalul Gribkov.

Generalul de armată Issa Alexandrovici Pliiev a fost numit comandant al trupelor sovietice din Cuba în condiţiile unei aprinse dispute, cauzate de „aburii rachetelor“, privind comanda acestui grup multifuncţional de forţe sovietice (rachete, aviaţie, marină, apărare antiaeriană). Numirea lui Issa Pliiev ar fi avut drept motivaţie, după opinia unor istorici, să ascundă înaltul procentaj de trupe de rachete din ansamblu. Comandantul trupelor sovietice din Cuba era un veteran al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cu o personalitate puternică dar, din păcate, nu diplomat, astfel încât nu a putut să stabilească o relaţie strânsă şi confidenţială cu Fidel Castro.

Lista cu principalii comandanţi sovietici din subordine şi cu ofiţeri de stat major a fost aprobată personal, la 7 iulie 1962, de secretarul general al PCUS. În cursul zilei de 10 iulie, la ora 14.00, a decolat de pe Aeroportul Vnukovo un nou avion de linie Tu-114 cu destinaţia Havana. Se deschidea o nouă cale aeriană civilă, cu o cursă directă Moscova-Havana. Puţini oameni ştiau că „specialiştii agricoli în proiecte de ameliorare a terenurilor pe scară largă“ aflaţi la bord, şi conduşi de Pavlov, erau Pliiev şi comandanţii lui.

Flotele sovietice din Marea Neagră, Marea Baltică şi Marea Nordului trecuseră, totodată, la îndeplinirea misiunilor încredinţate prin Operaţiunea „Anadir“. Nava „Marina Ulianova“ a sosit prima, la data de 26 iulie 1962, în Portul Cabanyas. Cubanezii i-au întâmpinat cu bucurie pe nou veniţi şi au numit comandanţi de porturi, însărcinaţi cu primirea tuturor navelor, cu facilitarea sosirii, cu descărcarea şi depozitarea în siguranţă a produselor sovietice. Cartierul general al trupelor sovietice a fost stabilit în apropierea porturilor răsăritene, la doar 600-1.200 km distanţă. În condiţiile în care numai porturile Havana, Mariel şi Casilda aveau echipamente grele de descărcat, operaţiunile s-au efectuat cu ajutorul echipamentelor de la bord. Au apărut probleme deosebite, legate de camuflarea echipamentelor militare care erau descărcate numai noaptea. Armata şi marina cubaneză asigurau paza strictă a porturilor unde debarcau trupele sovietice. Descărcarea armamentului se realiza de către echipajele navelor şi militarii ambarcaţi pe ele.

Echipamentele ce nu puteau fi evacuate în cursul nopţii, din port, erau camuflate cu paravane până la căderea serii. Drumurile din porturi spre interior erau păzite cu avanposturi şi punctele de ambuscadă de către armata cubaneză, iar convoaiele erau însoţite de grupe mobile cubaneze pentru a se împiedica orice interacţiune nedorită. Sovieticii erau îmbrăcaţi în uniforme cubaneze, iar toate comenzile se dădeau în limba spaniolă. Metodele de comunicare electronice, prin radio şi alte mijloace, au fost interzise în toată perioada acumulării de trupe. Corespondenţa dintre cartierul general şi unităţile subordonate a fost restrânsă la maximum. Ordinele şi directivele dintre diversele comandamente se dădeau personal sau prin mesageri de încredere.

Desfăşurarea operaţiunii „Anadir“ a prilejuit totuşi şi trăirea unor momente hazlii. Un tractor cu remorcă, transportâ nd un mortier de 120 mm, aflat întro coloană sovietică ce trecea prin Havana, s-a rătăcit. Şoferul, de naţionalitate kazahă, s-a oprit la o cafenea şi l-a întrebat pe un miliţian cubanez cum să ajungă la destinaţie. Pe măsură ce curiozitatea populaţiei, care a aruncat un ochi sub prelată, creştea şi miliţianul nu oferea nicio soluţie, şoferul a decis să plece mai departe. Miliţianul a alergat după el pentru a-l opri şi a-l conduce pe acest companiero sovietico la Ambasada sovietică din Havana. Pe măsură ce navele sovietice îşi descărcau preţioasele încărcături în porturile cubaneze, de unde erau trimise în condiţii de strictă securitate în interiorul insulei, avioanele spion U-2 ale SUA continuau să zboare la o depărtare de 40 de km de coastele cubaneze. Informaţiile despre evenimentele care se petreceau în „misterioasa“ insulă erau din ce în ce mai contradictorii. Victor Marchetti, care a lucrat în CIA, observa, cu referire la evenimentele din octombrie 1962, că „atunci când citeşti cinci mii de rapoarte împuţite... îţi vine greu să acorzi credibilitate fie şi unuia singur“.

Şedinţa din 9 octombrie 1962 a Oficiului Naţional de Recunoaştere (National Reconnaissance Office - NRO) şi a Centrului Reunit de Recunoaştere al Joint Chiefs Staff (JCS) a relevat, pe baza fotografiilor aeriene, existenţa altor patru amplasamente SAM, ceea ce a generat decizia preşedintelui Kennedy, dată la 10 octombrie, pentru un zbor U-2 deasupra vestului Cubei. Zborul a avut loc, datorită condiţiilor atmosferice, în data de 14 octombrie 1962, iar aparatul a fost echipat cu o cameră de acoperire generală cu înaltă rezoluţie, proiectată special pentru a furniza informaţii amănunţite asupra unei suprafeţe extrem de întinse. Fotointerpreţii de la National Photographic Interpretation Center (NPIC) au detectat, în cursul zilei de 15 octombrie, corturi şi vehicule militare, precum şi şase obiecte acoperite cu pânză, lungi de peste 18 metri. Consultarea „cărţilor negre“ a condus la concluzia că obiectele fotografiate erau rachete de tipul SS-4 SANDAL, care aveau 22 de metri lungime. Preşedintele Kennedy a fost informat, în cursul dimineţii de 16 octombrie, de faptul că sovieticii instalaseră rachete nucleare în Cuba. În relatările orale asupra crizei rachetelor, înregistrate pentru Biblioteca Kennedy, Robert Kennedy, ministrul Justiţiei al Statelor Unite, l-a acuzat pe directorul CIA, John McCone, de lipsă de loialitate faţă de preşedinte şi de faptul că nu l-a informat despre prezenţa rachetelor în insulă. „Fusesem păcăliţi de Hruşciov, dar şi noi ne-am înşelat pe noi înşine (...) Niciun funcţionar din aparatul guvernamental nu i-a sugerat vreodată preşedintelui Kennedy că acumularea de arme ruseşti din Cuba ar putea include şi rachete“, scria, în 1969, Robert Kennedy în lucrarea „Treisprezece zile“. Prima mişcare a preşedintelui John F. Kennedy a fost să creeze Comitetul Executiv al Consiliului Naţional de Securitate (EXCOM), format din personalităţi publice şi politice ale vieţii americane, funcţionari superiori de stat, generali de la Pentagon etc. „Dintr-o singură mutare - scria jurnalistul american Seymour M. Hersh -, Kennedy i-a izolat pe aceia care ar fi putut să conducă acuzaţiile publice împotriva modului în care gestionează el statul şi i-a pus să dezbată în secret, în vreme ce el şi fratele lui s-au căznit să culeagă beneficii politice în urma unui haos generat tot de ei, datorită obsesiei lor cubane (a se vedea Operaţiunea Moongoose - n.n.)“.

Izbucnirea „crizei rachetelor“ a condus la abandonarea „Operaţiunii Moongoose“, iar generalul Ed Lansdale, de la CIA, avea să-şi întrerupă, în după- amiaza zilei de 16 octombrie 1962, cariera de lucrător operativ acoperit la Casa Albă. Robert Kennedy i-a acuzat, în aceeaşi după-amiază, pe responsabilii „Operaţiunii Moongoose“ de faptul că nu reuşiseră să influenţeze „semnificativ cursul evenimentelor din Cuba“, în condiţiile în care „operaţia durează de un an“, fără să fi avut loc, totuşi, un număr semnificativ de sabotaje reuşite. Documente desecretizate în baza Legii Libertăţii Informaţiilor, după 1990, atestă faptul că preşedintele Kennedy a cerut Pentagonului, la 23 august 1962, o listă a tuturor ripostelor posibile în cazul în care cubanezii aveau posibilitatea de a lansa lovituri nucleare asupra SUA. Amiralul Robert Dennison, comandantul Flotei Atlanticului a SUA, a primit, pe 3 octombrie 1962, ordinul de a planifica o blocadă a Cubei. Planurile amiralului Dennison au fost gata înainte de primul anunţ public al „crizei rachetelor“.

În timp ce EXCOM dezbătea diferite variante de ripostă la ameninţările ce veneau din insula lui Fidel, preşedintele a decis să nu anuleze întâlnirea programată cu ministrul de Externe sovietic Andrei Gromiko, care venise în SUA pentru deschiderea sesiunii de toamnă a Adunării Generale a ONU. Concomitent, Agenţia Naţională de Securitate (NSA) şi componentele sale militare au început o acţiune masivă de cercetare prin mijloace de transmisiuni. Avionul RB-47H ELINT, aflat la Baza aeriană MacDill (Florida), a executat în medie trei misiuni pe zi, monitorizând toate semnalele de la radarele de supraveghere cubaneze şi de la radarele bazelor de rachete sol-aer. Şase aparate RC-21 Super Constellation, care aveau la bord o jumătate de tonă de echipament sofisticat de ascultare, precum şi „USS Oxford“ erau angrenate într-o masivă acţiune de interceptare a comunicaţiilor navelor sovietice care soseau în Portul Havana.

Scris de Admin 19.07.07 9:18

Criza rachetelor (1)

Evenimentele petrecute în perioada 16-28 octombrie 1962, în Marea Caraibilor şi pe insula lui Fidel Castro, aveau să arunce omenirea în cea mai periculoasă criză de până atunci a Războiului Rece. Fotografierea de către avioanele-spion americane U-2 a unor instalaţii de provenienţă sovietică pentru rachete balistice cu rază medie de acţiune (MRBM) şi cu rază intermediară de acţiune (IRBM), aflate în construcţie în Cuba, a declanşat panică la Washington şi a impus luarea unor măsuri de ripostă.

Pentagonul a mobilizat peste 100.000 de infanterişti care s-au deplasat, gata de ambarcare, spre porturile de pe coasta de est a SUA. Invazia Cubei urma să fie însoţită de cel mai mare desant aerian de la bătălia din Normandia (6 iunie 1944) şi se estima că 18.500 de americani aveau să fie morţi sau răniţi în primele 10 zile de lupte. Flota Comandamentului Aerian Strategic al SUA, formată din 1.436 de bombardiere B-52 şi B-47, precum şi 172 de rachete balistice intercontinentale, a intrat în stare DEFCON 2, respectiv, cea mai înaltă alertă militară cu excepţia războiului total. O optime din bombardiere s-a aflat, timp de o lună, permanent, în aer, gata să lovească, cu armele nucleare de la bord, o serie de ţinte cubaneze. O uriaşă forţă navală susţinută de 40.000 de infanterişti marini se afla gata de acţiune în apele internaţ ionale din Caraibe şi Atlanticul de Sud. „A fost săptămâna în care mi-am meritat salariul“, avea să mărturisească preşedintele John F. Kennedy după încheierea „crizei rachetelor“. O criză care a adus superputerile momentului la punctul cel mai apropiat de războiul nuclear. Trupele sovietice trimise în Cuba aveau să predea, astfel, lumii „cea mai periculoasă lecţie a secolului XX“.

Clarviziunea rezidentului KGB din Mexico City, Nikolai Sergheevici Leonov, un bun vorbitor de limbă spaniolă, avea să confere Uniunii Sovietice posibilitatea de a se infiltra, la începutul anului 1960, în „curtea din spate“ a Statelor Unite. Relaţiile stabilite cu exilatul cubanez Fidel Castro, în 1956, în Mexic, se vor dovedi extrem de importante în perioada ce a urmat răsturnării lui Fulgencio Batista din ianuarie 1959. Fidel Castro făcuse apel la Ambasada URSS din Mexic pentru furnizarea de arme, în vederea organizării unei campanii de gherilă împotriva lui Batista. Cererea lui Castro a fost respinsă, dar Leonov, impresionat de carisma lui Fidel, i-a oferit un entuziast suport moral pentru planurile sale.

Rezidentul KGB din Mexico City a găsit formula infiltrării în „curtea din spate“ a SUA
După preluarea puterii la Havana, pe 4 ianuarie 1959, Fidel Castro va porni la înfăptuirea unei revoluţii sociale şi politice ce nu putea rămâne fără repercusiuni diplomatice. Guvernul sovietic va continua să rămână, o bună perioadă de timp, reticent faţă de capacitatea noului guvern revoluţionar cubanez de a face faţă presiunii americane. În iulie 1959, şeful informaţiilor lui Castro, maiorul Ramiro Valdes, are o serie de întâlniri cu ambasadorul şi rezidentul KGB din Mexico City, care au avut drept rezultat sosirea în insulă a peste 100 de consilieri pentru a întări sistemul de securitate şi de informaţii cubanez. Sovieticii rămân, totuşi, reticenţi faţă de posibilitatea de a acorda un ajutor militar direct. O „delegaţie culturală“ sovietică, condusă de fostul rezident KGB la Buenos Aires, Aleksandr Ivanovici Sitov (alias Alekseev), soseşte, în octombrie 1959, la Havana, cu misiunea de a pregăti deschiderea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. În aceeaşi perioadă, o delegaţie cubaneză, condusă de Raul Castro, se afla la Praga unde discuta posibilitatea unui ajutor militar cehoslovac.

Relaţiile diplomatice dintre Cuba lui Fidel Castro şi URSS se stabilesc în mai 1960, iar Sitov va rămâne la Havana ca rezident KGB, sub acoperirea de consilier cultural şi reprezentant al agenţiei TASS. În perioada iunie-august 1960, principalele întreprinderi ale SUA din Cuba sunt naţionalizate. Legile de naţionalizare, din octombrie 1960, numirea unor militanţi comunişti în majoritatea posturilor administrative, precum şi imensa muncă de „educaţie revoluţionară“, vor convinge opinia publică interna- ţională şi cancelariile diplomatice că scopul lui Fidel Castro era instaurarea regimului socialist.

„Trebuie să facem totul pentru a ajuta Cuba în lupta ei... Acum, Statele Unite nu mai sunt aşa de intangibile precum erau înainte“, avea să declare, în mod public, la 9 iulie 1960, secretarul general al PCUS, Nikita S. Hruşciov. Locotenenţii lui Castro vor începe să clameze în toate discursurile lor că „Revoluţ ia cubaneză“ nu reprezenta decât „primul pas pe calea eliberării Americii Latine“. Robert A. Hurwitch, însărcinat cu problemele cubaneze la Departamentul de Stat, mărturisea cu referire la atmosfera ce domnea în toamna anului 1960, în rândul diplomaţilor americani: „Nu am dorit să excludem nicio posibilitate de menţinere a Cubei în zona de influenţă americană, sau, pentru a folosi o expresie mai adecvată, de apărare a influenţei lumii libere. Însă în octombrienoiembrie 1960, şi acesta a fost, cred, un sentiment foarte răspândit şi o atitudine nestrămutată din partea Statelor Unite, noi am considerat că Fidel Castro este incapabil să-şi spele păcatele şi că, prin urmare, el reprezintă un element cu adevărat ostil“. Eşecul invaziei americane de la Baya de los Cochinos (Golful Porcilor), din aprilie 1961, nu va elimina primejdia unei înlăturări prin forţă, de către americani, a guvernului lui Fidel Castro.

Forţele Armate Revoluţionare Cubaneze erau formate, la sfârşitul lui mai 1962, din trei armate de campanie şi patru corpuri de armată, respectiv 14 divizii de infanterie, dintre care cinci cu capacitate de luptă completă, şi o brigadă de tancuri. Unităţile de apărare antiaeriană erau puţine şi constau numai din tunuri şi arme automate, aviaţia era infimă (patru escadrile), iar marina se afla în curs de constituire. Trupele cubaneze (100.000 de oameni) aveau în dotare tancuri IS-2m şi T-34 sovietice, vehicule autopropulsate SAU-100, tunuri cu calibre între 76 şi 152 mm, mortiere între 82 şi 120 mm, lansatoare de rachete M-13 „Katiuşa“, tunuri antiaeriene cu calibre cuprinse între 25 şi 100 mm, avioane de vânătoare MiG-15 şi MiG- 19, precum şi diverse vase mici.

Nikita Hruşciov nu dorea, totuşi, o lume de oraşe în ruină şi cadavre
Pe măsură ce confruntarea sovietoamericană căpăta noi accente, mai ales în domeniul înarmării nucleare, în condiţ iile unei acerbe confruntări în problema Berlinului, liderul de la Kremlin a decis să transforme Cuba într-un portavion sovietic încărcat cu arme nucleare. „Politica externă a lui Hruşciov putea fi la fel de subtilă ca amestecul lui în politica americană sau la fel de directă ca o divizie de blindate sovietice“, mărturisea Richard M. Nixon cu referire la prestaţia liderului sovietic în arena relaţiilor internaţionale. „Nu există nicio îndoială - declara cancelarul vest-german Konrad Adenauer -, Hruşciov doreş te să stăpânească lumea. Dar nu vrea război. Nu vrea o lume de oraşe în ruină şi cadavre“.

Informaţiile obţinute de către Hruş- ciov, din diverse surse, privind situaţia din Cuba şi permanenta ameninţare americană asupra insulei, au întărit convingerea că era nevoie de o soluţie în forţă pentru a se putea asigura viitorul socialismului în Cuba. Ministrul Apărării al URSS, mareşalul Rodion Malinovski, l-a informat pe secretarul general al PCUS de faptul că rachetele americane aflate în Turcia puteau să lovească centrele vitale ale Uniunii Sovietice în interval de 10 minute. Rachetele sovietice aveau nevoie de 25 de minute pentru a atinge SUA, pornind din interiorul URSS.

Două divizii sovietice de rachete sol-aer au primit ordin să asigure apărarea antiaeriană a Cubei
Problema unui ajutor militar sovietic direct a fost abordată, din nou, în cadrul unor discuţii cu membrii Prezidiului CC al PCUS, cu diverşi miniştri şi generali sovietici, în iunie 1962, precum şi în cadrul unei ultime întâlniri a Consiliului Apărării la care au participat membrii CC al PCUS, secretarii CC şi conducătorii Ministerului Apărării de la Moscova. Decizia a fost rezultatul voinţei lui Hruş- ciov, deşi în memoriile sale vorbeşte despre o decizie colectivă.

În ciuda împotrivirii lui Anastas Mikoyan, s-a decis ca o divizie sovietică de rachete să fie instalată în Cuba. Divizia urma să fie comandată de generalul- maior Vladimir Statenko şi era compusă din cinci regimente de rachete sol-sol (SSM), conţinând 40 de lansatoare, 24 de R-12 cu 38 de rachete cu rază de 2.500 km şi 16 R-14 cu 24 de rachete cu rază de 4.500 km. Trei regimente de rachete aveau să fie desfă- şurate în partea de vest a Cubei, iar două în centru, precum şi un regiment special de rachete „Sopka“, având o rază de acţiune de 80 km, cu şase lansatoare, ce urma să asigure apărarea coastei din zonele celor mai probabile locuri de debarcare.

Totodată, au mai fost trimise două divizii de rachete sol-aer (SAM) cu 144 de unităţi de lansare C75, ce urmau să asigure apărarea antiaeriană a Cubei. Un regiment de luptă, compus din 40 de avioane MIG-21, comandat de locotenent- colonelul N. Sibanov, a fost amplasat în centrul insulei. Regimentul lui Sibanov avea drept misiune să distrugă ţintele dintre zonele de acţiune ale complexelor SAM şi de a patrula împrejurul apelor teritoriale cubaneze. Pe teritoriul cubanez se mai aflau dislocate patru regimente de infanterie motorizată, sprijinite de câte un batalion de tancuri, precum şi batalioane de SSM-uri tactice, cu raza de maximum 40 km, denumite de sovietici „Luna“. Intervenţia trupelor sovietice în Cuba (circa 44.000 de oameni) a primit denumirea codificată de Operaţiunea „Anadir“. Ordinul final de acţiune a fost semnat la 24 mai 1962, de către ministrul Apărării, mareşalul Rodion Malinovski, şi de către şeful Marelui Stat-Major sovietic, mareşalul Matvei Zaharov.

În cursul zilei de 15 octombrie 1962, la ora 21.00, directorul adjunct pentru Informaţii al CIA, Ray Cline, l-a sunat pe McGeorge Bundy, asistentul special al preşedintelui pentru probleme de securitate naţională, pentru a-l informa că „acele lucruri care ne îngrijorau în privin- ţa Cubei sunt acolo“. Fotografiile făcute de către avioanele-spion U-2, contraziceau concluziile Oficiului pentru Estimări Naţionale al CIA, respectiv faptul că „stabilirea unei baze submarine va fi cea mai probabilă decizie a URSS în ceea ce priveşte Cuba“.

CIA a raportat că 70 de vapoare sovietice au livrat, între iulie şi mijlocul lui septembrie 1962, diferite materiale militare şi de construcţie, precum şi rachete tip SA-2 pentru întărirea apărării cubaneze. Avioanele U-2 aduceau continuu dovezi fotografice privind concentră ri militare, aerodromuri în construcţie, tancuri şi tunuri autopropulsate aflate în tabăra militară de la Managua, precum şi date despre unei mari concentrări de piese sovietice de artilerie în afara Havanei.

Exilaţii cubanezi din Miami afirmau cu tărie prezenţa unor rachete ofensive sovietice pe insula lor. CIA dispunea, în ianuarie 1962, de peste 200 de astfel de rapoarte. „Rapoartele martorilor oculari că ar fi văzut rachete enorme înaintând pe drumurile cubaneze în timpul nopţii nu sunt concludente - mărturisea R. Jack Smith, şeful Biroului Informaţii Curente al CIA din acea vreme -, dat fiind că ele sunt rapoarte ale unor observatori neinstruiţi, care se uită câteodată pe furiş, dând la o parte colţul perdelei, nefiind în stare să spună care este diferenţ a între o armă defensivă camuflată şi o armă ofensivă. Pentru un neofit, o rachetă SA-2 sovietică pare destul de mare pentru a distruge jumătate din coasta estică a Statelor Unite“.

Pe măsură ce rapoartele locale ale CIA relevau, încă de la mijlocul lui februarie 1962, prezenţa unor grupuri masive de soldaţi sovietici în diferite părţi ale insulei, directorul CIA, John McCone, a ordonat o intensificare a zborurilor avioanelor U-2 deasupra Cubei. Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA) şia înteţit operaţiunile de tip SIGINT care vizau Cuba şi a transferat, totodată, în iulie 1962, o platformă aeropurtată de recunoaştere a comunicaţiilor C-130 din Europa în SUA, pentru a desfăşura operaţiuni de tip SIGINT (sub denumirea de QUICK FOX) împotriva ţintelor sovieto-cubaneze.

În pofida atâtor informaţii despre mişcările sovieticilor în Cuba, John McCone şi analiştii săi nu puteau să-i raporteze preşedintelui că în Cuba se află, cu certitudine, arme ofensive sovietice, respectiv, MRBM şi IRBM. Preşedintele Kennedy a emis, la 23 august 1962, sub influenţa rapoartelor CIA, „Memorandumul 181 privind acţiunea în domeniul securităţ ii naţionale“, în care ordona elaborarea unor studii diverse, printre care şi o analiză a probabilului impact militar, politic şi psihologic al amplasării în Cuba a unor rachete sol-aer sau sol-sol, care ar putea ajunge în Statele Unite.

Scris de Admin 26.05.07 10:06

45 de ani de razboi rece

Expozitia "O cronologie a Razboiului Rece. 1945-1989" realizata de Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet s-a reintors in tara, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, dupa ce a fost prezentata in cateva prestigioase institutii europene.
Rezumatul in texte, cifre si imagini al celor 45 de ani de confruntare intre cele doua blocuri conturate arbitrar, care a distrus popoare si destine, invita la o reflectie mai actuala ca niciodata acum, cand retorica Razboiului Rece se insinueaza din nou in discursurile unor lideri.
Istoricii si analistii politici au repere diferite in stabilirea momentului de inceput al Razboiului Rece, dar pentru Ana Blan-diana, presedinta Fundatiei Academia Civica, acesta "incepe cu o declaratie facuta de Stalin la 7 aprilie 1945, intr-un discurs catre Tito: Fiecare isi impune propriul sistem social pana acolo unde i-au ajuns armatele." Iar aceasta a fost caracteristica prin care acest Moloh care a bantuit si distrus lumea timp de 45 de ani s-a deosebit de conflictele care l-au precedat: obsesia impunerii unei ideologii utopice, care in numele "egalitatii si dreptatii" a comis cele mai crunte si inimaginabile atrocitati. Imaginile din Berlinul divizat sau din gulagurile sovietice si din "satelitii" din Europa sau sirurile de cranii adunate de pe "campiile mortii" din Cambodgia ar trebui sa fie vazute de toti cei care (interesati sau dezinteresati) mai au vreo urma de indoiala asupra a ce a insemnat comunismul. si, daca la "Casa intalnirilor cu Istoria" din Varsovia sau la Open Society Archives din Budapesta, unde a fost prezentata versiunea in limba engleza a expozitiei, s-au organizat cursuri de istorie pentru elevi si studenti, poate ca si in Bucuresti, si in alte orase din tara in care va fi itinerata versiunea in limba romana se va intampla acelasi lucru. Aceasta a fost, de altfel, si dorinta exprimata de seful Reprezentantei Comisiei Europene la Bucuresti, Donato Chiarini, la verni-sajul expozitiei: "Observ acum multe persoane in varsta, care au trait anii Razboiului Rece, si cativa tineri. Mi-as dori ca proportia sa se inverseze, ca aceasta expozitie sa fie vizitata de cat mai multi tineri, insotiti de cativa batrani care sa le dea explicatii."
"Chiar daca evenimentele cuprinse in aceasta expozitie s-au petrecut, mai mult sau mai putin, in timpul vietii noastre, ele par sa apartina in intregime unei alte epoci", a remarcat Donato Chiarini, subliniind ca "istoria Uniunii Europene este, intr-o oarecare masura, inseparabila de contextul Razboiului Rece, care s-a desfasurat in paralel pentru aproape o jumatate de secol". In timp ce tarile Europei de Vest conturau "o noua viziune pentru Europa, in care conflictele sangeroase intre natiunile Europei sa fie imposibile", o viziune a cooperarii si progresului, "de partea cealalta a continentului se contura o imagine sumbra". "Cortina de Fier" a separat fortat si "asezat Estul si Vestul in opozitie". "Prin comparatie, in timp ce in Vest se nastea proiectul Uniunii Europene si era infiintata piata comuna, in Est protestele maghiare impotriva comunismului din 1956 erau inabusite in sange", a amintit Chiarini, adaugand ca dramaticele evenimente din Ungaria au determinat prima sa manifestare politica: participarea la demonstratiile de solidaritate din Italia. Panourile expozitiei, cu teme ca: "Impar-tirea in blocuri. Institutiile Razboiului Rece", "Cursa inarmarilor. Negocieri, conferinte si tratate", "Razboiul civil din Grecia (1941-1949)", "Razboiul din Coreea (1950-1953)", "Criza rachetelor cubaneze – oct-nov. 1962", "Razboaiele israeliano-arabe", "Atentate, teroristi", "Revolutia islamica", "Vietnam", "Gulagul", "Berlin – orasul despartit", "Romania – rezistenta armata anticomunista", "Ungaria (1948-1989)", "Primavara de la Praga sau reforma infranta", "Polonia in Razboi Rece", arata contrastul dintre cele doua sisteme, comunismul si proiectul european. "Au avut scopuri diferite. Unul a fost interesat doar de divizare si de izolare, altul a fost interesat de integrare. Unul a urmarit controlul asupra propriului popor, celalalt a sustinut libertatea de alegere si valorificarea oportunitatilor. Unul a oprit competitia dintre state, celalalt a sustinut cooperarea", citandu-l din nou pe re-prezentantul Uniunii Europene la Bucuresti.
"si suferinta este un patrimoniu", iar Europa Centrala si de Est aduce in Uniunea Europeana aceasta "zestre de suferinta", spunea in discursul sau de la vernisajul expozitiei doamna Ana Blandiana, presedinta Academiei Civice, adaugand ca "datorita acestei experiente, a analizarii ei, utopia nu va mai putea sa se extinda". Oare? Expozitia "O cronologie a Razboiului Rece" este un remember, se vrea un indemn la o astfel de analiza. Dar, in fervoarea sterila a zilei de azi, cati mai au timp si resurse mentale sau sufletesti pentru a reflecta asupra trecutului, oricat de apropiat sau de relevant ar fi acesta? Victimele sunt tot mai putine, iar uitarea lucreaza in favoarea calailor. De aceea, si pentru ca acela care nu invata din greselile trecutului este condamnat sa le repete, avem obligatia de a ne aminti, oricat de dureros este.
Expozitia Centrului International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet precede, la Muzeul National de Istorie din Bucuresti, o expozitie cu tema "Romania 1945-1989". Manifestari care merita toata atentia si un numar cat mai mare de vizitatori.

Scris de Admin 06.05.07 8:13

Despre terorismul de azi sau vechea armă a Războiului Rece
Terorismul este crima sau violenţa premeditată în scopul de a induce sentimentul de frică, de insecuritate în rândurile unui cerc de interese. Din nefericire, victimele sunt tot mai mulţi civili nevinovaţi. Aşa se produc astfel, în ziua de azi, crimele contra umanităţii.

Şi este posibil acest lucru pentru că se manifestă o luptă acerbă pentru supremaţia globală. Ea capătă diverse forme, unele cunoscute de istorie, altele nu. Disputele pentru resursele energetice semnifică, însă, nu neapărat o noutate, ci una, cel puţin, mai riscantă decât cea ideologică din perioada aşa-numită a Războiului Rece.
Multe li se pot reproşa americanilor, ca reprezentanţi ai unei superputeri, din toate punctele de vedere. Dar este demn de admirat la americani felul în care au reuşit să definescă terorismul (în Strategia de securitate naţională din martie 2006): „terorismul este o crimă contra umanităţii”. A ucide civili, oameni nevinovaţi şi neimplicaţi sub nici un fel de formă în disputele politice, doar pentru un scop mârşav, şi anume de a înfricoşa ori a intimida decidenţii politici dintr-un stat a cărui politică nu reprezintă altceva decât tot o încercare de a-şi proteja şi promova propriile interese înseamnă a declanşa evenimente pe care istoria nu le poate memora decât în registrul negativ, adică ceea ce nu ar trebui să se mai repete.

Fostele structuri de comando şi actualele grupări teroriste

În perioada Războiului Rece, disputa dintre serviciile secrete a fost de o intensitate nemaiîntâlnită în istorie. Cum altfel putem interpreta acţiunile de tip Gladio (sabia) iniţiate de serviciile secrete americane în colaborare cu cele occidendale din Europa, adică unităţi specializate de tip stay behind, a lovi adversarul, adică regimurile comuniste ori acţiunile cu priză la public ale comuniştilor. La rândul ei, URSS, principalul inventator şi bastion al sistemului communist, a replicat pe măsură, prin aşa-numita operaţiune Tricontinentala, pregătind grupuri teroriste roşii pentru a da lovituri imperialismului. Astăzi, SUA şi Federaţia Rusă (ca succesor al fostului moloh URSS, dar cu foşti ofiţeri ai frontului secret în funcţiile de comandă) se află pe aceeaşi baricadă a luptei contra terorismului. Este o nouă realitate istorică oferită de noua ordine mondială. Se luptă contra terorismului, adică împotriva a ceea ce adversarul a pus şi continuă să ne pună în scenă: lovituri subversive neadmise de dreptul umanitar internaţional. Practic se poate descifra aceeaşi dispută, cu aceiaşi protagonişti şi aceleaşi mijloace subversive. Doar imaginea creată propagandistic este diferită. Pentru a se induce în eroare opinia publică şi a o deturna de la esenţa problemelor ei, s-a mai inventat de comun acord transparenţa. Pentru ca nu cumva să mai existe cineva care face incriminări despre teorism, iniţiatorii se declară că luptă contra terorismului. Cum să se renunţe atât de uşor la un mijloc care s-a dovedit eficient? Şi tocmai acum, când miza disputei nu mai este de natură strict filozofică. Istoria a făcut şi face permanent distincţia între ideile eficiente şi cele utopice. Miza este de ordin economic. Avem acces la resurse, ne putem schiţa strategii de dezvoltare bazate pe prosperitate în legalitate, adică în securitate. Nimic nu trebuie omis în noua dispută, nici măcar vechile arme ale Războiului Rece, printre care acţiunile subversive (teroriste). Din nefericire, ceea ce rezultă dintr-o astfel de dispută întrece ca monstruozitate chiar şi atât de mediatizatul holocaust. Victimele nu mai sunt persoanele care aparţin unei anume seminţii, lideri politici, partizani ai unui sistem idelogic ori reprezentanţi ai unor companii multinaţionale, dar partizane politic, ci întreaga umanitate. Călăii nu mai sunt în exclusivitate reprezentanţii curentelor ultranaţionalist-extremiste, ci printre ei se pot identifica chiar şi militanţi pentru democraţie. Se urmăreşte un dezastru de masă pentru ca efectul acţiunii criminale să impresioneze (terorizeze) vârful puterii adverse. Singura deosebire faţă de trecut o reprezintă proporţiile victimelor: civilii nevinovaţi în număr cât mai mare şi pagube materiale de proporţii.
Cei care ani de zile au recurs la terorism şi-au repliat strategiile şi politicile de securitate la acţiunile preventive de luptă contra terorismului. Se gândeşte după formulele: scăpăm de blamul opiniei publice pentru a ne acoperi cât mai bine (oare?) acţiunile teroriste; declarăm că luptăm pentru drepturile omului şi democraţie, pentru a le putea încălca într-o batjocură totală; declarăm că luptăm contra înaltei corupţii pentru ca în subteran să o încurajăm; ne realizăm astfel înaltele interese şi raţiuni de stat, adică de securitate naţională. Organizaţiile teroriste alături de grupurile de interese, numite şi mafii locale sau internaţionale, sunt manevrate de grupurile gulerelor albe. Această crudă realitate se vede şi se simte în opinia publică. Din păcate, nu este recunoscută şi nu va putea fi recunoscută în actualul sistem instituţional şi de drept umanitar internaţional de către cei implicaţi.

Relaţii postmoderne de vasalitate

În Evul Mediu, relaţile dintre senior şi vasal erau riguros reglementate. Interesantă este şi esenţa relaţiilor de vasalitate: seniorul spunea că vasalul vasalului său nu este vasalul său. Dacă acceptăm că în zilele noastre există un singur senior, în forma globalizării unipolare, ori mai mulţi seniori, în viziunea globalizării multipolare, va trebui să acceptăm că la rândul lor vasalii seniorului/seniorilor şi-au creat alţi vasali. Numai că seniorul/seniorii nu-i recunoaşte, decât atunci când îi convine sau când se vând ieftin, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu prezervarea libertăţii senioriale de manevră strategică la nivel global şi/sau regional. Lupta contra crimei organizate transfrontaliere nu este văzută de senior în propria ogradă. O sesisează doar la vasalii vasalilor săi şi doar atunci când are interes sau aceştia cer un preţ mai mare, ceea ce-l face pe senior să-i pună la colţ ori de câte ori are ocazia sau intenţionează să-şi plaseze câteva unităţi operative necesare în lupta cu seniorul advers. La fel stau lucrurile în situaţia când seniorii caută să-i oblige pe vasalii vasalilor lor să-i însoţească la luptă. Sacrificiile sunt necesare. Ele înnobilează pe orice vasal, mai ales pe vasalii vasalilor marilor seniori. Nimeni nu-şi permite să piardă şansa de a fi consemnat în cronicile de istorie universală. Nici măcar micii actoraşi ai scenei globale. Ceea ce oripilează opinia publică este că actualii seniori nu recunosc acest lucru, ci lansează conceptul parteneriatului pentru pace. Un parteneriat care în realitate înseamnă pregătirea pentru război. Seniorii nu-şi pot păstra statutul şi nobleţea decât în condiţiile în care au capacitatea de a demonstra tuturor că sunt în stare să câştige războaie pe toate fronturile. Războaiele de azi, mai sunt numite descurajarea naţiunilor care aspiră la statutul de superputere (superseniori). Războaiele pot fi tradiţionale, adică pe teatre de operaţiuni, ori se pot desfăşura pe frontul secret, ca în perioada Războiului Rece. Deosebirea constă în tehnologia folosită în spionaj, pe zi ce trece, devenită tot mai performantă. Doar mai-marele senior are dreptul la astfel de tehnologie. Cei care îşi propun să-şi folosească inteligenţa pentru a dispune de sateliţi spioni devin imediat asimilaţi teroriştilor. Doar confruntarea contează. Şi nu oriunde. Doar acolo unde există foşti vasali ai vasalilor care între timp, datorită propriilor interese tradiţionale sau de conjunctură, au trecut în rândurile seniorului advers, au dovedit că nu ştiu să guverneze democratic ori că sprijină terorismul seniorului advers. Este doar o pură coincidenţă faptul că regimurile eşuate se exercită pe teritorii foarte bogate în hidrocarburi, ceea ce este necesar seniorilor să-şi continue politica globală, adică să-şi perpetueze sistemul.

Terorismul „războiului iregular”

Există un paradox al lumii de azi. În vreme ce democraţia a învins, la fel sistemul liberului schimb ori al concurenţei ca motor al progresului, în care asigurarea drepturilor omului a devenit cea mai de preţ cucerire a umanităţii, în lumea de azi doar ce fac, ce gândesc şi ce spun seniorii este valabil. Dar ce se întâmplă atunci când seniorii mai şi greşesc? Ori când se dovedesc insuficient de inspiraţi pentru a-şi extinde interesele prin implementarea democraţiei în prăpastie, adică în zonele rău conduse şi cu regimuri tiranice, dar foarte bogate în petrol şi gaze? Atunci apare pericolul terorismului transfrontalier, numit şi megaterorismul fundamentalist. Abia în aceste condiţii se pun în mişcare alianţele politico-militare, adică sistemul postmodern al relaţiilor vasalice. Iar strategiile bazate pe loviturile preventive, ceea ce înseamnă identificarea şi ucidera fără alte formalităţi a teroriştilor, oriunde şi oricând în lume, chiar şi în condiţiile unor pierderi colaterale, nu reprezintă nimic altceva decât o mică noutate faţă de ceea ce istoria ne-a putut oferi până la acest început furtunos de mileniu. Şi, pentru că lupta pentru resurse energetice nu s-a încheiat, marii seniori declară cu nonşalanţă că războiul contra terorismului este unul de lungă durată. El se va desfăşura pe multiple planuri, este nelimitat în timp şi spaţiu. Războiul contra terorismului advers devine astfel un „război iregular”, prestat împotriva inamicilor nonstatali. Atât de încrâncenat a devenit acest război încât unul din marii seniori s-a şi grăbit să ameninţe cu folosirea unor lovituri nucleare în situaţia în care teroriştii vor accede la tehnologia şi mijloacele nucleare. Să nu ne facem că nu vedem groaza provocată de riscurile „războiului iregular” asupra imensei majorităţi a pacifiştilor de pretutindeni, mai ales printre cei de la curţile cele mai înalte ale marilor seniorii contemporane. Dacă în perioada Războiului Rece recurgerea la folosirea arsenalului nuclear a putut fi evitată, pe considerentul că miza ideologică era prea neînsemnată pentru a se risca distrugerea omenirii, acum, în confruntarea pentru resursele energetice care sunt vitale oricui doreşte să trăiască civilizat, speranţele domolirii terorismului au devenit tot mai reduse. Dacă există cu adevărat ceea ce teoreticienii democraţiei spun despre rolul pacifist al societăţii civile, iar tinerii de azi vor deveni conştienţi că vor avea un viitor, înseamnă că umanitatea nu şi-a pierdut încă toate rezervele supravieţuirii. Vor trebui abandonate relaţiile de vasalitate, chiar şi în această formă monstruoasă postmodernă. Ele pot rămâne în cartea de istorie nu ca o simplă curiozitate, ci ca o lecţie despre care omenirea are cunoştinţă, dar pe care nu trebuie să o mai repete.
CADRAN POLITIC NR. 47

Scris de Admin 25.04.07 12:57

Armata Roşie din Germania a vrut să-l răpească pe Karl Lagerfeld în anii ´70
Organizaţia teroristă de extremă-stanga, Armata Roşie, a vrut să-l răpească pe creatorul de modă Karl Lagerfeld în anii ´70, a indicat un fost membru al grupului radical considerat responsabil de răpirea şi uciderea a zeci de persoane din Germania Federală, transmite Reuters
Declaraţia a fost făcută de Peter-Juergen Boock, care a fost condamnat la 17 ani de închisoare pentru rolul său în facţiune, şi se adaugă unei serii de mărturisiri recente care au provocat o furtună în Germania.
Unele dintre declaraţiile lui Boock i-au făcut pe mulţi să ceară redeschiderea unei anchete asupra asasinării, în 1977, a unui procuror federal.
Lagerfeld provenea dintr-o familie bogată şi era deja un nume important în industria modei, fiind, astfel, un candidat ideal.

Scris de Admin 24.04.07 11:26

In perioada razboiului rece
Fiat a facut motoare pentru avioane de razboi polonezePrintr-un acord datand din 1976 si gestionat de serviciile secrete, compania italiana FIAT a ajutat pe ascuns Polonia sa construiasca avioane militare, relateaza Rompres. Abia acum a iesit la iveala acest dosar din documente recent descoperite, provenite din Est. La originea acestei intrigi internationale a reinarmarii se afla compania din Torino. ‘’Secret’’ este scris cu majuscule si cu o subliniere ostentativa in partea de sus a paginii. Acest cuvant revine ca element de intarire la punctul doi al capitolului doi, unde se poate citi: ‘’Motor cu reactie al avionului de antrenament Iskra, forta de propulsare de circa 2.000 de kg. Proiectare mixta cu compania FIAT, efectuata cu modalitati secrete. Din cauza caracterului “cooperarii” ne-am declarat gata sa participam la costurile partiale 95.000 de dolari’’, dezvaluie revista italiana L’Espresso, intr-un articol semnat de Gigi Riva.Documentele care au iesit astazi din intunericul timpului se afla in custodia Institutului polonez al Memoriei Nationale - 90 de km de dosare - dintre care au fost desecretizate, intre decembrie 2006 si ianuarie 2007. Fiat se afla intr-o companie buna. Din domeniul aeronautic mai erau si compania franceza ‘’Socata’’, de la care polonezii au achizitionat documentatia de construire si tehnologia avionului de antrenament Rallye-100. Dar, mai ales, compania americana Bell, care a vandut pentru suma de 250.000 de dolari modelul sau 212. Compania torineza, insa, s-a angajat pentru proiectarea motorului Iskra (inseamna ‘’scanteie’’ ) pentru un avion militar, folosit ulterior atat de armata poloneza cat si de cea indiana.

Scris de Admin 23.04.07 19:25

O românca disparuta în Italia, în anii '70, rapita de nord-coreeni pentru a fi antrenata ca spionTOKYO, 21 aprilie (MEDIAFAX) - Fratele româncei despre care se presupune ca ar fi fost rapita de agenti nord-coreeni, la sfîrsitul anilor '70, a condamnat public, vineri, într-o Conferinta de Presa organizata la Tokyo, incidentul în urma caruia a cazut victima sora sa, informeaza "The Japan Times" în pagina electronica. Doina, sora mai mare a lui Gabriel Bumbea, ar fi fost rapita în 1978, cînd avea 28 de ani, de catre autoritatile Coreei de Nord. Românul, în vîrsta de 39 de ani, a sustinut, vineri, la Tokyo, o Conferinta de Presa, împreuna cu rudele celorlalte persoane rapite de coreeni în aceeasi perioada.
Fata de liderii Coreei de Nord, românul a declarat ca nu simte decît "indignare" si a catalogat cazul surorii sale si al celorlalte persoane rapite drept "o grava încalcare a drepturilor omului, de la Hitler încoace". Shigeru Yokota, a carui fiica, Megumi, a fost rapita de agenti nord-coreeni în 1977, se afla acum la conducerea grupului format din rudele japonezilor rapiti, pe care i-a îndemnat sa lucreze împreuna pentru a solutiona aceasta problema. Românul a venit în Japonia în urma invitatiei primite din partea grupului japonez, iar duminica este asteptat sa ia parte la întîlnirea acestuia din Tokyo, el urmînd sa plece, marti, spre România. Gabriel Bumbea se va întîlni, sîmbata, în Sado, cu Hitomi Soga, fosta prizoniera a nord-coreenilor, împreuna cu sotul ei, Charles Jenkins, la Prefectura Niigata. Atît Soga - în vîrsta de 47 ani, care s-a întors pe insula natala Sado în 2002, dupa ce a petrecut mai mult de 20 de ani în captivitate, în Coreea de Nord, cît si Jenkins (67 de ani) - care a dezertat în 1960 din rîndul trupelor americane dislocate în Coreea de Nord - îsi amintesc ca ar fi vazut-o pe românca în Coreea de Nord. Jenkins - care a plecat din Coreea de Nord în 2004, pentru a se alatura sotiei sale, Soga, ce traia în Japonia împreuna cu cele doua fiice - a marturisit ca au întîlnit în perioada captivitatii din Coreea o românca pe nume Doina, dar care a murit în 1997. În martie, un ziar românesc relata cazul disparitiei româncei Doina Bumbea din Roma în 1978. Teruaki Masumoto, ruda a unui japonez rapit de agentii nord-coreeni si secretar general al grupului organizat de familiile celor rapiti, s-a întîlnit cu Gabriel si mama sa, Petra Bumbea (76 de ani), în România, la începutul lunii martie. La întoarcerea sa în Japonia, Masumoto a declarat ca poate confirma faptul ca femeia pe care Soga si Jenkins au vazut-o în captivitate, în Coreea de Nord, era românca Doina Bumbea. Nascuta în 1950, aceasta a ajuns în Italia în 1970, lucrînd ca model, dar implicîndu-se si în domeniul artei. În septembrie 1978, femeia i-a spus mamei sale Petra într-o conversatie telefonica, ultima purtata cu familia înaintea disparitiei, ca va pleca în Japonia pentru a lucra la o galerie de arta. Autoritatile nord-coreene au recunoscut, în septembrie 2002, ca au rapit 13 japonezi în perioada 1970-1980, pentru a fi antrenati ca spioni. Cinci au fost eliberati, însa restul sînt morti.

Scris de Admin 19.04.07 19:12

Spionul din tunelInterceptarea liniilor telefonice sovietice şi ale Europei de Est a constituit o preocupare importantă a comunităţii de informaţii a SUA, în perioada de început a Războiului Rece şi nu numai. Desfăşurarea cu succes a Operaţiunii SILVER, de către Intelligence Service şi CIA, în 1952, respectiv interceptarea liniilor telefonice terestre ale trupelor sovietice din Austria, a permis conceperea unei operaţiuni asemănătoare, în Germania de Est, „Operaţiunea GOLD“.

Ideea realizării unui tunel în Berlinul de Est a aparţinut lui Bill Harvey, şeful Bazei Operaţionale Berlin (BOB) a CIA, care avea deja tunelul în minte, ca urmare a experienţei vieneze a Intelligence Service, când a ajuns, în decembrie 1952, în Berlinul de Vest. Valoarea informaţiilor interceptate prin tunelul din Berlinul de Est reprezintă o chestiune extrem de controversată, în condiţiile în care sovieticii ştiau de existenţa acestuia, încă din 1954, datorită lui George Blake (sursa DIOMID în rapoartele KGB) din Intelligence Service.

O serie de istorici şi publicişti occidentali continuă să promoveze teoria dezinformării sovietice în acţiunile din cadrul Operaţiunii GOLD, faptul că tunelul nu a produs decât o masă de dezinformări, atent pregătite de către KGB. George Blake nu pomeneşte nimic despre acest lucru, în lucrarea autobiografică intitulată „No Other Choice“, apărută în 1990, şi, foarte probabil, prelucrată, înainte de apariţie, de către ofiţerii KGB. Nici generalul-maior KGB Serghei Alexandrovici Kondrascev, ofiţerul coordonator al lui George Blake, între 1953-1955, nu pomeneşte nimic, în lucrările publicate după 1991, despre o operaţiune de dezinformare sovietică, în ceea ce priveşte interceptările din tunel. Totodată, Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse (SVR) s-a implicat şi el în această controversă istoriografică prin introducerea, în 1993, a unui pasaj ce descria, în prefaţa la memoriile fostului veteran al contraspionajului KGB Oleg Neciporenko, operaţiunea tunelului din Berlinul de Est şi trădarea lui George Blake şi afirma că succesul american a fost diluat de către KGB cu o doză zdravănă de dezinformare. Totuşi, Oleg Neciporenko a lucrat în ambasada din Mexico City şi nu a avut niciodată legătură cu operaţiunile desfăşurate de KGB în spaţiul german.

Bill Harvey l-a implicat pe Walter O’Brien, şeful contraspionajului din Berlinul de Vest al unităţii Staff D a Biroului pentru Operaţiuni Speciale (OSO) a CIA, în Operaţiunea GOLD iar eforturile lui O’Brien şi ale oamenilor lui au dat rezultate spectaculoase în urma recrutării unei femei, de la un oficiu poştal est-berlinez, numită Nummer Maedchen („fata cu numerele“). Biroul în care lucra „fata cu numerele“ păstra fişe cu utilizatorii curenţi, sovietici şi est-germani, ai fiecărui cablu telefonic, ceea ce se dovedea a fi esenţial în decizia privind care cabluri urmau a fi interceptate. În primăvara anului 1953, tehnicienii CIA din Berlin au trecut la efectuarea de teste asupra liniilor telefonice est-germane pentru a se stabili veridicitatea rapoartelor primite. S-a continuat, totodată, colectarea de informaţii tehnice asupra comunicaţiilor telefonice est-germane.

În urma conferinţei comune a CIA şi Intelligence Service, din 15-18 decembrie 1953, din Londra, s-au stabilit detaliile tehnice ale construcţiei acestui tunel şi s-au fixat atribuţiile fiecărei instituţii în parte. La 20 ianuarie 1954, directorul CIA şi-a dat acordul oficial pentru construirea tunelului, iar la 9-10 februarie s-au încheiat ultimele acorduri tehnice dintre CIA şi Intelligence Service, printre care şi cel privind plasarea unităţii de procesare telegrafică în Washington.

Intelligence Service garantează ofiţerilor CIA că nu există un nou spion sovietic printre ofiţerii săi

Tunelul a fost terminat pe 25 februarie 1955, iar camera de interceptare o lună mai târziu. Cele trei cabluri telefonice ale Grupului Operativ de Forţe Sovietice din Germania (GOFSG) au fost interceptate, între mai 1955 şi 22 aprilie 1956, şi s-au făcut, totodată, aranjamentele necesare pentru ca o echipă de lingvişti să se afle la faţa locului pentru a asculta, în timp real, circuitele-cheie.

Stenograma conferinţei de la Londra, din 15-18 decembrie 1953, precum şi un raport complet asupra operaţiunii GOLD a parvenit KGB, în data de 12 februarie 1954, prin intermediul lui George Blake, ofiţer superior al Intelligence Service. Directorul BOB a cerut lui George Young, şeful secţiei Y a Intelligence Service care se ocupa de operaţiunile ultrasecrete de natură tehnică împotriva sovieticilor, în cadrul unei noi conferinţe, la 4 martie 1955, necesitatea păstrării secretului celor discutate şi speranţa că nu se află printre ei, ca o culme a ironiei, un nou Kim Philby. Reprezentantul Intelligence Service a ţinut să sublinieze că totul este OK şi că Intelligence Service nu vrea să se mai lase prins „cu kilt-urile în vine“.

Identitatea lui DIOMID era ţinută secret faţă de GRU

Identitatea lui DIOMID şi conţinutul rapoartelor sale despre tunelul din Berlinul de Est era cunoscută, la Moscova, de numai trei persoane din cadrul Direcţiei I Centrale (Informaţiile Externe) a KGB. Protejarea lui Blake devenise o preocupare majoră a celor ce ştiau de existenţa şi rapoartele lui. Deşi DIOMID furnizase informaţii concrete despre operaţiunea SILVER, încă din septembrie 1953, nimeni din conducerea Ministerului Apărării de la Moscova, sau din GRU (Serviciul de Informaţii al Armatei Roşii), nu a luat vreo măsură preventivă împotriva unei operaţiuni asemănătoare în Berlinul de Est. Ofiţerii de informaţii iniţiaţi în tainele DIOMID-ului au decis să nu-l informeze nici pe generalul Evgheni Petrovici Pitovranov, şeful unităţii de informaţii externe a KGB din Karlshorst (Berlinul de Est).

Tunelul din Berlinul de Est a permis obţinerea unor informaţii concrete despre acţiunile politice şi intenţiile sovietice în Berlin şi despre relaţiile URSS cu Aliaţii Occidentali, ca şi indicii ale diferenţelor de opinie între sovietici şi est-germani privind statutul Berlinului de Vest. Mai multe mii de ofiţeri sovietici au fost identificaţi, pe baza datelor din tunel, şi s-a recompus, totodată, ordinea de bătaie, nouă, a armatei sovietice, planurile de instrucţie şi pregătire ale unităţilor sovietice din RDG şi Polonia, precum şi modul de organizare a Flotei Baltice a URSS.

Lovitura cea mai puternică a primit-o GRU în condiţiile în care 25 de linii telefonice, dintre cele interceptate de tehnicienii CIA, deserveau convorbirile Direcţiei de la Moscova cu punctele sau unităţile de informaţii militare subordonate Directoratului de Informaţii Militare (RU) al GOSFG. Peste 350 de ofiţeri ai GRU şi RU-GOSFG au fost identificaţi de CIA. Tunelul a oferit o bogăţie de informaţii despre componentele de comunicaţie cu „destinaţie specială“ (OSNAZ) ale RU-GOSFG, responsabile cu interceptarea transmisiunilor radio ale forţelor militare aliate din Berlinul de Vest şi RFG. Rapoartele asupra OSNAZ au permis specialiştilor occidentali în contrainformaţii să identifice agenţii GRU care acţionau nu numai în RFG, dar şi în ţările NATO. Singura unitate de informaţii sovietică din RDG care a „scăpat“, în cea mai mare parte, interceptă rilor din tunel a fost unitatea de informaţ ii a Direcţiei I KGB din Karlshorst. De altfel şi cea care a păstrat, faţă de ceilalţi colegi din comunitatea sovietică de informaţii din RDG, secretul absolut asupra desfăşurării operaţiunii GOLD.

Moscova avea să dea semnalul şi totul trebuia să pară o „descoperire accidentală“

La cererea Moscovei unitatea KGB de la Karlshorst a pregătit un plan amă- nunţit pentru localizarea şi descoperirea interceptărilor aliate. Moscova avea să dea semnalul şi totul trebuia să pară o „descoperire accidentală“. În noaptea de 21 spre 22 aprilie 1956, cu 10 minute înainte de ora 01.00, personalul american de la postul de observaţie a tunelului a dat alarma, deoarece a detectat un grup de 30-40 de bărbaţi care se apropiau de camera de interceptare. Bill Harvey şi Hugh Montgomery au sosit imediat. Emoţia era uriaşă, iar benzile înregistrate, pentru istorie, în acele clipe, reprezintă un amestec de conversaţii în rusă, germană şi engleză. La ora 02.50, sovieticii puteau să vadă cablurile de interceptare ce duceau la o trapă în podeaua camerei de interceptare, deasupra puţului. Specialistul est-german în linii telefonice de lungă distanţă a sosit la ora 03.00 şi s-a decis, de către sovietici, că era mai bine să se continue cercetarea în zori.

Seful Directoratului de Semnalizare al GOSFG, locotenent-colonelul Zolociko, a sosit, la ora 06.30, de la Wuensdorf, la locul descoperirii, vizibil alertat că se petrece ceva. Cinci minute mai târziu, şeful Centrului de Semnalizare din Karlshorst a primit ordinul de a folosi liniile aeriene ale regimentului Directoratului de Comunicaţii Guvernamentale al KGB din Berlinul de Est (UPS-KGB), vrând să se păstreze, în continuare, aparenţele în ceea ce priveşte acea „descoperire accidentală“. Abia la ora 12.30, tehnicienii est-germani au îndepărtat trapa de deasupra puţului vertical şi au săpat, neputând să deschidă uşa de oţel, o groapă prin peretele alăturat, prin care au putut să vadă încăperea. Bill Harvey a cerut permisiunea generalului Charles L. Dasher, comandantul american din Berlin, de a arunca în aer tunelul în cazul în care sovieticii şi est-germanii vor înainta. Generalul Dasher a refuzat, deoarece nu i se putea garanta că nu vor fi victime în urma exploziei. Într-o asemenea situaţie, Bill Harvey a ordonat să se aşeze saci cu nisip şi sârmă ghimpată în acel loc din tunel ce corespundea graniţei americane din Berlin. Deasupra sacilor a fost aşezat un indicator, în germană şi rusă, pe care era inscripţionat grosolan, de mână, mesajul: „Intrare în sectorul american“.

Directorul BOB a instalat şi o mitralieră neîncărcată de 50 ca inhibitor vizual, ce nu era vizibilă, din cauza unghiului, din partea sovietică. În jurul orei 15.00, Bill Harvey a auzit paşi avansâ nd în tunel spre partea americană. Harvey a tras piedica mitralierei, cu forţă, făcând un zgomot puternic şi distinct. Paşii s-au oprit şi apoi s-au îndepărtat. Cablurile de interceptare au fost tăiate la ora 15.35, iar microfonul din tunel a tăcut la ora 15.50.

Operaţiunea GOLD înceta după 11 luni şi 11 zile. Ofiţerii CIA au redactat 1.750 de rapoarte de informaţii, după 30 septembrie 1958, ca rezultat al procesă rii a 90.000 de mesaje traduse sau conversaţii telefonice interceptate în cadrul Operaţiunii GOLD. Succes sau eşec? Istoriografia Razboiului Rece, cu precădere cea sovietică/rusă, continuă să menţină (oare deliberat?!) confuzia în ceea ce priveşte volumul şi valoarea informaţiilor interceptate de CIA în cadrul a ceea ce a fost un important succes tactic (Operatiunea GOLD) în ansamblul desfăşurării Războiului Rece.

Scris de Admin 12.04.07 7:08

Rusia ameninta cu un nou razboi rece Amenintarea unui nou razboi rece planeaza, mai mult ca oricind, asupra lumii si in special asupra Europei, sint de parere mai multe state, dar in special strategii militari din Rusia. Relatiile dintre aceasta tara si Statele Unite au devenit extrem de incordate, dupa ce americanii si-au dezvaluit intentia de a-si amplasa scutul anti racheta in centrul Europei, mai exact in Cehia si Polonia. Kremlinul si-a facut cunoscuta pozitia prin citeva declaratii deloc linistitoare, unele venite din partea lui Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, iar altele apartinind purtatorului de cuvint al presedintiei ruse, Dmitri Peskov. America si-a motivat intentia de a amplasa o statie radar in Cehia si dispozitive de interceptare in Polonia, invocind necesitatea de a contracara eventuale atacuri, din pa ...

continuare

Scris de Admin 02.04.07 10:11

Un sfert de secol de la `Razboiul Malvinelor`. Azi se implinesc exact 25 de ani de la inceputul conflictului britanico-argentinian pentru controlul Insulelor Falklands, cunoscut in istorie ca "Razboiul Malvinelor". Invinsa in acest razboi, Argentina nu recunoaste nici acum suveranitatea britanica asupra insulelor Falkland, Georgia de Sud si Sandwich de Sud, cu populatie britanica. Mai nou, Argentina a anulat un acord de cooperare economica, avind ca subiect petrolul ce ar urma sa fie descoperit pe platforma continentala a Atlanticului de Sud, in apele sale teritoriale si in cele ale zonei britanice. Dar veteranii celor doua armate care s-au infruntat in 1982 au organizat la Buenos Aires o "intilnire a reconcilierii", neoficiala, pentru a putea face, in mod pasnic, schimb reciproc de impresii. Aniversarea razboiului de acum 25 de ani, i ...

continuare

Scris de Admin 12.02.07 16:00

Fosta Cehoslovacie pregatea operatiuni de comando contra RFG
Alexandra Mihai
Serviciul ceh de informatii militare a descoperit recent in arhivele fostului regim comunist documente care atesta existenta unui comando de elita format din 100 agenti speciali antrenati pentru rapiri, asasinate si sabotaje in Germania de Vest. Unitatea de elita avea sarcina de a captura sau lichida, dupa caz, oameni politici, economisti sau militari vest-germani. De asemenea, in plan erau trecute si actiuni precum preluarea controlului asupra unor baze militare americane echipate cu ogive nucleare, Razboiul Rece - Pagina 9 Detalii_arrow

Scris de Admin 05.02.07 17:30

Recrutarea intelectualilor
Operatiunea Gladio nu a presupus doar recrutarea si antrenarea expertilor militari in actiuni de gherila, ci inclusiv atragerea intelectualilor. In acest scop, serviciile de informatii au organizat in 1965 o conferinta in luxosul hotel din Roma Parco dei Principi, sub pretextul unei analize a razboiului revolutionar tocmai pentru a testa atitudinea diferitilor invitati fata de fenomenul comunist. Concluzia reuniunii a fost necesitatea trecerii la actiuni violente concrete cu scopul de a crea haos si a provoca teama in randul populatiei pentru a o determina sa accepte instituirea unor grupari paramilitare care sa restabileasca ordinea. Mare parte din intelectualii prezenti aveau un bogat trecut anticomunist si se vor gasi ulterior implicati in masacrele orchestrate de Gladio in Italia. Este vorba, de pilda, de jurnalistul si agentul secret Guido Giannettini, de fascistul notoriu Stefano Delle Chiaie, de asemenea recrutat ca agent secret in 1960 si organizator al propriei sale grupari militare, Avanguardia Nazionale.
Generalul De Lorenzo, directorul SIFAR devenit SID, a inscris persoanele selectate urmare conferintei pe o lista in cadrul unui nou proiect Gladio ce avea drept scop crearea unui guvern paralel, din umbra, care sa neutralizeze elementele subversive inca „nepurificate“. Cunoscut sub denumirea de SID Paralel, tentaculele sale s-au extins in mai toate institutiile-cheie ale statului italian. Generalul Vito Miceli, devenit directorul SID, a recunoscut multi ani mai tarziu ca aceasta structura a fost instituita la solicitarea NATO si a americanilor.
Masacrele Gladio
Atacurile violente orchestrate de gruparile Gladio au debutat la Milano in 1969, cu masacrul din Piazza Fontana care a ucis 19 oameni si a ranit alti 80. Actul a fost pus pe seama comunistilor si a extremei stangi, operandu-se arestari in randul acestora in baza unor dovezi materiale plasate de adevaratii autori ai atacului. Unui numar de 12 activisti de stanga li se va inscena sinuciderea, sub pretextul ca nu au mai putut face fata anchetei in care erau acuzati de organizarea masacrului.
In mai 1972, intr-o mica localitate de langa Trieste, Peteano, o bomba plasata intr-o masina ucide trei carabinieri. Magistratul insarcinat cu anchetarea cazului, Felice Casson, avea sa descopere abia in 1984 faptul ca adevaratii autori ai atentatului nu sunt membri ai miscarii stangiste, ci structurile paramilitare Gladio. Judecatorul Casson este primul care a dezvaluit in mod public existenta Gladio, pornind de la marturia teroristului Vincenzo Vinciguerra.
Un alt atentat terorist se produce in 1974 in Brescia, in Piazza della Loggia, in mijlocul unei demonstratii antifasciste, ucigand opt persoane si ranind 102. Atacul este succedat de explozia unei bombe plasate in trenul Italicus Express ce traversa ruta Roma-München, ucigand 12 pasageri si ranind alti 48.
Uciderea prim-ministrului Aldo Moro consituie punctul culminant al strategiei tensiunii instituite de NATO prin gruparile Gladio. Sustinator al impacarii politice dintre crestin-democrati si fortele de stanga, Moro se temea de relatiile mult prea apropiate dintre Andreotti si CIA, asa cum rezulta din scrisorile personale descoperite dupa moartea sa. Pe 2 august 1980, teroarea instituita de structurile paramilitare ale Gladio culmina cu atentatul din statia de metrou din Bologna, facand 85 de morti si 200 de raniti.
„Trebuia sa atacam civili, femei, copii, oameni nevinovati, fara legatura cu jocurile politice. Motivul era simplu: sa fortam opinia publica sa solicite statului mai multa securitate si instituirea de noi forte militare. Aceasta este logica politica ce se ascunde in spatele masacrelor teroriste care vor ramane nepedepsite, caci statul nu se poate autocondamna sau autoculpabiliza…“, declara fostul agent Gladio Vincenzo Vinciguerra, in ancheta instrumentata de judecatorul Felice Casson.
Filiera DSSA
La 17 februarie 2003, clericul musulman egiptean Hassan Mustafa Osama Nasr era rapit ziua in amiaza mare de pe o strada din Milano. Transportat initial la o baza americana din Aviano, Nasr (mai cunoscut ca Abu Omar) a fost ulterior trimis in Egipt si torturat. Eliberat in aprilie 2004, a fost la scurt timp reincarcerat. Nu era primul caz in care un suspect din razboiul impotriva terorismului era rapit pentru a fi interogat intr-unul dintre penitenciarele extrateritoriale americane. Evenimentele legate de rapirea lui Nasr au generat un enorm scandal in Italia, mai ales ca, la inceputul lunii iulie 2003, un judecator din Milano a emis un mandat de arestare pentru 13 agenti CIA acuzati ca l-ar fi rapit in mod ilegal pe clericul musulman. Guvernul italian a negat vreo implicare in capturarea si incarcerarea lui Abu Omar, ceea ce a scandalizat si mai mult opinia publica: daca autoritatile nu au stiut nimic, inseamna ca operatiunea a insemnat o violare a suveranitatii nationale italiene.
Relatiile americano-italiene au cunoscut un alt moment critic in 2005, cand maiorul SISMI Nicola Calipari a fost impuscat mortal de un soldat american pe traseul dinspre Zona verde din Bagdad inspre aeroport, dupa ce negociase cu succes eliberarea jurnalistei de stanga Giuliana Sgrena. Circumstantele in care Calipari a murit raman extrem de controversate, majoritatea italienilor considerand ca explicatia furnizata de ancheta realizata de americani este inadecvata. Autoritatile italiene si cele americane au elaborat propriile rapoarte de ancheta cu privire la decesul lui Calipari, fiecare refuzand sa acrediteze versiunea celuilalt.
Un al treilea scandal ce a lovit Italia a izbucnit odata cu descoperirea unei organizatii secrete si neoficiale, DSSA (Dipartimento studi strategici antiterrorismo), creata in mod ilegal dupa atacurile cu bomba de la Madrid, din 2004, de catre carabinieri si membri ai serviciilor de informatii. Procuratura din Genova a emis ordin de arestare pe numele a doi conducatori ai organizatiei - Gaetano Saya si Riccardo Sindoca - si al catorva zeci de membri.
Doua elemente leaga aceste scandaluri intre ele si ambele au legatura cu SUA si razboiul impotriva terorismului. Primul se refera la faptul ca cei doi lideri arestati ai DSSA sustin ca sunt fosti membri ai Gladio, adica ai armatei secrete instituite de NATO care interferase in politica interna italiana pentru a discredita Partidul Comunist, dedandu-se chiar la actiuni de tip terorist. In al doilea rand, s-ar putea sa existe o legatura intre scandalul DSSA, rapirea lui Abu Omar si uciderea lui Nicola Calipari; de altfel, organizatia DSSA fusese descoperita de autoritatile italiene cu prilejul investigarii circumstantelor in care a murit, in Irak, agentul italian Fabrizio Quattrocchi - colegul lui Calipari. DSSA detinea o caseta a executiei lui Quattrocchi pe care urmareau sa o vanda. Prin urmare, atat scandalul DSSA, cat si moartea lui Calipari au o conexiune irakiana. Una din speculatii se refera la faptul ca agentul Calipari ar fi fost ucis in mod deliberat de americani, pentru ca descoperise legaturile dintre serviciile secrete occidentale si rapitorii islamisti. Aceasta este doar o speculatie, insa legatura dintre serviciile secrete si gruparile teroriste in care s-au infiltrat este o realitate, mai ales dupa probarea faptului ca Abu Omar fusese el insusi agent CIA in trecut.
Politia paralela
La scurt timp dupa atacurile cu bomba de la Madrid, din 2004, in Italia este creata o structura paramilitara de lupta impotriva extremismului islamic: DSSA - Dipartimento Studi Strategici Antiterrorismo. Sediul central al organizatiei se afla in Italia, insa dispunea de filiale operative si in alte state europene. Cele sase diviziuni in care era structurata DSSA erau coordonate intre ele de sase sefi de retea - Capi Divisioni - (de regula, fosti agenti sau colaboratori ai serviciilor secrete), oficiali operativi ai organizatiei Gladio sau fosti agenti operativi dislocati in Africa de Nord si Orientul Mijlociu pe perioada razboiului rece.
In iulie 2005, Unitatea pentru operatiuni speciale DIGOS (Divisione Investigazione Generali e Operazioni Speciali) a inceput ancheta in cazul DSSA, suspicionata ca ar fi o noua structura de tipul Gladio. Autoritatile italiene descoperisera structura paramilitara DSSA in contextul investigatiilor privind moartea lui Fabrizio Quattrocchi, un agent de securitate privat pe baza de contract, sechestrat si ucis in Irak. Interceptarea unor convorbiri telefonice intre doi bodyguarzi, fosti colegi ai sai, a scos la iveala posibilitatea ca Quattrocchi sa fi lucrat pentru DSSA.
In urma probelor stranse de DIGOS prin perchezitiile efectuate in noua regiuni ale Italiei (Liguria, Piemonte, Lombardia, Emilia Romagna, Toscana, Lazio, Molise, Sicilia si Sardegna) unde DSSA dispunea de „celule“ operative, Procuratura din Genova a operat zeci de arestari: o serie de functionari de rang inalt din Politie, Carabinieri, Garda Financiara si Directia Penitenciarelor au fost acuzati de desfasurarea ilegala a unor activitati cu specific politienesc, asociere in vederea comiterii infractiunii de uzurpare de calitati oficiale, falsificarea de legitimatii politienesti, accesarea ilegala a bazei de date a Ministerului de Interne, monitorizarea ilegala a persoanelor, diseminarea de informatii false cu privire la producerea unor atacuri teroriste pe aeroportul milanez Linate sau la Domul din Milano, precum si planuirea rapirii lui Cesare Battisti, un fost activist comunist cautat de justitia italiana. Scopul DSSA era acela de a obtine finantare din partea Statelor Unite sau Israelului si recunoastere internationala din partea serviciilor de informatii sau unor organisme precum NATO.
Fondatorii „politiei paralele“ sunt doi fosti membri Gladio, Gaetano Saya si Riccardo Sindoca, in acelasi timp lideri ai partidului de extrema dreapta Nuovo Movimento Sociale Italiano-Destra Nazionale, formatiune creata in 2000. De altfel, intrunirile capilor DSSA se desfasurau in mod periodic, la fiecare 20 de zile, in locuinta din Firenze a lui Saya.
Pe site-ul oficial al DSSA - obscurat la scurt timp dupa initierea anchetei de catre magistratura din Genova -, organizatia era prezentata drept „entitate de drept public apartinand Fortelor politienesti ale Republicii Italiene avand misiunea de a oferi suport logistic, de investigare specializat tuturor organismelor asupra carora planeaza riscul de a fi supuse unui atac terorist“. Printre fotografiile publicate pe site se numarau si cele infatisandu-l pe Gaetano Saya in vesmant masonic sau militar, in prezenta unor oficialitati precum Giovanni Spadolini, fost ministru al apararii.
Textele inscriptionate pe site - in italiana, engleza, franceza si spaniola - erau laudative la adresa lui Saya si a presedintelui american, George W. Bush, dovada oda inchinata acestuia din urma: „Dumnezeu sa-l binecuvanteze pe George W. Bush, Dumnezeu sa binecuvanteze America… Gaetano Saya si G.W. Bush sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, dar oameni duri si luminati care, cu voia divina, au coborat in valea obscura a mortii pentru a apara civilizatia occidentala iudeo-crestina. De asemenea, site-ul mai cuprindea profilul unor organizatii teroriste si apelul catre populatie de a se adresa DSSA in cazul in care s-ar afla in posesia anumitor informatii.
Cui bono?
De la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial pana la inceputul anilor 90, sute de oameni au fost ucisi sau raniti in atacuri teroriste puse in carca fortelor subversive stangiste cu scopul de a demoniza inamicul de la Rasarit si de a inocula opiniei publice necesitatea sporirii puterii liderilor politici si a instituirii unor grupari paramilitare, asa cum rezulta dintr-un document al Pentagonului - Field Manual FM 30-31B. Masacrul de la Bologna ilustreaza perfect „strategia tensiunii“ instrumentata de NATO prin intermediul operatiunii Gladio; la 2 august 1980, 85 de oameni au fost ucisi in gara din Bologna de persoane din interiorul institutiilor statale italiene, care ar fi trebuit sa-i apere, „persoane avand conexiuni cu serviciile de informatii americane“, dupa cum concluziona Raportul Senatului italian din 2000.
Strategia tensiunii nu s-a limitat la Europa vestica, ci s-a aplicat inclusiv in America Latina, pe durata mandatului administratiilor Reagan si Bush. In deceniul opt, grupari de dreapta armate de gherila si forte statale de securitate - inarmate si antrenate de SUA - au facut zeci de mii de victime ca unica maniera de solutionare a conflictelor din regiune.
In urma cu cateva luni, s-a raportat ca Pentagonul aplica, de fapt, o strategie similara a tensiunii in contextul irakian. Organizarea operatiunilor de tip Gladio in Irak, prin atacuri impotriva tintelor civile puse pe seama insurgentilor musulmani, ne determina pe fiecare dintre noi sa punem la indoiala originea oricarui act terorist din lume. La fiecare actiune violenta, suntem obligati sa ne intrebam: „A fost opera teroristilor veritabili sau doar o operatiune de diversiune a agentiilor informative sau ambele?“ Cea mai buna maniera de a inlatura orice urma de indoiala cu privire la autorii actelor teroriste este formularea anticei interogatii latine Cui bono? (Cui serveste?), care putere sau politica ar profita de pe urma unui asemenea atac? Caci este cert faptul ca „strategia tensiunii“ aduce putere si profit acelora care sustin in mod cinic ca detin solutia unui climat de securitate.

Scris de Admin 05.02.07 17:29

Recrutarea intelectualilor
Operatiunea Gladio nu a presupus doar recrutarea si antrenarea expertilor militari in actiuni de gherila, ci inclusiv atragerea intelectualilor. In acest scop, serviciile de informatii au organizat in 1965 o conferinta in luxosul hotel din Roma Parco dei Principi, sub pretextul unei analize a razboiului revolutionar tocmai pentru a testa atitudinea diferitilor invitati fata de fenomenul comunist. Concluzia reuniunii a fost necesitatea trecerii la actiuni violente concrete cu scopul de a crea haos si a provoca teama in randul populatiei pentru a o determina sa accepte instituirea unor grupari paramilitare care sa restabileasca ordinea. Mare parte din intelectualii prezenti aveau un bogat trecut anticomunist si se vor gasi ulterior implicati in masacrele orchestrate de Gladio in Italia. Este vorba, de pilda, de jurnalistul si agentul secret Guido Giannettini, de fascistul notoriu Stefano Delle Chiaie, de asemenea recrutat ca agent secret in 1960 si organizator al propriei sale grupari militare, Avanguardia Nazionale.
Generalul De Lorenzo, directorul SIFAR devenit SID, a inscris persoanele selectate urmare conferintei pe o lista in cadrul unui nou proiect Gladio ce avea drept scop crearea unui guvern paralel, din umbra, care sa neutralizeze elementele subversive inca „nepurificate“. Cunoscut sub denumirea de SID Paralel, tentaculele sale s-au extins in mai toate institutiile-cheie ale statului italian. Generalul Vito Miceli, devenit directorul SID, a recunoscut multi ani mai tarziu ca aceasta structura a fost instituita la solicitarea NATO si a americanilor.
Masacrele Gladio
Atacurile violente orchestrate de gruparile Gladio au debutat la Milano in 1969, cu masacrul din Piazza Fontana care a ucis 19 oameni si a ranit alti 80. Actul a fost pus pe seama comunistilor si a extremei stangi, operandu-se arestari in randul acestora in baza unor dovezi materiale plasate de adevaratii autori ai atacului. Unui numar de 12 activisti de stanga li se va inscena sinuciderea, sub pretextul ca nu au mai putut face fata anchetei in care erau acuzati de organizarea masacrului.
In mai 1972, intr-o mica localitate de langa Trieste, Peteano, o bomba plasata intr-o masina ucide trei carabinieri. Magistratul insarcinat cu anchetarea cazului, Felice Casson, avea sa descopere abia in 1984 faptul ca adevaratii autori ai atentatului nu sunt membri ai miscarii stangiste, ci structurile paramilitare Gladio. Judecatorul Casson este primul care a dezvaluit in mod public existenta Gladio, pornind de la marturia teroristului Vincenzo Vinciguerra.
Un alt atentat terorist se produce in 1974 in Brescia, in Piazza della Loggia, in mijlocul unei demonstratii antifasciste, ucigand opt persoane si ranind 102. Atacul este succedat de explozia unei bombe plasate in trenul Italicus Express ce traversa ruta Roma-München, ucigand 12 pasageri si ranind alti 48.
Uciderea prim-ministrului Aldo Moro consituie punctul culminant al strategiei tensiunii instituite de NATO prin gruparile Gladio. Sustinator al impacarii politice dintre crestin-democrati si fortele de stanga, Moro se temea de relatiile mult prea apropiate dintre Andreotti si CIA, asa cum rezulta din scrisorile personale descoperite dupa moartea sa. Pe 2 august 1980, teroarea instituita de structurile paramilitare ale Gladio culmina cu atentatul din statia de metrou din Bologna, facand 85 de morti si 200 de raniti.
„Trebuia sa atacam civili, femei, copii, oameni nevinovati, fara legatura cu jocurile politice. Motivul era simplu: sa fortam opinia publica sa solicite statului mai multa securitate si instituirea de noi forte militare. Aceasta este logica politica ce se ascunde in spatele masacrelor teroriste care vor ramane nepedepsite, caci statul nu se poate autocondamna sau autoculpabiliza…“, declara fostul agent Gladio Vincenzo Vinciguerra, in ancheta instrumentata de judecatorul Felice Casson.
Filiera DSSA
La 17 februarie 2003, clericul musulman egiptean Hassan Mustafa Osama Nasr era rapit ziua in amiaza mare de pe o strada din Milano. Transportat initial la o baza americana din Aviano, Nasr (mai cunoscut ca Abu Omar) a fost ulterior trimis in Egipt si torturat. Eliberat in aprilie 2004, a fost la scurt timp reincarcerat. Nu era primul caz in care un suspect din razboiul impotriva terorismului era rapit pentru a fi interogat intr-unul dintre penitenciarele extrateritoriale americane. Evenimentele legate de rapirea lui Nasr au generat un enorm scandal in Italia, mai ales ca, la inceputul lunii iulie 2003, un judecator din Milano a emis un mandat de arestare pentru 13 agenti CIA acuzati ca l-ar fi rapit in mod ilegal pe clericul musulman. Guvernul italian a negat vreo implicare in capturarea si incarcerarea lui Abu Omar, ceea ce a scandalizat si mai mult opinia publica: daca autoritatile nu au stiut nimic, inseamna ca operatiunea a insemnat o violare a suveranitatii nationale italiene.
Relatiile americano-italiene au cunoscut un alt moment critic in 2005, cand maiorul SISMI Nicola Calipari a fost impuscat mortal de un soldat american pe traseul dinspre Zona verde din Bagdad inspre aeroport, dupa ce negociase cu succes eliberarea jurnalistei de stanga Giuliana Sgrena. Circumstantele in care Calipari a murit raman extrem de controversate, majoritatea italienilor considerand ca explicatia furnizata de ancheta realizata de americani este inadecvata. Autoritatile italiene si cele americane au elaborat propriile rapoarte de ancheta cu privire la decesul lui Calipari, fiecare refuzand sa acrediteze versiunea celuilalt.
Un al treilea scandal ce a lovit Italia a izbucnit odata cu descoperirea unei organizatii secrete si neoficiale, DSSA (Dipartimento studi strategici antiterrorismo), creata in mod ilegal dupa atacurile cu bomba de la Madrid, din 2004, de catre carabinieri si membri ai serviciilor de informatii. Procuratura din Genova a emis ordin de arestare pe numele a doi conducatori ai organizatiei - Gaetano Saya si Riccardo Sindoca - si al catorva zeci de membri.
Doua elemente leaga aceste scandaluri intre ele si ambele au legatura cu SUA si razboiul impotriva terorismului. Primul se refera la faptul ca cei doi lideri arestati ai DSSA sustin ca sunt fosti membri ai Gladio, adica ai armatei secrete instituite de NATO care interferase in politica interna italiana pentru a discredita Partidul Comunist, dedandu-se chiar la actiuni de tip terorist. In al doilea rand, s-ar putea sa existe o legatura intre scandalul DSSA, rapirea lui Abu Omar si uciderea lui Nicola Calipari; de altfel, organizatia DSSA fusese descoperita de autoritatile italiene cu prilejul investigarii circumstantelor in care a murit, in Irak, agentul italian Fabrizio Quattrocchi - colegul lui Calipari. DSSA detinea o caseta a executiei lui Quattrocchi pe care urmareau sa o vanda. Prin urmare, atat scandalul DSSA, cat si moartea lui Calipari au o conexiune irakiana. Una din speculatii se refera la faptul ca agentul Calipari ar fi fost ucis in mod deliberat de americani, pentru ca descoperise legaturile dintre serviciile secrete occidentale si rapitorii islamisti. Aceasta este doar o speculatie, insa legatura dintre serviciile secrete si gruparile teroriste in care s-au infiltrat este o realitate, mai ales dupa probarea faptului ca Abu Omar fusese el insusi agent CIA in trecut.
Politia paralela
La scurt timp dupa atacurile cu bomba de la Madrid, din 2004, in Italia este creata o structura paramilitara de lupta impotriva extremismului islamic: DSSA - Dipartimento Studi Strategici Antiterrorismo. Sediul central al organizatiei se afla in Italia, insa dispunea de filiale operative si in alte state europene. Cele sase diviziuni in care era structurata DSSA erau coordonate intre ele de sase sefi de retea - Capi Divisioni - (de regula, fosti agenti sau colaboratori ai serviciilor secrete), oficiali operativi ai organizatiei Gladio sau fosti agenti operativi dislocati in Africa de Nord si Orientul Mijlociu pe perioada razboiului rece.
In iulie 2005, Unitatea pentru operatiuni speciale DIGOS (Divisione Investigazione Generali e Operazioni Speciali) a inceput ancheta in cazul DSSA, suspicionata ca ar fi o noua structura de tipul Gladio. Autoritatile italiene descoperisera structura paramilitara DSSA in contextul investigatiilor privind moartea lui Fabrizio Quattrocchi, un agent de securitate privat pe baza de contract, sechestrat si ucis in Irak. Interceptarea unor convorbiri telefonice intre doi bodyguarzi, fosti colegi ai sai, a scos la iveala posibilitatea ca Quattrocchi sa fi lucrat pentru DSSA.
In urma probelor stranse de DIGOS prin perchezitiile efectuate in noua regiuni ale Italiei (Liguria, Piemonte, Lombardia, Emilia Romagna, Toscana, Lazio, Molise, Sicilia si Sardegna) unde DSSA dispunea de „celule“ operative, Procuratura din Genova a operat zeci de arestari: o serie de functionari de rang inalt din Politie, Carabinieri, Garda Financiara si Directia Penitenciarelor au fost acuzati de desfasurarea ilegala a unor activitati cu specific politienesc, asociere in vederea comiterii infractiunii de uzurpare de calitati oficiale, falsificarea de legitimatii politienesti, accesarea ilegala a bazei de date a Ministerului de Interne, monitorizarea ilegala a persoanelor, diseminarea de informatii false cu privire la producerea unor atacuri teroriste pe aeroportul milanez Linate sau la Domul din Milano, precum si planuirea rapirii lui Cesare Battisti, un fost activist comunist cautat de justitia italiana. Scopul DSSA era acela de a obtine finantare din partea Statelor Unite sau Israelului si recunoastere internationala din partea serviciilor de informatii sau unor organisme precum NATO.
Fondatorii „politiei paralele“ sunt doi fosti membri Gladio, Gaetano Saya si Riccardo Sindoca, in acelasi timp lideri ai partidului de extrema dreapta Nuovo Movimento Sociale Italiano-Destra Nazionale, formatiune creata in 2000. De altfel, intrunirile capilor DSSA se desfasurau in mod periodic, la fiecare 20 de zile, in locuinta din Firenze a lui Saya.
Pe site-ul oficial al DSSA - obscurat la scurt timp dupa initierea anchetei de catre magistratura din Genova -, organizatia era prezentata drept „entitate de drept public apartinand Fortelor politienesti ale Republicii Italiene avand misiunea de a oferi suport logistic, de investigare specializat tuturor organismelor asupra carora planeaza riscul de a fi supuse unui atac terorist“. Printre fotografiile publicate pe site se numarau si cele infatisandu-l pe Gaetano Saya in vesmant masonic sau militar, in prezenta unor oficialitati precum Giovanni Spadolini, fost ministru al apararii.
Textele inscriptionate pe site - in italiana, engleza, franceza si spaniola - erau laudative la adresa lui Saya si a presedintelui american, George W. Bush, dovada oda inchinata acestuia din urma: „Dumnezeu sa-l binecuvanteze pe George W. Bush, Dumnezeu sa binecuvanteze America… Gaetano Saya si G.W. Bush sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, dar oameni duri si luminati care, cu voia divina, au coborat in valea obscura a mortii pentru a apara civilizatia occidentala iudeo-crestina. De asemenea, site-ul mai cuprindea profilul unor organizatii teroriste si apelul catre populatie de a se adresa DSSA in cazul in care s-ar afla in posesia anumitor informatii.
Cui bono?
De la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial pana la inceputul anilor 90, sute de oameni au fost ucisi sau raniti in atacuri teroriste puse in carca fortelor subversive stangiste cu scopul de a demoniza inamicul de la Rasarit si de a inocula opiniei publice necesitatea sporirii puterii liderilor politici si a instituirii unor grupari paramilitare, asa cum rezulta dintr-un document al Pentagonului - Field Manual FM 30-31B. Masacrul de la Bologna ilustreaza perfect „strategia tensiunii“ instrumentata de NATO prin intermediul operatiunii Gladio; la 2 august 1980, 85 de oameni au fost ucisi in gara din Bologna de persoane din interiorul institutiilor statale italiene, care ar fi trebuit sa-i apere, „persoane avand conexiuni cu serviciile de informatii americane“, dupa cum concluziona Raportul Senatului italian din 2000.
Strategia tensiunii nu s-a limitat la Europa vestica, ci s-a aplicat inclusiv in America Latina, pe durata mandatului administratiilor Reagan si Bush. In deceniul opt, grupari de dreapta armate de gherila si forte statale de securitate - inarmate si antrenate de SUA - au facut zeci de mii de victime ca unica maniera de solutionare a conflictelor din regiune.
In urma cu cateva luni, s-a raportat ca Pentagonul aplica, de fapt, o strategie similara a tensiunii in contextul irakian. Organizarea operatiunilor de tip Gladio in Irak, prin atacuri impotriva tintelor civile puse pe seama insurgentilor musulmani, ne determina pe fiecare dintre noi sa punem la indoiala originea oricarui act terorist din lume. La fiecare actiune violenta, suntem obligati sa ne intrebam: „A fost opera teroristilor veritabili sau doar o operatiune de diversiune a agentiilor informative sau ambele?“ Cea mai buna maniera de a inlatura orice urma de indoiala cu privire la autorii actelor teroriste este formularea anticei interogatii latine Cui bono? (Cui serveste?), care putere sau politica ar profita de pe urma unui asemenea atac? Caci este cert faptul ca „strategia tensiunii“ aduce putere si profit acelora care sustin in mod cinic ca detin solutia unui climat de securitate.

Scris de Admin 05.02.07 17:28

Protocoale secrete
Urmare unor acorduri tripartite semnate intre Statele Unite, Marea Britanie si fiecare din statele membre NATO, tarile vest-europene autorizau Washingtonul sa organizeze pe teritoriul lor structuri paramilitare cu scopul apararii de pericolul comunist. Coordonarea stucturilor a fost stabilita de americani in exteriorul fiecarui stat european, motivandu-se cu riscul infiltrarii comunistilor la nivelul guvernelor.
In 1949 se realizau primele acorduri multilaterale de instituire a gruparilor stay behind intre Belgia, Tarile de Jos, Luxemburg, Franta si Marea Britanie. Structurile erau gestionate de Comitetul clandestin al uniunii occidentale (CCUO), devenit ulterior Comitetul clandestin de planificare (CPC, Clandestine Planning Committee) si ulterior Comitetul aliat de coordonare (ACC, Allied Coordination Committee). Fundamentul juridic al dispozitivului stay behind a fost furnizat de protocoalele secrete ale Tratatului Atlanticului de Nord ce prevedeau ca supervizarea CCUO-CPC-ACC sa fie asigurata de britanici si americani, care s-au impartit pe zone de influenta: britanicilor le reveneau Beneluxul si Peninsula Iberica, iar americanilor, restul regiunilor.
Potrivit colonelului Oswald Le Winter, fost ofiter al CIA responsabil pentru antrenarea agentilor Gladio, protocoalele aditionale ale Tratatului Atlanticului de Nord stipulau faptul ca statele membre renunta la urmarirea si capturarea membrilor gruparilor de extrema dreapta tocmai deoarece acestia sunt utili in cadrul structurilor stay behind.
In Statele Unite, serviciul responsabil de structurile paramilitare pentru Europa a fost initial denumit Biroul pentru coordonare politica (OPC), primul sau director fiind Frank G. Wisner, ales de secretarul de stat, generalul George Marshall. La inceputul anilor 50, noul director al CIA, Walter B. Smith, solicita ca Biroul sa nu mai fie doar sub aspect administrativ legat de Agentie, ci sa se subordoneze sub toate aspectele autoritatii sale. In august 1952, OPC fuziona cu Directia de planifiare a CIA. Desi pierdea din independenta, Biroul condus de Frank G. Wisner castiga logistica si mijloace de actiune, de pilda, prin instituirea unui Centru de razboi psihologic la Fort Bragg sub comanda maiorului-general Robert A. McClure. In decursul timpului, Centrul si-a schimbat denumirea in repetate randuri: Special Warfare School (intre 1956 si ’68), apoi Institute for Military Assistance (intre 1969 si ’83) si, in fine, John F. Kennedy Special Warfare Center and School (din 1983). Iar Fort Bragg avea sa devina una din cele mai importante baze militare din lume, aici stationand unitatile speciale Beretele Verzi.
Potrivit Raportului Church, reteaua stay behind organizata in Europa occidentala dispunea deja din 1952 de trei mii de colaboratori, 47 de birouri in intreaga Europa si un buget anual de 200 milioane de dolari. Din 1968, cele trei structuri CCUO-CPC-ACC au fost intarite sub aspect logistic si li s-au sporit atributiile, urmare intalnirii la nivel inalt a Clubului de la Berna ce reunea directorii serviciilor de informatii europene. In martie 1973, dispozitivul este din nou reorganizat, primind denumirea de Directia operatiunilor speciale, condusa succesiv de William Nelson, William Wells, John N. McMahon, Max C. Hugel, John H. Stein, Clair E. George si Richard F. Stolz. Simultan, dispozitivul stay behind instituie in Italia o organizatie internationala politico-militara, Loja masonica Propaganda Due (P2), care i-a servit ca instrument privilegiat de articulare a razboiului politic si operatiunilor speciale. Licio Gelli, marele maestru al P2, fusese ofiter fascist de legatura intre X2 din cadrul OSS si Decima Mas al printului Valerio Borghese in perioada in care se puneau bazele organizatiei Gladio in Italia. P2 reunea personaje din lumea politica, militara, a finantelor, bisericii si artelor. Gelli avea sa devina in timp o figura centrala a dispozitivul stay behind al NATO, fiind invitat special al ceremoniilor de investitura ale lui Bush, Carter si Reagan. Incepand din anii 90, membrii P2 au facut obiectul a numeroase anchete judiciare, fiind implicati in scandaluri financiare sau in orchestrarea unor lovituri de stat. Nevoita sa se dizolve, Propaganda Due a fost recent reconstituita la adapostul unui ONG elvetian care acorda consultanta Natiunilor Unite si este condus de fiul lui Licio Gelli.
In 1986, reteaua paramilitara a fost reinnoita si restructurata, dotata cu un sistem de aparate de criptare sofisticate, denumit Harpoon. Patru ani mai tarziu, in Italia, izbucnea scandalul Gladio si recunoasterea publica a existentei structurilor stay behind. In mod oficial, gruparile paramilitare ale NATO au fost dizolvate pretutindeni in Europa; investigatiile de presa demonstreaza insa ca in realitate respectivele structuri au continuat sa functioneze in acelasi stil si dupa 1990, sub comanda lui Thomas A. Twetten si apoi a lui David Cohen.
Terorism sub umbrela NATO
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a furnizat acoperire internationala operatiunilor clandestine americane din Italia postbelica. Una dintre clauzele secrete ale tratatului de baza al NATO din 1949 prevedea ca fiecare stat, inainte de a fi integrat in Organizatie, sa-si fi instituit o autoritate nationala de lupta anticomunista formata din cadre ale serviciilor de informatii. De asemenea, la solicitarea SUA, fiecare stat membru NATO urma sa-si trimita anual un delegat care sa prezinte situatia nationala a luptei anticomuniste in cadrul reuniunilor Organizatiei.
Agentia Centrala de Informatii a fost insarcinata cu acordarea de ajutor fortelor de politie italiene in constituirea unor escadroane paramilitare din fosti ofiteri ai politiei secrete a lui Mussolini. Escadroanele au fost antrenate pentru operatiuni de spionaj si contraspionaj, indreptate impotriva inamicului comunist. Ideea de a folosi „mijloace exceptionale“ a fost preluata de la serviciul secret ultramilitarizat francez, La Sűreté Nationale, care a avut succes in decimarea miscarii comuniste aplicand metode de o violenta excesiva.
Noul serviciu de informatii italian, SIFAR, a inceput sa devina operativ din septembrie 1949, sub atenta supervizare a agentului sub acoperire Carmel Office, supranumit „nasul“ de catre italieni, respectiv a ministrului de interne Mario Scelba - responsabilul de proiect din partea italiana.
Operatiunea Demagnetize
Dupa organizarea serviciului de informatii italian, americanii si-au extins controlul asupra politicii interne italiene prin operatiunea Demagnetize pe care au relationat-o cu o structura de cadre deja existenta in nordul Italiei, ordonand SIFAR, in 1952, sa purceada la „initierea unei serii de operatiuni paramilitare, politice si psihologice destinate sa diminueze forta Partidului Comunist italian, resursele sale materiale, precum si influenta in guvern. Scopul trebuie atins prin orice mijloace“. Operatiunea Demagnetize este institutionalizata printr-un acord scris in 1956, sub denumirea de Gladio. Potrivit documentelor descoperite cu prilejul anchetei parlamentare din 1990, Gladio era divizata in mai multe celule independente, coordonate de la baza CIA din Sardinia. Aceste forte speciale includeau 40 de grupe principale, zece specializate in sabotaj, cate sase in spionaj, propaganda si tehnici de evadare si 12 in activitati de gherila. O alta divizie se ocupa de antrenarea agentilor si comandourilor. Desigur, fortele speciale au fost dotate cu armament de ultima ora.
In 1956, generalul Giovanni De Lorenzo era numit directorul SIFAR, la recomandarea ambasadorului american Claire Boothe Luce, marcand debutul unei noi etape in proiectul Gladio. De Lorenzo devine seful carabinierilor in 1962, in acelasi timp mentinandu-si controlul efectiv asupra serviciului secret. Din aceasta pozitie, generalul a operat transferuri dinspre Carabinieri inspre structurile paramilitare, pentru a compensa insuficienta ofiterilor de dreapta. In acelasi timp, potrivit unor documente descoperite la Roma in 1984, seful biroului CIA pe Italia - William Harvey - a recurs si el la recrutarea unor „trupe de actiune“, pornind de la o lista cu 2 000 de experti in bombe, propaganda sau misiuni de lupta. Prima actiune a acestor echipe de lupta dateaza din 1963, cand „gladiatorii“ antrenati de americani si deghizati in forte de politie si civili au atacat lucratorii din constructii care participau la un mars in centrul Romei, provocand 200 de victime si daune materiale.
Lt.-col. SIFAR Renzo Rocca se ocupa cu trainingul unei alte structuri din cadrul Gladio, o militie civila formata din fosti soldati si parasutisti, si membri ai organizatiei paramilitare a lui Valerio Borghese, Decima MAS, al carei scop final era asasinarea prim-ministrului Aldo Moro.

Scris de Admin 05.02.07 17:26

Gladio, secretul Europei
„Operatiunea Gladio este singurul exemplu de terorism sponsorizat la nivel statal confirmat de documente secrete declasificate, anchete ale parlamentelor europene si marturii ale agentilor informativi.“
(Nafeez Mosaddeq Ahmed, „Interrogating 9/11. Five Years On…“, in New Dawn Magazine, sept. 2006)
La finalul celui de-al doilea razboi mondial, Agentia Centrala de Informatii a Statelor Unite si serviciul secret britanic MI6, in colaborare cu organizatia militara NATO si serviciile secrete ale Europei occidentale, au instituit o retea de grupari paramilitare clandestine (de tip stay behind) sub pretextul contracararii pericolului comunist. Soldatii armatelor secrete erau antrenati de Beretele Verzi si Fortele Speciale SAS, pe insulele din Marea Mediterana si in centre militare din Marea Britanie si Statele Unite.
Reteaua paramilitara a fost dotata cu armament si echipament de comunicare high tech ascunse in buncare subterane sau in adaposturi montane si forestiere. Structurile paramilitare au stabilit conexiuni cu organizatii teroriste de dreapta, comitand acte violente si masacre puse pe seama partidelor de stanga, lovituri de stat si manipulari politice.
Cu numele de cod Gladio (sabia), armata secreta italiana instituita de NATO a fost deconspirata in 1990 de premierul Giulio Andreotti, intr-un discurs in fata Parlamentului, in care vorbea despre „cel mai bine pazit si cel mai daunator secret politico-militar de dupa al doilea razboi mondial“. Din acel moment, o serie de anchete au scos la iveala existenta structurilor paramilitare ale NATO in majoritatea statelor europene occidentale si nu numai: Franta, Spania, Portugalia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Elvetia, Austria, Grecia si Turcia.
Aceste structuri erau coordonate de Pentagon si NATO, iar ultima intalnire cunoscuta a capilor respectivelor grupari s-a produs in Bruxelles, la sediul Comitetului aliat clandestin, in octombrie 1990.
Chiar daca singurele investigatii parlamentare initiate pentru descoperirea adevarului despre armatele secrete, adica cele din Italia, Elvetia si Belgia, au reusit sa identifice cateva piese din puzzle-ul numit Gladio, secretul continua sa fie si in ziua de azi bine pazit de cei care l-au instituit in urma cu peste sase decenii: CIA, MI6 si NATO.
Retelele de ingerinta americane
Insarcinati cu anchetarea a doua incidente, anume prabusirea unui avion militar secret, in 1973, la Magher si atentatul cu bomba de la Paetano, judecatorii italieni Felice Casson si Carlo Mastelloni dau de urma unor marturii si documente care probeaza existenta unor structuri secrete paralele carora li se subordoneaza institutiile oficiale italiene. Pe masura ce ancheta avanseaza, premierul italian Giulio Andreotti se vede nevoit sa recunoasca in mod public - in 1990 - existenta unei suprastructuri paramilitare, cu numele de cod Gladio: „La finalul celui de-al doilea razboi mondial, teama de expansionismul sovietic si de inferioritatea fortelor NATO in raport cu cele ale Kominformului determina statele occidentale sa gaseasca noi forme de aparare neconventionala, punand bazele, pe teritoriul lor, unei retele ocultate de rezistenta destinate sa actioneze in cazul atacului inamic, prin culegere de informatii, sabotaj, propaganda, actiuni de gherila… In lumina noilor evenimente din Europa de Est care au condus la caderea regimurilor comuniste, guvernele occidentale au obligatia de a reevalua dispozitiile in materie de razboi neortodox si de a promova initiative care sa evalueze sub aspect politic si militar utilitatea si validitatea sistemelor paralele de protectie a teritoriilor nationale“.
Dezvaluirile socante ale lui Giulio Andreotti conduceau la o intrebare legitima: pe toata perioada razboiului rece, democratiile occidentale au fost manipulate de serviciile speciale ale Aliantei nordatlantice, prin organizarea respectivelor structuri paramilitare care dirijau din umbra guvernele europene? Interogatia a gasit raspuns prin comisiile parlamentare de ancheta instituite in Italia, Elvetia si Belgia. Rezultatul anchetelor a fost unul jenant pentru democratiile vest-europene, motiv pentru care guvernele acestor state continua sa nege pana in ziua de azi existenta gruparilor secrete paramilitare create si finantate de NATO si aceasta in ciuda numeroaselor dezvaluiri de presa sau oficiale care vorbeau de armatele secrete ale NATO. In 1952, presa germana dezvaluia activitatile unei grupari de extrema dreapta, Bundesdeutscherjugend, ai carei militanti fusesera dotati cu armament de catre NATO, cu scopul de a-i asasina pe liderii partidelor de stanga, in cazul unei invazii sovietice. In felul acesta, Alianta incerca, chipurile, sa previna constituirea unui guvern-fantoma impus de Armata Rosie.
Reteaua de tip stay behind este mentionata si in 1976, in raportul Comisiei senatoriale de ancheta asupra CIA, conduse de senatorul Frank Church, insa informatii precise in acest sens au fost facute publice, in 1978, de fostul director CIA William Colby, in autobiografia sa. Alte detalii relative la operatiuni paramilitare in Europa occidentala inglobate in denumirea Gladio au fost dezvaluite, in 1982, de colonelul Alfred H. Paddock, fost comandant al Grupei a 4-a de actiune psihologica din cadrul CIA. In acelasi an, John Loftus, anchetatorul Biroului de investigatii speciale, dezvaluia conditiile de recrutare a ofiterilor nazisti de catre structurile stay behind ale NATO. In 1984, jurnalistul si istoricul Gianni Flamini a descris maniera de actiune a gruparilor paramilitare secrete pe teritoriul Italiei, in cartea Il partido del golpe. Le strategie della tensione e del terrore dal primo centrosinistra organico al sequestro Moro. In fine, redefinirea actiunilor de tip stay behind a fost analizata intr-un colocviu organizat, in 1988, de US National Strategy Information Center.
Desi aparent abundenta, documentatia pe tema Gladio ramane fragmentara si ofera o imagine biasata a sistemului stay behind. Putinele documente ale Departamentului de Stat american declasificate si facute publice completeaza imaginea unui dispozitiv global de ingerinta americana in viata democratica a statelor occidentale membre NATO.
Originea operatiunii
In ultimele luni ale celui de-al doilea razboi mondial, un serviciu de contraspionaj american, divizia X2 din cadrul OSS (Office of Strategic Services), primeste misiunea de a localiza agentii nazisti care nu parasisera Europa dupa infrangerea Wehrmachtului, nu pentru a fi impuscati sau arestati, ci pentru a fi reinserati intr-o noua structura stay behind, creata de James Jesus Angleton, coordonatorul X2, si generalul William J. Donovan, directorul OSS, cu scopul de aparare a „lumii libere“ de pericolul comunist.
Operatiunea a debutat in Italia odata cu reactivarea sefului escadroanelor mortii Decima Mas, printul Valerio Borghese, dupa care s-a extins pe intreg teritoriul ce fusese ocupat de armatele naziste. Astfel, structurile stay behind franceze au fost organizate dupa reactivarea secretarului general al Politiei, René Bousquet, iar structurile germane au fost puse in sarcina fostului director al serviciului secret al Wehrmachtului, generalul Reinhard Gehlen. Dupa zece luni de captura in SUA, Gehlen a fost amnistiat si pus in fruntea serviciului secret al Germaniei Federale, Bundesnachrichtendienst (BND).
Intregul demers de creare a structurilor stay behind a fost planificat si supervizat de Allan Dulles, la acea vreme seful biroului OSS la Berna, folosindu-se de contactele informale pe care si le formase din timpul razboiului cu anumiti reprezentanti ai partidului nazist.
In 1946, presedintele Harry Truman decide dotarea Statelor Unite cu o industrie de razboi si servicii secrete permanente. Noua Agentie Centrala de Informatii - CIA - nu urma sa se limiteze la culegerea de informatii, ci sa aiba atributii de actiune si ingerinta in exteriorul Statelor Unite. Astfel, National Security Act, validat de Congres in 1947, pereniza pe timp de pace un dispozitiv militar general care cuprindea o agentie informativa externa, CIA, ce prelua in atributiile sale coordonarea tuturor „operatiunilor speciale“. In felul acesta, retelele de tip stay behind isi pierdeau utilitatea. Si totusi, incalcand decizia Congresului american, presedintele Truman decide in secret mentinerea structurilor paramilitare. Singura baza juridica a operatiunilor speciale paramilitare este Directiva Consiliului National de Securitate privind Oficiul proiectelor speciale (NSC 10/2) din 18 iunie 1948, clasata cu caracter strict secret si facuta publica abia 50 de ani mai tarziu. Directiva stipula ca operatiunile retelelor stay behind urmau a fi planificate si coordonate sub autoritatea unui Birou administrativ din cadrul CIA, iar pe timp de razboi, urma sa intre sub autoritatea Statului Major. Competentele Biroului erau astfel definite: „Toate activitatile, conduse sau favorizate de guvernul american impotriva statelor sau grupurilor ostile sau in favoarea altor state si grupari aflate in nevoie, trebuie planificate si executate in asa fel incat responsabilitatea si implicarea guvernului american sa ramana necunoscute sau, in cazul in care sunt dezvaluite, sa poata fi negate. Mai precis, asemenea activitati includ operatiuni secrete relative la propaganda, razboi economic, actiuni preventive directe, antisabotaj, masuri de distrugere si infiltrare, actiuni subversive impotriva statelor ostile, sprijinirea miscarilor de rezistenta si a gruparilor de gherila locale, sustinerea elementelor anticomuniste locale din statele democratice amenintate de pericolul rosu“.
Organizarea interna a retelei a fost definita intr-un memoriu secret, adresat de primul director al Biroului proiectelor speciale directorului CIA: grupa de razboi psihologic (presa, radio, dezinformare); grupa de razboi politic (acordare de ajutor rezistentei anticomuniste); grupa de razboi economic (manipularea pietelor, speculatii financiare); grupa de actiune directa preventiva (sustinerea miscarilor de gherila, actiuni de sabotaj si contrasabotaj); grupa „diverse“. Recrutarea agentilor structurilor paramilitare se realiza din randul fostilor ofiteri nazisti, precum si din alte medii de extrema dreapta.
Pentru administratia Truman, noul razboi nu era unul de tip conventional si nu opunea SUA Uniunii Sovietice, ci era unul politic, economic si psihologic ce opunea Occidentul comunismului. Interesul Statelor Unite devenea apararea valorilor democratice formulate de „parintii fondatori“, dand astfel o dimensiune religioasa, poate chiar mistica, razboiului rece. Iar structurile stay behind au fost arma specifica intrebuintata in aceasta cruciada anticomunista. Sintagma stay behind a fost preluata de la seriviciile secrete britanice pentru a desemna agentii sai ramasi in spatele liniilor inamice care sa organizeze rezistenta locala, avand in dotare armament si mijloace de transmisie.

Scris de Admin 05.02.07 16:48

Razboiul rece la final
Luminile, despre care ministrul de externe britanic Edward Grey afirmase metaforic, intr-o noapte din 1914, ca se stinsesera in intreaga Europa - referindu-se evident la izbucnirea primului razboi mondial - si ca nu aveau sa se mai aprinda pentru multa vreme, pareau mai stralucitoare ca niciodata la inceputul ultimului deceniu al secolului XX. Sfarsitul razboiului rece a reprezentat pentru Occident nu numai o mare victorie geostrategica, ci totodata o dovada clara a superioritatii principiilor democratiei liberale in raport cu logicile concurente. URSS, primul stat comunist din istorie, dovedise intregii lumi ca doctrina pe care fusese fundamentat era una de factura utopica si continea in ea insisi germenii autodistrugerii. Momentul colapsului imperiului sovietic si al caderii Cortinei de fier a capatat astfel diferite semnificatii simbolice: sfarsitul de facto al unui „secol scurt“ - pentru unii istorici (Hobsbawm), sfarsitul unei „paci indelungate“ - pentru altii (Gaddis) sau chiar „sfarsitul istoriei“ - in sensul ca „democratia liberala ramane singura aspiratie politica coerenta care leaga diferite regiuni si culturi din intreaga lume“ (Fukuyama). Optimisti versus pesimisti, liberali versus realisti, toti au inteles insa, la acea vreme, ca evenimentul prabusirii Uniunii Sovietice va produce cele mai mari schimbari in relatiile dintre marile puteri ale lumii, de la cel de-al doilea razboi mondial incoace.
Multi analisti ai perioadei 1945-1990 au remarcat faptul ca razboiul rece a fost unul foarte neobisnuit, fara precedent in istorie si astfel neincadrabil in definitia clasica a razboiului. Aceasta caracteristica i-a fost atribuita si din cauza ca nu au existat dispute teritoriale intre cele doua mari parti, cu exceptia partiala si temporara a cazului Berlinului. Mai mult, sfarsitul razboiului rece nu a fost insotit de o redistribuire a teritoriilor intre cele doua tabere antagonice ca in practica obisnuita, acest lucru datorandu-se faptului ca aici miza fusese forma regimului - comunist sau capitalist - pe care majoritatea membrilor sistemului international urmau sa o imbratiseze in functie de castigator. Asa cum s-a spus, a fost un razboi animat nu de ratiuni geopolitice, ci mai degraba geoideologice. Totusi, elementele definitorii pentru razboiul rece raman: rivalitatea politica si militara (nucleara) dintre SUA si URSS, conflictul ideologic dintre capitalism si comunism, divizarea Europei si extinderea acestui antagonism dintre superputeri si in lumea a treia.
Evenimentele din 1989-1991 au reprezentat pentru sistemul international de la acea vreme un punct de cotitura sub trei aspecte fundamentale. In primul rand ele au marcat sfarsitul unei lungi perioade de bipolaritate care se instaurase inca din ultimii ani ai deceniului al cincilea si care, dupa unii cercetatori, s-a identificat cu o „lunga perioada de pace“, cel putin cea mai lunga din intreaga istorie a Europei (Mearsheimer). Bipolaritatea, conform definitiei clasice, apare atunci cand structura sistemului politic international ajunge sa se invarta in jurul a doua centre de putere. Imprejurarile istorice au facut ca secolul XX, mai precis a doua lui jumatate, sa fie perioada de suprematie a doua puteri cu o ascensiune foarte rapida pe scena internationala si care fusesera considerate, la inceputul secolului, doar actori secundari.
Referitor la acest lucru, au existat si ganditori remarcabili, precum filosoful francez Alexis de Tocqueville, care au reusit sa prevada ascensiunea celor doua state. Predictiile autorului Democratiei in America sunt cu atat mai valoroase cu cat ele au fost facute inca din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Iata ce scria Tocqueville la acea vreme despre viitorul SUA si al Rusiei: „Pe pamant sunt acum doua mari popoare care, pornite din doua puncte diferite, par ca avanseaza spre acelasi scop: rusii si anglo-americanii. Ambele au crescut in obscuritate; si, in timp ce lumea se uita in alta parte, ele au ajuns in primul rang al natiunilor si oamenii au descoperit, aproape in acelasi timp, si nasterea, si maretia lor. Toate celelalte popoare par ca au atins limitele trasate de natura si ca de acum inainte nu trebuie decat sa le pastreze; dar aceste doua popoare sunt in crestere; toti ceilalti fie ca s-au oprit, fie ca avanseaza foarte greu. Doar cele doua evolueaza intr-un ritm sustinut si rapid pe un drum caruia nimeni nu-i vede capatul. (…) Punctele lor de plecare sunt diferite, caile diverse; totusi, fiecare dintre ei pare a fi chemat, datorita unui plan secret al Providentei, sa tina intr-o zi in mainile sale destinele unei jumatati de lume“.
O alta mare consecinta a sfarsitului razboiului rece a fost si cea a aparitiei unei necesitati a redefinirii intereselor nationale, necesitate ce s-a impus aproape tuturor statelor din lume. Timp de aproape o jumatate de secol, lumea intreaga fusese impartita in doua blocuri politice antagoniste, iar aceasta stare de fapt reprezentase schema pe baza careia se cristalizasera definitia intereselor nationale si caracterul politicii externe a fiecarei tari din sistemul international. Odata cu incheierea acestei perioade a bipolaritatii, mai precis odata cu pierderea de catre URSS a statutului de superputere si destramarea ei in 1991, s-a impus aceasta revizuire a propriilor interese nationale in toate statele lumii. Astfel, de la SUA care-si fundamentase in totalitate politica externa pe ideea contracararii expansiunii comuniste sovietice, vazute ca o amenintare directa la adresa securitatii Americii, si pana la statele din lumea a treia care practicasera pana atunci o politica mai mult sau mai putin clientelara fata de cele doua superputeri, toti erau acum nevoiti, ca actori in sistemul international, sa-si redefineasca interesele nationale si implicit politica externa. Declaratia oficiala a SUA in legatura cu strategia aplicata pe perioada razboiului rece fusese formulata in celebrul document al Consiliului National de Securitate (NSC-68), elaborat in aprilie 1950, si in care interesul national era definit in termenii principiului moral. O situatie speciala au avut-o mai ales fostele state comuniste din Europa care fusesera mult timp sateliti ai URSS. Pentru acestea, socul schimbarii a avut cel mai puternic impact, unele state - ca Cehoslovacia sau Iugoslavia - ajungand chiar sa se dezintegreze. Tranzitia de la comunism la capitalism se dovedea extrem de dificila si anevoioasa, implicand probleme complexe. Totusi, aproape toate fostele tari comuniste din Europa au ajuns sa-si identifice propriul interes national cu indeplinirea scopului de a adera la structurile si valorile occidentale. Schimbarile radicale din cadrul balantei internationale a puterii - asa cum ar spune un realist - au determinat deci o reevaluare a intereselor nationale si a rolului jucat pe planul politicii internationale in cadrul fiecarui stat.
O a treia consecinta majora a sfarsitului razboiului rece ar fi cea a schimbarii rolului jucat de organizatiile internationale pe plan mondial, ele capatand o importanta tot mai mare. Cel mai relevant exemplu in acest sens este ONU si in special Consiliul de Securitate care, pe toata perioada razboiului rece, a functionat de multe ori deficitar, aceasta si din cauza faptului ca URSS era unul dintre membrii permanenti. Antagonismul dintre cele doua parti s-a manifestat deci si in cadrul acestei extrem de importante organizatii internationale, blocand astfel pentru o lunga perioada functionarea eficienta a Consiliului de Securitate. Dupa 1990, calea consensului parea mai aproape ca niciodata. Relatiile dintre membrii permanenti s-au imbunatatit vizibil, consensualismul fiind mult mai ridicat, relevanta in acest sens fiind atitudinea solidara, chiar daca formala, a Moscovei cu actiunile coalitiei conduse de SUA in razboiul din Golf din 1991. Sfarsitul razboiului rece a avut de asemenea un impact puternic si asupra diferitelor organizatii bazate pe tratate multilaterale. Astfel, Organizatia Tratatului de la Varsovia, ce grupase fostele state comuniste din Europa, a fost dizolvata, in timp ce NATO a incercat sa se adapteze la noul sens al conceptului de securitate europeana.
Disparitia bipolarismului si implicit a principiului de „suma-zero“ din cadrul sistemului international reprezinta probabil cel mai important efect al evenimentelor de la inceputul anilor 90. Noua ordine mondiala avea sa se confrunte, inca din primii ani ai deceniului, cu o criza de identitate puternica, ea nefiind clar definita; se punea astfel intrebarea, legitima, daca bipolaritatea avea sa fie inlocuita cu unipolaritatea sau cu multipolaritatea. In acelasi timp, SUA trebuia sa-si redefineasca politica externa, caracterizata pana atunci de vechile principii ale ingradirii formulate de George Kennan in celebrul sau articol din 1946, The Sources of Soviet Conduct. Cu alte cuvinte, America, singura superputere ramasa in joc, era nevoita sa faca pentru a treia oara pe parcursul secolului XX o noua alegere privind rolul pe care urma sa-l joace in politica internationala. Si pentru a treia oara consecutiv, SUA au ales calea exceptionalismului willsonian care presupune ca „America poseda o natura exceptionala, exprimata printr-o virtute fara rival si o putere fara rival“ (Kissinger). Ideile kantiene despre caracterul pacifist al democratiilor erau, in acest context, mai populare ca niciodata. Discursul lui Reagan se bazase in mare parte pe aceasta teza, iar Bush si Clinton aveau sa continue aceeasi cale. In acest sens, lucrarea lui Fukuyama despre victoria definitiva a modelului democratiei liberale parea ca anunta nu numai „sfarsitul istoriei“, dar si instaurarea mult ravnitei „paci eterne“ in intreaga lume. Desigur, viziunea optimista a lui Fukuyama a fost criticata in special de realisti, care considera ca, in sistemul international, starea de razboi reprezinta oridinea naturala care domina in cea mai mare parte a timpului si ca asa-zisele perioade de pace si stabilitate nu sunt decat interludii caracterizate de o pregatire intensa a urmatoarelor razboaie. Ei au argumentat ca revenirea modelului multipolar ar reinstitui practica echilibrului de putere specifica sistemului european de state din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, o practica ce ar conduce la instabilitate.
Au existat deci, dupa 1990, doua mari curente de opinie printre cercetatori in legatura cu stabilitatea noii ordini a sistemului international: unul optimist si unul pesimist. Optimistii afirma in general ca noua ordine mondiala va fi mult mai pasnica, mai ales datorita concertului care va exista dupa diparitia antagonismelor din epoca razboiului rece intre SUA, pe de o parte, si membrii Consiliului de Securitate al ONU, de cealalta parte, actionand impreuna pentru stabilitatea globala. Se accentua faptul ca ONU avea sa functioneze, in sfarsit, asa cum fondatorii ei au dorit-o inca de la inceput - ca o veritabila organizatie a securitatii colective. Unii dintre acesti optimisti vorbeau de triumful definitiv al principiilor democratiei liberale si implicit de triumful pacii in intreaga lume. Altii aduceau in discutie momentul benefic pentru SUA care se aflau, spuneau ei, intr-un „moment unipolar“. Nu in ultimul rand se vorbea de avantajele financiare pe care „pacea“ instaurata in urma terminarii razboiului rece urma sa le aduca.
De cealalta parte se afla pesimistii, in acceptiunea carora razboiul rece si implicit sistemul bipolar ce a caracterizat politica internationala pe tot parcursul lui au reprezentat factorii principali in mentinerea unei indelungate perioade de pace si stabilitate a scenei internationale. Sfarsitul ordinii bipolare marca deci, in viziunea acestor cercetatori, inceputul unui lung ciclu de instabilitate globala.
Totusi, desi au existat foarte multe opinii, la inceputul anilor 90, privind noua ordine internationala instaurata dupa razboiul rece, ele nu puteau fi decat speculatii. Noua ordine mondiala despre care se tot vorbea inca nu apucase sa se cristalizeze in mod concret. Perioada care a urmat a demonstrat insa ca temerile si sperantele ambelor parti - pesimisti si optimisti - erau exagerate. Odata cu trecerea anilor insa, un lucru devenea din ce in ce mai cert: istoria era departe de a se fi sfarsit…

Scris de Admin 27.01.07 10:39

Arma atomică s-a aflat mai bine de 20 de ani pe teritoriul Poloniei, rezultă clar din documente, necunoscute până acum, ale operaţiunii cu criptonimul "Vistula", la care a ajuns cotidianul polonez "Dziennik". La ordinul Moscovei, Armata Populară Poloneză trebuia să folosească cele 178 de încărcături nucleare în timpul agresiunii forţelor Pactului de la Varşovia asupra Europei Vestice. A fost unul dintre cele mai bine păzite secrete ale Poloniei Populare – subliniază "Dziennik".
Sovieticii au avut arme nucleare în Polonia

Scris de Admin 02.10.06 15:11

Misterele Tratatului de la Varsovia, dezvaluite
Polonia ar fi fost sacrificata in cazul unui razboi nuclear

Polonezii au aflat, cu vie emotie, in urma deschiderii arhivelor,
pana acum secrete, ale Tratatului de la Varsovia, ca, in cazul unui
razboi nuclear cu Occidentul, "marele frate de la Rasarit" era gata
sa sacrifice tara unde isi afla sediul acest Tratat. "Guvernul nostru
doreste sa puna definitiv capat perioadei postcomuniste. Este de
importanta cruciala ca publicul sa fie educat in asa fel incat sa
stie ca Polonia a fost un aliat, (al Moscovei - n.r.) impotriva
vointei sale, in razboiul rece", a declarat noul ministru polonez al
apararii, Radoslaw Sikorski. Poate documentul cel mai senzational
cuprins in cele peste 1.700 de dosare date acum publicitatii este o
harta din 1979, cand noul Papa, polonezul Ioan Paul al II-lea, facea
presiuni asupra regimurilor comuniste din Europa rasariteana sa
acorde mai multe libertati popoarelor lor. Pornind de la ipoteza ca
NATO ar fi intentionat sa desfiinteze statu quo-ul si sa atace unul
din statele comuniste, planul prevedea bombardamente nucleare ale
fortelor sovietice impotriva unor orase ca MUnchen, Bruxelles,
Amsterdam, Rotterdam s.a.m.d. Potrivit gandirii militare sovietice,
acest lucru ar fi determinat ca raspuns atacuri nucleare ale NATO
impotriva fortelor concentrate pe Vistula, atacuri care, estimeaza
acum autoritatile de la Varsovia, ar fi facut cel putin doua milioane
de victime in randul polonezilor. "Poloniei i se cerea sa participe
la o actiune din care ar fi rezultat propria ei distrugere", a
precizat Sikorski, care pana a-si ocupa noua functie a facut parte
dintr-un grup american de reflexie si analiza politica. Tot el a
exprimat disponibilitatea Poloniei de a-si pune la dispozitie
teritoriul, pentru stabilirea unor baze militare americane, in cazul
retragerii unor asemenea baze din Germania, sustinand ca intretinerea
lor ar fi mult mai putin costisitoare.
Romulus CAPLESCU
http://www.adevarulonline.ro/index.jsp?
page=articol&section_id=59&article_id=164546

Scris de Admin 29.09.06 18:14

* 12 mai 1949 - sfarsitul blocadei Berlinului

Podul aerian al libertatii
Dupa cel de al doilea razboi mondial, una dintre cele mai spinoase probleme in reglementarea relatiilor dintre invingatori (rusii pe de o parte si Aliatii occidentali pe de alta parte) a fost problema Berlinului. Orasul fusese impartit in patru zone de dominatie (sovietica, americana, britanica si franceza). In incercarea de a-i goni pe occidentali, sovieticii au decis sa condamne orasul la sufocare.
Criza Berlinului reprezinta prima mare alarma a razboiului rece. Fosta capitala germana, prinsa in teritoriul sovietic, a capatat un statut special, care o plasa sub administratie militara cvadripartita.
La mai putin de un an din momentul in care âcortina de fierâ cadea asupra Europei, Berlinul reprezenta o enclava occidentala in teritoriul sovietizat. âO vitrina a Vestului, deci o invitatie constanta la comparatie sau la fuga si, totodata, un factor de izolare suplimentara pentru comunismul german, care atinge recorduri de impopularitateâ, cum afirma AndrĂŠ Fontaine.
Miza conflictului
Blocada Berlinului realizata de sovietici intre 1948 si 1949 a incercat sa opereze un âabces imperialistâ ca o prefata a intemeierii unui stat german, in zona rasariteana.
Exista si posibilitatea ca blocada sa fi fost o prima incercare, in maniera caracteristica a lui Stalin, de a sonda hotararea adversarului. Indiferent daca Generalisimul s-a gandit ca orasul va cadea ca un fruct copt in mainile sale sau a vrut sa testeze capacitatea de rezistenta a americanilor, este cert ca Stalin a incercat sa impuna o schimbare a politicii americane in Germania, blocand toate caile terestre din vestul Berlinului. Intrucat orasul ramanea izolat la 160 km in interiorul zonei sovietice, masura luata de Stalin ingreuna controlul Aliatilor occidentali asupra sectoarelor detinute de ei in acest important centru administrativ. O cedare a controlului sau o schimbare a politicii americane in Germania de Vest ar fi marcat o importanta victorie sovietica in cadrul razboiului rece.
Podul aerian
Se pare ca Stalin a subestimat forta americanilor, din moment ce Washingtonul a profitat de aceasta ocazie pentru a demonstra pana unde este gata sa mearga in politica sa. Puterile occidentale nu au cedat in fata lui Stalin si nici nu au lansat un atac armat. Raspunsul Occidentului a fost categoric si dat in termeni de performanta tehnica: aviatia americana a asigurat un pod aerian spre Berlin, prin intermediul caruia au fost transportate alimentele, combustibilii si alte provizii necesare celor peste doua milioane de locuitori ai orasului.
Extraordinarul reviriment al situatiei si al fortelor este subliniat de faptul ca incidentul se petrecea in acelasi oras care fusese scena finala a celui de-al doilea razboi mondial. Oamenii din acel timp n-aveau nevoie de o memorie prea vasta pentru a-si aminti ca Berlinul fusese tinta avioanelor americane inainte de a deveni obiectul ajutorului lor.
Berlinul fusese capitala unui imperiu totalitar inainte de a intruchipa simbolul libertatii. Berlinezii si-au schimbat rolul o data cu sovieticii: semn ca un al treilea razboi mondial ameninta sa aiba loc exact acolo unde s-a incheiat al doilea, si in legatura cu el, caci fostii Aliati isi disputau sensul acestui razboi.
Izolantul sovietic
La 31 martie 1948, comandantul rus il informa pe generalul Clay (seful fortelor americane din zona) ca, in scopul ameliorarii zonei ocupate de URSS, functionarii sovietici vor controla de acum inainte bagajele si identitatea calatorilor, folosind trenurile militare occidentale cu destinatia Berlin.
Generalul american va protesta impotriva acestei violari a principiului liberului acces in vechea Capitala si va pune in miscare un tren cu cateva santinele inarmate; rusii se vor multumi sa-l traga pe linie moarta, unde va ramane cateva zile inainte de a reveni la punctul de plecare.
Kremlinul nu se va rezuma doar la atat.
Dupa ce pretinsese sa impuna autorizatii prealabile pentru comertul pe calea ferata intre Berlin si exterior, va determina oprirea tuturor trenurilor la iesirea din zona rasariteana, va impune restrictii la serviciul coletelor postale si va supune traficul fluvial la aprobari individuale.
De la sfarsitul lui mai, circulatia militara era practic intrerupta intre Berlin si restul lumii. Pe 23 iunie 1948, sovieticii opreau furnizarea de curent electric si carbune pentru sectoarele occidentale, in timp ce manifestatii comuniste, care evoluau spre o revolta, se desfasurau in fata Primariei orasului.
La 24 iunie 1948, sub pretextul efectuarii de reparatii pe podurile Elbei, intreaga circulatie a fost oprita pe autostrada, calea ferata si canalele care leaga Berlinul de Germania de Vest.
Raspunsul Occidentului
Occidentalii au fost nevoiti sa asigure pe calea aerului inlocuirile de personal si aprovizionarea garnizoanelor lor; astfel s-a nascut podul aerian care avea sa intre curand in istorie.
La Washington, unde domnea confuzia cea mai grava, se cerea abtinerea de la orice provocare. In cele din urma, dupa doua zile, presedintele Truman a hotarat sa treaca la aprovizionarea orasului pe calea aerului, pana se va ajunge la o solutie diplomatica. La 28 iunie, 150 de avioane au aterizat pe aeroportul Tempelhof, cu 400 de tone de alimente: 30% din nevoile cotidiene ale orasului asediat.
Rusii, care nu credeau, in mod manifest, in succesul podului aerian, n-au incercat in nici un moment sa intercepteze aparatele americane si britanice. La 30 iunie, municipalitatea primea provocarea sovietica si facea apel la toti oamenii, oricare ar fi fost opiniile lor, sa condamne crima grava contra umanitatii de care rusii se facusera responsabili impunand blocada Berlinului.
Stalin a crezut ca a gasit mijlocul de a-i impiedica pe occidentali sa-si realizeze planurile in Vest sau sa faca sa dispara acest avanpost de la Berlin pe care, treisprezece ani mai tarziu, Nikita Hrusciov avea sa-l compare cu o tumoare canceroasa.
Pentru a-si arate in mod clar fermitatea, Truman a hotarat, cu acordul primului ministru britanic, Atlee, sa trimita in Anglia bombardiere B29, din acelea care transportau bomba atomica, lasand in acelasi timp sa se inteleaga limpede ca orice tentativa de atac a sovieticilor ar fi dus la declansarea unui razboi. Avioanele care au asigurat masivele transporturi aeriene din 1948-1949 au fost incomodate de sovietici doar prin uriase reflectoare orbitoare, dar rusii n-au deschis niciodata focul asupra lor.
In acelasi timp, in Berlinul de Vest erau efectuate cu foarte mare rapiditate lucrari care sa permita aterizarea marilor cargouri aeriene. Cantitatea expediata zilnic atingea in iulie, 2.400 de tone si populatia berlineza suporta cu stoicism o rationalizare draconica. Speranta renastea in SUA, unde presedintele interpretase blocada ca o contraofensiva a comunismului international.
Clay declara in fata Consiliului Securitatii Nationale â organismul suprem al politicii americane â ca un abandon al Berlinului ar fi dezastruos. S-a angajat atunci o dezbatere asupra celei mai bune cai de a ramane: fie intensificarea podului aerian, al carui debit trebuia adus la 4.500 de tone pe zi, daca se dorea ca el sa fie intr-adevar eficace, fie convoiul armat.
In final, Truman a optat pentru prima formula, ca mai putin riscanta, in ciuda inconvenientului â subliniat din plin de catre generalul Vandenberg, seful de stat major al Aerului â ca intr-o atare situatie trebuia concentrata in Germania cea mai mare parte a mijloacelor aeriene aflate la dispozitia Statelor Unite.
In acest timp, Truman avea sa se inteleaga cu Londra si Parisul pentru un demers comun al celor trei ambasadori pe langa Stalin insusi. Negocierile au esuat, dar occidentalii erau in curs de a castiga partida si nu se simteau obligati sa faca concesii.
Succesul podului aerian
La 22 octombrie, Clay putea declara ca podul aerian nu mai era un experiment. Timpul nefavorabil nu mai impiedica aterizarea aparatelor care aduceau la Berlin, in medie, 4.000 de tone de marfuri in fiecare zi.
Viata economica era reorganizata in vechea capitala in care fusese trimisa, pe calea aerului, pana si o centrala electrica, in piese detasate, centrala care primea, pe aceeasi cale, carbunele destinat sa o alimenteze.
Intreaga Germanie occidentala isi manifesta solidaritatea sa cu populatia orasului asediat. Oamenii politici si intelectualii occidentali se succedau la aeroportul Tempelhof pentru a-i incuraja pe berlinezi. Orasul de front devenise simbolul insusi al luptei pentru libertate. âIncercarea va crea intre invinsul de ieri si cel mai puternic dintre invingatorii sai legaturi sentimentale, pe care pasiunile cele mai brutale ca si seductia cea mai insidioasa se vor dovedi ulterior incapabile sa le micsorezeâ, afirma AndrĂŠ Fontaine.
La inceputul anului 1949, rusii isi recunoscusera esecul. Trebuiau sa bata in retragere, fara a-si pierde prea mult din prestigiu. La 4 mai, un comunicat sovietic anunta lumii intregi ca blocada urma sa fie ridicata incepand cu data de 12 mai 1949.
Recunoasterea primei infrangeri
Ridicand blocada, Stalin recunostea implicit prima sa mare infrangere in razboiul rece care il opune lagarului occidental. Podul aerian nu va fi oprit totusi decat cateva luni mai tarziu. Datorita lui fusesera livrate la Berlin aproape 2,5 milioane tone de marfuri, implicand realizarea a aproximativ 200.000 de zboruri.
Podul aerian s-a soldat cu moartea a 39 de aviatori englezi, a 31 de aviatori americani si a 9 civili, si a costat 350 milioane dolari SUA, 17 milioane lire sterline si 150 milioane marci germane. Nimeni n-ar fi indraznit totusi sa profetizeze ca pozitiile celor doua lagare in Europa erau stabilizate pentru o lunga perioada, ca vor trebui sa astepte noua ani pentru ca rusii sa reia, in mod serios, eforturile pentru a arunca in aer avanpostul berlinez si ca atunci vor esua din nou, de doua ori.
Militarizarea razboiului rece
Armata Rosie era mai amenintatoare in 1947 decat fusese in 1945. La doi ani dupa razboi, sovieticii aveau in Europa de Est peste 3.000.000 de soldati, in timp ce Statele Unite isi restransesera efectivul la mai putin de 2.000.000.
Blocada Berlinului instituita de Stalin si amenintarea cu bomba atomica lansata de Truman Uniunii Sovietice au dezvaluit cat se poate de clar gradul de militarizare a razboiului rece.
Impresionanta putere militara a Uniunii Sovietice si teama persistenta de Germania i-au determinat pe liderii statelor vest-europene sa se preocupe de propria securitate. Acest sentiment a determinat Marea Britanie si Franta, legate prin tratatul de la Dunquerque din martie 1947, sa-si largeasca pactul lor de alianta.
Pe 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles un tratat intre aceste doua puteri si Belgia, Olanda si Luxemburg, pact de aparare mutuala prin care se instituia WEU (Uniunea Vest Europeana). Incheiat pentru cinci ani, pactul stipula in articolul 4 ca in cazul in care una dintre parti ar fi obiectul unei agresiuni in Europa, celelalte semnatare âii vor procura ajutor si asistenta prin toate mijloacele care le vor sta in puteri, militare si de alt tipâ.
In fine, blocada Berlinului a consolidat ideea unei extinderi a pactului de la Bruxelles si la alte tari ale Europei occidentale si la cele doua mari tari industriale ale Americii de Nord.
Pentru ca Statele Unite sa poata, in timp de pace, sa intre intr-un sistem de aliante in afara continentului american, trebuia un vot al Senatului. Acesta a fost obtinut pe 11 iunie 1948, cu 64 de voturi contra 4. Este ârezolutia Vandenbergâ, dupa numele senatorului care a propus-o.
Acest angajament constituie o veritabila revolutie in politica externa americana (abandonul doctrinei Monroe). De atunci, a devenit posibila gandirea unui sistem unic de aparare reciproca, integrandu-l pe cel al tratatului de la Bruxelles.
NATO - limitarea comunismului
In aprilie 1949, 12 natiuni formau NATO (Organizatia Tratatului Nord-Atlantic), angajandu-se ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata, toate celelalte sa i se alature in lupta impotriva agresorului. Cele 12 state semnatare ale tratatului erau SUA, Canada, Marea Britanie, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca si Islanda. Originea pactului trebuie cautata in teama occidentalilor in fata avansarii comuniste in Europa (crearea Kominformului, grevele comuniste din Italia si din Franta in 1947-1948 si mai ales âlovitura de la Pragaâ din februarie 1948 si blocada Berlinului). Aceasta alianta anti-sovietica a reprezentat apogeul orientarii puterilor occidentale catre o politica de limitare a comunismului prin forta militara, mai curand decat prin presiuni economice si politice.
Urmarile blocadei
La sfarsitul anului 1949, Europa si lumea intreaga pareau din ce in ce mai evident a se organiza in jurul a doi âpoliâ de putere: SUA (care impinsa de imprejurari a fost determinata sa-si exercite âleadershipâ-ul asupra âlumii libereâ) si URSS (care inainte de crearea Pactului de la Varsovia a semnat tratate militare cu satelitii sai si s-a straduit sa-i integreze economic pe acestia spatiului sovietic, prin intermediul CAER).
Erau doua âblocuriâ relativ omogene care se vor infrunta in bataliile razboiului rece. O data cu criza Berlinului, s-a trecut de la ârazboiul rece de miscareâ la ârazboiul rece de pozitieâ, in Europa instaurandu-se o impartire durabila a influentei sovietice si occidentale.
La 23 mai 1949, Aliatii occidentali au creat Republica Federala a Germaniei. La randul sau, Rusia s-a grabit sa infiinteze Republica Democrata Germana, la 7 octombrie 1949. Cu o luna inainte, rusii reusisera sa produca bomba atomica. In fine, in 1955, sovieticii infiintau Organizatia Tratatului de la Varsovia.
Ioan Botis
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=836

Scris de Continut sponsorizat

Razboiul Rece

Razboiul Rece

CONTINURE................

CONTINUARE.........

Germania de Est încuraja uciderea fugarilor

CONTINUARE............

Filiera neofascistă

CONTINUARE.....

CONTINUARE................

Criza rachetelor

45 de ani de razboi rece

Despre terorismul de azi sau vechea armă a Războiului Rece

Armata Roşie din Germania a vrut să-l răpească pe Karl Lager

In perioada razboiului rece

O românca disparuta în Italia, în anii '70, rapita de nord-c

Spionul din tunel

Rusia ameninta cu un nou razboi rece

Un sfert de secol de la `Razboiul Malvinelor`.

Fosta Cehoslovacie pregatea operatiuni de comando contra RFG

CONTINUARE....

CONTINUARE....

CONTINUARE....

Gladio, secretul Europei

Razboiul rece la final

Sovieticii au avut arme nucleare în Polonia

Misterele Tratatului de la Varsovia, dezvaluite

* 12 mai 1949 - sfarsitul blocadei Berlinului

Re: Razboiul Rece