Razboiul Rece

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/foto-vezi-cum-aratau-buncarele-nucleare-ale-marii-britanii-din-timpul-razboiului-rece-251827.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/andreea-lupsor/articol/un-pas-razboi-nuclear-berlin-i-cuba

În timpul Războiului Rece, Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au
confruntat indirect pe mai multe fronturi, printre care Coreea și
Vietnam, dar niciodată direct. Au existat însă două momente extrem de
tensionate între cele două superputeri: crizele Berlinului, din
1948-1949 și 1961, și criza rachetelor din Cuba, punct culminant al
Războiului Rece, când timp de două săptămâni lumea s-a aflat în pragul
unui război nuclear.

Statutul Berlinului a fost o problemă pentru aliați încă de la
conferințele de la Yalta și Postdam din 1945, când Cei Trei (Marea
Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică) s-au pus de acord asupra
împărțirii Germaniei învinse în patru zone de ocupație (a fost inclusă
și Franța). De asemenea, acest acord se aplica și Berlinului, deși el
se afla la circa 170 de kilometr în interiorul zonei sovietice;
capitala Germaniei a fost împărțită în 4 sectoare, fiecare guvernat de
un comandament militar al puterilor victorioase. Au apărut însă
neînțelegeri între Aliați privind viitorul Germaniei în general și al
Berlinului în particular. În loc să trateze Germania ca o singură
entitate economică, așa cum s-a decis la Postdam, Uniunea Sovietică a
administrat zona ce-i revenea ca și cum ar fi fost o unitate
independentă și s-a opus propunerilor occidentale pentru reunificarea
Germaniei.

Statutul incert al Berlinului

Aceste neînțelegeri au dus la prima dintre crizele Berlinului, când –
în martie 1948 – Uniunea Sovietică a anunțat adoptarea unor măsuri ce
urmăreau îngrădirea accesului către Berlinul de Vest, măsuri ce au
culminat cu suspendarea completă a traficului feroviar de călători și
a transporturilor de mărfuri, la 24 iunie. Aparent, blocada venea ca
răspuns la planurile de uniune monetară din noul sector occidental
(format din unirea celor trei sectoare, englez, american și francez).

Scopul intrinsec al inițiativei sovietice a fost însă testarea
angajamentului american față de Berlinul de Vest. Președintele Truman
a răspuns prin aplicarea de contra-sancțiuni față de Germania de Est
și inițierea unei operațiuni masive de aprovizionare a Berlinului de
Vest pe cale aeriană. Următoarele luni au cunoscut o serie de
negocieri diplomatice eșuate, iar în cele din urmă contrablocada
occidentală și imposibilitatea de a opri aprovizionarea Berlinului de
Vest pe calea aerului au făcut ca liderii sovietici să-și regândească
strategia, astfel încât în mai 1949, după mai multe întâlniri secrete
ce au avut loc la ONU, cele două superputeri au hotărât anularea
restricțiior reciproce.

Cu toate acestea, Berlinul a rămas o problemă constantă a relațiilor
dintre americani și sovietici, iar următorii zece ani au cunoscut o
crescândă izolare între sectorul occidental și cel estic. Apoi, în
1958, Hrușciov a precipitat cea de-a doua criză a Berlinului când a
cerut negocierea unui tratat oficial de pace cu Germania prin care să
fie legitimată divizarea permanentă a acesteia; de asemenea, Berlinul
de Vest trebuia transformat într-un ”oraș liber demilitarizat”. Mai
mult decât atât, el a insistat ca această schimbare să aibă loc în
șase luni, altfel Uniunea Sovietică va fi obligată să caute o soluție
pe cont propriu.

Președintele Eisenhower a respins cererile sovietice pe motiv că
Statele Unite nu recunoșteau regimul din Germania de Est, fiind astfel
imposibilă încheierea unui acord separat cu acesta. Astfel, rutele
Aliate și accesul către Berlin rămâneau a fi administrate prin
acordurile încheiate la sfârșitul războiului. În mai 1959, cele două
părți s-au întâlnit la Geneva pentru a negocia o soluție de compromis.
S-a ajuns însă la un impas, căci sovieticii au insistat ca problema
berlineză să se rezolve în următoarele 18 luni. Se pare că liderii de
la Kremlin sperau deja că succesorul lui Eisenhower va fi un
președinte lipsit de experiență cu care să poată negocia în termenii
dictați de ei.

Hrușciov promite ”îndepărtarea acestei așchii din inima Europei”

Hrușciov a încercat să-și clădească un prestigiu personal promițând
”îndepărtarea acestei așchii din inima Europei”. Astfel, el s-a
folosit de prima întâlnire cu proaspăt alesul J.F.Kennedy din iunie
1961, la summit-ul de la Viena, pentru a-și reafirma poziția asupra
problemei Berlinului. A doua zi, liderul sovietic i-a spus lui Kennedy
că era nevoie de un sfârșit oficial al celui de-al doilea război
mondial, și că ar trebui recunoscută și acceptată existența a două
Germanii separate. Dacă Aliații nu ar fi de acord cu această soluție,
atunci Uniunea Sovietică ar acționa unilateral și ar semna un tratat
de pace cu Germania de Est. Asta ar însemna sfârșitul stării de război
care exista încă pe hârtie, în lipsa unui tratat de pace, anulând
astfel angajamentele ce decurgeau din termenii capitulării germane,
inclusiv dreptul de ocupație, accesul la Berlinul de Vest și folosirea
coridoarelor din interiorul Germaniei de Est. Kennedy a răspuns că
Berlinul era o chestiune de maximă importanță pentru Statele Unite,
chiar o problemă de securitate națională. Pierderea dreptului de acces
către sectorul occidental din Berlin ar submina credibilitatea
angajamentelor luate de americani în alte părți ale globului și ar
pune capăt oricăror speranțe la reunificarea Germaniei.

Tonul discuțiilor de la Viena s-a schimbat pe măsură ce atitudinile
celor două părți s-au înăsprit. Berlinul s-a transformat într-un test
al balanței puterilor, dar și într-o bătălie a voințelor între Kennedy
și Hrușciov. Conferința s-a terminat fără niciun rezultat și într-o
atmosferă nefavorabilă: Hrușciov și-a repetat poziția conform căreia
orice încălcare a suveranității Germaniei de Est va trezi reacția
sovietică, iar Kennedy a reafirmat că Statele Unite nu vor renunța la
dreptul de acces către Berlin, remarcând la final că ”Va fi o iarnă
rece.”

Zidul Berlinului

S-a dovedit însă că acea vară a fost să fie cel mai fierbinte moment
din toată saga Berlinului. Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a emis un
aide-mémoire conținând un ultimatum prin care Statele Unite ale
Americii trebuiau să accepte cererile sovietice. În cazul în care
americanii nu se conformau pretențiilor sovietice, URSS avea să
acționeze până la sfârșitul anului. Punctul culminant a fost ziua de
13 august când, spre completa surprindere a liderilor occidentali,
est-germanii au început construirea a ceea ce avea să devină unul din
cele mai puternice simboluri ale Războiului Rece – Zidul Berlinului.
La acel moment, motivele pentru ridicarea acestei baeriere erau
neclare. Estul avea demult o problemă cu valul de refugiați care
treceau dintr-o parte într-alta a orașului pentru a putea ajunge în
Germania de Vest, dar rapiditatea și discreția cu care zidul a fost
ridicat, practic dintr-o dată, au uimit Washingtonul. La nivel
personal, Zidul reprezenta separarea a mii de familii și prieteni care
s-au trezit brusc de-o parte sau de alta a zidului, în partea ”liberă”
a orașului sau în cea sovietică. La nivel diplomatic, Zidul a fost
dovada concretă a faptului că Uniunea Sovietică intenționa izolarea
Germaniei de Est de Occident odată pentru totdeauna.

Încă din luna iunie, ambele părți au intensificat pregătirile
militare, iar Kennedy a autorizat imediat trimiterea a 150.000 de
soldați în Berlinul de Vest. În plus, i-a trimis pe vicepreședintele
Lyndon Johnson și pe generalul Lucius Clay la Berlin pentru a le arăta
berlinezilor poziția hotărâtă adoptată de SUA și pentru a-i asigura că
nu-i vor abandona. Urmtătoarele luni au fost extrem de tensionate; la
un moment dat, s-a ajuns chiar la o întâlnire față în față a
tancurilor americane sovietice într-un joc periculos a politicii de
tip brinkmanship (politică pe marginea prăpastiei). Potrivit mărturiei
consilierilor apropiați ai președintelui, Kennedy se întreba când avea
să vină ”momentul adevărului”, dar catastrofa finală de care se temea
acesta nu s-a materializat niciodată. Deadline-ul din decembrie pentru
decizia americană a trecut fără ca Uniunea Sovietică să semneze un
tratat cu Germania de Est și fără ca accesul occidentalilor către
Berlinul de Vest să fie blocat. Sentimentul de criză s-a diminuat
treptat, lăsând cele două superputeri într-o stare de nesiguranță cu
privire la intențiile celuilalt.

Sfârșitul unei crize, începutul alteia: Cuba

Pe parcursul lui 1961 și primele luni ale lui 1962, Berlinul a rămas
principalul subiect de corespondență dintre Hrușciov și Kennedy,
Uniunea Sovietică întrebând constant care sunt intențiile
americanilor. Însă în luna octombrie a izbucnit o criză încă și mai
gravă decât cea berlineză, criză care a adus cele două puteri în
pragul unei confruntări nucleare.

Cuba a fost constant o problemă deosebit de supărătoare pentru Statele
Unite începând cu 1959, când a fost instalat la Havana regimul
comunist al lui Fidel Castro. În plus, americanii suferiseră deja o
umilință semnificativă prin eșecul tentativei de răsturnare a lui
Castro (invazia eșuată din aprilie 1961). Ulterior, Kennedy a
autorizat un program de acțiuni secrete pentru destabilizarea
regimului, inclusiv diverse scheme pentru asasinarea lui Castro. Nu e,
deci, surprinzător că liderul cubanez avea motive să se teamă de o
nouă invazie pusă în scenă de americani, și că a căutat, în mod
natural, ajutor din partea Uniunii Sovietice pentru contracararea
intențiilor americane.

Hrușciov avea și el propriile probleme. Nu numai că nu reușise să-i
facă pe americani să se retragă din Berlin, dar rapoartele de
informații din 1961 și 1962 îi convinseseră în cele din urmă pe
liderii americani că temuta disproporție nucleară era de fapt o
iluzie: capabilitățile nucleare sovietice, crezute a fi superioare,
erau de fapt cu mult inferioare celor americane. În plus, Hrușciov era
neliniștit știind că americanii pot înconjura Uniunea Sovietică cu
baze militare americane și că aceștia au plasat rachete în Turcia
(devenite funcționale în primăvara lui 1962), chiar în apropierea
granițelor țării. În primăvara-vara lui 1962, Kremlinul a decis că cea
mai bună soluție pentru a compensa superioritatea nucleară americană,
pentru a pune presiuni asupra SUA privind chestiunea Berlinului și
pentru sprijinirea Cubei era transportul imediat al unor rachete
sovietice de distanță medie către Cuba. Ordinele oficiale au fost
emise de Ministerul Apărării la 10 iunie, 1962.

Greșeala americanilor

La sfârșitul lui august, două avioane americane de recunoaștere au
detectat în Cuba construirea de situri pentru rachete. Cu toate
acestea, îngrijorată din cauza deteriorării situației din Europa și
Asia de Sud-Est, administrația americană a presupus în mod eronat că
scopul acestor baze militare era întârirea apărării cubaneze.
Misiunile de recunoaștere s-au înmulțit în luna septembrie, dar nu au
apărut dovezi noi care să-l convingă pe Kennedy că aceste baze nu erau
altfel decât defensive. Eroarea de judecată a fost și consecința
faptului că URSS (spre deosebire de Statele Unite) nu căutaseră până
atunci staționarea de rachete în afara propriilor granițe, iar
semnalele din partea sovieticilor aveau ca scop încurajarea acestei
viziuni, că Uniunea Sovietică nici nu are intenția de a face așa ceva.
Pe 11 septembrie, o agenție de știri sovietică anunța că ”Nu e nevoie
ca Uniunea Sovietică să-și mute armele pentru respingerea
agresiunii... în nicio altă țară, spre exemplu Cuba”.

Aceste idei erau susținute și la cel mai înalt nivel diplomatic. Pe 4
septembrie, apoi din nou pe 6 sepetmbrie, ambasadorul sovietic în
America, Anatoli Dobrînin, i-a transmis lui Robert Kennedy, fratele
președintelui, mesaje de la Hrușciov. Sovieticii susțineau că nu au
nicio intenție de a crea probleme Statelor Unite înainte de viitoarele
alegeri pentru Congres (programate pentru luna noiembrie), și nu
doresc să ”complice situația internațională sau să agraveze tensiunea
din relațiile dintre cele două țări”. Deși răspunsul lui Kennedy către
Hrușciov a fost clar – Statele Unite nu aveau să tolereze prezența
rachetelor sovietice în Cuba, e clar că în acel moment, în septembrie,
strategia Kremilinului încă funcționa, iar americanii nu bănuiau
îndrâzneala aventurii nucleare ale lui Hrușciov.

Escaladarea crizei. Kennedy depsre Hrușciov: ”How could he do this to me?!”

Criza a izbucnit pe 15 octombrie, când lui Kennedy i-au fost
prezentate dovezi fotografice ce demonstrau clar că sovieticii
construiau în Cuba ceea ce nu puteau fi decât baze pentru rachete
nucleare, la o distanță de nici 150 de kilometri de Miami. Apropiații
președintelui își amintesc un Kennedy șocat și furios care a izbuncit
spunând ”How could he do this to me?!”. Președintele și-a adunat
consilierii apropiați (15 la număr) și a format un ”Comitet Executiv
al Consiliului Securității Naționale” (ExComm). Acest mic grup a
funcționat ca cel mai restrâns consiliu pe probleme de securitate
națională timp de 13 zile.

Prima sarcină a ExComm-ului era de a decide care erau opțiunile
viabile ale Statelor Unite. Au fost sugerate șase alternative, de la a
nu face nimic până la invazia Cubei. În scurtă vreme însă, strategia
americană a ajuns la două variante: fie o lovitură aeriană precisă
pentru a distruge bazele, fie organizarea unei blocade a insulei.
Opțiunea atacului aerian prezenta însă numeroase probleme, mai ales în
condițiile în care generalii nu puteau garanta 100% precizia atacului.
Dacă bazele puteau fi distruge, nu existau garanții că cele două
bombardiere sovietice staționate în Cuba nu aveau să lanseze un
contraatac asupra teritoriului american. În plus, o operațiune la
scară mică nu putea garanta distrugerea tuturor rachetelor nuclare. În
acest sens, ar fi fost nevoie nu de un singur atac extrem de precis,
ci de unul masiv ce putea duce la moartea a celor 20.000 de sovietici
staționați în Cuba. De fapt, numărul soldaților sovietici din Cuba a
fost subestimat de americani: cele mai recente cercetări sugerează că
acesta ar fi ajuns chiar la 42.000. În mod evident, un asemenea atac
nu ar fi fost tolerat de Moscova. Mai mult decât atât, atacul trebuia
să aibă loc fără niciun fel de avertisment, fapt ce – pentru o țară
care suferise ea însăși un atac surpriză devastator la Pearl Harbor –
era greu de acceptat de cetățenii americani.

Tatonări și ultimatumuri la nivel înalt

În scurtă vreme, opțiunea blocadei a devenit din ce în ce mai
atractivă. Avea să prevină transporturile sovietice către Cuba (de
arme, rachete sau soldați), să semnaleze poziția americană privind
necesitatea eliminării rachetelor din Cuba și, nu în ultimul rând,
avea să pună pe umerii lui Hrușciov povara pasului următor. Kennedy
și-a prezentat intențiile pe 22 octombrie. Președintele a anunțat
public descoperirea prezenței rachetelor sovietice în Cuba, declarând
intenția de a impune ”o strictă carantină a tuturor echipamentelor
militare ofensive trimise către Cuba” ce trebuia să intre în vigoare
începând cu ziua de 24 octombrie. Dacă orice navă sovietică se opunea
ordinelor de a se opri, navele americane aveau dreptul de a trage
asupra lor. De asemenea, Kennedy a amai anunțat că orice rachetă
nucleară lansată din Cuba avea să fie considerată ca fiind un atac din
partea Uniunii Sovietice și a cerut ca aceasta să elimine toate armele
ofensive de pe teritoriul cubanez.



În următoarele zile, zborurile de recunoaștere americane au avut loc
la fiecare două ore, iar navele sovietice ce transportau mai mulți
soldați și materiale militare se apropiau din ce în ce mai mult de
insulă. Pe 25 octombrie, Kennedy a ridicat nivelul stării de alertă la
DEFCON 2, la un pas de război nuclear. Se părea că cele două
superputeri sunt la un pas de confruntare. Pe 26 octombrie însă,
Kennedy a primit o scrisoare de la Hrușciov. Liderul de la Kremlin îi
scria următoarele cuvinte:

”Dacă nu v-ați pierdut autocontrolul și vă dați seama la ce se poate
ajunge, atunci, Domnule Președinte, dumneavoastră și cu mine trebuie
să lăsăm acum capetele funiei cu care ați legat nodul războiului, căci
cu cât tragem mai tare, cu atât nodul va fi mai strâns.”

Ce propunea Hrușciov era o înțelegere prin care Uniunea Sovietică
accepta retragerea rachetelor din Cuba în schimbul garanției americane
că SUA nu vor invada insula. Însă cea mai grea zi a crizei avea să fie
27 octombrie. În timp ce ExComm-ul lucra la un răspuns pentru
Hrușciov, Radio Moscova a transmis public o a doua scrisoare a lui
Hrușciov către Kennedy. Acest mesaj era mult mai dur decât primul: se
spunea că retragerea rachetelor sovietice din Cuba depindea de
retragerea rachetelor americane din Turcia. Hrușciov a ridicat brusc
miza! Problemele ExComm-ului s-au complicat și mai tare când a fost
informat că un avion de recunoaștere american a fost doborât deasupra
Cubei. În tot acest timp, navele sovietice se apropiau din ce în ce
mai mult de linia blocadei, crescând probabilitatea izbucnirii unei
confruntări militare.

De-a lungul zilei, ExComm-ul a căutat o soluție pentru rezolvarea
crizei pe plan politic fără folosirea forței armate. În acea
după-amiază, Robert Kennedy a propus un plan riscant. El a sugerat ca
președintele să ignore cea de-a doua scrisoare și să-l contacteze pe
Dobrînin pentru a-l anunța că Statele Unite acceptă acordul propus de
Hrușciov în prima scrisoare. Acest tip de risc a ajuns să fie cunoscut
drept ”manevra Trollope” după romanele lui Anthony Trollope în care
tinerele sale protagoniste interpretează o strângere de mână ca o
cerere în căsătorie. Kennedy a trimis o scrisoare schițând acceptarea
propunerilor lui Hrușciov, dar a inclus și un avertisment clar că o
continuare a amenințării avea să fie ”un mare risc la adresa păcii
mondiale”. La urma urmei, blocada era doar primul pas, iar opțiunea
atacului aerian era gata de a fi implementată în orice moment.

Răspunsul a venit în ziua următoare. Ca răspuns la pasul riscant al
lui Kennedy, Radio Moscova a transmis o declarație a lui Hrușciov. În
schimb garanțiilor americane privind Cuba, guvernul sovietic ”a dat un
nou ordin pentru demontarea armelor pe care le descrieți ca fiind
ofensive și returnarea lor în Uniunea Sovietică”. Deși demontarea avea
să ia ceva timp și în ciuda problemei americanilor cu guvernul lui
Castro, criza cubaneză a fost dezamorsată.

Consecințele crizelor

Nu trebuie subestimate mizele pentru care se luptau SUA și URSS în
acea perioadă. Atitudinea celor două puteri nucleare era, la acel
moment, extrem de inflexibilă; de la inițierea ostilităților
convenționale până la războiul nuclear nu era decât un pas.

Modul în care liderii americani și sovietici au înfruntat acest
pericol stă la baza conceptului de management eficient al crizelor
internaționale în Războiul Rece. În timpul celor două crize, Kennedy
în mod special a fost confruntat cu decizii foarte greu de luat.
Întorcându-se de la summit-ul de la Viena în iunie 1961, a revizuit
planurile de urgență ale NATO privind Berlinul de Vest. Spre uimirea
sa, aceste planuri presupuneau organizarea de convoaie armate care să
traverseze teritoriul Germaniei de Est pentru eliberarea orașului.
Dacă s-ar fi întâlnit vreo formă de rezistență, planul escalada rapid
la război nuclear. Acest gen de strategii nu-i lăsau practic niciun
spațiu de manvră președintelui. În schimb, el a încercat să
construiască o strategie bazată pe flexibilitate, dar care să fie
totuși hotărâtă, prin extinderea opțiunilor convenționale. Asta
însemna extinderea înrolării, mobilizarea a circa 250.000 de
rezerviști și a Gardei Naționale, mobilizarea a două divizii complete
și a 44 de escadrile navale și aeriene.

Același raționament l-a motivat pe Kennedy în timpul crizei din Cuba.
Invazia insulei a fost repede exclusă și opțiunea atacului aerian pusă
în așteptare în timp ce președintele încerca să găsească o cale de
mijloc: aceasta avea să fie blocada. Ca și în cazul Berlinului,
această opțiune contravenea părerilor specialiștilor militari. Membrii
civili ai ExComm-ului au fost uimiți de faptul că omologii lor
militari nu prea luau în considerare efectele acțiunilor pentru care
militau. În ultima zi a crizei, Președintele remarca: ”O invazie ar fi
o greșeală – o utilizare greșită a puterii noastre. Dar militarii sunt
nebuni.” Pe 28 octombrie, zi în care criza părea că s-a sfârșit,
Generalul Curtis Lemay, comandantul forțelor aeriene, i-a sugerat
președintelui să permită atacul luni, pentru orice eventualitate.

Nevoia de a rezolva aceste conflicte fără utilizarea forței nu trebuie
confundată cu simpla domolire a unui conflict. Decidenții la nivel
înalt trebuiau să-și modereze competitivitatea pentru că escaladarea
necontrolată putea duce la atacuri nucleare asupra teritoriului
țărilor lor. Cu toate acestea, atunci când nu ajungeau la confruntări
precum Berlin sau Cuba, liderii de la Washington și de la Kremlin nu
se opuneau angajării în războaie convenționale, precum cel din
Vietnam.

A lăsa impresia că renunți sau dai înapoi în fața adversarului era
ceva intolerabil și problematic. Una din ironziile crizei cubaneze
este că președintele Kennedy dăduse încă din august 1962 ordinul
pentru retragerea rachetelor din Turcia, dar acesta nu fusese
îndeplinit. El a fost astfel extrem de șocat când a realizat, pe 27
octombrie, că cineva nu îndeplinise ordinul privind rachetele și că
acum acestea deveniseră o componentă-cheie într-un joc diplomatic ce
se putea sfârși tragic. Și, în plus, nu putea accepta acum retragerea
acestor rachete de pe teritoriul Turciei, căci ar fi părut că cedează
în fața șantajului sovietic!

Berlin și Cuba au demonstrat liderilor americani și sovietici că
strategia descurajării nucleare trebuia regândită. Strategia cunoscută
ca și MAD – Mutually Assured Destruction –era evident inutilă atunci
când superputerile se confruntau direct. O consecință imediată a
evenimentelor din 1961-1962 a fost reevaluarea modului de utilizare a
acetor arme și creșterea interesului față de dezvoltarea unei
strategii de reacție flexibile.

Cea mai importantă învățătură de pe urma acestor crize a fost
conștientizarea faptului că această competiție sovieto-americană
trebuie controlată. O lecție șocantă a fost că, în era
telecomunicațiilor, a rachetelor intercontinentale și a explorării
spațiului, nu exista un mijloc direct de comunicare între Washington
și Moscova. Hrușciov a trebuit să recurgă la Radio Moscova pentru
transmiterea unui mesaj către Kennedy, iar comunicarea diplomatică
presupunea încă înmânarea mesajelor scrise către ambasadorii ce jucau
rolul de intermediari. Astfel, după criza rachetelor, a fost instalată
o linie directă între Washington și Msocova.

Alți pași au fost făcuți ulterior: experiența crizelor, când lumea a
fost la un pas de război nuclear, a dus la regândirea diplomației
dintre cele două superputeri, iar la sfârșitul anilor '60 și începutul
anilor '70 s-au semnat mai multe tratate pentru limitarea competiției
nucleare. Criza Berlinului și criza rachetelor din Cuba au atras și
recunoașterea tacită a faptului că fiecare superputere avea propria
sferă de influență. Până la sfârșitul războiului rece, Uniunii
Sovietice i s-a lăsat în mare parte mână liberă în Europa de Est, iar
Berlinul de Vest a rămas o enclavă occidentală și Europa de Vest a
fost acceptată ca fiind parte a sistemului de securitate atlantic.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-se-invata-istoria-rdg
Istoria nu este niciodatã purã. Dimpotrivã, cãci într-un stat precum
DDR (Deutsche Demokratische Republik) conducerea este cea care decide
ce este de cercetat şi învãţat. O altã imagine asupra istoriei decât
cea propovãduitã de SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands)
nu era permisã. Istoricii DDR se supuneau principiilor învãţãturii
marxist-leniniste, care pleacã de la ideea cã forma de organizare
economicã din cadrul unei societãţi urmeazã un curs prestabilit. DDR
era deja cu un pas înaintea Republicii Federale Germane, mulţumitã
rolului conducãtor al clasei muncitoare şi al depãşirii
capitalismului.

Mitul fondator

Pentru a se raporta la sine, DDR are nevoie neapãrat de un mit de
origine. Cum trecutul şi vestul erau un fel de entitãţi negative,
prezentul capãtã o semnificaţie aparte în sistemul de reprezentare a
istoriei. Conform teoriei istorice a DDR-ului, fascismul şi
capitalismul împart un destin comun. Ambele erau fie depãşite, fie
încã de depãşit. Astfel se creeazã premisele pentru un sentiment de
identitate prin diferenţã faţã de nişte ceilalţi care nu împãrtãşesc
crezul socialist. Aceastã imagine oficialã a istoriei s-a putut
exprima în mod special în contextul mişcãrii de rezistenţa din timpul
celui de-al Treilea Reich. S-a insistat mult asupra presupusului rol
conducãtor al KPD-ului (Kommunistische Partei Deutschlands) în lupta
împotriva naţional-socialismului. Rezistenţa comunistã era în
prim-plan, alte forme de opoziţie precum cele motivate religios, cele
social-democrate sau burgheze rãmâneau în umbrã. Doar comuniştii aveau
puterea de a-i învinge pe nazişti, asta furniza legitimitatea statului
german antifascist. Prin propagandã continuã şi jocul de putere DDR se
eschiveazã de la responsabilitatea pnetru evenimentele petrecute între
1933 şi 1945.

Abordarea trecutului nazist

Şi condamnarea crimelor naţional-socialiştilor a beneficiat de o cale
proprie în DDR, contribuind şi la posibilitatea de a anihila în faşã
orice opoziţie. Atât în lagãrele sovietice, cât şi în închisorile din
DDR nu erau încarceraţi în niciun caz doar foşti nazişti, supuşi unor
pedepse dure, ci şi politicieni cãzuţi în dizgraţie, acuzaţi însã tot
de fapte naţional-socialiste. Aşa-numitele procese de la Waldheim
desfãşurate în 1950 împotriva a mai mult de 3000 de fãptaşi mai mult
sau mai puţin autentici aveau un ţel bine definit: sã înfãţişeze modul
de tratatare a problemei nazismului de cãtre DDR, un mod tranşant
menit sã arate determinarea DDR-ului în comparaţie cu statul de
alãturi, care nu se confrunta la fel de activ cu trecutul. Într-adevãr
procesele politice de la Waldheim din 1950 marcheazã începutul unei
practici dezagreabile a SED-ului, şi anume urmãrirea politicã a
persoanelor nedorite cu ajutorul unei justiţii spuse controlului
statal.

De la mijlocul anilor 60 responsabilitatea urmãririi celor suspecţi de
crime naţional-socialiste revenea exclusiv Ministerului pentru
Siguranţa Statului (Ministerium für Staatssicherheit) şi era vorba şi
aici tot de conturarea unei imagini a unui luptãtor antifascist,
corect şi drept, care are în vedere interesele clasei şi combate
duşmanii socialismului care ar proteja cetãţenii. Orice mijloc pentru
protejarea clasei devenea just: astfel era perfect normal sã se
ascundã dovezi, sã se acopere unele persoane inculpate, sã se
recomande muncitori necalificaţi.

Memoria politicã

Lagãrul naţional-socialist de la Buchenwald existã din 1937. Pânã la
sfârşitul rãzboiului au fost închişi acolo în jur de un sfert de un
milion de oameni şi supuşi unor tratamente inumane. Printre aceştia
evrei, opozanţi, prizonieri de rãzboi. Mai bine de 50.000 de oameni nu
au supravieţuit. În aprilie 1945 captivii rãmaşi în viatã au putut fi
eliberaţi graţie intervenţiei armatei americane, care predã apoi
lagãrul armatei roşii.

Din 1958 este monument şi loc memorial al DDR-ului. La început a fost
vorba despre un plan elaborat de Uniunea celor persecutaţi de regimul
nazist pentru aranjarea unui muzeu impunãtor, dar SED are altã idee.
Politbiroul înainteazã o schiţã care cuprinde şi alte elemente, cum ar
fi ridicarea unei case memoriale Ernst Thälmann, reprezentanul KPD
care a fost ucis la scurtã vreme dupã ce a ajuns la Buchenwald. Gestul
are o semnificaţie deosebita, pentru cã se referã la aproprierea
locaţiei pentru a legitima propriul sistem, întrucât din toatã istoria
lagãrului nu mai rãmâne decât moştenirea luptãtorilor împotriva
fascismului. Alte victime precum evreii, Sinti, Roma sau homosexualii
nu intrã la capitolul comemorare. Nici vremea în care lagãrul serveşte
drept loc de concentrare special al forţelor sovietice, între 1945 şi
1950, când mor în jur de 7000 de captivi, nu mai are importanţã.

Interpretarea personalitãţilor istorice

La un moment dat Spiegel critica faptul cã Thomas Müntzer a ajuns un
strãmoş comunist al lui Walther Ulbricht. O revistã de film din
Occident scria cã Müntzer a devenit un vizionar, un promotor al noii
ordini mondiale, care eşueazã doar din cauza împotrivirii nobilimii.
Filmul despre el este în ceea ce priveşte interpretarea istoriei
deosebit de superficial şi tendenţios, şi ca scenariu este destul de
lipsit de substanţã din cauza sufocãrii cu scenele prezentând
revoltele maselor. Pelicula DDR ”Thomas Müntzer – Ein Film Deutscher
Geschichte” din 1956 a primit critici extrem de nefavorabile din
partea occidentalilor. Istoria a fost brutal falsificatã, rolul lui
Martin Luther şi al predicilor sale în declanşarea unui rãzboi
ţãrãnesc minimalizat. Evident în spiritul clasei muncitoare şi al
statului socialist, Thomas Müntzer este comunist avant-la-lettre. Şi
în 1967 când se produce ”Credo:Martin Luther – Wittenberg 1517”, deşi
se aflã ceva mai mult despre personaj, tot Thomas Müntzer rãmâne
punctul forte, ca întruchipare a trãsãturilor socialismului. Nici nu
poate intra în discuţie o perspectivã creştinã asupra evenimentelor
din epoca sa. Dacã iniţial Martin Luther e undeva de cealaltã parte a
baricadei, viziunea asupra sa se schimbã odatã cu Honecker, care îl
integreazã şi pe el în ţesãtura istoricã a comunismului, chiar dacã
Engels nu avea o pãrere bunã despre reformator. În anul 1983,
”Lutherjahr”, reformatorul intrã complet în rândul luptãtorilor pentru
virtuţile socialiste.

Moştenirea războiului din Vietnam: 100.000 de morţi de la încheierea războiului

SUA au dezmembrat ultima dintre cele mai puternice bombe atomice din timpul Războiului Rece

Nazistul care spiona pentru RFG

http://www.adevarul.ro/international/.html

Serviciile secrete germane au angajat un criminal nazist pentru operaţiuni de spionaj în Siria, la începutul anilor '60.

Franz Rademacher a fost angajat de serviciile secrete germane (BND) pentru a spiona în Siria, potrivit unor înregistrări ale CIA consultate de „Der Spiegel". Fost oficial în cadrul Ministerului de Externe în perioada nazistă, Rademacher a fost judecat pentru implicarea sa în exterminarea evreilor şi a fost condamnat, în 1952, la trei ani şi cinci luni de închisoare. A fost eliberat însă până la apel, considerându-se că nu există pericolul să părăsească ţara. Dar Rademacher a profitat de ocazie şi a fugit în Franţa şi mai departe în Siria.


În acea perioadă, BND îşi extindea reţeaua de agenţi în lumea arabă şi e posibil să fi apelat la serviciile fugarului. Un raport al CIA arată că serviciile secrete germane s-au interesat de Franz Rademacher cu mult înainte de posibila lui angajare, în 1962.

Războiul algerian

Războiul algerian era în plină desfăşurare şi mulţi nazişti împărtăşeau cu liderii revoluţionari algerieni ura pentru Occident şi pentru Israel. Rademacher a livrat arme insurgenţilor, alături de alţi nazişti, care este posibil să fi lucrat şi ei pentru BND, conform înregistrărilor CIA. Într-un document al CIA datat 21 mai 1962 se arată că Rademacher a fost pus pe statul de plată al BND. Hans Rechenberg era un alt fost nazist recrutat de serviciile germane pentru contactele foarte bune pe care le avea în Algeria.

Rademacher, care avea remuşcări şi se temea de Mossad, ar fi dorit să se predea dar şeful său din BND i-a explicat că acest lucru n-ar fi în interesul agenţiei. În iulie 1963, a fost arestat de sirieni. S-a vehiculat că Shin Bet a oferit sirienilor informaţii compromiţătoare despre Rademacher, în pofida relaţiilor proaste dintre Siria şi Israel. Extrădat în Germania, nazistul a murit în 1973 înainte de încheierea procesului.

Călătoria la Belgrad

Franz Rademacher a contribuit la crearea Planului Madagascar, care propunea deportarea a circa patru milioane de evrei în insula africană. După respingerea acestui plan, Rademacher a plecat la Belgrad după ce un oficial al Ministerului sârb de Externe i-a cerut sfatul pentru deportarea evreilor din Belgrad. Nazistul s-a dus la faţa locului pentru a studia problema. La întoarcere şi-a decontat călătoria şi a scris la motivul deplasării: lichidarea evreilor din Belgrad.

CACIALMAUA GENERALULUI CHARLES DE GAULLE
Dorim,cu această ocazie,să înlăturăm un mit care se păstrează şi în zilele noastre : politica generalului Charles de Gaulle în acest domeniu a fost una din cele mai mari cacialmale ale secolului XX din partea unui şef de stat.
Deşi nu se recunoaşte,primul stat care deţinea tehnologia fabricării bombei atomice după Statele Unite şi Uniunea Sovietică era Israelul,ceea ce-i conferea statutul de putere regională.Constituia aliatul ideal pentru Washington în vederea înarmării Franţei,pentru ca aceasta să poată „apăra” Germania de Vest de invazia sovietică.În anii ’50,Casa Albă a cuplat programele nucleare israeliene cu cele franceze : Israelul oferea suportul ştiinţific şi tehnologic,finanţarea fiind asigurată graţie Planului Marshall.
Istoria consemnează că Franţa a furnizat Israelului bomba atomică,o altă amnezie a ei.Faptele au fost taman pe dos : Israelul este cel care a furnizat bomba Franţei…

ENERGIA NUCLEARĂ…PENTRU SCOPURI PAŞNICE
A venit rândul ţărilor bogate în resurse petroliere să intre în competiţie.Este cazul să specificăm că înarmarea acestor ţări cu bomba atomică a fost disimulat sub haina folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice.S-a aplicat principiul că „minciuna valorează uneori mai mult decât o mare bătălie”.Aceste ţări – Irak,Egipt,Arabia Saudită,Iran etc. au fost dotate cu instalaţii nucleare pentru producerea electricităţii,ceea ce era o mică minciună nevinovată.Toată perfidia consta în următoarele : liderii ţărilor exportatoare de petrol nu au precizat niciodată că instalaţiile nucleare puteau,la fel de bine,să intre în categoria furnizorilor cu utilizere militară. Deoarece aproape toate tehnologiile utilizate în industria nucleară pot servi atât în scopuri paşnice (civile),cât şi militare.Acest lucru era foarte bine cunoscut şi de ţările care exportau această tehnologie.Vom oferi un singur exemplu în acest sens : India a fost echipată cu reactoare nucleare furnizate de Canada şi beneficiind de ajutorul fizicienilor francezi.
În 1955,Canada a semnat un acord cu Statele Unite prin care renunţa la bomba atomică,dar a devenit principalul exportator de tehnologie atomică şi pregătirea specialiştilor din alte ţări, bineînţeles cu acordul Casei Albe.În 1974,când India a experimentat prima bombă atomică, a fost dezvăluită implicarea Canadei în nuclearizarea acestei ţări.
Americanii au încheiat acorduri de licenţă cu Franţa,Germania de Vest şi Canada,care le garantau un control absolut asupra exporturilor de tehnologie nucleară : nimeni nu putea face vreo vânzare în altă ţară fără consimţământul Casei Albe.Deşi societăţile vest-germane DEG, KWU sau Siemens,au construit reactoare nucleare în mai multe ţări,toate purtau marca companiilor americane General Electric sau Westinghouse.De ochii opiniei publice internaţionale între acestea şi colosul francez Framatone era o concurenţă acerbă,însă toate exportau numai sub autoritatea Washingtonului,acesta conservându-şi monopolul asupra comerţului nuclear într-o manieră prea puţin bătătoare la ochi şi necunoscută opiniei publice.”Folosind în mod frecvent această strategemă,americanii au subcontractat diseminarea nucleară câtorva aliaţi – cu Franţa în frunte -,care au angajat în locul lor cooperări nucleare decise de Washington pentru a continua îndiguirea comunismului.Când o cooperare devenea prea bătătoare la ochi,intra în joc altă ţară.Întrucât o operaţiune mai mică era mai puţin vizibilă ca una de amploare,metoda urmată a constat în repartizarea vânzărilor de echipamente nucleare între diferiţi furnizori.Multiplicarea intervenţiilor îngreuna depistarea urmelor,iar descoperirea eventuală a unei simple furnizări nu antrena dezvăluirea programului nuclear al ţării cumpărătoare”.
Lupta împotriva proliferării armelor nucleare era o ipocrizie din partea Statelor Unite. Iată un exemplu elocvent în acest sens.Când premierul Ciu-En-Lai s-a interesat de ajutorul pe care americanii l-ar putea acorda programului nuclear al Chinei,Henrry Kissinger i-a răspuns: „Aveţi acordul nostru.Aşa cum am făcut în mai multe rânduri,îi vom folosi pe francezi.Vom emite proteste,dar,bineînţeles,nu trebuie să ţineţi seama de ele”.Fără comentarii !..

PE POST DE BAU-BAU
Pe parcursul Războiului Rece,când o ţară îşi testa prima bombă atomică şi intra automat în „clubul atomiştilor”,organismele internaţionale pretindeau că această armă a fost produsă prin deturnarea tehnologiei civile,operată de ţara respectivă fără ştirea Statelor Unite.Astfel, preşedinţi americani şi administraţiile lor treceau drept simpli inocenţi în ochii opiniei publice internaţionale,iar „protestele” lor erau o perdea de fum în spatele cărora se ascundea duplicitatea lor.Este drept,că la aceasta contribuia din plin şi mass-media aflată sub controlul repre- zentanţilor Ocultei Mondiale.Potrivit unui studiu recent al Organizaţiei Naţiunilor Unite,în prezent 44 de ţări dispun de capacităţi tehnice pentru producerea armei atomice,lucru scos în evidenţă şi de revista Le Monde.
În acest context,fiecare se poate întreba care este rolul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Nucleară,al cărui rol este de a controla instalaţiile nucleare ale celor 118 state mem-bre pentru a garanta folosirea paşnică a energiei nucleare.Foarte mulţi specialişti în domeniu apreciază că această agenţie a fost creată pe post de „bau-bau”.Toate inspecţiile pe care le efectuează sunt anunţate din timp şi nu are dreptul să verifice dacă o ţară nu dispune de instalaţii clandestine.În plus,nu are nici atribuţiuni,dar nici puterea de a sancţiona un stat contravenient.
Exemplul cel mai elocvent care vine în sprijinul celor prezentate mai sus este cazul Iranului.Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a dorit să facă din Iran a cincia putere militară a lumii.La început a oferit occidentalilor contracte deosebit de avantajoase pentru exploatarea şi cumpărarea de petrol.Franţa şi Germania de Vest s-au avântat imediat furnizând Teheranului patru centrale nucleare,după care Iranul se alătură consorţiului Eurodif care produce uraniu îmbogăţit.Au fost încheiata contracte ferme care stipulat că îi revenea a zecea parte din producţia acestui consorţiu.Iranul era considerat un aliat de nădejde împotriva Moscovei.După alungarea şahului,Iranul întoarce spatele Washingtonului,situaţia în care acesta trece la dotarea Irakului cu tehnologie nucleară pentru a fi folosită în scopuri paşnice,la înarmarea ei cu arma biologică şi declanşarea războiului împotriva Iranului.Promisiunile făcute şahului nu mai sunt respectate,în special în ceea ce priveşte intrarea în posesia cantităţii de uraniu îmbogăţit de la consorţiul Eurodif.Urmează o serie de atentate teroriste declanşate de Iran împotriva occidentalilor,până spre sfârşitul anilor ’90,de fapt un şantaj terorist pentru a-i determina pe occidentali,în special Statele Unite şi Franţa să-şi respecte promisiunile făcute şahului.Urmează „afacerea Irangate”,prezentată pe larg în celelalte lucrări.Ajuns preşedinte al Statelor Unite,Ronald Reagan a răspuns favorabil cererilor Iranului,încredinţând Chinei continuarea cooperării nucleare cu această ţară,în conlucrare cu Japonia.În tot acest timp,Germania de Vest,care construise centrala nucleară de la Busher,continua,în paralel,cooperarea cu Iranul.
Dar,mass-media scrisă americană a dezvăluit că China a furnizat tehnologie nucleară Iranului şi Pakistanului,lucru ce a determinat Casa Albă să-şi schimbe strategia.Exportul american în Iran a început să se facă prin intermediul unei societăţi argentiniene la care vest-germanii deţineau 25% din capital.Să facem o scurtă recapitulaţie,pe care vă rugăm să o urmăriţi cu atanţie : în primăvara anului 1987,Argentina stabileşte o cooperare nucleară cu Iranul,dar era le-gată,în acelaşi timp,de China,cu care semnase de asemenea un contract de cooperare nucleară. Programul nuclear al Pakistanului era dezvoltat tot de China,Pakistanul semnând tot cu Iranul un acord de cooperare nucleară.Franţa nu stă de o parte : via Beijing semnează un acord de cooperare cu Pakistanul…
Încrengătura acestor relaţii de cooperare era atât de încurcată încât nimeni nu putea învinui pe nimeni.Aceasta era,de fapt,şi scopul,Ronald Reagan reuşise ca,printr-un dublu dispozitiv,să vândă Iranului tehnologii nucleare…

ARMA ATOMICĂ NUMAI PENTRU AMERICANI
Ipocrizia Casei Albe şi a Pentagonului nu cunoaşte limite.După ce a regizat şi condus o adevărată operă de proliferare nucleară în lume,a început să acuze, Irakul că produce arme de distrugere în masă,iar acum Iranul şi Coreea de Nord.Mai mult,doreşte să fie singura care deţine bombele atomice şi cu hidrogen.În acest sens,prezentăm ultima parte a analizei făcută de editorialistul William Pfaff,de la International Herald Tribune :” Cei care apără azi Naţiunile Unite o fac că nu sunt de acord cu o putere de necontrolat a SUA.Atâta vreme cât ONU are o componenţă universală şi este recunoscută în general,în dreptul internaţional,ca
singura structură care poate autoriza în mod legitim violenţa unui stat împotriva altuia,organizaţia reprezintă o problemă pentru guvernul Bush.Acest guvern vrea un nou regim,al coaliţiilor democratice,declarând că formula ar avea legitimitatea de care ONU duce lipsă şi că ar putea funcţiona rapid şi eficient în faţa ameninţărilor la adresa ordinii mondiale…Mai simplu spus,administraţia Bush are în vedere o lume condusă de Statele Unite,sprijinite de tot atâtea state câte vor consimţi să facă acest lucru fără să se amestece de fapt.Intenţia sa declarată este de a menţine un avantaj militar covârşitor şi de a face tot posibilul pentru a
împiedica alte state să achiziţioneze arme nucleare sau de alt tip,iar Administraţia internaţională,acolo unde este posibil,să dezarmeze ţările care au deja arme nucleare.Coreea de Nord este un astfel de candidat la dezarmarea preventivă.Administraţia americană doreşte ca nici un guvern din lume să nu se afle în poziţia de a controla prin instituţii internaţionale, sau prin opoziţie juridică,de aceea ONU trebuie să dispară…”
În ceea ce priveşte tratativele dintre Washington şi Moscova privind „reduceri” ale arsenalelor nucleare de ambele părţi,toate au fost „poveşti” pentru adormirea opiniei publice,praf aruncat în ochii acesteia,una din cele mai mari dezinformări ale secolului XX.Nici una din părţi nu şi-a distrus nici o componentă de bază a arsenalului nuclear.Când opinia publică era „informată” că S.U.A şi U.R.S.S. au dezafectat/distrus un număr de…totul era pentru manipularea opiniei publice internaţionale.În realitate,ele au fost conservate.Rachetele purtătoare de încărcături nucleare au fost mult îmbunătăţite.După ce au fost construite super-rachetele
capabile să transporte simultan până la 15 componente nucleare,ce puteau fi dirijate spre tot atâtea obiective,au fost reduse numărul rachetelor capabile să transporte o singură încărcătură nucleară.Atât !...

JUDECAŢI DUPĂ MĂSURA LOR
Sioniştii în special,evreii în general,îi judecă pe criminalii de război după „măsura lor”.
În cadrul unei adevărate campanii desfăşurată în Austria,Efraim Zuroff,directorul Centrului Simon Wiesenthal din Ierusalim a spus :”Criminalii sunt printre noi ! Majoritatea criminalilor de război scapă nepedepsiţi ! Aceasta e chiar ultima şansă pentru Austria,care nu a condamnat nici un criminal de război nazist în mai bine de 25 de ani : să-i aducă în faţa justiţiei, cât timp se mai poate face încă dreptate !”.Drept urmare,Centrul Simon Wiesenthal din Viena a anunţat că oferă 10.000 de euro pentru informaţii care pot duce ala arestarea celor bănuiţi a fi fost gardieni în lagărele de concentrare,funcţionari ai Gestapoului sau orice „criminal de război”.

În anul 2005,tribunalul din La Spezia (Italia) a condamnat la închisoare pe viaţă zece foşti nazişti germani – în prezent octogenari,trăiesc în Germania – care,în 1944 au participat la masacrarea a circa 560 de persoane,inclusiv copii,femei şi bătrâni,din localitatea toscană Sant-Anna di Stazzema.Am fi curioşi să ştim pe ce criterii au fost „selectaţi” cei zece criminali,având în vedere că la masacrul respectiv au participat circa 300 de militari SS.
Însă,când e vorba de criminali de război de origine iudaică,cu probe de necontestat,brusc pe toţi care strigă „Criminalii de război sunt printre noi !” îi apucă amnezia.Israelul a refuzat de două ori cererea autorităţilor poloneze de a extrăda un evreu de origine poloneză,acuzat de crime de război împotriva germanilor.Cotidianul polonez Rzeczpospolita a relatat că acesta se numeşte Solomon Morel,supravieţuitor al Holocaustului,acum în vârstă de 87 de ani,şi a condus lagărul sovietic de la Swietochlowice (sudul Sileziei).
Trebuie precizat că după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial,Stalin a ales în mod deliberat evrei,în special supravieţuitori ai Holocaustului,pentru a administra lagărele cu prizonieri germani,ştiind că aceştia vor fi fără milă.Într-un interviu care i-a fost luat la începutul anului 2005,cu puţin timp înainte de a muri,scriitorul John Sack,fost jurnalist american,de origine iudaică,a afirmat :”În prima seară la Swietochlowicw, când a sosit primul transport de germani,pe la 10 seara,el a intrat într-una din barăcile germanilor şi le-a spus : Numele meu este Morel.Sunt evreu.Mama şi tatăl meu,familia mea,cred că sunt morţi cu toţii şi mi-am jurat că,dacă voi supravieţui,voi pune mâna pe voi,naziştilor.Acum veţi plăti pentru ceea ce aţi făcut”.În anii ’90,intervievatului i-a fost publicată o carte pe tema „crimelor din răzbunare” comise de evrei în lagărele conduse de sovietici.
Fugit din Polonia în 1994,Morel se ascunde la Tel Aviv.El a afirmat că peste 30 de membri ai familiei sale au fost asasinaţi de nazişti,el însuşi fiind un supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz.Până aici îl compătimim.Dar,de ce a luat în mâinile sale răzbunarea împotriva prizonierilor germani,făcându-se personal vinovat de moartea a circa 1.538 de deţinuţi germani ? Martori oculari susţin că se face vinovat de abuzuri psihologice şi psihice împotriva a circa 6.000 de deţinuţi.
Autorităţile israeliene refuză să-l extrădeze pe motiv că nu există „nici un fel de fundament” pentru acest lucru.
Ewa Kok,procurorul polonez care conduce această anchetă,criticând decizia Israelului,a afirmat :”Criminalii de război ar trebui judecaţi la fel,indiferent dacă sunt germani,israeliţi sau de orice altă naţionalitate”.Subscriem !

ALIAŢII AU AŞTEPTAT ARMATA ROŞIE
Istoricii militari şi analiştii evenimentelor dramatice din timpul celui de Al Doilea Război Mondial sunt cuprinşi de o anumită amnezie când le tratează ori trag concluzii de pe poziţii partizane.În special în ceea ce priveşte cucerirea Berlinului şi neînţelegerile dintre Aliaţi.
După Debarcare,pe frontul din Europa au luptat militari din 27 de ţări în cadrul trupelor Aliate.Perioada cea mai dificilă a început din 28 aprilie 1945,când până la victorie mai erau zece zile.Din acea perioadă,sute de mii de persoane care au supravieţuit (bărbaţi,femei,copii), de diferite naţionalităţi,au fost marcaţi pentru toată viaţa de ororile acelor zile…
După cum am mai specificat,între Eisenhower şi Mongomery existau neînţelegeri şi asupra strategiei pe care trebuiau să o urmeze Aliaţii în înaintarea lor spre răsărit.Montgomery era nemulţumit de „încetineala” cu care se înainta.El dorea ca trupele Aliaţilor să traverseze Elba şi să continue înaintarea pentru a o lua înaintea ruşilor în eliberarea Cehoslovaciei.Ştia că aceştia instalaseră regimuri marionetă în ţările pe care le-au „eliberat”.Dar Eisenhower a ordonat trupelor să nu traverseze Elba şi să aştepte Armata Roşie.Aşa a avut lor celebra „întâlnire” de pe Elba…

OLANDA SALVATĂ DE LA DECIMARE
Mai mult,Eisenhower a lăsat cu bună ştiinţă ca Armata Roşie să-şi continue ofensiva pentru cucerirea Berlinului,trupele Aliate fiind trimise să înfrângă puternica rezistenţă a germanilor din munţi.Câteva divizii ale Armatei Roşii au primit ordinul să se deplaseze spre nord pentru a „elibera” Danemarca,fapt cu care Eisenhower nu a fost de acord.A ordonat trupelor de comando canadiene şi britanice să elibereze Danemarca.Într-o adevărată cursă contra-cronometru aceste trupe de elită au ajuns în Danemarca pe data de 3 mai 1945,cu doar şase ore înaintea ruşilor.Stalin a dat mărunt din buze dar a trebuit să-şi recunoască „înfrângerea”.
În înaintarea lor trupele canadiene şi britanice au pătruns în Olanda cucerită de germani.
Din cauza lipsei de alimente şi a medicamentelor populaţia Olandei era pe cale de a fi decimată,zilnic peste 1.000 de civili olandezi decedând.În această situaţie ofiţerii Cotton şi Ken, de la serviciul de spionaj al armatei canadiene,au pus la cale şi executat un plan pentru care naţiunea olandeză ar trebuie să le fie în veci recunoscătoare.
Cu riscuri enorme au străbătut „ţara nimănui” şi au ajuns la cartierul general al generalului Blaskowitz,comandantul trupelor germane de ocupaţie din Olanda.Primirea le-a întrecut aşteptările şi a fost stabilit un plan de încetare a focului pentru perioada cât bombardierele din RAF vor paraşuta alimente şi medicamente pentru populaţia înfometată.Generalul Blaskowitz a avut o singură pretenţie : să cunoască toate amănuntele operaţiunii.Acest armistiţiu temporar trebuia aprobat de factorii militari de la Londra şi Berlin.
Cei doi ofiţeri au luat legătura cu Londra cu ajutorul conducătorilor rezistenţei olandeze şi nu s-au mai înapoiat la trupele lor,acestea continuându-şi înaintarea spre Danemarca.Londra a fost imediat de acord şi 242 de bombardiere decolate de la toate bazele din Anglia au revărsat asupra Olandei…peste 11.000 tone de alimente şi medicamente.Deşi armistiţiul parţial a fost semnat din partea germană de către generalul Krebs abia pe 2 mai 1945,podul aerian a început să funcţioneze din 29 aprilie.Piloţii din RAF nu ştiau dacă va fi o misiune umanitară sau sinucigaşă.Artileria a.a. a germanilor era pregătită să deschidă focul în orice clipă.Dar,datorită înţelegeri manifestate de ofiţerii din cartierul general german,podul aerian a funcţionat fără nici un incident…

PETAIN A VRUT SĂ SE PREDEA
Istoricul Charles William este autorul unei biografii a lui Philippe Petain,fostul preşedinte al statului francez în perioada 1940-1944.În baza unor noi documente pe care le-a descoperit în arhivele naţionale britanice şi clasate „top secrete”,acesta demonstrează că Petain a luat legătura,în noiembrie 1943,cu guvernul englez şi a încercat să se predea.Demersul i-a fost respins.El dorea să fugă din Vichy şi să încheie pace cu Comitetul francez pentru eliberare naţională,stabilit la Alger.Propunerea care i-a fost înaintată lui Harold Macmillian,tânărul ministru delegat pe lângă Cartierul general aliat din Mediterana,a refuzat această propunere.Ea contravenea intereselor şi planurilor Ocultei Mondiale.Ulterior,în perioada 1957-1963 tânărul ministru de atunci a devenit prim-ministru al Marii Britanii.O binemeritată „recompensă” .
În acest nou context,necunoscut o bună perioadă istoricilor,ne întrebăm de ce Philippe Petain continuă să fie catalogat drept colaboraţionist ? El a vrut să se predea,să plece de la Vichy „indiferent în ce loc,cu excepţia Africii de Nord”,dar guvernul englez nu a fost de acord.Oare vina că a devenit colaboraţionist nu îi aparţine ?

FAŢA ADEVĂRATĂ A SOLDATULUI ALIOŞA
În acest timp,din bunkărul său subteran,la o adâncime de 15 metri,Hitler continua să-şi conducă trupele spre înfrângere.Ziua,Armata Roşie lupta cu deosebită îndârjire pentru cucerirea fiecărui metru din Berlin,iar la lăsarea întunericului militarii,în special trupa,erau de nerecunoscut.Beţi,”luptau” cu aceeaşi „îndârjire” împotriva civililor : mii de femei au fost violate, sute de bătrâni găsiţi în adăposturi erau ucişi pe loc,furau tot ce le cădea în faţa ochilor.S-a motivat că toate acestea era răzbunarea pe care comandanţii şi comisarii nu o puteau opri.Răzbunarea pentru toate atrocităţile pe care populaţia din teritoriile ocupate de germani le-au suferit…
Înainte de a începe ofensiva propriu-zisă,Berlinul era distrus în proporţie de 70%.Ruşii au început înaintarea dinspre suburbiile din nord şi est,în cele 10 zile până la victorie fiind ucişi,în fiecare minut,câte 12 militari.Pe data de 30 aprilie,orele 18.00 au pătruns în clădirea Reichstag-ului,puţin înainte de ora 23.00 drapelul sovietic fluturând pe această clădire.Pe data de 3 mai 1945 garnizoana Berlinului s-a predat Armatei Roşii.Restul…istorie (sursă : National geographic,emisiunile din 23-25 august 2005).

EROISMUL ADOLESCENŢILOR GERMANI
O altă amnezie a istoriei se referă la rezistenţa germană după Debarcarea din Normandia Majoritatea istoricilor militari occidentali,cărora li s-au alăturat şi cei din România,au susţinut şi susţin că germanii au luptat până la ultimul om,fapt pentru care trupele Aliate au înaintat acât de greu.Cât despre faptul că această înaintare a fost încetinită cu bună ştiinţă,nimeni nu intenţionează să o recunoască.Se mai susţine că,în urma grelelor pierderi,Hitler a fost nevoit să arunce în luptă diviziile formate din tineri între 16-18 ani.Orice amnezie a istorie,ca să nu spunem minciună,are la bază un sâmbure de adevăr.
După Debarcare,Divizia 21 tancuri „Ungenfuhrer”,încadrată,într-adevăr,cu tineri între 16 şi 18 ani,a dat dovadă de un eroism ieşit din comun,ţinând pe loc 4 divizii britanice.Timp de o săptămână le-au provocat pierderi imense.În bătălia pentru cucerirea Berlinului,unde greul l-a dus tot Armate Roşie,în tranşeele din jurul capitalei germane au luptat „zeci de mii de copii între 12-14 ani,care trăgeau cu arma reactivă „Faust Patron”,în tancurile ruseşti,precum şi luptători din primul război mondial,între 55-65 ani”.A fost apărarea dramatică a Berlinului,care a fost „tocată” zile întregi de artileria rusă compusă din peste 22.000 de guri de foc.Apărătorii Berlinului s-au luptat pe viaţă şi pe moarte,iar eroismul adolescenţilor germani nu poate trezi decât admiraţie chiar şi în rândul adversarilor.O lege nescrisă a războiului cere din partea adversarului să recunoască şi să se încline în faţa eroismului şi curajului celui care i se opune.
Realitatea care nu se doreşte a fi recunoscută este că peste 2 milioane de militari germani ,cu armamentul şi tehnica de luptă din dotare,s-au predat fără să tragă un singur glonţ.Spre exemplu,Armata a 3-a americană de tancuri,comandată de controversatul general George Patton nu a întâmpinat aproape nici o rezistenţă pe direcţia de atac care i-a fost încredinţată,fapt ce l-a determinat să depăşească destul de repede aliniamentul stabilit de despărţire între Armata Roşie şi trupele americano-britanice,îndreptându-se direct spre Praga.La 15 septembrie 1945 a primit ordinul să dezarmeze toate unităţile germane din zona lui de responsabilitate.
Între acestea se afla şi Divizia 11 tancuri „SS”,unitate de elită a armatei germane,care era intactă.Despre aceste unităţi s-a spus,lucru valabil şi în zilele noastre,că erau atât de fanatizate încât nu acceptau predarea.Altă minciuni gogonată a celor care susţin că fără intervenţia trupe lor Aliate Germania lui Hitler nu ar fi fost înfrântă.Susţinătorii acestei idei ar trebui să co-boare cu picioarele pe pământ şi să recunoască că tăvălugul Armatei Roşii era de nestăvilit,că toate evenimentele celui de Al Doilea Război Mondial au fost hotărâte dinainte de Oculta Mondială..

PROLIFERAREA ARMEI ATOMICE…ALTĂ AMNEZIE A ISTORIEI
A reconstitui istoria proliferării armei atomice în lume înseamnă a prezenta adevăruri ţinute,decenii la rând,”sub pecetea celui mai strict secret”.Aceste adevăruri constituie o altă „amnezie” a istoriei. Deoarece,alături de „comerţul paşnic”,care a fost prezentat în această lucrare,Statele Unite au avut rolul principal în răspândirea celei mai teribile arme de distrugere în masă.În spatele paravanului „lupta împotriva comunismului” şi folosind transferul de tenologii nucleare Statele Unite au făcut adevărate „afaceri atomice”.Pe toată durata Războiului Rece a avut loc o cursă nebună a înarmărilor nucleare.Întreaga lume a realizat că înarmarea atomică a devenit iremediabilă şi că efectele ei pot fi dezastruoase.De fapt,era planul Ocultei Mondiale,care a împins Statele Unite să înarmeze nuclear alte ţări,care să se constituie în factori de destabilitate regională.

„OCOLIREA” LEGISLAŢIEI AMERICANE
Încă de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial Washingtonul a avut tot interesul să răspândească în lume arma atomică,mai ales după declanşarea Războiului Rece.Pentru opinia publică internaţională şi pentru guvernele ţărilor occidentale europene „pericolul comunist” a fost împins în faţă,iar ţările ameninţate de acest pericol trebuiau să fie capabile a se „apăra singure”.Cea mai bună soluţie era a le înarma atomic.Însă,administraţiile preşedinţilor americani şi factorii de conducere ai Pentagonului trebuiau să „ocolească” legislaţia americană care interzicea categoric orice export de informaţii ori tehnologie în domeniul nuclear.Mai era problema faptului că Statele Unite îşi creaseră imaginea de „luptător pentru pace”,iar naţiuna americană şi opinia publică internaţională nu aveau voie să ştie despre toate „afacerile” Casei Albe.Atunci s-a adoptat o măsură indirectă de răspândire a bombei atomice – tranzitarea informaţilor şi a tehnologiei nucleare prin intermediari.Sarcina era uşoară,în sensul că,multe ţări doreau să intre în posesia acestei arma teribile.
În 1942,Stalin a lansat programul propriu-zis de fabricare a bombei atomice.Însă,pentru că întregul efort industrial şi agricol era canalizat în lupta împotriva invadatorilor germani (celebra lozincă :”Totul pentru front,totul pentru victorie”) acest program a fost întârziat.Şi-a luat revanşa după sfârşitul războiului.În august 1953,ruşii au detonat prima bombă termonucleară H (cu hidrogen),care reprezenta noua generaţie de bombe,bazate pe principiul fuziunii şi nu al fiziunii.Au reuşit să-i devanseze pe americani cu câteva luni.În februarie 1954,aceştia au detonat prima lor bombă termonucleară de 15 megatone (15.000.000 tone TNT).Cursa devine spectaculoasă :britanicii îşi umplu arsenalele în 1952 cu bomba A şi în 1957 cu bomba H.Urmează rândul francezilor şi aşa mai departe…

AMNEZIILE ISTORIEI

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=25629:amneziile-istoriei&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

ALIAŢII AU DEVENIT DUŞMANI
Se ştie că tot la conferinţa istorică de la Yalta şi Potsdam Churchill,Stalin şi Roosevelt au împărţit peninsula Coreea în cea de Nord şi cea de Sud,despărţite prin paralele 38.Iniţiativa a venit din partea preşedintelui Truman,care i-a propus lui Stalin ca paralele 38 să despartă Peninsula Coreea.Nordul urma să intre sub sfera de influenţă a U.R.S.S.,iar Sudul revenea americanilor.Stalin a fost de acord şi în septembrie 1945 trupele americane şi ruse s-au întălnit de-a lungul paralelei 38.De atunci,între cele două Coreei a existat un război civil,tensiunile existând şi în contemporaneitate.Personalităţi politice americane ale vremii şi istoricii americani au minţit,dezinformat şi trădat naţiunea americană şi opinia publică internaţională afirmând că războiul civil din Peninsula Coreea a fost declanşat şi susţinut de U.R.S.S. şi China.
Realitatea este cu totul alta,şi a reieşit abia după prăbuşirea comunismului din Europa.
Organizaţiile secrete din America,Marea Finanţă Mondială şi conducerile marilor concerne şi corporaţiilor americane au exercitat presiuni asupra Congresului,singurul abilitat,conform Constituţiei Statelor Unite,să declare război.Şi,la 25 iunie 1950 a început războiul din Coreea.
Armata americană condusă de generalul Douglas MacArthur a debarcat în sudul peninsulei cu misiunea precisă de a trece paralele 38 şi a cuceri Coreea de Nord.Se dorea ca Statele Unite să aibă graniţa comună cu China şi U.R.S.S.Este adevărat că în acel război a intervenit şi China,dar abia în noaptea de 23 noiembrie 1950 când trupele americane au ajuns la fluviul Jalu.Atunci,dezastrul total s-a abătut asupra armatei americane formată din 12 divizii,când diviziile chineze s-au năpustit asupra lor (300.000 de militari).Parte din diviziile americane au fost nimicite în totalitate.Truman a ordonat trupelor americane să nu mai treacă paralele 38,dar a continuat bombardarea masivă a Coreei de Nord,fiind ucişi circa 2 milioane de persoane,majoritatea covârşitoare fiind civili.
Spre sfârşitul acestui război preşedintele Harry Truman l-a înlocuit pe generalul MacArthur,pe care îl considera că nu este capabil să stabilească politica externă a Statelor Unite acesta se pronunţase în termeni mai duri împotriva implicării în războiul din Coreea.La comandă a fost pus generalul Matthew B.Ridgeway,membru al Consiliului Relaţiilor Externe, care,la 27 iulie 1953 a semnat armistiţiul.Cu această ocazie a declarat că a obţinut „onoarea de neinvidiat de a fi primul comandant al armatei Statelor Unite din istorie care a semnat un armistiţiu fără victorie”.
Analizând declanşarea şi desfăşurarea acestui război,în care Statele Unite au comis adevărate atrocităţi,bombardând cu napalm suprafeţe întinse,am tras următoarele concluzii semnificative :
- Pentru prima dată în istoria lor,Statele Unite nu au fost victorioase,dar a obişnuit opinia publică americană cu ideea că forţele militare se vor afla sub controlul Naţiunilor Unite.Că spre sfârşitul secolului XX şi începutul mileniul III nu a mai ţinut cont de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de hotărârile Consiliului de Securitate este cu totul altă strategie ;
- Alte state din cadrul Naţiunilor Unite nu au văzut cu ochi buni implicarea Statelor Unite în acest război,fapt pentru care ele au fost nevoite să sacrifice inutil vieţile a zeci de mii de tineri americani şi să cheltuiască miliarde de dolari ;
- În intenţia lor de a-şi exercita hegemonia în Asia de sud-est Statele Unite au fost obligate să facă un pas înapoi,iar prestigiul lor s-a diminuat considerabil.Nu au fost capabile să înfrângă micuţa Coreea de Nord :
- China şi-a întărit controlul asupra propriului popor,prestigiul ei crescând în zonă.
Şi în zilele noastre trupele americane continuă să staţioneze în Coreea de Sud,starea de tensiune fiind întreţinută de Washington,mai ales după ce preşedintele George W.Bush a inclus şi Coreea de Nord în aşa-zisa „axă a răului”.Rezultatul politicii „Jandarmului Mondial” şi al Ocultei Mondiale faţă de Coreea de Nord au îndârjit-o,în prezent dispunând de rachete cu rază tactică operativă şi strategică,purtătoare de încărcături nucleare.Este adevărat că populaţia a fost supusă,încă este,unor sacrificii enorme.
Cu toată dorinţa lor,cu armamentul şi tehnica de luptă ultra-sofisticată,americanii nu au reuşit să îngenuncheze poporul Coreei de Nord…
În acest context trebuia creat un duşman extern în conformitate cu cele stipulate în Raportul din Muntele de Fier,care prevede : „Existenţa unei ameninţări externe acceptate seste, aşadar,esenţială pentru coeziunea socială,precum şi pentru acceptarea autorităţii politice.Ameninţarea trebuie să fie credibilă,trebuie să aibă dimensiuni conforme cu complexitatea societăţii ameninţate şi trebuie să pară cel puţin că afectează întreaga societate”.Şi,Statele Unite cu ai lor aliaţi au creat duşmanul : Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.Lumea occidentală,cunoscută ca „Lumea liberă” a declanşat RĂZBOIUL RECE . au apărut cele două mari blocuri militare : Organizaţia Tratatului de Alianţă Nord-Atlantică (NATO) şi Pactul de la Varşovia.Toate acestea în conformitate cu planurile celor care dirijează din umbră evenimentele omenirii…

INTERESELE RĂMÂN PERMANENTE
Pe toată durata Războiului Rece „comerţul paşnic” dintre „Lumea liberă” şi „Blocul comunist” a continuat.În epoca contemporană,zicala „prietenii şi duşmanii se schimbă,interesele rămân permanente” este de cea mai mare actualitate.Pentru cei care nu deţin informaţii este greu de înţeles acest lucru.Comunismul a fost şi este satanizat,iar „democraţia” occidentală ridicată în slăvi şi se caută a fi impusă prin puterea armelor.Ambele au fost create şi instalate de Oculta Mondială,conduse de ea,în intenţia de a instaura Noua Ordine Mondială.Prezentăm mai jos câteva exemple ale „comerţului paşnic”,despre care opinia publică internaţională nu ştie nimic…
Avioane F-16,ultimele descoperiri ale americanilor în domeniul avioanelor cu reacţie au „poposit” şi au fost transportate de nave sovietice în statele europene ce făceau parte din Alianţa Nord Atlantică.Totul a început în 1978.Oamenii de ştiinţă sovietici au avut timp să le studieze.Mai mult,câţiva generali sovietici au vizitat,în mai multe rânduri baza aviaţiei americane Wright-Pattenson,unde oamenii de ştiinţă,tehnicienii şi piloţii americani studiază cele mai noi descoperiri în domeniu.”Proiectilele ruseşti au de asemenea un fundal american.Guvernul Statelor Unite a vândut Rusiei accelerometre, folosite pentru măsurarea efectului gravitaţional asupra rechetelor, rulmenţi pentru sistemele de ghidare a rachetelor,rulmenţi miniaturali care au permis Rusiei posibilitatea de a plasa mai multe focoase în acelaşi proiectil, tehnologie privind explozibilii şi instalaţii întregi capabile să fabrice explozibili”…
Exemplul de mai sus,precum şi cele prezentate anterior vin în sprijinul ideii că,indiferent de situaţie,”interesele rămân permanente”.Unii se vor întreba,pe bună dreptate,de ce Statele Unite au furnizat Uniunii Sovietice cele specificate mai sus.Le răspundem cu un citat din cartea „Calea fabiană” a autoarei Rose Martin :”Până să ajungem la situaţia controlului internaţional al energiei atomice,ameninţarea distrugerii nucleare poate fi oricând folosită pentru a genera atmosfera de criză permanentă pentru a justifica politica keynesiană de cheltuieli guvernamentale”.
Câtă dreptate a avut ! Nu insistăm asupra tratatelor încheiate între cele două mari Puteri, tratatele respective fiind praf aruncat în ochii opiniei publice.Să ne aducem aminte de „criza rachetelor” din Cuba,de faptul că pe timpul ţarului-beţiv Boris Elţîn omenirea a fost la şase minute de declanşarea unei conflagraţii atomice.Ori faptul că Israelul era pe cale să detoneze o bombă atomică cu „efect limitat” de două ori,pe timpul războaielor cu ţările arabe.Toate acestea au fost prezentate în lucrările anterioare,precum şi în capitolul III.

REVERSUL MEDALIEI
Însă,şi aceasta dorim să scoatem în evidenţă,a apărut şi reversul medaliei,având de suferit tineretul american înrolat sub drapelul înstelat,trimis de Oculta Mondială să instaureze pe calea armelor „democraţia” peste tot în lume şi civili nevinovaţi.În războiul din Coreea,a-vioanele cu reacţie sovietice MIG-15 au doborât nenumărate avioane americane,el fiind furnizat de sovietici nord-coreenilor,sovieticii construindu-l după prototipul livrat de Statele Unite.Sovieticii au doborât avionul de spionaj american de ultimul timp,din acea vreme,U-2,ce zbura la o înălţime pe care americanii o estimau ca „sigură”,cu ajutorul rachetei ale cărei schiţe le-a fost furnizate chiar de Pentagon.La 1 septembrie 1983 sovieticii au doborât avionul Boeing 747 al Liniilor Aeriene Coreene (zborul 007) având la bord 269 de pasageri şi membri ai echipajului.Ulterior,mai multe reviste americane au publicat diagramele rutei acestui avion, ce a intrat în spaţiul aerian sovietic,deasupra insulelor Kurile şi a peninsulei Sahalin,foste teritorii japoneze cedate lui Stalin de către preşedintele Roosevelt.A mai fost oferită informaţia că la bordul avionului călătorea şi congresmenul american Larry McDonald,,unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai „colaborării paşnice” dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Prin poziţia sa a devenit atât de incomod,încât risca să publice informaţii care stânjeneau Casa Albă şi Pentagonul.Oculta Mondială a hotărât eliminarea fizică a acestuia.Nu conta că în acel avion mai erau 268 de persoane ! Esenţialul era ca acel congresman incomod să dispară.
Iar avionul a fost doborât de sovietici cu tehnologie americană !!...
În timpul războiului din Vietnam,avioanele,armamentul greu şi uşor cu ajutorul căruia au fost ucişi zeci de militari americani proveneau din industria de război sovietică,subvenţionată şi acordată de Statele Unite,după cum am specificat anterior…

VREMEA A MODIFICAT ÎNREGISTRĂRILE RADAR
Alt aspect pe care istoricii militari şi analiştii în domeniu refuză să-l studieze : la început ,Ho-Şi-Min a fost recrutat de serviciile secrete americane.Fondatorul revoluţiei împotriva guvernului din Vietnamul de Sud primea regulat armament,muniţie,tehnică de luptă,echipamente de telecomunicaţii şi medicamente de la americani.Forţele de gherilă ale Viet Cong-ului şi-au întărit statutul şi poziţia cu ajutorul S.U.A.,pentru ca apoi să pornească războiul împotriva lor.De fapt,asupra acestui eveniment – războiul din Vietnam,trebuie să facem o rectifica- re,pe care istoricii militari nu prea vor să o recunoască – Statele Unite sunt cele care au declanşat războiul din Vietnam.
În ziua de 4 august 1964 (era într-o duminică),toate posturile de televiziune americane şi-au întrerupt programele (ora 11.36-ora coastei de est) pentru a-i permite preşedintelui Lyndon B.Johnson să anunţe că vasele americane staţionate în Golful Tonkin (Marea Chinei de Sud,pe coastele Vietnamului) au fost atacate de vasele de patrulare ale Vietnamului de Nord. Ca răspuns la această provocare/agresiune,preşedintele american a ordonat bombardarea Vietnamului de Nord.Astfel,s-a declanşat războiul care s-a soldat cu moartea a peste un milion de vietnamezi şi a 58.000 de militari americani.În timpul acestui război,aviaţia militară a aruncat asupra Vietnamului mai multe bombe decât toate forţele beligerante în timpul celui de Al Doilea Război Mondial,folosind pe scară largă napalmul.
Însă,incidentul evocat de preşedintele Johnson nu a avut loc niciodată.Totul a fost un pretext al serviciilor secrete americane,al înalţilor responsabili militari şi ai Adminisatraţiei de la Casa Albă pentru a declanşa războiul împotriva Vietnamului comunist (nu greşim afirmând că toate războaiele în care au fost implicate Statele Unite au avut diferite „pretexte”).O serie de înregistrări ale unor convorbiri telefonice realizate de la Casa Albă în noaptea premergătoare „incidentului” demonstrează că acesta nu ar fi avut loc şi că declanşarea războiului a fost o „greşeală”.
Casetele respective,care cuprind înregistrările a 51 de convorbiri realizate de la Casa Albă în zilele de 4 şi 5 august 1964,au fost descoperite în Biblioteca Universităţii Austin din Texas !!!
Înainte de apariţia televizată a preşedintelui Johnson,Grant Sharp,comandantul Flotei Pacificului,a încercat să-l convingă pe ministrul Apărării,Robert McNamara,că trebuie să declanşeze o serie de bombardamente asupra Vietnamului de Nord,fără să menţioneze că flota americană a fost atacată de vasele de patrulare nord-vietnameze.Puţin mai târziu,într-o convorbire cu David Burchinal,locotenent-general al forţelor aeriene,Sharp a declarat că militarii de la sonar au exagerat,că de fapt nu a fost interceptat nici un atac asupra vaselor americane,dând vina pe vremea care a modificat înregistrările realizate pe radar !!
Însă,acum vine surpriza.Cu mai puţin de o oră înainte de apariţia televizată a preşedintelui Johnson,Grant Sharp a ordonat declanşarea bombardamentelor respective ! Fiind în Honolulu,Burchinal a fost „şocat” când a aflat această veste de la McNamara.
Deci,preşedintele Johnson a minţit naţiunea americană,când a anunţat că flota staţionată în Golful Tonkin a fost atacată de vasele de patrulare ale Vietnamului de Nord,America trebuind să riposteze !...Orice profan în ale milităriei îşi putea pune întrebarea : cum adică ? Nişte vase de patrulare atacă cu torpile o flotă compusă din portavioane,distrugătoare,torpiloare şi alte vase de luptă ? Motivul a fost prea cusut cu „aţă albă”.
James Stockdale,un aviator american care s-a conformat ordinelor de a declanşa bombardamentele asupra Vietnamului de Nord,avea să declare că atacul din 4 august al patrulelor vietnameze a fost doar o poveste :”Am observat vasele noastre care trăgeau în fantome crezând că sunt atacate,când de fapt nu era nici un vas de patrulă în zonă.Nu erau decât apa şi misilele americanilor”.Asupra acestui incident,el s-a pronunţat clar în cartea „În iubire şi în dragoste”,care a fost publicată în 1984.
De asemenea,convorbirile anterioare declanşării bombardamentelor de către americani relevă faptul că,ei încercau să-i provoace pe nord-vietnamezi încă de la începutul anului 1964.
În ziua de 3 august,în cursul unei convorbiri,preşedintele Johnson a declarat că forţele americane atacaseră nişte poduri şi alte obiective vietnameze.Cu toate acestea,forţele militare nord-vietnameze nu au ripostat… În campania prezidenţială din 1968,candidatul republican Richard Nixon a insistat pe sloganul :”Nu trebuie să acordăm asistenţă sau finanţare de nici un fel oricărei ţări,inclusiv Uniunii Sovietice,care ajută inamicii din Vietnam”.Deşi poporul american începuse să-şi dea seama de jocul dublu al Casei Albe,a avut încredere în el şi l-a votat.A fost un alt preşedinte care a minţit şi trădat naţiunea americană.Când războiul din Vietnam era cam la jumătatea lui,în 1969,congresanul Earl Landgrebe (Indiana) a propus un amendament la Actul de control al exporturilor,din care cităm :”Nici un bun militar sau de alt tip,nu va fi autorizat pentru vânzare vreunei naţiuni străine care vinde sau aprovizionează Vietnamul de Nord sau care permite navelor sau avioanelor din jurisdicţia sa să transporte în sau din Vietnamul de Nord ori ce echipamente,materiale sau bunuri ori acordă orice asistenţă Vietnamului de Nord”.Amendamentul a fost respins în Congres ! Pentru simplul fapt,necunoscut naţiunii americane,că guvernul Statelor Unite a încurajat permanent oamenii de afaceri să vândă în Uniunea Sovietică.Adminstraţia republicană a lui Richard Nixon,dar şi cea anterioară a lui Lyndon Johnson (1963-1969) i-au finanţat şi aprovizionat cu materiale de război pe cei care îi ucideau pe militarii americani.Uniunea Sovietică a trimis parte din aceste echipamente şi tehnică de luptă comuniştilor din Vietnamul de Nord şi cu ajutorul navelor de transport britanice,japoneze,greceşti,norvegiene sau italiene ori din Germania de Vest.Numai în trimestrul al III-lea al anului 1971 Uniunea Sovietică a asigurat 80% din materialele de război pentru Vietnamul de Nord,în cea mai mare parte provenite din Statele Unite…
În 1966,Uniunea Sovietică a primit de la guvernul Statelor Unite toate schiţele şi detaliile tehnice necesare pentru construirea unei fabrici de glicerol.Acest produs este utilizat în fabricarea explozibililor,folosit pe scară largă în celebrele „capcane” ale nord- vietnamezilor.
S-a estimat că peste 50% din pierderile militarilor americani s-au datorat acestor „capcane” construite pe bază de glicerol…

Zidul Berlinului, încă viu în mintea germanilor

Ikea ar fi folosit ca sclavi deţinuţi politici din Germania de Est

Compania suedeză Ikea ar fi folosit deţinuţi politici din Germania de Est ca "sclavi" pentru a face mobilă, arată dosare secrete ale poliţiei, informează NewsIn.

Fabrica Waldheim din Germania de Est se afla în apropiere de închisoare, iar deţinuţii erau folosiţi ca forţă de muncă neplătită, arată documente descoperite de WDR.

"Condiţiile erau chiar mai primitive acolo decât în restul Republicii Democrate Germane. Era muncă de sclavi", povesteşte Hans Otto Klare , trimis la închisoarea Waldheim pentru că a încercat să fugă în Germania de Vest.

"Maşinăriile erau la etajul de jos şi nu aveai pauze. În fabrică nu aveai unde să stai jos, nu exista protecţie pentru urechi, mănuşi", îşi aminteşte Klare.

Însă fondatorul Ikea, Ingvar Kamprad, nu ar fi fost informat oficial de această situaţie, potrivit dosarelor.

Potrivit unei cărţi a unui jurnalist sudez, Kamprad era identificat drept nazist de către serviciile suedeze de securitate în 1943.

El s-ar fi îndepărtat de ideea anihilării în masă şi ar fi condamnat Holocaustul, dar şi-ar fi menţinut atitudinea critică faţă de principiile democratice şi ar fi aderat în continuare la ideea unei conduceri puternice.

RĂZBOIUL RECE S-A ÎNCHEIAT, SPIONAJUL CONTINUĂ (2) MISIUNE UMANITARĂ SUB AUSPICIUL SUBVERSIUNII
În baza unei înţelegeri Washington-.Moscova,din 1992 în Rusia au acţionat Peace Corps (Corpurile Păcii):200 de voluntari americani au acţionat în 30 de regiuni din Rusia -predând engleza,ajutând în domeniul agriculturii,al sănătăţii,şi asigurând schimburi culturale etc.Aceasta era activitatea de suprafaţă,paravanul.În realitate,această organizaţie este numărul unu în culegerea de informaţii a CIA.Majoritatea „voluntarilor” sunt,de regulă,agenţi care acţionează sub acoperire.
În cadrul unei conferinţe de presă ţinută la 16 decembrie 2002,directorul FSB,Nikolai Patruşev a spus:
„Unii dintre membrii „Corpurilor Păcii” se ocupau cu strângerea de informaţii despre situaţia socială,politică şi economică din diferite regiuni ale Rusiei,despre funcţionari ai guvernului şi ai departamentelor de stat,despre şansele electorale ale unor posibili candidaţi etc.”
Din aceste motive 30 de membri ai organizaţiei umanitare americane Peace Corps nu au mai primit viză de intrare în Rusia în anul 2002.Patruşev a oferit şi câteva exemple,dintre care cel mai concludent este „cazul Brown”,agent CIA care acţiona sub acoperirea organizaţiei amintite.Serviciile secrete ruse l-au monitorizat încă din 1970,când Brown se ocupa de recrutări pentru CIA la Berlin. A venit în Rusia ca „voluntar” în Corpurile Păcii.Aflat la Samara el a stabilit mai multe contacte cu funcţionari din Ministerul Apărării şi cu cadre ale administraţiei locale de la care a obţinut informaţii secrete.
Autorităţile ruse au informat Wshingtonul că abandonează înţelegerea cu SUA privind activitatea Corpurilor Păcii.”Situaţia din Rusia s-a schimbat radical faţă de anul 1992.Rusia nu mai este interesată să coopereze cu Peace Corps”,se menţiona într-o declaraţie oficială făcută la Moscova.

SPIONAJ SUB BOLOVAN
Analistul rus pe probleme de apărare Pavel Felgenhaver a afirmat:”Cu siguranţă că operaţiunile de spionaj continuă,în pofida faptului că Uniunea Sovietică nu mai există”.Potrivit acestuia,la Moscova are loc o operaţiune continuă de supraveghere a occidentalilor şi a celor despre care se presupune că lucrează cu ei,supraveghere care se face pe diferite căi,inclusiv prin filmări secrete sau ascultarea telefoanelor.În România totul este pe invers.Scandalul „interceptărilor telefonice” nu se mai termină.Cum se demarează o investigaţie asupra vreunui om de afaceri autohton sau din străinătate,să te ţii de acuze pe seama serviciilor secrete,ale„foş-
tilor securişti” care,nu-i aşa? ,conduc România.
Părerea unanimă a analiştilor şi politicienilor de la Moscova este că toate „revoluţiile” de diferite culori din fostul spaţiu sovietic au fost organizate,puse în mişcare şi sponsorizate de diferite organizaţii non-guvernamentale din Occident,sprijinite de ONG-uri din interior.Nimeni nu poate nega acest lucru.De aici,necesitatea ca în Rusia activitatea ONG-urilor să fie redusă la minim şi accesul la fondurile din străinătate să fie strict limitat,dacă s-ar putea,elimina complet.
În acest sens,afacerea de spionaj dezvăluită în toamna lui 2005 de FSB şi adusă la cunoştinţa opiniei publice s-a mulat ca o mănuşă pe „afacerea ONG-urilor”.Şi de data aceasta,serviciul de spionaj rus a acţionat ca la carte,spre disperarea occidentalilor.În- registrări video îi surprind în flagrant delict pe patru diplomaţi britanici în postură de „spioni”.,iar purtătorul de cuvânt al FSB,Ser- ghei Ignaţcenko,a declarat pe postul naţional de televiziune:”Cel mai important lucru este că am surprins legătura dintre o reţea de spionaj şi finanţarea mai multor ONG”.Pentru prima dată serviciile speciale ruseşti au descoperit un act de finanţare a unor structuri neguvernamentale de către o agenţie străină de spionaj.
Potrivit televiziunii de stat,patru oficiali ai Ambasadei britanice şi un cetăţean rus au fost depistaţi de FSB şi supravegheaţi (filmaţi) în timp ce descărcau informaţii secrete de pe un computer portabil de dimensiunea unui telefon mobil pe un transmitător instalat într-o piatră falsă plasată pe o stradă din Moscova.Distanţa de „lucru” era 20 de metri.”La început am crezut că e un punct normal de schimbare a informaţiilor plasat sub o piatră,însă ulterior unul dintre experţii noştri a făcut o cercetare mai amănunţită şi a devenit limpede că piatra conţinea un dispozitiv electronic.Este o tehnologie de spionaj complet nouă”,a spus purtătorul de cuvânt al Serviciului Federal de Securitate.
Tot în programul de televiziune s-a anunţat că unul dintre cei patru diplomaţi britanici ar fi autorizat plăţi regulate către mai multe organizaţii non-guvernamentale din Rusia.
Diplomaţii britanici se numeau:Cristopher Pirt,Paul Crompton,Marc Doe şi Andrew Fleming.Marc Doe,secretarul II al Ambasadei britanice la Moscova,mai este învinuit că folosea,în activitatea lui de culegere de informaţii „sensibile”,organizaţii non-guvernamentale.Asupra lui au fost găsite mai multe documente semnate de el,prin care se confirmă vărsarea unor sume importante în conturile unor ONG-uri,cum ar fi Grupul Helsinki,Fundaţia Eurasia,Comitetul împotriva torturii ş.a.
Şeful serviciilor secrete ruse,Serghei Lebedov,a afirmat,într-un interviu acordat ziarului Kommersant că spioni străini ar fi infiltraţi în organizaţiile neguvernamentale din Rusia.Cele afirmate de el sunt în concordanţă cu linia trasată de preşedintele Vladimir Putin,care a declarat că în 2006 Rusia nu va tolera organizaţii guvernamentale active politic şi finanţate din străinătate.
Pe lângă multe semne de întrebare legate de această „afacere”,trebuie menţionată neapărat reacţia Marii Britanii.La doar câteva minute după ce postul de televiziune naţional din Rusia difuza filmul cu prinderea în flagrant direct de spionaj pe cei patru diplomaţi ai Ambasadei britanice,la Moscova a şi sosit răspunsul Ministerului britanic de Externe :”Suntem îngrijoraţi şi uimiţi de afirmaţiile părţii ruse,de acuzaţiile ce ni se aduc”.Suspect de repede răspunsul !
Pe data de 25 ianuarie 2006,Parlamentul de la Moscova a votat o rezoluţie,care stipulează că este inacceptabil ca spioni străini să finanţeze grupuri de presiune din Rusia.Acest vot a fost influenţat de scandalul de spionaj pe care l-am prezentat anterior.În acelaşi timp,rezoluţia este un nou instrument al lui Putin de control al organizaţiilor non-guvernamentale,multe dintre ele fiind învinuite de spionaj.
În Rusia există 400.000 de organizaţii non-guvernamentale.Potrivit agenţiei Reuters :”Duma este îngrijorată în legătură cu unele acte de finanţare a ONG-urilor de către persoane implicate în operaţiuni secrete pe teritoriul rus,inclusiv mai mulţi funcţionari ai Ambasadei Marii Britanii.Astfel de fapte subminează încrederea în ONG-uri,care reprezintă un instrument important al societăţii civile”.
FSB nu a precizat ce anume este în neregulă cu finanţarea străină a ONG-urilor.Se ştie însă că,preşedintele Putin a acuzat de câteva ori Occidentul că foloseşte ONG-urile ca instrument politic şi a sugerat că prin ele se încearcă alimentarea unor revolte,pe modelul „revoluţiei portocalii” din Ucraina.
Dincolo de toate întrebările şi speculaţiile,povestea pare desprinsă dintr-un scenariu al unui film cu James Bond.Dacă nu ar fi realitate,s-ar putea spune că e o poveste de spioni foarte bună !

„SUPER CÂRTIŢA KGB” DIN FBI
În anul 2002,posturile de televiziune din Statele Unite au difuzat filmul „Povestea lui Robert Hanssen” a regizorului Lawrence Schiller,actorul William Hurt interpretând rolul maestrului spionajului.Bazat pe evenimente reale din viaţa lui Robert Philip Hanssen,acest film încearcă să dezvăluie şi să explice motivaţiile celui mai notoriu şi mai de succes spion american.Filmul plonjează adânc în psihicul unui om tulburat,plin de complexe interioare.Am reuşit să-l vizionez pe postul HBO.
În februarie2001,FBI şi serviciile secrete americane au fost zguduite de cel mai grav caz de spionaj din istoria lor,o dată cu arestarea lui Robert Hanssen,unul dintre şefii diviziei „Securitate Naţională” a FBI,care a fost inculpat pentru că a spionat timp de 15 ani în favoarea fostei URSS,iar apoi a Rusiei.
Când serviciile de contraspionaj al unui stat bănuiesc că un cetăţean,indiferent de domeniul în care activează şi pe care treaptă a scării ierarhice este situat,desfăşoară o activitate de spionaj în favoarea altui stat,trec la urmărirea acestuia (activitate deosebit de laborioasă).Pe parcursul mai multor luni,uneori chiar ani,lucrătorii serviciilor de contraspionaj adună date.După ce s-a ajuns la un punct unde cei care investighează cazul au tras o concluzie se poate decide demascarea şi arestarea spionului respectiv şi chiar demascarea întregii reţele.Această decizie reprezintă întotdeauna o decizie politică calculată.Arestarea lui Robert Hanssen,agent FBI,
căruia i s-a documentat activitatea de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice,respectiv a Rusiei,a reprezentat exact o astfel de decizie politică.S-a ajuns la concluzia că tăcerea nu mai poate fi acceptată.
Robert Hanssen a spionat în favoarea sovieticilor,respectiv a ruşilor,în perioadele: 1979-1981,1985-1992 şi din 1999 până la 18 februarie 2001,când a fost arestat la domiciliul său de lângă Washington,după ce a lăsat într-o „cutie poştală” dintr-un parc,documente secrete pentru agenţii ruşi.A fost acuzat că în toată perioada a transmis circa 6.000 de pagini de documente secrete.Mai grav este că,în octombrie 1985,a transmis numele a doi agenţi KGB care erau în serviciul Statelor Unite.Aceştia au fost arestaţi,judecaţi, condamnaţi şi executaţi.
„Cârtiţa” era deosebit de precaută.Identitatea sa nu era cunoscută.nici de agenţii ruşi de legătură,cu care nu s-a întâlnit niciodată personal.Numele său de cod era Ramon.Se pare,după cum susţine Washington Post că el a fost trădat chiar de una din sursele sale din SVB,care a dat americanilor dosarul său întocmit de serviciile de informaţii de la Moscova.
Procesul lui Robert Hanssen l-a marcat profund şi pe episcopul Manuel Trringarosa,preşedintele general al congregaţiei Opus Dei,deoarece acesta era un membru marcant al ordinului,dar avea un comportament sexual deviant.Procesul a relevat că ascunsese
camere video în propriul său dormitor,pentru ca prietenii să-i urmărească partidele de sex cu soţia lui.Judecătorul remarcase : „Aceasta nu este în nici un caz distracţia favorită a unui catolic”.
La mijlocul lunii martie 2001 şi ca urmare a arestării lui Robert Hanssen,factorii de decizie din Statele Unite au expulzat 50 de diplomaţi ai Moscovei pentru ceea ce politicos au denumit activităţi incompatibile cu statutul lor..Un consilier al preşedintelui rus a declarat indignat:”Aceasta este o reîntoarcere la perioada Războiului Rece”.Dar a evitat să spună un adevăr simplu:după terminarea Războiului Rece nici o mare putere nu a renunţat la activitatea de spionaj.Dimpotrivă:metodele de spionaj s-au îmbunătăţit,suportul tehnica devenit ceva de vis,iar domeniile de spionaj s-au înmulţit.Balanţa obţinerii de informaţii s-a înclinat spre domenii care au legătură cu politica,finanţele,cercetarea,industrie şi înalta tehnologie.Nu mai există limite în ceea ce priveşte informaţiile pe care serviciile de informaţii sunt interesate să le adune.Ca o regulă generală,numărul spionilor a crescut considerabil.
Toate acestea,şi încă multe altele,consilierul,prezidenţial rus a omis cu grijă să le spună.Şi a mai omis un lucru foarte important .Arestarea spionului Robert Hanssen a avut loc în perioada în care Kremlinul vorbea despre „noul parteneriat strategic” cu Washingtonul
Pe data de 1 iunie 2006,Robert Hamssen,care a lucrat timp de 27 de ani la FBI,în vârstă de 57 de ani a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru spionaj în favoarea URSS,respectiv a Rusiei.Anterior,la 6 iulie 2001,el a reuşit să scape de pedeapsa capitală după ce a pledat vinovat şi s-a angajat să „coopereze cu anchetatorii”.Deşi a fost anchetat de două echipe de anchetatori:o echipă condusă de CIA şi inspectorul general al Departamentului Justiţiei şi una formată din anchetatori FBI şi o comisie însărcinată cu revizuirea programelor de securitate în poliţia federală,nu se ştie dacă el şi-a mărturisit toate păcatele.
În memoriul procurorului statuluiVirginia,Paul Mc Nulty,stă scris:”El a trădat poporul american,el a zdruncinat încrederea populaţie în capacitatea administraţiei noastre de a-i proteja pe americani”.
Autorităţile americane sunt singurele vinovate că l-au depistat atât de târziu pe Robert Hansse.Cuopt ani înainte de arestarea lui,Rusia a avertizat guvernul SUA că un agent FBI încearcă să vândă secrete de stat Moscovei.Însă ruşii nu au furnizat suficiente date pentru identificarea spionului,anchetatorii americani nefiind capabili să descopere cine este trădătorul.La acea vreme,Hanssen avea acces la informaţii secrete privind modul de desfăşurare a investigaţiei.Autorităţile americane au recunoscut că în1997,agentul FBI,Earl Pitts,arestat pentru spionaj în favoarea Rusiei,a declarat autorităţilor că activităţile lui Hanssen sunt suspecte,fiind necesară declanşarea unei anchete.Dar nu a fost luată nici o măsură în acest sens.Mai mult, nici semnalul de alarmă tras de cumnatul lui Hanssen nu a fost tratat cu atenţia necesară.Acesta informase autorităţile că Hanssen ar putea fi spion,după ce a observat sume mari de bani în casa cumnatului său.
Directorul FBI,Robert Mueller,a declarat că circa 700 de agenţi care au acces la informaţii clasificate au fost supuşi testului cu poligraful după arestarea lui Hanssen.În urma testului,a fost iniţiată investigarea a şapte agenţi
Faptul că Moscova i-a avertizat pe americani despre existenţa unui spion nu este o metodă nouă.Este un lucru obişnuit ca diplomaţii să facă acest lucru atunci când cred că este vorba despre o înscenare…
Poate că cel mai tare punct al ruşilor în încercările lor de expansiune mondială a fost şi este spionajul.Renumita oprganizaţie Jane’s atrăgea recent atenţia asupra faptului că,în zilele noastre,Rusia s-a angajat în masive activităţi de spionaj în Europa şi în America de Nord,mai ales în scop tehnologic şi economic.SVR-ul (Sluzba Vnesnei Razvedka)-serviciul civil de spionaj rus,a primit ordine directe de la preşedintele Vladimir Putin,în această direcţie pentru amplificarea culegerii de informaţii economice şi tehnice din ţările membre NATO.
Serviciile de spionaj ruse depun eforturi pentru recrutarea de spioni din rândul emigraţiei ruse prin metode dure.Nu lipsesc fabricarea de acuzaţii împotriva „obiectivelor” alese,pentru „crime” comise,chipurile,pe teritoriul Rusiei,înainte de emigrare,folosind bogata arhivă moştenită de la KGB sau şantajarea rudelor rămase în Rusia.Dacă persoana aleasă pentru recrutare refuză colaborarea,ofiţerul recrutor trece la ameninţări că va fi urmărită penal de autorităţile ruseşti,iar dacă cel vizat persistă în refuz,sunt fabricate imediat probe pentru acuzare şi urmărire internaţională.
Preşedintele Putin şi colaboratorii săi îi consideră pe oamenii de afaceri ruşi,care operează cu succes pe plan mondial,drept „chei”al transformării Rusiei într-o mare putere economică,baza lor de acţiune fiind tocmai informaţiile secrete asupra partenerilor de afaceri străini.”Echipa” lui Putin este formată pe vechea structură a „Organizaţiei Felix”,din foşti ofiţeri KGB-FSB,cu con-
vingeri naţionaliste,răspândiţi prin toate ministerele şi alte instituţii ruseşti,care au legături cu străinătatea.

OFENSIVA CHINEZĂ
Serviciile de contraspionaj occidentale se confruntă cu o creştere fără precedent a cazurile de spionaj în care sunt implicaţi agenţi ai Beijingului,numărul acestora fiind mai mare decât cel al spionilor KGB în perioada de vârf a Războiului Rece.Semnalul de alarmă a fost tras public de către Washington :”Chiar şi dacă ne-am multiplica numărul de agenţi,nu am putea stăvili acest val de spioni”,a declarat David Szady,numărul doi în serviciul de contraspionaj al FBI.
Profilul spionului chinez s-a şlefuit.Dacă până la căderea comunismului toţi spionii erau obsedaţi de informaţii secrete de interes politico-militar,astăzi chinezii pun accentul pe spionajul economic,dar nici tehnologia de ultimă oră cu aplicaţii în domeniul armamentului nu îi lasă indiferenţi.
Potrivit Centrului European pentru Informaţii Strategice (ESISC),cu sediul la Bruxelles,din 2003 o reţea chinezească răspândită în întreaga Uniune Europeană şi având sediul în Belgia se află în vizorul ai multor servicii de contraspionaj.Sub acoperirea unor asociaţii studenţeşti „independente de orice structură diplomatică”,reţeaua cuprinde zeci de agenţi,stagiari în diferite întreprinderi sau doctoranzi.Serviciile de contraspionaj îşi declară neputinţa în acest sens,deoarece numărul agenţilor pentru fiecare urmărire este foarte mic.Spre exemplu,în Statele Unite,agenţii FBI supraveghează peste 3.500 de întreprinderi care au legături cu Beijingul
şi sunt bănuite a avea drept principala activitate colectarea de informaţii.Universităţile americane,puternicele laboratoare de cercetare sunt considerate a fi veriga sensibilă în această afacere.Acelaşi David Szady a specificat:”Avem 150.000 de studenţi chinezi,
dintre care mulţi au misiunea să-şi facă loc în marile întreprinderi”…
În decembrie1978,după câteva „mari salturi” înapoi,liderul Partidului Comunist,Deng Xiaoping,a introdus reformele economice care aveau să transforme RPC într-un hibrid interesant,care uimeşte astăzi-o „economie de piaţă socialistă”-în esenţă un stat
comunist care foloseşte principiile de piaţă.Probabil că cea mai fructuoasă colaborare este cea cu Fidel Castro.În 1999,China se pa- re că a interceptat semnale satelit de la unităţi din estul Cubei.În 2000,China a obţinut acces direct la o bază din afara Havanei pen- tru a intercepta comunicaţii telefonice americane.În 2001,Rusia a anunţat că-şi abandonează centrul intensiv de spionaj electronic de la Lourdes.Se pare că în prezent acest centru este ocupat de personal chinez.Un acord semnat în februarie2004 ascunde acest tip de operaţii sub masca unei cooperări în domeniul comunicaţiilor tehnice.De fapt,semnalele Radio China Internaţional sunt emise din Cuba,interferând cu comunicaţiile radio de pe coasta de est a SUA şi cu cele de control al traficului aerian,conform unei plânge ri emise de Comisia Federală de Comunicaţii.
De la facilităţile de spionaj electronic din Cuba la facilităţile portuare ale conglomeratului,China şi-a antrenat privirile pentru a surprinde cât mai mult din SUA.Serviciile de informaţii americane sunt conştiente de acest lucru,dar abordarea Washingtonului de a se concentra asupra fiecărei ameninţări pe rând,îndeosebi asupra războiului împotriva terorismului,ar putea lăsa Statele Unite vulnerabile în faţa spionajului militar şi economic chinez .

Sursă: Christopher Andrew & Oleg Gordievski, „KGB - Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov”, Editura ALL, Bucureşti, 1994

RĂZBOIUL RECE S-A ÎNCHEIAT,SPIONAJUL CONTINUĂ (1)

Sprijinit de KGB,în 1985 Gorbaciov a început reformele care au dus la prăbuşirea blocului comunist şi destrămarea URSS. Este anul numit drept „anul spionajului”,atât de mass-media scrisă din Occident,cât şi de lucrătorii serviciilor secrete.În luna mai,John Walker,care a spionat aproape 14 ani în favoarea Moscovei a fost arestat în Statele Unite.La puţin timp,contraspionajul sovietic îl arestează pe Adolf Tolcaciov,spionul americanilor.Serviciile secrete britanice reuşesc să-l scoată din URSS pe celebrul Oleg Gordievski,care era pe punctul de a fi arestat de KGB.În toamnă,Vitali Iurcenko,ofiţer KGB fuge în Occident.

Fiind trădat de Robert Pelton,fost angajat al Agenţiei naţionale de securitate din SUA,arestat de americani,era pe cale de a fi arestat.Edward Lee Howard,”cârtiţa” sovieticilor din America,deconspirat de Iurcenko,reuşeşte să fugă în URSS.
„Deconspirările spectaculoase continuă iar în august 1986,la New York,este arestat sub acuzaţia de spionaj colaboratorul ONU Ghennadi Zaharov.El nu se bucura de imunitate diplomatică.(…)preşedintele Reagan solicitase ca 25 de colaboratori ai rezidenţei KGB la New York,care lucrau sub acoperirea misiunii sovietice la ONU,să părăsească teritoriul SUA.Drept represalii, Moscova a declarat cinci diplomaţi americani indezirabili pe teritoriul URSS.Washingtonul a ripostat,conform uzanţelor,prin expulzarea unui număr similar de diplomaţi sovietici,urmaţi,la scurt timp.de alţi 50.Războiul a continuat,Moscova solicitând altor
cinci diplomaţi americani să-şi facă bagajele”(1).
Au avut loc şi întâlniri mai destinse,petrecute într-o atmosferă de bună înţelegere,amiabile.În cartea sa de memorii-„Din umbră”-Robert Gates,care atunci ocupa postul de adjunct al şefului CIA,povesteşte despre întâlnirea dintre Colin Powell,consilierul
preşedintelui american pentru securitatea naţională,şi Vladimir Kriucikov,directorul PGU (Direcţia Principală 1 din KGB,care avea drept obiectiv informaţiile externe),întâlnire la care a participat şi el:”Eram însoţit de oameni din serviciul meu de securitate,dar când am ajuns la restaurant,am observat că acolo sosiseră deja ofiţeri ai KGB.(După aceea am făcut glume cu şeful FBI,Webster,
că acesta a fost primul şi ultimul prânz din viaţa mea când am văzut un oficiant cu pistol pe sub şorţ).M-am aşezat alături de Kriucikov.Pe sub sacou purta o flanelă de lână fără mâneci,având mai degrabă ţinuta unui bătrân profesor universitar decât al unui înalt funcţionar KGB.Eu am comandat un Martini,el-un whisky.Când translatorul său a cerut un Johnny Walker,Kriucikov l-a corectat-un Chivas Regal.Omul acesta nu avea deloc gusturi şi obiceiuri de ţăran.Powell le spusese comesenilor despre venirea mea cu jumătate de oră înainte de prânz,de aceea,de la început,toţi păreau puţin stingheriţi.Apoi Kriucikov a întrerupt tăcerea:”Este un eveniment de importanţă istorică.Doi reprezentanţi ai două servicii secrete,care ocupă posturi atât de înalte,se întâlnesc pentru prima oară”.Eu am confirmat.Da,niciodată o întâlnire de acest gen nu mai avusese loc,deşi „fiecare parte cunoaşte până în cele mai mici amănunte viaţa cotidiană a celeilalte părţi”.După care ne-am distrat puţin:am înşirat detalii din biografia unuia şi a al-
tuia,obiceiuri şi lucruri care nu ne fac plăcere.Ne cunoşteam destul de bine,fără să ne fi întâlnit anterior”.
Acest citat,cam lung,demonstrează studierea reciprocă a adversarului în „războiul tăcut”,sau „războiul inteligenţelor”.Întâlnirea respectivă a avut loc la restaurantul Maison Blanche (Casa Albă),la Washington în decembrie 1987.Kriucikov venise să verifice măsurile de securitate luate de americani pentru vizita oficială a lui Gorbacio în SUA.
Mai specific că,în perioada 1985-1987,CIA a pierdut în URSS zece agenţi.Prin arestarea lui James Aldrich în 1994 s-a aflat că acesta este cel care i-a deconspirat pe toţi.
Antonio (Tony) Mendes,specialist în operaţiuni în ţările de sub influenţa Moscovei s-a deplasat personal la Moscova,în noiembrie 1987,pentru a studia situaţia la faţa locului.Printre altele,şeful rezidenţei CIA din Moscova l-a informat că agentul ORV este în pericol de a fi arestat de KGB.Acesta mai avea de îndeplinit o ultimă misiune,după care trebuia scos neapărat din URSS,împreună cu familia.În 1986,CIAa făcut o gafă:a dat publicităţii mai multe informaţii oferite de ORV,ceea ce i-a pus acestuia viaţa în pericol. Când a aflat despre ce este vorba Mendes şi-a zis că merită orice efort.
Pregătirea operaţiunii a durat luni de zile.Anterior,CIA obţinuse un succes remarcabil:cu ajutorul unor aparate speciale instalate pe un satelit-spion,capabile să distingă golurile de sub adâncul solului,a reuşit să cartografieze şi să întocmească mai multe hărţi care reprezentau sistemul de tuneluri din subteranele Moscovei,un adevărat oraş,structurat pe mai multe niveluri subterane.La operaţiune au participat nu mai puţin de şapte agenţi,fiecare cu un rol bine definit.Dintre aceştia îl amintesc doar pe maiorul Leonov care avea acces nelimitat la centrul de comunicaţii de sub Kremlin.
Agentul ORV a pătruns în subteranele Moscovei pe care le cunoaştea la perfecţie.Era îmbrăcat cu o salopetă cu un dispozitiv automat de alimentare cu oxigen.O pereche de ochelari îi permiteau să vadă în bezna din subteran.Avea asupra lui un microcomputer aflat în legătură permanentă cu un sistem orbital de stabilire a coordonatelor,în memoria căruia erau înmagazinate hărţile actualizate ale subteranelor Moscovei.A conectat un dispozitiv de ascultare (microfon) în sistemul de comunicaţii al Kremlinului.Ani de zile,dispozitivul respectiv au reprezentat „urechile” CIA în subteranele Kremilinului.
Agenţii ORV şi maiorul Leonov au fost scoşi din URSS şi duşi în Occident,împreună cu familiile, imediat după terminarea misiunii…

ACEEAŞI MĂRIE,CU ALTĂ PĂLĂRIE
La începutul verii anului 1991,autorităţile belgiene au arestat o reţea de spioni recrutaţi de K.G.B.,care a pătruns în structurile NATO de la Bruxelles.Reţeaua respectivă aparţinea de noile servicii de spionaj ale Rusiei.
Tot în vara anului respectiv,ceva mai târziu,colonelul kaghebist Viktor Ocenko a defectat în Occident,primind azil politic în Franţa.Autorităţile franceze au fost luate prin surprindere când acesta le-a dezvăluit vasta reţea de spioni ruşi din Franţa,preluată de Rusia de la K.G.B.
Această reţea era constituită din cel puţin douăzeci de agenţi,toţi specialişti de înaltă clasă în domeniul energiei atomice ori al apărării,recrutaţi încă de pe vremea studenţiei dintre studenţii care „promiteau”,apoi „conservaţi” până când ajungeau în funcţii importante în industria de cercetare sau de apărare.Abia atunci erau „treziţi” şi intrau în slujba Moscovei.Modul în care a fost recrutat unul din spionii arestaţi la Paris este semnificativ pentru activitatea K.G.B.-ului.Numele acestuia nu a fost dezvăluit presei,dar se ştia că a fost recrutat pe vremea când era student ala Facultatea de ştiinţe,secţia reactoare nucleare.Fiind sărac.studentul a fost obligat să dea meditaţii pentru a se putea întreţine la facultate.Printre elevii săi s-a aflat şi un tehnician sovietic care urma un curs de specializare în Franţa.Aceasta era legenda,el fiind al doilea secretar al Ambasadei URSS la Paris şi agent de recrutare.Îi plătea studentului sărac o sumă mult mai mare decât tariful obişnuit.După terminarea facultăţii,în 1989,studentul,de altfel cu rezultate excepşionale,a fost angajat într-un post sensibil din industria atomică franceză,moment în care a fost contactat.Timp de trei ani a furnizat nenumărate fotocopii de pe documente ultra secrete toate referitoare la ultimele rezultate ale cercetărilor francezi în domeniul nuclear.Alături de el au furnizat informaţii Moscovei un inginer de la Direcţia Generală a Armamentului din Franţa şi un specialist de rang înalt de la secţia de Aparatură Radar a Societăţii Thompson.
Specialiştii francezi au trebuit să recunoască performanţele acestei agenturi,care a transmis Moscovei informaţii şi din tehnicile de comunicaţii prin satelit,în care Franţa deţine priorităţi pe plan mondial.Presa franceză a precizat că „dezvăluirile” colonelului
Ocenko.coroborate cu arestarea filierei ruse din Belgia,l-au determinat pe Robert Gates,directorul CIA din acea vreme,să se depla- seze la Moscova pentru a cere explicaţii referitoare la cele declarate şi realitatea din teren.
După destrămarea URSS,vechile reţele ale K.G.B.-ului au fost preluate de noile servicii de spionaj ale Rusiei.K.G.B.-ul şi-a schimbat doar denumirea,metodele de lucru au rămas aceleaşi.Rusia a declarat că renunţă la activitatea de spionaj îndreptat împo triva Occidentului,tocmai pentru a adormi bănuielile acestuia.

SPION KGB DOVEDIT AGENT DUBLU A EVADAT
Într-un interviu publicat de Moscow News,numărul 25 din 1990,generalul-maior Oleg Danilovici Kalughin,fost şef al Direcţiei K(contrainformaţii) al PGU (Direcţia Întâi Centrală-Informaţii Externe a KGB),a precizat pentru prima dată public că defecţia şi infiltrarea au devenit probleme mai serioase pentru KGB decât pentru CIA şi celelalte servicii secrete occidentale.La aceeaşi concluzie ajunsese şi Christopher Andrew,istoric la Cambridge,scriitor de succes,”liderul neoficial al istoricilor serviciilor secrete în Marea Britanie”.Până atunci,aserţiunea larg răspândită,derivată din interesul mediilor internaţionale din lumea occidentală în ceea ce priveşte agenţii sovietici educaţi la Universitatea Cambridge,că penetrează şi defectează la nivel înalt era o problemă a Occidentului şi nu a Kremlinului.
Christopher Andrew explica cu agentul anglo-american din GRU (Serviciul de informaţii al armetei),Oleg Penkovski,unul dintre cei care au jucat un rol important în rezolvarea crizei rachetelor din Cuba (1962).În prima ediţie cărţii „Serviciul Secret: Constituirea Serviciilor de Informaţii britanice”-o poveste fascinantă de glorie şi decădere-el scrie:”Este prematură concluzia că până acum nu au mai existat şi alţi Penkovski,doar pentru că numele lor nu a apărut încă în ziare”.Şi,a apărut în mass-media numele lui Oleg Gordievski,devenit celebru în Occident.
În vara anului 1968,Gordievski citeşte cartea lui Christopher Andrew,după care i-a legătura cu acesta.Încă de la prima întâlnire britanicul şi-a dat seama că Gordievski a avut timp de douăzeci şi trei de ani,cât timp a lucrat în KGB,acces la principalele documente ale acestuia şi că a fost implicat direct în istoria KGB-ului şi în operaţiunile curente.În 1980,spre exemplu,el a răspuns de elaborarea secţiunilor strict secrete interne ale Direcţiei Întâi Centrale care s-a ocupat cu activităţi desfăşurate în Marea Britanie,Islanda,Scandinavia,Asia şi Australia.Având acelaşi punct de vedere privind interpretările asupra operaţiunilor KGB,cei doi devin prieteni şi încep să scrie împreună.Din această colaborare a apărut şi cartea „KGB.Istoria secretă a operaţiilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov”.Care a văzut lumina tiparului la sfârşitul lunii august 1991.Cititorul a rămas uimit de numărul impresionant de persoane care,în secret,au fost în serviciul KGB-ului,precum şi a loviturilor dure date de serviciile secrete sovietice.
Gordievski a câştigat o bogată experienţă în îndelungate perioadă de activitate în PGU şi KGB.1962-1963 reprezintă perioada de pregătire,după care a activat la sediul din Moscova al KGB-ului (1963-1965 şi 1970-1972),la rezidenţa din Copenhaga (1966-1970),perioadă în care a organizat operaţiunile ilegale ale KGB-ului.În următorii ani a lucrat la Departamentul de informaţii
politice (PR) în rezidenţele KGB la Copenhaga (1973-1978),la Centru (1978-1982) şi la Londra (1982-1985).
Odată cu invazia trupelor ţărilor Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele ale Republicii Socialiste România) – vara anului 1968,s-a produs un moment crucial în starea sufletească a lui Gordievski.S-a confruntat cu dilema găsirii unui mod de luptă pentru democraţie în interiorul unui sistem politic expert în reprimarea opozanţilor săi.În 1973,revenit pentru a doua oară la post la Copenhaga s-a hotărât să lucreze pentru Occident.La sfârşitul anului 1974,după mai multe tatonări,a început colaborarea totală cu Serviciul Secret de Informaţii britanic (M.I.6)
A avut lungi discuţii cu ofiţeri superiori KGB,cu demnitari politici şi diplomaţi sovietici,de la care obţinea nenumărate infor- maţii.Îl vizitează cu regularitate pe Victor Fiodorovici Gruşco,şef adjunct la PGU,responsabil cu operaţiunile din Europa.Probleme le curente le raporta direct lui Mihail Gorbaciov,fiind în solda M.I.6.A avut mai multe contacte cu celebrul Kim Philby,care i-au întărit convingerea că trebuie să lucreze pentru Vest.
În 1985,după ce încheiase 11 ani de activitate ca agent penetrat al M.I.6 ,este avansat.Rapoartele sale se bucurau de apreciere la Centru.În ianuarie este chemat la Moscova şi anunţat că va prelua funcţia de rezident la Londra şi iniţiat în cifrurile secrete utili-
zate pentru comunicaţia strict secretă cu Centrul.
La 17 mai 1985 primeşte o telegramă prin care este chemat la Moscova.Era informat asupra întâlnirilor pe care urma să le aibă cu Victor Mihailovici Cebrikov,preşedintele KGB-ului,precum şi cu generalul Vladimir Alexandrevici Kriucikov,conducător
al Direcţiei Întâi Centrale.La scurt timp,soseşte o a doua telegramă,cu detalii privind discuţiile pe care urma să le aibă cu cei doi.Toate acestea i se par dubioase lui Gordievski,care simte o capcană.
Pe 19 mai pleacă la Moscova.Familia a rămas la Londra.Nu are rost să insist asupra tuturor şicanilor la care a fost supus Gordievski încă de la aterizarea pe aeroportul din Moscova.În a doua săptămână,într-o vilă a KGB-ului se întâlneşte cu generalul Gruşko,şef adjunct al Primului Directorat,generalul Golubev şi colonelul Budanov de la Contrainformaţii,care răspundeau de investigarea defecţiilor interne.A fost drogat,iar Golobev şi Budanov l-au mitraliat cu întrebări.A fost învinuit direct că lucrează pentru britanici.
Spre surprinderea sa,a fost lăsat liber şi trimis acasă.La 30 mai,este convocat în biroul lui Gruşco,care îi spune :”Ieri am discutat cazul tău aproape toată ziua,cu tovarăşul Kriucikov.Ştii că de multă vreme ne-ai dezamăgit.De aceea,misiunea ta în Marea Britanie va lua sfârşit.Familia ta se întoarce imediat la Moscova.Dar am decis că vei putea continua să lucrezi în cadrul KGB-ului,
dar probabil că nu la Directorat.Care este răspunsul tău ?”.
Gordievski şi-a dat seama ce însemnau toate acestea.Pentru că interogatoriul la care a fost supus,sub influenţa drogului,nu a dat rezultate,era pus în libertate sub o supraveghere strictă.Acuzatorii nu aveau dovezi pentru a-l inculpa.S-a decis să fie cât mai cooperant posibil,dar să-şi urmărească scopul.
A primit un concediu de două luni,din care primele 15 zilele-a petrecut cu familia la locuinţa din Moscova.Pregătindu-şi evadarea,s-a cazat la „sanatoriul „ KGB-ului.Cu mii de precauţii,la biblioteca „sanatoriului” a studiat toate hărţile şi ghidurile turistice pe care le-a găsit.De două ori s-a deplasat la Moscova,a reuşit să scape de filaj şi a luat legătura cu SIS.Familia a trimis-o în altă localitate.
Pe 10 iulie s-a întors la locuinţa sa din Moscova,şi a creat o serie de piste false menite să îngreuneze misiunea de supraveghere a agenţilor KGB.Pe data de 19 iulie,la ora 16.oo aplecat să facă jogging.Câteva zile mai târziu a trecut graniţa.Pentru prima dată în istoria sovietică,un spion KGB identificat ca agent dublu a evadat în Occident.Nu a divulgat nimănui traseul pe care l-a urmat.
În 1991,după mai mult de şase ani de despărţire,familia Gordievski s-a reîntregit la Londra…

GENERALUL DISIDENT OLEG KALUGHIN
În vârstă de 73 ani,Oleg Kalughin este o adevărată legendă a Războiului Rece.În 1975a devenit cel mai tânăr general din istoria KGB.După venirea la putere a preşedintelui Vladimir Putin s-a aflat permanent în dezacord cu el.
S-a născut în 1934,la Leningrad..KGB-ul l-a recrutat încă din timpul facultăţii şi a lucrat pentru Direcţia I,de spionaj extern.În 1958 a obţinut o bursă Fulbright şi a urmat cursurile Universităţii Columbia din New York.În 1960 a fost retrimis în SUA,pe post de corespondent al Radio Moscova pe lângă Naţiunile Unite,o excelentă legendă pentru activitatea de spionaj.Timp de patru ani a trimis orice fel de informaţii la Moscova : unele pentru ascultătorii postului de radio,altele secrete,la sediul KGB-ului.
În 1964 petrece un an în ţară,după care a fost trimis la Washington în funcţia de adjunct al responsabilului cu spionajul politic. De data ceasta acoperirea era aceea de ataşat de presă şi responsabil cu relaţiile publice.Potrivit propriilor mărturii:”Aceia au fost cei mai productivi ani,între 1965-1970”.A organizat şi monitorizat mai multe reţele de spionaj pe teritoriul Statelor Unite,dintre care cea mai „productivă”a fost cea a lui John Antohony Walker,subofiţer la baza navală a SUA de la Norfolk,care şi-a atras în reţea fiul,fratele şi un prieten apropiat.Potrivit relatărilor sale „Walker s-a urcat în maşina sa la Norfolk şi a condus fără întrerupere
până la Washington,a căutat adresa ambasadorului U.R.S.S.,în cartea de telefon şi a intrat în clădire.A nimerit la ofiţerul care răspundea de securitatea ambasadei,Iakov Lukasevics,un fost adjunct al şefului KGB din Letonia…Se pare că Walker a avut noroc să nu fie dat afară pe uşă.În general,cam asta este regula.Există o teamă generală în ambasadele sovietice faţă de aceşti „voluntari” ,care putea fi foarte bine agenţi ai serviciilor de contrainformaţii”.
Nu puţine au fost cazurile în care agenţi de valoare au fost refuzaţi.Cazul cel mai cunoscut s-a petrecut la Mexico City.Un ofiţer CIA,Philip Agee,după ce a fost refuzat de ambasada sovietică,s-a dus la cubanezi şi le-a furnizat acestora informaţii de mare valoare.Povesteşte mai departe Kalughin :”Lukasevics a înţeles însă,din teancul de documente pe care Walker i le-a pus pe masă, că are în faţa sa un agent valoros şi din fericire a avut bunul simţ să îi telefoneze şefului rezidenturii,Boris Solomatin”.
Walker a spionat pentru KGB timp de 18 ani.Despre valoarea acordată de Moscova informaţiilor furnizate de Walker vorbeşte şi faptul că Solomatin a primit Ordinul Drapelul Roşu a fost promovat adjunct al şefului Primului Directorat Principal.Iuri Linkov a primit Ordinul Lenin,Gorovoi,cel care i-a preluat cazul,a fost primul ofiţer KGB care a fost recompensat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice.Oleg Kalughin,care s-a ocupat de securitatea „căsuţelor poştale”,a primit Ordinul Steaua Roşie şi recunoaşte că i s-a datorat,în bună măsură,faptul că în 1974 a devenit cel mai tânăr general KGB.
Şi Walker a fost trecut apoi la Directoratul 16.După ce a ieşit la pensie,a început să se întâlnească,de două ori pe an,la Viena, cu ofiţerul de legătură.Americanii au aflat de trădarea lui de la soţie,care se săturase de tratamentul la care era supusă.Astfel a luat sfârşit una din cele mai spectaculoase cariere de spion,care durase 18 ani…
În 1967,acoperişul Ambasadei sovietice din Washington s-a garnisit cu o grămadă de antene.”Sovieticii puteau asculta comunicaţiile Pentagonului,Casei Albe,poliţiei locale etc.Aparent erau canale pe are se transmiteau mesaje lipsite de importanţă.Dar sovieticii aveau astfel posibilitatea să verifice,de exemplu,dacă FBI sau poliţia locală urmăreau vreun agent KGB care se îndrepta spre o întâlnire cu un informator”.
Deosebit de apreciat pentru munca sa din capitala SUA,Kalughin a fost numit şeful rezidenţei KGB din Washington.Ghinionul lui s-a numit reputatul jurnalist american,Jack Anderson care,în urma „săpăturilor”,l-a dovedit ca ofiţer de informaţii.A fost rechemat urgent în ţară.A fost numit comandantul întregului sistem sovietic de contraspionaj extern.Fiind o fire voluntară,care spunea lucrurilor pe nume,şi-a atras antipatia mai multor colegi şi şefi din KGB.În 1980 a fost retrogradat.În 1990 s-a retras din KGB şi a început să cocheteze cu politica.A devenit un critic acerb al sistemului comunist şi a poliţiei politice.Această atitudine a sa i-a adus un electorat fudel.M.Gorbaciov l-a retrogradat,i-a retras toate ordinele medaliile şi pensia.În pofida tuturor acestora a candidat la alegeri şi a obţinut un loc în Sovietul Suprem (Parlamentul URSS),continuând să demaşte abuzurile sistemului şi ale KGB-ului.
După puciul din 1991,Kalughin a devenit,pentru scurt timp,consilier al noului şef al KGB,reformatorul Vadim Bakatin.După dezmembrarea URSS,având destui duşmani puternici la Moscova,s-a stabilit în SUA.Şi în primăvara lui 2007 predă la centrul american pentru Contraspionaj şi Studii Strategice,colaborând la mai multe publicaţii.
La 29 aprilie 2002 a început urmărirea penală împotriva lui.Concret,fostul general KGB este acuzat că,după stabilirea sa în SUA,a furnizat americanilor informaţii cu privire la o serie de agenţi sovietici activi în perioada Războiului Rece.Cu toate că anchetatorii au refuzat deocamdată să dea amănunte cu privire la dosar,agenţia Interfax susţine că acesta se axează în principal asupra afacerii „Trofimoff”.Precizez că,în 2004,colonelul american George Trofimoff a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece.Circumstanţele desconspirării acestei „cârtiţe” intrate în adormire de mai mult de un deceniu au rămas neclare.Moscova spune că de vină este Kalughin,care,la rândul lui,se disculpă.Este un proces politic în desfăşurare.
În colaborare cu F.Montaigne a scris cartea „Spymaster.My 32 Years in Intelligence an Espionage Against the Wast” („Maestrul spion.32 de ani pe care i-am petrecut în activitatea de informaţii şi spionaj contra Occidentului”),apărută la Editura Smith Gryphon.El are despre trădare o părere foarte elastică : de neconceput pentru un ofiţer sovietic de informaţii,trădarea devine o problemă personală pentru cetăţenii occidentali care se hotărau astfel să ajute Uniunea Sovietică…

Puciul care a lichidat URSS – o constelaţie de mistere

Puciul din 19 august 1991 reprezintă unul dintre momentele cruciale ale destrămării URSS – alături de căderea Zidului Berlinului şi de exploziile de suveranitate din republicile pe cale de-a deveni „ex-sovietice”.

Contextul puciului, în schimb, e departe de a fi elucidat. Privind dinspre azi, cu avantajul distanţei, nu e clar dacă numai Mihail Gorbaciov a fost ţinta acestui complot sau, dimpotrivă, ţinta implicită era mult mai imprevizibilul, atunci, Boris Elţîn. Potrivit unei versiuni, Gorbaciov şi Elţîn ar fi fost avertizaţi încă din 20 iunie (de către ambasadorul american la Moscova, Jack Matlock, la rându-i informat de primarul Moscovei, Popov) că se pregăteşte un complot care ar viza înlăturarea primului. E cert că, pe 19 august, legăturile telefonice ale reşedinţei de vară a lui Gorbaciov au fost întrerupte, dar nu e clar cu ce scop: ca liderul să nu poată comunica în afară, sau ca el să nu fie deranjat de apeluri din exterior? Pentru că, se pare, Gorbaciov nu depindea de telefoanele din vila de la Foros. În procesul ce avea să urmeze după puci, unii martori au declarat sub jurământ că Gorbaciov nu a fost nicio clipă izolat şi că ar fi putut comunica prin sistemele de comunicaţie prin satelit ce existau pe maşinile escortelor sale; sau că ar fi putut părăsi oricând reşedinţa din moment ce nu exista nicio blocadă terestră sau maritimă în jurul perimetrului. Aşa să fie?

Filmul evenimentelor

Dacă scoatem din ecuaţie succesiunea de enigme, povestea e relativ simplă[1]. Pe 17 august, într-o casă conspirativă de la periferia Moscovei şi-au dat întâlnire câţiva dintre capii complotului, pentru a fixa detaliile. Erau de faţă premierul Pavlov, şeful KGB, Kriucikov, ministrul Iazov al Apărării, dar şi Valeri Boldin – unul dintre oamenii cei mai apropiaţi lui Gorbaciov (şef de cabinet). În ziua următoare (18 august), după prânz, o delegaţie a puciştilor – condusă de generalul Varennikov, ministru-adjunct al Apărării, şi de generalul Plehanov, comandantul unei direcţii din KGB – l-a vizitat pe Gorbaciov la Foros. Potrivit versiunii celui din urmă, el ar fi decis să-i primească pe cei veniţi la el numai după ce a constatat că legăturile telefonice ale reşedinţei fuseseră tăiate. Oaspeţii i-ar fi transmis lui Gorbaciov îngrijorarea faţă de evoluţiile din stat şi hotărârea de a alcătui un Comitet de Stat pentru Starea Excepţională (CSSE), care să ia măsurile pentru stoparea dezagregării URSS. Ceea ce ei cereau de la lider era o semnătură pe un decret care instituia starea excepţională – astfel încât CSSE să poată acţiona într-un cadru legal. Gorbaciov va spune că a refuzat semnarea şi, în consecinţă, a fost ţinut în domiciliu obligatoriu, sub pază armată; puciştii vor spune că, dimpotrivă, Gorbaciov le-ar fi dat semnal să acţioneze, dar că nu a dorit să se angajeze în nume propriu – motiv pentru care nu ar fi semnat decretul.



În seara aceleiaşi zile, în biroul premierului Pavlov de la Kremlin a avut loc o nouă reuniune a puciştilor (inclusiv Pugo, Ianaiev ş.a.), cărora li s-a prezentat rezultatul discuţiei cu Gorbaciov – în sensul că reacţia ambiguă a acestuia a fost interpretată ca echivalând cu un acord. În cursul nopţii de 18/19 august, la ora 3, Ianaiev a semnat decretul de preluare provizorie a funcţiei de preşedinte al URSS (ca urmare „a îmbolnăvirii” subite a lui Gorbaciov) şi, în această calitate, a semnat ulterior şi decretul privind introducerea stării de necesitate. Primele jurnale ale Radio Moscova din ziua de 19 august au împrăştiat vestea în toată lumea: începând de la ora 4 a dimineţii se instituia „starea excepţională“ pe o perioadă de 6 luni, cu scopul de permite combaterea „crizei profunde şi multilaterale, a confruntării politice, naţionale, civile, a haosului şi anarhiei care ameninţă viaţa şi securitatea cetăţenilor URSS, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării“. CSSE da publicităţii un „Apel către poporul sovietic“ şi, totodată, un „Apel către şefii de state şi de guverne, precum şi către Secretarul general al ONU“. Actul cu numărul 1 emis de CSSE prevedea lichidarea tuturor structurilor politice şi paramilitare ce contraveneau legilor URSS, sistarea activităţii partidelor politice, suspendarea organizaţiilor de masă înfiinţate în ultimii ani, interzicerea anumitor publicaţii şi controlul asupra mass-media.

În jurul orei 10 a.m., spre centrul Moscovei au început să pătrundă unităţi militare mobile ale ministerului Apărării: 362 de tancuri, 140 de maşini de luptă, 148 de transportoare blindate, 430 de camioane grele cu personal de infanterie aferent. În paralel, ministerul de Interne participa cu trupe de intervenţie rapidă.



De ce nu şi Elţîn?

În condiţii normale, această insurecţie avea toate şansele de succes. Mihail Gorbaciov era (auto?)reţinut în pasivitate în Crimeea, iar preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, era la reşedinţa sa din afara Moscovei – unde se presupunea că se odihneşte după vizita pe care tocmai i-o făcuse la Alma Ata omologului său kazah Nazarbaiev, în zilele precedente. De ce anume nu a fost arestat la domiciliu şi Elţîn? Iată un alt mister al puciului.

Ziua care ar fi trebuit să fie cea a restaurării Uniunii Sovietice s-a dovedit a fi, chiar din orele după-amiezii, ziua de glorie a lui Elţîn. Acesta s-a deplasat în cursul dimineţii, nestingherit, până la sediul parlamentului RSFS Ruse – la Casa Albă, pe malul râului Moskva, sediu care va deveni cartierul general al rezistenţei. Spre miezul zilei, câteva zeci de tancuri înconjuraseră Casa Albă – dar, la auzul veştii că în interior Boris Elţîn dădea un comunicat prin care declara acţiunea CSSE ca fiind un puci ilegal şi anti-rus, unele dintre aceste trupe au trecut de partea „rezistenţei“. De fapt, Elţîn l-a contactat telefonic pe generalul Pavel Gracev (comandantul trupelor de desant aerian din armata URSS) şi a primit de la acesta promisiunea fidelităţii până la capăt. La rândul său, Gracev a obţinut o declaraţie de fidelitate din partea celui care-i era adjunct, generalul Alexander Lebed. Ambii vor face carieră în anii lui Elţîn: Gracev va ajunge ministru al Apărării (şi va coordona în 1993 elaborarea „doctrinei militare a Rusiei“), iar Lebed se va evidenţia ca un apărător eficace al intereselor Rusiei în zone periferice (precum enclava Transnistria, unde Lebed va conduce Armata a 14-a rusă şi va încuraja secesionismul rusofonilor de acolo după 1991).

Şi astfel s-a ajuns în momentul – de importanţă crucială – în care Elţîn a ieşit din clădirea Casei Albe (puţin după ora locală 12 a.m.), a urcat pe un tanc (dintre cele care acum protejau sediul) şi de acolo – în faţa unui auditoriu de peste 200.000 de oameni adunaţi în semn de protest faţă de starea de necesitate – a dat citire propriului său mesaj către cetăţeni. Alături de el, pe acea scenă improvizată pe care se juca de fapt destinul viitor al Rusiei, au mai apărut personaje care în următorul deceniu aveau să-şi joace propriul rol: Ruslan Hasbulatov, Alexander Ruţkoi, Alexander Iakovlev, Edvard Şevarnadze ş.a. Aceasta a fost „clipa astrală“ a lui Elţîn. Tot ce avea să se întâmple în decada următoare avea să decurgă din acest gest fundamental de rezistenţă al liderului rus, din acele ore în care înalta sa statură, profilată pe fundalul Casei Albe, simboliza autoapărarea Rusiei viitorului, în faţa pericolului revenirii trecutului reacţionar al vechii URSS.

Înainte de a urca pe tanc, Elţîn semnase un decret prin care declara acţiunea CSSE ca fiind „o lovitură de stat“, iar membrii Comitetului erau „trădători“. Enunţul acestui act în faţa mulţimii adunate pentru protecţia Casei Albe a stârnit un entuziasm care s-a dovedit contagios de-a lungul şi de-a latul viitoarei Federaţii Ruse. Prezenţa lui Elţîn pe tanc a fost simultană cu prezenţa, în jurul său, a unei armate de cameramani, fotografi şi jurnalişti de toate naţionalităţile şi de la toate agenţiile majore de presă. La drept vorbind, aceştia – mai mult decât poporul Moscovei – au creat în zilele următoare legenda „rezistentului anti-comunist“ Elţîn, o legendă care-l va însoţi pe acest personaj cel puţin până în 1996, când avea să câştige al doilea său mandat de preşedinte. Acum, în august 1991, imaginea filmată şi fotografiată a liderului rus, cu pumnul drept ridicat, pe turela tancului, a făcut ocolul lumii în doar câteva ore. Ca detaliu, să reţinem că braţul ridicat al lui Elţîn indica Vestul – şi se închidea, astfel, cercul istoriei bolşevice a Rusiei: de la braţul indicator spre Est al lui Lenin la palma indicând Vestul a lui Elţîn.

Simţind că pierd teren, în după-amiaza de 19 august (la ora locală 17), membrii Comitetului – cu Ianaiev în frunte – au organizat propria lor conferinţă de presă, la sediul Ministerului de Externe. Rezultatul a fost dezastruos. Această intervenţie a lor a fost transmisă pe teritoriul întregii URSS – tocmai din dorinţa Comitetului, care intenţiona să transmită astfel semnale spre comuniştii din toate republicile. După ore întregi în care imaginarul unei întregi planete fusese alimentat cu fotografiile şi cadrele unui Elţîn ofensiv, încruntat şi volubil, care privea în ochi pe oricine (şi mai ales lentilele focusate ale cameramanilor occidentali), conferinţa de presă a liderilor puciului – Ianaiev înconjurat de alţi cinci – a fost o lecţie despre cum poate eşua un proiect. Ianaiev a vorbit dezlânat şi temător, ca un elev prins cu praştia în ghiozdan. Ceilalţi au fost încă şi mai modeşti, iar întrebările ziariştilor – multe dintre ele de un curaj vecin cu impertinenţa – au părut a fi probe pentru ei imposibil de trecut. În ochii oricărui telespectator cât de cât avizat, complotiştii s-au compromis singuri prin propria lor apariţie într-o conferinţă în care nici măcar nu au arătat curajul de a privi spre camerele TV.

„O cu totul altă ţară...“

Explicaţiile pe care Ghenadi Ianaiev şi echipa au încercat să le ofere se concentrau pe detalii de ordin tehnic. Şeful Comitetului se declara obligat să ia locul „suferindului“ Gorbaciov în virtutea articolului 127 al Constituţiei sovietice şi făcea acest lucru tocmai în numele continuării reformelor începute în 1985, dar cu scopul precis de a scoate ţara din haos social şi economic şi de a împiedica dezmembrarea URSS. Despre Gorbaciov, numai de bine: „prietenul meu care, sper, îşi va relua locul alături de noi imediat ce starea sa se va restabili şi alături de care vom reîncepe să lucrăm pe calea democratizării pe care el a trasat-o“. Singurul puseu de autoritate din glasul lui Ianaiev s-a făcut simţit atunci când a spus că va curăţa străzile din oraşele tuturor republicilor de „elementele criminale“ – aluzie evidentă la mişcările populare ce susţineau mai peste tot programe independentiste. În rest, Comitetul asigura că URSS îşi va onora pe mai departe angajamentele internaţionale la care era parte şi promitea să retragă tancurile de pe străzile Moscovei imediat ce calmul va fi restabilit în oraş.

Dar calmul nu a putut fi păstrat nici măcar între ei. În cursul nopţii de 20/21 august, între Ianaiev & Pavlov, pe de o parte, şi Kriucikov & Pugo pe de alta au apărut primele disensiuni referitoare la sarcinile prioritare ale echipei. În plus, un incident petrecut tot în cursul nopţii mărea presiunea morală asupra puciştilor: la intrarea într-un tunel din raza Moscovei, o coloană de blindate a fost blocată de un grup de manifestanţi pro-Elţîn şi o manevră riscantă a unui tanchist speriat a dus la moartea a trei oameni. Ceea ce începuse ca un puci eşua în dramă cu victime umane.

În cursul dimineţii de 21 august toate semnalele ajunse la Moscova s-au dovedit dezastruoase pentru conjuraţi. În presa internaţională acţiunea lor era condamnată ferm – atunci când nu era ridiculizată. Boris era prezentat ca un erou care luptă pentru salvarea democraţiei, iar Ianaiev & Co. erau descrişi drept „trădători, stalinişti şi criminali“. Majoritatea liderilor din provincia sovietică s-a raliat mai curând lui Elţîn. Cu puţine excepţii, capii unităţilor armate – inclusiv cele desfăşurate în Moscova – ezitau între defetism şi tendinţa de a trece de partea acestuia din urmă. În plus, preşedintele Rusiei părea de-a dreptul ubicuu. Aflat într-o frenezie impresionantă, Elţîn dădea interviuri pentru presa străină, transmitea ordine către fidelii săi şi telefona pe tot cuprinsul URSS pentru a-i discredita pe pucişti.

La primele ore ale după-amiezii de 21 august a devenit clar că puciul eşuase. În sediul Ministerului Apărării, ministrul Iazov a fost forţat de înalţii ofiţeri să iasă din componenţa Comitetului şi să ordone retragerea din Moscova a tuturor efectivelor militare – pentru a nu păta blazonul armatei. Depăşit de situaţie, Iazov a pus în practică numai cea de-a doua cerere. În scurt timp, Boris Pugo s-a sinucis în apartamentul său din Moscova (după ce anterior îşi ucisese soţia şi, după unele surse, ar fi lăsat un bilet – negăsit vreodată – în care-l acuza pe Gorbaciov de „lipsă de cuvânt“); după anunţul acestei sinucideri, forţele de ordine au prins curaj şi, la ordinul lui Elţîn, au trecut la arestarea membrilor CSSE; toţi dintre ei care au fost găsiţi în următoarele ore nu au opus rezistenţă, dar este interesant de notat că unii dintre pucişti nu mai erau în Capitală, ci se deplasaseră spre Crimeea, într-o încercare zadarnică de a mai avea o discuţie cu Gorbaciov; aveau să ajungă la vila acestuia, dar nu au fost primiţi de locatar (!).

În după-amiaza aceleiaşi zile, o „misiune de recuperare“ pleca, într-un avion special, de la Moscova spre Foros (Crimeea). Echipa era condusă de Alexandr Ruţkoi, vicepreşedinte al RSFS Ruse şi mâna dreaptă a lui Elţîn în ultimele două zile. Scopul: readucerea „acasă“ a lui Mihail Gorbaciov din acel exil „sui generis“. Ceea ce s-a şi întâmplat, în faţa unei alte armate de fotoreporteri şi cameramani, puţin după ora 2 a nopţii de 21/22 august. Gorbaciov – îmbrăcat în haine deschise, de vară – a coborât palid dar zâmbitor scările avionului, urmat la câţiva paşi în spate de soţia sa şi de cei care-i conduseseră. Cu doar câteva minute mai înainte, în timp ce avionul se pregătea de aterizare, el i-ar fi spus lui Ruţkoi că „o cu totul altă ţară ne aşteaptă acolo jos“.

Dar nimănui – inclusiv lui Gorbaciov – nu-i era clar dacă această ţară nouă mai are într-adevăr nevoie de el.

Germania de Vest intenţiona să vândă partea sa din Berlin
Cotidianul german Der Spiegel a dezvăluit duminică, la 50 de ani de la construirea Zidului Berlinului, cum Guvernul Germaniei de Vest şi Statele Unite au intenţionat la un moment dat să vândă Berlinul de Vest Germaniei de Est. Cancelarul german Konrad Adenauer sugerase că Berlinul de Vest, aflat atunci sub ocupaţia forţelor franceze, britanice şi americane, dar total izolat în cadrul Germaniei de Est comuniste după ridicarea zidului la 13 august 1961, ar putea fi schimbat cu parcele de teritoriu.


Der Spiegel, citând documente guvernamentale declasificate recent, scrie că Adenauer i-a prezentat această idee secretarului de Stat american Dean Rusk şi preşedintelui John F. Kennedy, sugerând ca Statele Unite să facă această propunere Uniunii Sovietice, a cărei armată controlează Germania de Est.
Ideea era de a lăsa Germania de Est şi Uniunea Sovietică să preia controlul asupra Berlinului de Vest, un obiectiv al politicii sovietic, în schimbul extinderii către vest a frontierei Germaniei de Vest, către Thuringia, o parte din Saxonia şi din Mecklenburg-Pomerania occidentală.

Aceste zone au fost ocupate de armatele occidentale la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, după care au fost cedate armatei sovietice conform acordurilor de la încheierea conflictului.
Berlinul, care a fost ocupat în întregime de Armata Roşie, a făcut obiectul unui acord între aliaţi, zona sa occidentală fiind încredinţată aliaţilor occidentali.

Germania de Vest nu a crezut cu adevărat că Moscova va accepta acest schimb deoarece acest lucru ar fi însemnat că Germania de Est ar fi rămas fără o parte din regiunile sale industriale.

Dar Adenauer credea că poate obţine profit din această ofertă, cel puţin generând dificultăţi între autorităţile est-germane şi cele sovietice în cazul în care Moscova ar fi fost tentată de această idee.
Tabăra occidentală ar fi putut la rândul său să beneficieze de o calmare a tensiunilor cu blocul sovietic, în timp ce contenciosul privind Berlinul de Vest era unul dintre punctele sensibile ale Războiului Rece dintre cele două blocuri.

Potrivit documentului citat de Der Spiegel, pănă la urmă Kennedy a respins această idee.
În iunie 1963, preşedintele american a mers la Berlin, unde va rosti celebra frază "Ich bin ein Berliner" (Sunt un berlinez), exprimându-şi susţinerea faţă de locuitorii enclavei occidentale în Germania de Est.

VIDEO Dezbatere Historia: Puciul care a lichidat URSS
La 20 de ani de la puciul de la Moscova, misterele care înconjoară tentativa de lovitură de stat a conservatorilor comunişti continuă să persiste.


Puteau puciştii să schimbe cursul istoriei şi să împiedice destrămarea URSS? A fost Mihail Gorbaciov complice cu organizatorii loviturii de stat? A grăbit puciul de la Moscova declararea independenţei Republicii Moldova? Care a fost reacţia autorităţilor din România? S-a discutat ideea creării unui guvern moldovean în exil la Bucureşti? La toate aceste întrebări au răspuns istoricul Laurenţiu Constantiniu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă, marţi, pe site-ul adevarul.ro şi historia.ro, prilejuită de lansarea numărului din luna august al revistei „Historia“.

50 de ani de la construirea Zidului Berlinului



Construcţia Zidului Berlinului, care a împărţit oraşul şi ţara în două, a început în urmă cu 50 de ani. În afară de punctul de control Charlie, doar câteva dale de ciment şi câteva pietre din jurul capitalei Germaniei au rămas ca mărturie a barierei-frontieră, relatează Euronews.
Sursa: Reuters

Una dintre cele mai des întâlnite întrebări ale turiştilor din Berlin este "Unde e Zidul?". "Există o llinie care arată traseul pe care era ridicat Zidul Berlinului, dar nu mai poţi vedea acum nimic care să amintească de faptul că acolo era o construcţie înaltă de patru metri", spune un turist. "Dacă vrei să vezi Zidul şi vii aici, ai sentimentul că nu mai există nimic în acest loc. Este ca şi când Zidul în sine a dorit să dispară pentru totdeauna", spune un alt vizitator.




Simbol al comunismului

Imediat după meizul nopţii de 12 spre 13 august 1961, trupele est-germane au început să ridice ceea ce statul numea "barieră de protecţie anti-fascistă". Dintr-un gard cu sârmă ghimpată, s-a transformat într-o graniţă, la care oricine dorea să treacă era oprit, ameninţat că focuri de armă, câini de vânătoare şi garduri electrice. Un studiu recent susţine că peste 1.000 de oameni ar fi fost ucişi încercând să fugă din Germania de Est peste graniţă, în timpul războiului Rece.

Zidul a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989, moment în care se publica un decret al oficialităților est-germane ce permitea trecerea liberă a frontierei.

Est-germanii au sosit în număr extrem de mare, atunci, la faţa locului şi au traversat prin toate punctele de trecere a frontierei, unindu-se şi sărbătorind împreună cu mulțimea din Berlinul occidental. Ulterior, Zidul a fost distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a avut loc, oficial, în 3 octombrie 1990.

URSS şi «încercuirea capitalistă»
Securitatea unui stat este, potrivit conceptiei lui J.-B. Duroselle "forma cea mai generala si cea mai esentiala a unui stat". Întocmai cum individul incearca sa-si asigure securitatea persoanei (ingrijirea sanatatii, mijloace de existenta etc.), tot astfel si statele incearca sa-si garanteze siguranta prin mijloace politice, militare si economice. Daca in politica externa a statelor, triada securitate-putere-prestigiu se manifesta in grade diferite, in privinta ultimelor doua componente, in functie de resursele demo-economice de care ele dispun, cea dintai - securitatea - este usor observabila in toate epocile si la toate statele, intrucat ea se confunda cu instinctul de conservare. Modalitatile de garantare a securitatii au variat de-a lungul timpului, in functie de loc si de timp, dar anumite constante sunt observabile si, pe temeiul lor, teoria relatiilor internationale a putut desprinde o serie de paradigme. În campul cercetarii istorice, se considera ca exista doua modalitati de asigurare a securitatii: activa si pasiva. În prima categorie intra efortul de a dobandi o frontiera strategica sau impunerea unei orientari favorabile intereselor statului mai puternic, vecinilor mai slabi. in cea de-a doua, accentul cade pe castigarea de timp in vederea dezvoltarii potentialului militar, prin acordarea de concesii statului mai puternic si, deci, mai amenintator. Toate aceste considerente teoretice sunt de avut in vedere in evaluarea politicii externe a statului sovietic, inca din primele zile ale existentei sale.





Spatiu si securitatea

Prin uriasa sa intindere, Rusia beneficia de un factor obiectiv de securitate: spatiul. Esecul campaniei lui Napoleon, din 1812, dusese la concluzia - formulata de Clausewitz - ca Rusia nu poate fi cucerita, dar Razboiul Crimeii (1853-1856) aratase ca Rusia poate fi infranta si in conditiile ocuparii unei parti infime a teritoriului ei, cu conditia ca razboiul sa provoace o criza politica interna de proportii. Razboiul ruso-japonez (1904-1905) avea sa confirme experienta Razboiului Crimeii.
Al doilea razboi mondial a facut o triere severa a marilor puteri si a dovedit ca doar Statele Unite si Uniunea Sovietica dispuneau de toate componentele securitatii: spatiu, resurse umane, potential industrial. Acest statut a fost considerat de analisti ca facand inutila cautarea in exterior a garantiilor de securitate.
Istoria URSS, mai exact a politicii sale externe, nu confirma - asa cum se va vedea, mai jos - aceasta afirmatie.
Pentru a intelege cautarea statornica a securitatii, generata de sentimentul de insecuritate, care a insotit regimul sovietic de-a lungul intregii sale existente, este necesar sa mai zabovim asupra unor aspecte teoretice ale problemei.

Raymond Aron, discutand obiectivele statornice, constatabile in istoria relatiilor internationale, distinge doua serii ternare - abstracte si concrete -, fara ca intre ele sa existe vreun raport de subordonare: a) serie abstracta: securitate-putere-glorie; b) serie concreta: spatiu-oameni-suflete.

Regimul sovietic a manifestat, cum se va vedea, un permanent sentiment de insecuritate, generat de 1) constiinta clasei politice ca detine puterea impotriva vointei majoritatii populatiei si 2) de existenta "incercuirii capitaliste", altfel spus, atacul unei coalitii a statelor capitaliste, capabila sa nimiceasca regimul sovietic.

Propaganda si frica de un inamic extern

Am preferat sa realizam acest scurt excurs teoretic in domeniul istoriei relatiilor internationale deoarece cartea pe care o supunem atentiei cititorilor nostri apartine unuia dintre cei mai avizati istorici ai noului val din istoriografia rusa contemporana: Vladimir Nevejin, "Esli zavtra v pohod...". Podgotovka k voine i ideologhiceskaia propaganda v 30-h-40-h godah/"Daca maine e campanie...". Pregatirea pentru razboi si propaganda ideologica in anii ’30-’40 (Moscova, Iauza-EKSIMO, 2007, 317 p.).

Lucrarea lui Vladimir Nevejin este o analiza profunda, bine documentata si argumentata a modului cum autoritatile sovietice au reusit "sa cucereasca" sufletele populatiei in vederea dobandirii suportului social de care aveau nevoie.

Autorul face o trecere in revista a principalelor lucrari aparute - atat in Rusia, cat si Occident pe aceasta tema (pp. 15-28) - pentru ca, mai apoi, sa prezinte in detaliu propriul sau punct de vedere, pe baza documentelor provenite din arhivele foste sovietice, recent intrate in circuitul stiintific. Si o face cu o mare patrundere si forta de analiza, dublate si de un talent, pe alocuri, literar, care face ca lectura sa fie nu numai placuta, ci si captivanta.

Vladimir Nevejin explica amanuntit mecanismele propagandistice utilizate de catre liderii bolsevici pentru inocularea, la nivelul constiintei colective, a unei frici permanente de un inamic extern insidios - avem in vedere capitalismul, care, potrivit ideologiei staliniste nu se putea impaca defel cu existenta in lume a unicului stat socialist victorios -, capabil de amenintari atat din exterior, cat si din interior.

Militarizarea societatii sovietice si mentalul colectiv

Autorul a surprins foarte bine importanta factorului uman pentru noii lideri de la Kremlin. Privita din acest unghi de vedere, analiza lui Vladimir Nevejin pune in lumina eforturile depuse de catre autoritati in vederea instituirii unui control absolut asupra oamenilor si, mai ales, in directia capacitarii acestora pentru sustinerea unui viitor, posibil si sangeros - potrivit propagandei oficiale - razboi contra "incercurii capitaliste". in acest context sunt prezentate demersurile lui Stalin care au vizat "militarizarea" societatii sovietice, demersuri in urma carora Uniunea Sovietica ajunsese o adevarata cazarma (pp. 89-132). Militarizarea societatii sovietice a avut consecinte profunde asupra mentalului colectiv, contribuind, astfel, la edificarea unuia dintre miturile fondatoare ale societatii sovietice: mitul caracterului inevitabil al razboiului, potrivit caruia societatea sovietica trebuia sa fie apta sa faca fata oricarei interventii venita din partea capitalistilor, din exterior.

Autorul prezinta - spre exemplificare - campaniile din Polonia, din septembrie 1939, si Finlanda, noiembrie 1939-aprilie 1940, si pregatirea ideologica de care a beneficiat actiunea militara sovietica (pp. 155-182).

Autorul acorda o atentie deosebita atat pregatirii ideologice a Armatei Rosii, cat si a modificarilor intervenite la nivelul doctrinei militare, gratie carora, Vladimir Nevejin a identificat prezenta la nivelul Armatei Rosii a unui "sindrom al razboiului ofensiv". in aceasta privinta, autorul aduce ca argument, printre altele, si discursul tinut de catre Stalin, la 5 mai 1941, in fata absolventilor Academiilor militare si a sectiilor militare din cadrul facultatilor civile (pp. 271-280).

Lucrarea lui Vladimir Nevejin pe langa faptul ca introduce in circuitul stiintific un numar considerabil de documente, recent declasificate, contribuie la o mai buna intelegere a aspectului militar din societatea sovietica si a celui de-al doilea razboi mondial, in ansamblul sau. Un volum care ar merita, cu prisosinta, sa fie tradus si in limba romana.

Glisarea NATO spre irelevant
In ultimii zece ani, membrii europeni din NATO si-au redus bugetele militare cu 15%. In acelasi interval, Statele Unite si-au dublat fondurile bugetare pentru fortele armate. Contributiile europenilor la NATO au devenit derizorii. Datoriile statale considerabile, criza financiara din zona euro si problemele socio-economice nerezolvate, asigura ca europenii din NATO vor continua procesul de degradare a cheltuielilor pentru aparare. In perioada Razboiului Rece, SUA acopereau 50% din cheltuielile NATO. In prezent, contributia americana a ajuns la 75%. S-a ajuns la o situatie in care Alianta Atlantica nu mai poate functiona fara participarea covarsitoare a SUA. Dar si administratia de la Washington, sub presiunea unui deficit bugetar de peste 14.000 miliarde USD, va fi fortata sa-si reduca fondurile alocate pentru Pentagon.



Dificultatile financiare din Europa s-au agravat progresiv in ultimii trei ani. Ceeace a pus presiuni mari asupra guvernantilor respectivi sa reduca si mai mult bugetele militare. Ministrul apararii american Robert Gates a declarat recent ca „NATO se confrunta cu o adevarata criza din cauza degradarii contributiilor aliatiilor europeni si a aversiunii lor de a utiliza forta armata”. Chiar si tarile mai instarite din Europa precum Franta, Germania si Marea Britanie si-au redus progresiv bugetele militare, numarul de soldati si capabilitatea tehnica a fortelor armate.



Germania a renuntat recent la conscriptia obligatorie. Guvernul de la Berlin a anuntat ca intentioneaza sa disponibilizeze cel putin 50.000 din cei 250.000 de militari din Bundeswehr si sa elimine 9,3 miliarde euro din cheltuielile pentru aparare in urmatorii trei ani. Impreuna cu Rusia, China, India si Brazilia, Germania a refuzat sa voteze la ONU in favoarea rezolutiei 1973 care a autorizat interventia militara NATO in Libia. Dupa rezolutia Razboiului Rece, Anglia si Franta au fost singurele puteri europene care au alocat mau mult de 2% din produsul brut intern pentru fortele armate.



Recent, Franta a decis sa reduca bugetul pentru aparare cu 3,6 miliarde euro in urmatorii doi ani. Guvernul conservator din Marea Britanie, timorat de cresterea datoriilor statale, a inaugurat in 2010 o campanie agresiva de austeritate fiscala. Premierul David Cameron s-a amgajat sa reduca bugetul militar al Angliei cu 7,5 % si numarul militarilor britanici cu 10% in urmatorii 3 ani. In 2014, armata tarii va avea 40% mai putine tancuri si 35% mai putine piese de artilerie grea. Ceeace va degrada capabilitatea Marii Britanii de a participa simultan la operatii de contrainsurgenta si la razboaie interstatale. In 1991, in Irak, fortele aeriene britanice au participat cu 20 de escadrile la mentinerea interdictiei aeriane. Acum, in Libia, pentru aceiasi misiune, Regatul Unit nu poate contribui mai mult de sase escadrile. Initial, guvernele statelor europene din NATO s-au angajat sa alocheze 2% din PBI pentru aparare. Cu cateva exceptii (Norvegia, Danemarca), europenii nu s-au conformat angajamentelor. Pe cand Germania cheltuie in scopuri militare in jur de 1,3% din PBI, Italia si Spania au ramas sub 1%. Consiliul pentru Relatii cu Strainatatea (Council on Foreign Relations) din Washington a publicat un raport in care afirma ca „Statele Unite vor trebui sa desconsidere NATO daca aliatii europeni insista sa mentina perceptii diferite de SUA cu privire la amenintarile „din afara” si daca ei nu accepta sa participe la interventii militare la scara globala impotriva exponentilor terorismului, a inamicilor existenti si potentiali si a proliferatorilor de arme de distrugere in masa.”



Din cauza crizei economico-financiare, a datoriior statale acumulate si a realitatilor globalizarii, membrii NATO inteleg ca restrangerea Aliantei este inevitabila. La insistentele liderilor de la Washington, Paris si Londra, in iunie 2011, ministrii apararii din statele NATO au decis sa reduca drastic structurile de comanda, agentiile si comitetele Aliantei Atlantice. Comandamentele fortelor terestre, aeriene si navale ale NATO vor fi reduse de la sase la trei. Numarul cartierelor generale, a sediilor si a statelor majore ale aliantei va scadea vertiginos. Comandamentele NATO vor disponibiliza 5.000 din personalul actual de 13.400. Din cele 400 de comitete din subordonarea aliantei vor continua sa functioneze mai putin de 100.



Debilitatea militara a europenilor din NATO a devenit evidenta in Afganistan. In urma atacului terorist impotriva SUA din 11 septembrie 2001, statele europene din NATO s-au simtit obligate sa participe la razboiul anti-taliban din Afganistan, in baza Articolului 5 al Tratatului NATO care obliga aliatii sa actioneze militar in comun atunci cand un membru este atacat „din afara”. Avand o capabilitate militara jenant de limitata, aliatii europeni au facut eforturi financiare, tehnice si umane „disperate” ca sa mentina in stare relativ functionala un contigent intre 25.000 si 40.000 de militari in Afganistan. Dar trupele europene au trebuit sa se bazeze pe resursele americanilor in probleme de logistica, recunoastere, informatii si coordonare. Zece ani de razboi in Afganistan au epuizat rezervele de armament si munitii ale europenilor si au deceptionat majoritatea publicului european care nu a perceput niciodata o amenintare „existentiala” din partea talibanilor.



Mediocritatea militara a militarilor europeni a devenit si mai evidenta in campania NATO impotriva regimului dictatorial al lui Moamar Gaddafi din Libia. In martie 2011, fortele Aliantei Atlantice, cu participarea simbolica a unor tari arabe si cu mandat de la ONU si de la Liga Araba, au initiat bombardamente aeriene in Libia „ca sa protejeze civilii din orasele controlate de rebeli impotriva asalturilor armatei libiene loiale dictatorului Gaddafi, ca sa previna import de armament si ca sa stabileasca in Libia o zona de interdictie aeriana. In prima saptamana a campaniei, Statele Unite au participat activ la asaltul aerian cu bombe ghidate de laseri si rachete de croaziera care au degradat apararea antiaeriana, aeropoartele si centrele de comanda ale loialistilor lui Gaddafi. Dupa o saptamana, asa cum promisese, presedintele american Barak Obama a trasferat „oficial” interventia din Libia sub comanda NATO. In cadrul Aliantei Atlantice, interventia militara din Libia nu a fost dezbatuta si nu a fost pusa la vot inainte de initierea bombardantelor. Din cele 28 de state membre NATO, numai jumatate s-au implicat oarecum in campania din Libia. Ceilalti au refuzat orice participare. Singurele tari care au acordat sustinere tactica rebelilor libieni au fost SUA, Anglia si Franta.



Unii comentatori au avertizat publicul occidental ca hotararea NATO de a interveni militar in Libia a fost neinspitara si impulsiva ca in Irak si Afganistan. In cele din urma, interventia din Libia ar putea fi detrimentala pentru libieni, pentru NATO si pentru Orientul Mijlociu. A devenit clar ca membrii europeni ai aliantei nu au suficiente resurse ca sa sustina activitatea militara din Libia. Anglia si Franta si-au epuizat rapid rezervele de bombe ghidate cu laseri. Avioanele franceze nu pot acomoda bombele cu precizie din arsenalul american. Fara interventia unor trupe terestre din strainatate, razboiul civil dintre rebeli si armata libiana a ajuns la impas. In primele patru luni, interventia NATO in Libia a costat in jur de 4 miliarde USD. Din cauza lipsei de munitii, a fondurilor limitate si a intransigentei lui Gaddafi, europenii dau semne de „oboseala”. NATO incearca sa obtina acces la cele 30 miliarde USD ale Bancii Centrale Libiene, sechestrate in banci occidentale. Se pare ca Gaddafi, avand la dispozitie un jur de 1000 miliarde USD in bancnote si 144 de tone de aur, are suficiente fonduri sa-si recompenseze loialistii si mercenarii pentru multa vreme.



Ministrii apararii din statele NATO, intruniti la Bruxelles in inue 2011, au votat impotriva expansiunii ofensivei militare din Libia. Douazeci de membrii au refuzat orice participare la interventia militara anti-Gaddafi. Solicitati sa reintervina direct in actiunile militare din Libia, amercanii au ripostat ca ei sunt deja implicati in conflicte majore in Irak si Afganistan. Razboiul inconclusiv din Libia a contrubuit la cresterea pretului la titei pana la 112 USD pentru un baril. Scumpirea petrolului importat de occidentali ameninta sa deraieze redresarea economica, de altfel destul de firava, din America si din Europa. Contrariati de lipsa de progres in conflictul cu Gaddafi, liderii occidentali se simt fortati sa considere masuri aditionale in speranta ca ele vor forta inlaturarea dictatorului Libian. De exemplu, furnizarea de arme, bani si consilieri pentru rebeli. Poate chiar si o invazie terestra cu mercenari sau trupe straine.



Deceptionati cumplit de inabilitatea aliatilor europeni din NATO de a contribui resurse pentru Alianta, unii comentatori americani au sugerat ca Statele Unite sa abrogheze Articolul 5 al Tratatului sau chiar ca SUA sa se retraga din NATO. Din fericire, acesti comentatori nu au sprijin oficial. Parerea multora este ca acesti fondatori de opinie intentioneaza sa puna presiune asupra europenilor ca sa-si restructureze prioritatile de securitate si sa-si reformeze modul irational, fragmentar si necoordonat in care isi utilizeaza cele 300 miliarde USD din bugetele pentru aparare ale statelor europene din NATO.

Din presa internationala...
Watson Institute for International Studies: Costul razboaielor americane din ultimul deceniu se ridica la 3,7 trilioane de dolari

Atentatul neelucidat


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1675

Un întreg arsenal de mine antipersonal sovietice au fost găsite în Germania
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/un-intreg-arsenal-mine-antipersonal-sovietice-au-fost-gasite-germania
Germania a descoperit mine antipersonal şi bombe cu submuniţie de producţie sovietică, pe un fost teren militar din landul Brandenburg (nord-est), un fost land est-german, a anunţat vineri o purtătoare de cuvânt pentru tratatul care interzice utilizarea acestui tip de arme, relatează AFP.
"Au luat ceea ce au găsit. Au distrus tot", a declarat Laila Rodriguez, purtătoare de cuvânt a Convenţiei asupra Interdicţiei Minelor Antipersonal, ale cărei state membre s-au reunit săptămâna aceasta la Geneva.
Aceste mine au fost găsite pe fostul teren militar de la Wittstock, în fosta Germanie de Est, pe o suprafaţă de 400 de hectare, a declarat delegaţia germană prezentă la Geneva.
"O nouă anchetă va permite să se determine extinderea exactă" a zonei vizate şi să "se identifice extinderea precisă a suprafeţei (...) care ar putea fi curăţată", a adăugat ea.
De asemenea, Kasia Derlicka, aflată la conducerea Campaniei Internaţionale pentru Interzicerea Minelor (ICBL), o federaţie de organizaţii nonguvernamentale (ONG), a apreciat că descoperirea germană este "surprinzătoare", dar "arată că Guvernul este transparent".
În cadrul reuniunii Convenţiei, care mai este cunoscută şi sub numele de Convenţia de la Ottawa, Nigeria a anunţat că a deminat toate zonele afectate.
În schimb, Algeria, Chile, Republica Democratică Congo (RDC) şi Eritreea au depus cereri pentru prelungirea termenelor de finalizare a deminărilor în aceste ţări.
În plus, numeroase ţări s-au declarat preocupate de utilizarea de mine antipersonal în Libia, ţară care nu face parte dintre cele 156 de semnatare ale Tratatului de interzicere a minelor, din 1997, care interzice utilizarea, producerea sau transferul de mine antipersonal.
Cea de a 11-a reuniune a Conveţiei va avea loc la Phnom Penh, în Cambodgia, în perioada 28 noiembrie-2 decembrie.
Până în prezent, statele parte au distrus aproximativ 44 de milioane de stocuri de mine antipersonal.

Razboi financiar
Redactia Economica
Dupa cum se stie, Razboiul Rece a fost castigat de SUA. Victoria a fost atinsa fara a intra in “faza fierbinte” a confruntarii mi­litare globale, ceea ce reprezinta o performanta de exceptie. Acum, in conditiile declansarii unui nou conflict de reimpartire a sferelor de influenta in contextul crizei economice globale, oponentii SUA cauta sa utilizeze lectiile invatate din infrangerea URSS. Razboiul Rece a fost castigat pe doua paliere: ideologic si economic. Oamenii de rand si o parte importanta