Razboiul Rece

În aceeaşi zi, în Bonn se
schimba cursul evenimentelor politice. Cu un plan în zece
puncte de reunificare a Germaniei, la 28 noiembrie 1989 cancelarul
federal Helmut Kohl aducea pe ordinea de zi a politicii tema
reunificării, lucru refuzat imediat, cu vehemenţă, de Gorbaciov.
Cu toate acestea, conducătorul sovietic trebuia să constate – la
întîlnirea de la Malta cu preşedintele SUA, George Bush,
la 2/3 decembrie 1989 – că Guvernul american susţine fără
rezerve reunificarea celor două state germane. Gorbaciov a sperat
însă degeaba, pentru o scurtă perioadă de timp, că poate
cîştiga de partea sa Franţa şi Marea Britanie. La începutul
lui decembrie 1989, preşedintele francez François Mitterand
vizita demonstrativ RDG şi, apoi, pe Gorbaciov, la Kiev. Cu ocazia
acestei întîlniri, Gorbaciov vorbea încă în
mod oficial despre cele două state suverane germane. În RDG se căutau vinovaţii
pentru eşec. La ultima şedinţă ţinută de CC al PSUG, în
ziua de 3 decembrie 1989, Erich Honecker, Günter Mittag şi
Erich Mielke, precum şi alţii au fost excluşi din partid din cauza
unor grave încălcări ale statutului partidului. Existau
dezvăluiri de corupţie, iar clica dictatorială a celor trei a fost
dată la iveală. Cu două zile mai devreme a fost scoasă din
Constituţie prevederea privind rolul conducător al partidului.
Această strategie a noilor deţinători ai puterii, de a da vina pe
alţii, a eşuat şi nu a fost acceptată de populaţie. Biroul
politic şi Comitetul Central s-au lovit de presiunea de la baza
partidului şi au demisionat în bloc. Între octombrie şi
decembrie 1989, 1 milion de membrii ai PSUG au părăsit partidul!
Egon Krenz a pierdut toate funcţiile. Un anume Gregor Gysi solicita
un „nou început al unui partid socialist modern, pornind de
la baze“. Două săptămîni mai tîrziu, nou-înfiinţatul
partid era denumit PSUG/PDS (Partidul Socialismului Democrat).
Poziţiile-cheie au fost ocupate de oamenii lui Modrow, iar Gysi s-a
dovedit un susţinător de nădejde al noului prim-ministru. Începînd
cu 8 decembrie, el a preluat preşedinţia partidului. Astăzi,
Gregor Gysi este membru al Bundestagului (Parlamentul german) şi
este preşedintele partidului Die Linke/ Stînga, care s-a
format, după 2000, din PDS şi alte grupuri de extremă stîngă
din fosta RFG.



Destul de tîrziu, în 7
decembrie 1989, a avut loc prima masă rotundă în Berlinul de
Est. Prin această masă rotundă, Opoziţia dorea să controleze
Guvernul Modrow. În aceste condiţii, prim-ministrul Modrow a
încearcat să salveze RDG-ul. El a propus o confederaţie a
celor două state germane. Urma ca RDG să fie reconstruit ca o
economie de piaţă socialistă. Comunitatea europeană şi RFG ar fi
trebuit să finanţeze acest proiect. Dubla statalitate ar fi trebuit
pentru moment să fie menţinută, prin aceasta fiind stabilizat
socialismul în RDG. Singura măsură concretă a noului guvern
a fost redenumirea MSS ca Amt für Nationale Sicherheit (AfNS –
Oficiul pentru Securitatea Naţională). Dar Modrow nu se gîndea
sub nici o formă la introducerea unor reglementări capitaliste de
piaţă liberă. La prima lor întîlnire, în data de
19 decembrie 1989, Modrow solicita de urgenţă Guvernului federal un
ajutor financiar în valoare de 15 miliarde de mărci
vest-germane, însă Kohl a refuzat o confirmare concretă. Kohl
se baza de mult pe „Mersul istoriei“ şi renunţase deja la RDG,
iar Modrow apărea ca un reprezentant al vechiului RDG, nelegitimat
democratic. Aceasta, mai ales după ce în Dresda sute de mii de
oameni îl întîmpinaseră în cadrul unui
miting strigînd „Germania, o patrie unică!“.

În ianuarie 1990 a fost decisă
definitiv soarta RDG. Apărătorii drepturilor omului au ocupat, pe
15 ianuarie 1990, centrala Stasi de pe Normannenstraße din
Berlinul de Est. Consilierul lui Gorbaciov, Nikolai Portugalov, dădea
de înţeles, într-un interviu acordat ziarului
vest-german Bild (24 ianuarie 1990), că, dacă oamenii din RDG cer
reunificarea, o vor şi primi. URSS nu se va opune unei astfel de
evoluţii. Se pare că a fost şi singura soluţie posibilă,
deoarece Modrow afirmă în faţa unui ministru al Cabinetului
Kohl, în 25 ianuarie 1990, că autoritatea statală este într-o
rapidă disoluţie, climatul public devine din ce în ce mai
agresiv, grevele se înteţesc. În 14 ianuarie 1990, el
declara încă în faţa Parlamentului că unirea RDG cu
RFG nu era pe ordinea de zi.Premierul RDG considera că trebuie
începute imediat negocieri pentru crearea unei comunităţi a
celor două state, pe baze contractuale, pentru a evita prăbuşirea
inevitabilă. Privind retrospectiv această situaţie, Modrow
declara: „Pentru noi, doar orientarea către RFG era o alternativă
reală“. Din acest motiv, Modrow propunea la începutul lui
februarie 1990 un nou plan, modificat, de reunificare a Germaniei,
discutat în prealabil cu Moscova. Acesta prevedea:



1. Uniune (armonizare economică,
monetară, de circulaţie şi legislaţie);

2. Formarea unei confederaţii cu
organe de conducere comune (parlamente ale landurilor, comisie
parlamentară, organe executive pentru anumite domenii);

3. Transferul drepturilor de
suveranitate către confederaţie;

4. O formă statală unitară, sub
forma unei confederaţii germane sau a unei uniuni, adunarea unui
parlament unitar, care trebuia să elaboreze o nouă constituţie, şi
un guvern unitar, la Berlin.

Însă Modrow intenţiona, pe 1
februarie 1990, o Germanie neutră, şi nici unul din cele două
state constitutive nu trebuia să se amestece în treburile
interne ale celuilalt stat. Dar la Bonn acest plan este privit cu
scepticism. În acel moment, Gorbaciov a început să
realizeze că RDG se va prăbuşi. Invitaţia din partea Guvernului
Modrow de a vizita Berlinul de Est este refuzată de către
conducătorul sovietic. Pe 2 februarie 1990, Modrow îi
transmitea cancelarului federal că prăbuşirea RDG este zilnic
accelerată, RDG avînd nevoie urgent de un sprijin de 15
miliarde de mărci vest-germane, în timp ce, în
continuare, 2.000 de oameni părăseau zilnic RDG. Doar 8 zile mai
tîrziu, la o întîlnire între conducerea
sovietică şi cea vest-germană, Gorbaciov îi va da acordul
său de principiu lui Kohl pentru reunificarea Germaniei. În
consecinţă, Modrow nu mai avea spaţiu pentru manevre în
politica externă. Aceasta a fost, conform unui consilier al lui
Kohl, breşa. Gorbaciov îl sfătuise deja pe Gregor Gysi, la o
întîlnire din 2 februarie 1990, să se obişnuiască cu
ideea unităţii germane. Pe de altă parte, Gorbaciov ordona
trupelor sovietice staţionate în RDG să-şi pregătească
retragerea.Bilanţul Guvernului Modrow – care,
în 5 februarie 1990, era extins cu opt miniştri fără
portofoliu, din rîndurile Opoziţiei, la un „Guvern de
răspundere naţională“ – rămîne nesatisfăcător. Modrow
încerca să protejeze fosta nomenclatură şi pe ofiţerii
Stasi şi să le asigure viitorul în noua Germanie unificată.
Guvernul Modrow întreprinde totul pentru a-i proteja pe
colaboratorii MSS şi pentru a încetini dizolvarea MSS şi a
Oficiului pentru Securitatea Naţională. Mulţi dintre aceştia au
fost transferaţi la Poliţie, Vamă sau alte structuri
administrative. Prim-ministrul a permis angajaţilor Statului să-şi
cureţe dosarele de cadre, actele explozive fiind distruse. Însă
nu au fost întreprinse nici un fel de reforme economice. Au
avut loc transferuri problematice ale terenurilor către CAP-uri şi
către angajaţi ai Stasi, s-a dat o lege de vînzare a
clădirilor care aparţinuseră Statului. Modrow încerca să
camufleze şi să trivializeze emblema de stat totalitar a RDG.
Spaţiul de manevră al regimului Modrow era îngrădit tot mai
mult de următorii factori: mişcări populare care solicitau
reunificarea, influenţe din Bonn, exodul în masă, probleme
economice, precum şi schimbarea radicală a politicii sovietice în
problema germană.



O altă întîlnire dintre
Modrow şi cancelarul federal Kohl – care a avut loc la Bonn, în
13 şi 14 februarie 1990, în prezenţa tuturor partidelor
aflate la guvernare în RDG şi a Opoziţiei – s-a desfăşurat
dezamăgitor pentru delegaţia RDG. Solicitarea unui ajutor de
urgenţă, în valoare de 13 miliarde de mărci vest-germane,
este refuzată de Kohl, iar membrii Opoziţiei din 1990 vorbeau
despre „pericolul unui al patrulea Reich, ce va isca temeri în
rîndul vecinilor săi“. Este refuzată simultan de către
aceştia reunificarea prevăzută de Art. 23 din Constituţia
vest-germană. Potrivit acestui articol, RDG putea adera la RFG
adoptînd Constituţia vest-germană, nemaifiind astfel necesară
elaborarea unei noi constituţii a Germaniei unificate. Bilanţul
mesei rotunde reunite, pentru ultima oară, pe 12 martie 1990
cuprindea, mulţumită consecvenţei Opoziţiei, cîteva
rezultate pozitive: dizolvarea MSS şi supravegherea dizolvării,
care începe pe 12 ianuarie 1990, prezentarea situaţiei
economice reale a RDG şi sfîrşitul monopolului exercitat de
PSUG asupra puterii.

Ultimul capitol al dominaţiei PSUG în
istoria RDG s-a terminat odată cu alegerile generale anticipate din
primăvara anului 1990. Din cauza situaţiei încordate,
Parlamentul fixează alegeri anticipate pe data de 18 martie 1990,
alegerile la termen fiind prevăzute pentru luna mai. A urmat o
campanie electorală încinsă şi emoţională. CDU
vest-german, condus de Kohl, a sprijinit – după un început
ezitant, din cauza apropierii de decenii a CDU est-german faţă de
PSUG – Alianţa Conservatoare pentru Germania, compusă din
partidele de centru-dreapta din RDG, înfiinţate după
noiembrie 1989. Social-democraţii din Vest au sprijinit SPD-ul
est-german, considerat mult timp în sondaje ca virtual
cîştigător al alegerilor. Liberalii din Vest au sprijinit
LDPD. Ecologiştii vest-germani erau singurii care refuzau o
reunificare a Germaniei, considerînd-o „reacţionară“.
Grupurile de opoziţie din toamna lui ’89 formaseră Alianţa ’90
şi cereau elaborarea unei noi constituţii, lucru ce ar fi prelungit
procesul de reunificare; ei rămîn izolaţi şi fără sprijin
electoral din Vest. PDS/SED reprezenta vechea putere a RDG.

Politicienii de vîrf ai SPD-ului
vest-german au comis, în situaţia dată, o eroare fatală,
pronunţîndu-se împotriva unei reunificări rapide. În
schimb, Kohl anunţa reunificarea monetară rapidă, în timp ce
conducerea SPD avertiza asupra unor paşi prea grăbiţi. Luptătorii
pentru drepturile omului se pronunţau împotriva unei aderări
a RDG la RFG, conform Art. 23 din Constituţie. Toate acestea au
determinat o schimbare a preferinţelor electorale şi au dus la
rezultate neaşteptate:



Alianţa pentru Germania 48%

SPD 22%

PDS 16,3%

Uniunea Democraţilor Liberi 5,3%

Alianţa ’90 2,9%



Astfel, au cîştigat partidele
care doreau o reunificare rapidă. Guvernarea rezultată din aceste
alegeri a decis dizolvarea propriului stat – un demers unic în
istorie!



––––––––––
* În ziua de 17 iunie 1953 a avut
loc în RDG o revoltă împotriva supremaţiei PSUG, care a
fost suprimată cu brutalitate de către forţele sovietice

III. De la Guvernul lui Modrow pînă
la primele alegeri generale libere din 18 martie 1990



Pe 18 octombrie 1989, Egon Krenz a fost
ales secretar general de către CC al PSUG şi, în aceeaşi zi,
el ţine un discurs la postul public de televiziune est-german.
Apariţia sa în faţa camerelor a eşuat total şi a lăsat o
impresie dezastruoasă. Krenz reflecta imaginea negativă a vechii
elite PSUG: costum de culoare închisă, ţinută inflexibilă,
retorică monotonă. În acest mod nu putea fi cîştigată
credibilitatea; totuşi, în cadrul unei vizite la Moscova, la 1
noiembrie, RDG era considerat din nou stabil. Krenz a trebuit să
deducă din cuvintele lui Gorbaciov că problema germană nu era pe
ordinea de zi. Chiar dacă URSS credea că RDG este stabil, lucrurile
arătau cu totul altfel. Lui Erich Mielke îi era deja clar un
lucru, aşa cum constata lucid pe 21 octombrie 1989, în faţa a
şaptezeci şi patru de generali şi ofiţeri ai MSS: „Fără
Uniunea Sovietică nu a existat şi nu va exista o Republică
Democrată a Germaniei“. Mielke ajungea la concluzia că este o
iluzie salvarea prin forţă, împotriva voinţei conducerii
sovietice, a ordinii în descompunere a statului PSUG. De
asemenea, nu se putea nici distanţa de URSS, deoarece RDG nu îşi
putea permite acest lucru. Mielke nu avea, în plus, nici o idee
despre cum ar putea cineva stăpîni ţara, cu toată neliniştea
ce creştea constant. Deschiderea graniţei cu Cehoslovacia a
fost una dintre primele măsuri luate de noul guvern, pe 3 noiembrie
1989. În decursul unei zile, 8.000 de oameni au fugit din RDG.
În timp ce unii nu aveau încredere în noul guvern
şi emigrau, alţii îl susţineau. Pe 4 noiembrie 1989, 1
milion de oameni demonstrau în Piaţa Alexander din Berlinul de
Est şi solicitau libertatea presei, libertatea la opinie, precum şi
libertatea de a se întruni şi de a călători. Noua echipă de
conducere a lui Krenz credea că reţeta pentru salvarea RDG era
dreptul la liberă călătorie, aceasta fiind solicitarea principală
a maselor. Nici Parlamentul nu mai era dispus să îndeplinească
fără comentarii ordinele de partid şi refuză, în 6
noiembrie 1989, un proiect al unei noi legi privind dreptul la
călătorie, spunînd că este prea birocratic, deoarece
termenul pentru solicitarea vizei şi a paşaportului era de 30 de
zile. Prin această nouă lege privind călătoriile, conducerea RDG
dorea să implice şi Opoziţia şi să cîştige încrederea
populaţiei în salvarea RDG. Proiectul respins de Parlament
trebuia modificat, aşadar, de Guvern. În cadrul unei
conferinţe de presă organizate în 9 noiembrie 1989, Günter
Schabowski anunţa, printre altele, o nouă lege privind călătoriile.
La întrebarea unui jurnalist privind data intrării în
vigoare, Schabowski a răspuns, neavînd indicaţii precise:
„imediat!“. Această ştire s-a răspîndit rapid, prin
intermediul mediilor de informare din Vest în RDG. Pînă
la miezul nopţii, la punctele de trecere de la Zidul Berlinului se
adunaseră zeci de mii de oameni care solicitau grănicerilor
deschiderea graniţei, aşa cum fusese anunţat de Guvern. Sub
presiunea maselor, Poliţia de frontieră a deschis punctele de
trecere. Ca urmare, se poate considera că deschiderea frontierei a
fost mai mult o întîmplare decît o acţiune
planificată şi organizată, deoarece Poliţia de frontieră nu a
fost informată.



Conducerea sovietică nu a fost
înştiinţată despre acest pas. Însă, deoarece era o
putere semnatară a Acordului celor patru puteri, ar fi fost necesar.
Totuşi, Gorbaciov a aprobat retroactiv demersul celor din noua
conducere a RDG. S-a ajuns însă la discuţii aprinse în
cadrul conducerii sovietice. Expertul pentru Germania, Valentin
Falin, voia să trimită 1 milion de soldaţi ai Armatei Roşii,
generalii discutau planuri conform cărora divizii sovietice ar fi
trebuit să „sigileze“ graniţele RDG. În schimb,
deschiderea graniţei a avut asupra Opoziţiei un efect ce avea să
fie vizibil abia peste cîteva luni, şi anume împingerea
Opoziţiei din centrul discuţiilor politice spre marginea lor.O zi mai tîrziu, Krenz făcea
cunoscut, la a zecea conferinţă a Comitetului Central, faptul că
va crea condiţiile pentru reînnoirea socialismului. Simultan,
în cadrul unei demonstraţii, 150.000 de membrii PSUG îşi
exprimau dorinţa de menţinere a statului „lor“, Republica
Democrată Germană. Şi din această cauză însă, doar în
noiembrie 130.000 de oameni au fugit în Vest, şi tot mai
puţini erau interesaţi de experimentele socialismului. În 13
noiembrie 1989, Hans Modrow era numit şef al Guvernului RDG şi, în
acelaşi timp, un deputat al Asociaţiei Democratice a Ţăranilor a
fost ales preşedintele Parlamentului. Partidele-bloc CDU (Uniunea
Creştin Democrată), LDPD (Partidul Democrat Liberal din Germania),
NDPD (Partidul Naţional Democrat al Germaniei) şi DBD (Asociaţia
Democratică a Ţăranilor) denunţau unilateral loialitatea faţă
de PSUG. Purtătorii lor de cuvînt au solicitat renunţarea
Partidului Socialist Unit German la rolul conducător prevăzut în
Constituţie şi stabilirea unei date pentru alegeri libere. Două
săptămîni mai tîrziu, pe 28 noiembrie 1989, Christa
Wolf, Volker Braun, Stefan Heym şi alţii răspîndeau apelul
„Pentru patria noastră“, pe care l-au semnat şi Modrow, şi
Krenz, precum şi 200.000 de cetăţeni ai RDG. În apel,
cetăţenii RDG erau rugaţi să rămînă în ţară şi
să susţină independenţa RDG. Wolf, Braun şi Heym erau scriitori
cunoscuţi în RDG, iar Wolf şi Braun făceau parte din PSUG.
În cadrul demonstraţiilor, se auzeau însă, deja de mult
timp, lozincile de reunificare.

Mult mai clar prevedea situaţia, în
19 august, rectorul Academiei de Ştiinţe Sociale de pe lîngă
Comitetul Central al PSUG, dovedind o bună evaluare a situaţiei din
RDG: „Problema centrală este ş…ţ ce anume caracterizează
identitatea socialistă a RDG. În această problemă există
evident o diferenţiere principială între RDG şi celelalte
ţări socialiste. Toate celelalte state existau, înainte de
transformarea lor în state socialiste, ca state cu regimuri
capitaliste sau semifeudale. Statalitatea lor nu depindea în
primul rînd de ordinea socială. Cu totul alta era însă
situaţia pentru RDG. Existenţa acestui stat era posibilă doar ca
alternativă antifascistă şi socialistă a RFG. Ce motivaţie
existenţială ar avea o Republică Democrată Germană capitalistă
pe lîngă o Republică Federală Germană capitalistă?
Bineînţeles că nici una... Pentru un joc uşuratic cu
socialismul, cu puterea de stat socialistă, nu este loc aici“.
Rectorul nu ar fi crezut că doar trei luni mai tîrziu RDG va
pierde deja pariul sistemelor!După deschiderea graniţelor Ungariei,
vara are loc un exod ale cărui dimensiuni au fost neaşteptate. Pe 2
mai 1989 a început mediatizata demontare a gardurilor de
demarcaţie de la graniţa dintre Ungaria şi Austria, iar pe 5
septembrie 1989, Guvernul ungar informa statul est-german că
hotarele dinspre Austria pot fi trecute, începînd cu data
de 10 septembrie 1989, de către orice persoană, fără nici o viză;
în consecinţă, mii de refugiaţi încep să treacă
zilnic graniţa. Günter Mittag (membru al Biroului Politic al
PSUG) reproşează Guvernului ungar „trădarea socialismului“. În
vara lui 1989 existau, nu fără motiv, 750.000 de cereri de emigrare
din RDG.



Pentru a atenua valul de emigrare,
Guvernul RDG nu avea altă soluţie decît închiderea
graniţei cu Cehoslovacia, fapt întîmplat pe 3 octombrie
1989. Deşi nu avea o soluţie politică, bine dotatul şi bine
informatul Stasi cunoştea exact situaţia din societate. În
rapoartele MSS, de la sfîrşitul lui august 1989, se spunea:
„Starea de spirit este catastrofală. Există discuţii
cuprinzătoare despre toate problemele care există, justificate sau
nu, şi ceea ce ne-a mişcat cel mai mult este starea de spirit
foarte proastă din interiorul organizaţiilor de partid“. Într-un
alt raport către MSS, Erich Mielke şi colaboratorii săi
concluzionau: „Pe lîngă neajunsurile materiale, se acuză şi
lipsa de înţelegere a autorităţilor în relaţiile cu
cetăţenii“.

Pe 31 august 1989, Erich Mielke îşi
întreabă raportorul-şef: „E adevărat că mîine
izbucneşte 17 iunie*?“. Pe 9 septembrie 1989, MSS relata, în
continuare, o „creştere semnificativă a demisiilor din partid“
şi „temeri serioase în ceea ce priveşte menţinerea
viitoare a stabilităţii politice a RDG“.

Realitatea era că oamenii au început
să ceară în stradă schimbări în RDG. Ce nu se ştia
era modul în care va reacţiona aparatul de represiune al
Statului. Suprimarea brutală a demonstraţiilor din Piaţa
Tien-an-men din Beijing, de la începutul lui iunie 1989, a fost
salutată în mod expres de către conducerea PSUG. Margot
Honecker, soţia lui Erich Honecker, era de părere că, „dacă
este nevoie, socialismul trebuie apărat cu arma în mînă“.
Egon Krenz, membru al Biroului Politic, vorbea de „măsuri pentru
asigurarea ordinii publice“, în timp ce cotidianul de partid
Noua Germanie titra: „Armata de eliberare populară a Chinei
înfrînge mişcările contrarevoluţionare“. Va
reacţiona Statul aşa cum s-a întîmplat în China?
Reprezentanţii Statului lăsau să se înţeleagă faptul că o
asemenea reacţie nu ar fi fost exclusă. Reprezentanţii Opoziţiei,
dimpotrivă, s-au solidarizat cu demonstranţii din China şi s-au
publicat rezoluţii împotriva masacrului din Piaţa
Tien-an-men. De frica unei reacţii asemănătoare, valul de emigrări
a continuat.În această perioadă, curtea
Ambasadei RFG din Praga s-a umplut cu cîteva mii de refugiaţi.
Foarte mulţi est-germani se refugiau în curţile ambasadelor
vest-germane din capitalele estice (în special, Praga şi
Varşovia), deoarece acolo primeau un paşaport vest-german –
Guvernul din Bonn îi privea pe est-germani ca pe propriii săi
cetăţeni, acordîndu-le imediat un paşaport. În cele
din urmă, Guvernul din Bonn a reuşit, ca rezultat al negocierilor
cu Guvernul RDG, să obţină acceptul acestuia ca refugiaţii din
curtea Ambasadei să poată intra în RFG, însă doar în
trenuri care să treacă pe teritoriul RDG. Guvernul RDG a insistat
ca acest lucru să se întîmple după voinţa sa, deşi
ideea nu s-a dovedit bună. Ştirea că trenurile cu refugiaţi vor
traversa teritoriul RDG s-a răspîndit rapid. Pe 4 octombrie
1989, în gara din Dresda au avut loc confruntări extrem de
violente între demonstranţi şi forţele de securitate. Mulţi
oameni au încercat să se urce din mers în trenurile care
transportau refugiaţii în Vest. În Bavaria, oamenii din
trenuri au fost salutaţi călduros de către populaţia
vest-germană. Valul de emigrare din RDG luase dimensiuni dramatice.
Pînă la sfîrşitul primei săptămîni din
noiembrie 1989, 225.000 de cetăţeni ai RDG şi-au părăsit ţara,
plecînd în Vest (între 1-7 noiembrie 1989, 48.117
de oameni se refugiază, prin Cehoslovacia, în Vest). De-a
lungul întregii luni noiembrie, s-au refugiat în Vest
130.000 de cetăţeni ai RDG.



În această situaţie,
problematice şi chiar neplăcute pentru conducerea RDG deveniseră
festivităţile de sărbătorire a celei de-a patruzecea aniversare a
existenţei RDG (6 octombrie 1989), din pricina prezenţei lui Mihail
Gorbaciov, şeful statului şi al Partidului sovietic. În
întreaga Germanie de Est au avut loc, în preziua acestui
eveniment, manifestaţii organizate de Opoziţie. În 7
octombrie 1989, s-au adunat în Piaţa Alexander între
15.000 şi 20.000 de oameni. Spre sfîrşitul manifestaţiei
s-au făcut auzite şi scandări precum „Gorbi, Gorbi“ şi „Noi
sîntem poporul“. Drept urmare, la lăsarea întunericului,
forţele de securitate au intervenit cu brutalitate şi au reţinut
sute de persoane. Acest lucru însă nu i-a intimidat pe
demonstranţi. Pe 9 octombrie 1989, în Leipzig erau 70.000 de
demonstranţi, iar pe străzile alăturate aşteptau forţe de
securitate. Şefii locali ai PSUG şi reprezentanţi precauţi ai
Consiliului Naţional de Apărare au împiedicat intervenţia
pregătită pentru împrăştierea violentă a demonstraţiei,
deoarece nu mai era vorba doar de cîţiva instigatori la
revoltă, ci de marea masă a populaţiei. Simultan, a avut loc un
apel la dialog paşnic, iniţiat de Kurt Masur (dirijor al Orchestrei
din Leipzig) şi semnat şi de trei dintre secretarii de raion ai
PSUG. În 16 octombrie demonstrau deja 120.000 de oameni, iar pe
23 octombrie, circa 300.000 de oameni!Gorbaciov a avertizat asupra
reformelor: „Pe cel care întîrzie îl pedepseşte
viaţa!“. În istoriografia germană există o controversă
asupra acestei constatări a lui Gorbaciov: se referea la RDG sau
chiar la el însuşi şi la accelerarea reformelor în
propria sa ţară? În cadrul discursului ţinut la banchetul
din Palatul Republicii, el a fost însă plin de respect la
adresa RDG. Deciziile dificile nu se luau însă la Moscova, ci
la Berlin, spunea el. Înainte însă, la mijlocul lui
septembrie, Igor Ligacev, membru conservator al Biroului Politic al
PCUS, sublinia în Berlinul de Est rolul URSS alături de cel al
RDG. Din partea URSS nu a existat, la acea perioadă, nici un semn de
renunţare la RDG. Dar, în orice caz, Gorbaciov a interzis
ieşirea din cazarme a unităţilor sovietice, ceea ce a determinat
atitudinea agresivă a secretarului general al PSUG. La Moscova,
destabilizarea RDG era percepută doar parţial în perioada
iulie-octombrie. Conducerea sovietică nu recunoştea deloc
semnificaţia revoluţionară a evenimentelor, însă Gorbaciov
a ajuns la aprecierea că regimul Honecker mai are doar cîteva
săptămîni sau luni. Dar, în acelaşi timp, credea că
RDG ar putea supravieţui încă mult timp, cu ajutorul unor
reforme radicale.

Nu la mult timp de la festivităţile
aniversării RDG, Egon Krenz a discutat, împreună cu Günter
Schabowski (membru al Biroului Politic şi prim-secretar al filialei
PSUG – Berlin), un document ce conţinea o urmă de autocritică.
Acesta ar fi trebuit făcut public de către Biroul Politic sub forma
unei proclamaţii. Însă doar secretarul general avea dreptul
de a lua asemenea hotărîri. Honecker a refuzat acest lucru.
Krenz a insistat ca proclamaţia să fie publicată, lucru care s-a
şi întîmplat. Nu a existat însă nici o rezonanţă
pozitivă. Documentul avea prea puţin conţinut. Ca reacţie la
semnalele realităţii, au existat fierberi în interiorul
partidelor-bloc. Pînă la acel moment, partidele-bloc au
susţinut necondiţionat politica PSUG, aceste partide fiind
marionete ale comuniştilor şi aflîndu-se sub controlul
puternic al Stasi. Partidul Liberal-Democratic al Germaniei publica
în ziarul său, pe 10 şi 11 octombrie 1989, scrisori ale
cititorilor, în care se solicitau reforme în RDG. Şi în
interiorul PSUG vocile critice împotriva lui Honecker deveneau
mai puternice. Pe 12 octombrie 1989, Hans Modrow îl critica pe
Honecker la o şedinţă a secretarilor de organizaţii de partid.
Demonstraţia din Leipzig, pe 16 octombrie, la care participaseră
120.000 de oameni, a fost picătura ce a dus pînă la urmă la
acţiune. La şedinţa Biroului Politic din 17 octombrie, Krenz şi
Schabowski, împreună cu prim-ministrul Willi Stoph şi cu
preşedintele Uniunii Sindicale, Harry Tisch, au forţat retragerea
lui Honecker. Nici chiar Erich Mielke nu mai era sigur pe poziţia de
secretar general şi a transferat asupra lui Honecker răspunderea
pentru toate măsurile neplăcute, pentru a-şi salva în acest
fel pielea. Nimeni nu mai voia să-l susţină pe Honecker.
Solicitarea de „a-l elibera pe tovarăşul Honecker din funcţia sa
de secretar general“ a fost adusă de Stoph, şeful Guvernului. În
1986 Stoph prezentase situaţia din RDG şi solicita, într-o
scrisoare către Gorbaciov, demiterea lui Honecker. Mielke ştia şi
el despre scrisoare. Conspiratorii au primit, într-o manieră
deja bine cunoscută, consimţămîntul lui Gorbaciov pentru
înlăturarea lui Honecker cu două zile mai devreme, în
cadrul unei vizite a lui Harry Tisch în Uniunea Sovietică, la
o întîlnire cu funcţionari ai sindicatelor. Pe 18
octombrie 1989 a avut loc retragerea lui Honecker, „din proprie
dorinţă“, din Comitetul Central al PSUG, iar eliberarea din
funcţiile deţinute a fost acceptată. Întrebarea era: cît
timp va avea noua conducere la dispoziţie pentru a salva socialismul
în RDG şi prin ce metode? Situaţia financiară era precară.
Gerhard Schürer, de la Comisia de Stat pentru planificarea
bugetului, a avertizat – la 31 octombrie 1989 – că sînt
necesare urgent 2-3 miliarde de mărci în valută pentru ca
Statul să poată rămîne solvabil.

Mai dramatice au fost schimbările la
vecinul din Est al RDG, în Polonia. Evenimentele de la Gdansk,
din 1980, nu erau un secret pentru oamenii din RDG. Ca urmare,
Guvernul est-german i-a ridicat Poloniei libertatea de circulaţie
fără viză. Uniunea Generală a Sindicatelor Libere din RDG se
distanţase clar de Sindicatul „Solidaritatea“, iar în
februarie 1989, în Polonia, s-a înfiinţat un forum de
discuţii între Guvern, sindicate şi Opoziţie, o masă
rotundă. Anii 1988 şi 1989 au adus cu ei greve, ce sînt o
probă a puterii generalului Jaruzelski, iar în aprilie 1989
Sindicatul „Solidaritatea“ a fost din nou recunoscut oficial. În
iunie, ca urmare a unei reforme constituţionale impuse de Lech
Walesa, au avut loc alegeri parlamentare cu candidaţi nominalizaţi
relativ independent; în urma acestora, comuniştii polonezi
suferă o severă înfrîngere. Aceste evenimente au produs
îngrijorare în rîndurile conducerii RDG. Cetăţenii
RDG erau bine informaţi asupra acestor evenimente, prin intermediul
mass-mediei vest-germane.Care era situaţia statului şi a
societăţii est-germane pe fundalul evenimentelor petrecute în
celelalte state estice? Într-un raport al MSS din august 1988,
se spunea: „Lipsurile şi neajunsurile constatate în
întreprinderi şi în aprovizionarea populaţiei sînt
tot mai des considerate ca simptomatice pentru situaţia şi
dezvoltarea întregii economii naţionale. [...] Discuţiile au
devenit tot mai critice şi mai insuportabile, cît priveşte
limbajul lor, şi ele caracterizează din ce în ce mai mult
starea de spirit a populaţiei“. Dar încăpăţînarea
conducerii RDG nu admitea o nouă gîndire. Hermann Axen (membru
al Biroului Politic al PSUG) accentua în vara anului 1987, la
Moscova, că vizita lui Honecker în RFG – prima a unui şef
de stat est-german, interpretată de Honecker ca recunoaştere a RDG
de către Guvernul de la Bonn – a fost a patra grea lovitură dată
revanşismului (celelalte trei, din punctul de vedere al comuniştilor
est-germani, au fost înfiinţarea RDG în 1949, ridicarea
zidului Berlinului şi primirea simultană a RDG şi a RFG în
ONU, în 1972). Populaţia se aştepta la o îmbunătăţire
a condiţiilor de călătorie în Vest şi era prea puţin
interesată de fraze de genul celor de mai sus. În ciuda
restricţiilor la frontieră, relaxarea politică a relaţiilor
dintre cele două state germane le-a adus totuşi est-germanilor
posibilitatea de a călători în RFG.



În mod real, călătoreau în
Vest, în 1980, 40.000 de cetăţeni ai RDG, în 1985 –
66.000, în 1986 – 573.000, iar în 1987 – 1,2
milioane. Pînă în 1987, un număr total de 5 milioane de
cetăţeni ai RDG au vizitat RFG. Aceste vizite erau însă
efectuate, în general, doar de către un singur membru al
familiei – ceilalţi rămîneau drept „garanţie“ a
întoarcerii în RDG a rudelor lor. Însă şi
vest-germanii începuseră să descopere Estul Germaniei. În
1970 2 milioane de vest-germani vizitaseră RDG, iar în 1973
erau deja 8 milioane. Dacă în 1970 se efectuau 700.000 de
convorbiri telefonice, în 1973 numărul acestora depăşise
deja cifra de 23 de milioane. Lumea începea să se cunoască.
În ciuda acestei situaţii, RDG era o închisoare din care
oamenii încercau să evadeze. În 1984 au emigrat 35.000
de oameni, în 1985, 18.000, în 1986, 20.000, în
1987, 11.500, în 1988, 30.000, la care se adaugă cei 10.000 de
fugari. În aprilie 1988 existau 122.000 de cereri oficiale de
emigrare din RDG, dintre care 52.800 erau semnate de muncitori, iar
11.500, de persoane cu studii superioare. Cifrele de mai sus erau
rezultatul climatului social din RDG. Iată doar cîteva exemple
în acest sens. Scriitorul Christoph Heim vorbea la al X-lea
Congres al scriitorilor, în noiembrie 1987, despre existenţa
în RDG a unei cenzuri „duşmănoase omului“. Cu ocazia
festivităţilor naţionale ce au avut loc la comemorarea morţii lui
Karl Liebknecht şi a Rosei Luxemburg, în 17 ianuarie 1988,
opozanţii regimului au afişat un banner cu inscripţia „Libertatea
este întotdeauna libertatea celor care gîndesc altfel“.
Peste o sută de persoane au fost închise, iar autorităţile
au reacţionat brutal faţă de demonstranţi. Surprinzătoare pentru
mulţi a fost interzicerea, în noiembrie 1988, a vînzării
publicaţiei Sputnik. Oamenii nu mai înţelegeau ce se
întîmplă, pînă atunci se spusese doar: „A
învăţa de la URSS înseamnă a învăţa să
învingi“.În anii ’80 se formaseră
primele celule care aveau o altă gîndire şi care nu mai
acceptau politica oficială a statului. Grupările de rezistenţă
cuprind, la sfîrşitul anilor ’80, aproximativ 2.500 de
persoane: ecologişti, cei care refuzau înrolarea, pacifişti
(1980, „Spadele ca pluguri“), apărători ai drepturilor omului.
Acest lucru se întîmpla sub acoperişul bisericii
luterane, care se opunea tot mai puternic îngrădirii
libertăţilor comunităţilor, ocupării Afganistanului, precum şi
militarizării educaţiei copiilor. Aceste mici cercuri au constituit
baza pentru formarea Opoziţiei, la sfîrşitul verii anului
1989. Şi oamenii deveneau tot mai curajoşi. În ianuarie 1989,
cîteva sute de oameni demonstrau la Leipzig pentru dreptul la
liberă opinie, iar la Tîrgul de primăvară de la Leipzig s-a
demonstrat pentru dreptul la liberă circulaţie. Acestora le-au fost
contrapuşi de către MSS 91.000 de angajaţi (în 1960 erau
23.000) şi 173.000 de turnători, în anul 1989, la o populaţie
de 16 milioane de locuitori. 4 milioane de cetăţeni ai RDG, precum
şi alte 2 milioane de cetăţeni din RFG şi străini erau cuprinşi
în dosare de urmărire.

II. De la alegerile locale din mai
pînă la căderea lui Honecker din octombrie



Alegerile locale din 7 mai 1989 au
constituit un punct nevralgic pentru conducerea politică a RDG,
chiar dacă la acel moment nu era posibilă, de peste 6 luni, o
prevedere a situaţiei. Aceasta a fost ziua în care oamenii din
RDG au început să nu mai accepte necondiţionat regimul.
Frontul Naţional, format din PSUG şi din partidele-bloc, a obţinut
„doar“ 98,85%. Acest fapt era deja o senzaţie! La alegerile
locale din 1984 votau încă 99,88% din alegători pentru PSUG
şi pentru partidele-bloc. De data aceasta, 140.000 de alegători
(1,15%) au votat împotriva candidaţilor oficiali; la alegerile
din 1986, pentru Parlamentul RDG, au fost doar 7.600 de voturi contra
(0,06%). Dar şi aceste rezultate erau falsificate. Grupurile de
opoziţie estimau, cel puţin în Berlinul de Est şi în
Leipzig, voturi împotrivă între 10% şi 20%. Criticii
regimului au depus sute de contestaţii privind falsificarea
alegerilor. Aceştia solicitau comisiilor electorale renumărarea
voturilor împotrivă, dar acest lucru a fost respins. Într-un
raport al MSS, se menţionează că într-o secţie de votare au
fost distribuite broşuri ale Agenţiei de presă Nowosti, cu titlul:
„Puterea legii în locul samavolniciei funcţionarului“.
Acest fapt arată că oamenii deveneau mai curajoşi şi că îşi
puneau întrebări despre ceea ce ar trebui întreprins de
către RDG împotriva anunţurilor oficiale ale Guvernului
sovietic. La demonstraţiile de 1 Mai, forţele de securitate au
îndepărtat poze ale lui Mihail Gorbaciov; MSS considera
afişarea pozelor lui Mihail Gorbaciov drept o activitate „duşmănos
negativă“! Protestele şi manifestările de
nemulţumire luau acum, în mod continuu, amploare. La o
întîlnire internă din aprilie, reprezentanţii Bisericii
solicitau democratizarea şi reforma sistemului electoral. Începînd
cu iunie, s-a organizat în fiecare dată de 7 demonstraţii,
care aminteau de falsificarea alegerilor. La 15 iunie 1989, apărători
ai drepturilor omului scriau într-o scrisoare deschisă:
„Discutarea consecinţelor stalinismului asupra RDG este absolut
necesară, nu doar pentru respectarea discursului istoric şi pentru
cinstirea victimele sale. Evitarea acestei realităţi are efecte
negative asupra şanselor de dezvoltare democratică a ţării
noastre. RDG se afla încă în starea care, azi, în
Uniunea Sovietică, poate fi descrisă ca stagnare. În plus:
cine nu-şi cunoaşte istoria este condamnat să o retrăiască“.
Din 4 septembrie, în urma unei rugăciuni pentru pace făcută
la Biserica Sf. Nicolae, au început „demonstraţiile de luni“
din Leipzig. Pînă în 25 septembrie, numărul
demonstranţilor a crescut la 5.000, iar în 2 octombrie au
demonstrat 20.000 de oameni. Acest protest a fost organizat şi
susţinut de grupurile de opoziţie formate din iulie pînă în
septembrie 1989, care apoi, în toamna anului 1989, au creat o
atmosferă revoluţionară: DA (Început democratic, 14
septembire), Grupa de iniţiativă pentru formarea unui Partid Social
Democrat (24 iulie 1989, înfiinţarea partidului la 7 octombrie
1989), Noul Forum (10 septembrie 1989), DJ (Democraţie Acum).
Cererea Noului Forum de a fi înregistrat ca partid a fost
respinsă în 20 septembrie 1989, acesta fiind catalogat ca
„duşmănos statului“. Motivaţia refuzului, aşa cum apărea ea
în actele Ministerului de Interne, era: „Autorii apelului
consideră că trebuie să suporte «un stat de turnători şi
securişti». Prin aceasta erau defăimate ordinea socialistă
statală şi ordinea de drept a RDG. O asociaţie care reprezenta o
asemenea poziţie contrazicea principiile şi scopul constituţiei“.
Agenţia de presă est-germană a anunţat această interdicţie,
astfel că, prin intermediul televiziunii vest-germane, vestea s-a
răspîndit rapid. Trebuie subliniat că, în vara anului
1989, nimeni nu se gîndea la unificarea Germaniei. Programatic,
aproape toate grupurile Opoziţiei solicitau reforme în RDG, de
la democraţie pînă la protecţia mediului. S-a solicitat un
dialog social. Noul Forum nu a solicitat un anumit model social sau o
altă ordine socială.

Pentru a demonstra competitivitatea pe
plan internaţional a economiei naţionale est-germane, Honecker a
dorit să producă pentru nou-apăruta industrie IT microcipuri, dar
producţia cipului de 64 Kbps în RDG costa 93 de mărci
est-germane, iar pe piaţa mondială el se vindea cu 1 dolar, iar cel
de 256 Kbps se producea cu 534 de mărci est-germane şi se vindea cu
2 dolari. Această politică de preţuri era posibilă doar cu
subvenţii astronomice din partea statului, o politică ce se va
reflecta rapid în balanţa de plăţi a RDG. Pe lîngă
aceasta, microcipurile au fost din start depăşite tehnic din cauza
perioadei lungi de concepţie, fapt care le făcea necompetitive. O
altă dovadă a ineficienţei economiei din RDG era şi perioada de
aşteptare pentru cumpărarea unui Trabant de către est-germani,
care ajunsese la aproape 12 ani, în anii ’80. Experţii
estimează că productivitatea economiei est-germane reprezenta, în
acel moment, doar 16-20% din productivitatea economiei din RFG. Deja în prima jumătate a anilor
’80, RDG ajunsese la fundul sacului. În anul 1983, un credit
în valoare de 1 miliard de mărci vest-germane, din partea
guvernului RFG, a salvat RDG de intrare în incapacitate de
plată. Un an mai tîrziu, Guvernul est-german a mai primit încă
un credit de 1 miliard de mărci vest-germane. În mai 1989,
Gerhard Schürer (preşe-dintele Comisiei de Planificare a
Bugetului de Stat) declara în faţa unor funcţionari economici
că, dacă îndatorarea va continua în acelaşi ritm, „RDG
va intra în 1991 în incapacitate de plată“. Doar
cîteva luni mai tîrziu, conducătorul Departamentului
XVIII din cadrul Ministerului pentru Securitatea Statului (care se
ocupa de economie) constata, în data de 27 septembrie 1989, că
ar fi fost necesare 500 de miliarde de mărci est-germane, pentru a
depăşi statele vestice la producţia industrială. Această sumă
reprezenta de două ori produsul intern brut anual al RDG. Însă
conducerea politică a statului aprecia, din turnul ei de fildeş, cu
totul altfel situaţia economică.



Congresul al XI-lea al PSUG, din 1986,
enunţa lozinca supremaţiei socialismului în faţa
capitalismului, datorită ratelor superioare de creştere economică.
În 1987 jurnaliştii finlandezi l-au întrebat pe Erich
Honecker dacă RDG nu pierdea cumva trenul dezvoltării tehnologice
internaţionale. Honecker a răspuns: „Nu îl putem pierde,
noi stăm în acest tren“. La şedinţa celei de a şaptea
Plenare a Comitetului Central al PSUG, din 1 decembrie 1988, Honecker
era de părere că „standardul de viaţă în RDG ar fi mai
ridicat decît în RFG“. De la începerea mandatului
său, în urmă cu 17 ani, „economia naţională fusese
trecută pe acceleraţie“. Honecker pierduse evident orice contact
cu realitatea economică a RDG. Dar oamenii vedeau exact opusul şi
simţeau pe propria piele incapacitatea economiei est-germane, în
timp ce catastrofa ecologică putea fi recunoscută din cauza
semnelor tot mai vizibile. În timpul în care, în
RDG, situaţia politică şi cea economică erau îngheţate, în
unele state-membre ale Pactului de la Varşovia se simţea vîntul
schimbării. În Uniunea Sovietică schimbarea începuse
odată cu preluarea puterii de către Mihail Gorbaciov, în
1985. Menţionăm aici un singur eveniment, în relaţiile
dintre RDG şi URSS, întîmplat ca urmare a schimbării
puterii de la Moscova. În noiembrie 1988, în RDG s-a
interzis vînzarea revistei Sputnik, pentru a împiedica
marea masă a populaţiei să citească un articol despre crimele lui
Stalin. Acest lucru a fost apreciat negativ chiar şi de către unii
funcţionari ai PSUG. Cu privire la schimbările din URSS, Kurt Hager
(şeful ideologic al PSUG) comenta: „Trebuie să ne tapetăm
propriul apartament dacă vecinul nostru o face?“. Politica lui
Gorbaciov era criticată de către PSUG, iar Honecker susţinea un
„socialism în culorile RDG-ului“. Honecker intenţionase,
în cadrul unei întîlniri a Pactului de la Varşovia,
care avusese loc la Bucureşti, în iulie 1989, o discuţie de
principiu cu Gorbaciov despre evenimentele din fiecare stat al
Pactului, însă o criză de colecist l-a obligat pe Honecker să
se întoarcă mai devreme acasă. Această imagine a
secretarului general al PSUG era simptomatică. Principiul politicii
externe sovietice era influenţat de Perestroika, şi ea putea reuşi
doar dacă s-ar fi oprit cursa înarmării. Ca urmare, trebuia
îmbunătăţit raportul cu SUA, iar Cortina de Fier trebuia să
dispară pentru a înceta teama Vestului faţă de Uniunea
Sovietică. Aceasta însemna o viitoare reunire a Germaniei, aşa
cum preconizase deja Anatoli Cerniaev, important consilier de
politică externă al lui Gorbaciov. Pentru încetarea
Războiului Rece şi a cursei înarmărilor, trebuia în
mod logic îmbunătăţit raportul cu RFG. Între 1987 şi
1989, RDG îşi pierdea, în favoarea RFG, poziţia
prioritară deţinută în ceea ce priveşte politica URSS faţă
de cele două state germane. Gorbaciov şi-a enunţat noua concepţie
despre politica externă la 7 iulie 1989, în faţa
Parlamentului European de la Strasbourg, cînd respingea deschis
„orice amestec în chestiunile interne“ ale altor state.



Schimbările din Uniunea Sovietică duc
la schimbări şi în Ungaria. În timp ce Gorbaciov aprobă
deschiderea graniţelor Ungariei în mai (demontarea efectivă a
gardurilor care o separau de Austria, începînd cu 2 mai
1989) şi septembrie 1989 (cetăţenii puteau trece frontiera fără
viză), conducerea RDG intervenea la Budapesta pentru reînchiderea
lor. Această deschidere a graniţelor a fost folosită de către
mulţi est-germani. Ca urmare, ministrul de Externe al RDG, Oskar
Fischer, a solicitat o întîlnire a Pactului de la
Varşovia pentru a disciplina Ungaria, dar solicitarea i-a fost
refuzată de Gorbaciov, cu menţiunea că timpurile în care o
deviere de la linia generală poate fi corectată cu presiunea
majorităţii au trecut. Conducerea est-germană era izolată în
propria organizaţie (Pactul de la Varşovia), doar România
fiind încă de partea RDG. În plus, în Ungaria au
avut loc reforme ce sprijineau iniţiativa antreprenorială. Mai
mult, o victimă a stalinismului precum Imre Nagy, unul dintre
conducătorii mişcării pentru independenţa Ungariei din 1956, a
fost reabilitat, în timp ce Janos Kadar era suspendat din toate
funcţiile deţinute, în mai 1989.

Ulrich BURGER - Ultimele 12 luni ale RDG

„Americanii, britanicii şi Guvernul
RDG vor să pornească într-o expediţie spre Titanic, pentru a
salva epava. Britanicii sînt în căutarea obiectelor
valoroase rămase, cum ar fi pietrele preţioase. Americanii vor să
recicleze fierul vechi şi să facă bani. Guvernul RDG este
interesat de orchestra care a cîntat pînă la sfîrşit.“
Aşa suna o glumă politică din toamna anului 1989, glumă care a
reflectat activitatea de salvare a RDG dusă de guvernul condus de
comuniştii est-germani pînă la eşecul din alegerile generale
ce au avut loc în martie 1990.

În acest articol este prezentată
perioada cuprinsă între 7 mai 1989 (alegerile locale din RDG)
şi 18 martie 1990 (primele şi singurele alegeri generale libere din
RDG). Lunile care au urmat alegerilor, pînă la reunirea
Germaniei, nu sînt amintite aici, deoarece rezultatul
alegerilor generale a decis soarta RDG.

Prezentul studiu este structurat în
funcţie de trei perioade:

a) Evenimente preliminare de la
mijlocul anilor ’80 – colapsul economic şi schimbările din
blocul estic;

b) Perioada dintre alegerile locale din
7 mai 1989 şi căderea lui Honecker, la 17 octombrie 1989 –
formarea Opoziţiei;

c) Activitatea Guvernului Modrow –
prăbuşirea dominaţiei Partidului Socialist Unit German, la 18
martie 1990.Colapsul şi dispariţia RDG nu au avut
doar o singură cauză, ci au fost rezultatul unor factori diverşi,
care au avut un efect concertat. Aceşti factori sînt enumeraţi
în continuare, în funcţie de ponderea lor în
desfăşurarea evenimentelor:



1. Schimbarea radicală din politica
externă sovietică, precum şi renunţarea la doctrina Brejnev.
Trebuie accentuat că destabilizarea RDG a fost recunoscută doar
parţial de către conducerea sovietică şi, în plus, că
semnificaţia revoluţionară a evenimentelor nu a fost recunoscută
deloc de către Moscova. Din această cauză, nu exista o strategie
de contrapunere, Kremlinul fiind surprins;

2. Prăbuşirea economică a RDG, ceea
ce a exclus propria supravieţuire economică;

3. Socialismul a pierdut în RDG
competiţia sistemică împotriva capitalismului din RFG
(Republica Federală Germană). Cetăţenii RDG au fost informaţi
prin intermediul televiziunii şi „emigrau“ colectiv în
fiecare seară în Occident. Pe cea mai mare parte a
teritoriului cuprins în RDG, programele televiziunii
vest-germane se puteau recepţiona doar cu o antenă amplasată pe
acoperiş;

4. Schimbările din Polonia şi
Ungaria, despre care populaţia RDG era informată prin intermediul
televiziunii vest-germane, au încurajat Opoziţia;

5. Statul şi organul său de
represiune, Ministerul pentru Securitatea Statului (MSS –
Ministerium für Staatssicherheit ori MfS, aşa-zisa Stasi), s-au
temut să folosească forţa represivă în data de 9 octombrie
1989, la demonstraţiile din Leipzig. Din acel moment, nu a mai
existat cale de întoarcere;

6. În concepţia ei despre lume
şi istorie, echipa veteranilor din Biroul Politic al PSUG (Partidul
Socialist Unit German) nu a luat în calcul declinul RDG. Din
punctul lor de vedere, Opoziţia era problema de care trebuia să se
ocupe MSS, şi nu o forţă de luat în seamă;

7. Loialitatea faţă de sistem a unor
largi cercuri ale populaţiei a scăzut, pe parcursul existenţei
RDG, din diferite motive, cum ar fi: înăbuşirea brutală, de
către forţele sovietice de ocupaţie, a revoltei populare din 17
iunie 1953, construcţia zidului Berlinului în 1961, invadarea
Cehoslovaciei, în 1968, de către statele membre ale Pactului
de la Varşovia, scăderea şanselor oamenilor tineri de a face
carieră în RDG, începînd cu anii ’80, deoarece
posturile importante erau deja ocupate.Istoria RDG este cea mai bine cercetată
perioadă a istoriei germane, alături de perioada celui de-al
Treilea Reich. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că
arhivele cu documentele despre RDG au fost accesibile imediat după
prăbuşirea statului est-german. În schimb, actele din
arhivele vest-germane sînt accesibile doar după 30 de ani de
la emiterea lor. Cu toate acestea, rămîne o serie de întrebări
ce îşi aşteaptă răspunsul. Pentru istorici, este
interesantă, cu siguranţă, discuţia care a avut loc în
interiorul conducerii sovietice, în ceea ce priveşte
abandonarea RDG, şi concepţia politică de salvare a RDG,
aparţinîndu-i lui Egon Krenz şi celor care i-au urmat lui
Honecker la putere. O temă de abordat pentru sociologi ar fi
loialitatea cetăţenilor aparţinînd RDG faţă de propriul
stat. Fără îndoială, trebuie să recunoaştem că, pe
parcursul celor 40 de ani de existenţă a RDG, o mare parte a
cetăţenilor au susţinut statul socialist german.

I. RDG în a doua jumătate a
anilor ’80



În anii ’80, situaţia
economică a evoluat în dezavantajul RDG-ului. Petrochimia RDG,
de exemplu, prelucra ţiţeiul, care era importat din URSS, şi
exporta produse petroliere în întreaga lume. Căderea
dolarului a micşorat dramatic veniturile RDG. Mai mult, conducerea
de la Moscova pretindea plata petrolului brut în valută. În
1985 au fost realizate venituri de 2,5 miliarde de mărci, valută,
iar în 1986, doar 1 miliard. În loc de 19 milioane de
tone de ţiţei brut, „fratele mai mare“ livrează, în
1981, doar 17 milioane de tone. Încă de atunci, Erich Honecker
(secretar general al PSUG) îl avertiza pe un reprezentant al PC
din URSS: „Te rog foarte frumos, întreabă-l deschis pe
tovarăşul Leonid Ilici Brejnev dacă, pentru valoarea a 2 milioane
de tone de ţiţei, merită să destabilizeze RDG“. Pe lîngă
aceasta, apăsau acum şi dobînzile la credite ce trebuiau
plătite, care – din 1986 pînă în 1988 – atingeau
aproape 13 miliarde de mărci în valută. RDG avea relaţii
bancare cu circa 400 de bănci (doar în străinătate) pentru
obţinerea de credite. Din 1981-82, guvernul sovietic nu mai
finanţează RDG, aşa cum se întîmplase pînă
atunci. Pînă în 1989 s-au adunat datorii externe în
valoare de 49 de miliarde de mărci în valută, pînă în
1970 au fost doar 2 miliarde. Se spune că Brejnev ar fi spus
Biroului Politic al PSUG, în 1979, că îndatorarea va
ruina RDG.

Avioanele erau detinute si aprovizionate de SUA, Marea Britanie si Franta, dar pilotii si ceilalti membri ai echipajelor proveneau si din alte tari (Canada, Australia, Africa de Sud si Noua Zeelanda).


Podul aerian a devenit, in cateva saptamani, atat de intens, incat, in fata inutilitatii masurii, sovieticii au incetat blocada dupa zece luni si jumatate, sovieticii permitand sosirea ajutoarelor americane, franceze si britanice in Berlinul de Vest. Cu toate ca blocada fusese ridicata, occidentalii au continuat zborurile inca doua luni, natiunile vestice dorind sa se asigure ca Berlinul de Vest are suficiente provizii in cazul in care sovieticii ar fi instituit blocada din nou. In total, podul aerian a insemnat, intr-un an, peste 278.000 de transporturi aeriene. Blocada Berlinului a fost una dintre primele crize majore internationale ale razboiului rece si una dintre cele mai mari blocade din istorie. Berlinezii cinstesc in fiecare an memoria celor 80 de piloti care s-au prabusit in timpul operatiunilor podului aerian asigurat pentru a aproviziona 2,5 milioane de vest-berlinezi deveniti prizonieri in propriul oras. In memoria pilotilor care si-au pierdut viata in timpul misiunilor de aprovizionare a Berlinului occidental a fost dezvelita o placa comemorativa pe aeroportul Tempelhof.



Primul bluff sovietic

„Blocada Berlinului n-a facut, in cele din urma, decat sa grabeasca usurarea conditiilor politice si economice impuse germanilor de cele trei puteri occidentale: renuntarea, in 1948, la limitarea productiei industriale decise la inceput si crearea unei monede nationale, marca germana, care ingaduie renasterea spectaculoasa a economiei. Landurile germane federalizate sunt autorizate sa creeze Republica Federala Germana, care, in septembrie 1948, il alege cancelar pe cel care fusese, inainte de inaugurarea regimului nazist, primar al orasului Köln, Konrad Adenauer. Va sta la putere mai mult de paisprezece ani. Alta consecinta cu bataie lunga a pericolului sovietic: semnarea, la Washington, la 4 aprilie 1949, de catre douasprezece state (Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Portugalia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Statele Unite ale Americii si Canada) a Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cu sediul la Bruxelles. Acestea au fost, asadar, principalele rezultate ale primului bluff incercat de URSS pentru a testa rezistenta Occidentului.” – Neagu Djuvara, Razboiul de saptezeci si sapte de ani si premisele hegemoniei americane (1914-1991).



Un aranjament ambiguu Si o pozitie vulnerabila

„In mod uimitor, in pofida statutului sau clar, de oras controlat de patru puteri, un aranjament lipsit de ambiguitate, privind accesul in Berlin nu fusese niciodata negociat. Desi cele patru puteri stabilisera diferitele drumuri si coridoare aeriene care urmau a fi folosite pentru a se ajunge la Berlin, ele nu cazusera de acord in mod explicit asupra mecanismelor de trecere. In 1948, Stalin incercase sa profite de aceasta lacuna instituind blocada Berlinului, pe motiv ca drumurile de acces erau in reparatie. Dupa un an de functionare a podului aerian occidental, accesul a fost restabilit, dar autoritatea legala a fost la fel de vaga. In anii imediat urmatori blocadei, Berlinul s-a dezvoltat, devenind un important centru industrial, cu nevoi care, in caz de urgenta, nu ar mai fi putut fi rezolvate printr-un pod aerian. Desi din punct de vedere teoretic Berlinul era inca orasul celor patru puteri si Uniunea Sovietica raspundea de acces, satelitul est-german era cel care controla in realitate soselele dinspre capitala sa, Berlinul de Est. Pozitia Berlinului era prin urmare extrem de vulnerabila. Legaturile rutiere, feroviare si aeriene puteau fi usor supuse unor intreruperi aparent intr-atat de lipsite de importanta, incat cu greu li se putea rezista prin forta, desi prin insumare ar fi putut ameninta libertatea orasului. In mod teoretic, intregul trafic militar trebuia sa se faca printr-un punct de control sovietic, dar aceasta era o fictiune; in realitate, o garda est-germana controla portile, iar cativa ofiteri sovietici pierdeau vremea intr-o baraca din apropiere, pentru a interveni in cazul vreunei neintelegeri”. – Henry Kissinger, Diplomatia.



Zidul rusinii

Echilibrul precar de forte a dus la impartirea Berlinului in doua zone distincte: Berlinul de Vest si Berlinul de Est, acesta din urma capitala a Republicii Democrate Germane (infiintata in octombrie 1949). La 13 august 1961, RDG a finalizat asa-numitul „zid al Berlinului”, pentru a impiedica exodul continuu al locuitorilor din Berlinul de Est inspre vest. In incercarea de a trece „zidul rusinii”, numerosi germani au fost ucisi de paznicii de la granita. Berlinul divizat si-a castigat faima de a fi „capitala spionilor”, iar zidul Berlinului nu a schimbat aceasta imagine a orasului. Zidul a fost daramat in noiembrie 1989, in momentul de maxima criza a regimului comunist din Germania de Est. Berlinul si-a recapatat treptat rolul de capitala a Germaniei unite, dupa decizia Bundestagului din 20 aprilie 1991.

Saizeci de ani de NATO - saizeci de razboi

Dupa ce participase la "Intalnirea G-20" de la Londra, presedintele U.S.A., Barack Obama, coboara din avionul "Air Force One" pe aeroportul orasului Strassbourg. Este asteptat in centrul capitalei alsaciene de presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, cu sotia, Carla Bruni.

Pe o scena special amenajata, intr-o sala de sport, Obama, un star cu o retorica buna, se desfasoara timp de o ora, in mijlocul catorva mii de studenti si scolari entuziasmati, raspunzand intrebarilor. Temele preferate sunt: stoparea crizei mondiale, o lume fara arme nucleare, lupta contra terorismului etc.

Urmeaza un zbor de 20 de minute cu elicopterul "Marine One" la Baden-Baden, Germania, localitate situata pe malul din dreapta al Rhinului. In jeepul blindat, incadrat de masini negre similare, presedintele american se indreapta spre renumitul cazinou din statiunea balneara, locul de intalnire al Pactului Nordatlantic. Majoritatea participantilor, printre ultimii si presedintele Basescu, patrund cu limuzinele pana la intrarea principala. Cei care intarzie, dupa sosirea lui Obama, trebuie sa se deplaseze pe jos din cauza "lungimii kilometrice a delegatiei motorizate americane", in stationare pana la noi dispozitii. Suita cuprinde si cateva dube negre cubice, cu gabarit depasit, dotate cu tot ce este necesar pentru a face fata unui atac terorist.

La ora 20 are loc "cina de lucru" a celor 28 de presedinti si sefi de guvern.

In amintirea jubileului "NATO _ 60" ramane o fotografie a participantilor pe fundalul unui nou pod care uneste cele doua maluri, "Passerelledes deux" sau "Brücke der zwei Ufer", simbol al prieteniei franco-germane, baza a dezvoltarii Europei comune. Pasarela, care leaga Strassbourgul de Kehl consta in doua punti sustinute prin 76 de cabluri de doi piloni _ pret final 22 milioane de euro.

In acest timp, in Baden-Baden domneste "starea martiala". Localnicii nu au voie sa paraseasca locuintele, decat in cazuri speciale, insotiti de politisti.

Un politist la trei persoane pare sa fie raportul optim. Este interzis, chiar sa privesti de dupa perdea. La orice miscare se trage! Miscarile politistilor germani sunt limitate, fiind controlate de agentii americani, tipi impunatori imbracati in costume negre.

Multi dintre locuitori au parasit orasul cu cateva zile inaintea evenimentului, nemultumiti din cauza restrictiilor. Altii au ramas, pentru a-l vedea pe presedintele Americii. Putini reusesc sa patrunda in cateva "colturi de strada", verificati amanuntit de catre fortele politienesti care distribuie stegulete americane.

La cativa kilometri, in Kehl, demonstratia pasnica a 7.000 de persoane este stopata, piata orasului german fiind blocata cu blindate si tanchete. Manifestantii, apartinand diferitelor grupari pacifiste, se organizeaza intr-un mars de protest, indreptandu-se spre podul care face legatura cu metropola franceza Strassbourg. Sunt intampinati, insa, de politistii germani care reusesc sa blocheze toate trecerile peste Rhin. O parte a temutului "Bloc negru" german ramane izolata "in pozitie de panda".

Pe malul stang al fluviului, in Franta, situatia este total diferita. Dis-de-dimineata mii de manifestanti se deplaseaza spre centrul Strassbourgului. O prima piatra in directia barajului politist francez este de ajuns. Conflictul escaladeaza, politia ripostand cu gaze lacrimogene si gloante de cauciuc. Tineri apartinand "Blocului negru" din mai multe tari vestice trimit in schimb pietre si sticle Molotov-cocktail. Cateva cladiri sunt in flacari, un hotel, o farmacie, un birou de turism etc.

Bilantul este, ca de obicei, tragic: sute de raniti. Se opereaza peste 300 de arestari. Lupta contra "masinii de razboi" NATO se incheie cu o zi trista pentru pacifisti. Pe o pancarta imensa, zdrentuita, se mai poate deslusi scrisul cu majuscule: "60 de ani de NATO _ 60 de razboi".

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=42920

36. Trebuie sa fie initiata organizarea unor actiuni cu caracter artistic sau sportiv care sa
sarbatoreasca lupta bastinasilor impotriva cotropitorilor (exclusiv rusii, indeosebi nemtii) si care sa popularizeze lupta pentru socialism.

37. Pe plan local este interzisa aparitia unor opere despre acei bastinasi care, inainte de
revolutie si in perioada celui de-al doilea razboi mondial, au trait la noi (in URSS, n.n.) sau au luptat alaturi de noi in timpul razboiului.

38. Daca se constituie o organizatie care ar sprijini alianta cu noi, dar totodata ar starui
asupra controlului activitatii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornita impotriva ei o campanie de acuzare a nationalismului si sovinismului. Aceasta trebuie facuta in felul urmator: profanarea monumentelor ce ne apartin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care sa rezulte ponegrirea natiunii si culturii noastre si indoiala fata de intelesul contractelor incheiate cu noi. In munca de propaganda trebuie implicati si bastinasii, folosindu-ne de ura care exista impotriva acelor organizatii.

39. Se va da o atentie deosebita constructiei si reconstructiei drumurilor, podurilor, a
cailor si retelelor de legatura, indiferent cat de indepartate sau inaccesibile ar fi, ca, in

cazul in care este nevoie pe o interventie armata, locul rezistentei sau al concentrarii fortelor reactionare sa fie accesibil din toate partile.

40. Trebuia ca reprezentantii opozitiei politice sa fie inchisi. Se va incerca prin toate
mijioacele racolarea acelor opozanti care se bucura de stima populatiei bastinase. Daca nu cedeaza, trebuie compromisi prin campanie de denigrare. Inainte ca ei sa se intipareasca in constiinta maselor, trebuie lichidati prin asa-numite "intamplari neprevazute", sau inchisi sub acuzatia de crima de drept comun. Numai in cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi tinute sub acuzatia de "inalta tradare".

41. Trebuie impiedicata cu orice pret reabilitarea celor condamnati in procese politice.
Daca aceasta reabilitare devine inevitabila, se admite doar cu conditia ca acel caz sa fie considerat o greseala judecatoreasca. Condamnatul nu va fi judecat, ci doar gratiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecatii gresite nu vor fi convocati.

42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publica a acelor conducatori numiti de catre
partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemultumirea angajatilor. In cazuri drastice se recheama din functie, fiind numiti in pozitii similare sau superioare. La sfarsit, trebuie pusi in functii de conducere si tinuti in evidenta drept cadre de rezerva pentru perioada schimbarilor ulterioare.

43. Se aduc la cunostinta publicului procesele acelor persoane cu pozitie de conducere (in
primul rand din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt invinuite de atitudine impotriva poporului, socialismului, industrializarii. E o actiune ce atrage atentia maselor populare.

44. Se va cauta ca acei care lucreaza in diferite functii, indiferent cat de mici, sa fie
schimbati si inlocuiti cu muncitori cu cea mai mica pregatire profesionala, necalificati.

45. Trebuie ca la facultati sa ajunga cu prioritate sau in mod exclusiv cei ce provin din
cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesati sa se perfectioneze la nivel inalt, ci doar sa obtina o diploma.

* Directivele NKVD pentru tarile socialiste au fost create de Lavrenti Pavlovici Beria pe baza indicatiilor lui Stalin.

Lavrenti Pavlovici Beria (29-03-1899 – 23-12-1953), Lavrenti Pavlovici Beria, personaj sinistru, a condus NKVD-ul, din 1938 pana in 1943 (cu o scurta intrerupere de cateva luni in 1941), ca apoi sa revina la conducere in 1953 pentru 100 de zile. Din 1943 pana la moartea lui Stalin in 1953, a fost practic numarul doi in conducerea sovietica. Lavreniti Pavlovici Beria a fost cel ce a pus in practica ideile diabolice ale lui Stalin, depasind asteptarile acestuia prin zelul pus in munca sa. Daca Stalin a fost creatorul Marii Terori, Lavreniti Beria a fost cel mai bun executant posibil. In urma muncii sale milioane de rusi au pierit in gulagul sovietic si alte cateva milioane au cunoscut sistemele de reeducare comunista prin munca in Siberia. Tot Beria a fost cel ce a organizat masacrarea celor 22000 de ofiteri polonezi la Katyn si tot el a fost cel ce a organizat deportarea a 200000 de romani basarabeni si a altor milioane de cazaci, tatari, armeni, ucrainieni, estonieni, lituanieni si evrei in Siberia sub pretextul colaborarii cu inamicul.

S-a spus despre el ca ,, n-a mai citit o carte de pe vremea lui Guttenberg”, ca este un alcoolic notoriu, ca era un dezaxat sexual care care viola cu placere, ca cruzimea lui nu are limite; tortura si ucidea personal, ca este un georgian razbunator ca si Stalin. Actiuniile sale ne dezvaluie un Beria oportunist, obedient, viclean, imoral, rezistent la stres, avid de putere, manipulator de temut. Intre atatea calitati negative au existat si calitati pozitive care nu trebuie ignorate, si pe care Beria le-a folosit din plin in cariera sa, dar tot in scopuri negative. A fost in primul rand un bun si diabolic organizator. A reorganizat serviciile NKVD ( foste OGPU) din Georgia, facand din ele un model pentru intreaga Uniune Sovietica, lucru apreciat de Stalin care l-a adus la Moskova. La preluarea conducerii in 1938 a NKVD-ului sovietic acesta a fost reoganizat si au fost introduse criterii de masurarea eficientei cadrelor si serviciilor din subordine. A organizat productia de armament pe timp de razboi pe baza milioanelor de detinuti politici rusi ce lucrau in inchisorile sovietice si putem spune ca şi-a adus o contributie de prim rang la victoria sovietică în al doilea război mondial. Datorita acestor calitati de bun organizator, dupa razboi Stalin (1944) i-a incredintat supravegerea producerii bombei atomice, lucru de care s-a achitat cu brio. în anii imediat postbelici, Beria a supravegheat înfiintarea politiilor politice de tip sovietic în statele din Europa de Est aflate în orbita Moscovei. De asemenea, Beria a fost cel care a ales personal liderii poliŃiilor secrete din sus-numitele Ńări. Lavreniti Pavlovici Beria a fost si un bun orator, dublat de un fin pshiolog. Toate discursurile sale erau adaptate pshihologiei auditorului. Din discursul sau nu puteau lipsi elogiile aduse lui Stalin si puterii sovietice, dar si incriminarea dusmanilor poporului.
Dupa moartea lui Stalin, Lavrenti Pavlovici Beria a fost condamnat la moarte si executat prin împuşcare de fostii colaboratori din NKVD, la ordinul lui Hrusciov. La pronuntarea sentintei Beria a căzut în genunchi şi a cerut îndurare. Ca o razbunare a istoriei, acuzatia adusa lui Beria a fost ca el si principalii sai colaboratori ,,conspirau de mai multi ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică şi să restaureze capitalismul”.

Restituiri: Directivele NKVD pentru Polonia si Cehoslovacia
Documentul prezentat mai jos cuprinde Directivele NKVD* pentru Polonia si Cehoslovacia. Au fost descoperite variante asemanatoare in Bulgaria si R.D.G. (Germania de Est). Stim ca un document asemanator exista si in Romania, unde a fost aplicat cu rigurozitate, chiar si dupa moartea lui Stalin. Parte din directivele NKVD s-au aplicat si dupa evenimentele din decembrie 1989. Acesta este poate motivul pentru care S.R.I.-ul il considera inca strict secret si a refuzat recunoasterea existentei lui.

STRICT SECRET

DIRECTIVELE DE BAZA ALE NKVD


DIRECTIVELE DE BAZA ALE NKVD PENTRU TARILE DIN ORBITA SOVIETICA
MOSCOVA 2-6-1947 (STRICT SECRET) K-AA/CC113. INDICATIA NK/003/47

1. Este interzisa primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactati de noi ca
informatori. Intalnirea cu acesti oameni este organizata de serviciul special desemnat in acest scop, iar intalnirile pot avea loc doar in locuri publice. Informatiile sunt preluate de catre ambasada prin organele serviciilor speciale, in speta cu predarea lor ofiterului nostru cu cel mai mare grad in ambasada.

2. Se va urmari ca intre soldatii nostri si populatia civila sa nu se produca legaturi de nici
un fel. Este inadmisibil ca ofiterii nostri sa viziteze autohtoni la locuintele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simplii soldati sa stabileasca relatii cu femei din randul bastinasilor. Nu se admite stabilirea de relatii intre soldatii nostri si populatia civila, respectiv soldatii autohtoni.

3. Se va accelera lichidarea cetatenilor care intretin legaturi neinitiate de catre noi cu
Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadistii, cu Organizatia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasa si alte asociatii. In acest scop trebuie folosite elementele opozitiei militare.

4. La actiunile militare vor lua parte acei soldati care au stat pe teritoriul tarii noastre (se
are in vedere Uniunea Sovietica n.n.) inainte de a intra in Armata Kosciuzsko (Armata poloneza ce lupta de partea Armatei Rosii pe teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la distrugerea ei totala.

5. Trebuie realizata in mod accelerat unificarea tuturor partidelor intr-un singur partid,
avand grija ca toate rolurile-cheie sa revina acelor oameni care apartin serviciilor noastre secrete.

6. Unificarea organizatiilor de tineret trebuie facuta rapid. De la conducatori de
organizatii locale in sus, in pozitii de conducere se vor repartiza oameni desemnati de serviciile noastre speciale.

7. Se organizeaza si se urmareste ca functionarii alesi ca deputati la congrese sa nu-si
poata pastra mandatul pe intreaga perioada ce le sta in fata. Deputatii nu pot convoca in nici un caz sedinte intre intreprinderi. Daca nu exista alta solutie si o asemenea sedinta trebuie convocata, se vor indeparta acei oameni care au activitate in legatura cu proiectarea conceptiilor si avansarea revendicarilor. Initiativele particulare trebuie eliminate cu desavarsire. Pentru fiecare congres se vor pregati oameni noi si doar cei vizati de serviciile noastre secrete.

8. Se va acorda o atentie deosebita persoanelor cu capacitati organizatorice si cu sanse
sigure de popularitate. Acesti oameni trebuie cooptati, iar in cazul in care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

9. Se va urmari ca functionarii de stat (exclusiv organele de securitate si din industria
minelor) sa aiba retributii mici. Aceasta se refera indeosebi la sfera sanatatii, justitiei, culturii, respectiv la cei care detin functii de conducere (documentul gasit in Cehoslovacia adauga: mai putin cadrele de conducere alese pe baza lealitatii fata de regimul socialist).

10. In toate organele de guvernamant, respectiv in majoritatea uzinelor, trebuie sa avem
oameni care conlucreaza cu serviciile noastre speciale, fara stirea organelor administrative locale.

11. Se va urmari cu strictete ca presa autohtona sa nu transmita date privind calitatatea si
sortimentul marfurilor ce ni se transporta. Nu este voie ca aceasta activitate sa se numeasca comert. Trebuie neaparat mentionat faptul ca e vorba de schimburi de marfuri.

12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice in sensul ca acestea sa nu acorde
acte doveditoare a proprietatii asupra pamantului; actele vor arata doar calitatea de lot dat in folosinta, dar niciodata pe aceea de proprietate a detinatorului.

13. Politica fata de mica gospodarie taraneasca urmeaza acest curs pentru a face gospodaria particulara nerentabila. Dupa aceea, trebuie inceputa colectivizarea. In cazul in care ar interveni o rezistenta mai mare din partea taranilor, trebuie redusa impartirea mijloacelor de productie repartizate lor, concomitent cu cresterea obligatiilor de predare a cotelor. Daca nici asa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura sa nu poata asigura aprovizionarea cu alimente a tarii, astfel ca necesarul sa trebuiasca acoperit prin import. 14. Trebuie facut totul ca hotararile si ordinele - fie acelea cu caracter juridic, economic
sau organizatoric - sa fie nepunctuale.

15. Trebuie facut totul ca anumite cazuri sa fie discutate concomitent de mai multe
comisii, oficii si institutii, insa nici una dintre ele sa nu aiba drept de decizie inainte de a se consulta cu celelalte (fac exceptie cazurile ce vizeaza industria minelor).

16. Sindicatele din uzina nu pot exercita nici o influenta asupra activitatii din uzina. Ele
pot lucra doar la punerea in practici a hotararilor si atat.

17. Sindicatele nu au dreptul de a se impotrivi conducerii in nici o problema. Sindicatele
trebuie sa fie ocupate cu alte probleme minore, ca de exemplu: organizarea odihnei in concedii, discutarea cererilor de pensii si imprumuturi, programe culturale si distractive, organizarea de excursii, repartizarea marfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere si decizii ale conducerii politice.

18. Trebuie organizat ca numai acei conducatori sa fie avansati, care executa impecabil
problemele cu care au fost insarcinati si care nu le analizeaza depasind cadrul activitatii lor.

19. In legatura cu activitatea bastinasilor care sunt purtatori ai unor functii de partid, de
stat sau administrative, trebuie create asemenea conditii ca acestia sa fie compromisi in fata angajatilor, astfel incat sa devina imposibila intoarcerea lor in anturajul initial.

20. Cadrelor militare autohtone li se pot incredinta pozitii de raspundere in locuri unde
deja sunt plasati oamenii serviciului special.

21. In cazul fiecarei actiuni armate si cu ocazia tragerilor, cantitatea munitiei va fi
controlata permanent si cu seriozitate, indiferent de tipul de arma.

22. Trebuie tinut sub observatie fiecare institut de cercetare si laborator, consemnandu-se
orice cercetare valoroasa.

23. Trebuie acordata o mare atentie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltata si
sprijinita activitatea lor, dar fiecare inventie trebuie inregistrata cu consecventa la centru. Este permisa doar realizarea acelor investitii care au aplicabilitate in industria minelor sau cele care au indicatiile noastre speciale. Nu este permisa realizarea acelor inventii care ar asigura cresterea productiei de produse finite si, in paralel cu aceasta, scaderea productiei si a extragerii de materii prime, sau ar impiedica indeplinirea deciziilor. Daca o inventie a devenit cunoscuta, trebuie organizata vanzarea acesteia in strainatate pe valuta vest, pe motiv ca e prea costisitoare in tara. Documentele cuprinzand datele cu privire la valoarea si descrierea inventiei nu se publica. Toate datele si documentele privitoare la valoarea si descrierea amanuntita a inventiei vor intra in posesia noastra.

24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbata (mai putin cele cuprinse
in indrumarile din N.K.-552-46).

25. In uzine trebuie initiate diferite sedinte si conferinte profesionale, trebuie notate
propunerile, observatiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

26. Trebuie popularizate discutiile cu muncitorii care se ocupa de probleme actuale legate
de productie, respectiv cele care critica trecutul si problemele locale. Nu se vor inlatura cauzele fenomenelor in discutie.

27. Luarile de pozitie ale conducerilor bastinase pot avea coloratura nationala sau istorica,
dar acestea nu pot duce la unitatea nationala.

28. Trebuie acordata o mare atentie ca nu cumva in orase sa existe retele de apa nelegate la reteaua principala in cartierele in curs de reconstructie sau nou construite. Canalizarile vechi neracordate si fantanile trebuie lichidate sistematic pe parcurs. 29. Reconstructia obiectivelor industriale si constructia celor noi se va face avand in
vedere ca materialele reziduale sa fie dirijate in depozitele de apa ce ar putea folosi drept rezerve de apa potabila.

30. In orasele reconstruite sau nou construite nu se mai admit in locuinte spatii
excedentare, care ar putea folosi la adapostirea pe o perioada mai lunga a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

31. Intreprinderile proprietate personala, micii meseriasi si micii industriasi sa primeasca doar astfel de materii prime si utilaje inferioare care sa impiedice productia de calitate.

Pretul acestor marfuri sa fie mai mare decat pretul produselor similare ale intreprinderilor de stat.

32. Trebuie extinsa birocratia statului in cel mai inalt grad in toate domeniile. Este admisa
critica activitatii organelor administrative, insa nu se admite nicidecum scaderea numerica a personalului si nici functionarea normala a aparatului birocratic.

33. Trebuie avut mare grija de toate proiectele de fabricatie in industria miniera, respectiv
in intreprinderile indicate in mod special. A se impiedica aprovizionarea buna a pietei interne.

34. Trebuie acordata o atentie deosebita bisericilor. Activitatea cultural-educativa trebuie
astfel dirijata ca sa rezulte o antipatie generala impotriva acestora. E necesar sa fie puse sub observatie tipografiile bisericesti, arhivele, continutul predicilor, cantecelor, al educatiei religioase, dar si cel al ceremoniilor de inmormantare.

35. Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati trebuie sa fie
inlaturati profesorii de valoare care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti de noi, avand un nivel de pregatire slab sau mediocru. Sa se analizeze diferentele dintre materii, sa fie redusa cantitatea de material documentar, iar la licee sa se opreasca predarea limbilor latina si greaca veche, a filozofiei generale, a logicii si geneticii. In manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut sa serveasca binele tarii. Se va insista pe lacomia si rautatea oricarui rege, pe efectul nefast al monarhiei si pe lupta poporului asuprit. In scolile de specialitate trebuie introdusa specialitatea ingusta.

Coreea de Nord a vrut sa negocieze, in 1974, cu SUA prin intermediul Romaniei
In 1974, liderii Coreii de Nord au propus realizarea unor contacte secrete cu Statele

Ultima metamorfoza
La 23 ianuarie 1959, verdictul comisiei de expertiza prezidate de ing. Sterie Anastase din Directia Tehnica a Ministerului Transporturilor a pecetluit soarta vasului: dezmembrarea! Sinonima cu trimiterea la fier vechi de la cimitirul de nave unde fusese expediata inca din 1957. Reparatiile si reprofilarea ar fi insemnat pierdere de bani si de timp. Inutila fiindca vaporul cu nume atat de glorios si istorie atat de bogata devenise cum le zic navigatorii doamnelor marii ajunse la decrepitudine, "fieroaica". Plus ca misterul si secretele intrarii in flota romana apasau greu asupra statutului sau juridic. "Din punct de vedere juridic, nava nu are o situatie clara deoarece la achizitionare (1950) nu s-au facut formele de radiere a pavilionului panamez si arborare a pavilionului roman. Din aceste motive nava nu poarta pavilion roman conform legilor internationale". Iar, Capitania Portului Constanta, la randul ei, conchidea pe acelasi ton, asupra spinoasei probleme: "Mentionam ca nava a navigat pe baza de Rol de Echipaj Provizoriu, nefiind inmatriculata la vre una din Capitaniile de Port din R.P.R." .

Asadar actele confidentiale sau chiar secrete din 1950/1951 ascundeau o realitate dura: situatia Villei Franca era cum nu se poate mai dubioasa! La timpul acela din cei noua greci mai ramasesera doi: Serafim Kotsoyanis si Coliodedes Constantinos: versiunea elena a celebrului roman al Agathei Christie…Iar la comanda navei se mai succedasera intre timp Costachescu Constantin, Filipan Alexandru, stefanescu Nicolae si Stanculescu stefan. Cat despre utilajele recuperabile din vas, proprietarul sau ultim, Intreprinderea Piscicola Jurilofca – Sectia Piscicola Port Constanta, si-a rezervat de la bun inceput o parte importanta din acestea. Altele au fost dirijate catre diverse unitati, exclusiv din Sectorul Socialist, alese pe spranceana: I.R. "Energia" Constanta, Intreprinderea Transporturi Constanta, I.E.R. Medgidia, Intreprinderea "30 Decembrie" Fetesti, Sectorul Cai Navigabile D.R.N.M., Fabrica Izolatorul Bucuresti, A.F.D.J. Sulina etc. Finalmente o mare parte dintre ele vor ajunge in dotarea fabricii constantene de conserve din peste "Marea" aflata in acerba intrecere socialista cu rivala sa de la Tulcea, fabrica "Nisetrul". Dezmembrarea a inceput efectiv la 12 decembrie 1959 si s-a incheiat la 30 iunie 1960. Ca o ironie a sortii, printre materialele recuperate la dezmembrare, aflat pe lista intre un "alternator de 40V-50KW" si "6 scaune cu picior", a fost trecut si "1 pavilion RPR". Din Octombrie Rosu n-a ramas decat amintirea, ca si din epoca marsului comunist catre fericirea planetara. si amintirile. Printre acestea se cuvine a rememora, succint, epopeea yachtului Nahlin – construit la Glasgow in 1930, oferit in dar regelui Carol al II-lea in 1937, dupa schimbarea numelui in Luceafarul, folosit insa si ca nava-scoala de Marina Regala. Rebotezat in 1948 "Libertatea" yachtul a fost folosit in 1957 la turnarea filmului "Afacerea Protar" a carui intriga convenea de minune propagandei comuniste (scenariul: Mihail Sebastian; regia – Haralambie Boros; in distributie, nume mari ale filmului romanesc: Radu Beligan, Ion Fintesteanu, Ion Lucian…). Intrucat Statul elen nu a recunoscut niciodata vanzarea Villei Franca, yachtul "Libertatea" plecat imediat dupa terminarea operatiilor de filmare, la reparatii spre portul iugoslav Rjeka (fostul Fiume), a fost arestat de autoritatile grecesti la trecerea prin canalul Corint si eliberat dupa plata unei sume de bani (necunoscuta) de catre autoritatile reperiste. O amintire interesanta ne ofera articolul Corinei Pavel: "Ultimul pescar la Marea Neagra, Dedea Romka" (Formula AS, nr. 328/14/21.09.1998), impresionanta evocare a luptei omului cu marea. Dedea Romka facuse parte din brigazile care aprovizionau cu materie prima nava–fabrica. In alt articol – "Oamenii apelor – lipovenii din 2 Mai" de Miruna Mihalcea (Jurnalul national, nr. 3738/24.08.2005), avand drept personaj pe acelasi "nea Romka", intalnim urmatorul pasaj: "Sturionii pescuiti ajungeau pe Octombrie Rosu, vas grecesc unde marinarii s-au rasculat, si-au aruncat comandantul in larg si-au fugit la rusi. Ei ni l-au dat noua, care l-am transformat in fabrica de conserve de care se ocupau 40 de femei din Delta alaturi de pescarii cu viata-mprumutata marii". Romantic – dar fals. Documentele dovedesc ca acelasi comandant, Kyriacou, care dusese Villa Franca la Odesa, o adusese la Constanta. A, nu e exclus ca grecul sa le fi propus rusilor tranzactia dar Stalin tinea sa nu-i irite – nu pe greci ci pe britanici cu care incheiase murdarul targ la care a fost sacrificata Romania (lasandu-i lui Churchill mana libera in Grecia). E o ipoteza; alta ar fi ca nu se vor fi inteles la pret…

Profesionistii navigatiei au alt fel de amintiri despre Octombrie Rosu. Astfel dl. Mihai Nicolau, marinar din tata-n fiu (tatal, Mircea Nicolau, comandant de nava, decorat cu "Crucea de Fier", clasa I si "Coroana Romaniei") precizeaza ca nici vorba nu era sa se ridice lotcile pescarilor la bord, cum scrie Petru Dumitriu; in plus, denumirea de "vas de pescuit" pentru Octombrie Rosu era improprie deoarece era nava-baza colectoare si fabrica de conserve, precursor al faimoaselor nave Polar de mai tarziu. Personajul Steaga masii era croit dupa "nea Martin", mecanic I din vechea marina comerciala. (Tot dl. Nicolau ne-a furnizat informatiile privind documentarea lui Petru Dumitriu). Date extrem de interesante am primit si de la dl. Tudor Vasilescu care, ca elev al scolii Medii de Pescuit de patru ani din Constanta-Mamaia de la Hotelul "Albatros" (fostul bloc Edilitatea in perioada interbelica), a fost mecanic practicant pe vas (1954-1955). si dl. Vasilescu stie ca master Kyriacou a incercat sa le predea nava rusilor care au declinat oferta. El il stia drept comandant pe Serfaim Cotoianis care a ramas la Constanta, cu sotia si un copil, un baiat, care invatase meseria de frizer si lucra, in 1957, la o frizerie (acum croitorie) de pe str. Cuza Voda, vizavi de cinema "6 Martie", azi patiseria "Meduza". Cumnatul lui Xenofon Kyriacou figura in rolul de echipaj provizoriu din 1955 tot mecanic sef. In anii de practica, dl. Vasilescu a observat ca aproximativ 70 de persoane din echipaj erau femei, muncitoare in fabrica; barbatii, cca 50, erau marinari, mecanici, frigotehnisti, electricieni. Se prindeau, in cantitati impresionante, morun si calcan din care se faceau conserve, iar la bord mancarea era excelenta, intre altele, "ciorba din capete de morun in castroane mari de tabla". Ce vremuri!

Nu putem incheia fara sa citam marturia capitanului de cursa lunga (CLC) Haralambie Hagiu, om care, exact ca in titlul cartii sale exceptional de interesante, si-a trait viata pe mare: "In voiaj am plecat cu comandantul Costachescu Constantin de pe Berezina, fost cpt. rangul I, fost profesor la institut. Un timp a fost comandant al navei-fabrica de peste Octombrie Rosu, care statea in rada si se aproviziona cu pestele adus de pescadoarele noastre din Marea Neagra. Octombrie Rosu era o nava greceasca care a fost deturnata de comunistii din Grecia care au venit la Constanta, la fratii lor comunisti. Nava nu mai putea iesi din Marea Neagra, ca era arestata." ("O viata pe mare", ed. Companiei Nationale Administratia Porturilor Maritime S.A. Constanta, 2007, p. 45). Asa era. Aria de navigatie era restransa la Marea Neagra. Ceva nu era in regula in tranzactia lui Kyriacou cu autoritatile romane. Sa fi vandut Xenofon ceva ce nu-i apartinea? Sa fi cumparat statul comunist de la un tovaras de idei un bun fara titlu de proprietate? Nici printre zecile de documente cercetate, nici in lucrarile consultate n-am dat de urma vreunui act "in buna regula" care sa ateste calitatea grecului de proprietar al marfii vasului. Desi poate ca actul sa mai existe undeva, oricum, deznodamantul acesta confuz si deceptionant deopotriva, se vadeste a fi inerent si propriu, lumii artificiale si arbitrare ce se faurea atunci cu mare zor, dincolo de Cortina de Fier, in creuzetul Estic al popoarelor captive.

Grecii de pe Villa Franca erau: Xenofon Kyriacou, Elefterios Bikos – ofiter I, Miltiadis Kyriacou – ofiter II, Constantinos Stefanatos, Serafim Kotsoyanis – sef mecanic, cumnatul comandantului, Konstantios Stefosis, Panagis Alexandratos, Panagiotis Skevofilax, Panayoti Francos, Constantinos Coliodedes, navigatori carora li se adauga sotia comandantului, Athina Kyriacou si copiii, Minas si Zoe. Ceilalti erau: portughezi – Angelo Nascimento Fonseca, Artur Paes Espanha, Germano Augusto Do Nascimento Serraiha; spanioli: Cecilio Dominguez Caamano, Jesus Villanueva Senor, Manuel Del Rio, Manuel Alverra Martinez, Andre Sevilla Daval; un italian (Maggenta), un egiptean – Zidah Ismail Ibrahim si doi djibutieni T. Said si A. Quahed. De circumstanta, nevasta comandantului fusese inscrisa pe rol ca stewardesa; insa cu greu ar fi putut fi considerati marinari baietelul Minas, nascut in 1942 si Zoe, fetita in varsta de 4 ani. Cu toate astea, comandantul scrie, inainte de a semna, "No passengers". In mod ciudat, pe lista celor care solicitau repatrierea apare o nepotrivire fata de rolul de echipaj remis de Kyriacou autoritatilor portuare romane. Astfel fochistul Tabet Said este inscris ca francez nu ca djibutain, ca si Abdul Quahed. In absenta lui Xenofon Kyriacou, plecat cu "politicul" de la Bucuresti la negocieri, documentul a fost semnat de E. Bikos si trimis lui Teodoru Spiru. Insa inainte de a-si informa superiorul, directorul portului trimite, la 22 octombrie, catre PCTF Constanta-Port, adresa nr. 5429 (inceputa ceremonis, cu formula "Avem onoarea a va inainta…") cu persoanele ce urmau a fi cazate in cladirea Regionalei PCA pana la gasirea mijloacelor de repatriere. Expeditorul incheiase, rugand adresantul "sa binevoiasca a lua legatura cu forurile Dvs. superioare pentru a permite debarcarea si cazarea strainilor in oras". La 29 octombrie, orele 10.30, "persoanele" fusesera duse la locuinta lor temporara, din incinta fostei Burse de Cereale, pe atunci cladirea Regionalei PCA, hrana urmand a le fi trimisa acolo de la bucataria navei. Ca si raportul precedent, cu nr. 89 din 27 octombrie, si documentul prin care directorul Marinei Comerciale este informat ca "persoanele" au parasit nava, document ce poarta nr. 90, contine de asemenea si mentiunea "Confidential. Personal."

De la "Villa Franca" la "Octombrie Rosu" si de la "Confidential" la "Secret"
La 15 decembrie, Capitania portului Constanta primeste de la serviciul juridic al Directiei Generale PCA o nota prin care este informata ca ei, Capitaniei, i-a fost solicitata inmatricularea vasului Villa Franca pe numele de "Octombrie Rosu", "anexand titlul de proprietate". Adica actul care atesta calitatea Statului Roman de proprietar al navei. Ceea ce inseamna ca tratativele lui Kyriacou cu oficialii romani fusesera incununate de succes. Cu ce suma va fi fost cumparat vaporul? Secret! Tot "secret" este caracterul adresei PCA catre Capitanie, atentionata sa urgenteze redactarea documentelor necesare emiterii "cuvenitului certificat de nationalitate". La trei luni de la acostare, Villa Franca primeste al cincilea nume de botez, de data aceasta pur comunist. Lucrurile capata un ritm accelerat: se perfecteaza actele de transcriere a vasului pe noul nume, sub paviolion RPR (18 decembrie 1950), iar la 20 ianuarie 1951, odata cu actele necesare calatoriilor in apele internationale, Capitaniei i se face cunoscut faptul ca Octombrie Rosu "urmeaza a fi predat de PCA catre Ministerul Industriei Alimentare (…). Pavilionul roman se va arbora pe vas indata ce acesta va fi luat in primire de catre Ministerul Industriei Alimentare si in nici un caz anterior" (subl.ns.). De ce? Raspunsul trebuie cautat in binecunoscuta secretomanie comunista – dar si in circumstantele speciale in care Octombrie Rosu a intrat in patrimoniul statului roman. (Printre documente se afla o lista cu actele care trebuie prezentate de Administratia de Stat a Porturilor si Comunicatiilor pe Apa P.C.A. pentru romanizarea vasului; intre acestea "titlul de proprietate – actul de vanzare-cumparare incheiat inaintea Consulului care reprezinta interesele Statului Panamez"; daca va fi existand asemenea document, o copie a lui ar trebui sa se afle in arhiva Ministerului de Externe; printre hartiile pe care am reusit sa le procuram nu exista nici una in sensul mentionat).

…La 30 ianuarie 1951, "romanizatul" steam-ship Octombrie Rosu pune cap-compas spre Braila, in prima lui misiune in cadrul MIA (Sectorul Industriei Piscicole, Intreprinderea Piscicola de Stat "Marea" Constanta, Flota ambarcatiunilor de larg). Avea la bord un echipaj format din 28 de navigatori dintre care 9 de nationalitate elena plus 7 delegati ai noului armator. Comandant fusese numit "Tov. Comandant de cursa lunga Cocias Vintila". Pe rol, la nr. 2 apare, cu aceeasi functie, Xenofon "Kiriacu". Cum pe o nava nu pot exista doi comandanti e clar ca era vorba de o situatie provizorie, din motive de curtoazie fata de grec… Ceilalti greci sunt: E. Bicos, Miltiades "Kiriacu", Serafis "Cotoghianis", Constantinis Stefanis, Constantinos Stefanatos, Panaiotis Frangos, "Paraschivide Ctin" (care nu apare in rolul de echipaj de pe Villa Franca!), Panaiotis Skerofilas, Constantinos Kaleadedos. Se vede ca lista este scrisa de un roman, nefamiliarizat cu numele elene… Documentul este vizat de lt.maj. Munteanu Ioan pentru PCTF.

Penultima metamorfoza
La 16 aprilie 1951, Vasile Margarit, capitanul portului Braila, impreuna cu expertii Vladimir Ianiev, Jean White si Amet Aca Iomer, fac, la cererea GPS "Rasaritul" din Sulina, expertizarea navei, constatand, in primul rand, ca Octombrie Rosu fusese amenajat in santierul Naval din Braila ca vas mama pentru flota de pescuit, instalandu-se o cherhana, o fabrica de conserve si camere frigorifere. Totul e bine, zic expertii, vasul e bun, doar ca trebuie scos pe cala pentreu raschetat si vopsit, si pe dinafara, si pe dinauntru. Momentul e prielnic si pentru inlocuirea elicii, cea veche avand varfurile paletelor rupte. Musai sa se etanseze gurile de magazii, iar "iublourile" de sub linia puntii sa fie inlocuite cu altele, din aluminiu. Dar, mai ales, trebuia adus la strictul necesar numarul insuficient al mijloacelor de salvare, "avand in vedere ca acest vas va avea la bord in afara de echipajul propriu zis inca circa 150 pescari si muncitori industriali", astfel incat, pana la 1 iunie 1951, sa se aduca la bord 200 centuri de salvare, 20 colaci de salvare plus 5 aparate luminoase si cate barci de salvare prevad normele internationale.

Asta cu atat mai mult cu cat in jurul lui manevra o intreaga flota de pescuit compusa din numeroase moto-pescadoare, remorchere, cutere si barci. (Acestea purtau denumiri pescaresti sau proletare: Nisetrul, Morunul, Rechinul, Stavridul, Palamida, Barbunul, Bacalarul, Lufarul, Pasarea furtunii, Aurora, Constantin David, Eftei Romanov, Olga Bancic, Proletarul, Mihai Dumitru, nelipsitul Filimon Sarbu si altele). Incolo, totul era bine…

Cu aceasta, "Octombrie Rosu" intra in legenda. In legenda comunista. E momentul sa ne intrebam – de ce Octombrie Rosu? Romania traieste anii celei mai desantate propagande bolsevizante, iar politrucii, intr-o tara pe grumazul careia apasa scrasnit cizma Armatei Rosii, lipesc epitetul "rosu" chiar si acolo unde se potriveste ca nuca-n perete. In intreprinderi, scoli, in careul navelor, peste tot exista "Coltul rosu", strajuit de portretele lui Stalin si Gheorghiu-Dej (pus mai jos, fireste, decat Genialul). Adevarat stup literar, in efervescenta creatoare, cenaclul constantean "Filimon Sarbu" de pe langa Uniunea Scriitorilor din RPR, scoate pe banda rulanta compozitii glorificand a 33-a aniversare a Marii Revolutii din Octombrie (7 noiembrie 1950) si, mai ales, legendara figura a Tatucului Popoarelor. Organul PCR, "Dobrogea Noua", remarca, in mod deosebit, frumosul poem "Octombrie Rosu", opera a elevei Zamfirita Spanoche, "Scrisoare catre tovarasul Stalin" de Tov. Ligia Cristea precum si "Ganduri pentru Revolutie" de Tov. Volbura Petre. Tot in acei ani, Teatrul Dramatic constantean pune in scena piesa "Torpilorul rosu" de Vladimir Colin. Victor Tulbure isi intitulase "Vioara Rosie" un volum de versuri. Epitetul era la moda si in toponimie (orasul Otelul Rosu) si in botezarea colhozurilor: "Partizanul Rosu", la Negresti si "Otelul Rotu" la Horia – ambele in regiunea Constanta. La Sibiu lucra, in focul intrecerii socialiste, "Tiparul Rosu". Camioanele erau fabricate la uzinele "Steagul Rosu" din orasul Stalin. In flota de pescuit maritim gasim moto-pescadoarele Flamura Rosie si Steaua Rosie… Este posibil ca nasii de (re)botez ai Villei Franca sa fi realizat, in ambianta birourilor unde negociau confidential cu Xenofon Kyriacou ca, data fiind comuniunea de idei a grecului cu partenerii si luna cand aveau loc tratativele, se impunea acel nume simbolic. Cel care avea sa-i confere dimensiuni de legenda fostului cargou devenit "mama" pentru brigazile pescaresti este Petru Dumitriu. Tanar autor de succes, rasfatat al regimului, scriitorul petrece o luna la bord, pentru documentare. Acolo si-a lasat barba, pe care o purta, pare-se, si cand s-a decis sa intoarca spatele raiului comunist. In romanul proletcultist "Pasarea furtunii" (prima editie in 1954), tiparit la Combinatul Poligrafic Casa Scanteii "I.V.Stalin", "Octombrie Rosu" devine "Steaua din Octombrie". Pana la fuga din 1960, cartea, distinsa cu Premiul de Stat, a fost reeditata de patru ori. Pagini uneori extraordinare de descriere a marii si a munciii pescarilor sunt sufocate intr-un cadru dogmatic stalinist care face astazi lectura aproape imposibila. Printre actiunile din roman exista un pasaj interesant in ce priveste paradisul fiscal" care este statul Panama: "Pe vremea aceea, Pricop era ungator la masini pe cargoul Arabella Robertson, al unei societati particulare, care platea un echipaj compus din suedezi, spanioli, maltezi, trei romani, capitanul englez si doi negri; totul sub pavilionul Republicii Panama, caci se pare ca legile Republicii Panama sunt deosebit de lipsite de garantii pentru echipajul salariat, si deosebit de favorabile intereselor patronului, ceea ce face ca multi armatori sa plateasca oricat ca sa poata face sa fluture la catarg pavilionul Panama" (op.cit. editia a treia, 1957, p. 75). In 1957, Octombrie Rosu devine studio cinematografic: avand corpul gri, opera vie neagra, suprastructura alba si un nisetru emblematic figurat pe cos, cargoul este astfel cadrul turnarii filmului "Pasarea Furtunii" (scenariul: Petru Dumitriu; regia: Dinu Negreanu; in distributie: Mircea Albulescu, Marcel Anghelescu, stefan Ciubotarasu, etc.). Octombrie Rosu isi juca, de fapt, cel de pe urma act.

Romania - tara de refugiu pentru comunistii greci
In anul premergator sosirii navei Villa Franca la Constanta se incheiase, in Grecia, un razboi civil devastator care durase nu mai putin de trei ani (1946-1949). Nu vom intra aici in detalii (un documentar amplu va fi consacrat in curand confruntarii, pe viata si pe moarte, dintre fortele democratiei si fanaticii comunismului in societatea elena, cu implicatii care ii intereseaza si pe romani in tara carora s-au refugiat nu putini membri ai fortelor "revolutionare"). Bilantul a fost dezastruos. Dinspre partea comunistilor, au fost inregistrati 36.839 de morti gasiti pe locurile luptelor (dar numarul total trebuie sa se fi ridicat la 50.000, estimeaza Evan Averoff-Tossizza, fost ministru de Externe al Greciei, in "Le Feu et la Hache – Historie des guerres de l’aprés guerre", Ed. De Breteuil, Paris, 1973, lucrare din care am extras datele), 20.128 prizonieri si 21.258 dezertori. Din partea nationalistilor, pierderile au fost: 4123 civili executati, 165 preoti executati, 931 civili morti in urma exploziilor de mine, 1579 jandarmi ucisi, alti 2329 jandarmi raniti, 12777 militari ai Aviatiei Nationale, de toate gradele – ucisi, alti 37.732 raniti. Comunistii au distrus 330 de poduri de cale ferata si 476 de poduri rutiere. In 1950 si 1951, Ministerul elen al Coordonarii Economice a calculat ca numai bunurile distruse in timpul operatiunilor militare au costat 250 de milioane de dolari; adaugandu-se pagubele pricinuite imobilelor – cca 100.000 –, intretinerea refugiatilor din calea bandelor comuniste, orele de munca pierdute, costul razboiului de gherila depaseste un miliard de dolari – valoarea din 1948! Aceasta cifra capata intreaga semnificatie daca ne gandim ca tara fusese pustiita intre 1940-1944 (invazia italiana si cea germana - n.n.) iar venitul national pe cap de locuitor de-abia depasea 100 de dolari/an; asta inseamna ca noile capitaluri de care depindeau reconstructia si progresul tarii se creau foarte dificil si foarte incet. In aceste conditii, cifra amintita era enorma. Mai exista o pierdere, de alt gen dar foarte importanta: din cauza razboiului civil, Grecia a fost singura tara din Lumea Libera care nu a beneficiat de Planul Marshall, datorita caruia Europa a fost reconstruita in cativa ani. Intr-adevar, cu exceptia catorva studii de planificare, foarte utile mai tarziu, toate creditele acordate Greciei in cadrul Planului Marshall au fost folosite pentru ca poporul grec sa poata trai si sa recladeasca vreo cateva ruine. Pentru o tara subdezvoltata, insemna sa pierzi o ocazie unica (op.cit., pp. 292, 293). A trebuit sa mai treaca un deceniu pana cand Grecia a ajuns sa aiba relatii bune cu Romania comunista. In momentul sosirii motonavei Villa Franca la Constanta, insa, cele doua state tin de blocuri politico-ideologice aflate in stare de adversitate, in cadrul Razboiului Rece. Dupa infrangerea finala (28 august 1949) din muntii Grammos, "un nou val de emigranti greci se refugiaza in Romania. Intre ei, numerosi luptatori din Armata Democratica Greaca si familiile lor. Se organizeaza filiale ale Asociatiei Emigrantilor Politici din Grecia. Din cei 200.000 de emigranti politici greci din tarile socialiste, in Romania s-au adapostit in total (copii, mame, partizani) circa 12.000 de persoane. Romania a primit cel mai mare numar de copii" (cf. Paula Scalcau, Elenismul in Romania, ed. Omonia, Buc., 2006, p. 186). Vom vedea ca si echipajul de pe Villa Franca este interesat de disponibilitatea tarii noastre de a primi refugiati eleni. Desigur, comunisti. Multi dintre acei copii au fost luati cu japca din sanul familiilor lor in scopul indoctrinarii comuniste.

Kyriacou "impartasea in totul Regimul Democrat-Popular din Romania"
Sa revenim, insa, la neobisnuitul destin al cargoului comandat de Xenofon Kyriacou. Fusese construit in 1906 in Germania, in santierele G. Seebeck A.G. din Bremerhaven. Avea urmatoarele caracteristici tehnice: 80.30 m lungime, 11.43 m largime, 7.57 m inaltime; tonajul net (tone registru) – 1250.08; tonajul brut/ 2035.30. Era dotat cu o masina cu tripla expansiune de 1100 HP si doua caldari tip G. Seebeck A.G. cu carbuni. Capacitatea maxima de incarcare cu combustibil era de 540 tone, cu care se putea deplasa timp de 34 de zile la o viteza de 9 mile marine. Villa Franca era al patrulea nume al vaporului; dintr-un certificat emis de Consulatul General al Republicii Panama la Genova, semnat de consulul general Demostenes Vega Méndez la 7 iulie 1950, aflam ca primul nume, cel de la iesirea din santierul german, fusese Exposende, urmat de Arkadia. (Din cateva documente reiese ca s-a numit si Viana). Circumstantele schimbarii numelui nu reies din niciunul dintre actele in posesia carora suntem.

La 27 octombrie 1950, Teodoru Spiru, directorul portului Constanta, se adreseaza, cu mentiunea "Confidential. Personal", directorului Marinei Comerciale de la care primise dispozitia de a-l informa permanent in legatura cu Cargo-ul Villa Franca. Dupa repetarea caracteristicilor tehnice, expeditorul scrie: "Corpul vasului este in stare de exploatare; in ultimul timp a facut un voiaj incarcat cu pluta de la Lisabona la Odessa (subl.ns.)". Asadar ultimul port de acostare inainte de Constanta fusese Odessa, pe teritoriul Uniunii Sovietice. Este o informatie extrem de interesanta asupra careia vom reveni. De acelasi calibru sunt si alte informatii, anume ca, la bordul navei s-a aflat si familia comandantului Kyriacou, alcatuita din sotie, Athina Kyriacou, doi copii minori, plus un cumnat: "Actualmente – arata Spiru Teodoru – (acestia) se gasesc la Bucuresti unde le-au fost asigurate conditii favorabile de existenta". La comanda a ramas Elefterios Bikos, ofiter I, vasul fiind dat, pentru aprovizionare, in grija Agentiei de Navigatie "Sovromtransport". Pe rolul de echipaj (lista cu nume si functii) pe care expeditorul o anexeaza raportului, care este, de fapt, cea din 16 septembrie, de la acostare, si apar 27 de nume ale unor persoane de nationalitati diferite.

Ceea ce urmeaza este atat de important incat vom cita integral restul documentului:
"Din informatiile ce detinem, Comandantul vasului Xenofon Kyriacou a fost de vreo doua-trei ori la Bucuresti insotit de un responsabil politic din Bucuresti unde probabil se duc tratative referitoare la solutionarea ofertei depusa la Administratia de Stat PCA Bucuresti pentru vanzarea vasului, Republicei Populare Romane" (subl.ns.) In baza ofertei s-a incheiat la bord, la data de 3 octombrie 1950, un proces verbal impreuna cu Comandantul Xenofon Kyriacou, Tov. inginer Mihail C. Nicolae, director general al Administratiei de Stat PCA, Tov. Ionescu Raducanu, director regional PCA Constanta si subsemnatul. De asemeni din cele discutate la bordul vasului rezulta ca, Comandantul vasului «Villa Franca» este un democrat convins care impartasind in totul «Regimul nostru de Democratie Populara» doreste sa ne puna la dispozitie vasul cu intreg inventarul in starea in care se gaseste pentru imediata exploatare" (subl.n.s). Traducand: un "democrat" – a se citi un comunist-grec, impartasind (sic) regimul democrat-popular (a se citi comunist) – din Romania pune vasul la dispozitia adeptilor aceluiasi crez politic. Contra cost, fireste! Ce-ar mai fi de comentat? Nu toti cei de pe Villa Franca "impartasesc", insa, regimul din RPR: "In prezent starea de spirit a marinarilor la bordul vasului este agitata prin faptul ca o parte din echipaj – cei de cetatenie elena – doresc sa ramana mai departe pe vas, iar ceilalti marinari in numar de 14 mentionati in lista anexata alaturat, de nationalitati diferite, spaniola, portugheza si italiana, doresc sa se repatrieze in porturile de unde au fost ambarcati cerand sa li se achite drepturile banesti ce decurg din prevederile contractelor de inrolare". Cei 14 care n-au vrut sa ramana in raiul socialist urma a fi cazati in doua camere de rezerva ale PCA Constanta, unde aveau sa primeasca "hrana si toate cele necesare pana la repatrierea in porturile de ambarcare"; in acest sens s-au facut demersuri dar "nu s-au primit dispozitiuni de la organele competente" astfel incat cei in cauza vor ramane mai departe la bord. Cu o exceptie: in ajunul expedierii raportului, deci la 26 octombrie, orele 21.30 "marinarul Maggenta Giacomo de nationalitate italiana, nascut la Napoli in 1913, a fost transferat cu avizul organelor competente de pe vasul Villa Franca pe vasul Titania sub pavilion italian cu care a plecat in Italia, tara sa de origine". Fireste ca Giacomo Maggenta a fost debarcat de pe Villa Franca dupa ce s-a cerut "avizul organelor competente"! Interesanta si elocventa reticenta sefului portului de a le spune pe nume "organelor": securitatea! (Pentru neinitiati – PCTF, initialele de la Punct de Control al Trecerii Frontierei, nimic altceva decat un compartiment al securitatii care apare in corespondenta privind debarcarea si ambarcarea personalului navigant). Ultima fraza din raportul lui Teodoru Spiru este urmatoarea: "Anexam contul cu drepturi banesti ce au de primit cei 14 marinari care trebuie sa fie repatriati". Cum Maggenta facea parte din cei 14, inseamna ca italianul a fugit mancand pamantul, lipsindu-se si de drepturile cuvenite, numai sa se vada scapat mai degraba din taramul idealurilor lui Xenofon Kyriacou…

Odiseea cargoului "OCTOMBRIE ROSU"

La 3 octombrie 1950, in plin razboi rece, la bordul cargoului Villa Franca sub pavilion Panama, ancorat la Constanta, cetateanul elen Xenofon Kyriacou, comandantul navei, si oficialii romani Mihail Nicolae, directorul general al Administratiei Porturilor si Comunicatiilor pe Apa – PCA din Ministerul Comunicatiilor, Ionescu Raducanu, directorul Regionalei Constanta a PCA, si inspectorul de navigatie Teodoru Spiru, directorul Portului Constanta, redacteaza si semneaza procesul-verbal de "vizitare" – de fapt inspectie – a vasului: "corp, caldari si masini".

Operatiunea era urmarea ofertei de vanzare a cargobotului catre statul roman, facuta de Xenofon Kyriacou care cumuleaza calitatea de comandant cu cea de director al firmei Compania Maritima "Africana" – Panama, armatorul (proprietarul) navei. Insasi prezenta numarului unu din ierarhia PCA scoate in evidenta importanta tranzactiei pentru guvernul R.P.R. Asa cum se va vedea, nu din motive comerciale. De altfel regulile de baza ale contractelor de vanzare-cumparare sunt ocolite: "D. Comandant Xenofon Kyriacou pune la dispozitia Administratiei de Stat PCA (…) vasul Villa Franca cu drept de imediata exploatare urmand ca perfectarea contractuala (subl.ns.) a conditiilor respective sa se faca la o data apropiata ce se va fixa de comun acord". Deci livrare pe loc! In absenta oricarei referiri la pret, putem doar sa facem presupuneri. Logic, fiindca nimeni nu cumpara pielea ursului din padure e de crezut, din capul locului, ca grecul cu prenume ilustru avusese, anterior vizitei oficialilor, convorbiri cu alti oficiali romani care il vor fi asigurat ca nu ramane in pierdere, ca banul e ban, iar hartiile – simple formalitati. Misterul este ingrosat de nota-raport nr. 86/9 oct. 1950 inaintata catre Directiunea Marinei Comerciale – Cabinet – document pe care expeditorul, Spiru Teodoru, adauga, scris de mana, "Confidential Personal" in care scrie ca "Procesul-verbal a fost incheiat la cererea Tov. inginer Mihail, Director general al Administratiei de Stat PCA Bucuresti, cu Comandantul vasului si Directorul Regionalei PCA Constanta, Ionescu Raducanu, in asistenta Subsemnatului, conform ordinelor superioare pe cae le-au avut in acest sens (subl.ns.). Mentionam ca Comandantul vasului intentioneaza a vinde vasul R.P.R." Ultima propozitie arunca o lumina cu totul particulara asupra a ceea ce, in termeni normali, se cheama "tranzactie comerciala". "Acest act a fost incheiat la bord in mod conspirativ" (subl.ns.).

"Un oras devenit colonie sovietica"
Villa Franca a aruncat ancora la Constanta la 16 septembrie 1950, venind, iin balast, de la Odessa. Sosea intr-un oras aflat practic sub ocupatie ruseasca, aproape la fel de important in ochii Comandamentului Sovietic, ca si Capitala. Constantenii nu puteau uita cumplitele scene din ianuarie 1945 cand rusii, in urma unei razii de mari proportii, in care NKVD-ul era maestru, arestasera si bagasera intr-un lagar de concentrare ad-hoc din centrul orasului si expediasera, catre Donbass si alte locuri ale mortii, mii de cetateni romani de etnie germana. Teroare, comunism – practic acelasi lucru! – transformarea Dobrogei intr-un taram al Gulagului, insirat pe firul faraonicei constructii a Canalului Dunare-Mare Neagra, conceputa ca "mormantul burgheziei romane", lipsuri de tot felul, exacerbare a cultului lui Stalin, ofensiva a indoctrinarii comuniste si a rusificarii – iata lumea la tarmul careia soseste vaporul "panamez". Un tablou infiorator al acelor vremuri a fost schitat de renumitul teatrolog Georgeta Martoiu: "Constanta nu mai era frumosul oras frematator, reconstruit cu gust pentru modernitate in primele decenii ale secolului… Cu mai mult de zece consulate, cu banci impunatoare, cu agentii de shiping, viata portuara intensa si comert infloritor; cu sase licee romanesti si invatamant elementar in limbile greaca, armeana si turca (…) Nu erau doar sechelele razboiului; pe-acelea le-a resimtit intreaga lume. Constanta insa – mai mult decat alte orase ale tarii – traia o situatie neverosimila si revoltatoare: un oras care peste noapte – o noapte neagra a istoriei lui – si-a dublat populatia, devenind un fel de colonie sovietica. Vreau sa spun ca, in plina pace, cei 50-60.000 de locuitori ai sai s-au trezit obligati (cu amenintari!) sa adaposteasca, sa hraneasca, sa tolereze, sa suporte, cam tot pe atatia rusi (ostasi sovietici ce-si ziceau «eliberatori»). In spatiul imputinat de bombardamente, aceste adevarate omizi nesatioase si-au organizat locuinte, magazine, cantine, restaurante, scoli generale, licee, cinematografe, teatru (Fantasio) si o impunatoare Casa a ofiterilor, instalata in localul Liceului «Mircea cel Batran», cu drept exclusiv de folosinta a parcului in care se afla, inconjurat ad-hoc cu un gard inalt de scanduri, peste care nu se putea vedea nimic.

Era ca si cum orasul nostru tragea sa moara sufocat – in timp de pace! – de cizma insolentului ostas sovietic, care, multiplicat, parca, la stanta, pana la cateva zeci de mii, jefuia, viola, omora, in plina zi, in plina strada, fara a putea fi reclamat cuiva, fara a fi pedepsit de cineva. Rasunau impuscaturi razlete, si ziua si noaptea, in toate partile orasului si ne gandeam ingroziti ca fiecare dintre ele putea insemna suprimarea unei vieti. Una dintre cele mai triste amintiri de adolescent crescut de parinti in cultul luminilor invataturii este ziua in care, pe strada Stalin (fosta Carol, devenita Tomis) s-au insirat in monom, ca un miriapod urias, elevii liceului «Mircea», carand cu spinarile spre Liceul de fete «Ana Ipatescu» (fost «Domnita Ileana», devenit«Eminescu») pupitre, dulapuri, borcane cu animale, plante sau substante chimice, aparate din splendidele laboratoare ale liceului (care ma indoiesc ca s-au mai refacut vreodata la aceeasi valoare). Au avut la dispozitie doar cateva ore pentru a se evacua si au salvat ceea ce s-a putut… Ce s-a intamplat cu restul averii lor n-am aflat nicicand! Dar, de mai bine de 50 de ani, pe ecranul mintii mele, marsul acela nu s-a oprit niciodata. Ca intr-un alt «pohod na Sibir», un lant de oameni frumosi si tineri, aluneca spre nicaieri, izgoniti din citadela lor de lumina (…) Purtam fiecare pe buletinul de identitate o stampila lunguiata… Pe ea scria «locuitor al zonei de frontiera» si cine nu o avea nu reusea sa treaca de Medgidia, venind spre Constanta… Sau prezenta in locul ei o adeverinta de «acces in zona de frontiera», adeverinta ce se obtinea cu foarte mare greutate, nu stia nimeni de unde. Eram pur si simplu izolati de restul tarii si fiecare eveniment major al vietii noastre – nunta, moarte – se consuma fara participarea rudelor. Traiam ca pe o frontiera, dar parca in plin razboi. Trecusera ani buni de cand acesta se sfarsise, insa daca pe inserat te-apropiai de malul marii, pentru o plimbare atat de draga constantenilor, erai somat cu arma si cu vorbe rusesti!" (…) Spun asta, strangandu-mi-se inima, fiindca prea multe mii, poate zeci de mii de romani au fost impuscati pentru a fi jefuiti de ceasuri, obiecte ce exercitau asupra "celui mai viteaz ostas din lume" fascinatia margelusei albastre asupra unui membru de trib african, inainte de intalnirea lui cu civilizatia… "Davai ceas" si "strileai" erau singurele cuvinte adresate de acesti tribali localnicilor…" (cf. Georgeta Martoiu – Anaid Tavitian, Thalia Ex Ponto, ed Muntenia&Leda, Constanta, 2001, pp. 34-37).

Spionaj ca pe vremea Războiului Rece

Un inginer german a transmis serviciilor secrete ruse informaţii de la producătorul european de elicoptere Eurocopter. Werner Greipl este un personaj controversat, implicat şi anul trecut
Un inginer german a transmis serviciilor secrete ruse informaţii de la producătorul european de elicoptere Eurocopter. Werner Greipl este un personaj controversat, implicat şi anul trecut într-un misterios caz de spionaj ce a tensionat relaţiile dintre Rusia şi Austria.
Inginerul german era în legătură cu un agent rus al SVR (serviciul rus de informaţii externe), cunoscut sub numele de "Vladimir". "The Moscow Times" dezvăluie că este vorba despre Vladimir Vojhov, un fost director adjunct al Agenţiei Spaţiale Ruse.
În iunie anul trecut, acesta a fost arestat în Austria pentru spionaj, dar a fost eliberat pentru că avea imunitate diplomatică, fiind membru participant la Conferinţa Naţiunilor Unite. Procurorii germani susţin că un anume Werner G. şi-a dat întâlniri cu rusul prin e-mailuri anonime, iar acestea au avut loc la Moscova, Salzburg şi Oberbayern (landul Bavaria). În schimbul informaţiilor, Werner G. a încasat 13.000 de euro, o sumă derizorie! Apărarea susţine că informaţiile transmise ruşilor erau banale şi nu valorau atât.
În vârstă de 44 de ani, Werner, fost angajat al companiei European Aeronautic Defence Space (EADS), s-a arătat "puţin surprins" că este acuzat de spionaj.
El vindea serviciilor secrete ruse documentaţie - date tehnice, schiţe şi manuale - privind elicoptere care sunt exportate în... Rusia. Şi ruşii, probabil, voiau să facă recepţia elicopterelor după documentaţia originală, ce era aşa o mare supărare?
Procuratura federală a Germaniei îl acuză, însă, pe inginer că transmiterea acestor date a furnizat ruşilor un avantaj în a construi versiunea militară a elicopterelor. El îşi deschisese o firmă care nu-i mergea aşa cum sperase şi acumulase datorii de peste 150.000 de euro, de aceea acceptase cei 13.000 de euro oferiţi de ruşi pentru nişte informaţii care nu erau secrete.
Werner a şi recunoscut că Vladimir i-a cerut informaţii militare, dar el refuzase să le furnizeze. El a susţinut că abia atunci şi-a dat seama că Vladimir, pe care îl socotea doar un amic, era, de fapt, în solda serviciilor secrete.
"Vedeam în el doar un prieten şi nu pot să spun că nu-mi era simpatic", mărturiseşte candid Werner. În urma interceptării corespondenţei şi a convorbirilor telefonice, s-a şi stabilit că ei îşi începeau discuţiile cu "Bună, dragă prietene!" .
Nu asta este însă problema! În momentul în care şi-a dat seama că Vladimir era agent, Werner trebuia să anunţe autorităţile, pentru că infracţiunea de spionaj - indiferent în care etapă ar fi - pentru un serviciu secret străin este pasibilă de o pedeapsă de până la cinci ani de închisoare în Germania.
EADS a menţionat că documentele vândute de Werner nu erau secrete, iar firma nu a suferit mari prejudicii în urma "trădării" fostului său angajat. Dar mai departe n-a mers cu apărarea şi nici nu i-a propus să revină în cadrul companiei.
Vechi "prieteni"
"The Moscow Times" l-a dat, însă, în fapt pe Werner, pe baza cazului din Austria. Juristul austriac Manfred Haimbuchner, citând surse militare austriece, a dezvăluit că Werner Greipl, pe numele său adevărat, îl cunoştea pe Vojhov din 1997, când aceştia s-au întâlnit la fabrica Eurocopter, unde rusul venise în cadrul unei delegaţii de militari austrieci. Christina Gotzhein, purtătoarea de cuvânt a firmei, a confirmat doar că Greipl a lucrat pentru Eurocopter până în 2000.
Conform publicaţiei austriece "Profil", Vojhov căuta informaţii clasificate despre elicopterul de luptă Tiger, produs de Eurocopter printr-o cooperare franco-germană. El l-a convins pe Greipl să i le dea pentru o sumă de 20.000 de euro, conform publicaţiei austriece "Profil", care, în ianuarie anul acesta, scria că Greipl, pilot şi inginer, a fost reţinut de poliţia austriacă în aprilie 2007.
Mai târziu, Werner a recunoscut că a divulgat documente ale companiei. Mărturia lui a condus poliţia austriacă pe urmele lui Vojhov, care a fost arestat în iunie 2007 în Gara Salzburg.
Un purtător de cuvânt al Procuraturii austriece, Gerhard Jarosch, a declarat că procesul în care sunt implicaţi cei doi în Austria este în derulare, dar că, după eliberarea lui Vojhov, el nu a mai fost găsit pentru audiere. Publicaţia germană "Der Spiegel" a subliniat că "agresivitatea spionajului rus a atins intensităţi necunoscute de la sfârşitul Războiului Rece".
America, trădată de "cârtiţele" serviciilor secrete din Rusia
Cazurile de spionaj sunt oricum ca o învârtire în jurul cozii până la ameţeală. Vorba lui Donald Rumsfeld, ex-ministrul american al apărării, care zicea, prin 2002, la o conferinţă de presă NATO la Bruxelles: "Sunt chestiuni pe care ştim că le ştim.
Dar sunt şi chestiuni pe care ştim că nu le ştim. După ce punem toate informaţiile cap la cap, rămân lucrurile ştiute şi cele neştiute!". Adică, ce ştim? Că ruşii fac ce fac demult: spionează! La fel ca ei, şi ceilalţi, că doar asta le e meseria!
Nădejdea că se lasă spionii de meseria pentru care s-au antrenat din greu, mai bine să fie bine psihanalizaţi oamenii care mânuiesc secrete, militare sau nu. Că totul ţine de psihologie, nu de bani sau alte chestiuni pe care ştim că le ştim sau nu! Cel puţin, la concluzia asta au ajuns cei ce studiază cazurile de "înaltă trădare".
"Cârtiţele" contraatacă!
Relevant este cazul lui Robert Phillip Hanssen, considerat "unul dintre cele mai mari dezastre din istoria spionajului american". Hanssen a spionat pentru ruşi, atât pentru GRU, cât şi pentru KGB, apoi pentru SVR, timp de 22 de ani, fiind prins abia în 2001.
Când a intrat în contact cu GRU, în 1979, era în FBI doar de trei ani şi tocmai fusese mutat la contrainformaţii, pe "zona" spionilor ruşi. Contre a dat însă alor lui, dezvăluind ruşilor, în 1981, numele "cârtiţei" pe care CIA o avea de mai bine de 20 de ani, generalul Dmitri Poliakov, nume de cod TOPHAT, unul dintre cei mai renumiţi ofiţeri din cadrul spionajului rus.
De-aia ruşilor nu le-a venit să creadă până în 1985, când Poliakov a mai fost trădat o dată, de către celebrul Aldrich Ames, "cel mai mare dezastru din spionajul american". Şef al serviciului de analiză din cadrul departamentului de contraspionaj al CIA, Ames a dat KGB-ului informaţii care au periclitat peste 100 de operaţiuni CIA şi au dus la eliminarea a zece surse sovietice, printre care şi Poliakov, executat în 1988.
Ames i-a costat pe sovietici 4,6 milioane de dolari. La finalul "carierei", a dat kaghebiştilor lista cu toţi agenţii americani care operau pe teritoriul sovietic.
Aldrich Ames i-a înnebunit pe psihologii serviciilor secrete. Nu a trădat pentru vreo ideologie apropiată de cea a ruşilor, ci pur şi simplu pentru că se considera prea deştept pentru colegii lui şi pentru omologii ruşi.
Mentalitatea "fuck you all" i-a adus închisoare pe viaţă, după ce avocatul său s-a străduit să-l scoată alcoolic, pentru că altfel ar fi fost condamnat la moarte. Chestia cu deşteptăciunea a "prins" şi la Hanssen. Acesta, la un moment dat, le ţinea şi predici colegilor cum să prindă o "cârtiţă", ghidându-se după modul în care acţiona el. Iar aceştia luau notiţe, dar nu prindeau!
În 1981, soţia lui Hanssen, Bonnie, l-a surprins când redacta un raport către ruşi şi l-a convins să se confeseze… preotului. Erau romano-catolici fervenţi şi făceau parte din Opus Dei, organizaţia laică recunoscută ca sprijin al Vaticanului. Preotul l-a certat, i-a spus să nu mai facă aşa ceva şi ca pedeapsă i-a cerut să doneze cei 30.000 de dolari primiţi de la sovieticii unei organizaţii de caritate.
"Omul fără faţă"
Dar asta nu rezolva "problema" lui Hanssen, care a început să-şi croiască o ideologie proprie, anume că îi intoxica şi pe ruşi, şi pe colegii săi, întru binele naţiunii americane. În 1987, lui Hanssen i s-a cerut să facă o analiză asupra modurilor de operare a racolatorilor ruşi, în speranţa că vor prinde "cârtiţa" din FBI.
Chiar a făcut un "profil" cârtiţei şi a dat destule date care i se potriveau şi lui. Cum nimeni nu se gândea la el, s-a numit singur, ca suspect, într-o şedinţă şi ce-au mai râs cu toţii! Câteva luni mai târziu, un subaltern a raportat că Hanssen i-a cotrobăit prin computer, fără acordul lui.
Cum să-i ceară voie, dacă îl bănuia că e "cârtiţă"? Aşa s-a disculpat în faţa şefilor. În 1990, cumnatul său, ofiţer FBI, a raportat şefilor bănuiala sa că Hanssen e agent dublu. Nicio măsură, nici atunci. Era foarte bine că Hanssen îşi "controla" şi rudele în căutarea cârtiţei. Totul devenise un joc pentru Hanssen, care, de altfel, era genial. O demonstrau şi testele.
Şi a avut şi noroc cu Ames, prins în 1994, care a recunoscut că dezvăluise identitatea unor cârtiţe sovietice, aceleaşi pe care le trădase şi Hanssen. Oricum, pentru ruşi, el era "omul fără faţă", pentru că Hanssen avusese grijă ca omul de legătură să nu-i cunoască figura ori numele.
După colapsul Uniunii Sovietice, în 1991, Hanssen şi-a jucat rolul vieţii sale. S-a dus în persoană la ambasada Federaţiei Ruse şi a cerut un ofiţer GRU, căruia i-a dat numele său de cod, "Ramon Garcia", de pe vremea când lucra pentru GRU.
Mai mult, i-a spus şi că e fost ofiţer FBI. Dar acesta nu ştia despre ce este vorba şi toată tărăşenia s-a terminat când oficialii ruşi le-au bătut obrazul omologilor americani, acuzându-i că vor să le bage o cârtiţă încă de la începutul "mandatului". Deşi l-au descris cum arată, americanii tot nu l-au prins. Până la urmă, Hanssen s-a întors la KGB, care l-a repartizat la noul SVR.
FBI i-a cumpărat identitatea
După ce au bănuit, anchetat şi mutat disciplinar o serie de agenţi în căutarea "cârtiţei", cei de la FBI s-au decis să-i cumpere identitatea. În acest scop a fost adus un om de afaceri rus, fost ofiţer KGB, care, pentru 7 milioane de dolari, a dat FBI corespondenţa dintre "cârtiţă" şi agenţi GRU, KGB şi SVR, precum şi o înregistrare a vocii lui "Ramon Garcia". Cu toate acestea, a fost greu de identificat.
Ceea ce a atras atenţia a fost o expresie folosită de Hanssen, "pişăcioşii de japonezi". Abia apoi i-au identificat vocea. De aici, totul a fost cu atât mai simplu cu cât Hanssen nu credea că "idioţii", colegii lui, îl vor prinde vreodată. O bănuială a avut, când a fost tras pe linie moartă, după ce avusese acces la informaţii clasificate. A fost arestat în 2001. Ancheta a dezvăluit şi altă faţă a lui Hanssen, în afară de cea de "cârtiţă".
Filma partidele de sex cu soţia sa şi îl înnebunise pe cel mai bun prieten al său, Jack Hoschouer, povestind în detalii şi probând cu casetele despre viaţa lui sexuală cu Bonnie. Hanssen a mai avut o legătură cu o prostituată din Washington, căreia i-a dat bani, bijuterii, un Mercedes de mâna a doua, dar n-a vrut niciodată să facă sex cu ea, ci doar s-o convertească la… catolicism.
În prezent, este închis pe viaţă. Celelalte poveşti moderne pălesc pe lângă cazurile Ames şi Hanssen. Totuşi, unul avea să-i depăşească în notorietate: Litvinenko, fostul agent KGB otrăvit cu poloniu 210 la Londra, în 2006.
Acesta se refugiase în Anglia după ce i-a acuzat pe foştii kaghebişti că au încercat să-l ucidă pe mogulul rus Boris Berezovski, stabilit şi el la Londra, la ordinul lui Putin.
Litvinenko a mai susţinut că oamenii lui Putin au pus la cale exploziile din două blocuri, în 1999, soldate cu 300 de morţi, pentru a-i acuza pe militanţii ceceni. De asemenea, el a investigat şi uciderea jurnalistei Anna Politkovskaia, o militantă pentru drepturile cecenilor şi o voce critică la adresa regimului Putin.
Litvinenko, spion MI6 şi agent cecen
Cotidianul "Daily Mail" dezvăluia că Alexandr Litvinenko (43 de ani) lucra pentru spionajul britanic, MI6, fiind plătit cu 2.000 de lire sterline. Publicaţia îl numea pe Sir John Scarlett, şeful MI6 - care lucrase la Moscova - că l-ar fi recrutat pe Litvinenko.
Acesta a primit doza letală de poloniu pe 1 noiembrie 2006, ziua în care s-a întâlnit cu Andrei Lugovoi - principalul suspect - la Millennium Hotel, în Grosvenor Square, Londra. Lugovoi, fost agent KGB, susţine că Litvinenko l-a chemat la Londra pentru a-i propune să lucreze pentru MI6 şi să-i găsească oameni interesaţi în obţinerea de azil politic în Marea Britanie. Lugovoi a subliniat că, după cum se manifestă poloniul radioactiv, Saşa fusese deja contaminat de câteva zile când a venit la întâlnirea cu el.
Litvinenko a decedat la 23 noiembrie, nu înainte de a-l acuza pe Putin că l-a otrăvit şi după ce a trimis o scrisoare "fraţilor ceceni", pe care îi ruga să se roage pentru el ca pentru un martir!
El fusese agent KGB în Cecenia, dar ulterior se convertise la Islam şi colegii săi îl acuzau că dăduse "fraţilor ceceni" lista cu agenţii KGB din Cecenia, iar la Londra avea legături cu şeful rezistenţei cecene.
Un alt motiv de crimă sau… sinucidere martirică! Însă procurorii englezi s-au axat pe Lugovoi şi au cerut în repetate rânduri Moscovei extrădarea lui. Kremlinul a refuzat, ceea ce a dus la un conflict "diplomatic": Marea Britanie a expulzat patru "diplomaţi" ruşi, iar Moscova, tot atâţia britanici.
Puşcărie pentru informaţii de pe net!
Pe vremuri, doar spionii ruşi puteau să se "bucure" de atâta atenţie din partea autorităţilor americane! A venit rândul chinezilor. În mai 2008, un inginer american de origine chineză, Chi Mak, a fost condamnat la 24 de ani de închisoare şi plata unei amenzi de 50.000 de dolari pentru tentativa de a vinde către ţara sa informaţii referitoare la sistemul electric de propulsie al unor nave de război, date pe care le luase de pe internet.
E adevărat, bărbatul lucra la o companie din Anaheim, care derula contracte cu USNavy, dar informaţiile sale fuseseră discutate la mai multe conferinţe internaţionale, la care participaseră ingineri din toată lumea, inclusiv de la Beijing. Însă, mai rămânea intenţia!
Avocatul apărării, Ronald O. Kaye, a încercat să-i reducă pedeapsa, dar nu şi-a ales bine cuvintele: "Acest caz este tipic pentru paranoia autorităţilor americane care văd peste tot numai spioni şi terorişti!". Clientul său fusese arestat pe aeroportul din Los Angeles, pe când se îmbarca pentru Hong Kong, cu trei CD-uri criptate asupra lui.
Acestea conţineau informaţii cu caracter militar, dar neclasificate. Avocatul chinezului n-a înţeles în ruptul capului de ce a considerat instanţa că Mak merită atâta puşcărie pentru nişte "date nepericuloase pentru SUA". Soţia lui a fost şi ea condamnată la 3 ani de puşcărie, după care va fi expulzată.
De la începutul lui 2008, autorităţile americane au anchetat mai multe cazuri de spionaj în favoarea Chinei. Un analist al Departamentului Apărării şi un fost inginer al companiei Boeing au fost acuzaţi că încercau să vândă Beijingului secrete privind navetele spaţiale.
În ianuarie, un chimist de la o companie din Houston, Texas, a fost arestat sub acuzaţia de furt de informaţii secrete pentru a le vinde Chinei. La sfârşitul anului 2007, viceamiralul McConnell a declarat că "Rusia şi China spionează în prezent în America, la aceleaşi cote ca în timpul Războiului Rece". În plus, oficialii americani susţin că armata Statelor Unite şi cea a Chinei se află în plin "război cibernetic".
Britanicii, cei mai uituci spioni
Unul dintre membrii Comitetului britanic pentru Securitate a uitat în tren un dosar cu documente strict secrete, foarte proaspete şi extrem de importante, referitoare la Al-Qaida şi la situaţia din Irak. Documentele au fost recuperate de un alt călător al trenului ce pleca din gara Waterloo din Londra spre Surrey.
Acesta le-a predat postului britanic BBC. Cele două documente erau redactate de către comunitatea britanică de informaţii, unul dintre ele fiind adresat Ministerului Apărării şi conţinând informaţii clasificate ca "secrete", adică "informaţii care, dezvăluite public, pot pune viaţa unor oameni în pericol, pun în pericol ordinea publică sau pot dăuna relaţiilor dintre două naţiuni prietene".
Celălalt document, datat 5 iunie 2008, intitulat "Vulnerabilităţile Al-Qaida", era adresat Ministerului de Interne şi Ministerului de Externe şi avea pe el menţiunea "UK TOP SECRET/US EYES ONLY". "Top Secret", conform clasificării, sunt "informaţiile care pot provoca pierderi de vieţi omeneşti, incidente diplomatice internaţionale sau pot periclita operaţiuni secrete aflate în derulare".
Documentele au fost returnate guvernului, dar imaginea serviciilor secrete a fost, iarăşi, şifonată, prin "idiotul irecuperabil, posibil militar" - după cum îl numea presa - care le-a uitat în tren. Incidentul survine după ce, în ianuarie, unui ofiţer de Marină i s-a furat din maşină laptopul care conţinea date despre 600.000 de posibili recruţi pentru Marină.
Mai existaseră încă două furturi de laptopuri din 2005, tot ale Marinei, dar cu mai puţine date. În aprilie anul acesta, un alt laptop a fost furat dintr-un McDonald's unde lua masa un ofiţer de la Ministerul Apărării. Dar datele de pe acesta "erau complet codificate", a declarat un purtător de cuvânt al Ministerului Apărării. Depinde cine le-a furat…

Anul 1968 (S. DAMIAN)

O evadare din perioada Războiului rece ii divizează pe cehi

Decizia premierului liberal Mirek Topolanek de a-i considera eroi pe trei cehi care au reuşit să evadeze in timpul comunismului din Cehoslovacia in Berlinul de Vest, a provocat o amplă controversă la Praga, dezvăluind sentimentele incă ambivalente privind raportarea la trecutul recent, relatează cotidianul american The New York Times, precizând că se poartă discuţii pentru ecranizarea, la Hollywood, a aventurii.
In luna octombrie a anului 1953, fraţii Josef şi Ctirad Masin şi prietenii lor din copilărie Milan Paumer (foto), Zbynek Janata şi Vaclav Sveda au plănuit evadarea din Cehoslovacia comunistă cu destinaţia sectorul american din Berlinul divizat pentru a se alătura trupelor americane, in ceea ce credeau ei că ar fi fost lupta, de dimensiuni globale, dintre democraţiile occidentale şi comunismul sovietic.
Pentru a-şi duce la indeplinire visul, cei cinci au confiscat maşini, au furat mai multe mitraliere, şi-au drogat adversarii cu cloroform şi au ucis şase oameni, dintre care un poliţist. Călătoria, despre care au crezut că va dura cinci zile, a durat de fapt o lună, in timpul căreia cei cinci s-au ascuns de cei 24.000 de soldaţi sovietici şi de poliţia est-germană şi au infruntat frigul, foametea şi gloanţele. Trei dintre ei au reuşit să ajungă la destinaţie, unde au fost interogaţi de CIA. Ceilalţi doi, Janata şi Sveda, au fost capturaţi de către poliţia est-germană şi
executaţi. Fără indoială că premierul se aştepta ca decizia sa să nască controverse, insă nu de amploarea celor izbucnite in condiţiile in care, potrivit unui sondaj realizat pentru televiziunea cehă, aproximativ jumătate din populaţie ii consideră pe cei cinci criminali. Doar o minoritate este de părere că onoarea acordată reprezintă un tribut pentru nişte luptători pentru libertate care au indrăznit să se opună unui regim represiv. Topolanek şi-a apărat insă decizia, susţinând că gestul său a fost menit să arate că lupta armată impotriva comunismului era un imperativ moral, la fel ca lupta impotriva nazismului. De cealaltă parte, Partidul Comunist Ceh, o formaţiune politică de marxişti care nu cred că Războiul rece a fost pierdut de către sovietici şi care a obţinut 13 la sută din opţiunile electoratului la alegerile parlamentare din 2006, a cerut ca celor trei supravieţuitori să li se retragă medaliile şi să fie judecaţi pentru crimă.
Deşi după acordarea premiului a inceput să fie acostat pe stradă de oameni care ii strigau "ucigaşule", Paumer, acum un bătrân de 76 de ani, incă musculos şi energic, nu se căieşte deloc pentru crimele comise pe care le consideră simple "pierderi de război" şi răspunsuri legitime la adresa regimului totalitar.
"Oamenii nu ii pot ierta pe Paumer şi pe fraţii Masin, deoarece aceştia au demonstrat că poţi lupta impotriva comunismului, supravieţui şi câştiga", este de părere comentatorul liberal Petr Placak. "Cei mai mulţi cehi cred că trebuie să suferi in tăcere şi să aştepţi vremuri mai bune, aşa că este mult mai simplu să ii numeşti pe aceştia criminali decât să accepţi responsabilitatea pentru propria ta neputinţă", adaugă el.
Istoricul şi jurnalistul Erik Tabery nota că, in 1938, Cehoslovacia era divizată de nazişti cu complicitatea Occidentului, fără ca cehii să tragă un singur foc. Ulterior, după lovitura de stat comunistă din 1948, democraţia cehoslovacă a dispărut fără prea mare opoziţie.
A asista fără a face nimic nu era insă o soluţie pentru Paumer şi pentru prietenii săi din copilărie. După venirea la putere a comuniştilor, grupul său s-a implicat in mai multe acte de sabotaj al regimului, in oraşul lor natal, Podebradi, incendiind câmpurile şi vandalizând portretele lui Stalin. Hotărâţi să obţină arme pentru a lupta impotriva comunismului, tinerii au pătruns intr-un muzeu local de unde au sustras câteva arme, care ulterior s-au dovedit nefolositoare deoarece le lipseau percutoarele. Pentru a face rost de arme, cei cinci au pătruns intr-un post de poliţie. După ce au drogat cu cloroform şi ucis un poliţist, bărbaţii au fugit cu şase mitraliere şi opt pistoale. Banii necesari fugii i-au obţinut jefuind o camionetă despre care ştiau că transporta in fiecare vineri bani către o fabrică, echivalentul sumei de 140.00 de dolari in cash, după ce au oprit-o, costumaţi in poliţişti.
La puţin timp după ce au intrat in Germania de Est, cei cinci au avut un schimb de focuri cu poliţia, care sa soldat cu uciderea mai multor poliţişti şi cu plasarea de afişe in care aceştia figurau drept căutaţi in Germania de Est.
După ce s-a alăturat armatei americane, Paumer a participat la războiul din Coreea, după care a fost şofer de taxi timp de 30 de ani.
Josef Masin s-a stabilit in Santa Barbara, California, unde a devenit milionar vânzând părţi de avioane. Fratele său Ctirad, s-a mutat in Cleveland, unde a inceput o afacere cu aparate de incălzit. Contactat la telefon, Josef Masin a declarat că el şi fratele său refuză să se intoarcă in Cehia deoarece Partidul Comunist nu a fost scos in afara legii.
"Aceiaşi oameni impotriva cărora am luptat, sunt incă la putere", susţine el, precizând că generaţiei vârstnice ar trebui să ii fie ruşine pentru că a colaborat cu comuniştii. Spre deosebire de ei, Paumer s-a intors in Cehoslovacia in 1991, la doi ani după Revoluţia de Catifea, şi locuieşte acum in Podebradi, intr-un apartament mic şi modest, unde medalia obţinută figurează la loc de cinste. Paumer predă la liceu şi se străduieşte să trăiască cu pensia oferită de armată.



function openWin_email(link, handler, width, height) {
window.open(link, handler, 'scrollbars=no, width='+width+', height='+height+', ScreenX=100, ScreenY=50, left=200,top=100');
}
function openWin_printare(link, handler, width, height) {
window.open(link, handler, 'scrollbars=yes, width='+width+', height='+height+', ScreenX=100, ScreenY=50, left=200,top=5');
}

Britanicii planuiau o lovitura de stat in Italia

Revolutia de catifea de la Praga a fost croita la Moscova
http://www.gardianul.ro/2007/10/27/istorie-c43/revolutia_de_catifea_de_la_praga_a_fost_croita_la_moscova-s103528.html
Asemenea tuturor tarilor foste comuniste, Cehia si Slovacia au o istorie oficiala, care ignora evenimentele de culise, uneori mai importante decât ceea ce se petrece pe scena pentru stabilirea cursului evenimentelor. In manuale, faptele care au dus la prabusirea sistemului totalitar în fosta Cehoslovacie sunt prezentate într-o înlantuire prin care se explica de o maniera coerenta, credibila si, pâna la un punct, reala cum masiva ridicare populara a facut posibil imposibilul. Astfel, prin actiunea maselor, s-ar fi produs dislocarea structurilor de putere comuniste de obedienta moscovita, în conditiile în care în tara existau stationate masive trupe sovietice.

Oricum am analiza aceasta factologie politica oficiala nu vom fi în masura sa întelegem niciodata cum doar într-o luna si jumatate a fost posibil sa se prabuseasca o lume ce parea încremenita în vesnicie. Numai ca si în acest caz astazi suntem în masura sa stim, daca nu tot, oricum mai mult decât s-a dorit sa se afle…

Varianta clasica, buna pentru manuale si poeti
La 17 noiembrie 1989, Ziua Internationala a Studentilor, dupa o ceremonie comemorativa la Cimitirul Visehrad, aproximativ 15.000 de studenti, dar si alti cetateni, care în ultimele zile îsi facusera obiceiul sa demonstreze împotriva regimului, se deplaseaza spre centrul Pragai, în Piata Wenceslas, loc simbolic al trecutelor manifestatii comuniste de amploare. Pe fundalul unor ciocniri cu fortele de ordine, atmosfera se tensioneaza, au loc încaierari violente, se folosesc arme de foc, peste 500 de manifestanti sunt raniti, iar unul, Martin Smíd, despre care se spunea ca este student la medicina, cade ucis. Vestea se raspândeste fulgerator, provocând ridicarea în masa a cehilor si slovacilor, care în scurt timp va cuprinde întreaga tara.

Pe 19 noiembrie, Forul Civic în Cehia si Publicul Împotriva Violentei (VPN) în Slovacia devin vocea tuturor protestatarilor; cele doua încearca dialogul cu puterea comunista. În fata presiunii, la 24 noiembrie 1989, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Milos Jakes, este nevoit sa demisioneze. La 27 noiembrie 1989, pe tot cuprinsul tarii are loc o greva generala de doua ore în toate sectoarele economiei, fapt ce obliga Partidul Comunist ca pe 28 noiembrie 1989 sa accepte si sa înceapa negocieri cu Forumul Civic. Din acest moment, evenimentele intra în linie dreapta.

Pe 29 noiembrie, este abolit articolul din Constitutie care prevedea monopolul partidului comunist, iar la 5 decembrie 1989, sârma ghimpata de la granita cu Austria si Germania este îndepartata. Este sfârsitul, marcat prin demisia secretarului general al partidului comunist Gustáv Husák si desemnarea în aceeasi zi (10 decembrie) a unui guvern federal condus de Marián Calfa, primul guvern necomunist de dupa 1948.

La 28 decembrie, Alexander Dubcek este ales presedinte al Parlamentului, iar pe 29 decembrie 1989, Václav Havel devine presedintele Cehoslovaciei.

Turistii sovietici sosesc in numar mare inainte de inceperea revoltei
Informatii recente dovedesc ca, spre sfârsitul anului 1988, un grup de demnitari comunisti reformisti au stabilit contacte cu Mihail Gorbaciov, care însa i-a îndreptat spre KGB, care la rându-i i-a pus în legatura cu generalul Alois Lorenc, seful Serviciului Secret Cehoslovac (STB). Acesta avea deja o puternica retea în interiorul cadrelor opozitiei din Cehoslovacia pe care a folosit-o pe tot parcursul anului 1989 pentru radicalizarea si coordonarea actiunilor antistatale. În luna noiembrie s-a considerat ca operatia „revolutia de catifea“ putea începe si, ca urmare, seful suprem al KGB, Vladimir Kriucikov, îl trimite de la Moscova la Praga pe generalul Viktor Grusko, adjunctul sau, pentru ca împreuna cu seful rezidentei KGB de aici, generalul Ghenadi Teslenko, si cu seful Securitatii cehoslovace, generalul Alois Lorenc, sa coordoneze si sa supravegheze desfasurarea evenimentelor. Totodata, în preajma zilei de 17 noiembrie 1989, în capitala cehoslovaca au sosit câteva avioane cu „trupe de revolutionari“, adica „turisti“ sovietici din formatiunile de agenti profesionisti (SPETNAZ) ai Serviciului Secret al Armatei Sovietice (GRU), care s-au amestecat printre demonstranti.

Când pe 17 noiembrie 1989 tânarul Martin Smíd, aflat în fruntea coloanei de manifestanti care revenea de la procesiunea din Cimitirul Visehrad, este ucis, se spune ca a fost doborât de gloantele Militiei. Vestile sunt contradictorii, altii sustinand ca „a fost omorât în bataie“. Nimeni nu stia exact pentru ca nimeni nu ii vazuse pe ucigasi. Un grup de revolutionari aflati în preajma sa l-a acoperit cu un steag si l-a ridicat pe brate, într-un gest simbolic ce a facut imediat înconjurul planetei, si a avut darul sa ridice, într-un val de mânie populara, toti cetatenii Cehoslovaciei.

Eroul ucis, un locotenent de securitate viu si nevatamat
Reporterii occidentali din Praga fac investigatii pentru a afla mai mult despre identitatea eroului si afla ca în Capitala erau doi tineri care purtau numele Martin Smíd. Unul care nu se aflase si nu se afla în Praga în vremea tumultului revolutionar si altul care îi întâmpina în pragul casei viu si nevatamat. Mai mult chiar, acesta din urma este adus de oficialitati la televiziune pentru a se adresa tarii, în speranta unei iluzorii detensionari a situatiei. Era prea târziu însa. Revolutia nu mai putea fi oprita. Efectul scontat al diversiunii se împlinise.

Da, diversiune, caci „momentul Martin Smíd“ s-a dovedit ulterior a fi fost un scenariu îndelung elaborat de KGB si îndeaproape executat si monitorizat de rezidenta sa de la Praga, când însusi generalul Alois Lorenc, seful Securitatii cehoslovace, s-a aflat în preajma în momentul „uciderii“ tânarului manifestant. În ultima vreme au aparut dovezi care confirma chiar ca la 17 noiembrie 1989, acesta, împreuna cu generalul Teslenko, ar fi fost la comanda directa a actiunilor de represiune din Piata Wenceslas carora le-au imprimat un caracter deosebit de brutal, scontând tocmai pe o contrareactie de amploare din partea populatiei.

În realitate, Martin Smid a fost doar identitatea împrumutata de locotenentul de Securitate (STB) Ludvík Zifcák infiltrat între demonstranti ca provocator si manipulator în rol de revolutionar, cu misiunea de a deveni martir ucis de fortele de represiune. De fapt, nimeni nu a murit. Ludvík Zifcák, nefiind nici macar ranit, traieste si azi, având, probabil, sentimentul misiunii împlinite.
În împrejurarile din ziua de 17 noiembrie, „montajul“ a functionat din plin: pseudo-Martin Smíd, într-un moment de recul al trupelor de interventie, a ramas întins pe caldarâm, simulând moartea, cei care l-au înfasurat în steag expunându-l multimii si, implicit, mass-media internationale erau securisti „revolutionari“, care l-au purtat pe brate foarte scurt timp, pâna când liniile Militiei s-au întrepatruns cu cele ale manifestantilor, moment în care si-a facut aparitia o ambulanta în care a fost introdusa victima. Odata scos din multime, ofiterul Ludvík Zifcák a revenit între ai sai si a fost consemnat într-un loc sigur. Mai multi agenti sub acoperire, care pozau în colegi ai studentului mort, au raspândit informatia ca el se numeste Martin Smíd si este student la medicina. Tot ei l-au informat pe disidentul ceh Petr Uhl, membru al Comitetului Helsinki, despre acest eveniment îngrozitor, mizând pe faptul ca acesta se afla în contact direct cu agentii internationale de presa, în special cu postul de radio „Europa Libera“. Uhl reactioneaza, cum se estimase, ca vector informational, dar la scurt timp, pe 19 noiembrie, declara unui reporter ca se teme ca ar fi putut fi victima unei dezinformari si… la doar câteva minute dupa exprimarea acestei pareri a fost arestat pe motivul ca raspândeste informatii false.

Serviciul secret ceh era subordonat total KGB
Ce trebuia sa se întâmple se întâmplase. Eroul post-mortem Martin Smíd catalizase deja oprobriul si mânia unui popor care avusese nevoie de un cui percutor capabil sa declanseze explozia generala. Din acest moment, multimile au luat în stapânire strazile oraselor si nu le-au parasit pâna când regimul comunist nu a fost înlaturat.

Între timp, „turistii revolutionari“ sovietici au plecat fara sa mai astepte deznodamântul final, asigurat de tumultul strazii si de maiestria rezidentei KGB de la Praga în care actionau cei trei generali.

Dupa asezarea lucrurilor pe fagas democratic, ofiterul Ludvík Zifcák a fost judecat si condamnat la 18 luni închisoare „pentru abuz de putere în timpul revolutiei“, dar a fost eliberat dupa doar 9 luni. În prezent, desi nu o declara, el trece drept ofiter acoperit, fiind „la vedere“ presedintele unui partid minuscul de extrema stânga din Cehia. Într-un interviu acordat cotidianului ceh Ostrava Nightly, el recunoaste cu nonsalanta ca revolutia de catifea „nu a fost sub nici o forma jocul nostru“, adica al STB, deoarece „serviciul secret cehoslovac era direct subordonat KGB-ului sovietic“. Este adevarul pe care-l întareste si Vaclav Havel, de la înaltimea functiei de presedinte al Republicii Cehe, recunoscând rolul KGB de declansator al revolutiei de catifea de la Praga din 17 noiembrie 1989 si definind întreaga manopera ca fiind „un complot pentru abolirea regimului comunist“.

Largind cadrul, disidentul sovietic Vladimir Bukovski punea lucrurile pe fagasul lor înca din 1990, afirmând: „Niciodata rolul KGB-ului în interiorul tarii (URSS) si în strainatate nu a fost atât de important. Serviciile secrete sovietice sunt printre cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu în România, au lansat revolutia de catifea în Cehoslovacia, au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker în Germania rasariteana, producând îndeosebi circumstantele favorabile distrugerii zidului Berlinului.“

Asa stând lucrurile si având în vedere realitatea din teren, nu putem decât subscrie observatiei temeinice a reputatului profesor si politolog Timothy Garton Ash facuta în urma unui interviu luat lui: „Acesta este unul dintre putinele cazuri în care în spatele unei teorii conspirationiste chiar gasesti o adevarata conspiratie“.

A fost Razboiul Rece un razboi radiologic? La mai putin de un an dupa asasinarea prin iradiere cu Poloniu 210 a fostului ofiter KGB Alexandr Litvinenko, un critic inversunat al Kremlinului, armata americana a declasificat un set de documente din care reiese ca, in timpul Razboiului Rece, e posibil ca si SUA sa fi recurs la aceasta metoda de a elimina "persoane incomode". In baza prevederilor Freedom Information Act (Legea Libertatii Informatiilor) , agentia de stiri Associated Press a obtinut o serie de documente interne ale Pentagonului (ministerul american al Apararii), din care reiese ca, in 1948, militarii au elaborat un proiect privind folosirea materialelor radioactive pentru iradierea unor personalitati (civili sau militari) incomode sau a unor zone controlate de inamicii de atunci ai Statelor Unite. Nu este insa clar dac ...

12 mai 1949 - sfarsitul blocadei Berlinului

Podul aerian al libertatii

Dupa cel de al doilea razboi mondial, una dintre cele mai spinoase probleme in reglementarea relatiilor dintre invingatori (rusii pe de o parte si Aliatii occidentali pe de alta parte) a fost problema Berlinului. Orasul fusese impartit in patru zone de dominatie (sovietica, americana, britanica si franceza). In incercarea de a-i goni pe occidentali, sovieticii au decis sa condamne orasul la sufocare.

Criza Berlinului reprezinta prima mare alarma a razboiului rece. Fosta capitala germana, prinsa in teritoriul sovietic, a capatat un statut special, care o plasa sub administratie militara cvadripartita.
La mai putin de un an din momentul in care “cortina de fier” cadea asupra Europei, Berlinul reprezenta o enclava occidentala in teritoriul sovietizat. “O vitrina a Vestului, deci o invitatie constanta la comparatie sau la fuga si, totodata, un factor de izolare suplimentara pentru comunismul german, care atinge recorduri de impopularitate”, cum afirma André Fontaine.

Miza conflictului

Blocada Berlinului realizata de sovietici intre 1948 si 1949 a incercat sa opereze un “abces imperialist” ca o prefata a intemeierii unui stat german, in zona rasariteana.
Exista si posibilitatea ca blocada sa fi fost o prima incercare, in maniera caracteristica a lui Stalin, de a sonda hotararea adversarului. Indiferent daca Generalisimul s-a gandit ca orasul va cadea ca un fruct copt in mainile sale sau a vrut sa testeze capacitatea de rezistenta a americanilor, este cert ca Stalin a incercat sa impuna o schimbare a politicii americane in Germania, blocand toate caile terestre din vestul Berlinului. Intrucat orasul ramanea izolat la 160 km in interiorul zonei sovietice, masura luata de Stalin ingreuna controlul Aliatilor occidentali asupra sectoarelor detinute de ei in acest important centru administrativ. O cedare a controlului sau o schimbare a politicii americane in Germania de Vest ar fi marcat o importanta victorie sovietica in cadrul razboiului rece.

Podul aerian

Se pare ca Stalin a subestimat forta americanilor, din moment ce Washingtonul a profitat de aceasta ocazie pentru a demonstra pana unde este gata sa mearga in politica sa. Puterile occidentale nu au cedat in fata lui Stalin si nici nu au lansat un atac armat. Raspunsul Occidentului a fost categoric si dat in termeni de performanta tehnica: aviatia americana a asigurat un pod aerian spre Berlin, prin intermediul caruia au fost transportate alimentele, combustibilii si alte provizii necesare celor peste doua milioane de locuitori ai orasului.
Extraordinarul reviriment al situatiei si al fortelor este subliniat de faptul ca incidentul se petrecea in acelasi oras care fusese scena finala a celui de-al doilea razboi mondial. Oamenii din acel timp n-aveau nevoie de o memorie prea vasta pentru a-si aminti ca Berlinul fusese tinta avioanelor americane inainte de a deveni obiectul ajutorului lor.
Berlinul fusese capitala unui imperiu totalitar inainte de a intruchipa simbolul libertatii. Berlinezii si-au schimbat rolul o data cu sovieticii: semn ca un al treilea razboi mondial ameninta sa aiba loc exact acolo unde s-a incheiat al doilea, si in legatura cu el, caci fostii Aliati isi disputau sensul acestui razboi.

Izolantul sovietic

La 31 martie 1948, comandantul rus il informa pe generalul Clay (seful fortelor americane din zona) ca, in scopul ameliorarii zonei ocupate de URSS, functionarii sovietici vor controla de acum inainte bagajele si identitatea calatorilor, folosind trenurile militare occidentale cu destinatia Berlin.
Generalul american va protesta impotriva acestei violari a principiului liberului acces in vechea Capitala si va pune in miscare un tren cu cateva santinele inarmate; rusii se vor multumi sa-l traga pe linie moarta, unde va ramane cateva zile inainte de a reveni la punctul de plecare.
Kremlinul nu se va rezuma doar la atat.
Dupa ce pretinsese sa impuna autorizatii prealabile pentru comertul pe calea ferata intre Berlin si exterior, va determina oprirea tuturor trenurilor la iesirea din zona rasariteana, va impune restrictii la serviciul coletelor postale si va supune traficul fluvial la aprobari individuale.
De la sfarsitul lui mai, circulatia militara era practic intrerupta intre Berlin si restul lumii. Pe 23 iunie 1948, sovieticii opreau furnizarea de curent electric si carbune pentru sectoarele occidentale, in timp ce manifestatii comuniste, care evoluau spre o revolta, se desfasurau in fata Primariei orasului.
La 24 iunie 1948, sub pretextul efectuarii de reparatii pe podurile Elbei, intreaga circulatie a fost oprita pe autostrada, calea ferata si canalele care leaga Berlinul de Germania de Vest.

Raspunsul Occidentului

Occidentalii au fost nevoiti sa asigure pe calea aerului inlocuirile de personal si aprovizionarea garnizoanelor lor; astfel s-a nascut podul aerian care avea sa intre curand in istorie.
La Washington, unde domnea confuzia cea mai grava, se cerea abtinerea de la orice provocare. In cele din urma, dupa doua zile, presedintele Truman a hotarat sa treaca la aprovizionarea orasului pe calea aerului, pana se va ajunge la o solutie diplomatica. La 28 iunie, 150 de avioane au aterizat pe aeroportul Tempelhof, cu 400 de tone de alimente: 30% din nevoile cotidiene ale orasului asediat.
Rusii, care nu credeau, in mod manifest, in succesul podului aerian, n-au incercat in nici un moment sa intercepteze aparatele americane si britanice. La 30 iunie, municipalitatea primea provocarea sovietica si facea apel la toti oamenii, oricare ar fi fost opiniile lor, sa condamne crima grava contra umanitatii de care rusii se facusera responsabili impunand blocada Berlinului.
Stalin a crezut ca a gasit mijlocul de a-i impiedica pe occidentali sa-si realizeze planurile in Vest sau sa faca sa dispara acest avanpost de la Berlin pe care, treisprezece ani mai tarziu, Nikita Hrusciov avea sa-l compare cu o tumoare canceroasa.
Pentru a-si arate in mod clar fermitatea, Truman a hotarat, cu acordul primului ministru britanic, Atlee, sa trimita in Anglia bombardiere B29, din acelea care transportau bomba atomica, lasand in acelasi timp sa se inteleaga limpede ca orice tentativa de atac a sovieticilor ar fi dus la declansarea unui razboi. Avioanele care au asigurat masivele transporturi aeriene din 1948-1949 au fost incomodate de sovietici doar prin uriase reflectoare orbitoare, dar rusii n-au deschis niciodata focul asupra lor.
In acelasi timp, in Berlinul de Vest erau efectuate cu foarte mare rapiditate lucrari care sa permita aterizarea marilor cargouri aeriene. Cantitatea expediata zilnic atingea in iulie, 2.400 de tone si populatia berlineza suporta cu stoicism o rationalizare draconica. Speranta renastea in SUA, unde presedintele interpretase blocada ca o contraofensiva a comunismului international.
Clay declara in fata Consiliului Securitatii Nationale – organismul suprem al politicii americane – ca un abandon al Berlinului ar fi dezastruos. S-a angajat atunci o dezbatere asupra celei mai bune cai de a ramane: fie intensificarea podului aerian, al carui debit trebuia adus la 4.500 de tone pe zi, daca se dorea ca el sa fie intr-adevar eficace, fie convoiul armat.
In final, Truman a optat pentru prima formula, ca mai putin riscanta, in ciuda inconvenientului – subliniat din plin de catre generalul Vandenberg, seful de stat major al Aerului – ca intr-o atare situatie trebuia concentrata in Germania cea mai mare parte a mijloacelor aeriene aflate la dispozitia Statelor Unite.
In acest timp, Truman avea sa se inteleaga cu Londra si Parisul pentru un demers comun al celor trei ambasadori pe langa Stalin insusi. Negocierile au esuat, dar occidentalii erau in curs de a castiga partida si nu se simteau obligati sa faca concesii.

Succesul podului aerian

La 22 octombrie, Clay putea declara ca podul aerian nu mai era un experiment. Timpul nefavorabil nu mai impiedica aterizarea aparatelor care aduceau la Berlin, in medie, 4.000 de tone de marfuri in fiecare zi.
Viata economica era reorganizata in vechea capitala in care fusese trimisa, pe calea aerului, pana si o centrala electrica, in piese detasate, centrala care primea, pe aceeasi cale, carbunele destinat sa o alimenteze.
Intreaga Germanie occidentala isi manifesta solidaritatea sa cu populatia orasului asediat. Oamenii politici si intelectualii occidentali se succedau la aeroportul Tempelhof pentru a-i incuraja pe berlinezi. Orasul de front devenise simbolul insusi al luptei pentru libertate. “Incercarea va crea intre invinsul de ieri si cel mai puternic dintre invingatorii sai legaturi sentimentale, pe care pasiunile cele mai brutale ca si seductia cea mai insidioasa se vor dovedi ulterior incapabile sa le micsoreze”, afirma André Fontaine.
La inceputul anului 1949, rusii isi recunoscusera esecul. Trebuiau sa bata in retragere, fara a-si pierde prea mult din prestigiu. La 4 mai, un comunicat sovietic anunta lumii intregi ca blocada urma sa fie ridicata incepand cu data de 12 mai 1949.

Recunoasterea primei infrangeri

Ridicand blocada, Stalin recunostea implicit prima sa mare infrangere in razboiul rece care il opune lagarului occidental. Podul aerian nu va fi oprit totusi decat cateva luni mai tarziu. Datorita lui fusesera livrate la Berlin aproape 2,5 milioane tone de marfuri, implicand realizarea a aproximativ 200.000 de zboruri.
Podul aerian s-a soldat cu moartea a 39 de aviatori englezi, a 31 de aviatori americani si a 9 civili, si a costat 350 milioane dolari SUA, 17 milioane lire sterline si 150 milioane marci germane. Nimeni n-ar fi indraznit totusi sa profetizeze ca pozitiile celor doua lagare in Europa erau stabilizate pentru o lunga perioada, ca vor trebui sa astepte noua ani pentru ca rusii sa reia, in mod serios, eforturile pentru a arunca in aer avanpostul berlinez si ca atunci vor esua din nou, de doua ori.

Militarizarea razboiului rece

Armata Rosie era mai amenintatoare in 1947 decat fusese in 1945. La doi ani dupa razboi, sovieticii aveau in Europa de Est peste 3.000.000 de soldati, in timp ce Statele Unite isi restransesera efectivul la mai putin de 2.000.000.
Blocada Berlinului instituita de Stalin si amenintarea cu bomba atomica lansata de Truman Uniunii Sovietice au dezvaluit cat se poate de clar gradul de militarizare a razboiului rece.
Impresionanta putere militara a Uniunii Sovietice si teama persistenta de Germania i-au determinat pe liderii statelor vest-europene sa se preocupe de propria securitate. Acest sentiment a determinat Marea Britanie si Franta, legate prin tratatul de la Dunquerque din martie 1947, sa-si largeasca pactul lor de alianta.
Pe 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles un tratat intre aceste doua puteri si Belgia, Olanda si Luxemburg, pact de aparare mutuala prin care se instituia WEU (Uniunea Vest Europeana). Incheiat pentru cinci ani, pactul stipula in articolul 4 ca in cazul in care una dintre parti ar fi obiectul unei agresiuni in Europa, celelalte semnatare “ii vor procura ajutor si asistenta prin toate mijloacele care le vor sta in puteri, militare si de alt tip”.
In fine, blocada Berlinului a consolidat ideea unei extinderi a pactului de la Bruxelles si la alte tari ale Europei occidentale si la cele doua mari tari industriale ale Americii de Nord.
Pentru ca Statele Unite sa poata, in timp de pace, sa intre intr-un sistem de aliante in afara continentului american, trebuia un vot al Senatului. Acesta a fost obtinut pe 11 iunie 1948, cu 64 de voturi contra 4. Este “rezolutia Vandenberg”, dupa numele senatorului care a propus-o.
Acest angajament constituie o veritabila revolutie in politica externa americana (abandonul doctrinei Monroe). De atunci, a devenit posibila gandirea unui sistem unic de aparare reciproca, integrandu-l pe cel al tratatului de la Bruxelles.

NATO limitarea comunismului

In aprilie 1949, 12 natiuni formau NATO (Organizatia Tratatului Nord-Atlantic), angajandu-se ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata, toate celelalte sa i se alature in lupta impotriva agresorului. Cele 12 state semnatare ale tratatului erau SUA, Canada, Marea Britanie, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca si Islanda. Originea pactului trebuie cautata in teama occidentalilor in fata avansarii comuniste in Europa (crearea Kominformului, grevele comuniste din Italia si din Franta in 1947-1948 si mai ales “lovitura de la Praga” din februarie 1948 si blocada Berlinului). Aceasta alianta anti-sovietica a reprezentat apogeul orientarii puterilor occidentale catre o politica de limitare a comunismului prin forta militara, mai curand decat prin presiuni economice si politice.

Urmarile blocadei

La sfarsitul anului 1949, Europa si lumea intreaga pareau din ce in ce mai evident a se organiza in jurul a doi “poli” de putere: SUA (care impinsa de imprejurari a fost determinata sa-si exercite “leadership”-ul asupra “lumii libere”) si URSS (care inainte de crearea Pactului de la Varsovia a semnat tratate militare cu satelitii sai si s-a straduit sa-i integreze economic pe acestia spatiului sovietic, prin intermediul CAER).
Erau doua “blocuri” relativ omogene care se vor infrunta in bataliile razboiului rece. O data cu criza Berlinului, s-a trecut de la “razboiul rece de miscare” la “razboiul rece de pozitie”, in Europa instaurandu-se o impartire durabila a influentei sovietice si occidentale.
La 23 mai 1949, Aliatii occidentali au creat Republica Federala a Germaniei. La randul sau, Rusia s-a grabit sa infiinteze Republica Democrata Germana, la 7 octombrie 1949. Cu o luna inainte, rusii reusisera sa produca bomba atomica. In fine, in 1955, sovieticii infiintau Organizatia Tratatului de la Varsovia.
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=836

Sovieticii urmareau sa ocupe Lyonul cu trupele cehoslovace
http://www.gardianul.ro/2007/09/19/externe-c3/sovieticii_urmareau_sa_ocupe_lyonul_cu_trupele_cehoslovace-s101329.html

Armata cehoslovaca primise ordin de la Uniunea Sovietica sa cucereasca orasul francez Lyon într-o saptamâna, dezvaluie istoricul Petr Lunak. Miscarea pusa la cale de Moscova in perioada Razboiului Rece figura într-un plan de ofensiva „antiimperialista“, dar care nu a fost aplicat. Conform unui plan de operatiuni aprobat în 14 octombrie 1964 de presedintele cehoslovac Antonin Novotni, „Frontul cehoslovac urma sa patrunda în Germania Federala, sa actioneze sapte-opt zile pe teritoriul Frantei, la Besançon, iar apoi sa se îndrepte spre Lyon“, sustine istoricul, citând documente de arhiva. Lunak a scos la iveala aceste informatii in cartea „Planificarea neprevazutului/Proiecte de razboi cehoslovace între 1950-1990“, care ofera o perspectiva de ansamblu asupra planurilor militare dintre momentul ajungerii la putere a comunistilor cehoslovaci (1948) si „Revolutia de catifea“ din 1989. Primele proiecte militare ale regimului sovietic se axau pe autoaparare, obiectivul fiind deplasarea fronturilor pe teritoriul tarilor occidentale. În pofida unei destinderi rela
tive a situatiei în anii ‘60, aceste planuri au ramas valabile pâna la „perestroika“ liderului sovietic Mihail Gorbaciov, care a preluat puterea în 1985. Moscova intentiona sa foloseasca arme nucleare împotriva tarilor occidentale în cazul în care Razboiul Rece ar fi degenerat într-un conflict deschis. In plus, agentii serviciilor secrete sovietice au desfasurat o ampla actiune de infiltrare a societatilor occidentale.

Sfarsitul lumii n-a mai avut loc

Castro - „ghimpele” din coasta Americii
Abia instalat la Casa Alba, in ianuarie 1961, presedintele John F. Kennedy, primul conducator catolic al Americii, si-a facut un port-drapel din combaterea comunismului. Pentru el, o amenintare de prim ordin era reprezentata de noul guvern comunist al Cubei, condus de Fidel Castro. Pe de alta parte, Havana se temea de o interventie americana, interventie ce nu a intârziat sa fie pusa in practica, in aprilie 1961.
Atunci, exilatii cubanezi, antrenati de CIA, au organizat o invazie in Golful Porcilor. Desi atacul a fost zadarnicit, era clar ca americanii nu se vor opri aici. De altfel, in 1962, Pentagonul va efectua un exercitiu militar de debarcare pe o insula din Caraibe, având ca scop inlaturarea unui lider fictiv, numit Ortsac (numele inversat al lui Castro). Ca atare, Fidel Castro a declarat Cuba stat socialist si a intarit legaturile cu Uniunea Sovietica, asigurându-si astfel o defensiva capabila sa faca fata unei noi invazii dirijate de americani.
Trebuie spus ca la acea data, desi americanii conduceau detasat in cursa nucleara, având bombardiere mai performante si mai multe bombe atomice (27.297 de proiectile nucleare fata de doar 3332 ale adversarilor), rusii cautau sa contrabalanseze acest avantaj, prin productia masiva de rachete nucleare.
De-a soarecele si pisica
In 1961, americanii amplasasera 15 rachete Jupiter, cu incarcatura nucleara si raza medie de actiune, lânga Izmir, in Turcia. Rachetele erau indreptate spre principalele orase din vestul Rusiei, inclusiv spre Moscova. Hrusciov a fost indignat de aceasta masura si a proferat amenintari la adresa americanilor, indoindu-se de „liberalismul” noii administratii de la Washington. De asemenea, el a participat personal la lansarea asa-numitei „bombe Tar”, care a declansat cea mai puternica explozie nucleara din istorie, de 50 megatone.
Atunci când Castro a cautat sa se apropie de URSS, dupa esecul invaziei din Golful Porcilor, Hrusciov a profitat de ocazie, pentru a amplasa si el rachete sovietice in Cuba, luând drept tinte principalele orase ale Americii, ca un raspuns la amenintarea americana. Era clar ca cele câteva zeci de rachete balistice desfasurate in Cuba puteau schimba radical echilibrul de forte in regiune.
Pentru prima oara, americanii se vedeau amenintati la ei acasa si a fost un soc pentru poporul american sa afle, in ziua de 14 octombrie 1962, ca rachetele rusesti se afla, gata sa-si trimita incarcaturile nucleare, la doi pasi de coastele Floridei. Imaginile transmise de avioanele americane de spionaj U-2 au confirmat spusele colonelului rus Oleg Penkovsky, care fusese agent al americanilor si le oferise acestora mii de cadre filmate ale aparaturii militare sovietice, pe lânga informatiile legate de amplasamentul rachetelor din Cuba.
Pâna atunci, sovieticii sustinusera in mod repetat ca nu livrasera cubanezilor nici un fel de incarcatura nucleara, desi serviciile secrete franceze il avertizasera pe seful CIA din acea perioada, John McCone, ca vapoarele sovietice ce transportau echipament militar spre Havana purtau si rachete nucleare. Nimeni din Administratia americana nu a crezut un astfel de lucru. Presedintele Kennedy, fratele sau, Robert, care era procuror-general, si secretarul Apararii, Robert McNamara, au ajuns la concluzia ca sovieticii nu s-ar fi incumetat la o provocare de asemenea natura. De altfel, cu numai câteva zile inainte ca lumea sa afle despre amplasarea rachetelor in Cuba, ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrinin il asigura pe Kennedy ca guvernul de la Moscova asigura sprijin cubanezilor doar din ratiuni defensive. Mai mult, insusi Hrusciov i-a trimis un comunicat personal lui Kennedy, sustinând ca sovieticii nu vor amplasa niciodata rachete ofensive in Cuba.
Nu blocada, ci „carantina”
Imediat ce s-au confirmat informatiile legate de amplasamentul rachetelor sovietice in Cuba, presedintele Kennedy a convocat Consiliul National de Securitate, in urma sedintei care a avut loc stabilindu-se trei solutii de actiune: un sir de lovituri aeriene „chirurgicale”, pentru distrugerea platformelor nucleare sovietice, o invazie terestra in forta si blocada totala impusa insulei.
In cele din urma, Statul Major General al armatei americane a adoptat varianta invaziei generale, având convingerea ca sovieticii nu vor putea face nimic pentru a impiedica aceasta actiune. Singurul care s-a opus a fost presedintele Kennedy. Acesta se temea ca, daca rusii nu vor interveni in Cuba, cu siguranta o vor face in Germania, ocupând Berlinul Occidental. McNamara s-a pronuntat pentru blocada, argumentând ca aceasta solutie nu va stirbi prestigiul americanilor si va pune presiune pe rusi, fortându-i sa-si retraga rachetele nucleare.
Totusi, din ratiuni de drept international, s-a hotarât sa se instituie nu o blocada, ci o „carantina”. In noaptea de 17 spre 18 octombrie, Kennedy s-a intâlnit cu ministrul de externe sovietic, Andrei Gromiko, care a dat din nou asigurari ca in Cuba nu exista arme nucleare sovietice ci doar armament conventional iar presedintele american a dat de inteles ca accepta justificarile, desi in acel moment avea informatii certe ca sovieticii amplasasera deja in insula jumatate din arsenalul lor nuclear, adica 60 de rachete nucleare.
Dupa ce a primit ultimele rapoarte din partea pilotilor de pe avioanele U-2, prin care se anunta descoperirea de bombardiere rusesti in Cuba, si estimarile expertilor Pentagonului, ce preconizau circa 20.000 de victime civile, in cazul unui atac aerian american, Kennedy a luat decizia finala: impunerea unei blocade navale asupra Cubei, pentru a-i impiedica pe sovietici sa livreze aliatilor sai alte arme nucleare.
Totul e bine când se termina cu bine
A doua zi, 180 de vase de razboi ale US Navy au fost pregatite sa intre in actiune si aproape tot personalul bazei americane Guantanamo, din Cuba, a fost evacuat, decretându-se in acelasi timp instaurarea alertei de gradul III la toate bazele militare americane de pe glob. Lumea astepta cu rasuflarea taiata deznodamântul inclestarii dintre cei doi titani.
Tensiunea a sporit atunci când Hrusciov a declarat blocada ilegala iar un inalt responsabil militar sovietic, generalul Vladimir Dubovik a sugerat ca soldatii din subordinea sa vor ignora actiunea americanilor. Sovieticii au dat de inteles ca vor studia propunerea de retragere a rachetelor nucleare, daca si americanii le vor indeparta pe cele din Turcia. Hrusciov, printr-o telegrama directa adresata Casei Albe, avertiza ca URSS considera blocada „un act de agresiune” si isi rezerva dreptul de a actiona cu aceeasi moneda.
In noaptea aceea, Statul Major General al americanilor a instituit alerta de gradul II. Un astfel de nivel, anuntând iminenta unui conflict armat, nu mai fusese declansat niciodata, de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Dar, când omenirea intreaga astepta ca liderii celor doua superputeri sa apese butonul atomic, aruncând planeta in haos, criza s-a atenuat brusc, in urma unui nou mesaj rusesc primit la Departamentul de Stat.
Era scris de insusi Hrusciov si dadea o solutie crizei: „voi renuntati la invazia Cubei si va retrageti rachetele din Turcia, noi ne retragem armele de pe insula”. Dupa multe discutii cu responsabilii politici americani, ca si cu alti oficiali din cadrul NATO, presedintele Kennedy a acceptat propunerea sovietica. Criza se incheiase, dar ambii protagonisti vor avea de suferit din cauza atitudinii lor „impaciuitoare”: Kennedy va fi asasinat, peste doar un an, in conditiile in care o mare parte a militarilor americani se simtisera „tradati” de decizia lui, iar Hrusciov va fi rasturnat de la putere de catre Brejnev, care de asemenea ii reprosa „defetismul” in fata americanilor. Dar lumea respira usurata, la gândul ca valizele nucleare ramasesera zavorâte..