Razboiul Rece

Scris de Admin 25.03.06 19:30

Rezumarea primului mesaj :

Razboiul Rece
http://www.clopotel.ro/enciclopedia/Razboaie_Razboiul_Rece-433.html

Scris de Admin 20.09.06 16:56

Kazahstan versus Los Alamos
Dupa cel de al doilea razboi mondial, sovieticii s-au vazut in situatia de a accepta superioritatea militara a americanilor. Faptul ca americanii detineau bomba atomica a declansat ingrijorare la Kremlin. Savantii sovietici si agentii KGB au primit sarcina de a anula avantajul pe care SUA il detineau la momentul respectiv. Razboiul rece se pregatea sa intre in faza sa atomica.

In 1945, germanul James Franck, laureat al Premiului Nobel pentru fizica, stabilit in SUA, a avertizat (la 11 iunie, inainte de Hiroshima) ca monopolul atomic american nu ar putea dura mai mult de cativa ani. „Daca nu se ajunge la un acord international eficace, cursa armelor atomice se va declansa a doua zi dupa ce vom fi facut prima demonstratie a existentei armelor atomice”, afirma Franck, dar renuntarea la bomba de catre Washington nu garanta ca Moscova nu va cauta la randul ei sa o fabrice. „Bomba atomica este prea periculoasa pentru a fi incredintata unei lumi fara de principii. Putem sa ne spunem ca iesim din acest razboi drept cea mai puternica natiune a lumii; natiunea cea mai puternica, poate, a intregii istorii”, afirma presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman. Ingrijorari sovietice Dupa Hiroshima, Stalin i-a convocat pe comisarul pentru Munitii, Boris Ivanovici Vannikov, si pe adjunctii acestuia la Kremlin. Impreuna cu ei a fost chemat si Igor Vasilievici Kurciatov, omul de stiinta sovietic responsabil pentru programul atomic. „Vi se cere un singur lucru, tovarasi! Sa ne procurati arma atomica in cel mai scurt timp posibil! ªtiti ca Hiroshima a zguduit intreaga lume. Echilibrul de forte a fost distrus”, si-a exprimat Stalin ingrijorarea, convins de faptul ca atata vreme cat Uniunea Sovietica nu dispune de arme atomice, ea va fi „puternic amenintata” dinspre Occident. Pana la explozia bombei de la Hiroshima, proiectul atomic sovietic s-a aflat sub controlul absolut al lui Molotov. Dupa acest moment, Stalin a incredintat proiectul armei nucleare lui Beria. Schimbarea de conducere a avut un efect imediat. „Calitatile administrative ale lui Beria erau cunoscute de toata lumea. El era deosebit de energic. ªedintele nu durau ore intregi; toate deciziile se luau rapid”, afirma Igor Volonin, asistentul lui Kurciatov, „tatal” bombei sovietice. Sub conducerea lui Beria, toata munca pentru producerea bombei s-a desfasurat in gulag. Acelasi Golovin sustine ca savantii nu-si faceau griji din cauza utilizarii fortei de munca a sclavilor. „Pe atunci, noi ne gandeam la un singur lucru: sa terminam cat mai repede lucrul, inainte ca bomba atomica americana sa cada asupra noastra. Teama de un razboi atomic depasea orice altceva”, afirma Golovin. Beria le-a spus fizicienilor, dupa intoarcerea lui Stalin de la Conferinta desfasurata la Potsdam: „Tovarasul Stalin a spus: «Bomba atomica trebuie construita in cel mai scurt timp, indiferent de ce se va intampla».” In caz de nereusita, Beria le-a promis savantilor lagarul. Marele fizician, Piotr Kapita, mai tarziu laureat al Premiului Nobel, a sustinut fara succes ca savantii sovietici ar trebui sa dezvolte o metoda proprie mai rapida si mai ieftina. Kapita considera ca Beria intentiona, pur si simplu, sa imite constructia americana a bombei. Informatii primite din SUA Intre 1943-1946, informatiile primite din SUA prin intermediul spionilor, continand date extrem de importante, au fost foarte utile fizicienilor rusi in construirea armei nucleare. Prin toamna anului 1945, multe dintre secretele bombelor care distrusesera Hiroshima si Nagasaki erau in mainile sovieticilor. Beria era ingrijorat de scaderea fluxului de informatii din domeniul nuclear, venit dinspre Vest. Americanii intarisera securitatea in jurul cercetarii nucleare. Unul din cei doi agenti sovietici de la reactorul de la Los Alamos fusese eliminat, iar celalalt fusese mutat si utilitatea lui a fost mult diminuata. Un motiv de anxietate pentru KGB a constat in distrugerea retelei de agenti sovietici in domeniul nuclear. Beria l-a instruit pe Kurciatov sa trimita o scrisoare fizicianului danez Niels Bohr, prin care sa solicite detalii asupra ultimelor cercetari din domeniul nuclear, vazute de el in Statele Unite. Bohr a raspuns prin acelasi curier ca si lui i s-a refuzat de catre americani accesul la informatia solicitata de Kurciatov. In noiembrie 1947, Molotov a anuntat ca URSS detinea secretul fusiunii. O ciuperca i-a linistit pe sovietici Folosind informatiile furnizate de spionii sovietici din SUA si rezultatele propriilor cercetari, savantii sovietici, intr-un efort de recuperare al decalajului care-i separa de americani, au reusit, in cele din urma, sa produca bomba atomica. Locul ales pentru prima explozie atomica a unei bombe sovietice a fost gasit undeva in Kazahstan. La zece minute inainte de a se declansa explozia bombei la poligonul de testare din Kazahstan, la 25 septembrie 1949, Beria s-a aratat pesimist. Insa explozia s-a produs. Beria a fost obsedat de o intrebare: a fost intr-adevar o explozie atomica? I-a telefonat unui observator rus al testului atomic american din atolul Bikini si l-a intrebat cum trebuie sa arate norul in forma de ciuperca. Linistindu-se in urma descrierii facute, Beria i-a telefonat lui Stalin, anuntandu-l de succesul actiunii. Dupa reusita, Stalin le-a spus fizicienilor: „Daca ati fi intarziat inca un an si jumatate, ati fi experimentat-o pe voi insiva.” In vara anului 1950, americanii au inceput arestarile spionilor atomici, dar sovieticii aveau deja bomba. Scurgerile masive de informatii se produsesera chiar in conditiile in care legea MacMahon prevedea, chiar in timp de pace, pedeapsa cu moartea pentru dezvaluirea catre o putere straina a procedeelor de fabricare a bombei atomice. In 1947, guvernul laburist al Marii Britanii a decis sa-si construiasca propria bomba nucleara. Aceasta va fi gata doar la doi ani dupa ce sovieticii o produsesera pe a lor. Pentru anul fiscal 1949-1950, americanii au aprobat un program de ajutor militar pentru aliatii europeni, in valoare de un miliard si jumatate de dolari. Hotararea venea exact in ziua in care presedintele Truman anunta lumii explozia primei bombe atomice sovietice. Deja in 1951, dupa ce Stalin i-a lasat pe savantii sai sa lucreze in voie, sovieticii au creat o bomba atomica proprie. Aceasta a fost de doua ori mai puternica decat prima bomba si avea o greutate de doua ori mai mica, ceea ce era foarte important pentru transportul ei. Complexul sovietic in fata superioritatii americane disparuse.

Resurse financiare neingradite
Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, fizicienii sovietici I.Zeldovici, I.Hariton, G.Flerov si L.Rusinov au avut rezultate in cercetarea nucleara, dar pe atunci nici Stalin, nici apropiatii acestuia nu au inteles importanta acesteia. La acea vreme, ei erau mai interesati de armamentul pentru razboiul apropiat – tancuri, avioane si tunuri. Cand Zeldovici si Hariton au clarificat conditiile aparitiei exploziei nucleare si au evaluat puterea acestei explozii, nu s-au grabit sa-i raporteze lui Stalin. Serviciul de Informatii sovietic din Londra a fost cel care i-a raportat lui Stalin o stire care l-a uluit. Aceasta veste i-a parvenit de la K.Fuchs, un fizician-teoretician comunist, care a parasit Germania si lucra in Anglia intr-un grup secret, avand sarcina de a construi arma nucleara. Fuchs a transmis informatiile la Ambasada sovietica din Londra. Atunci a inceput Stalin sa aprecieze, in sfarsit, posibilitatile armei noi si sa se gandeasca la o cale de a recupera cat mai grabnic aceasta periculoasa ramanere in urma. Ca urmare, Stalin i-a dat lui Beria resurse financiare neingradite.

„Umbrela” Occidentului

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, nu a fost nici o clipa tentat sa urmeze sfaturile celor care l-au indemnat sa utilizeze monopolul atomic american pentru a-i impiedica pe rusi sa se replieze in cadrul frontierelor lor. Dar acest monopol i-a furnizat „umbrela” la adapostul careia a putut practica, fara prea multe riscuri, o politica de rezistenta hotarata fata de inaintarea comunismului dincolo de cortina de fier, asa cum se stabilise de-a lungul Europei in momentul capitularii Germaniei. „Fara bomba, este dificil sa-ti imaginezi cum ar fi rezistat tarile Europei occidentale contagiunii comuniste, cum s-ar fi putut angaja din punct de vedere formal Statele Unite sa le protejeze”, afirma istoricul André Fontaine. Presedintele american a cerut tuturor autoritatilor responsabile sa ia masurile necesare pentru a impiedica raspandirea informatiilor privind bomba atomica. Era o masura de conservare, in asteptarea momentului in care urma sa se decida intre cele trei politici care puteau fi luate in considerare pe atunci: sa se renunte la bomba, sa se ofere URSS un acord privind utilizarea acesteia, sau sa se accepte cursa inarmarilor in domeniul noilor armamente, facand tot posibilul pentru a mentine avansul Statelor Unite.

Infrangerea scepticismului lui Stalin
Intr-o incercare de a infrange scepticismul lui Stalin cu privire la bomba atomica, Kurciatov i-a dus incarcatura nucleara a primei bombe atomice sovietice – o sfera de plutoniu nichelata, cu un diametru de zece centimetri. „ªi de unde stim noi ca acesta este plutoniu si nu o bucata de fier?”, a intrebat Stalin. „Incarcatura a fost imbracata in nichel pentru a putea fi atinsa fara pericol. Plutoniul este foarte toxic, dar nichelul confera protectie. ªi pentru a va convinge ca nu este fier, o puteti atinge si veti vedea ca este cald, pe cand fierul este rece”, a raspuns Kurciatov. Stalin a luat incarcatura in mana: „Da, este calda. ªi este intotdeauna asa?” „Este intotdeauna asa, Iosif Visarionovici. In interior are loc o reactie continua nucleara de dezintegrare alfa, care produce caldura. Daca provocam in ea o puternica reactie de fusiune, are loc o explozie de mare forta.” Dupa aceasta discutie cu Kurciatov, Stalin a aprobat testarea primei bombe sovietice.

Ioan BOTIS

Scris de Admin 17.09.06 14:42

Cronologia Razboiului Rece Cat de fragile sunt democratiile?

Unii situeaza limitele Razboiului Rece - poate sedusi de rima - intre "Ialta si Malta", adica intre doua conferinte ale marilor puteri care au decis dislocarea si apoi realocarea Estului Europei dinspre si apoi spre Europa democrata. Care credeti ca a fost cu adevarat inceputul lui?>>>>>

Scris de Admin 07.09.06 17:59

Romania a fost la un pas de o invazie sovietica

DOSARELE SECRETE ALE ISTORIEI Dupa ce Bucurestiul s-a oferit sa
medieze conflictul din Orientul Mijlociu, Romania a fost la un pas de
o invazie sovieticaPolitica proisraeliana promovata de Romania in
toamna anului 1973, in timpul crizei din Orientul Mijlociu si in
perioada razboiului Kippurului, nu a avut, se pare, sustinere din
partea URSS, se arata intr-un articol din cotidianul
german "Frankfurter Rundschau". La vremea respectiva, intreaga lume
se intreba daca nu cumva statele din blocul estic vroiau sa impinga
in fata Romania, in calitate de intermediar intre Israel si tarile
arabe.In acea perioada insa, conducerea sovietica dezbatea problema
privind intreruperea "drumului separat" pe care pornise Romania si
cumpanea rezolvarea situatiei dupa modelul "Primaverii de la Praga".
Aceste date rezulta dintr-o insemnare referitoare la o discutie
dintre secretarul general al Partidului Socialist Unit din Germania,
Erich Honecker si ministrul sovietic al apararii, Andrei Grescenko,
discutie ce a avut loc la cinci zile dupa incheierea razboiului din
Orientul Mijlociu, pe 16 noiembrie 1973. Datele au fost publicate de
istoricul Otto Wenzel in "Revista Asociatiei de Cercetare asupra
Partidului Socialist Unit", pe baza informatiilor descoperite in
dosarele aflate la dispozitia insarcinatului federal pentru
securitatea statului.Respectivele informatii atesta faptul ca Andrei
Grescenko a considerat atitudinea binevoitoare a Romaniei fata de
Israel drept "o provocare si doar unul din numeroasele exemple
privind impertinenta cu care se manifesta in ultima vreme tovarasii
romani". El s-a plins ca "spre deosebire de celelalte state membre
ale Tratatului de la Varsovia Romania nu ar fi acordat sprijin activ
statelor arabe pe durata agresiunii". Cu acea ocazie, ministrul rus
al apararii a catalogat convorbirile purtate de Romania cu ministrul
de externe al Israelului, Abba Eban, "o neobrazare si o josnicie de
prima clasa". Eban s-a aflat la Bucuresti pe 7 noiembrie
1973.Grescenko pare sa-i fi spus la vremea respectiva lui Erich
Honecker ca ar fi discutat deja cu seful PCUS, Leonid Brejnev, si ca
cei doi ar fi fost de acord ca "intr-o perspectiva pe termen lung
lucrurile nu mai pot continua astfel cu Romania". In cele din urma,
se face referire concreta la solutia militara, ministrul apararii al
URSS raportindu-i lui Brejnev ca "Armata Sovietica este pregatita si
ca actiunea va fi dusa la capat mai repede decit in cazul R.S.
Cehoslovace". Invazia nu a avut insa loc probabil din cauza ca
inabusirea "Primaverii de la Praga" si urmarile pe care le-a avut
aceasta actiune in plan international erau inca prea recent.

Evenimentul Zilei Online.

Scris de Admin 31.08.06 17:14

Criza din Cuba se inscrie intr-un context international de revenire
la razboiul rece dupa relativa destindere a anilor 1953-1956.
Criza „rachetelor cubaneze" este punctul culminant al unui proces
care a inceput cu trei ani mai devreme, in timp ce guerilele cubaneze
ale lui Fidel Castro - refugiat in Sierra Maestra in 1956 - au ocupat
Havana, dupa un lung mars de-a lungul insulei, alungandu-l de la
putere pe dictatorul Batista, multa vreme sustinut de SUA.

La sfarsitul anilor '50 ai secolului trecut, Fidel Castro era un
tanar avocat nationalist, care isi dorea pentru tara sa o mai mare
independenta fata de Statele Unite, ca si profunde reforme sociale,
dar care nu era inca nici comunist, nici partizan al unei rupturi cu
marea putere vecina.
Intransigenta americanilor, pe care proiectele revolutionare ale lui
Castro ii nelinisteau si care s-au grabit in a vedea in el
un „dictator marxist", a fost cea care l-a propulsat pe liderul
cubanez in tabara sovieticilor si va transforma incetul cu incetul
experienta castrica intr-un regim inspirat din modelul in vigoare in
Europa de Est.

„Preludiul" crizei

Sfarsitul presedintiei lui Eisenhower a fost marcat de o rapida
degradare a raporturilor dintre SUA si Cuba. Americanii i-au
sprijinit pe anticastristii refugiati in Florida, apoi s-a semnat
acordul comercial dintre Cuba si URSS (februarie 1960) care prevedea
cumpararea de catre rusi a cinci milioane de tone de zahar
(principala resursa cubaneza) in cinci ani si au fost nationalizate
intreprinderile americane (august 1960). In fine, La Washington a
fost decis un embargou total asupra comertului american catre Cuba
(octombrie 1960).
In acest timp, URSS si-a proclamat prietenia fata de Cuba si a facut
cunoscut faptul ca va apara insula impotriva unei agresiuni
americane, la nevoie utilizand chiar armele atomice. Cuba reprezenta
un punct evident de atractie pentru URSS, deoarece ii dadea ocazia sa
puna ferm piciorul in emisfera vestica. Uniunea Sovietica spera si
Statele Unite se temeau ca instituirea unui stat marxist sustinut de
rusi in Cuba va marca preludiul unei expansiuni rapide a comunismului
de tip sovietic in toata America Latina si Centrala. In momentul in
care Fidel Castro a inceput sa faca pasi spre a pune capat dominarii
economice a insulei de catre SUA si s-a autodeclarat comunist,
Hrusciov a sesizat posibilitatea unei lovituri majore in favoarea
URSS in razboiul rece.

Descoperirea rachetelor „defensive"

La 14 octombrie 1962, avioane U" zburand la foarte mare altitudine au
reperat pe teritoriul cubanez rampe de lansare in curs de a fi
instalate, care ar fi putut fi dotate cu rachete balistice cu raza
medie de actiune, capabile sa transporte incarcatura nucleara si sa
atinga o portiune a teritoriului american, Cuba aflandu-se la o
distanta de numai 150 de kilometri de coastele Floridei.
Cu putina vreme in urma, o nota a guvernului sovietic a anuntat ca
orice orice atac impotriva Cubei ar provoca un conflict mondial. In
replica, o declaratie a Congresului american, care facea referire la
doctrina Monroe, ameninta cu utilizarea fortei pentru a impiedica o
actiune subversiva in emisfera occidentala.
Pe planul relatiilor dintre cele doua mari puteri, doua fapte explica
indrazneala initiativei sovietice: pe de o parte succesele decisive
pe care astronautica rusa le-a obtinut si care i-au permis sa acopere
decalajul sau fata de Statele Unite si, pe de alta parte, modul in
care Hrusciov l-a vazut si l-a judecat pe omologul sau american.
Liderul sovietic il considera pe nedrept pe John Fitzgerard Kennedy
un ins lipsit de experienta si fermitate.
Kennedy a fost pus la curent cu descoperirea rampelor de lansare si
cu faptul ca, pe drumul catre insula, se afla cargouri sovietice
purtatoare de rachete ofensive si de bombardiere Iliusin. Instalarea
acestor arme in Cuba, considerate „defensive" de catre Kremlin, nu ar
fi modificat fundamental raportul de forte dintre cele doua mari
puteri, dar venea in contradictie flagranta cu promisiunile
sovieticilor si, mai ales, ar fi putut avea un efect psihologic
considerabil asupra aliatilor Statelor Unite.

Reactia Casei Albe

Kennedy, al carui credit personal era angajat in America Centrala, in
Africa (in Congo-ul fost belgian) si in Vietnam, si care trebuia sa
infrunte cateva saptamani mai tarziu proba alegerilor pentru Congres,
a decis sa reactioneze cu cea mai mare fermitate. In 22 octombrie,
Kennedy a tinut un discurs foarte dur in Congres si a pregatit mai
multe forme de riposta antisovietica.
Presedintele american era constient ca practica o politica pe muchie
de cutit, care il facea vulnerabil in ochii americanilor care nu-si
doreau un razboi si cunosteau care ar fi fost pretul de platit in
cazul unui conflict nuclear cu URSS. Insa Kennedy a tinut sa
aminteasca compatritilor sai precedentul anilor '30, care „ne ofera o
lectie clara: evenimentele agresive, daca le permitem sa se
intensifice fara control si fara contramasuri, duc finalmente la
razboi."
Mesajul presedintelui a fost inteles. Un sondaj de pe 26 octombrie
indica faptul ca 84% dintre americani aprobau decizia Casei Albe. In
plus, aliatii americani si europeni (in frunte cu generalul de
Gaulle) s-au regrupat strans in jurul Statelor Unite.
Kennedy a anuntat instituirea blocadei navale a Cubei pana la
ridicarea rachetelor sovietice si a facut cunoscut ca, la cea mai
mica incercare de a le folosi impotriva SUA, va ordona o replica in
aceiasi termeni. La afirmatia lui Hrusciov ca armele sovietice din
Cuba, aflata in apropierea Americii, sunt acelasi lucru cu rachetele
americane din Turcia, vecina URSS, presedintele american a raspuns ca
rachetele americane se aflau acolo pentru a apara Europa, in schimb
singurul scop imaginabil al rachetelor din Cuba este sa ameninte SUA
cu un atac nuclear direct. Kennedy si-a sustinut ultimatum-ul punand
fortele armate americane in stare de alarma nucleara.

Retragerea sovietica

Preocupat atat sa obtina succesul in aceasta confruntare, cat si sa
nu declanseze un nou razboi mondial, Kennedy a avut grija sa ii lase
lui Hrusciov posibilitatea de a da inapoi fara a-si pierde prestanta.
Pus in fata unei fermitati ce admitea compromisul, Hrusciov a decis
sa nu riste o confruntare nucleara si a ordonat navelor sovietice
care se indreptau spre zona fierbinte sa se imprastie si sa nu
forteze blocada navala americana.
In 28 octombrie 1962, ca urmare a unor diverse manevre diplomatice,
Hrusciov a ordonat intoarcerea flotei sale si retragerea rachetelor
si bombardierelor din Cuba. In schimb, „numarul unu" de la Kremlin a
obtinut ridicarea blocadei si permisiunea ca americanii nu vor invada
teritoriul insulei. „Acest ultim aranjament era un mare castig pentru
URSS, dar, la vremea respectiva, el a fost umbrit de ceea ce parea
observatorilor din Uniunea Sovietica o victorie diplomatica majora a
americanilor si o cedare din partea URSS, intrucat Statele Unite si-
au stabilit influenta suprema in emisfera vestica.
Criza s-a atenuat rapid, fapt care a reprezentat pentru Kennedy un
mare succes personal, presedintele american devenind in cateva zile
eroul erei nucleare. Hrusciov dimpotriva, al carui mobil a ramas
destul de obscur pana in zilele noastre - testare a fermitatii
americane, dorinta de a constrange Statele Unite la o negociere
globala, inclusiv in ce priveste Berlinul, sau pur si simplu o
targuiala: retragerea rachetelor americane desfasurate in Turcia si
in Iran in schimbul aceleia a rachetelor sovietice din Cuba? - a
pierdut in aceasta afacere mult din creditul de care se bucura in
lumea a treia si chiar in URSS.
Lumea a fost timp de cateva zile la un pas de o catastrofa nucleara.
Imediat dupa aceasta criza a rachetelor, rusii si americanii s-au
straduit sa puna la punct mijloacele de a evita o asemenea
confruntare la varf. Evenimentele din octombrie 1962 au marcat
punctul culminant al razboiului rece, dar si primul pas al unui
proces care va duce la destindere. Criza din Cuba a servit drept
moment al adevarului, demonstrand caracterul sinucigas al unei
confruntari directe in epoca nucleara.

Noua „impartire a cartilor"

Pe 3 iulie 1960, „numarul doi" cubanez, Ernesto „Che" Guevara, a
anuntat solemn ca tara sa face parte din lagarul socialist.
Presedintelui Kennedy ii va reveni sarcina de a face fata
acestei „noi impartiri a cartilor" in relatiile Est-Vest. Locatarul
de la Casa Alba nu i-a fost intotdeauna ostil lui Fidel Castro (in
fotografie). In lucrarea Strategia pacii, publicata in 1960, el il
compara pe cubanez chiar cu Simon Bolivar si atribuia vina
convertirii acestuia la comunism politicii lui Eisenhower. Totusi,
determinat de opinia publica, de-a lungul campaniei prezidentiale,
Kennedy a fost nevoit sa afirme ca Statele Unite nu-l vor sustine
nici pe Castro, nici pe Batista, ci „forte cubaneze democratice".
Dupa instalarea sa la presedintie, atitudinea lui Kennedy s-a
radicalizat si, in aprilie 1961, si-a pus semnatura pe proiectul de
invadare a insulei, proiect pus la punct de Allan Dulles, seful CIA.
Pe 14 aprilie 1961, dupa o bombardare a Cubei de catre avioanele B26
americane, camuflate in avioane cubaneze si pilotate de exilati
anticastristi, o mica forta compusa din refugiati cubanezi echipati
si antrenati de americani, a debarcat in sud-estul insulei, in Golful
Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generala a adversarilor regimului,
care insa nu s-a produs, iar invadatorii au fost respinsi sau au fost
facuti prizonieri. Actiunea s-a finalizat lamentabil si a adus o
lovitura extrem de dura prestigiului Statelor Unite si presedintelui
lor. In acelasi timp, a accentuat radicalizarea castrismului, ca si
apropierea Cubei de URSS.

Cele sapte puncte ale lui Kennedy

La 22 octombrie 1962, Kennedy a tinut un important discurs destinat
sa faca cunoscute natiunii americane deciziile sale. Acestea s-au
articulat in jurul a sapte puncte principale: interdictia catre
navele sovietice de a debarca material de razboi in Cuba („blocada"
fiind un act de razboi, s-a decis sa fie botezata cu termenul
de „carantina" misiunea de interceptare care a fost incredintata
armatei americane); supravegherea intarita a Cubei si accelerarea
pregatirilor militare; orice lansare a unor rachete nucleare dinspre
Cuba catre o natiune din emisfera occidentala urma sa fie considerata
drept o agresiune impotriva Statelor Unite; intarirea bazei de la
Guantanamo, mentinuta de americani pe teritoriul insulei; convocarea
organizatiei statelor americane; reunirea Consiliului de Securitate
al ONU si un apel catre Hrusciov, pentru ca acesta sa „stopeze si sa
inlature aceasta amenintare clandestina, necugetata si provocatoare
la adresa pacii mondiale si pentru a instala relatii stabile intre
tarile noastre (...) pentru a abandona aceasta tentativa de cucerire
a dominatiei mondiale, si pentru a se alatura unui efort istoric, cu
scopul de a pune capat periculoasei curse a inarmarilor si de a
transforma istoria omenirii."

Urmarile crizei cubaneze

Criza din Cuba a facut cele doua mari puteri sa devina constiente ca
posesia si proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru
omenire, motiv pentru care se vor stradui sa promoveze un gen de
armistitiu in acest domeniu, fara totusi sa renunte la cursa
inarmarii in domeniul armamentelor strategice. Americanii si rusii s-
au straduit sa pastreze un monopol si sa exercite controlul asupra
raspandirii armelor nucleare negociind mentinerea unui relativ
echilibru intre fortele lor de descurajare. In egala masura s-au
straduit sa reduca riscurile unor „derapaje" care ar fi putut rezulta
dintr-o eroare de calcul a intentiilor adversarului. Inca din iunie
1963, s-a convenit sa se stabileasca intre Washington si Moscova un
sistem de transmisie - faimosul „telefon rosu" - permitand liderilor
supremi sa intre in comunicare rapid in cazul unei crize grave (pana
atunci era nevoie de douasprezece ore pentru ca o scrisoare remisa
unui ambasador din una din cele doua capitale sa ajunga la
destinatar). Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova si la care
vor adera numeroase tari a interzis experientele nucleare de alt tip
decat cele subterane, chiar si in scopuri pasnice. Textul cel mai
important este insa tratatul de pe 1 iulie 1968 cu privire la
neproliferarea armelor nucleare. Statele posesoare ale bombei se
angajau sa nu ajute in nici o maniera celelalte tari sa fabrice sau
sa achizitioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare si-au luat
la randul lor angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China
si Franta, care tocmai realizasera exploziile primelor lor bombe cu
Hidrogen, in 1967 si respectiv 1968, au refuzat sa se asocieze la
acest tratat care le interzicea accesul in „clubul nuclear".

CRONOLOGIA IN IMAGINI A BLOCADEI NAVALE AMERICANE

1. 18 octombrie 1962 - intalnire la Casa Alba intre Andrei Gromiko
(ministrul de Externe al URSS), Anatoli Dobrinin (ambasadorul URSS in
SUA) si J.F. Kennedy (presedintele SUA).
2. 25 octombrie 1962 - nava sovietica „Poltava" este intoarsa spre
Moscova.
3. 26 octombrie 1962 - distrugatorul american „Joseph P. Kennedy"
opreste pentru inspectie Marucla, un vas libanez care naviga sub
pavilion sovietic.
4. 27 octombrie 1962 - nava sovietica „Groznii" trece linia de
carantina si este oprita de marina americana.
5. 28 octombrie 1962 - elicopter al marinei americane reperand
submarinul sovietic aflat sub comanda lui Stavintki.

Ioan BOTIS/GAZETA DE MARAMURES

Scris de Admin 29.08.06 19:22

Trei zile fierbinti pentru URSS
Au trecut doar 15 ani (dupa reperele istorice, acesti ani reprezinta o perioada infima) din momentul in care inalti demnitari ai conducerii sovietice au incercat sa-l inlature din functia de presedinte al Uniunii Sovietice pe Mihail Gorbaciov si deja ni se pare ca aceste evenimente au avut loc intr-o cu totul alta epoca. De altfel, 19-21 august 1991 sunt, intr-adevar, secolul trecut. Deja a crescut si a dat piept cu viata o intreaga generatie ce nu tine minte puciul, iar pentru majoritatea cetatenilor rusi aceste trei zile fierbinti care au zguduit Uniunea Sovietica si au constatat destramarea ei au devenit o simpla istorie „la rece” din manuale, o data la fel de indepartata precum anii regimului lui Stalin, Hrusciov si Brejnev, noteaza analistul rus Andrei Kolesnikov, pe fluxul RIA Novosti, citat de Rompres. Insa, daca este sa dam crezare maximei lui Dang Xiao Ping, care spunea ca este inca prea devreme sa se faca bilantul Marii Revolutii Franceze, am putea spune si noi ca, deocamdata, putem evalua doar rezultatele partiale ale puciului. Da, intr-adevar Uniunea Sovietica s-a destramat in zilele puciului, adica mai devreme de data oficiala din calendar, care este considerata decembrie 1991. Da, inevitabilul a devenit inevitabil: miscarea spre economia de piata prin „terapii de soc” cu grade de dificultate diferite; o desfasurare geopolitica principial noua, care a schimbat viziunea despre ordinea mondiala; agitatia si haosul postrevolutionar, care au urmat dupa aceasta perioada de stabilizare. Totusi, este adevarat ca miscarea „post-puci” din Rusia nu a incetat inca, tara continua sa se schimbe, astfel ca a face un bilant final - unde si la ce a ajuns tara - este prea devreme, considera analistul rus. De la Hrusciov la Gorbaciov Potrivit semnalmentelor sale formale, tentativa puciului din 91 aminteste foarte tare de „lovitura de catifea” din 1964, atunci cand, in cadrul sedintei in plen a CC al PC al URSS, varfurile sovietice l-au inlaturat de la putere pe Nikita Hrusciov. Comitetul de Stat pentru Starea Exceptionala (GKCP) a incercat sa repete scenariul. In orice caz, la complot au luat parte toti inaltii functionari de stat: vicepresedintele, premierul, ministrul apararii, ministrul afacerilor interne, presedintele KGB, presedintele parlamentului, directorul complexului militaro-industrial, precum si cel de-al doilea om in partid, comandantul suprem al trupelor terestre, consilierul presedintelui si seful garzii prezidentiale... Dar, scenariul „hrusciovist” a esuat, pentru ca cel mai important lucru nu este asemanarea exterioara, ci diferentele profunde, subliniaza Kolesnikov. Prima diferenta: in 1964, Uniunea Sovietica inca nu scartaia din toate incheieturile, iar starea sa economica, chiar daca nu era deloc una stralucitoare, nu era insa nici catastrofala ca in vara anului 1991. A doua diferenta: cei care l-au inlaturat pe Hrusciov puteau sa invoce o oarece legitimitate pentru actiunile lor - totusi, plenul CC a fost cel care si-a demis prim-secretarul. In schimb, in 1991 nu a fost vorba despre nici un fel de caracter legitim, lucru recunoscut, de altfel, si de presedintele Consiliului Suprem, Anatoli Lukianov, jurist abil care i-a sprijinit pe pucisti, insa doar in mod „conditionat”: in data de 26 august trebuia sa se reuneasca parlamentul sovietic, pentru a confirma sau infirma caracterul legitim al actiunilor GKCP. Comitetul, insa, era un organism neconstitutional. Puciul a fost organizat de KGB si prin metode ale securitatii de stat: in caz de necesitate, urma sa se apeleze la actiuni dure. In orice caz, personajul cel mai important din numeroasa componenta a GKCP era presedintele KGB, Vladimir Kriucikov, care i-a chemat pe pucisti inca in data de 5 august la o reuniune secreta. Insa, situatia a evoluat astfel incat pucistii insisi nu se incumetau la masuri extreme. A ramas in istorie fraza lansata de ministrul apararii, Dmitri Iazov: “Nu va voi lasa sa trageti in oameni!” Desigur, pucistii mizau nu doar pe sprijinul elitei antigorbacioviste conservatoare, dar si pe o reactie pozitiva din partea poporului. In „Cuvant adresat poporului sovietic” s-a spus mult din ceea ce ar fi trebuit sa toarne balsam pe sufletele celor care obosisera de Perestroika si de Mihail Gorbaciov: „In locul entuziasmului si sperantelor de la inceput au venit apatia si disperarea. Puterea de la toate nivelurile a pierdut increderea populatiei... De fapt, tara a devenit neguvernabila... Inflatia puterii distruge statul si societatea noastra mai tare decat oricare alta inflatie... nivelul de trai a scazut dramatic... specula si economia din umbra infloresc... daca nu vor fi luate masuri urgente si hotarate in vederea stabilizarii economiei, atunci, in viitorul cel mai apropiat ne vor paste foametea si un nou val de saracie... Doar oamenii iresponsabili se pot baza pe un oarecare ajutor din afara tarii”. Uneltitorii au prezentat puterea sovietica in cele mai sumbre tonuri, iar poporul nu mai dorea o asemenea putere. In realitate, ei insisi - pucistii - s-au speriat de raspundere. Ei au luat puterea. Dar ce puteau ei sa realizeze cu aceasta putere? In conditiile unei visterii goale, a nemultumirii crescande a poporului, in conditiile in care erau atrofiate toate sperantele privind succesul oricaror reforme? Dmitri Iazov nu s-a decis sa dea ordinul de a trage in oameni... Premierul Valentin Pavlov a baut atata alcool, incat a facut o criza de hipertonie. Consilierul apropiat al lui Mihail Gorbaciov, Valeri Boldin, care se raliase cu pucistii, s-a „imbolnavit” in mod diplomatic si s-a internat... Practic, fiecare incerca sa-si gaseasca un alibi... Un divort civilizat La randul sau, Mihail Gorbaciov considera ca pucistii au subminat semnarea „Acordului privind Comunitatea Statelor Independente”, programata pentru 20 august, provocand in acest fel destramarea Uniunii Sovietice. Acesta este un adevar si, totodata, un neadevar, considera autorul articolului. Adevar, pentru ca Uniunea Sovietica nu a existat din momentul in care pucistii si-au facut publice gandurile, iar poporul a iesit in strada. Neadevar, pentru ca nici un nou acord unional nu ar fi salvat URSS de la destramare, iar economia sovietica de la catastrofa. Documentul privind Comunitatea Statelor Independente a fost doar o forma de divort relativ civilizat, cu pastrarea unei mine bune in conditiile unui joc prost. Oamenii sunt cei care fac istoria. Insa de mersul ei implacabil nu poti scapa. Chiar daca esti presedintele unui mare stat sau atotputernicul sef al serviciilor secrete. Aceasta este principala lectie a puciului, insa una pana acum neinvatata. In 2003, Fondul „Opinia Publica” i-a intrebat pe respondenti daca pe timpul pucistilor viata era mai buna sau mai rea. „Mai buna” au raspuns 17 la suta, „mai rea” - 26 la suta. Insa - si acesta este lucrul cel mai important! - au ezitat sa ofere un raspuns 56 la suta dintre respondenti. Lectiile istoriei nu ne invata nimic - si aceasta este inca o lectie trista a esuatului puci, programat sa salveze Uniunea Sovietica, dar care in realitate nu a facut decat sa-i accelereze destramarea, conchide analistul rus
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=4686

Scris de Admin 26.06.06 15:16

Sampanie si spionaj

Helen O’Brien, alias Elena Constantinescu, s-a nascut la 14 decembrie 1925 si a murit la 16 septembrie 2005, la varsta de 79 de ani. Era fiica unui proprietar imobiliar roman si a unei aristocrate din Rusia. Capriciile si glamour-ul ei erau tipice pentru cluburile de noapte din Bucuresti, din perioada interbelica, si cabareturile din Paris. Ea nu si-a dorit sa isi etaleze tinute sclipitoare, ci si-a dorit propriul local pe care l-a si avut - Clubul Eve, pe strada Regent din Londra, scrie The Guardian, citat de Rompres.

Regina de la Masa 1

Timp de peste 39 de ani, cat timp a functionat Clubul, Helen, o blonda miniona, care tinea intr-o mana o tigara „Balkan Sobranie” iar in cealalta un pahar de sampanie, l-a condus intotdeauna de la „Masa 1”, cu fata de masa din catifea, jucand rolul lui Humphrey Bogart din filmul „Casablanca”. In realitate, Clubul Eve a fost locul unde se puteau intalni persoanele dubioase obisnuite: spioni, politicieni corupti, clerici care calcau stramb si fete de familie buna care vindeau sex.
Ca adolescenta, in timpul razboiului, in Romania (aliata a Germaniei naziste), Helen a avut multa vointa, a invatat tainele calariei de la prizonieri cazaci, a zburat intr-un sat cu primul avion intalnit, iar in 1944 a fugit pe un cal de curse, dupa ce a fost urmarita de „cavaleria” rusa pe ceea ce ei ii placea sa numeasca „martoage hamesite”. Dar descendenta ei aristocratica nu a fost acceptata in Romania de dupa razboi, iar in 1947 a devenit refugiat, avand in bagaje drept singura avutie cunoasterea catorva limbi de circulatie internationala, un corp de dansatoare si o minte agera.
Toate acestea au dus-o pana in Londra, unde a vandut tigari si a dansat in Clubul Soho, de pe Beak Street. Jimmy O’Brien a fost camerierul ei (se ocupa de garderoba sa), promovat ulterior la functia de manager. El si Helen s-au casatorit si si-au dorit foarte mult sa lucreze impreuna. Jimmy a gasit un subsol in apropiere, au dat un avans bun si asa au deschis Clubul Eve, de Ziua Indragostitilor, in 1953.
Deoarece era un club cu o taxa de o guinee (moneda de aur valorand 20 de silingi) pe an pentru a deveni membru, isi putea permite sa mearga dincolo de legislatia de licenta: sampania curgea pana in jur de ora trei dimineata. Membrilor clubului (registrul arata printre clienti un rege sau chiar doi, ambasadori, sultani si un episcop care s-a casatorit cu o fata de companie), li se oferea ceea ce Helen intelegea prin distractie: vin cumparat la licitatie, calitatea unui spectacol de tip Folies Bergere si promisiunea unei partide de sex, care insa nu era niciodata recunoscuta oficial (“Nu suntem o casa de toleranta”, a declarat Helen, dar ce se intampla dupa ora inchiderii, nu era responsabilitatea sa).

„Borcanul cu miere”

Clubul avea o scena luminata, aranjata de Helen, pe care dansau fetele. Acestea se combinau cu clientii, in timp ce fetele de companie le ascultau povestile. Ele isi lasau posetele deschise cand mergeau la toaleta, aseptandu-se sa gaseasca la inapoiere un mic bacsis inauntru.
Helen isi alegea recrutele cu mare abilitate. Christine Keeler a fost nepotrivita, prea “usor de condus” (“si s-a demonstrat ca am avut dreptate”, declara Helen care stia ca aceasta Keeler l-a ruinat pe ministrul de razboi John Profumo, care participa destul de des la petrecerile din club). Norma Levy, care a provocat demisia Lordului Lambton din functia de ministru in 1973, a lucrat la Eve pentru cateva zile. „Dura si mercantila”, a caracterizat-o Helen, “nu avea educatie”, a continuat aceasta.
Helen facea selectia cu mare grija, deoarece fetele ii spuneau ce vorbeau clientii-oficiali din Whitehall (sedii guvernamentale - un judecator a descris clubul drept „o sectie” a Ministerului de Externe britanic) si diplomati din blocul de Est. Helen transmitea mai departe tot. Fiind impotriva comunismului, Helen a respins un agent secret din Romania, care i-a promis ca ii va aduce parintii la Londra daca va accepta sa spioneze. In 1958, serviciile secrete britanice au surprins-o in timp ce se intalnea cu oficiali ain cadrul Ambasadei Romaniei de la Londra, si i-au trimis o scrisoare de la Camera 055 (War Office): “daca ati fi draguta sa ne acordati din timpul dumneavoastra si sa veniti la Ministerul de Razboi pentru a avea o discutie...”. A fost de acord sa colaboreze cu MI-5 si MI-6.
Club Eve a fost un adevarat „borcan cu miere” pentru spionaj, in conditiile in care membrii clasei politice de la guvernare si ofiteri de politie cu grad inalt i-au facut confesiuni lui Helen. Unul dintre acestia i-a spus despre iminenta scandalului in care a fost implicat Lordul Lambton, in timp ce ea personal l-a vazut pe liderul conservator din Camera Lorzilor, Lordul Jellicoe, aducand telegrame secrete la club. Helen a stabilit o intalnire cu secretarul privat al primului ministru Edward Health: „Spune-le lui Lambton si Jellicoe sa demisioneze acum, l-a avertizat aceasta, serviciile secrete stiu despre masinatiile lor.” Helen a mers in Leicester Square la patru dimineata, zile intregi, pentru a cumpara ziare, sperand sa vada survenind demisiile respective, care insa nu au avut loc decat in momentul in care faptele au fost dezvaluite.

Nicu Ceausescu, afara!

Interdictia impusa de club de a se face fotografii, l-a facut un local sigur pentru starurile din lumea showbiz-ului - Judy Garland, Frank Sinatra, Shirley Bassey. Errol Flynn si-a uitat propriul fiu de 12 ani aici, gasindu-l ulterior in cabine privind dansatoarele. Unul dintre numele mari nu a impresionat-o deloc pe Helen. “Ari” Onassis era un „taranoi paros fara maniere”, a declarat aceasta. Ea l-a dat afara pe fiul lui Nicolae Ceausescu dupa ce acesta a pipait-o pe una dintre fetele de companie si a muscat-o pe alta de gat.
La sfarsitul anilor ‘70, Clubul Eve a inceput sa decada in comparatie cu clubul Annabel, in jurul caruia roiau paparazzi. Clubul Eve s-a inchis in 1991, iar familia O’Brien, care cheltuise practic tot ce avea, s-a retras la o vila din sudul Frantei, unde Helen si-a scris memoriile, “Regina Cluburilor”, in limba romana. Si-a vizitat fostele proprietati ale familiei, dar nu si-a recuperat decat o fractiune din terenul pe care pretindea ca il detine. Jimmy a decedat in 1994, iar fetele lor, Maria si Ileana, i-au supravietuit.

The Guardian

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=2676

Scris de Admin 20.06.06 13:57

ADIEREA NOULUI RĂZBOI RECE
RĂZBOIUL RECE nu a murit, ci şi-a schimbat doar înfăţişarea şi direcţiile strategice. Pe întreaga hartă a lumii tind să prindă contur noi linii de forţă care se opun pretinsei supremaţii americane. Statelor aflate în diverse sfere de influenţă li se cere să renunţe la poziţiile ambigue şi să spună răspicat cu cine merg mai departe. Moscova vrea să dialogheze cu cei care au interes să o facă, iar interesele cer nu numai cooperare, ci şi alianţe politico-militare. >>>>>
http://ro.altermedia.info/politica/adierea-noului-rzboi-rece_4378.html

Scris de Admin 12.06.06 12:00

Domniile „tarilor sovietici”
16 iunie - Brejnev si Andropov devin presedinti ai URSS

Brejnev, liderul sovietic cu cele mai indelungate state de serviciu in cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cu exceptia lui Stalin, si Andropov, unul dintre fostii sefi aI KGB-ului, sunt cei care au blocat procesul de destalinizare initiat de Nichita Hrusciov. Tributari cliseelor unei ideologii sumbre, cei doi sefi ai URSS au reanimat spiritul bolsevic, aflat intr-o criza prelungita.

Printr-o coincidenta, data de 16 iunie marcheaza instalarea in functia de sef al statului sovietic atat a lui Leonid Ilici Brejnev (1977), cat si a succesorului acestuia, Iuri Vladimirovici Andropov (1983).

Sfidarea Occidentului

In politica externa, Brejnev a marcat o perioada de criza a destinderii si de accentuata sfidare a Occidentului. Desi n-a repudiat formal coexistenta pasnica (URSS a semnat in 1975 actul de la Helsinki privind cooperarea si securitatea in Europa), Brejnev a avut drept obiectiv principal intarirea puterii militare sovietice, angajandu-se intr-o continua cursa a inarmarilor, care a avut drept rezultat militarizarea unei mari parti a economiei sovietice, impovarata de cheltuieli pe care nu era in stare sa le sustina decat afectand in mod dramatic nivelul de trai intern si condamnand la inapoiere sectoarele care nu erau legate de productia strategica. In acest context se inscrie si desfasurarea rachetelor „de teatru” in Europa rasariteana, din 1979. Cu toate ca a acceptat anumite masuri de dezarmare partiala, Brejnev n-a fost suficient de flexibil pentru a face din sistemul comunist sovietic un sistem viabil pe termen lung.
Pe planul imediat politic, initiativa lui Brejnev a dorit sa acrediteze URSS ca o superputere in stare sa intervina direct in sprijinirea gherilelor si regimurilor marxiste din Lumea a Treia (in special Angola, Mozambic si Etiopia), politica ce a culminat cu invazia sovietica din Afganistan (decembrie 1979). Incapacitatea sa de a se adapta la conditiile internationale schimbatoare a fost evidentiata de interventia in Afganistan, intr-o ultima tentativa (nereusita) de a impune acestei tari un regim comunist, fara a tine cont de opinia publica interna si internationala.
In raporturile cu statele satelit din Europa de Est, Brejnev a teoretizat „suveranitatea limitata”, potrivit careia un stat socialist era indreptatit sa intervina in politica interna a unui alt stat socialist, cu scopul de a mentine socialismul. Prin „doctrina Brejnev”, URSS revendica dreptul de interventie in apararea modelului sovietic de socialism. Un astfel de „drept” a fost exercitat in 1969, in cazul invadarii Cehoslovaciei, pentru a impiedica experimentarea „socialismului cu fata umana”, dorit de comunistii cehoslovaci sub conducerea lui A.Dubèek, in timp ce Polonia a evitat la inceputul anilor ’80 sa impartaseasca o soarta asemanatoare, doar in urma loviturii de stat a generalului W.Jaruzelski.

Cel mai eficient sef al KGB

Andropov a devenit cel mai eficient sef al KGB, din punct de vedere politic, incununandu-si cei cincisprezece ani de presedintie prin ocuparea functiei de secretar-general al partidului in 1982, la moartea lui Brejnev. S-a spus ca „numirea lui Andropov” marcheaza incheierea unei evolutii continue de la moartea lui Stalin: apropierea partidului si a KGB-ului pana in punctul in care sa poata functiona ca doua componente ale aceleiasi organizatii.
KGB-ul a incercat sa construiasca o imagine liberala despre Andropov, pentru consumul exclusiv occidental; publicatiile Time si Newsweek il prezentau drept o persoana „care se relaxeaza citind romane americane” si „poarta discutii amicale cu disidenti protestari”. Cu toate acestea, Andropov nu era caracterizat de simpatia fata de dizidenti, ci de un mod mai sofisticat de a-i reprima. Erau supravegheati in principal intelectualii, studentii, nationalistii din cadrul minoritatilor etnice, a credinciosilor religiosi si a evreilor. Disidentii nu mai erau adusi in fata tribunalelor publice, ci erau trimisi in spitale de psihiatrie unde erau diagnosticati ca „schizofrenici” sau „paranoici”. O data declarati bolnavi, disidentii decadeau din drepturile cetatenesti si erau supusi unor tratamente aberante. In mai 1982, Andropov a parasit KGB-ul, pentru a lucra la secretariatul Comitetului Central, cu scopul de a-si consolida pozitia de mostenitor legitim al muribundului Brejnev.
Andropov a reusit sa distruga „mafia pestelui” care, in afara speculei din tara, facuse contrabanda cu icre negre si specii scumpe de peste peste granita si depusese zeci de milioane de dolari in conturile unor banci occidentale. De remarcat ca seful „mafiei pestelui”, Medunov (Ministrul Industriei Pestelui), era un apropiat al lui Brejnev.
Desemnarea lui Andropov in fruntea statului sovietic a oficializat preluarea puterii de catre serviciile secrete din mainile Partidului Comunist, bratul armat al regimului proclamandu-se stapan peste o tara continent.

Leonid Ilici Brejnev

Brejnev s-a nascut la 19 decembrie 1906, la Dneproderjinsk, Ucraina. S-a inscris in Partidul Comunist in 1931. A absolvit in 1935 Institutul metalurgic. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost comisar politic pe langa diferite comandamente ale Armatei Rosii. A avut diferite functii de conducere in Ucraina, apoi a fost prim secretar al PC din Moldova). In 1955, a fost desemnat sa se ocupe de politica agricola a Kazahstanului, tot in acelasi an fiind ales membru al Comitetului Central (a devenit secretarul acestuia in 1956). In 1957, a intrat in Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, ca responsabil cu dezvoltarea industriei grele, iar in 1960 i-a urmat lui Vorosilov in functia de presedinte al Prezidiului Suprem. Cand oligarhia de partid a reusit sa-l destituie pe Hrusciov (1964), Brejnev s-a impus foarte curand ca figura dominanta, gratie superioritatii sarcinii care i-a fost incredintata, asumandu-si controlul cvasitotal asupra statului si a partidului. Grupul conducator reunit in jurul lui Brejnev a intrerupt procesul de destalinizare initiat de Hrusciov; s-a pus capat timidei deschideri a „dezghetului”, reluandu-se persecutia disidentilor si cultul monopolitismului. Lider mai ferm decat brutalul Stalin sau nehotaratul Hrusciov, nu a lasat nici o umbra de indoiala in ceea ce priveste intentia sa de a mentine si extinde influenta sovietica, ordonand trupelor sovietice sa intervina in 1968 in reprimarea miscarii cunoscute sub numele de „Primavara de la Praga”. In 1977, cand Brejnev a preluat si functia de sef al statului, sanatatea sa era deja subreda, asa incat, in ultimii ani de viata, adeseori s-a aflat in imposibilitatea de a urmari direct treburile statului. Aceasta combinatie de incapacitate fizica si de conservatorism politico-ideologic a caracterizat epoca lui Brejnev ca o epoca de stagnare si imobilitate, in care a proliferat o coruptie extrem de ramificata, practicata si de membrii familiei liderului sovietic. Brejnev a murit la 10 noiembrie 1982, dupa o lunga perioada de boala si, in consecinta, de efectiva sustragere de la exercitarea puterii, care a contribuit la accelerarea procesului de dezagregare a colosului sovietic.

Iuri Vladimirovici Andropov

Nascut la Naguskaia, langa Stavropol, la 15 iunie 1914, Andropov a devenit membru al Partidului Comunist in 1939, iar in timpul celui de-al doilea razboi mondial a devenit un membru de frunte al Komsomolului. Implicat in timpul razboiului in actiunile partizanilor din Karelia, din 1945, a cunoscut o extraordinara ascensiune in cadrul Partidului Comunist din Karelia si a fost numit ambasador in Ungaria (1957-1962). In aceasta calitate, el l-a avertizat pe Hrusciov in privinta unei posibile revolutii in aceasta tara si l-a sfatuit sa il destituie pe Rákosi, iar apoi a sustinut reprimarea in forta a Revolutiei ungare. Andropov a fost si secretar al Comitetului Central al PCUS, insarcinat cu coordonarea relatiilor Uniunii Sovietice cu tarile comuniste vecine. In aceasta functie a dobandit o reputatie de reformist, dar numirea sa in fruntea KGB (1967-1982), a carui eficienta a imbunatatit-o cu un aplomb nemilos si inflexibil, i-a adus un binemeritat loc in randul aripii dure, conservatoare a PCUS. L-a invins astfel pe principalul acolit al lui Brejnev, Cernenko, succedandu-i lui Brejnev in functia de secretar general al PCUS.
A indeplinit aceasta functie mult prea putin timp pentru a avea un impact major asupra partidului si economiei sovietice. Andropov a inceput o campanie pentru eliminarea coruptiei si pentru a mari eficienta statului, dar sanatatea subreda l-a impiedicat sa o duca la bun sfarsit. De aceea, probabil ca promovarea lui Gorbaciov in structurile puterii ramane cea mai importanta masura luata de el. A murit la Moscova, la 9 februarie 1984.

Planul „Andropov”

Andropov a inteles ca Moscova nu putea controla la nesfarsit Europa de Est si ca nu poate castiga razboiul ideologic cu Occidentul. Ca urmare, fostul sef al serviciilor secrete sovietice a gandit un scenariu care prevedea transformarea societatii socialiste intr-una capitalista, cu pastrarea pe termen lung a situatiei privilegiate a fostei elite de partid. Pastrarea puterii de catre fostii comunisti era prevazuta de Andropov, chiar si in cazul reaparitiei pluralismului politic. Unii analisti politici sustin ca istoria Romaniei postdecembriste urmeaza acest scenariu.

Problema succesiunii

La inceputul anului 1982, era clar si pentru medici si pentru cei din garda ca zilele lui Brejnev, care vorbea deja foarte greu, erau numarate. Intre Andropov si Cernenko a inceput lupta surda pentru preluarea puterii. Pe 12 mai 1982, Brejnev a citit Raportul la Plenara CC al PCUS in amuzamentul intregii sali, neputand sa rosteasca mai mult de jumatate din fiecare cuvant. Dupa ce a sustinut Raportul, Brejnev a fost dus la spital. Dupa o luna, a plecat direct in Crimeea, unde a ramas pana in septembrie. In lipsa lui, sedintele Secretariatului au fost conduse de Cernenko, pana in momentul in care Brejnev a hotarat ca Andropov sa preia aceasta sarcina, semn clar ca Brejnev si-a desemnat succesorul. Presa occidentala a dezbatut foarte aprins problema succesiunii lui Brejnev, comentand-o ca pe o plecare a unei generatii istorice de lideri sovietici. Se afirma ca, in trei-patru ani, aceasta inlocuire de lideri va duce la schimbari majore in Uniunea Sovietica. „Un mostenitor logic nu exista, in sensul unui om de varsta lui Brejnev. E greu de vazut in Cernenko un viitor secretar general. Din 1960 el a fost numit seful secretariatului personal al lui Brejnev, or, in orice sistem, asemenea oameni ajung rar sa-si mosteneasca stapanii. Daca CC-ul va porni de la criteriul celui mai bine pregatit dintre principalii pretendenti, atunci cu siguranta va fi ales Andropov”, scria profesorul Jerry F.Hawk. Timpul i-a dat dreptate.

Atentat impotriva Papei

In ultima vreme se vorbeste tot mai mult despre faptul ca atentatul impotriva Papei Ioan Paul al II-lea, din 13 mai 1981, a fost pus la cale de fosta URSS si liderul de la Kremlin de atunci, Leonid Brejnev. Cel putin, asa reiese dintr-un raport al unei comisii parlamentare italiene, care a anchetat acest caz. „Decizia a fost luata de Kremlin si comunicata serviciilor secrete militare sovietice, care urmau sa duca la indeplinire planul: o crima fara egal in istoria moderna”, se arata in raportul comisiei conduse de senatorul Paolo Guzzanti. Serviciile ruse de informatii externe si oficialitatile de la Moscova au contestat concluziile comisiei italiene, negand implicarea serviciilor militare sovietice in atentatul comis de turcul Ali Agca. Sarcina dezinformarii in cazul acestui atentat ar fi revenit politiei secrete est-germane, iar serviciile secrete bulgare ar fi servit drept „acoperire”, caci initial au fost anchetati si trei cetateni bulgari suspectati de implicare, insa nu au existat probe suficiente in acest sens. In 2002, Suveranul Pontif, aflat in vizita in Bulgaria, a declarat ca nu a crezut niciodata in ipoteza unei „filiere bulgare”.

Ioan BOTIS
ibotis@gazetademaramures.ro

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=4136

Scris de Admin 16.05.06 20:05

PSIONII
Cel [color:59b2=#0494e1! important]mai bun spion este acela care oferă informaţii de calitate fără să fie prins. Cam aşa ar putea suna crezul tuturor agenţiilor secrete. Iar pentru a reuşi ceva, e nevoie fie de foarte multă abilitate, fie de capacitatea de a spiona de la distanţă, cu puterea minţii. Este, oare, posibil?
http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/psionii/2156/

Scris de Admin 15.05.06 21:26

Rachetele din Octombrie

Oficiali americani au afirmat în timpul crizei rachetelor din Cuba cã
sperã ca o reflectare la evenimentele petrecute în urmã cu 40 de ani
sã ajute la clarificarea circumstantelor în care omenirea a fost pe
muchie de a fi aruncatã într-un rãzboi nuclear.

„Cum s-a întâmplat?" Cât de aproape am fost fatã de declansarea
rãzboiului nuclear? De ce nu a început rãzboiul nuclear? Ce concluzii
pot fi trase pentru reducerea riscului decalnsãrii rãzboiului
nuclear?" a afirmat Robert McNamara, Secretarul Apãrãrii din timpul
presedintelui John F. Kennedy.

În discursul sãu din ajunul conferintei de trei zile, ce are ca
invitati oficiali cheie americani, cubanezi si rusi, McNamara a spus
cã a rãmas uimit, la o întâlnire similarã, în Havana, când si-a dat
seama de numãrul extraordinar de mare de rachete sovietice ce erau
pãstrate în Cuba.

Fostii oficiali americani nu au stiut „cã ati avut 162 de arme
nucleare pe teritoriul vostru …riscând viata a 90 de milioane de
americani," a mai precizat McNamara.

„Când l-am întrebat pe presedintele Castro ce s-ar fi întâmplat dacã
ar fi atacat sovieticii, acesta a rãspuns: Am fi dispãrut", a mai
adãugat fostul secretar american.

http://www.observator.info/arhiva/2002/octombrie/1213
20octombrie/ob9.html#5

Scris de Admin 13.05.06 18:00

IARNA “PRIMAVERII DE LA PRAGA”
IN DIMINEATA lui 21 august 1968, Europa s-a trezit in stare de soc. Sute de blindate si aproape 300.000 de soldati din tari membre ale Pactului de la Varsovia (foto: lideri militari ai TdV intr-o reuniune) intrasera in timpul noptii in Cehoslovacia, la decizia dictatorului sovietic Leonid Brejnev. Agresorii proveneau din cinci tari: URSS, Polonia, Bulgaria, Germania de Est, Ungaria. >>>>>
http://ro.altermedia.info/calendar/iarna-primaverii-de-la-praga_2601.html

Scris de Admin 19.04.06 18:40

EXTRAORDINAR!
Moartea suspectă a ultimilor lideri ai URSS
Coborînd, noaptea tîrziu, treptele avionului care aterizase pe pista pustie a aeroportului unde mă astepta o masină, am fost cuprins de oarecare tristete si de o imensă neliniste... Să fie, oare, posibil să ne pierdem conducătorul la numai 10 luni de la alegerea lui? Si cîte sperante ne puseserăm în el!“. Asa îsi descrie Evgheni Ceazov, fostul medic al Kremlinului, în cartea sa „Sănătate si putere“, simtămintele care îl încercau atunci cînd a fost chemat urgent în Crimeea pentru a-l vedea pe Andropov, a cărui sănătate se deteriorase în mod neasteptat. Să-i dăm cuvîntul lui Ceazov: „Era 30 septembrie 1983. Mentionez această dată, pentru că din acel moment s-a urmărit ultimul stadiu al bolii lui Andropov. Din octombrie 1983, el a încetat să mai conducă nemijlocit si concret Biroul Politic si Comitetul Central, Sovietul Suprem al URSS, si nu a mai apărut la Kremlin. Or, toate astea erau surprinzătoare. Totul a început de la o întîmplare absurdă ...“. Starea sănătătii lui Andropov s-a agravat subit. Pînă atunci, el se simtea bine, în pofida bolii cronice de rinichi de care suferea. Dar, în timpul unei plimbări, s-a asezat pe o bancă de ciment, a avut apoi frisoane, i-a apărut un flegmon, care a evoluat incredibil de rapid, acesta trebuind să fie operat. Fortele organismului erau iremediabil subminate. Aceasta a fost evolutia stării sănătătii sale. Cine a provocat-o?
În cartea sa, E. Ceazov, care a fost un intim al multor pacienti de renume si a tratat mai multi lideri mondiali, oferă informatii concrete despre ei, făcînd referiri la lupta pentru putere. Prin firea sa, un antimistic, respingînd cu hotărîre tratamentele extrasenzoriale, Ceazov revine, totusi, în cursul relatării sale, la tema destinului si a fatalitătii care, în mod nemilos, i-au înfrînt succesiv pe conducătorii sovietici. Si aceasta, într-o perioadă de mare importantă pentru dezvoltarea relatiilor sovieto-americane. Se hotăra soarta destinderii, a dezarmării. Într-una din conferintele sale de presă, Reagan a făcut o glumă: „Mă voi duce în Rusia, a spus el, să discut cu liderul ei, atunci cînd va muri“. Si, într-adevăr, a venit doar după ce au murit L. Brejnev, I. Andropov, K. Cernenko, iar la putere s-a instalat M. Gorbaciov. Caracterizarea pe care E. Ceazov i-o făcea lui Brejnev se baza, mai ales, pe ultimii ani, cînd personalitatea liderului sovietic era în declin. Se trecea sub tăcere faptul că, pe vremea lui si cu participarea lui concretă, s-au semnat, de pildă, întelegerile de la Helsinki. E. Ceazov dă o înaltă apreciere eforturilor făcute de I. Andropov pentru a scoate tara din stagnare, pentru renasterea ei. „Incontestabil, scrie autorul cărtii, era un om total credincios, nu numai în cuvinte, ci si în fapte, ideilor socialismului si comunismului... În mod categoric, el era gata să apere orînduiala socialistă cu orice mijloace, crezînd, sincer, că serveste poporul. Se deosebea, însă, de cei care intraseră în partid pentru a face carieră, prin cinste si credintă sinceră în socialism“. E. Ceazov nu-l idolatriza pe Andropov, observînd că acesta gresea, deseori, izolîndu-se în biroul său si promovînd în functii de conducere oameni care, ulterior, nu i-au justificat sperantele. Si, totusi, el a fost cel care a început perestroika. Andropov avea un plan precis de modernizare a tării, care urma să devină si mai puternică. Moartea lui a întrerupt totul.
La sfîrsitul lui august 1983, Cernenko, succesorul lui Andropov, a mîncat peste alterat, primit de la ministrul de Interne Fedorciuk, care îsi petrecea concediul în Crimeea. O toxiinfectie gravă i-a provocat o insuficientă cardiacă si pulmonară. Din spital, Cernenko a fost externat ca invalid total. Revenind la evenimentele fatale anterioare, E. Ceazov subliniază, între ele, întîmplarea petrecută unuia dintre cei mai capabili oameni din conducerea sovietică, A. Kosîghin, la 1 august 1976. „O voce plină de îngrijorare anuntă că barca în care se afla Kosîghin s-a răsturnat, că acesta abia a putut fi salvat, iar acum se află în stare gravă la spitalul militar de lîngă Arhanghelsk, în apropiere de locul accidentului“. Persoană robustă si sportivă, Kosîghin făcea canotaj. „În timp ce vîslea, el si-a pierdut echilibrul si s-a răsturnat cu barca“. S-a emis supozitia că ar fi avut loc un accident cerebral. Desi nu a decedat, „el nu a mai fost apoi acela care lua curajos hotărîri – luptătorul care îsi apăra pînă la sfîrsit punctul de vedere, bine orientat în ceea ce priveste evolutia evenimentelor“. La 2 septembrie 1976, el a fost înlocuit în functia de presedinte al Consiliului de Ministri de către Tihonov, promovat de Brejnev.
După disparitia lui I. Andropov (februarie 1984), între liderii din acea vreme, cel mai puternic era ministrul Apărării, D. Ustinov. El a murit la sfîrsitul aceluiasi an. E. Ceazov scrie: „Moartea lui Ustinov a fost, într-o anumită măsură, absurdă si a lăsat ... multe semne de întrebare legate de cauzele si caracterul bolii. În toamna anului 1984 avuseseră loc manevre comune ale trupelor sovietice si cehoslovace pe teritoriul Cehoslovaciei. La ele au participat Ustinov si ministrul cehoslovac al Apărării, generalul Dzur. După manevre, Ustinov a simtit o indispozitie generală, a făcut o febră nu prea mare, iar analizele au indicat modificări pulmonare... O coincidentă socantă este faptul că aproximativ în acelasi timp, si cu acelasi diagnostic, s-a îmbolnăvit si generalul Dzur. A fost nevoie de o interventie chirurgicală urgentă. Din păcate, Ustinov a decedat ulterior, din cauza unei intoxicatii evolutive“.
E. Ceazov a constatat o agravare subită a stării sănătătii, cu final fatal, si la alti pacienti din străinătate – presedintele Egiptului, presedintele Algeriei, Boumedienne, si alti mari luptători pentru dezvoltarea lumii arabe.
Modificări inexplicabile au fost observate si în starea sănătătii lui L. Brejnev, perioadele de „absentă“, explicate prin sindromul astenic, alternau deseori la el cu perioade de luciditate si validitate. Cei care l-au însotit pe L. Brejnev în timpul vizitelor sale în Franta, în iunie 1977, îsi amintesc că o astfel de schimbare neasteptată a stării generale a provocat confuzie în rîndul francezilor. Un cunoscut demnitar din Franta a organizat un briefing cu ziaristii, în ajunul sosirii lui Brejnev, si a spus că este, practic, invalid. De altfel, demnitarul în cauză promovase într-o functie înaltă tocmai datorită faptului că obtinuse informatii despre boala gravă a predecesorului său si îsi pregătise mai din vreme campania electorală. Ce surprinsi au fost toti văzîndu-l pe Brejnev, nu numai cum urca scările, dar si cum purta, energic, discutii diplomatice dificile!
În străinătate, se urmăreste foarte atent starea sănătătii liderilor din tările prietene si neprietene. Există o întreagă „stiintă“ a prognozării sfîrsitului si înlocuirii conducătorilor, precum si a altor evenimente cu ecou în viata politică. Este o stiintă veche, ca de altfel si cea a „eliminării“ persoanelor incomode pentru a înlesni astfel drumul altora spre putere.
Să facem o scurtă incursiune în istorie. Este cunoscută intentia de la începutul anilor ’50, a lui A. Dulles, fost director al CIA, de a-l otrăvi pe Ciu En-Lai, cu ocazia unei vizite a acestuia într-o tară vecină, ca apoi să dea vina pe Moscova. Din ordinul său, pe lîngă CIA s-a creat unitatea supersecretă denumită „Potentialul mortii“ Dezvoltînd ideea, Richard Holmes, conducătorul Serviciilor Secrete, i-a propus sefului CIA, la 3 aprilie 1953, să instituie programul „pentru folosirea în secret a materialului bacteriologic si chimic“ Despre aceasta au scris cercetătorii americani Victor Marchetti (fost functionar al CIA) si John Marx, în cartea „CIA si cultul spionajului“. Cu elaborarea programului de folosire a bacteriilor si otrăvurilor – care trebuiau să nu lase urme si să fie greu de identificat – a fost însărcinat un absolvent al Colegiului din Manhattan, de profesie ecolog. În afară de asasinate, programul cuprindea si actiuni care provocau „incapacitatea“, degenerarea individului, dezintegrarea, robotizarea, schimbări ireversibile în psihic, gîndire, inclusiv metode oculte de influentă asupra creierului. Programul a primit denumirea de „Supracontrol asupra ratiunii“.
Despre amploarea programului vorbeste faptul că – asa cum recunoaste, în 1977, un alt director al CIA, Turner – era realizat pe bază de contracte cu 44 de colegii si universităti, 15 colective de cercetare, 80 de institutii si firme particulare. Pentru efectuarea de experiente (pe oameni), au fost alese 12 spitale si 3 case de corectie. Pentru a face economii, o parte dintre chimicale, de exemplu halucinogene de tip LSD, au fost testate pe un grup de „hippy“, vagabonzi si narcomani. De aceasta s-a ocupat, între altele, Timothy Lear, functionar CIA, iar un scamator de la circul din New York, Melholand, i-a instruit pe spioni cum să strecoare diferite substante în băuturile celor care urmau să devină victime ale unei noi „întîmplări ciudate“.
Agentura CIA din Leopoldsville a pregătit, pentru asasinarea lui Lumumba, un amestec de bacili ucigasi, inclusiv de bruceloză. Pentru presedintele Irakului, Kassem, s-a pregătit un lichid special cu otrăvuri ucigătoare. Pentru Fidel Castro (împotriva lui s-au comis peste 20 de tentative de asasinat) – trabucuri, cărti otrăvite; au fost puse la punct metode pentru lichidarea lui în timpul unei vînători subacvatice. O parte din mijloacele chimice s-au testat pe locuitorii din Peninsula Indochina, în timpul războiului din Vietnam si Cambodgia. O serie de veterani ai acestor războaie, aflati în zona de împrăstiere a otrăvurilor, s-au îmbolnăvit în mod irecuperabil.
De altfel, CIA nu a exclus nici posibilitătile directe de reprimare. Enumerarea victimelor tuturor atentatelor de acest gen ar ocupa mult loc. Este suficient să amintim soarta unor personalităti, cum ar fi Allende, Lumumba, Cabral, Boumedienne, Nasser, Bandaranaike, Ngo Din Dem, Trujillo, Indira Ghandi, A. Moro s.a., încercările de asasinare a conducătorilor Libiei si Irakului, pentru a avea o imagine despre amploarea activitătii „Potentialului mortii“.
Desi, după demascările Comisiei Church din SUA si indignarea manifestată de opinia publică împotriva „actiunii de transmitere a sentintei“ (cum se numeau asasinatele politice, în jargonul CIA), atentatele au scăzut oarecum în intensitate, acest lucru nu a influentat în mod sensibil amploarea operatiunilor secrete ale SUA în lume. Au fost lichidati adversarii lor deschisi, marionetele lor, sau partizanii independenti. Metodele au fost înlocuite cu altele, mai discrete. Pînă în prezent, nu este clar cine se ascunde în spatele asasinării fratilor Kennedy, în SUA. Între posibilele pete albe se află si „epurarea“ mai sus-amintită a esaloanelor superioare ale puterii URSS, care a precedat dezintegrarea acesteia.
Metoda „incapacitătii“ persoanelor indezirabile cuprinde si actiunea biologică bazată pe cunoasterea particularitătilor organismului, chiar si asupra psihicului, vizînd paralizarea creierului, „amorteala“ lui. În timpul lui Reagan, a fost adoptată o lege (nr. 12333, din decembrie 1981), care interzice doar implicarea directă a Guvernului SUA. Cealaltă parte a programului, referitoare la „controlul total asupra ratiunii si experientele pe oameni“, era permisă în continuare. „Consimtămîntul persoanei pe care se fac testele trebuie stipulat oficial“ – în SUA. Dar în afara tării? Este o întrebare, desigur, pur retorică.
Este imposibil să nu se constate o legătură între actiunile vizînd controlul asupra ratiunii si unele evenimente contemporane. Cartea lui E. Ceazov nu acordă credit nelimitat acestor posibilităti, prezentînd cazurile din punctul de vedere al medicului care nu acceptă metodele extrasenzoriale de actiune asupra organismului, sau chimioterapia artizanală, folosită în mod arbitrar în cazul lui L. Brejnev de o oarecare „soră N“, amintită în carte. Autorul respinge aceste metode, dar nu neagă o posibilă influentă. Mai mult, el se referă la strania evolutie a lui L. Brejnev care, după lungi perioade de absentă, „renăstea“. Activitatea Djunei Davitasvili este extrem de interesantă. Nimeni nu neagă capacitatea ei de a influenta organismul, inclusiv al celor pe care a aplicat metodele proprii de „masaj“ si „terapie de atingere“. Sînt bine cunoscute experientele lui Ciumak si Kaspirovski la granita actiunii hipnotice si chiar putin dincolo de această limită, asa cum demonstrează o serie de fotografii. Există însă si multe semne de întrebare. Cum au reusit ei ca, prin intermediul mass-media, mai ales al televiziunii, să supună întreaga populatie a tării unei actiuni sistematice asupra subconstientului iesit de sub control?
La Moscova s-au manifestat, în ultimii ani, preocupări privind posibilitătile de realizare efectivă a controlului asupra constiintei. Continuînd studiile CIA, aceste persoane au putut verifica pe populatie actiunea unor unde puternice care influentează capacitătile biologice ale organismului. Existenta acestui grup de persoane nu este secretă. Probabil, metodele lor sînt folosite în continuare. Cum se explică, oare, seria de sinucideri suspecte din tară si din străinătate, în ultima vreme?
Aceste întrebări se cer a fi puse întrucît, indiferent de actiunile la care ar fi supusă gîndirea oamenilor, indiferent de atacurile biologice la care am fi expusi prin metode superrafinate, omul

http://www.romare.ro/revro/curent/vitrina.htm

Scris de Admin 18.04.06 13:22

Razboiul cald al ''Razboiului rece''
Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de „containment” in intreg perimetrul estic al Asiei. Desi in politica SUA s-a remarcat o crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a zonei de ingradire a URSS, inca din perioada premergatoare razboiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru consolidarea acestui proces.

La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. In aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca interesele sovietice, suprimand totodata si un numar de revolte anti-comuniste.
SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze un guvern autohton in sud si sa se retraga cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere in mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Intre timp, in nord, sovieticii au contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene, sfarsind prin a-si retrage trupele in luna decembrie.
SUA au urmat exemplul sovieticilor, retragandu-si trupele, evitand astfel sa fie atrase in ostilitatile determinate de o invazie nord-coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pana in anul 1950, Coreea de Sud si-a consolidat securitatea interna, insa o serie de probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la nemultumiri, punand in dificultate administratia Rhee.
Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud, motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta, nedovedita insa, a unui numar de 77.000 de luptatori de guerila si a altor 500.000 de comunisti aflati in ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana, argumentand ca SUA nu vor interveni, din moment ce razboiul ar fi o problema interna a Coreei.
Stalin, desi nu la fel de increzator precum cei doi lideri asiatici, a incuviintat invazia, mizand pe un conflict de scurta durata si pe o victorie rapida a Nordului, evitand in acest fel o interventie americana. Dand dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS in conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat aceasta decizie, sustinand ca implicarea unuia sau a doua detasamente de tancuri sovietice in conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.

Reactia ONU

In timpul invaziei din 25 iunie 1950, presedintele american, Harry Truman, se afla in vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, in drum spre Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si de Austria (1938), cand pasivitatea democratiilor occidentale a incurajat escaladarea conflictului : “Daca aceasta actiune ar fi ramas fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial, asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al doilea… Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si principiile Natiunilor Unite erau amenintate in cazul in care acest atac neprovocat nu era stopat”, avea sa afirme Truman.
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului. Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat intr-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele Unite vor actiona sau nu.
Decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemul politic international. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era de asteptat, somatia a ramas fara raspuns, astfel incat SUA a extins ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud, stiind ca se va bucura de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite.
Este de presupus ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si in cazul in care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto in Consiliul de Securitate. In cele din urma, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth-ului britanic si Turciei au avut o importanta semnificativa.
Initial, ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in suport aerian si naval, considerandu-se, in ciuda scepticismului liderilor militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. In curand, insa (pana la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reusita invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administratia americana sa se intrebe ce va urma. Initial, SUA au declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de razboi, dar in timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Pe 27 septembrie 1950, MacArthur a fost instruit sa procedeze in consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gandire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. Pe 7 octombrie 1950, o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa „restabileasca ordinea in intreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri libere.

Interventia chineza

Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio ca tara sa se considera indreptatita sa intervina, daca trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea in conflict inca din iulie 1950, cand SUA a angajat trupe atat pe teritoriul Coreei de Sud cat si in Stramtoarea Taiwan. La acel moment, China a amanat invazia Taiwanului si a inceput pregatirea pentru „o interventie in razboiul coreean daca va fi necesar”.
O luna mai tarziu, Mao isi exprima ingrijorarea fata de o victorie a americanilor in Coreea, declarand ca ”in cazul in care Statele Unite imperialiste castiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o amenintare la adresa noastra”. La sfarsitul lunii septembrie, China se considera apta de a intra in razboi. Astfel pregatita si bazandu-se si pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong a decis, la doua zile dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38, sa intre in razboi la mijlocul lunii octombrie.
Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao a facut presiuni in vederea materializarii interventiei armate, astfel incat la data de 19 octombrie trupele chineze au patruns in forta in spatiul nord-coreean.
La sfarsitul lunii noiembrie, generalul MacArthur lanseaza ofensiva finala in dorinta de a atinge malurile fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, infrangerea suferita de trupele americane in bazinul Changjin, coroborata cu infrangerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala. Fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38.
La aproape trei saptamani de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturand Seulul si determinandu-l pe secretarul de stat Acheson sa declare, ulterior, aceasta inclestare ca fiind cea mai severa infrangere de la batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.

Negocieri esuate

Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de incetare a focului, esuate insa, in iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri. Acestea au fost deosebit de dure, intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului. O data solutionat acest aspect, in atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii prizonierilor de razboi impotriva vointei lor. Aproape jumatate dintre prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat sa se intoarca in tarile de origine.
Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive de propaganda, ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi inapoiati dupa Yalta. In octombrie 1952, Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au indoit de succesul unor operatiuni terestre fara o reimprospatare a trupelor. Reizbucnirea luptelor in octombrie-noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere.

Incetarea focului

Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea acestora fie spre „gatul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor chineze. In timpul vizitei sale in Coreea, presedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei incetari a focului in peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, intr-un cerc restrans „ca in absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom inceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului in Peninsula Coreea”. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Inca o data acestea au fost deosebit de dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean, Syngman Rhee la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Pana la urma, comunistii au renuntat la cererea lor privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de incetare a focului a fost semnat.

Bilant sumbru

Bilantul razboiului este infiorator. Au cazut victime conflictului: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni si 1,3 milioane de sud-coreeni (in mare majoritate civili). De asemenea, 34.000 de americani au murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfarsit, asa cum de altfel era si inainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru impartita decat Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era inca exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a incheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia. O importanta mult mai mare a avut-o insa efectul razboiului din Coreea asupra relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese inaintea izbucnirii razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, avand astfel posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumandu-si chiar riscul ca Rusia sa nu semneze tratatul. De asemenea, a intarit hotararea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon ramanea imobilizat in sfera de influenta a SUA.

O motivatie a razboiului

Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for de a intreprinde alte actiuni militare coercitive, pana la invazia americana din Kuweit. Dar, daca infruntarea din peninsula nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectiva, cu certitudine a adus alte castiguri comunitatii internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre in razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Razboiul din Coreea, a fost in cea mai mare parte a sa, un „razboi limitat”, ONU luptand nu atat pentru o victorie categorica, cat pentru a determina inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte in linii mari granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, in linii mari, practica sugerata de legile internationale privind legitima aparare.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1990

Scris de Admin 28.03.06 12:09

Organizatia raspandirii terorii

1 aprilie 1991 - desfiintarea Tratatului de la Varsovia
Tratatul de la Varsovia a reprezentat o organizatie militara a tarilor comuniste din Europa de Est, constituita prin pactul incheiat la 14 mai 1955 intre URSS, Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Romania, Bulgaria, Ungaria si Albania, in completarea precedentelor tratate bilaterale dintre URSS si tarile respective.

Dupa moartea lui Stalin (1953), climatul international a cunoscut o perioada de relativa ameliorare, chiar daca, in acelasi an, tancurile sovietice au intervenit pentru prima data in RDG, cu scopul de a zdrobi manifestatiile spontane ale muncitorilor din Berlinul de Est si din alte orase mari, provocate de masurile guvernamentale care inasprisera conditiile de munca.
In ianuarie 1954, o conferinta in patru asupra Germaniei a marcat, in ciuda esecului sau, reluarea dialogului dintre sovietici si occidentali. In acelasi an, la Geneva, s-a desfasurat conferinta care a pus capat razboiului din Indochina. Aproape in acelasi timp URSS a realizat reconcilierea cu Iugoslavia lui Tito si, in 1955, liderii celor patru mari puteri mondiale s-au intalnit la Geneva dupa o perioada de 10 ani. Spectrul razboiului parea sa indeparteze de continentul european.

Instrument la dispozitia Kremlinului

In ciuda acestor semne de usoara destindere, de o parte si de cealalta, neincrederea a ramas puternica. Anii 1956-1962 au cunoscut o alternanta a perioadelor de „dezghet” cu cele de tensiuni, care au dus pana la urma la criza rachetelor cubaneze din toamna anului 1962.
In mod paradoxal, in asceasta plina perioada de „dezghet” s-a incheiat procesul de constituire a celor doua blocuri militare. Parlamentul francez si italian respingand tratatul Comunitatii Europene a Apararii (octombrie 1954), Germania a fost admisa in octombrie 1955 in Alianta Atlantica, in urma unor acorduri semnate la Paris.
Sovieticii au replicat in mai 1955 prin infiintarea Tratatului de la Varsovia, care regrupa in jurul URSS democratiile populare din Europa de Est, cu exceptia Iugoslaviei. Aparut ca reactie la intrarea in NATO a Germaniei Federale, Tratatul de la Varsovia a avut o comanda unica incredintata unui ofiter sovietic.
Actul de constituire a Organizatiei - numit Tratatul de Prietenie, Colaborare si Ajutor Reciproc - s-a semnat la Varsovia la 14 mai 1955 de catre persoanele imputernicite cu autoritatea suprema in URSS, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Romania, Bulgaria si Albania (care s-a retras in 1968). Toti istoricii sunt de acord ca Tratatul s-a dorit o replica la Tratatul Nord-Atlantic (NATO), infiintat inca din 1949. In subsidiar, Pactul de la Varsovia era si un instrument la dispozitia liderilor de la Kremlin - de cele mai multe ori in acord cu liderii comunisti din tarile semnatare - de a impune si mentine, intr-o zona bine delimitata, un sistem de valori cat mai apropiat de cel existent in URSS si, prin aceasta, de a asigura influenta si dominatia acestei superputeri intr-un spatiu cat mai larg. In acest fel, echilibrul geopolitic si geostrategic instituit la sfarsitul razboiului se putea mentine chiar in conditii precare si intr-o dinamica avand mereu tendinta de a scapa de sub control si a capata o dezvoltare independenta.
Alaturi de alte organizatii politico-militare postbelice, NATO si Tratatul de la Varsovia reprezinta vectori importanti in economia “razboiului rece”. Vor fi, cu siguranta, multe studii si lucrari care vor incerca sa explice de ce a fost obligat sa cedeze Pactul de la Varsovia in aceasta confruntare. Intre numeroasele explicatii, cele de natura organizatorica militara pot fi si ele luate in calcul. Divergentele din jurul Statutului Comandamentului Unit al Fortelor Armate ale statelor participante la Tratatul de la Varsovia sunt o parte componenta.
In ziua in care s-a semnat Tratatul de la Varsovia s-a hotarat si constituirea Fortelor Armate Unite, fiind numit comandant maresalul Uniunii Sovietice, I.S. Konev. Tot atunci s-a decis ca acesta sa aiba loctiitori pe ministrii apararii din tarile semnatare ale Tratatului, iar Statul Major urma sa functioneze la Moscova, condus de generalul de armata A.I. Antonov. Problema Fortelor Armate Unificate (aceasta a fost sintagma in primele documente oficiale) urma sa se rezolve mai tarziu.
“Republica Populara Romana a fost parte semnatara a Tratatului de la Varsovia. Treptat, ea a ridicat o serie de obiectii fata de Statutul acestei organizatii. Cum se explica intransigenta romaneasca in probleme formale, de procedura, dupa ce a semnat, deci a fost de acord cu Tratatul prin care s-a infiintat alianta? Care este substratul atitudinii manifestate mai ales dupa anul 1963? Documentele la care avem acces nu ne permit un raspuns complet la toate intrebarile de mai sus. Istorici si politologi cauta sa descifreze cat mai multe din tainele care se ascund in spatele acestei aparent puternice organizatii politico-militare: care au fost ratiunile infiintarii ei, scopurile, actiunile si eficienta acestora in cei peste 35 de ani de existenta”, afirma Alexandru Osca.
Bazandu-se pe prevederile Tratatului de la Varsovia, conducatorii sovieticii au recurs in doua randuri la interventii militare demonstrative: in Ungaria (1956) si Cehoslovacia (1968).
Ca urmare a prabusirii regimurilor comuniste din Europa rasariteana, Tratatul de la Varsovia a fost dizolvat la 1 aprilie 1991. „De facto”, alianta, care grupa o parte din tarile fostului bloc comunist, isi daduse sfarsitul cu cel putin cativa ani mai devreme.

Marele adversar occidental

Dupa 1945, notiunea de aparare occidentala si-a pierdut incet din sensul antigerman. Marele pericol care ameninta civilizatia Europei era URSS, iar constituirea „lagarului socialist” a modificat atitudinea Occidentului. Constiente de inexistenta unui pericol german, dar si de amenintarea sovietica, SUA si statele Europei occidentale au ajuns la o identitate de opinii cu privire la necesitatea semnarii unui pact privitor la zona Atlanticului. In 1949, La Washington, era semnat actul prin care era fondata Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Statele fondatoare ale organizatiei erau: SUA, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Islanda, Canada, Italia, Danemarca, Norvegia si Portugalia. Dupa trei ani, alianta era extinsa prin admiterea Greciei si Turciei, iar in 1955 prin aderarea RFG. Alianta avea un caracter de aparare, iar statele membre se angajau sa mentina pacea si securitatea in Europa si America de Nord. In plus, orice atac impotriva unei tari membre era considerat a fi indreptat impotriva tuturor membrilor aliantei.

Maresalul care a negat suprematia Kremlinului

Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, maresalul Iosif Broz Tito a indraznit in repetate randuri sa nege suprematia Kremlinului. Tito a pretins dreptul partidului sau la un statut politic independent, optand pentru ceea ce a numit „calea iugoslava spre comunism”.
Prima sfidare a Moscovei de catre iugoslavii lui Tito a fost inregistrata in 1948, atunci cand rusii au convocat o reuniune a Cominformului, reuniune la care iugoslavii au refuzat sa participe. Sovieticii au incercat sa-l inlature pe Tito de la putere, dar toate incercarile lor s-au soldat cu esecuri. Consecvent cu principiile pe care le enuntase, Tito a refuzat si ideea participarii Iugoslaviei la o organizatie dominata de sovietici. „Ajunge sa ridic doar degetul mic si Tito nu va mai fi, a zis Stalin. Noi am platit scump aceasta ridicare a degetului mic. Tito nu a cazut. De ce? Motivul este ca... Tito avea in spatele lui un stat si un popor care trecusera prin scoala grea a luptei pentru libertate si independenta, un popor care isi sustinea conducatorii”, avea sa afirme Hrusciov.

Revolta maghiara

In Ungaria, armata sovietica avea trupe stationate in 1956. Acestea au intervenit in doua randuri: in 24 octombrie si in 4 noiembrie. Lupte grele s-au dat pana la jumatatea lunii noiembrie, atat in capitala Ungariei cat si in muntii Mecsek. Infruntarile armate au reizbucnit in decembrie, legate de manifestatiile de strada. Moartea violenta si amenintarea ei, element esential al terorii, au facut parte din viata cotidiana maghiara timp de cateva saptamani. In timpul luptelor, unitatile militare si sovietice au ucis in jur de 3.000 de persoane, doua treimi dintre ele la Budapesta; aproape 15.000 au fost ranite. Armata sovietica si fortele de represiune maghiare au inregistrat 350 de morti.
Represiunea care a urmat dupa zdrobirea revolutiei maghiare si in care politia militara sovietica s-a dovedit foarte activa pana la inceputul anului 1957 a atins mai mult de o suta de mii de persoane: cateva zeci de mii dintre acestea au fost trimise in lagare reinfiintate oficial. Aproximativ 26.000 de persoane au fost intemnitate; mai multe mii de unguri au fost deportate in URSS; 229 dintre insurgenti au fost condamnati la moarte si executati; in fine, 200.000 de persoane au scapat de represiune, emigrand.

Doctrine opuse

„Cred ca politica SUA trebuie sa sustina popoarele libere care rezista incercarilor de aservire pe care le fac minoritati inarmate sau presiuni straine... Trebuie sa ajutam popoarele libere sa-si faureasca destinul potrivit vointei lor...” - Doctrina Truman, 1947.
„Apar doua directii principale ale politicii internationale de dupa razboi ce corespund dispunerii in doua lagare, principale, de forte politice care activeaza pe arena mondiala: lagarul antiimperialist si democratic, si lagarul imperialist si antidemocratic.” - Doctrina Jdanov, 1947.

Conferinta secreta

Multa vreme s-au cautat explicatii pentru ceea ce a fost considerata o reactie tarzie a sovieticilor la infiintarea NATO. Studii mai recente demonstreaza ca strategii sovietici erau la curent cu preocuparile colegilor lor din Occident, iar reactia in plan politic-organizatoric a aparut mult mai devreme decat s-a stiut pana acum. In ianuarie 1951 (deci la mai putin de un an si jumatate de la infiintarea NATO), Stalin convoca responsabilii politici fideli din tarile de “democratie populara” europene intr-o conferinta secreta la Moscova si le-a fixat misiuni precise, intr-o conceptie unitara, pentru pregatirea fortelor armate din statele de unde proveneau. In acest scop, Stalin a stabilit si un orizont de timp: trei ani. Pentru a fi mai bine inteles, la finalul celor 16 minute cat a durat sedinta pe care a prezidat-o nemijlocit, “tatucul” le-a spus celor prezenti: “Atrag atentia ca cei 2-3 ani pe care-i avem inaintea noastra sunt un ragaz nu pentru a munci, ci pentru a ne inarma...”

Operatiunea „Dunarea”

Doisprezece ani dupa Ungaria, tancurile sovietice destinate sa raspandeasca teroarea in masa atacau Cehoslovacia. Interventia militara din 1968 trebuie distinsa de aceea din 1956, chiar daca urmarea acelasi scop: zdrobirea unei revolte populare indreptate impotriva „socialismului de tip sovietic”. Aceasta se deosebeste datorita intervalului de timp scurs, conjuncturii internationale si situatiei specifice a sistemului comunist mondial. Partea cea mai insemnata a trupelor de asalt a fost sovietica, dar au participat la operatiune alte patru tari din Tratatul de la Varsovia: Bulgaria, Ungaria, Polonia si RDG. „Tinem sa subliniem inca o diferenta fundamentala: in Cehoslovacia nu stationau pe teritoriul tarii unitati ale armatei sovietice ca in Ungaria anului 1946, tara invinsa care putea fi ocupata si in care diviziile sovietice interveneau in lupta armata care izbucnise in strada. Statul Major sovietic trebuia sa aiba in vedere eventualitatea unei rezistente armate la invazie din partea Cehoslovaciei, deci a unui razboi local, chiar european”, afirma Karel Bartosek. Invazia Cehoslovaciei a inceput la 20 august si a purtat numele de cod „Dunarea”. Cinci zile mai tarziu, Cehoslovacia era ocupata de 27 de divizii echipate cu 6.300 de tancuri, 800 de avioane, 2.000 de tunuri, regrupand aproximativ 400.000 de soldati. Pentru a avea masura exacta a angajamentului acestor mesageri ai terorii, amintim ca Hitler a cucerit in 1940 Franta cu 2.500 de tancuri, iar atacul impotriva Uniunii Sovietice l-a declansat cu 3.580 de blindate. N-a avut loc nici un razboi local, rezistenta la invazie a fost pasnica, neinarmata. Invadatorii au ucis totusi 90 de persoane, cele mai multe in Praga; peste 800 de cehi si slovaci au fost raniti. Numarul victimelor de partea trupelor de ocupatie a ramas, pana in prezent, necunoscut: stim doar ca cehii au ucis un soldat bulgar.

Ioan BOTIS
ibotis@gazetademaramures.ro

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=3661

Scris de Admin 25.03.06 19:30

Razboiul Rece
http://www.clopotel.ro/enciclopedia/Razboaie_Razboiul_Rece-433.html

Scris de Continut sponsorizat

Razboiul Rece

Razboiul Rece

Kazahstan versus Los Alamos

Cronologia Razboiului Rece

Romania a fost la un pas de o invazie sovietica

Criza rachetelor cubaneze

Trei zile fierbinti pentru URSS

Sampanie si spionaj

ADIEREA NOULUI RĂZBOI RECE

Domniile ..tarilor sovietici..

PSIONII

Rachetele din Octombrie

IARNA PRIMAVERII DE LA PRAGA

Moartea suspectă a ultimilor lideri ai URSS

Razboiul cald al ''Razboiului rece''

Organizatia raspandirii terorii

Razboiul Rece

Re: Razboiul Rece