Razboiul Rece

Povestea incredibilă a omului care și-a bătut joc de Războiul Rece


Povestea lui Mathias Rust, un german ajuns azi la 43 de ani, are ca principală bornă aventura incredibilă trăită și încheiată pe 28 mai 1987, chiar în celebra Piață Roșie din Msocova. Plecat din Finlanda spre Moscova, la bordul unui avion Cessna 172, de mici dimensiuni, Rust a fost interceptat de mai multe patrule aeriene, în zborul său deasupra teritoriului sovietic, dar a avut un noroc incredibil, nefiind doborât, în ciuda încălcării grave a regulamentelor în vigoare.

• 
  

Reținut în momentul aterizării, Rust a declarat că a efectuat acest zbor tocmai pentru a detensiona atmosfera existentă între Vest și Est, acel teribil "Război Rece". Faptul că a reușit să "păcălească" multe din sistemele de securitate ale sovieticilor, aterizând chiar în Piața Roșie, simbolul rușilor, a atras imediat demiterea ministrului Apărării al URSS, Sergei Sokolov, dar și a altor câțiva înalți demnitari.
Rust a plecat pe 13 mai 1987 din Hamburg spre Helsinki (Finlanda), iar în dimineața zilei de 28 mai, după realimentare, a anunțat turnul de control al aeroportului din Helsinki că va zbura spre Stockholm (Suedia). Imediat după decolare, însă, a schimbat direcția și și-a pus planul în aplicare, aterizând la Moscova, chiar în Piața Roșie, în jurul orei 19.


Ulterior performanței sale incredibile, în septembrie 1987, Mathias Rust a fost judecat de un tribunal din Moscova și condamnat la 4 ani de pușcărie, fiind trimis în detenție la închisoarea Lefortovo. A fost eliberat însă de Gorbaciov, șeful suprem al URSS, ca un gest de favoare după o întâlnire cu președintele american Ronald Reagan, și s-a reîntors în Germania Federală pe 3 august 1988.
Internat în 1989 într-un spital, Rust a înjunghiat o femeie care îi refuzase avansurile, fiind condamnat apoi la 4 ani de închisoare pentru fapta sa. După 15 luni, a fost eliberat.
Pe plan personal, în 1996, Mathias s-a logodit cu fata unui foarte bogat distribuitor indian de ceai, cinci ani mai târziu fiind prins când fura un pulover de cașmir dintr-u n magazin și condamnat inițial la plata a 10.000 de mărci germane. La recurs, totalul amenzii a coborât la 600 de mărci. A mai furat și în 2005 bunuri în valoare de 1500 de euro, dar a scăpat din nou fără condamnare. În 2009, Rust a devenit jucător profesionist de poker, doar o nouă etapă din fascinantă viață a omului care a demonstrat în 1987 că Războiul Rece poate fi luat uneori și peste picior, cu toate riscurile de rigoare.

Pactul de la Varsovia
Pactul de la Varsovia sau Tratatul de la Varsovia, numit in mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare si asistenta mutuala a fost o alianta militara a tarilor din Europa Rasariteana si din Blocul Rasaritean, care voiau sa se apere impotriva amenintarii pe care o percepeau din partea aliantei NATO (care a fost fondata in 1949).



Crearea Pactului de la Varsovia a fost grabita de integrarea Germaniei de Vest "remilitarizata" in NATO prin ratificarea de catre tarile ocidentale a Intelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varsovia a fost initiat de catre Nikita Hrusciov in 1955 si a fost semnat la Varsovia pe 14 mai 1955. Pactul si-a incetat existenta pe 3 martie 1991 si a fost in mod oficial dizolvat la intalnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991. Toate statele comuniste ale Europei Rasaritene au semnat acest pact, (cu exceptia Iugoslaviei).
Membrii Pactului de la Varsovia si-au luat angajamentul sa se apere unii pe altii, daca unul sau mai multi dintre ei erau atacati. Tratatul declara de asemenea ca semnatarii isi bazau relatiile pe principiul neinterventiei in afacerile interne si pe respectul suveranitatii si independentei nationale – pana la urma, aceste principii vor fi incalcate mai tarziu in cazul interventiilor din Ungaria - (1956) si Cehoslovacia - (1968). Albania a incetat sa mai fie membru activ al aliantei in 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criza in care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras in mod oficial din Pact in 1968.
Dupa terminarea oficiala a celui de-al doilea razboi mondial, in conformitate cu discursul lui W. Churchill (prim ministru al Regatului Unit la acea data), de la Fulton, s-a declansat Razboiul rece si a aparut conceptul de cortina de fier. Urmare a politicii consecvente de aparare a sistemului economic si politic (implicit a intereselor economice ale marelui capital din lumea occidentala) trupele germane, in calitate de "prizonieri", aflate pe teritoriul Germaniei de Vest au fost reinarmate si au constituit baza viitorului "Bundeswehr" - armata regulata a Pe fondul evenimentelor din 1948 din Cehoslovacia (expulzari ale etnicilor germani, alegeri, reconstructie economica) apare infiltrarea agentilor serviciilor speciale ale S.U.A. si Marii Britanii cu rol de "agitatori". Existand cauza, trupele sovietice nu parasesc Europa Centrala si de Est cucerita-eliberata, stationand pe teritoriol mai multor state. Aflate pe linia de demarcatie dintre cele doua blocuri foste aliate, armata sovietica nu a plecat din Ungaria decat dupa dizolvarea Tratatului de la Varsovia. In timpul revolutiei maghiare din 1956, guvernul ungar s-a impartit in doua fractiuni, una condusa de Imre Nagy iar alta condusa de János Kádár. Pentru a ajuta la scaderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras partial (si-au redus numarul) din Ungaria pe durata disputelor interne. Cand fractiunea lui Imre Nagy a declarat ca Ungaria s-a retras din alianta iar partizanii sai au atacat unitatile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica iar militarii Tratatului de la Varsovia au reintrat in tara in octombrie 1956 la cererea lui János Kádár si a factiunii sale, iar rezistenta (impropriu spus daca trupele sovietice ar fi parasit vreodata Ungaria) maghiara (partial sprijinita moral, militar si mai ales financiariar de catre N.A.T.O.) a fost infranta in doua saptamani.

Fortele Tratatului (Pactului) de la Varsovia au fost folosite si in luna august 1968, dupa declararea-declansarea evenimentelor interne din Cehia Primaverii de la Praga, cand a fost invadata Cehoslovacia pentru a pune capat reformelor puse in practica de guvernul lui Alexander Dubèek. Seful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denuntase deja, intr-o conferinta de presa televizata, Tratatul de la Varsovia ca pe o alianta inegala si declarase ca armata cehoslovaca era pregatita sa apere, prin lupta daca era necesar, suveranitatea tarii. Pe 20 august 1968, o forta constituita din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat in Cehoslovacia sprijinita si de o divizie maghiara, doua est-germane, una bulgara si doua poloneze.

Romania a fost contra interventiei si in consecinta a refuzat sa contribuie cu trupe. Aceasta interventie a fost explicata de Doctrina Brejnev care afirma ca: "Atunci cand forte care sunt ostile socialismului incearca sa deturneze catre capitalism dezvoltarea unor tari socialiste, acest fapt nu devine numai o problema a tarii in discutie, dar si o problema si o preocupare a tuturor tarilor socialiste." In mod implicit, acesta doctrina rezerva chiar conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini "socialismul" si "capitalismul" in conformitate cu propriile interese. Dupa invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras in mod formal din Pactul de la Varsovia, desi aceasta tara incetase sa mai sprijine pactul inca din 1962. Conducatorul Romaniei, Nicolae Ceausescu, a denuntat invazia atat ca pe o violare a legilor internationale, cat si ca pe o incalcare a principiilor de neinterventie mutuala in afacerile interne, spunand ca autoapararea colectiva impotriva agresiunii externe era singura misiune autorizata a Pactului de la Varsovia. S-a sustinut ideea ca politica de distantare a regimului comunist din Romania de URSS ar fi fost, in realitate, regizata de Kremlin pentru a induce in eroare Occidentul si a folosi Romania ca un cal troian sui generis pentru a avea acces la tehnologia de varf occidentala si in masura posibilitatilor, la unele secrete politice sau chiar militare. Mitingul din piata palatului, organizat, la 21 august 1968, pentru a condamna interventia in Cehoslovacia a fost si el prezentat ca un posibil aranjament intre Brejnev si Ceausescu pentru a-i face pe occidentali sa creada ca Romania dispunea de o larga marja de manevra in cadrul Tratatului de la Varsovia. Este ciudat de constatat ca astfel de teze au circulat si circula numai in mediile romanesti si in unele cercuri ale emigratiei maghiare in perioada razboiului rece. Nici unul dintre cercetatorii avizati, in primul rand cei straini, nu au pus la indoiala caracterul real, autentic al politicii de independenta a regimului comunist din Romania in anii `60-`80.

NATO si Pactul de la Varsovia nu au intrat niciodata in conflicte armate directe, dar au fost parti in Razboiul rece pentru mai mult de 35 de ani. In decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioada, a propus asa-numita Doctrina Sinatra, care statua ca Doctrina Brejnev avea sa fie abandonata iar tarile din Europa Rasariteana erau indreptatite sa faca ceea ce doreau. Cand a fost clar ca Uniunea Sovietica nu va mai folosi forta pentru a controla Pactul de la Varsovia, au inceput sa apara o serie de schimbari rapide in Europa Rasariteana in 1989. Noile guverne din tarile din Europa Rasariteana au inceput sa fie din ce in ce mai putin interesate de mentinerea Pactului de la Varsovia, iar in ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria si Polonia au anuntat ca se vor retrage din organizatia militara pana la 1 iulie al aceluiasi an. Bulgaria a luat o decizie asemanatoare in februarie si era clar ca pactul era practic mort. Pactul de la Varsovia a fost in mod oficial dizolvat la intalnirea de la Praga din 1 iulie 1991. Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varsovia: Republica Ceha, Ungaria si Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia s-au alaturat si ele Aliantei Nord-Atlantice in martie 2004.



NATO si Pactul de la Varsovia


NATO si Pactul de la Varsovia nu au intrat niciodata in conflicte armate directe, dar au fost parti in Razboiul rece pentru mai mult de 35 de ani. In decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioada, a propus asa-numita Doctrina Sinatra, care statua ca Doctrina Brejnev avea sa fie abandonata iar tarile din Europa Rasariteana erau indreptatite sa isi aleaga linia politica pe care vroiau sa o urmeze. Cand a fost clar ca Uniunea Sovietica nu va mai folosi forta pentru a controla Pactul de la Varsovia, au inceput sa apara o serie de schimbari rapide in Europa Rasariteana in 1989. Caderea regimurilor comuniste in Europa de Est a condus la destramarea Pactului de la Varsovia. In ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria si Polonia au anuntat ca se vor retrage din organizatia militara pana la 1 iulie al aceluiasi an. Bulgaria a luat o decizie asemanatoare in februarie. Pactul de la Varsovia a fost in mod oficial dizolvat la intalnirea de la Praga din 1 iulie 1991.



Planul de invadare a Romaniei

Datorita pozitiei critice a autoritatilor romane vizavi de patrunderea trupelor Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia, Romania a fost pe punctul de a deveni ea insasi victima unei asemenea interventii. In septembrie 1968, serviciile secrete britanice si olandeze reusisera sa afle detalii ale planului de invadare a Romaniei. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare si poloneze urmau sa invadeze Romania pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineata. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucuresti in ziua de 21 noiembrie un telex cu urmatorul continut: „Am analizat informatiile de ultima ora si am ajuns la concluzia ca rusii pregatesc in cel mai scurt timp o actiune militara impotriva Romaniei“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma sa se ridice la 150.000 de militari.

Pe frontul din Coreea au fost şi români! FOTOIoana Cruceanu şi Elena Zeleniuc, două veterane ale Crucii Roşii, au fost martorele primei manifestări „calde“ a Războiului Rece şi au bandajat, la capătul celălalt al lumii, rănile unui conflict care nu le aparţinea nici lor, şi nici celor două state combatante: Republica Populară Democrată Coreea şi Coreea de Sud. După jumătate de secol de istorie care nu a adus prea multe schimbări, cele două surori medicale îşi amintesc dramele zguduitoare ale peninsulei coreene, exact aşa cum s-au văzut ele din spatele frontului.


Între anii 1951 şi 1957, într-o perioadă în care România reinventa istoria şi lega noi prietenii diplomatice sub „drapelul“ roşu al secerei şi al ciocanului, 220 de voluntari, organizaţi în şapte echipe de medici şi surori medicale, părăseau ţara pentru a îngriji, la aproape 17.000 de kilometri distanţă, cicatricile unui război absurd. Ioana Cruceanu (86 de ani) şi Elena Zeleniuc (77 de ani) sunt doar două dintre eroinele anonime care au şters lacrimile şi au tratat rănile soldaţilor nord-coreeni într-un conflict care nu s-a încheiat niciodată.

Rezumatul frontului, aşa cum ajunsese el în Republica Populară Română, era simplu şi, ca toate celelalte informaţii, puternic denaturat. „Înainte de a pleca, noi ştiam aşa: Kim Ir Sen era văr ori frate cu Rhee Syngman. Ei s-au certat şi şi-au împărţit Coreea în două: primul în nord şi al doilea în sud. După un timp, cei din sud s-au hotărât să ocupe Coreea de Nord, cu ajutorul americanilor“, redă Ioana Cruceanu o parte din „lecţiile“ despre conflictul din Îndepărtatul Orient.


Peste 4 milioane de morţi şi răniţi


Dacă propaganda politică încă funcţiona perfect, imaginile din tranşee nu aveau însă cum să fie trucate. Pe frontul care fierbea, fără să ţină cont de legile nescrise ale sângelui, nu conta ce înseamnă Războiul Rece, iar orgoliile sovietice şi cele americane nu trebuiau explicate. Graniţa dintre cele două Corei, stabilită matematic la Yalta, de-a lungul paralelei de 38 de grade, a întipărit în memoria celor două surori medicale adevăratul război, cel cu peste 4 milioane de ­morţi şi răniţi.
Pentru sacrificiul lor, Ioana Cruceanu şi Elena Zeleniuc au fost decorate cu „Florence Nightingale“, cea mai înaltă distincţie ce poate fi acordată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva, au primit distincţii chiar de la „preşedintele etern“ Kim Ir Sen şi au fost medaliate în România comunistă şi democrată. Cea mai valoroasă recunoaştere a muncii lor rămâne însă fiecare „mulţumesc“ spus într-o limbă străină şi care nu avea nevoie de nicio traducere. „Singura noastră recompensă, pe care nu am putea s-o uităm niciodată, este privirea caldă a pacienţilor pe care am reuşit să-i vindecăm“, mărturiseşte Elena Zeleniuc, la cinci decenii distanţă de ce-au trăit pe front. Cele două surori medicale şi-au promis că niciunul dintre destinele mutilate în acea vreme, în care cerul promitea mai multe obuze decât stele, nu va fi uitat şi s-au ţinut de cuvânt. Fiecare dintre ele are câte un album stufos cu fotografii, pe care nepoţii şi oaspeţii îl ştiu pe de rost. Poveştile au rămas nemuritoare, deşi imaginile peste care încă nu s-a aşternut praful dau senzaţia că eroii îngrămădiţi pe hârtia îngălbenită de vreme au murit deja şi a doua oară. Citiţi în continuare în „Historia“ câteva crâmpeie din memoria vastă a unui război prea sinistru ca să nu fie real.


Ioana Cruceanu: Voluntar din curiozitate



Pentru Ioana Cruceanu, adevărata aventură a vieţii ei începe în anul 1943, într-un sat din tumultuosul Ardeal aflat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Deşi avea doar 17 ani şi crescuse într-o familie mare de „ţărani harnici şi gospodari“, Ioana Cruceanu a luat drumul Capitalei şi s-a înscris la Şcoala de Surori Profesioniste. La finalul războiului, învăţase deja „secretele“ meseriei şi începuse să profeseze la Spitalul Militar din Bucureşti. „În anii ’46-’48, era foamete mare în ţară“, îşi aminteşte veterana. Americanii nu mai veniseră, dar trimiteau, prin Crucea Roşie, diverse alimente pe care surorile le împărţeau la nevoiaşi. „Atunci am văzut pentru prima dată varză conservată, morcovi, ceapă sau cacao“, continuă aceasta, conturând un zâmbet complice.
Patru ani mai târziu, în 1952, dintr-o curiozitate copilărească – aşa cum îşi explică acum – se hotărăşte să se înscrie în cea de-a treia echipă ce urma să plece în Coreea. „Voiam să văd şi eu străinătatea şi ştiam că nu voi avea niciodată ocazia asta cu meseria pe care o aveam. Aşa că am acceptat să fiu voluntar. Nu ştiam foarte bine ce e acolo, mi se spusese că e război, dar nu mă aşteptam niciodată să văd atâta durere la un loc“.


Orbuţu’: „Te duci la măcel!“


Războiul îi furase tatăl, iar acasă mai rămăsese doar mama ei, bolnavă la inimă, aşa că s-a hotărât să tăinuiască plecarea. „Înainte de a pleca, voiam însă să vorbesc cu o persoană specială. La noi în sat locuia un om care s-a născut fără vedere. Noi îi spuneam «Orbuţu’». Şi omul ăsta dădea în transă, adică se concentra şi-ţi spunea ce avea să ţi se întâmple. Locuia la marginea unei păduri, destul de departe de sat, şi drumul până acolo era foarte obositor. Când am ajuns la el, i-am spus că vreau să plec într-o călătorie şi el, după ce a ticluit puţin, mi-a răspuns: «Eu nu te văd cât eşti de grasă, dacă eşti sau nu frumoasă ori puternică, dar văd că, acolo unde te duci, nu te duci să te relaxezi. Te duci la măcel! O să munceşti mult, foarte mult, dar o să te întorci întreagă. Deşi nu îmi dau seama unde poţi să pleci tu atât de departe, că ai să mergi şi pe apă, şi pe uscat, şi în zbor»“, îşi aminteşte veterana.


Figura palidă a lui Lenin


Înainte de a ajunge în infern şi a număra gloanţele pe masa de operaţie, surorilor li se pregătiseră diverse programe artistice, menite să le distragă de la grijile şi spaimele plecării. Şi cum, în România condusă mai mult de la Kremlin decât din Bucureşti, Moscova era oraşul făgăduinţei, voluntarii au fost duşi să vadă minunile socialismului pur. „Am stat o săptămână în Moscova. Primul lucru pe care l-am vizitat a fost metroul. Nu mai văzusem metrou niciodată! Am coborât pe scări rulante, pentru noi a fost extraordinar! Am fost apoi la Teatrul Balşoi şi am vizitat Kremlinul. Acolo, am văzut o sală plină de cadouri pe care Stalin le primise din partea statelor de ziua lui. Din partea României era o locomotivă fabricată la «23 August», iar franţujii trimiseseră steaguri zdrenţuite, care să reprezinte lupta lor pentru eliberare. Am fost şi la «Sala Coloanelor», am văzut unde era Lenin. Era palid şi oarecum trist, aşa mi s-a părut figura lui“, povesteşte, în amănunt, bătrâna şi se străduieşte să-şi termine povestea.

(Foto: Ioana Cruceanu, în costumul special de lucru din timpul iernii, costum căptuşit cu vatelină)

Haosul, durerea şi zgomotul obuzelor, pe care încă îl mai aude în dimineţile liniştite, se aflau însă, la momentul vizitei la Moscova, de partea cealaltă a Rusiei, la o distanţă de câteva zile în vestitul Transiberian. Acolo, la graniţa fragilă dintre cele două Corei, unde viaţa se consuma între tranşee, Ioana Cruceanu a strâns mii de amintiri. „Ne-au dus într-un camion fără prelată, pentru a vedea avioanele de pe cer care ne-ar putea bombarda“, şi războiul a început să-şi arate colţii.


„Nu pot să vă descriu oameni fără mâini, fără picioare...“


„Eu am fost repartizată la radiologie, adică lucram într-un buncăr săpat într-un deal şi acoperit cu frunze de copaci. În loc de geamuri, am pus tifon şi am lipit hârtie albă pe o parte şi pe cealaltă. Geamurile s-ar fi spart la primul bombardament. Aveam nişte sobe improvizate din butoaie de metal.

(Foto: Barăcile în care lucrau surorile medicale erau făcute cu lemn adus de la Reghin)

Era o gaură făcută în perete şi butoaiele erau aşezate cu fundul în cameră. Ne trezeam dimineaţa cu nările pline de funingine şi, dacă scăpam ceva pe jos, spuneam că a căzut în iad“ – o descriere pe cât de succintă, pe atât de tăioasă, a vieţii din spatele unui război care distrugea zilnic sute de destine. Despre oamenii pe care îi trata, Ioana Cruceanu preferă să nu amintească. „Ce rost mai are? Nu pot să vă descriu oameni fără mâini, fără picioare sau cu creierul pe afară. Nu, n-am uitat nimic, dar nu vreau să răscolesc acele clipe în care nu mai aveam timp nici de lacrimi“, spune bătrâna şi coboară privirea. Are o mulţime de fotografii şi încă păstrează ziarele vremii care scriau despre români. Nu ştie ce scrie, nu poate desluşi literele acelea, dar se mândreşte cu ele. „Ştiu, totuşi, că la capătul celălalt al lumii a rămas ceva din munca unor români, pe care au dăruit-o oamenilor fără să ceară nimic în schimb“.


La întoarcere, oprire în China, la Hotelul Păcii


Timpul se măsoară altfel atunci când dormi fără să ştii dacă vei vedea următorul răsărit, iar anul de voluntariat a trecut fără ca surorile să aibă timp să numere zilele rămase. „Am fost anunţaţi, din senin, că a venit următorul schimb din România. Am stat câteva zile cu ei, le-am predat lecţiile învăţate de noi şi ne-am pregătit de plecare. La întoarcere, în China, am stat la Hotelul Păcii. Nici măcar nu ne-a trecut prin minte această ironie. Mai târziu, când am ajuns la Novosibirsk, trenul a oprit în staţie. Am văzut pe geam că lumea se săruta şi se îmbrăţişa. Atunci a fost semnat armistiţiul“, îşi aminteşte Ioana Cruceanu. Era 27 iunie 1953, iar actul de pace era recunoscut de Comandamentul ONU, Coreea de Nord şi China. După aproape jumătate de deceniu, cei trei semnatari au rămas singurii.


Elena Zeleniuc: În prima echipă trimisă în Coreea de Nord


Pentru Elena Zeleniuc, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost scânteia care a pornit motorul unei vieţi dedicate oamenilor. Imaginile sinistre de pe Frontul de Est pe care le-a văzut când încă era prea mică să le înţeleagă i-au rămas întipărite în minte: „Am văzut asistenţi medicali care nu ştiau nici măcar să folosească garoul pentru a opri hemoragia. Atunci m-am hotărât că, dacă voi putea, voi contribui cu toată energia la salvarea oamenilor aflaţi în suferinţă“. Agitaţia care avea să devină o constantă pentru viaţa ei de mai târziu a început în anul 1949, când s-a înscris la prima şcoală sanitară de paraşutişti. Era soră medicală, era tânără, iar curajul vârstei nu putea fi măsurat. „Rămâi dator c-o moarte“, le spunea celor mai sceptici şi continua să-şi vadă visul.

Un an mai târziu, în februarie, la spitalul Elias a venit o echipă cu o propunere aparte: „Cine vrea să meargă în Coreea?“. Războiul nu începuse de mult timp, dar cei care deja se întorceau de pe front aveau nevoie de îngrijiri. „Eu am ridicat mâna. Când a aflat persoana la care stăteam în gazdă de hotărârea mea, mi-a spus că ar trebui să mă duc la psiholog“, se amuză acum Elena Zeleniuc. Atunci însă n-a ascultat pe nimeni şi, „din dragoste pentru oameni“, a plecat în prima echipă de cadre medicale ajunse în Coreea de Nord, alături de alţi 18 voluntari. „Celelalte state au trimis doar ajutoare materiale, iar noi eram mândri că românii reuşesc să aducă ceva în plus unei ţări paralizate de obuze“, îşi aminteşte bătrâna. O dată ajunsă în mijlocul războiului, zâmbetul şi entuziasmul au început, treptat, să i se şteargă de pe figură. „Când am ajuns, mă speriasem de faptul că nu cunoşteam limba, însă mi-am dat seama imediat că nici nu aveam nevoie să o ştiu. Când e vorba de suferinţă, există o limbă comună. Pentru a face bine cuiva nu-ţi trebuie niciun cod“.


Teribila „napalmă“ şi operaţiile în biserică


Elena Zeleniuc a reuşit să reziste ororilor războiului şi a păstrat cu ea cele mai crude istorii născute la graniţa dintre ideologii.

Traumele au rămas la fel de puternice, iar imaginile, la fel de vii ca pe front. „Îmi dau lacrimile când mă gândesc“, spune veterana şi se opreşte pentru a-şi trage răsuflarea. „Cea mai teribilă şi cutremurătoare imagine este cea lăsată în urmă de «napalma». Când ajungea pe corpul omenesc ardea tot! În timpul verii se infecta aşa rău, că stăteai ore întregi să pansezi un singur rănit“, îşi aminteşte Elena Zeleniuc.

Convenţia de la Geneva, care descria detaşat regulile războaielor, interzicea bombardamentele asupra şcolilor, spitalelor sau bisericilor. „Ştiind de «Convenţie», noi operam numai în biserică. La început s-a ţinut cont de aceste norme, dar după puţin timp niciun loc nu mai era ocrotit.

Totul se transforma, fără să ne dăm seama, într-un câmp de luptă“, iar agonia devenea numitorul comun al tuturor, indiferent de naţionalitate.
(Foto: Documentul care a purtat-o pe Elena Zeleniuc la celălalt capăt al lumii)







„Să nu ne lăsaţi aşa sluţi în viaţă“


În haosul din spatele frontului, Elena Zeleniuc a simţit pe pielea ei cât de relativă este durerea atunci când tot aerul pe care îl respiri miroase a praf de puşcă.

(Foto: Înainte de a pleca a doua oară pe front, soldaţii coreeni au dorit să păstreze imaginea celor care i-au îngrijit. Elena Zeleniuc, prima din dreapta jos)

„După un bombardament, o schijă mi-a zgâriat piciorul. L-a zgâriat aşa tare că au trecut 100 de ani şi semnul e tot aici. Eu, când am văzut în jurul meu câţi oameni sunt fără picioare, mă mai uitam la durerea mea? Nici nu i-am dat atenţie. Când m-a văzut doctorul Ion Ţurai, infecţia ajunsese deja până la os. Dacă nu îmi curăţa rana imediat, riscam să rămân fără picior, aşa că m-a luat în miez de noapte şi m-a operat. Înainte de intervenţie, am simţit cum anestezistului, un tânăr de 24 de ani care studiase în Europa, îi picurau lacrimile pe faţa mea. Am adormit imediat, dar n-am să uit până mor acest moment“. Asemenea unui epilog ce nu se încheie niciodată, finalul misiunii celor 18 voluntari a păstrat viu coşmarul din lumea întunecată a „dimineţilor liniştite“. „Să vă întoarceţi, când se termină războiul, şi să ne refaceţi faţa! Să nu ne lăsaţi aşa sluţi în viaţă“, strigau coreenii şi, deşi ştiau că mint, surorile n-aveau cum să nu le promită că vor reveni.

Cum a pierdut America războiul din Vietnam pe televiziune
Puţine conflicte armate contemporane au fost mediatizate ideologic atât de intens precum cel din Vietnam. Ambele tabere ale Războiului Rece au exploatat propagandistic fără jenă sutele de mii de morţi şi suferinţele cumplite cauzate de acest război. Până la urmă, militarii americani s-au considerat victorioşi în teren, dar au afirmat că victoria le-a fost furată pe micile ecrane ale televizoarelor. Sindromul vietnamez s-a vindecat abia în nisipurile Golfului Persic, în războiul anti-irakian din 1991.
Războiul din Vietnam a început în anii ’50 ca unul tipic colonial, soldat cu înfrângerea francezilor la Dien Bien Phu, în 1954. A continuat, în baza principiului dominoului, pentru îndiguirea ofensivei comuniste în Asia de Sud-Est. S-a terminat în aprilie 1975, cu sute de mii de victime şi prin victoria khmerilor roşii la Phnom-Penh şi a nord-vietnamezilor la Saigon, fără ca teoria dominoului să se verifice.
Cu toate că generalul Westmoreland, comandantul forţelor americane în Vietnam, a susţinut public profesionalismul şi moralul ridicat al trupelor sale, John Colvin, consulul general britanic la Hanoi în perioada 1965-1967, descria astfel atmosfera generală ce domnea în rândul soldaţilor americani: „În aceşti ani (1969-1972), efortul militar al Statelor Unite a fost diluat de consumul de droguri, indisciplină, slabă comandă, dezertări, asasinări de ofiţeri şi subofiţeri, confruntări între albi şi negri.“
Mesajele americane: „Vino acasă“ şi „Bani pentru arme“


Cel mai vast program de operaţii psihologice (psyop) derulat de militarii americani în Vietnam s-a numit „Vino acasă“ şi a fost iniţiat încă din 1963. Atât luptătorilor de gherilă, cât şi combatanţilor nord-vietnamezi li se oferea iertarea şi exonerarea de represalii pentru vina de a fi luptat de partea comuniştilor în schimbul predării. Cuvântul „predare“ a fost însă ocolit cu grijă în mesajele lansate prin programul „Vino acasă“. Cei ce se predau erau ţinuţi 45-60 de zile în centre special amenajate, după care erau eliberaţi şi li se dădea chiar şi o sumă de bani, cu titlul de „cheltuieli pentru mâncare“.
Americanii ştiau foarte bine că aceia care se predaseră nu se mai puteau întoarce să lupte în tabăra adversă, unde nu ar fi avut parte de nicio milă. Pentru a-i convinge pe luptătorii din Vietcong şi pe soldaţii nord-vietnamezi de avantajele programului „Vino acasă“, au fost trimise echipe speciale în satele vietnameze, au fost folosite staţii de amplificare mobile, s-au răspândit milioane de fluturaşi cu titlu de „paşaport de trecere“, a fost editată chiar şi o revistă color de 62 de pagini, bilunară, intitulată „Long Me“ (al cărei colectiv redacţional era format din foşti propagandişti comunişti vietnamezi), destinată familiilor sud-vietnameze şi distribuită prin preoţi, mici comercianţi, profesori de şcoală, şoferi de autobuze.
O secvenţă aparte a programului „Vino acasă“ a constituit-o campania „Bani pentru arme“, prin care erau oferite diferite sume de bani celor care predau orice categorie de armament inamic sau dezvăluiau amplasamente sau depozite ale acestuia. În stilul pragmatismului tipic american a fost făcut chiar şi un calcul de eficienţă al programului „Vino acasă“. Astfel, pentru fiecare dintre cei 75.000 de dezertori Vietcong înregistraţi pe durata războiului s-au cheltuit câte 127 de dolari, ceea ce a reprezentat 9.500.000 de dolari, mult mai puţin faţă de 2,25 de miliarde de dolari, cât ar fi costat neutralizarea prin luptă a dezertorilor (300 de dolari de fiecare).
„Humidor“ şi „Scrisori otrăvite de la prieteni“


. Misiunile PSYOP negru au fost încredinţate nu armatei regulate, ci unei unităţi speciale SOG (Studies&Observation Group-OPS 33), formate din voluntari proveniţi din unităţile speciale ale beretelor verzi, comandourile forţelor aeriene şi trupe SEALs. Bugetul alocat acestei unităţi a fost de 3,7 milioane de dolari în 1967. Principiul de bază al acţiunilor de propagandă SOG era exploatarea la maximum a punctelor psihologice slabe ale adversarului. SOG a executat cu succes două operaţiuni secrete majore de subminare psihologică a nord-vietnamezilor: proiectul „Humidor“ şi cel al „Scrisorilor otrăvite de la prieteni“ („Poison Pen Letters“).
Proiectul „Humidor“ a constat în răpirea unor pescari nord-vietnamezi şi transportarea lor cu vase rapide pe o insulă din sud, unde fusese amenajată o aşa-zisă bază secretă de rezistenţă anticomunistă, aparţinând unei organizaţii numită „Sabia Sfântă a Ligii Patriotice“. Viteza mare a deplasării şi toată mizanscena creau pescarilor iluzia că respectiva bază se află chiar în apele teritoriale nord-vietnameze, iar organizaţia era deosebit de activă şi eficientă în lupta ei contra regimului de la Hanoi.
După un timp, pescarii erau eliberaţi şi duşi acasă cu aceeaşi viteză, pentru a putea relata despre cele văzute autorităţilor comuniste, care nu puteau rata interogatoriul fugarilor. Această acţiune urmărea crearea de false ţinte, derută şi chiar dezbinare în tabăra comunistă, căreia i se infiltra bănuiala că „Sabia Sfântă a Ligii Patriotice“ ar fi sponsorizată chiar de către aliaţii sovietici.
Proiectul denumit „Scrisori otrăvite de la prieteni“ urmărea discreditarea sau compromiterea unor oficialităţi comuniste nord-vietnameze, prin crearea de suspiciuni şi chiar de „dovezi“ privind implicarea acestora în acţiuni de spionaj sau trădare în favoarea americanilor. Personajelor vizate, selectate cu grijă pe baza unor date personale autentice, le erau trimise sute de scrisori, felicitări, cărţi poştale, expediate din Hong Kong sau Paris, care conţineau diferite elemente de natură să atragă atenţia cenzurii comuniste nord-vietnameze: felicitări de aniversare, atunci când nu era ziua lor de naştere, mesaje ascunse sub timbre sau prin mijloace chimice, privind vărsarea unor sume în conturi străine sau arestarea unor agenţi etc.
Pentru diseminarea mesajelor de natură subversivă, neasumate oficial, cuprinzând îndemnuri la distrugerea sau răsturnarea regimului comunist de la Hanoi, SOG a utilizat transmisiuni radio pirat. În acest scop, mii de aparate de radio cu tranzistori, ce nu puteau capta decât postul Radio Hanoi al SOG, au fost paraşutate în Vietnamul de Nord, asupra bazelor Vietcong, sau au fost abandonate prin locurile de afluenţă ale populaţiei.
„Lupta este mai puţin importantă decât propaganda“




(Grup de prizonieri americani „prezentat“ presei de către autorităţile nord-vietnameze pe aeroportul internaţional din Hanoi)
La rândul lor, operaţiunile de propagandă desfăşurate de nord-vietnamezi au ocupat, pe toată durata războiului, un rol prioritar, de maximă importanţă în planificarea şi desfăşurarea campaniilor militare. Responsabilii cu munca de propagandă au deţinut întotdeauna o poziţie de frunte în ierarhia comunistă, funcţie care le conferea putere şi autoritate în luarea deciziilor, spre deosebire de democraţiile occidentale, unde specialiştii în propagandă şi operaţiuni psihologice aveau statutul unor simpli tehnicieni, fie ei în uniformă sau civili.
Propaganda în sine era privită de către occidentali cu repulsie, ca o afacere murdară, plină de minciuni şi adevăruri deformate, spre deosebire de comunişti, care o considerau forţă motrice sănătoasă a întregului lor sistem. În unităţile Vietcong sau cele nord-vietnameze, sloganuri precum „Activităţile politice sunt mai importante decât cele militare“ sau „Lupta este mai puţin importantă decât propaganda“ au constituit pilonii unei îndoctrinări masive şi permanente, mergând până la fanatism, a tuturor luptătorilor comunişti, astfel încât chiar şi în cele mai grele sau extreme condiţii ei să dispună de resurse morale pentru a continua lupta, fără a se preda sau a se retrage.
Cadrele specializate în munca de propagandă de la om la om erau permanent active în toate concentrările de forţe comuniste, fie că se aflau într-un sat din junglă sau în bazele ascunse sub pământ. În niciun moment nu au fost neglijate şedinţele obligatorii de învăţământ politico-ideologic, paradele, demonstraţiile, propaganda vizuală prin afişe, lozinci, steaguri, portrete ale liderilor comunişti. Importanţa şi consecinţele acestei imense desfăşurări propagandistice comuniste în rândul propriilor adepţi nu au fost sesizate de către americani la dimensiunea lor reală, dar efectele s-au resimţit în timp în defavoarea Statelor Unite.
Risipind o cantitate enormă de bani şi mijloace, energie, timp şi resurse umane, autorităţile comuniste nord-vietnameze şi cele ale Frontului de Eliberare Naţională-Vietcong – acompaniate pe toate vocile de ţările şi partidele comuniste din lume – au transformat fiecare acţiune sau gest al lor într-un act de propagandă, repetând neîncetat, atât în străinătate, cât şi propriilor cetăţeni sau adepţi, politica şi punctul lor de vedere.
Pentru a limita la maximum dezertările, Vietcong-ul a utilizat mai ales comunicarea interpersonală – deosebit de pertinentă pentru mentalitatea vietnameză. Relatarea directă a unui fost prizonier al armatei sud-vietnameze sau americane despre ororile pe care le-a trăit şi minciunile lansate de regimul de la Saigon susţinut de americani aveau un efect mult mai mare asupra auditoriului decât lectura unui text sau afiş. Aceste mărturisiri publice exploatau o caracteristică psihologică specifică vietnamezilor, care sunt reticenţi în a lua hotărâri de unul singur, fiind stimulaţi în procesul decizional de acordul colectivităţii sau măcar al unei persoane de încredere.
„Dan van“, „dich van“, „binh van“


Vietcong-ul a utilizat trei categorii distincte de operaţiuni de influenţare psihologică, denumite „dan van“, „dich van“ şi „binh van“. Conceptul de „dan van“ reunea operaţiunile de suport psihologic în teritoriile controlate de Vietcong, în timp ce „dich van“ se referea la cele din zona sud-vietnameză şi americană de influenţă; „binh van“ cuprindea acele acţiuni de atragere a populaţiei sau chiar a militarilor din armata saigoneză în rândurile Frontului de Eliberare Naţională-Vietcong.
Tehnicile de persuasiune „binh van“ – cele mai delicate, dat fiindcă urmăreau întoarcerea unui număr cât mai mare de vietnamezi din tabăra duşmană – cuprindeau: promisiuni pentru un tratament binevoitor faţă de foştii servitori ai imperialiştilor şi chiar recompense băneşti pentru cei care, la dezertare, sustrăgeau sau distrugeau şi tehnica militară americană; constante ameninţări teroriste asupra vieţii personajelor-cheie din ierarhia politico-militară sud-vietnameză; utilizarea unor agenţi de influenţă pentru comunicarea directă cu militarii sud-vietnamezi sau familiile acestora; distribuirea a două cărţi cu cântece emoţionale, îmbibate cu idei comuniste, amestecate cu dragostea de ţară şi marile calităţi ale gherilei comuniste.
Propaganda americană zdrobită de pragurile culturale


În subordinea guvernului american funcţiona USIA-Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, iar unităţile militare americane PSYOP dispuneau de capacităţi de producţie audio-vizuală, grafică, radio, editare, cercetare şi analiză, precum şi de studiouri mobile, transmiţătoare şi staţii de amplificare. În final, nu mai puţin de nouă instituţii diferite au fost implicate în operaţiunile de influenţare psihologică sau de propagandă desfăşurate de americani în Vietnam.
Obiectivele stabilite pentru cei peste 250 de ofiţeri americani şi 600 de sud-vietnamezi antrenaţi în operaţiunile psihologice din Vietnam au fost: subminarea sprijinului popular acordat insurgenţilor comunişti; îmbunătăţirea imaginii guvernului sud-vietnamez; explicarea şi implicit, creşterea susţinerii populare pentru prezenţa şi politica americană în Vietnam; lărgirea suportului internaţional privind politica SUA în Vietnam. În ciuda uriaşelor resurse materiale şi umane consumate în Vietnam, americanii nu au reuşit să scape de imaginea „invadatorului străin“ şi a „exploatatorului colonial“ – teme predilecte, de mare audienţă şi penetrabilitate folosite de maşina de propagandă comunistă nord-vietnameză.
Un studiu realizat în 1968 de Human Science Research Incorporated, pe baza unui chestionar completat de 360 de vietnamezi şi 300 de americani, arăta că există cinci diferenţe majore între cele două popoare, care pot explica ineficienţa campaniilor PSYOP americane: dacă vietnamezii aveau o viziune mai pragmatică asupra naturii umane, americanii înclinau spre idealul moralităţii; vietnamezii aveau tendinţa de a accepta lucrurile aşa cum erau, în timp ce americanii erau preocupaţi de a controla mediul în care trăiau; vietnamezii păreau să trăiască mai mult în prezent, faţă de americani care erau gata să sacrifice prezentul pentru scopuri viitoare; pentru vietnamezi activitatea economică însemna doar câştig, în vreme ce americanii se gândeau mai ales la mijloacele de extindere; pentru a lua o decizie, vietnamezii aveau nevoie de aprobarea sfatului bătrânilor, faţă de americani care credeau în propria voinţă şi conştiinţă. În aceste condiţii, nu este de mirare că acele 50 de miliarde de fluturaşi paraşutaţi (câte 1.500 pentru fiecare vietnamez) au avut un efect minim (unele înfăţişau chiar pin-up-uri cu fete vietnameze, atrăgătoare pentru americani, dar contrastimulative pentru vietnamezi) sau că briefing-urile oficiale zilnice de la hotelul Continental Palace din Saigon au ajuns să fie ironizate de ziarişti drept „five o’clock foolies“.
Filmele care ne-au „explicat“ războiul




(Filmul „Rambo (First Blood)“, cu Sylvester Stallone în rolul principal, a avut un mare impact psihologic asupra cetăţenilor SUA. „Sindromul Vietnam“ bântuia încă societatea americană)

Spre deosebire de cel de-Al Doilea Război Mondial, în cazul Războiului din Vietnam Hollywood-ul nu a mai plecat cot la cot cu Pentagonul în lupta propagandistică.
Din lunga serie de filme având ca subiect principal această traumă serioasă a societăţii americane, cele împotriva războiului sunt mai numeroase şi mai convingătoare, în comparaţie cu producţiile în sprijinul intervenţiei militare în Indochina.
Cel mai vehement film susţinător al justeţei luptei SUA în Vietnam a fost „Beretele verzi“, regizat şi interpretat de John Wayne în 1968 (imediat după Ofensiva Tet şi dezvăluirea masacrului de la May Lai), film aprig criticat drept reacţionar, militarist şi primitiv anti-comunist.
Mai comerciale şi cu priză la public au fost însă trilogiile cinematografice de super-acţiune „Rambo“, cu Sylvester Stallone (lansat în 1982), şi „Dispăruţi în acţiune“, cu Chuck Norris (lansat în 1984), filme-revanşă înscrise în aşa-numitul cinema-reagan-ian conservator al anilor ’80, prin care s-a încercat exorcizarea înfrângerii şi umilinţei armatei SUA din anii ’60-’70.
Aceste filme nu au putut şterge însă amprenta mult mai puternică lăsată de creaţiile anti-război precum „Întoarcerea acasă“ din 1978, de Hal Ashby, cu Jane Fonda şi John Voigt, „Vânătorul de cerbi“ din 1979, de Michael Cimino, cu Robert de Niro şi Christopher Walken, „Platoon“ din 1986, de Oliver Stone, cu Tom Berenger, William Dafoe şi Charlie Sheen, sau „Născut pe 4 iulie“ din 1989, de Oliver Stone, cu Tom Cruise.
Scene de violenţă fizică şi psihică extremă, o imagine în general sumbră a armatei americane roasă de droguri şi sadism, absurditatea războiului şi incapacitatea veteranilor întorşi acasă de a-şi vindeca traumele şi a relua o viaţă normală au fost principalele imagini şi mesaje ale acestor filme, unele multi-oscarizate. „Am fost cândva soldaţi şi tineri“, realizat în 2001, cu Mel Gibson, este un film mult mai echilibrat emoţional şi ideologic, arătând că „sindromul vietnamez“ este pe cale de vindecare. Probabil, pentru a fi înlocuit de cel irakian.

«Fuck USA» sau cum au învins propagandistic sârbii NATO
Intervenţia NATO din 1999 împotriva Serbiei a fost însoţită de un amplu război propagandistic. La fel s-a întâmplat şi în perioada 1991-1995. De data aceasta, propaganda sârbă a învăţat din greşeli şi s-a ridicat la nivelul atacului mediatic al NATO. Cum a reuşit Belgradul această performanţă?
Învăţând lecţia amară a zdrobitoarelor înfrângeri mediatice şi imagologice suferite pe plan internaţional în timpul conflictelor cu croaţii şi bosniacii din anii 1991-1995, Belgradul şi-a luat din timp măsuri severe de precauţie. Legea privind Informaţiile Publice din 20 octombrie 1998 a asigurat justificarea legală a măsurilor represive şi de cenzură în plan mediatic ale regimului Miloşevici, chiar dacă ele contraveneau flagrant documentelor Naţiunilor Unite şi europene privind drepturile omului, libertăţii de expresie.
Conform acestor prevederi legale, mass-media sârbă nu mai putea difuza programe sau informaţii de provenienţă străină, dar şi internă, dacă acestea aveau „un conţinut politic sau propagandistic“ susceptibil de a induce populaţiei frică, panică sau defetism, afectând capacitatea de răspuns a cetăţenilor pentru apărarea integrităţii Republicii Serbia sau a Republicii Federative Iugoslavia.
Propaganda Belgradului
Imediat după ce au început atacurile aeriene ale NATO în 24 martie 1999, Ministerul Informaţiilor condus de reprezentantul Partidului Radical, Alecsander Vucic, a emis instrucţiuni obligatorii pentru toată mass-media din Iugoslavia, care cuprindeau linii directoare (media guide-lines) severe. Potrivit acestora, era interzisă difuzarea oricăror date privind pierderile armatei sau ale poliţiei, iar editorialele trebuiau să servească doar intereselor statului, fără nici cea mai mică urmă de panică sau defetism.

Dimpotrivă, au fost impuse permanente referiri la violarea Cartei Naţiunilor Unite, a drepturilor omului de către NATO, alianţă a cărei agresiune trebuia mereu amintită că nu era susţinută de toate naţiunile. Mai mulţi jurnalişti cunoscuţi au fost în continuare arestaţi, persecutaţi sau ameninţaţi în diferite moduri, culminând cu asasinarea în plină stradă, la 12 aprilie 1999, a lui Slavko Curuvija, patronul şi editorul lui „Dnevni Telegraf“, a cărui moarte a fost anunţată la Belgrad doar de cotidianul „Blic“.
În faţa acestor presiuni nimicitoare presa independentă sârbă a trebuit să se supună, pentru a putea supravieţui războiului, astfel încât să-şi poată face din nou auzită vocea după ieşirea din starea de război.
În toate formele sale, propaganda sârbă a ştiut să atingă corzile sensibile ale populaţiei şi să exploateze cu o maximă eficienţă resursele morale ale acesteia privind remarcabila şi tradiţionala sa capacitate de rezistenţă în faţa unui agresor mult mai puternic, astfel încât a reuşit să coaguleze cu adevărat un front de luptă sârbă anti-NATO, la care s-au raliat chiar şi oponenţii politici ai lui Miloşevici. Anihilarea opoziţiei anti-Miloşevici, ca urmare a declanşării bombardamentelor împotriva Iugoslaviei a fost atât de evidentă, încât ea a fost sesizată şi comentată de aproape toată mass-media internaţională, o voce distinctă şi pertinentă în acest sens fiind cea a jurnalistului BBC transmiţând din Belgrad, John Simpson.
Remarcabilă a fost abilitatea Ministerului Informaţiilor Publice de a valorifica printr-o repetiţie obsedantă pe piaţa internă şi a disemina pe cea externă imagini de mare impact propagandistic, cu efect emoţional garantat, în afară de cele cu victime şi distrugeri civile, destinate a contrabalansa pe cele cu valurile de refugiaţi kosovari, propuse de NATO. Astfel a fost cazul epavei fumegânde a avionului F-117A Stealth peste care dansau, jubilând, localnice solide, al celor trei infanterişti americani capturaţi la graniţa cu Macedonia, urmat de momentul de rugăciune comună a lui Miloşevici şi a popularului pastor american Jesse Jackson, al controversatei întâlniri Miloşevici-Rugova din 1 aprilie, al concertelor rock şi a manifestaţiilor anti-NATO şi pro-Miloşevici desfăşurate în centrul Belgradului. Reacţia autorităţilor iugoslave la ploaia de fluturaşi PSYOPS paraşutaţi de aviaţia NATO deasupra concentrărilor de militari şi a populaţiei civile a fost una de ridiculizare a acestora.
Propaganda Bruxelles-ului

După expulzarea forţată a majorităţii ziariştilor occidentali din Belgrad, la 26 martie, sub acuzaţii de spionaj şi propagandă împotriva Iugoslaviei, cei rămaşi sau reveniţi au fost supuşi unui aspru regim de supraveghere, constrângere şi cenzură, care a mers până la reţineri, arestări şi confiscări de materiale şi echipamente. Libertatea de mişcare în Belgrad şi în afara acestuia a jurnaliştilor străini a fost drastic limitată, pentru a fi direcţionată doar spre evenimentele de interes propagandistic ale Belgradului (doborârea, la 28 martie, a bombardierului american F-117A Stealth, lovirea, la 12 aprilie, a unui tren de pasageri în sud-estul Serbiei, bombardarea convoiului de refugiaţi de la Djakovica, la 14 aprilie, a podului de la Luzane, la 1 mai, a clădirii Ambasadei chineze din Belgrad, la 7 mai, a satului kosovar Korisa, la 13 mai şi a podului de la Varvarin, la 30 mai).
În acest fel a rezultat în mass-media occidentală un şir ce părea nesfârşit de relatări privind erorile maşinii ultramoderne de război a NATO, care au acoperit curând interesul pentru drama refugiaţilor kosovari, situaţie ce servea de minune propagandei sârbe. Orice demers jurnalistic independent al echipelor occidentale s-a soldat cu reţineri şi arestări. Doar CNN-ul, CBS-ul şi BBC-ul au reuşit să-şi procure imagini filmate de amatori în Kosovo, casete ilustrând atrocităţile sârbilor ce fuseseră scoase în secret peste graniţă.
De mare ajutor în diseminarea şi chiar în ameliorarea credibilităţii variantei sârbe asupra războiului şi, implicit, a mesajelor propagandistice ale acesteia a fost mass-media din ţările tradiţional apropiate regimului de la Belgrad, precum Rusia, Belarus, constant ostile NATO şi SUA, precum Libia, Irak, Iran, Siria, cu afinităţi religioase, precum Grecia ortodoxă la fel ca şi Serbia, ideologice – situaţia Koreei de Nord, a Vietnamului, a Cubei, sau aparţinând lumii a treia, cazul Indiei unde au decis considerentele de interes politic. Atitudinea anti-NATO a acestor ţări a alimentat substanţial teza Belgradului privind larga susţinere şi admiraţie internaţională de care se bucura rezistenţa sârbă în faţa celei mai puternice maşini de război din lume, teză destinată opiniei publice iugoslave.
Într-un studiu amănunţit referitor la mecanismele interne ale campaniei de informare şi relaţii publice desfăşurate de Cartierul General al NATO din Bruxelles, publicistul italian Enrico Brivio aprecia că modelul de comunicare adoptat de Alianţă a fost puternic dominat de cel anglo-american, bazat pe tehnicile marketingului politic şi concentrat în special pe audienţa telespectatorilor.
Matricea culturală anglo-saxonă a fost recunoscută şi în structura, stilul şi retorica conferinţelor de presă de la Bruxelles, care a corespuns atât ubicuităţii şi influenţei preponderente a mass-media de limbă engleză în lume, în mod special a CNN-ului, BBC World şi internetului, dar şi centrelor de greutate ale NATO, reprezentate de Statele Unite şi Marea Britanie. Televiziunea a reprezentat vectorul preferat pentru diseminarea mesajelor propagandistice ale NATO, ea oferind posibilităţi aproape nelimitate de influenţare a milioanelor de telespectatori, printr-o combinaţie bine dozată a comentariului cu imaginea. De altfel, întreaga planificare a conferinţelor de presă de la Cartierul General al NATO a fost concepută în acord cu exigenţele orare şi specificul transmisiunilor „live“ ale CNN-ului şi Sky News-ului.
Regula de aur aplicată conferinţelor de presă NATO a fost cea a „unui mesaj în fiecare zi“, preluată tot din practica administraţiei americane încă din timpul lui Ronald Reagan. Controversatul limbaj tehnico-militar al comunicatelor Alianţei era de fapt o limbă de lemn militară, abundând în acronime şi eufemisme menită să sterilizeze războiul de impuritatea oricăror orori, formulă utilizată cu mult succes în timpul operaţiunii Desert Storm din 1991. În toate conferinţele de presă şi luările de poziţie ale oficialilor NATO au fost repetate cu insistenţă fraze cu conţinut-cheie privind imperativele propagandistice ale aliaţilor de genul: „Toate ţintele sunt obiective militare“, „Pagubele colaterale sunt reduse la minimum“, „Miloşevici pierde războiul, dar epurarea etnică continuă“, „Unitatea aliaţilor este la fel de solidă precum o stâncă“, „Situaţia refugiaţilor kosovari este o catastrofă umanitară“, toate construite pe baza clişeului general al „Alianţei cea bună“ şi a „Serbiei cea rea“.
Pe 16 aprilie 1999, la doar două zile după incidentul bombardării unui convoi de civili pe podul din Prizren, a avut loc o teleconferinţă între preşedintele american Bill Clinton, premierul britanic Tony Blair şi secretarul general al NATO, Javier Solana, în care s-a hotărât întărirea substanţială a aparatului de informare al Alianţei, precum şi coordonarea mesajelor destinate opiniei publice lansate de la Washington, Londra şi Bruxelles. Astfel, începând din 17 aprilie au fost înfiinţate Grupul de Strategie Mass-Media – destinat analizei evenimentelor şi concepţiei mesajelor zilnice destinate informării publice – şi un vast Centru de Operaţii Mass-Media, având drept obiective armonizarea informaţiilor despre război, circulate prin canalele mediatice din marile capitale, şi monitorizarea tuturor dezbaterilor politice şi de presă derulate pe plan naţional, pentru selectarea acelor aspecte utile unei exploatări propagandistice favorabile Alianţei.
Purtătorul de cuvânt al premierului britanic, Alastair Campbell, alături de zeci de specialişti americani şi britanici în comunicare (printre care şi Jonathan Prince – „copilul minune“, autor al discursurilor lui Bill Clinton) au fost trimişi la Bruxelles pentru a lucra în aceste două noi structuri. Spre iritarea politicienilor şi ziariştilor din ţările flancului de sud al NATO, specialiştii din Italia, Spania sau Franţa nu au fost antrenaţi în aceste colective.
Despre cât de sensibili au fost liderii politici occidentali, şi cu deosebire cei anglo-saxoni, la modul în care era reflectat şi comentat în mass-media mersul războiului a dovedit-o şi violenta reacţie a premierului britanic Tony Bair faţă de „oboseala presei în mediatizarea dramei refugiaţilor kosovari“, precum şi în cazul corespondentului BBC din Belgrad, John Simpson, calificat drept „bastard“, deoarece ar fi transmis reportaje compilate din instrucţiunile propagandistice ale autorităţilor sârbe, secretarul de stat britanic sugerând chiar retragerea din teritoriul iugoslav a corespondenţilor britanici.
Rolul propagandei

Elita jurnaliştilor britanici nu a ezitat să ia apărarea lui Simpson – un reputat şi respectat ziarist – acuzând oficialităţile britanice de ipocrizie, iar Alastair Campbell a beneficiat din partea lui Alex Thomson de la Canalul 4 de televiziune britanică de atributul de „propagandist-şef al guvernului britanic“. Ţinând seama de rolul major pe care l-a avut mass-media internaţională şi locală în acţiunile de propagandă ale ambelor părţi aflate în conflict, este elocventă butada lui Richard Tait, editor-şef al canalului britanic privat de televiziune ITN, rostită în urma crizei din Kosovo: „Mediatizarea unui război este o treabă prea serioasă pentru a fi lăsată pe mâna propagandiştilor.“
Propaganda aliată, la fel ca şi cea sârbă, au fost iniţiate pornind de la considerentul sprijinului vital al opiniei publice internaţionale, pentru a fi apoi diseminate, atenuate sau amplificate pe canale mediatice aflate la dispoziţia fiecărei tabere, înglobându-se în mesajele sale şi obiective de influenţare psihologică a militarilor sau a populaţiei civile. O similitudine aproape perfectă a existat şi în ceea ce priveşte obiectivele şi ţintele confruntării informaţionale: atât oficialii din tabăra NATO, cât şi autorităţile politico-militare de la Belgrad au urmărit prin toate acţiunile lor o cât mai largă recunoaştere şi susţinere internaţională a legitimităţii morale şi juridice a poziţiei şi deciziilor lor; problema suportului opiniei publice occidentale/sârbe, a coeziunii acesteia faţă de politica Alianţei/ Belgradului a reprezentat de asemenea un punct de interes comun major; menţinerea unui moral ridicat şi a unei motivaţii puternice pentru luptă/rezistenţă/ a militarilor din teatrul de operaţii s-au aflat în egală măsură pe ordinea de priorităţi a demersurilor psihologice ale beligeranţilor.
Dacă regimul Miloşevici a ordonat unităţilor sale militare şi poliţieneşti anihilarea fizică, psihică şi instituţională a jurnaliştilor şi a diferitelor organe de presă independente, fie acestea kosovare, fie belgrădene, în baza prevederilor legii informaţiilor din octombrie 1998 şi a stării de război, la rândul său, NATO a bombardat releele de retransmisie radio şi TV şi chiar sediul RTS din Belgrad, toate acestea constituind operaţiuni militare soldate cu victime în rândul lucrătorilor mass-media din ambele tabere. Ca un memento, atât la propaganda Belgradului, cât şi la cea a Bruxelles-ului din perioada martie-iunie 1999 ar putea fi dat cinicul aforism formulat de Winston Churchill în 1943, în plin război mondial: „Adevărul în timp de război este atât de preţios încât el trebuie protejat cu minciuni.“
Metalimbaj

O analiză comparativă a metalimbajului folosit în timpul operaţiunii „Forţa Aliată“ demonstrează că ambele tabere s-au folosit în egală măsură de uneltele propagandei pentru a-şi atinge obiectivele. Astfel, Iugoslavia s-a prezentat pe sine drept un stat suveran şi independent, victimă a agresiunii SUA şi aliaţilor săi obedienţi, în timp ce pentru NATO, acelaşi stat reprezenta spaţiul unui regim totalitar şi ultimul bastion al comunismului în Europa, care practica o brutală epurare etnică.



Manifestaţie anti NATO la Bucreşti în 1999

Preşedintele Clinton era, din punctul de vedere sârb, un Hitler pervers sexual, măcinat de complexe de inferioritate, victimă a unui stress emoţional şi care căuta să-şi compenseze pierderea de autoritate prin declanşarea unui război, în timp ce preşedintele Miloşevici, era pentru cei din NATO, tot un Hitler, dar cu atributele de psihopat, lipsit de scrupule, cu două feţe, oligarh financiar şi criminal de război. Principala problemă umanitară a războiului era pentru NATO cea a refugiaţilor kosovari, iar pentru sârbi, cea a victimelor bombardamentelor aliate. UCK-ul a fost privit de NATO şi Occident drept o organizaţie patriotică care lupta pentru eliberarea patriei lor de sub opresiunea sârbă, în timp ce Belgradul a calificat-o întotdeauna drept o organizaţie teroristă şi separatistă. Valurile de refugiaţi albanezi din Kosovo au fost provocate, potrivit NATO, de purificarea etnică practicată de sârbi prin represiuni şi asasinate în masă, interpretare complet opusă celei sârbe, care susţinea că acestea au fost consecinţa directă a bombardamentelor NATO şi a acţiunilor teroriste ale UCK. Ambele părţi au exagerat pierderile provocate adversarului.

WEB WAR I

Datorită conexiunilor interpersonale transfrontaliere şi necenzurate, internetul a devenit un scut virtual de apărare a cetăţeanului împotriva propagandei oficiale. Având în vedere severul regim de cenzură impus de autorităţile de la Belgrad împotriva surselor mediatice occidentale, considerate drept ostile ţării, singura sursă de informare independentă disponibilă pentru cetăţeanul sârb a fost internet. În afara acestui aspect „sănătos“ al internetului el a fost imediat încorporat în panoplia vectorilor de propagandă. Site-urile NATO, ale guvernelor din marile capitale occidentale, la fel ca şi cele ale guvernului de la Belgrad sau ale armatei federale iugoslave au fost transformate în magistrale de circulaţie a informaţiilor favorabile emiţătorului.

La doar două săptămâni de la declanşarea războiului, hackeri neidentificaţi din Serbia au provocat, pentru 24 de ore, colapsul website-ului oficial al NATO, eveniment proclamat imediat drept o primă victorie iugoslavă. Respectivii hackeri sârbi reacţionaseră astfel voluntar la atacul armat asupra ţării lor, dar propaganda oficială nu a ratat înregimentarea şi glorificarea lor în arsenalul politic al puterii de la Belgrad.
Conformându-se instrucţiunilor de propagandă oficiale, a fost elaborată o listă cu sfaturi pentru providerii sârbi, ce a inclus: trimiterea a 2.000 de mesaje antirăzboinice pe zi către sute de adrese e-mail (de preferinţă, dintr-o listă cu adrese ale mass-mediei occidentale); folosirea unui limbaj decent, bine structurat, recomandabil într-o engleză fluentă pentru toate mesajele către adresele oficiale din Vest; stimularea participării la sondaje de opinie cu întrebări direcţionate; identificarea a cât mai mulţi corespondenţi interesaţi să comunice cu partea sârbă; atenţionări privind nedivulgarea secretelor militare din care au făcut parte şi efectele bombardamentelor; informarea autorităţilor despre orice pagină web favorabilă părţii sârbe.

Un Frankenstein sovietic
Ascunse in imensitatea stepei, la zeci de kilometri departare de Moscova, si pazite strict de soldati inarmati, cu ordinul de a trage fara somatie in oricine incearca sa patrunda dincolo de gardurile inalte de câtiva metri, laboratoarele de cercetare din fosta Uniune Sovietica au reprezentat unul dintre cele mai bine pastrate secrete ale secolului trecut.

Propaganda de război vinde cel mai bine
Cel de-al doilea război din Irak a avut ca noutate spargerea monopolului american în spaţiul mediatic planetar. Fox News s-a afirmat ca principal combatant de partea americanilor. L-a contracarat - şi chiar cu succes - Al Jazeera, de partea arabilor. Amândouă posturile au făcut rating prin poziţia lor partizană, în timp ce CNN, străduindu-se să fie obiectiv, a pierdut.
Recursul la forţa armată împotriva regimului lui Saddam Hussein a avut loc, spre deosebire de primul război din Golful Persic din 1991, pe fundalul unei opoziţii deschise a unor mari puteri europene (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Belgia), a cărui lider s-a constituit Franţa, prin vocea preşedintelui Jacques Chirac, la care s-au adăugat majoritatea ţărilor arabe şi musulmane, cu notabila excepţie a Kuweit-ului.
Pentru prima dată deţinerea ilegală de arme de nimicire în masă (nedovedită nici după căderea regimului Saddam Hussein) a fost utilizată drept casus belli, chiar dacă Consiliul de Securitate nu a validat expres crearea acestui precedent.
Operaţiile militare americane împotriva Irakului au început la 19 martie 2003, ca urmare a unei informaţii – ulterior dovedită a fi falsă – care spunea că Saddam Hussein şi fiii săi, Uday şi Qusay, urmau să se întâlnească într-o fermă din afara Bagdadului; locul a fost lovit cu rachete, ţintele nu se aflau acolo, iar preşedintele Bush, cel care autorizase respectivele lovituri, a anunţat naţiunea americană că forţele coaliţiei au început primele operaţii militare pentru dezarmarea Irakului şi pentru eliberarea cetăţenilor acestuia şi a lumii întregi de un grav pericol.
La 1 mai 2003 preşedintele George W. Bush a anunţat în cadrul unui impresionant spectacol mediatic transmis de pe puntea USS Lincoln – dat adesea ca exemplu de propagandă prin evenimente planificate şi controlate - event management - încetarea operaţiunilor militare majore în Irak, soldate cu victoria forţelor Coaliţiei.
Un context mediatic pestriţ

Dacă în 1991 mass-media nord-americană a deţinut monopolul asupra mediatizării războiului, inclusiv în ceea ce privea lumea arab-musulmană, acest lucru nu a mai fost valabil şi în 2003, când, datorită televiziunii Al Jazeera (şi nu numai) arabii au putut să vadă războiul cu propriii lor ochi şi nu cu cei ai lui Peter Arnett de la CNN. Partizanatul mediatic a fost vizibil încă dinainte de începerea propriu-zisă a operaţiunilor militare, atunci când conflictul s-a purtat fie în culisele sau la masa verde a tratativelor politico-diplomatice, fie în coloanele ziarelor, în reportajele şi talk-show-urile de televiziune sau în cifrele sondajelor de opinie.
Se pot distinge trei mari centre de putere concurente privind interesele în Irak, şi implicit, trei atitudini mediatice şi informaţionale diferite: Statele Unite şi Marea Britanie, statele arabe (cu excepţia Kuweitului) şi nucleul european dur coagulat în Cancelariile din Paris, Berlin şi Bruxelles. Nimeni – nici politicienii, nici militarii şi, cu atât mai puţin jurnaliştii – nu şi-a facut vreo iluzie că ceea ce va urma după începerea operaţiunilor militare va fi altceva decât, aşa cum spunea Johnathan Alters de la „Neewsweek“, „mama tuturor războaielor propagandistice”.
Dacă interesele geopolitice şi economice ale marilor puteri au fost susţinute prin valuri de declaraţii şi discursuri abundent pigmentate cu argumente emoţional-patriotice şi chiar religioase, publicul din fiecare ţară implicată în război a receptat favorabil mai ales acea presă care a adoptat un ton naţional-patriotic. Astfel se explică succesul în audienţă atât al canalului arab de televiziune Al Jazeera, cât şi al celui american Fox News, aceste posturi detaşându-se în rating-ul de audienţă faţă de concurentele lor tocmai prin sprijinul fără echivoc acordat cauzei naţiunii de origine.
Ceea ce a diferenţiat radical din punct de vedere mediatic războiul din 1991 faţă de cel din 2003 a fost tocmai această spargere a monopolului american asupra surselor de informare prin televiziune. În 1991, lumea întreagă – inclusiv cea musulman-arabă – a trebuit să privească războiul exclusiv prin ochii CNN-ului. În 2003, arabii au privit războiul din Irak prin propriii lor ochi, au avut parte de propriile lor imagini şi mai ales, de comentarii provenind din lumea lor, chiar dacă acestea nu au îndrăznit să afirme deschis că Irakul va pierde oricum războiul.
În sfârşit, dacă televiziunile americane au prezentat războiul ca pe o palpitantă demonstraţie de forţă, pe televiziunile arabe de ştiri acelaşi eveniment a fost înfăţişat drept iadul pe pământ, tot aşa cum, ceea ce pentru americani era eliberarea Irakului, pentru lumea arab-musulmană era o invazie, o nouă cruciadă.
Confruntarea mediatică franco-americană

Franţa s-a opus din ce în ce mai categoric (până la ameninţarea cu dreptul de veto) soluţiilor militare americane de rezolvare a crizei irakiene în cadrul Consiliului de Securitate. Ca urmare, începând cu reproşuri de neloialitate şi nerecunoştinţă faţă de sacrificiile făcute de Statele Unite în cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea Franţei (cimitirele militare americane din Normandia au reapărut în acest context pe prima pagină a ziarelor americane), continuând cu boicoturi (spontane sau regizate, individuale sau de grup) a restaurantelor, vinurilor şi brânzeturilor franceze de pe piaţa americană şi terminând cu ridiculizarea istoriei şi a tradiţiilor militare franceze pe Internet sau presiunile diplomatice şi acuzele de mercantilism a francezilor (cărora nu le-ar fi păsat de nimic altceva decât de contractele de peste două miliarde de dolari cu Bagdadul pe care le era frică să le piardă), aproape nimic nu a fost evitat pentru a readuce Parisul la o atitudine mai conciliantă.
În replică, mass-media franceză a tratat cu rezerve şi pe alocuri cu năduf, desfăşurarea operaţiunilor militare în Irak, reuşind să sublinieze convingător acele elemente defavorabile americanilor, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiunilor militare, cât şi mai ales în privinţa reacţiilor internaţionale asupra războiului.
Atunci când a devenit evident progresul militar anglo-american, iar forţele coaliţiei se apropiaseră deja de Bagdad, „Le Monde“ a publicat o analiză despre perspectiva americanilor de a pierde „bătălia pentru cucerirea inimilor şi spiritelor” irakienilor (o aluzie mai mult decât transparentă la trista experienţă similară suferită de americani în Vietnam).
Subiectul cel mai confortabil pentru mass-media franceză – cel puţin în prima parte a războiului a fost însă cel al reacţiilor internaţionale oficiale sau din partea opiniei publice ostile intervenţiei militare. Instrumentele folosite au fost două: manifestaţiile şi protestele anti-război, care au fost predominante în ţările arab-musulmane – şi sondajele de opinie.
Exploatarea propagandistică a incidentelor de război

Una dintre primele probleme de percepţie asupra mersului războiului cu care s-a confruntat administraţia Bush a fost cea a aşteptărilor iniţiale exagerate ale opiniei publice americane privind rapida dezintegrare a regimului Saddam, ca urmare a tăvălugului militar „shock and awe”, a unor dezertări masive, precum şi a revoltei shiitilor din Sud şi a kurzilor din Nord.
Această entuziastă prezumţie a fost infirmată însă după doar câteva zile de la pătrunderea trupelor anglo-americane în Irak, ea fiind spulberată şi de incidente – minore pentru evoluţia generală a operaţiilor militare, dar intens exploatate mediatic – precum doborârea elicopterului Apache (una dintre mândriile armatei americane) de un tir anonim de la sol, distrugerea unui avion britanic de către o rachetă americană Patriot (friendly fire), capturarea unor militari americani - arătaţi ulterior la televizor în întreaga lume (aceştia au fost eliberaţi de infanteriştii marini abia după cucerirea Bagdadului, pe 13 aprilie), atentatul cu grenadă săvârşit de un sergent american de religie musulmană asupra ofiţerilor săi superiori chiar în interiorul unei baze americane (fapt deosebit de grav din punctul de vedere american) sau „pauza operaţională a ofensivei” justificată printr-o puternică furtună de nisip.
Fox News vs. CNN

Conform Nielsen Media Research, Fox News, cu o medie de 5.58 milioane de telespectatori pe seară, a depăşit audienţa CNN – doar 4,37 milioane de telespectatori – urmat la rândul sau de MSNBC cu 2,15 milioane. Secretul succesului pe timpul războiului a canalului de ştiri Fox News a fost tonul declarat belicos-patriotic al tuturor reportajelor şi comentariilor, precum şi viziunea pozitivă şi lipsită de ambiguităţi asupra evenimentelor. A fost lansat în 1996 şi aparţine miliardarului Rupert Murdoch care i-a formulat o linie editorială conservatoare: „A produce ştirile pe care oamenii vor să le asculte, fără ca acestea să fie tendenţios de stânga, aşa cum este cazul în general”.
În faţa unei asemenea concurenţe, CNN, deşi a continuat să se bucure de o plajă mondială de audienţă mai largă, a trebuit să-şi redefinească strategia editorială funcţie de noua „geopolitică a informaţiei post 11 septembrie 2001”, preluând o parte din retorica flamboaiantă a lui Fox News, pentru a recâştiga un public, care, după trauma naţională din 2001, caută mai puţin o informaţie neutră şi mai mult una pozitivă. Această schimbare de macaz în direcţia flatării audienţei americane a devenit evidentă mai ales pentru programele CNN-ului naţional, care a trebuit să reziste concurenţei lui Fox News, spre deosebire de CNN international (rivalul lui BBC World) unde, deşi era prezentat punctul de vedere american, informaţia primară a continuat să domine.
La rândul său, canalul de televiziune MSNBC a difuzat regulat un clip compus din imaginile siluetelor unor soldaţi şi elicoptere americane pe fundalul unui apus de soare, sub sloganul „Inimile noastre sunt alături de voi“.
Ofensiva televiziunilor arabe

Aşa cum Fox News a fost marele câştigător pe piaţa media americană, televiziunea Al Jazeera din Quatar, despre care lumea întreagă a aflat abia după începerea războiului din Afganistan în toamna lui 2001, a fost fără îndoială liderul mediatic al lumii arab-musulmane, având o audienţă de 40 de milioane de telespectatori în întreaga lume.
Dispunând de un numar considerabil de mare de echipe de reporteri şi cameramani în oraşele irakiene aflate sub asaltul aero-terestru anglo-american, Al Jazeera a devenit sursa primordială de informaţii şi mai ales de imagini terifiante necenzurate – unele la limita suportabilităţii – referitoare la victimele civile. În acelaşi timp, Al Jazeera a fost televiziunea care a funcţionat aproape ca un releu de retransmitere în întreaga lume a imaginilor furnizate de televiziunea irakiană Deţinând exclusivitatea acestor imagini şocante şi acţionând în baza unui management de tip occidental, Al Jazeera s-a văzut solicitată pentru contracte de preluare a imaginilor sale de aproape toate televiziunile occidentale, cu excepţia, desigur, a celor din Statele Unite.
Faima postului a ajuns atât de mare încât reporterul Al Jazeera acreditat la Comandamentul Central american de la Doha, Omar Al-Issawi, a ajuns una dintre cele mai solicitate personaje mediatice, fiind invitat chiar şi în emisiunea celebrului Larry King de pe CNN. Pe timpul războiului, spărgând în continuare orice tabù occidental (legiferat sau nu), Al Jazeera s-a aflat în centrul protestelor şi criticilor furibunde venite din partea occidentală de la cel mai înalt nivel, mai ales în momentul în care a transmis în integralitatea lor imagini (furnizate de Irak) atât cu interogatoriul prizonierilor americani, dar mai ales cu cadavrele unor militari britanici.
Cele doar treizeci de secunde înfăţişând soldaţi britanici morţi în nisip, undeva lângă Basra, au provocat proteste energice atât la White Hall (Ministerul britanic al Apărării), cât şi la Doha sau Washington, Al Jazeera fiind acuzată că a încălcat convenţiile de la Geneva privind tratamentul prizonierilor şi victimelor de război. Cu toate acestea, sondajele de opinie au arătat că aceste imagini, terifiante pentru un ochi occidental, nu au diminuat suportul britanicilor pentru efortul de război, reacţie asemănătoare cu cea a americanilor de rând, care s-au înfuriat şi mai tare împotriva irakienilor după ce şi-au văzut la televizor conaţionalii capturaţi de irakieni.
Anemia propagandei irakiene

Campaniile Irakului s-au sprijinit pe trei piloni: galvanizarea energiilor combative ale armatei şi populaţiei prin discursurile şi apariţiile televizate ale lui Saddam Hussein (foarte frecvente în timpul războiului din 1991), oripilarea opiniei publice mondiale şi amplificarea sprijinului pan-arab prin exacerbarea imaginilor cu victime civile şi prizonieri americani, prin exagerarea pierderilor provocate inamicului sau dezminţirea unor înfrângeri sau retrageri irakiene şi, în sfârşit, presiunea unor pedepse capitale pentru cei care ar fi fost tentaţi să dezerteze.
Războiul sfânt – Jihad-ul – a fost invocat de Saddam abia pe 1 aprilie, dar nu printr-o apariţie directă, aşa cum anunţase televiziunea irakiană, ci prin intermediul ministrului Informaţiilor, Muhammad Said al-Sahhaf. Ultimele imagini cu Saddam transmise de televiziunea irakiană au frizat ridicolul: într-un film cu imagini de arhivă de douăsprezece minute, retransmis de câteva ori, Saddam apărea liniştit şi zâmbitor în mijlocul cetăţenilor din Bagdad, în timp ce americanii ocupaseră deja aeroportul internaţional al capitalei.
Ridicole au fost şi prestaţiile ministrului irakian al Informaţiilor, care se ambiţiona în cursul conferinţelor de presă zilnice, ţinute în faţa jurnaliştilor străini să debiteze afirmaţii contradictorii, absurde sau de un umor involuntar, alături de declaraţii belicoase, care nu aveau nici un suport în realitatea desfăşurării operaţiilor militare în curs. De altfel, pe Internet a apărut imediat un site denumit ironic We Love the Iraqi Information Minister – „Il iubim pe ministrul irakian al informatiilor”, care colecţiona „perlele” bufonului Muhammad Said al-Sahhaf.
Combat PSYOPS–ul american

Imensul angrenaj informaţional american pus în mişcare de cel de-al doilea război din Irak a avut o importantă componentă destinată susţinerii a ceea ce „Le Monde“ a numit „frontul interior”. ”USA Freedom Corps” – Corpul libertăţii Statelor Unite ale Americii – a lansat o întreagă campanie de sprijin moral acordat militarilor americani angajaţi în luptă pe frontul irakian, trimiţându-le, printre altele şi mesaje dedicate nominal prin e-mail, concepute de Pentagon, de genul „Dragă soldat al armatei americane, îţi mulţumim că aperi libertatea noastră sau Mulţumim pentru sacrificiul tău şi pentru faptul de a-ţi fi dedicat viaţa pentru a face lumea noastră mai sigură. Te afli în gândurile noastre de zi cu zi şi ne rugăm pentru întoarcerea ta cât mai rapidă acasă.“
Campaniile de operaţii psihologice (la fel ca şi cele ale forţelor speciale) asupra Irakului au început însă cu mult timp înaintea declanşării operaţiunilor militare, prin paraşutarea de fluturaşi şi minidifuzoare în sudul Irakului, prin care li se explica militarilor irakieni procedurile de a evita angajarea forţelor coaliţiei în eventualitatea unui război. Ulterior, a început o campanie destinată populaţiei shiite din sud, în scopul atragerii acesteia de partea forţelor anglo-americane.
Campania generală de persuasiune a populaţiei irakiene a urmărit contracararea propagandei regimului irakian pe baza principiului „cu cât ne ascultă mai mult pe noi, cu atât mai puţin este ascultat Bagdadul”. O dată cu declanşarea operaţiunilor militare a intrat în emisie douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, pe cinci frecvenţe FM, pe unde scurte şi medii postul de radio „Vocea dintre fluvii – Vocea coaliţiei“. Programele acestui post de radio PSYOPS a cuprins muzică, buletine meteo şi emisiuni cu mesaj, realizate de specialiştii PSYOPS de la Grupul 4 Operaţiuni psihologice de la Fort Bragg, Carolina de Nord, în colaborare cu experţii în comunicare şi publicitate de la Rendon Group din Washington.
Forţele coaliţiei se află aici pentru a ajuta poporul irakian să răstoarne regimul criminal al lui Saddam Hussein şi să îi dea mijloacele necesare de a se administra singur. Suntem alături de voi şi nu vă vom abandona, se spunea într-unul dintre mesajele „Vocii dintre fluvii”, după care erau furnizate informaţii meteo sau despre distribuirea de apă potabilă în zonele controlate de trupele anglo-americane.
Specialiştii PSYOPS de la Fort Bragg au încercat să răspundă şi preferinţelor muzicale ale irakienilor, difuzând în special melodii interpretate de Celine Dion, Sheryl Crow şi Santana, intercalate printre informaţii care descriau, spre exemplu, cheltuielile ameţitoare făcute de Uday – fiul lui Saddam – cu o cântăreaţă libaneză şi încercau să-i convingă pe irakieni că este mai bine să-şi salveze viaţa pentru a vedea viitorul Irakului, decât să moară pentru regimul opresiv al lui Saddam.
Adio, imparţialitate jurnalistică

Dacă apariţia „jurnalismului încorporat” a clarificat de facto dilema situaţiei corespondentului de război – combatant sau necombatant – conflictul de interese şi uriaşele mize puse în joc de cel de-al doilea război din Golful Persic au dezvăluit în mare măsură limitele neutralităţii şi imparţialităţii mass-media ca instituţie: aşa cum jurnalistul încorporat a devenit un soldat supus tuturor vicisitudinilor războiului, tot aşa interesul şi sentimentul naţional au spulberat pretenţiile de imparţialitate absolută şi indiscutabilă a mass-media – fie acesta cu vocaţie locală sau internaţională, provenind din lumea euro-atlantică sau musulman-arabă.
Vor rămâne drept emblematice cele câteva elemente de noutate pe care conflictul armat din primăvara lui 2003 le-a propulsat în practica operaţiunilor militare: atragerea şi angajarea mass-media de partea militarilor prin formula jurnaliştilor încorporaţi, pierderea monopolului informaţional al marilor puteri prin dispersia centrelor de informare mass-media şi mai ales polarizarea partizanatului mediatic funcţie de interesele naţionale aflate în dispută.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/propaganda-razboi-vinde-cel-mai-bine

VIDEO Coreea de Nord vs. Coreea de Sud, un «foc» nestins de mai bine de 60 de ani

În 25 iunie se împlinesc 60 de ani de la războiul dintre cele două Coreei, primul conflict major al Războiului Rece. Tensiunile dintre cele două ţări nu par să se fi terminat nici astăzi, iar izbucnirea unui nou conflict armat între ele pare să fie din ce în ce mai aproape.
În ultimele luni, atât Phenianul, cât şi Seulul s-au criticat reciproc, motivul principal fiind scufundarea în 26 martie a unei nave sud-coreene în urma căreia 46 de marinari şi-au pierdut viaţa.
Ancheta internaţională a arătat, în 20 mai, că nord-coreenii au lansat o torpilă spre navă de pe un submarin, însă Phenianul a negat orice implicare şi a lansat ameninţări de război la adresa Seulului.
"Sunt diplomat şi nu am arme. Dacă membrii Consiliului de Securitate vor adopta un document îndreptat împotriva noastră, care să ne condamne, eu nu voi face nimic. Însă forţele noastre militare vor lua măsurile ce se impun. Dacă acest Consiliu va trece la acţiune, îmi voi pierde slujba. Dar atunci, forţele noastre militare vor avea slujba lor ce trebuie făcută", a afirmat Sin Son Ho, reprezentantul nord-coreean la ONU, în 15 iunie.

Anterior, la începutul lunii iunie, Coreea de Nord a acuzat SUA şi Coreea de Sud pentru situaţia tensionată din Peninsulă, avertizând că un război ar putea izbucni în orice moment.

"Situaţia actuală din peninsula Coreeană este atât de gravă încât un război ar putea izbucni în orice moment", a declarat Ri Jang Gon, adjunctul reprezentantului permanent al Coreei de Nord la sediul Naţiunilor Unite din Geneva.
Totodată, Phenianul a ameninţat că va distruge megafoanele sud-coreene reinstalate la frontieră, folosite ca armă psihologică. În perioada 1953 – 2004, Phenianul a difuzat prin intermediul megafoanelor şi panourilor luminoase marşuri şi muzică patriotică ce slăveau regimul comunist, în timp de oficialii de la Seul transmiteau discursuri despre democraţie şi libertate, dar şi cântece populare. În 10 mai, guvernul sud-coreean a anunţat reluarea propagandei
Seulul se mobilizează în faţa „baloanelor” Phenianului
La rândul ei, Coreea de Sud, sprijinită de SUA şi Japonia, a anunţat o serie de represalii, inclusiv întreruperea schimburilor comerciale.
Tensiunile dintre cele două ţări au căpătat accente comice săptămâna trecută, când autorităţile sud-coreene au intrat în alertă, mobilizând trupele armate, după ce au confundat mai multe baloane lansate de copii cu o formaţie de paraşutişti nord-coreeni.

Originile conflictului: Împărţirea Coreei
Tensiunile dintre cele două ţări datează de mai bine de 60 de ani şi deriva în special din modul în care au fost divizate celor două state asiatice.
Coreea a făcut parte timp de 35 de ani din Japonia imperială. În 1945, după capitularea Japoniei, Peninsula Coreea a fost ocupată de către URSS şi SUA. Armata Roşie, care plănuia să invadeze Mancuria, a ocupat, în vara anului 1945, partea de nord a peninsulei. La rândul lor, trupele americane au intrat în partea de jos. După modelul Germaniei, statul astiatic a fost împărţit în două: partea de nord, aflată sub influenţa sovietică, şi sudul, aflat sub controlul americanilor. Cei doi mari câştigători ai celui de al Doilea Război Mondial, URSS şi SUA au convenit însă că divizarea să fie una temporară, urmând să se revină la vechile graniţe sub conducerea unui guvern naţional.
Graniţa dintre cele două a fost stabilită pe paralela de 38 de grade, lucru pe care Stalin l-a acceptat deoarece, chiar dacă lăsa două treimi din populaţie în sud, plasa sub influenţa sovietică şi chineză zona nordică mult mai industrializată. La rândul sau, preşedintele american Harry Truman dorea această graniţă fixă pentru că servea intereselor SUA de a rămâne o putere importantă în Pacific.
În partea de nord, sovietici împreună cu chinezii au instalat un guvern comunist, care să servească intereselor lor, suprimând totodată şi o serie de revolte împotriva regimului.

Coreea de Nord şi Coreea de Sud, două state distincte
Unirea celor două părţi nu a mai fost însă promovată de nimeni, în realitate, astfel că trei ani mai târziu americanii au organizat, în mai 1948, alegeri libere sub tutela ONU. La scurt timp a fost adoptată constituţia, iar la 15 august 1948 a fost proclamată Republica Coreea (sau Coreea de Sud), aflată sub influenţa SUA şi condusă de Syngman Rhee.
În replică, sovieticii au proclamat, în 9 septembrie, Republica Populară Democrată Coreeană (sau Coreea de Nord), condusă de un regim comunist în frunte cu Kim Il - Sung.

Crearea celor două state a tensionat relaţiile dintre ele, în contextul în care Coreea de Nord a urmărit să anexeze sub conducerea sa partea de sud.
În decembrie, URSS şi-a retras trupele din Nord. Ulterior, Truman, care nu vedea Republica Coreea ca fiind de o importanţă strategică, a ordonat retragerea trupelor americane din sud deoarece nu dorea ca SUA să fie atrase în iminentul conflict.
Declanşarea războiului


Retragerea americanilor din Peninsulă a lăsat însă o armată sud-coreeană slab aprovizionată, de numai 16.000 de oameni, în timp ce Phenianul dispunea de mai mult de 150.000 de soldaţi, înarmaţi cu piese de artilerie ultramoderne, de fabricaţie sovietică după modele americane.
În aceste condiţii şi pe fondul intensificării tensiunilor, Kim Il – sung a proclamat, în ianuarie 1950, „anul unificării”, având drept scop unirea întregii Coree sub regimul său, trimiţând trupe de-a lungul Paralelei 38. Acesta se baza pe sprijinul lui Stalin care urmărea deschiderea unui nou front în Asia de Est, fără o intervenţie directă.
Bazându-se pe afirmaţia secretarului de stat american Dean Acheson, conform căruia „Coreea de Sud nu se află în perimetrul defensiv al SUA”, liderul comunist nord-coreean a declanşat atactul asupra sudului la 25 iunie 1950, asigurându-l pe Stalin că „atacul va fi unul rapid, iar războiul va fi câştigat în trei zile”.
La „presiunea” americanilor, Consiliul de Securitate al ONU s-a întrunit de urgenţă şi a aprobat, în absenţa URSS-ului (care în mod surprinzător s-a retras de la discuţii pe motiv că „ONU încă nu a recunoscut China comunistă”) şi a Chinei (era reprezentată doar de ambasador), o intervenţie a Naţiunilor Unite în Peninsulă.


Preşedintele american Harry Truman, care a fost forţat să se întoarcă din concediu din cauza izbucnirii războiului, a spus: „Dacă această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial, aşa cum incidente similare (ex. Manciuria – 1931, Etiopia – 1935-1936 sau Austria – 1938) au condus la declanşarea celui de-al doilea război mondial”.

Războiul dintre cele două Coreei, pe scurt
- 25 iunie 1950 – Coreea de Nord trece Paralela 38 şi atacă Coreea de Sud
- 27 iunie – Truman a ordonat trupelor americane să ajute, sub egida ONU, la apărarea teritoriului sud-coreean.
- 28 iunie – armata comunistă a lui Kim Il – sung ocupă Seulul
- armata Republicii Coreea, prost echipată şi inferioară din punct de vedere numeric, şi cele patru divizii americane au fost împinse până în vârful Peninsulei Coreene.
- În toamnă, generalul american Douglas MacArthur a preluat ofensiva, iar trupele sale, alcătuite în special din americani, dar şi britanici şi turci, au obţinut victoria de la Inchon (15 septembrie 1950), tăind liniile de aprovizionare ale nord-coreenilor. Astfel, până la sfârşitul lunii nord-coreeni eliberaseră Seulul şi se retrăseseră pe teritoriul propriu.

- 7 octombrie - Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia prin care împuternicea forţele Naţiunilor Unite să traverseze paralela 38, să restabilească ordinea şi să organizeze alegeri.
- Pentru că trupele occidentale nu au „respectat” avertizarea Chinei comuniste conduse de Mao Zedong (care urmărea încă din vară să intre în conflict), de a nu se apropia de fluviul Yalu (graniţa dintre China şi Coreea), circa 300.000 de „voluntari” chinezi, conduşi de generalul Lin Biao au trecut fluviul în 25 noiembrie, efectuând un atac surpriză asupra trupelor ONU.
- Inferioare numeric şi slab echipate, trupele ONU au început să bată în retragere, iar la începutul lunii ianuarie 1951 armatele comuniste ale Coreei de Sud şi ale Chinei ocupaseră iar Seulul.
- După o contraofensivă a forţelor ONU, în martie, Seulul a revenit din nou sub controlul sud-coreean.
- Aprilie 1951 – Preşedintele Truman l-a demis pe generalul MacArthur, care pleda pentru o strategie fermă prin care armatele chineze să fie înfrânte. Generalul cerea, printre altele, un atac diversionist al forţelor naţionaliste chineze din Taiwan asupra trupelor comuniste ale Beijingului. Truman a luat decizia demniterii deoarece nu vroia să fie atras în „conspiraţia comunistă” organizată de Moscova.
- Iunie 1951 – războiul dintre cele două forţe devenise unul de poziţii, iar comuniştii au venit cu propunerea unui armistiţiu.
- Negocierile au început la 10 iulie la Kaesong, în Coreea ded Nord, iar apoi au fost transferate la Panmunjon (în Sud). Negocierile aveau suportul URSS, însă au fost extrem de dure.
- Un prim proges în negocieri s-a realizat în noiembrie 1951: s-a convenit linia de armistiţiu frontului care poziţiona Coreea de Sud un pic mai încolo de Paralela 38.
- Au apărut probleme legate de schimbul de prizonieri: foarte mulţi dintre cei comunişti nu vroiau să se întoarcă acasă.
- Octombrie 1952 – ONU s-a retras de la masa negocierilor după ce comuniştii au refuzat oferta finală de pace, lucru care a dus la reizbucnirea conflictului armat.
- Stalin moare în 5 martie, lucru care îi aduce din nou pe beligernaţi la masa tratativelor, în aprilie 1953.
- Negocierile sunt îngreunate de refuzul liderului sud coreean, Singham Rhee, de a accepta un armistiţiu cu o Coree divizată, dar şi de intensificarea luptelor.
- Războiul se va încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Liderul sud-coreean nu îl va semna, fiind nemulţumit de menţinerea divizării.
- În anii care au urmat Singham Rhee a încercat să convingă noua administraţie de al Washington, condusă de Dwight Eisenhower, să lanseze o invazie comună în Peninsulă pentru a realiza unificarea.

Bilanţul războiului: Circa 3,7 milioane de morţi
Pierderile umane în urma războiului au fost considerabile: 1,5 milioane de nord-coreeni, 1,3 milioane de sud-coreeni (în majoritate civili), 900.000 de chinezi, dar şi 34.000 de americani.
Frontiera a rămas cea convenită în 1945 – Paralela de 38 de grade şi o zonă demilitarizată de circa 4 km. Pentru ca Rhee să accepte armistiţiul, Statele Unite au încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud.

După război, Phenianul s-a concentrat pe dezvoltarea capacităţilor sale militare, ajungând să investească până la 25% din PIB în facilităţi militare. Totodată a desfăşurat o serie de acţiuni de subminare a puterii Seulului, prin infiltrarea de agenţi înarmaţi (peste 3.600, numai în perioada 1954 – 1992) dar şi a două tentative de asasinare a preşedinţilor sud-coreeni, Park Chung Hee şi Chun Doo Hwan.
Deşi economia Nordului a crescut mai repede, în ultimii ani, Coreea de Sud s-a transformat într-o putere economică. Astfel, în timp ce Sudul este una dintre cele mai informatizate ţări din lume, în Coreea de Nord există puţine computere, nu există Internet în afara capitalei Phenian, iar profesorii le predau informatică studenţilor arătându-le imagini fotocopiate după interfaţa computerelor.
Pe fondul tensiunilor, căsătoriile dintre nord-coreeni şi cei din sud au fost interzise mult timp.

1 iulie 1990 - Dizolvarea Pactului de la Varsovia
Numit oficial Tratatul de prietenie, cooperare si asistenta mutuala, Pactul de la Varsovia a fost o alianta militara a tarilor din Blocul Rasaritean, conceput ca un mijloc de protectie impotriva unei posibile agresiuni din partea NATO. Initiat de Hrusciov, pactul a fost incheiat la Varsovia, pe 14 mai 1955, la el aderand toate statele comuniste din Europa de Est, mai putin Iugoslavia. Albania a incetat sa mai fie membra activa a aliantei in 1961, dupa ruptura dintre China si URSS – in aceasta criza conducerea albaneza s-a situat de partea chinezilor – si a iesit oficial din Pact in 1968.

Război pe gheaţă: Primăvara de la Praga şi hocheiul



Suntem în martie 1969, în plin sezon de sporturi de iarnă. La Lake Placid, Ion Panţuru lua startul în Cupa Mondială de Bob. Echipa naţională a României tocmai terminase cu rezultate slabe Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă, grupa B. Apropierea primăverii prilejuia reluarea competiţiilor de fotbal. Dar atenţia lumii sportive era concentrată asupra unui alt eveniment. La Stockholm, meciurile Grupei A din mondialul de hochei erau o continuare a „Primăverii de la Praga“.
6 echipe naţionale jucau în sistem tur-retur, la sfârşit contând punctajul şi diferenţa de golaveraj. Şanse la titlu aveau doar Suedia, U.R.S.S. şi Cehoslovacia. Finlanda şi echipele de amatori ale Canadei şi S.U.A. făceau figuraţie.
Campioana? U.R.S.S., desigur. De când sovieticii ieşiseră din izolarea sportivă, după 1950, surprinseseră lumea hocheiului prin stil şi tehnică. Oficial amatori, majoritatea jucătorilor erau militari.
Dar titlul din 1969, obţinut la golaveraj, venise doar după o victorie la limită a Suediei în faţa unei Cehoslovacii pentru care cele două victorii în faţa sovieticilor au contat, vreme de douăzeci de ani, mai mult decât locul întâi. Imaginile dramatice ale locuitorilor din Praga apostrofând tanchiştii sovietici nu se şterseseră din minţile oamenilor. Pe teren neutru, la Stockholm, Cehoslovacia a învins U.R.S.S. cu 2:0 şi 4:3. Publicul suedez fusese în permanenţă de partea învingătorilor.
Câteva mii de suporteri cehoslovaci se numărau printre spectatori. Pe pancarte improvizate se putea citi cripticul „2:0 4:3“. Acasă, în Cehoslovacia, oamenii au ieşit pe străzi, scandând împotriva forţelor de ocupaţie. În aprilie, conducerea de partid şi de stat a Cehoslovaciei a fost înlocuită.
Partida de hochei, văzută de la Bucureşti

Presa de la Bucureşti, chiar atent controlată de cenzură, a surprins momentele dramatice ale unei revanşe mutate în sfera sportivă. Pe pagina a patra din „Sportul“, dedicată evenimentelor internaţionale, apăruse fotografia căpitanului cehoslovac Josef Golonka sărind ca un copil pe gheaţă la golul echipei sale. Imaginile care circulă acum pe Internet arată mai clar exuberanţa jucătorilor cehoslovaci.
Cotidianul de specialitate de la Bucureşti tipărea corespondenţele telefonice ale lui... Karl Andersson. Acesta transmitea, după prima partidă: „A fost un joc excepţional. Susţinuţi frenetic de spectatori, hocheiştii cehoslovaci şi-au organizat foarte atent apărarea, având în portarul Vladimir Dzurilla cel mai bun om al echipei“. Acelaşi ziarist remarca jocul tactic extraordinar al cehoslovacilor. Sovieticii, oficial amatori, majoritatea militari, păreau derutaţi.
Pentru cercetători precum Jörg Ganzenmüller sau Markku Jokisipillä, meciurile de hochei pe gheaţă din 1969 erau o consecinţă directă a evenimentelor politico-militare din 1968. Chiar dacă victoriile din 1969 nu s-au mai repetat, tensiunea a rămas.
Duritatea meciurilor dintre U.R.S.S. şi Cehoslovacia a depăşit cu mult limitele acelor „body-chek-uri“ permise pe gheaţă. Intonarea imnului şi arborarea drapelului U.R.S.S. la sfârşitul meciurilor de hochei prilejuiau suspecte căderi de sunet şi imagine la televiziunea cehoslovacă. Protestele Moscovei rămâneau fără efect.

Cea mai mare bombă atomică a fost detonată de URSS
Cea mai puternică bombă atomică detonată vreodată a avut o forţa explozivă de 50 megatone de TNT (trinitrotoluen), de 2.500 de ori mai mare decat bomba de la Nagasaki? Numită “Tsar bomba”, explozibilul a fost detonat de URSS în cadrul unui test desfăşurat pe 30.10.1961 într-un arhipelag din Oceanul Arctic, în nordul Rusiei. Forta iniţiala a bombei era de 100 de megatone TNT însă a fost redusă pentru a limita cantitatea de deşeuri radiocative rezultate.mai mult

Disparuti in Vietnam

SUA inca „digera” foarte greu efectele razboiului din Vietnam, incheiat oficial in 1975. intre victimele contabilizate de Pentagon se numara si nu mai putin de 2273 de soldati ale caror destine au ramas pana azi o necunoscuta. Dintre ei, 1101 sunt considerati morti in timpul luptelor. Restul – disparuti in misiune. Totusi, despre acestia nu exista nici cea mai mica proba ca ar fi morti. Au ramas ei prizonieri in Vietnam? Polemica in jurul acestui subiect s-a reaprins dupa ce, intr-o fotografie venita din Asia si datata 25 aprilie 1990, cei trei barbati surprinsi astfel au fost recunoscuti de familiile lor din America drept fosti „disparuti in misiune” (DIM).

Ce citesti?


O explicatie a crizei rachetelor din Cuba

Cum se botează operaţiunile militare


19:14Dragon de foc, Falcă de urs, Ploaie de vară... nu sunt nume indiene sau titluri de poveşti, ci coduri alese după criterii precise. Numele date operaţiunilor militare de anvergură nu sunt produsul imaginaţiei bogate a vreunui gradat, ci sunt minuţios gândite în centre speciale.

Topul celor mai scumpe războaie după WWII


Războiul din Irak este cel mai scump conflict militar din 1950 încoace, conform cifrelor publicate de Congresul american, la finele lui 2009. Bugetul alocat de statul american pentru Operation Iraqi Freedom ajunge la circa 683 mld. dolari, din 2003 până azi. Următoarea poziţie în top este ocupată de războiul din Vietnam, care a costat SUA “doar” în jur de 650 de mld. de dolari (în banii de azi). MONEY.ro a realizat un top al celor mai scumpe războaie din istorie, “contabilizând” numărul de victime şi de zerouri din buget.

Arhivele Sfera Politicii - Cum l-a înştiinţat Brejnev pe Ceauşescu de invazia Cehoslovaciei în august 1968

Cum l-a înştiinţat Brejnev pe Ceauşescu de invazia Cehoslovaciei în august 1968

Ce-i supărase pe reprezentanţii ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia în reformele pragheze? Cum s-a luat decizia invaziei? Aflase Ceauşescu despre pregătirea ei? Ce scria în scrisoarea adusă de solul lui Brejnev la Bucureşti? Răspunsul la aceste şi alte întrebări în volumul „21 august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu”, autori Lavinia Betea (coord), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu (colecţia „Istorii subterane” îngrijită de Stelian Tănase), Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Ceauşescu a primit scrisoarea lui Brejnev în noaptea dintre 20 -21 august 1968. Pe la ora 1 -1, 30 după ce trupele a cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia intraseră în Cehoslovacia. S-a trezit la lătratul câinelui, iritat de cearta dintre ofiţerul de pază şi Ion Stănescu care solicita impetuos ca şeful statului să fie sculat din somn. Şeful Consiliului Securităţii Statului se prezentase cu plicul ce fusese adus la sediul CC de către un anume Basov, „lucrător” al Ambasadei Sovietice la Bucureşti, puţin după miezul nopţii. Scrisoarea, în limba rusă, era adresată CC al PCR şi... nesemnată! În ea sunt prezentate motivaţiile „ajutorului frăţesc”. Fără vreo referinţă însă la cauza pentru care românii nu fuseseră înştiinţaţi de invazia militară a Cehoslovaciei deşi erau membri ai Tratatului de la Varşovia.
Prezentăm în cele ce urmează documentul aflat în arhivele CC al PCR.

How did Brezhnev inform Ceauşescu about the invasion of Czechoslovakia in August 1968

What precisely got the members of the Warsaw Pact that mad about the Prague Spring reforms? How did they decide upon the invasion? Did Ceauşescu know anything about it? What was written in the letter brought to Bucharest by Brezhnev’s envoy? The answers to all these questions can be found in various works, as for example 21st August 1968 – the apotheosis of Ceauşescu, written by Lavinia Betea (coord.), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu (21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Polirom Editing House, Istorii Subterane collection, edited by Stelian Tănase, Iaşi, 2009).

Ceauşescu got Brezhnev’s letter during the night between the 20th and the 21st of August 1968, around 01.00 - 01.30 a.m., immediately after the troops, belonging to five of the Warsaw Pact member states, got settled in Czechoslovakia. He was woken up by the dog’s barking, irritated by a quarrel going on between the security officer and Ion Stănescu, who was impetuously asking for the head of the sate to be woken up. The chief of the State Security Council was there, with the envelope brought to the headquarters of the Central Committee soon after midnight by a so called Basov, an employee of the Soviet Embassy in Bucharest. The letter, written in Russian, was addressed to The Central Committee of the Romanian Communist Party, and... it was not signed. In it there could be found all the reasons disclosing “the fraternal help”, making instead no reference to the reason for which Romania was not invited to take part in the military invasion, although it was undoubtedly member of the Warsaw Pact.

In the following we are bringing forward the document archived in records of the Central Committee of the Romanian Communist Party.

Comitetele Centrale ale Partidului Comunist Bulgar, Partidul Muncitoresc Socialist Ungar, Partidului Socialist Unit din Germania, Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi Partidului Comunist al Uniunii Sovietice consideră de datoria lor să vă comunice că majoritatea membrilor Prezidiului C.C. al P.C. din Cehoslovacia şi al guvernului R.S. Cehoslovace ni s-au adresat cu rugămintea de a acorda poporului cehoslovac ajutor neîntîrziat în lupta împotriva forţelor de dreapta, antisocialiste şi contrarevoluţionare, întrucît, ca urmare a evoluţiei evenimentelor din R.S. Cehoslovacă, a apărut pericolul real al contrarevoluţiei şi al pierderii cuceririlor socialismului.

Ce s-a petrecut în Cehoslovacia în ultimul timp? Defăimînd tot ce a făcut poporul cehoslovac în cei 20 de ani după revoluţia socialistă, activitatea P.C. din Cehoslovacia, forţele antisocialiste, contrarevoluţionare au adus un serios prejudiciu poziţiilor P.C. din Cehoslovacia, au subminat într-o mare măsură influenţa lui în rîndul maselor, inclusiv în rîndurile clasei muncitoare. Acest lucru îl demonstrează cît se poate de convingător asemenea fapte ca alegerea, în multe întreprinderi, de comitete sindicale fără comunişti, larga răspîndire în ţară a lozincii „Soviete fără comunişti“.

Partidul Comunist trece în prezent printr-o grea perioadă de efectivă sciziune, care a lovit atît conducerea sa cât şi, într-o anumită măsură, organizaţiile de bază. Ca urmare a schimbării în masă a cadrelor, în cursul căreia a fost dată o lovitură multor comunişti cinstiţi care în majoritatea lor nu au avut nimic comun cu greşelile trecutului, organizaţiile de partid din regiuni şi raioane au fost slăbite. Teroarea morală împotriva comuniştilor cinstiţi a dezorientat masele de membri de partid, a băgat teama în mulţi tovarăşi.

Discreditarea socialismului, a cuceririlor acestuia, lovitura dată Partidului Comunist au dus la dezorientarea maselor populare care în mare măsură au fost derutate, iar o anumită parte din oameni, mai puţin pregătiţi din punct de vedere politic, a fost de fapt antrenată în campania antisocialistă.

Dimpotrivă, în cele 8 luni care au trecut, forţele contrarevoluţionare s-au organizat, au creat un sistem de organizaţii şi partide politice care acţionau sub lozinci făţiş antisocialiste, au acaparat mijloacele de informare în masă care constituie o parte importantă a aparatului de stat şi le-a folosit pentru activitatea lor subversivă. Acestea promovează în mod consecvent o linie de îndepărtare a comuniştilor de la putere, de reântoarcere la democraţia burgheză, la rânduielile capitaliste.

Forţele reacţionare din Cehoslovacia încearcă să reorienteze politica ei externă, să determine ieşirea R.S. Cehoslovace din organizaţia Tratatului de la Varşovia, din comunitatea socialistă. Ele desfăşoară o largă campanie de discreditare a Tratatului de la Varşovia şi a participanţilor la acest tratat şi înfăptuiesc măsuri care urmăresc să pregătească reorientarea Cehoslovaciei spre Occident.

Activitatea forţelor reacţionare din Cehoslovacia constituie o parte a acţiunilor antisocialiste ale imperialismului internaţional. Forţele şi organizaţiile antisocialiste din R.S. Cehoslovacă acţionează în strânsă legătură şi de fapt sub conducerea centrelor reacţionare străine. Astfel, Partidul Socialist este legat de centrul ceh contrarevoluţionar de emigranţi de la Paris. Acelaşi centru şi organul său de presă „Sfideteţtvo“ este strîns legat de clubul „231“ în conducerea căruia se află mulţi foşti agenţi ai serviciilor de spionaj imperialiste. Partidul Popular (catolic) întreţine contacte cu centrul de la Viena în frunte cu iezuitul Gliniţa şi Kosteliţki – agenţi ai Partidului Popular (catolic) austriac. Partidul Social-Democrat din Cehoslovacia, care a fost de fapt reconstituit acţionează la indicaţiile Internaţionalei Socialiste de care acesta este legat în primul rînd prin intermediul social-democraţiei austriece, precum şi al celei vest-germane. El menţine, de asemenea, contacte permanente cu centrul din străinătate al aşa-numitului „Partid Social-Democrat Cehoslovac în exil“. În sfîrşit, mulţi din conducătorii organizaţiilor contrarevoluţionare au strînse legăuri cu cercurile imperialiste americane şi din Europa occidentală. Astfel, unul din cei mai înrăiţi anticomunişti, conducătorul ideologic al clubului celor fără de partid activi, Ivan Svitak, întreţine o legăură permanentă cu persoane apropiate de cercurile imperialiste americane. Elementele antisocialiste au stabilit contacte directe cu postul de radio reacţionar „Europa Liberă“. Din străinătate parvine o parte considerabilă a mijloacelor folosite de organizaţiile antisocialiste din Cehoslovacia.

În Cehoslovacia a apărut o opoziţie antisocialistă legală, care se pregăteşte să ia puterea în mîinile sale.

Dumneavoastră vă este cunoscut faptul că Comitetele Centrale ale P.C. Bulgar, P.M.S.U., P.S.U.G., P.M.U.P. şi P.C.U.S. au făcut, în ce le priveşte, tot ceea ce este posibil pentru ca, în calitate de prieteni, să ajute popoarele Cehoslovaciei, Partidul Comunist, să învingă criza periculoasă, să dea o lovitură, prin mijloace politice, forţelor crescânde ale contrarevoluţiei.

Contactele permanente ale conducătorilor partidelor comuniste şi guvernelor ţărilor socialiste, convorbirile bi şi multilaterale cu reprezentanţii conducerii cehoslovace au fost dictate de năzuinţa sinceră de a-i sprijini pe fraţii noştri comunişti, pe toţi oamenii muncii din R.S. Cehoslovacă, să preîntîmpine o întorsătură periculoasă a evenimentelor. Aceloraşi scopuri au servit întîlnirile dintre Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S. şi Prezidiul C.C. al P.C. din Cehoslovacia care au avut loc la Cierna-nad-Tissou, iar ulterior consfătuirea celor şase partide frăţeşti de la Bratislava.

La aceste întîlniri reprezentanţii C.C. al P.C. din Cehoslovacia au dat asigurări că ei vor lua în timpul cel mai scurt măsuri concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei din ţară, pentru întărirea şi apărarea cuceririlor socialiste. Noi toţi am dorit să sperăm că aceste asigurări reflectă hotărîrea de a face tot ce este necesar pentru respingerea contrarevoluţiei. Dacă, într-adevăr, ar fi fost înfăptuite în practică toate cele asupra cărora s-au înţeles la Cierna-nad-Tissou conducătorii P.C.U.S. şi P.C. din Cehoslovacia, precum şi la Bratislava conducătorii celor şase partide, inclusiv P.C. din Cehoslovacia, atunci în dezvoltarea politică a Cehoslovaciei ar fi intervenit o cotitură.

Însă după întîlnirea de la Cerna şi consfătuirea de la Bratislava conducătorii R.S.C. au încălcat înţelegerea reciprocă şi nu au făcut nimic pentru a da o ripostă contrarevoluţiei iar forţele de dreapta, antisocialiste şi-au intensificat şi mai mult activitatea.

Ţelul pe care şi l-au pus forţele reacţionare a fost formulat de către acestea într-o serie de documente, inclusiv în „Memorandumul adresat poporului Cehoslovaciei“, elaborat de comitetul de organizare al „Partidului Socialiştilor cehoslovaci drepţi“. În acest „Memorandum“ se spune: Legea pe care o vom adopta trebuie să interzică orice activitate comunistă în Cehoslovacia. Noi vom interzize P.C.C. şi-l vom dizolva, pentru că este un partid criminal, fascist“. În apelul difuzat de „Comietul revoluţionar al Partidului Democrat din Slovacia în ilegalitate“ au fost formulate, de exemplu, cereri de a fi restituite ţăranilor, pînă la sfîrşitul lunii septembrie, pămînturile colectivizare şi de a fi despăgubiţi pentru pămîntul care le-a fost „luat“; să se permită activitatea legală a partidului democrat-burghez din Slovacia; alegerile pentru organele puterii să fie organizate sub controlul internaţional al Angliei, S.U.A., Italiei şi Franţei; să înceteze publicarea în presa comunistă a articolelor îndreptate împotriva statelor occidentale, îndreptînd eforturile acesteia spre demascarea „agresiunii comuniste ruseşti în Vietnam”. Acest document se termina cu cuvintele „Moarte partidului comunist!“

În ultimele zile, forţele antisocialiste au organizat campanii pentru strîngerea de semnături în favoarea cererilor privind dizolvarea miliţiei muncitoreşti, care a fost creată în cursul luptei pentru socialism în anul 1948. Aceste campanii au fost însoţite de mitinguri şi demonstraţii cu caracter antisocialist. A avut loc o manifestaţie ai cărei participanţi au aruncat cu pietre în clădirea C.C., strigînd lozinci huliganice, anticomuniste. În presă s-a desfăşurat o campanie antisocialistă deşănţată. Unele publicaţii că, de exemplu, „Literarny Listi“, care se situează pe poziţii deosebit de reacţionare, au început să publice materiale, în care politica ţărilor socialiste era identificată, oricît ar părea de monstruos, cu politica hitleristă, iar presa ţărilor frăteşti era pusă pe acelaţi plan cu maşina de propagandă a lui Göebbels.

Intenţiile forţelor şi organizaţiilor contrarevoluţionare, antisocialiste constau în aceea ca făcînd presiuni asupra delegaţilor la cel de-al XIV-lea Congres extraordinar prin intermediul mijloacelor de informaţie de masă şi pe alte căi, să obţină alegerea noului C.C. îndeosebi din rîndurile elementelor revizioniste de dreapta, iar după congres să anunţe alegeri, înainte de termen, în Adunarea Naţională şi în organele locale ale puterii, sub lozinca „Să nu fie aleşi comuniştii“. Se urmărea înlăturarea Partidului Comunist de la putere şi venirea la putere a forţelor antisocialiste.

Atrage atenţia faptul că tactica contrarevoluţiei în Cehoslovacia se deosebeşte de aceea care a fost aplicată în anul 1956 în Ungaria. În Cehoslovacia reacţiunea a început cu discreditarea Partidului Comunist, a întregii cauze a socialismului pentru a ridica masele împotriva lor, iar apoi să-i învingă pe comunişti în alegeri.

Este foarte evident că, reacţiunea s-ar fi putut să aducă o ofensivă organizată împotriva socialismului, a P.C.C., dacă ea nu s-ar fi bucurat de sprijinul unor persoane cu munci de răspundere din conducerea de stat şi de partid cehoslovacă, persoane care se situează pe poziţii revizioniste de dreapta sau direct antisocialiste. Despre existenţa în conducerea cehoslovacă a unor asemenea persoane şi înainte vorbeau o mulţime de fapte, inclusiv participarea unor lideri ai P.C.C. la manifestaţiile antisocialiste, revizuirea deschisă a marxism-leninismului în cuvîntările lor. Acest lucru l-a demonstrat şi Plenara din iulie a C.C. al P.C. din Cehoslovacia, organizată ca un spectacol bine gîndit, cu participarea unor persoane alese în mod tendenţios pînă la corespondenţii presei burgheze şi care a adoptat o hotărîre ce revizuia hotărîrile plenarelor precedente cu privire la pericolul de dreapta ca pericol principal în etapa actuală de dezvoltare a R.S. Cehoslovace.

În cursul întîlnirii de la Cierna-nad-Tissou a apărut o delimitare a forţelor în Prezidiul C.C. al P.C.C. În timp ce minoritatea membrilor prezidiului în frunte cu A. Dubcek acţiona de pe poziţii făţiş de dreapta oportuniste, majoritatea a adoptat o linie principială şi a arătat necesitatea unei lupte hotărîte împotriva forţelor reacţionare antisocialiste, împotriva tolerării reacţiunii.

Elementele revizioniste de dreapta din conducerea Partidului Comunist şi a guvernului Cehoslovaciei au zădărnicit îndeplinirea înţelegerii realizate la Cerna-nad-Tissou şi Bratislava cu privire la apărarea poziţiilor socialismului în Cehoslovacia, lupta cu forţele antisocialiste şi respingerea uneltirilor imperialismului. Declarîndu-şi, pentru a se masca, intenţia lor de a apăra socialismul, aceşti oameni, de fapt, au încercat doar să câştige timp încurajînd contrarevoluţia. În urma acţiunilor mişeleşti, trădătoare a apărut pericolul real pentru cuceririle socialiste în Cehoslovacia.

În aceste împrejurări, majoritatea membrilor Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia şi ai guvernului Republicii Socialiste Cehoslovace s-au adresat pentru ajutor statelor socialiste frăţeşti.

Soarta Cehoslovaciei Socialiste este scumpă şi apropiată popoarelor tuturor ţărilor socialiste. Ele nu pot fi de acord ca duşmanii noştri comuni să abată Cehoslovacia de la calea socialismului, să creeze pericol pentru ruperea ei de comunitatea socialistă. Jertfe prea grele au dat popoarele ţărilor noastre, prea mult sînge au vărsat ele în luptele încordate ale războiului trecut, în lupta pentru eliberarea socială şi naţională, pentru a permite contrarevoluţiei să rupă Cehoslovacia de familia statelor socialiste.

Apărarea socialismului în Cehoslovacia este nu numai o treabă internă a poporului acestei ţări, ci este după cum înţelegeţi, problema asigurării securităţii ţărilor noastre, problema apărării poziţiilor socialismului mondial.

Conducîndu-se după aceste considerente, am considerat necesar să îndeplinim cererea prietenilor cehoslovaci şi să venim în ajutorul popoarelor Cehoslovaciei pentru apărarea cuceririlor socialismului, am dat indicaţia unităţilor noastre militare să ia măsurile necesare pentru acordarea de ajutor oamenilor muncii cehoslovaci.

Adoptînd această hotărîre de răspundere, Comitetele Centrale ale partidelor noastre au avut în vedere faptul că este vorba de lupta cea mai înverşunată dintre imperialism şi socialism, că trecerea Cehoslovaciei în lagărul capitalismului ar însemna o mare înfrîngere a socialismului mondial, a mişcării revoluţionare internaţionale.

Nu se poate scăpa din vedere că o astfel de trecere dacă s-ar fi înfăptuit ar fi creat un pericol pentru securitatea şi a celorlalte ţări socialiste. Ea ar fi dus la o schimbare serioasă a raportului de forţe în Europa, nu numai în Europa. Ea ar fi inspirat imperialismul american precum şi pe cel vest-german să-şi activizeze acţiunile îndreptate spre subminarea sistemului mondial al socialismului din afară şi dinăuntru.

Nu este şi nu poate fi vorba de a ne amesteca în treburile interne ale Partidului Comunist din Cehoslovacia şi ale poporului cehoslovac. După cum am spus de nenumărate ori încă de la început, noi am înţeles că în Cehoslovacia este necesar un proces de înlăturare a greşelilor trecutului, de dezvoltare a democraţiei socialiste, de îmbunătăţire a metodelor de conducere a economiei naţionale şi de ridicare a nivelului de trai al maselor. Aceasta este treaba Partidului Comunist din Cehoslovacia însăşi, treaba poporului cehoslovac. Armatele aliate vor fi scoase de pe teritoriul Cehoslovaciei imediat după înlăturarea pericolului faţă de independenţa şi securitatea ei, viitorul socialist al popoarelor ei.

Ne dăm seama că propaganda burgheză, acum, declanşează o campanie antisocialistă dezlănţuită, va ţipa despre „amestec“ în treburile interne ale Cehoslovaciei. Probabil, vor apărea greutăţi temporare şi pentru partidele frăţeşti. Însă, pierderea pentru cauza socialismului, pentru mişcarea comunistă mondială, ar fi fost incomparabil mai mare dacă în Cehoslovacia ar fi învins contrarevoluţia.

Acordând tovarăşilor cehoslovaci ajutor frăţesc ţările noastre îşi îndeplinesc datoria lor internaţionalistă faţă de poporul cehoslovac, faţă de mişcarea comunistă muncitorească internaţională şi de eliberare naţională. Iar această datorie este pentru noi mai presus de toate.
ANIC, Fond CC al PCR – Secţia relaţii externe, 3u/1968-1970, vol.II, ff. 6-23


LAVINIA BETEA - absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie, secţia filozofie-istorie şi doctor în psihologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Actualmente profesor de psihologie socială şi politică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad; şeful Secţiei Istorie Recentă a ziarului Jurnalul Naţional. Ultimele apariţii editoriale: Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana Berindei (Editura Compania, Bucureşti, 2006); Bărbaţi şi femei. Întâlniri cu Serge Moscovici (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2007); Partea lor de adevăr (reed. convorbirilor cu Bârlădeanu, Maurer, Mănescu, Editura Compania, Bucureşti, 2008), Psihologia politică – o disciplină societală (coord. Lavinia Betea, Alexandre Dorna, Curtea Veche, Bucureşti, 2008).

Tenebroasa afacere Ben Barka

Spionii vest‑germani culegeau bancuri est‑germane!




Societăţile socialiste multilateral dezvoltate au dispărut din fericire din Europa, lăsînd în urmă un cumul de probleme economice, sociale şi culturale cu care Bătrînul Continent încă mai are de furcă.

Arhivele Sfera Politicii -
Cum l-a înştiinţat Brejnev pe Ceauşescu de invazia Cehoslovaciei în august
1968

Ce-i supărase pe reprezentanţii ţărilor membre ale
Tratatului de la Varşovia în reformele pragheze? Cum s-a luat decizia invaziei?
Aflase Ceauşescu despre pregătirea ei? Ce scria în scrisoarea adusă de solul lui
Brejnev la Bucureşti? Răspunsul la aceste şi alte întrebări în volumul „21
august 1968 – Apoteoza lui Ceauşescu”, autori Lavinia Betea (coord), Cristina
Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu (colecţia „Istorii subterane” îngrijită
de Stelian Tănase), Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Ceauşescu a primit
scrisoarea lui Brejnev în noaptea dintre 20 -21 august 1968. Pe la ora 1 -1, 30
după ce trupele a cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia intraseră în
Cehoslovacia. S-a trezit la lătratul câinelui, iritat de cearta dintre ofiţerul
de pază şi Ion Stănescu care solicita impetuos ca şeful statului să fie sculat
din somn. Şeful Consiliului Securităţii Statului se prezentase cu plicul ce
fusese adus la sediul CC de către un anume Basov, „lucrător” al Ambasadei
Sovietice la Bucureşti, puţin după miezul nopţii. Scrisoarea, în limba rusă, era
adresată CC al PCR şi... nesemnată! În ea sunt prezentate motivaţiile
„ajutorului frăţesc”. Fără vreo referinţă însă la cauza pentru care românii nu
fuseseră înştiinţaţi de invazia militară a Cehoslovaciei deşi erau membri ai
Tratatului de la Varşovia.
Prezentăm în cele ce urmează documentul aflat în
arhivele CC al PCR.

Scrisoarea adusă la sediul CC al PCR în noaptea de 20
spre 21 august 1968 din partea Ambasadei URSS la Bucureşti

Comitetului Central al Partidului Comunist Român
Comitetele Centrale ale Partidului Comunist Bulgar, Partidul Muncitoresc
Socialist Ungar, Partidului Socialist Unit din Germania, Partidului Muncitoresc
Unit Polonez şi Partidului Comunist al Uniunii Sovietice consideră de datoria
lor să vă comunice că majoritatea membrilor Prezidiului C.C. al P.C. din
Cehoslovacia şi al guvernului R.S. Cehoslovace ni s-au adresat cu rugămintea de
a acorda poporului cehoslovac ajutor neîntîrziat în lupta împotriva forţelor de
dreapta, antisocialiste şi contrarevoluţionare, întrucît, ca urmare a evoluţiei
evenimentelor din R.S. Cehoslovacă, a apărut pericolul real al contrarevoluţiei
şi al pierderii cuceririlor socialismului.

Ce s-a petrecut în
Cehoslovacia în ultimul timp? Defăimînd tot ce a făcut poporul cehoslovac în cei
20 de ani după revoluţia socialistă, activitatea P.C. din Cehoslovacia, forţele
antisocialiste, contrarevoluţionare au adus un serios prejudiciu poziţiilor P.C.
din Cehoslovacia, au subminat într-o mare măsură influenţa lui în rîndul
maselor, inclusiv în rîndurile clasei muncitoare. Acest lucru îl demonstrează
cît se poate de convingător asemenea fapte ca alegerea, în multe întreprinderi,
de comitete sindicale fără comunişti, larga răspîndire în ţară a lozincii
„Soviete fără comunişti“.

Partidul Comunist trece în prezent printr-o
grea perioadă de efectivă sciziune, care a lovit atît conducerea sa cât şi,
într-o anumită măsură, organizaţiile de bază. Ca urmare a schimbării în masă a
cadrelor, în cursul căreia a fost dată o lovitură multor comunişti cinstiţi care
în majoritatea lor nu au avut nimic comun cu greşelile trecutului, organizaţiile
de partid din regiuni şi raioane au fost slăbite. Teroarea morală împotriva
comuniştilor cinstiţi a dezorientat masele de membri de partid, a băgat teama în
mulţi tovarăşi.

Discreditarea socialismului, a cuceririlor acestuia,
lovitura dată Partidului Comunist au dus la dezorientarea maselor populare care
în mare măsură au fost derutate, iar o anumită parte din oameni, mai puţin
pregătiţi din punct de vedere politic, a fost de fapt antrenată în campania
antisocialistă.

Dimpotrivă, în cele 8 luni care au trecut, forţele
contrarevoluţionare s-au organizat, au creat un sistem de organizaţii şi partide
politice care acţionau sub lozinci făţiş antisocialiste, au acaparat mijloacele
de informare în masă care constituie o parte importantă a aparatului de stat şi
le-a folosit pentru activitatea lor subversivă. Acestea promovează în mod
consecvent o linie de îndepărtare a comuniştilor de la putere, de reântoarcere
la democraţia burgheză, la rânduielile capitaliste.

Forţele reacţionare
din Cehoslovacia încearcă să reorienteze politica ei externă, să determine
ieşirea R.S. Cehoslovace din organizaţia Tratatului de la Varşovia, din
comunitatea socialistă. Ele desfăşoară o largă campanie de discreditare a
Tratatului de la Varşovia şi a participanţilor la acest tratat şi înfăptuiesc
măsuri care urmăresc să pregătească reorientarea Cehoslovaciei spre
Occident.

Activitatea forţelor reacţionare din Cehoslovacia constituie o
parte a acţiunilor antisocialiste ale imperialismului internaţional. Forţele şi
organizaţiile antisocialiste din R.S. Cehoslovacă acţionează în strânsă legătură
şi de fapt sub conducerea centrelor reacţionare străine. Astfel, Partidul
Socialist este legat de centrul ceh contrarevoluţionar de emigranţi de la Paris.
Acelaşi centru şi organul său de presă „Sfideteţtvo“ este strîns legat de clubul
„231“ în conducerea căruia se află mulţi foşti agenţi ai serviciilor de spionaj
imperialiste. Partidul Popular (catolic) întreţine contacte cu centrul de la
Viena în frunte cu iezuitul Gliniţa şi Kosteliţki – agenţi ai Partidului Popular
(catolic) austriac. Partidul Social-Democrat din Cehoslovacia, care a fost de
fapt reconstituit acţionează la indicaţiile Internaţionalei Socialiste de care
acesta este legat în primul rînd prin intermediul social-democraţiei austriece,
precum şi al celei vest-germane. El menţine, de asemenea, contacte permanente cu
centrul din străinătate al aşa-numitului „Partid Social-Democrat Cehoslovac în
exil“. În sfîrşit, mulţi din conducătorii organizaţiilor contrarevoluţionare au
strînse legăuri cu cercurile imperialiste americane şi din Europa occidentală.
Astfel, unul din cei mai înrăiţi anticomunişti, conducătorul ideologic al
clubului celor fără de partid activi, Ivan Svitak, întreţine o legăură
permanentă cu persoane apropiate de cercurile imperialiste americane. Elementele
antisocialiste au stabilit contacte directe cu postul de radio reacţionar
„Europa Liberă“. Din străinătate parvine o parte considerabilă a mijloacelor
folosite de organizaţiile antisocialiste din Cehoslovacia.

În
Cehoslovacia a apărut o opoziţie antisocialistă legală, care se pregăteşte să ia
puterea în mîinile sale.

Dumneavoastră vă este cunoscut faptul că
Comitetele Centrale ale P.C. Bulgar, P.M.S.U., P.S.U.G., P.M.U.P. şi P.C.U.S. au
făcut, în ce le priveşte, tot ceea ce este posibil pentru ca, în calitate de
prieteni, să ajute popoarele Cehoslovaciei, Partidul Comunist, să învingă criza
periculoasă, să dea o lovitură, prin mijloace politice, forţelor crescânde ale
contrarevoluţiei.

Contactele permanente ale conducătorilor partidelor
comuniste şi guvernelor ţărilor socialiste, convorbirile bi şi multilaterale cu
reprezentanţii conducerii cehoslovace au fost dictate de năzuinţa sinceră de a-i
sprijini pe fraţii noştri comunişti, pe toţi oamenii muncii din R.S.
Cehoslovacă, să preîntîmpine o întorsătură periculoasă a evenimentelor.
Aceloraşi scopuri au servit întîlnirile dintre Biroul Politic al C.C. al
P.C.U.S. şi Prezidiul C.C. al P.C. din Cehoslovacia care au avut loc la
Cierna-nad-Tissou, iar ulterior consfătuirea celor şase partide frăţeşti de la
Bratislava.

La aceste întîlniri reprezentanţii C.C. al P.C. din
Cehoslovacia au dat asigurări că ei vor lua în timpul cel mai scurt măsuri
concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei din ţară, pentru întărirea şi apărarea
cuceririlor socialiste. Noi toţi am dorit să sperăm că aceste asigurări reflectă
hotărîrea de a face tot ce este necesar pentru respingerea contrarevoluţiei.
Dacă, într-adevăr, ar fi fost înfăptuite în practică toate cele asupra cărora
s-au înţeles la Cierna-nad-Tissou conducătorii P.C.U.S. şi P.C. din
Cehoslovacia, precum şi la Bratislava conducătorii celor şase partide, inclusiv
P.C. din Cehoslovacia, atunci în dezvoltarea politică a Cehoslovaciei ar fi
intervenit o cotitură.

Însă după întîlnirea de la Cerna şi consfătuirea
de la Bratislava conducătorii R.S.C. au încălcat înţelegerea reciprocă şi nu au
făcut nimic pentru a da o ripostă contrarevoluţiei iar forţele de dreapta,
antisocialiste şi-au intensificat şi mai mult activitatea.

Ţelul pe care
şi l-au pus forţele reacţionare a fost formulat de către acestea într-o serie de
documente, inclusiv în „Memorandumul adresat poporului Cehoslovaciei“, elaborat
de comitetul de organizare al „Partidului Socialiştilor cehoslovaci drepţi“. În
acest „Memorandum“ se spune: Legea pe care o vom adopta trebuie să interzică
orice activitate comunistă în Cehoslovacia. Noi vom interzize P.C.C. şi-l vom
dizolva, pentru că este un partid criminal, fascist“. În apelul difuzat de
„Comietul revoluţionar al Partidului Democrat din Slovacia în ilegalitate“ au
fost formulate, de exemplu, cereri de a fi restituite ţăranilor, pînă la
sfîrşitul lunii septembrie, pămînturile colectivizare şi de a fi despăgubiţi
pentru pămîntul care le-a fost „luat“; să se permită activitatea legală a
partidului democrat-burghez din Slovacia; alegerile pentru organele puterii să
fie organizate sub controlul internaţional al Angliei, S.U.A., Italiei şi
Franţei; să înceteze publicarea în presa comunistă a articolelor îndreptate
împotriva statelor occidentale, îndreptînd eforturile acesteia spre demascarea
„agresiunii comuniste ruseşti în Vietnam”. Acest document se termina cu
cuvintele „Moarte partidului comunist!“

În ultimele zile, forţele
antisocialiste au organizat campanii pentru strîngerea de semnături în favoarea
cererilor privind dizolvarea miliţiei muncitoreşti, care a fost creată în cursul
luptei pentru socialism în anul 1948. Aceste campanii au fost însoţite de
mitinguri şi demonstraţii cu caracter antisocialist. A avut loc o manifestaţie
ai cărei participanţi au aruncat cu pietre în clădirea C.C., strigînd lozinci
huliganice, anticomuniste. În presă s-a desfăşurat o campanie antisocialistă
deşănţată. Unele publicaţii că, de exemplu, „Literarny Listi“, care se situează
pe poziţii deosebit de reacţionare, au început să publice materiale, în care
politica ţărilor socialiste era identificată, oricît ar părea de monstruos, cu
politica hitleristă, iar presa ţărilor frăteşti era pusă pe acelaţi plan cu
maşina de propagandă a lui Göebbels.

Intenţiile forţelor şi
organizaţiilor contrarevoluţionare, antisocialiste constau în aceea ca făcînd
presiuni asupra delegaţilor la cel de-al XIV-lea Congres extraordinar prin
intermediul mijloacelor de informaţie de masă şi pe alte căi, să obţină alegerea
noului C.C. îndeosebi din rîndurile elementelor revizioniste de dreapta, iar
după congres să anunţe alegeri, înainte de termen, în Adunarea Naţională şi în
organele locale ale puterii, sub lozinca „Să nu fie aleşi comuniştii“. Se
urmărea înlăturarea Partidului Comunist de la putere şi venirea la putere a
forţelor antisocialiste.

Atrage atenţia faptul că tactica
contrarevoluţiei în Cehoslovacia se deosebeşte de aceea care a fost aplicată în
anul 1956 în Ungaria. În Cehoslovacia reacţiunea a început cu discreditarea
Partidului Comunist, a întregii cauze a socialismului pentru a ridica masele
împotriva lor, iar apoi să-i învingă pe comunişti în alegeri.

Este foarte
evident că, reacţiunea s-ar fi putut să aducă o ofensivă organizată împotriva
socialismului, a P.C.C., dacă ea nu s-ar fi bucurat de sprijinul unor persoane
cu munci de răspundere din conducerea de stat şi de partid cehoslovacă, persoane
care se situează pe poziţii revizioniste de dreapta sau direct antisocialiste.
Despre existenţa în conducerea cehoslovacă a unor asemenea persoane şi înainte
vorbeau o mulţime de fapte, inclusiv participarea unor lideri ai P.C.C. la
manifestaţiile antisocialiste, revizuirea deschisă a marxism-leninismului în
cuvîntările lor. Acest lucru l-a demonstrat şi Plenara din iulie a C.C. al P.C.
din Cehoslovacia, organizată ca un spectacol bine gîndit, cu participarea unor
persoane alese în mod tendenţios pînă la corespondenţii presei burgheze şi care
a adoptat o hotărîre ce revizuia hotărîrile plenarelor precedente cu privire la
pericolul de dreapta ca pericol principal în etapa actuală de dezvoltare a R.S.
Cehoslovace.

În cursul întîlnirii de la Cierna-nad-Tissou a apărut o
delimitare a forţelor în Prezidiul C.C. al P.C.C. În timp ce minoritatea
membrilor prezidiului în frunte cu A. Dubcek acţiona de pe poziţii făţiş de
dreapta oportuniste, majoritatea a adoptat o linie principială şi a arătat
necesitatea unei lupte hotărîte împotriva forţelor reacţionare antisocialiste,
împotriva tolerării reacţiunii.

Elementele revizioniste de dreapta din
conducerea Partidului Comunist şi a guvernului Cehoslovaciei au zădărnicit
îndeplinirea înţelegerii realizate la Cerna-nad-Tissou şi Bratislava cu privire
la apărarea poziţiilor socialismului în Cehoslovacia, lupta cu forţele
antisocialiste şi respingerea uneltirilor imperialismului. Declarîndu-şi, pentru
a se masca, intenţia lor de a apăra socialismul, aceşti oameni, de fapt, au
încercat doar să câştige timp încurajînd contrarevoluţia. În urma acţiunilor
mişeleşti, trădătoare a apărut pericolul real pentru cuceririle socialiste în
Cehoslovacia.

În aceste împrejurări, majoritatea membrilor Prezidiului
Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia şi ai guvernului
Republicii Socialiste Cehoslovace s-au adresat pentru ajutor statelor socialiste
frăţeşti.

Soarta Cehoslovaciei Socialiste este scumpă şi apropiată
popoarelor tuturor ţărilor socialiste. Ele nu pot fi de acord ca duşmanii noştri
comuni să abată Cehoslovacia de la calea socialismului, să creeze pericol pentru
ruperea ei de comunitatea socialistă. Jertfe prea grele au dat popoarele ţărilor
noastre, prea mult sînge au vărsat ele în luptele încordate ale războiului
trecut, în lupta pentru eliberarea socială şi naţională, pentru a permite
contrarevoluţiei să rupă Cehoslovacia de familia statelor
socialiste.

Apărarea socialismului în Cehoslovacia este nu numai o
treabă internă a poporului acestei ţări, ci este după cum înţelegeţi, problema
asigurării securităţii ţărilor noastre, problema apărării poziţiilor
socialismului mondial.

Conducîndu-se după aceste considerente, am
considerat necesar să îndeplinim cererea prietenilor cehoslovaci şi să venim în
ajutorul popoarelor Cehoslovaciei pentru apărarea cuceririlor socialismului, am
dat indicaţia unităţilor noastre militare să ia măsurile necesare pentru
acordarea de ajutor oamenilor muncii cehoslovaci.

Adoptînd această
hotărîre de răspundere, Comitetele Centrale ale partidelor noastre au avut în
vedere faptul că este vorba de lupta cea mai înverşunată dintre imperialism şi
socialism, că trecerea Cehoslovaciei în lagărul capitalismului ar însemna o mare
înfrîngere a socialismului mondial, a mişcării revoluţionare internaţionale.


Nu se poate scăpa din vedere că o astfel de trecere dacă s-ar fi
înfăptuit ar fi creat un pericol pentru securitatea şi a celorlalte ţări
socialiste. Ea ar fi dus la o schimbare serioasă a raportului de forţe în
Europa, nu numai în Europa. Ea ar fi inspirat imperialismul american precum şi
pe cel vest-german să-şi activizeze acţiunile îndreptate spre subminarea
sistemului mondial al socialismului din afară şi dinăuntru.

Nu este şi nu
poate fi vorba de a ne amesteca în treburile interne ale Partidului Comunist din
Cehoslovacia şi ale poporului cehoslovac. După cum am spus de nenumărate ori
încă de la început, noi am înţeles că în Cehoslovacia este necesar un proces de
înlăturare a greşelilor trecutului, de dezvoltare a democraţiei socialiste, de
îmbunătăţire a metodelor de conducere a economiei naţionale şi de ridicare a
nivelului de trai al maselor. Aceasta este treaba Partidului Comunist din
Cehoslovacia însăşi, treaba poporului cehoslovac. Armatele aliate vor fi scoase
de pe teritoriul Cehoslovaciei imediat după înlăturarea pericolului faţă de
independenţa şi securitatea ei, viitorul socialist al popoarelor ei.

Ne
dăm seama că propaganda burgheză, acum, declanşează o campanie antisocialistă
dezlănţuită, va ţipa despre „amestec“ în treburile interne ale Cehoslovaciei.
Probabil, vor apărea greutăţi temporare şi pentru partidele frăţeşti. Însă,
pierderea pentru cauza socialismului, pentru mişcarea comunistă mondială, ar fi
fost incomparabil mai mare dacă în Cehoslovacia ar fi învins
contrarevoluţia.

Acordând tovarăşilor cehoslovaci ajutor frăţesc ţările
noastre îşi îndeplinesc datoria lor internaţionalistă faţă de poporul
cehoslovac, faţă de mişcarea comunistă muncitorească internaţională şi de
eliberare naţională. Iar această datorie este pentru noi mai presus de
toate.
ANIC, Fond CC al PCR – Secţia relaţii externe, 3u/1968-1970, vol.II, ff.
6-23

Succesiune dinastica la Phenian

1956, dezghet si inghet
Anul 1956 in destinul Uniunii Sovietice, al tarilor aflate in sfera de influenta sovietica, in destinul insasi al ideologiei marxist leniniste reprezinta un moment de cotitura. Importanta, amplitudinea evenimentelor nu pot fi sub nici un chip separate de implicatiile pe care moartea lui I.V. Stalin, la 5 martie 1953, le-a avut.

Dupa 21 de ani de exercitare a functiei supreme in partid, cea de secretar general al Comitetului Central, si dupa 12 ani in care s-a aflat in fruntea guvernului, Stalin a reusit in asa masura concentrarea puterii in mainile sale incat moartea a creat un gol care se resimtea umplut. Asa incepe in partid lupta pentru ocuparea functiei de secretar general care practic insemna functia cea mai inalta din Uniunea Sovietica.
Un al moment care va avea un puternic efect de recul in desfasurarea evenimentelor anului 1956, il reprezinta Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovetice (PCUS) ale carui lucrari au loc in perioada 14 – 25 februarie 1956. Acestea au culminat cu cunoscutul raport secret citit de Nikita Hrusciov in noaptea din 24 spre 25 februarie in care se condamna excesele cultului personalitatii lui Stalin. Cei trei ani care s-au scurs de la moartea lui Stalin si pana la lucrarile congresului al XX-lea reprezinta o perioada extrem de tulbure in care evenimentele au curs ghidate doar de logica luptei pentru putere. Aspiratiile lui Hrusciov, erau in egala masura si aspiratiile lui Molotov, Beria, Malenkov. Se pare ca congresul al XX-lea poate fi interpretat si ca un episod decisiv in serialul luptelor pentru conducerea partidului. Acum este momentul in care Hrusciov scoate instrumentul cu care a temporizat aspiratiile de putere din partid: destalinizarea. Experimentul derulat in interiorul zidurilor Kremlinului se dorea a fi aplicat si celorlalte tari aflate sub apasarea metodei staliniste de exercitare a puterii. Ceea ce trebuie mentionat este ca, in ciuda incercarilor de uniformizare a stalinizarii prin metode care au inclus aproape intotdeauna exercitarea violentei extreme, statele din blocul sovietic cunosteau instensitati diferite ale stalinismului. Romania facea parte din categoria tarilor in care stalinismul era impietrit si parea sa reprezinte un modus vivendi al elitei politice. Evident, nu acesta era cazul Ungariei (sau al Poloniei) unde destalinizarea s-a confundat – e adevarat, intr-un mod aproximativ – cu aplicarea programului de reforme economice in timpul primului ministeriat al lui Imre Nagy (1953 – 1955), cunoscut si sub numele de "Noul curs".

Congresul XX al PCUS a lansat totodata doua importante concepte: "conducerea colectiva" si "coexistenta pasnica". "Conducerea colectiva" a reprezentat, in principal, exercitarea functiei de sef al guvernului si de secretar general al partidului de catre persoane diferite, altfel spus o incercare (voita sau nu) de reducere a efectelor personalizarii puterii. "Coexistenta pasnica" viza relatiile pe care tarile socialismului urmau sa le dezvolte cu tarile capitaliste, argumentul principal fiind cel al competitivitatii economiilor socialiste. De fapt, intreaga perioada hrusciovista poate fi privita si ca o restaurare a economiei ca instrument de mentinere in sfera Kremlinului a statelor lagarului socialist, in detrimentul fortei fizice, militare. In termeni ideologici, acest lucru semnifica revenirea la marxism leninismul originar, dupa aventura stalinista care nu a reprezentat altceva decat apogeul terorii. In functie de aceasta viziune, au loc ample dezbateri legate de introducerea conceptului de "diviziune a muncii", precum si de cresterea in importanta a CAER-ului, structura economica creata pe modelul Comunitatii Economice Europene (la fel cum Tratatul de la Varsovia a reprezentat o constructie in oglinda a Organizatiei Atlanticului de Nord).

Asadar, avem momentul mortii lui Stalin (martie 1953) si citirea raportului secret in timpul Congresului al XX-lea al PCUS (februarie 1956) ca posibile chei de intelegere a revoltei de la Poznan (iunie 1956) si, finalmente, a revolutiei din Ungaria (octombrie – noiembrie 1956). Pentru a intelege implicatiile profunde ale evenimentelor analizate, vor fi abordate liniile de profil a doua cazuri sugestive de raspuns la imperativul destalinizarii care poate fi firul conductor al perioadei hruscioviste, cunoscuta si sub numele de "obsedantul deceniu".

Cazul ungar. Revolutia de la Budapesta a inceput initial ca miscare de solidaritate cu manifestatiile de la Varsovia. Intre 19 si 21 octombrie in capitala Poloniei a avut loc cea de-a VIII-a plenara a CC a PMUP la care a participat insusi Nikita Hrusciov. In contrast cu vointa politica exprimata la prezidiu si intarita de prezenta lui Hrusciov si a tancurilor sovietice aflate in drum spre Varsovia, miscarile de strada il sustineau pe Wladislaw Gomulka, unul din comunistii polonezi care se incadra cel mai bine in curentul reformist. Incepute pe 23 octombrie, amplele manifestatii de solidarizare vor degenera rapid in ceea ce se poate numi sustinerea propriilor interese (ale Ungariei) in raport cu Uniunea Sovietica. Evenimentele s-au precipitat si prin inlocuirea lui Gero Erno cu Janos Kadar de la secretariatul general al partidului si readucerea ca prim ministru a lui Imre Nagy. In cazul Ungariei, la fel ca si in cel al Poloniei, miscarile de strada au exercitat o puternica presiune asupra liderilor comunisti reformatori. Reprezentativ este Imre Nagy care, pornind de la un program reformist relativ timid (care nu parea sa iasa foarte mult din ceea ce presupunea destalinizarea in versiunea Kremlinului), ajunge catre seara zilei de 3 noiembrie (cu putin inainte ca tancurile sovietice sa ajunga in Budapesta) sa avanseze solicitari de neimaginat pentru conducerea politica de la Moscova. Cuvintele de ordine ale curentului revizionist maghiar, sustinut continuu de mase mari de oameni, au fost: suveranitate (sustinuta de cererea retragerii Ungariei din Tratatul de la Varsovia), democratie, libertate.
cazul romanesc. In conditiile in care moartea lui Stalin a insemnat o infuzie de curaj in procesul destalinizarii, ceea ce a facut diferentele dintre state a fost metoda folosita. In Polonia si partial in Ungaria, destalinizarea s-a realizat prin selectarea secretarului general al partidului sau a sefului guvernului dintre reprezentantii revizionismului marxist. Aflata intre Ungaria si URSS, Romania a folosit principiul continuitatii ca metoda de "destalinizare". Intre doua tari in care dezghetul era o realitate, Romania ramanea in inghet. Cine crede ca statul roman a reprezentat o situatie paradoxala in contextul evenimentelor din 1956, nu greseste prea mult. Pe de o parte, Romania este cea de-a treia tara unde revolta sociala se propaga aproximativ cu aceeasi intensitate, dar pe de alta parte Romania este printre putinele tari in care destalinizarea este cea mai lipsita de consistenta. Acest paradox, nu o impiedica sa obtina cele mai consistente profituri de pe urma revoltei maghiare. Daca Ungaria a pierdut aproximativ 3.000 de cetateni in luptele din timpul revolutiei pentru retragerea armatei sovietice de pe teritoriul sau (care nu se vor retrage decat tarziu, catre anul 1989), in Romania dezideratul retragerii sovieticilor se implineste la nici doi ani de la revolutia maghiara (in 1958), fara a se trage macar un glont. Ce a facut posibil aceasta atitudine cu totul speciala in blocul sovietic?

Cercetatorii trecutului recent au construit cateva modele explicative, insa de departe ceea ce a constituit firul conducator al raspunsului oficial la evenimentele in derulare a fost vointa nestramutata a prim secretarului CC al PMR (si a celor dimpreuna cu el) Gheorghe Gheorghiu-Dej de a se mentine la putere cu orice pret. Atitudinea politica a lui Dej a reliefat un profil politic complex in care abilitatea, puterea de specula situatiile create au fost trasaturile esentiale. Dupa ce destalinizarea lansa o actiune care in mod sigur nu-l putea evita, Dej s-a simtit permanent in pericol. Prins intre dependenta de Moscova si dorinta personala de a ramane la putere, solutia de compromis s-a bazat pe tactica asteptarii; dintre toate partidele comuniste, dupa ce liniile directoare ale politicii sovietice au fost trasate in timpul Congresului XX al PCUS, PMR este ultimul care-si tine congresul. Despre ceea ce se vorbise la congresul din februarie 1956 nu s-a vorbit decat in termeni foarte generali, iar planul politic al lui Dej a vizat inlaturarea focarelor de conflict la nivel social (vocile critice ale intelectualilor care au dat scanteia revolutiei in Ungaria au fost abil anihilate in mare parte cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, dar in mod evident si cu ajutorul fortei – dupa octombrie 1956 va urma un nou val de arestari, iar mai tarziu doleantele economice ale muncitorilor au fost satisfacute prin masuri punctuale si pe termen scurt) si, in egala masura, la nivel politic. Pe acest din urma palier, era foarte limpede ca posibila amenintare nu putea veni decat din randul celor care formasera delegatia romana care a audiat raportul secret al lui Hrusciov si care intuise fara nici o dificultate care va fi tendinta pe termen scurt. Alianta intre doi vechi stalinisti ai PMR (Iosif Chisinevski si Miron Constantinescu), sudata doar de vointa celor doi de a-l inlatura pe Dej, avea sa fie anulata fara mari dificultati dupa ce Lucretiu Patrascanu, personalitatea comunista care se potrivea cel mai bine profilului revizionist, fusese executat in urma unui proces sumar inca din 1954.

Gura de oxigen pe care Dej a primit-o pentru a-si asigura supravietuirea politica a venit din chiar revolutia maghiara. Avand granita comuna cu Ungaria, ocupand o geografie care-i permitea Uniunii Sovietice trecerea catre tarile rebele si prezentand cel mai ridicat potential de conflict datorita prezentei minoritatii maghiare in Transilvania, Romania a avut ocazia de a-si demonstra nu doar utilitatea extraordinara, dar si credinciosia fata de Hrusciov. Este singura tara care sustine in mod fatis necesitatea interventiei militare, dupa cum este singura care se implica efectiv in afacerile revolutionare (dupa infrangerea ultimelor focare de rezistenta, catre sfarsitul lunii noiembrie delegatia oficiala a Romaniei se implica in restructurarea securitatii, desfiintata de guvernul de 14 zile al lui Imre Nagy).

Asumarea laudelor si gratulatiilor liderului sovietic, a motivat conducerea politica la formularea unor pretentii pentru care altii sacrificasera vieti comenesti. Romania nu doar ca a obtinut promisiunea retragerii trupelor, dar a manifestat o atitudine foarte critica privitor la aprofundarea rolului pe care CAER urma sa-l aiba in noua dinamica socio-politica din estul si centrul Europei. Faptul ca Romania urma sa devina o gradina de zarzavat a sferei socialiste nemultumeste liderii comunisti care fara o industrie siderurgica puternica nu puteau garanta independenta tarii pe care o conduceau. Ceea ce avea sa insemne in 1964 "declaratia de independenta", incepe in sedinta furtunoasa a CAER-ului din 1960, tinuta la Bucuresti, unde s-a punctat in mod evident ca divizarea muncii trebuie sa tina cont de vointa unui stat suveran si independent. Nu este deloc greu de intuit ca independenta, in contextul evolutiilor foarte imprevizibile la Kremlin a fost o alta masura de asigurare a continuitatii politice si a pastrarii stalinismului caruia fatalmente i se confereau nuantele nationale (un implant pur si simplu pe teritoriul Romaniei nu ar fi fost deloc reusit fara a se tine cont de particularitatile geografie, sociale si culturale ale tarii).

concluzii. Am observat deci ca vointa de a ramane la putere, indiferent de pretul pe care-l aveau de platit, a fost singurul principiu calauzitor. Comportamentul duplicitar al lui Dej nu este strain nici lui Hrusciov despre care s-a vorbit deseori ca "un om, doua fete".
Pe de alta parte, revolutia maghiara trebuie sa fie in mod continuu un prilej de reflectie asupra naturii totalitarismului, dar mai ales asupra greselilor pe care Occidentul le-a facut in raport cu cealalta parte a Europei, aflata sub cortina de fier. De ce lumea libera nu a avut o reactie ferma, tratand revolutia maghiara mai curand ca pe un moment de "bucataria interna" a socialismului (ca si cum acesta nu ar fi reprezentat un potential pericol) este desigur o alta tema de discutie, insa nu trebuie scapat din vedere faptul ca evenimentele tulburi din 1956 au avut puterea de a arata (inca din acele clipe) ca fisura in totalitarism apare mai degraba in interior decat din exterior.
Nu in ultimul rand, revolutia maghiara este un act de curaj al intelectualilor si muncitorilor care, in virtutea cel putin a vecinatatii geografice, nu poate lasa fara reflectie Romania.

Reprezinta teroarea si amagirea populatiei cu masuri pe termen scurt singurele explicatii pentru starea de calm care a cuprins intelectualitatea romaneasca? Exista o nuanta specifica a intelectualitatii romanesti care poate exprima susceptibilitatea unei reactii similare (de pasivitate si concentrare mai mult pe propriile proiecte decat pe cele de contact cu societatea) in fata altor situatii care reclama prezenta ei? Iata cateva intrebari care pot sugera schita unei viitoare dezbateri, cu stranse afinitati in lectia revolutiei maghiare si a tulburarilor poloneze din 1956.

Dispariţia unui stat











Poate că una dintre conferinţele cele
mai consistente, din punct de vedere istoric, a fost aceea a
cercetătorului Ulrich Burger, cunoscut ca autor al
studiului documentar Misiunea Ethridge în România
(Fundaţia Academia Civică, 2000), precum şi al unei remarcabile
lucrări de doctorat referitoare la relaţiile dintre Uniunea
Sovietică şi partidele româneşti din perioada imediat
postbelică. De astă dată, Burger s-a ocupat de „ultimele luni
ale RDG“, de tot ceea ce s-a întîmplat de-o parte şi
de alta a frontierei intergermane. Oferim acest remarcabil documentar
care arată cum s-a ajuns, din treaptă în treaptă, la împlinirea
unui vis ce părea imposibil: unificarea din 3 octombrie 1990, cea
care a prefaţat, de fapt, marea reîntîlnire dintre Estul
şi Vestul european, din anii imediat următori. În acest an,
tema-deviză a Şcolii de Vară de la Memorialul Sighet a fost „Ca
să condamnăm comunismul, trebuie să îl cunoaştem. 20 de ani
de la căderea comunismului – 16 ani de la primul memorial al
victimelor comunismului“. (Romulus Rusan)