Ierusalim

Rezumarea primului mesaj :

IERUSALIMUL IN POLITICA ISRAELIANA: PACE PENTRU PACE?
UNUL DIN principalele puncte inca de rezolvat in conflictul israelo-palestinian este problema Ierusalimului. De ce e considerata mai importanta decat altele precum cea a apei, sau a frontierei definitive? Pentru Israel, din 1980, Ierusalimul este capitala “eterna si indivizibila” a statului evreu si a poporului evreu.
Proiectul “Marelui Ierusalim” a pornit prin confiscarea pamanturilor oraselor si satelor care nu au fost niciodata considerate parte a orasului, precum Beit Hanina, Sur Bahir, Beit Safafa, Ar Ram (care se aflau in interiorul districtului Ierusalim pana in 1967), si chiar al oraselor din alte districte, precum cazul special al Beit Jala si Beit Sahour, precum si al capitalei districtului lor, Bethlehem.

http://ro.altermedia.info/orientul-mijlociu/ierusalimul-in-politica-israeliana-pace-pentru-pace_2739.html

http://cronicaromana.ro/2013/12/14/ierusalimul-paralizat-de-o-furtuna-de-zapada-istorica/?ref=homett

http://www.evz.ro/detalii/stiri/o-furtuna-de-zapada-istorica-a-paralizat-ierusalimul-1072341.html

http://www.ziare.com/magazin/arheologie/descoperire-fara-precedent-legata-de-istoria-ierusalimului-1271257

http://www.ziare.com/magazin/arheologie/descoperire-rara-langa-ierusalim-locuinta-veche-de-10-000-de-ani-1269927

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/foto-inedite-cum-aratau-israelul-si-ierusalimul-la-sfarsitul-secolului-xix-317040.html

http://www.ziare.com/magazin/arheologie/comoara-de-aur-impresionanta-descoperita-la-ierusalim-de-pe-vremea-dominatiei-persane-1256005

Descoperire importanta la Ierusalim, ce confirma scrierile Bibliei

Ruinele unui mare spital din timpul Cruciadelor, descoperite la Ierusalim

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10184/7/

Putine locuri raspandesc lumina si farmecul batranului Ierusalim, cu zidurile sale vechi emanand o magie unica in lume. Conform Talmudului, Dumnezeu, i-a dat cate noua zecimi din frumusetea si stiinta lumii dar si noua zecimi din toata tristetea si suferinta Pamantului, si orasul, mai vechi decat multe alte asezari, a fost cucerit de 18 ori, daramat si reconstruit de fiecare data, ajungand in zilele noastre sa fie adorat de cele trei mari religii monoteiste.

Ierusalim, în Bucureşti

Măcel la Ierusalim


În vara anului 1099 cruciaţii au ajuns în faţa Ierusalimului. Asediul a durat mai mult de şase săptămâni. În dimineaţa zilei de 15 iulie, cruciaţii au pătruns în oraş, dedându-se unui cumplit măcel. Un cronicar musulman spunea că au fost omorâţi peste 70.000 de oameni.



“Dacă aţi fi fost acolo [la Ierusalim], picioarele s-ar fi înroşit până la şolduri de sângele celor omorâţi. Ce să spunem? Nici unul nu a rămas în viaţă. N-au fost cruţaţi nici femeile, nici copiii (…), oraşul prezenta spectacolul unui asemenea măcel al duşmanilor, atâta vărsare de sânge, încât nici invingătorii nu puteau să nu fie zguduiţi de groază şi dezgust.”

Cucerirea Ierusalimului

Cruciadele, cele mai mari operaţiuni militare pe care le-a întreprins vreodată Occidentul medieval, au marcat un moment semnificativ al istoriei civilizaţiei. Până în secolul al XIX-lea, cruciadele au fost analizate exclusiv sub aspectul lor religios, cu toate că au avut cauze şi efecte de natură diferită: economice, sociale, politice şi demografice. Ideea centrală a rămas aceea a eliberării Sfântului Mormânt de sub ocupaţia musulmană. La 15 iulie 1099, cruciaţii au reuşit să cucerească Ierusalimul.



În anul 1071, turcii seldgiucizi au atacat Siria şi Imperiul bizantin. După catastrofala înfrângere a armatelor bizantine de la Manzikert, musulmanii au ajuns în apropierea Bosforului. Provinciile bizantine din Anatolia şi din nordul Siriei au trecut în stăpânirea turcilor seldgiucizi. Mii de creştini au fost luaţi în robie, alte mii au fost masacraţi şi numeroase biserici au fost profanate sau distruse. Pelerinii şi refugiaţii au amplificat pericolul reprezentat de Semilună.

Erau suficiente motive pentru ca papa Grigore al VII-lea să facă apel la principii creştini, exprimându-şi intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberarea Ierusalimului, a creştinilor din Orient şi pentru salvarea Imperiului bizantin. În 1074 şi 1075, papa le-a scris contesei Matilda a Toscanei, ducilor de Lorena, de Savoia şi de Burgundia, conţilor de Toulouse şi de Provenţa, precum şi altor nobili de mai mică importanţă, cerându-le sprijinul militar.

Papa anunţa că vrea să se aşeze în fruntea armatei cruciate în această operaţiune militară pusă „în slujba Sfântului Petru”, promiţând că păzitorul porţilor raiului îi va recompensa cu privilegii veşnice pe toţi cei care vor participa la cruciadă. Cu toate că Grigore al VII-lea afirma că a reuşit să adune o armată de 50.000 de cavaleri, expediţia nu a mai avut loc, în principal din cauza relaţiilor tensionate dintre papalitate şi imperiu.


În 1095, la Conciliul de la Clermont, papa Urban al II-lea a lansat apelul ca episcopii şi abaţii să predice cruciada în toate mediile şi clasele sociale. „Celui care numai din evlavie, şi nu pentru a câştiga faimă ori bani, va lua calea Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu, să-i fie socotită călătoria penitenţă”, se afirma în Canonul al IX-lea al Conciliului de la Clermont.

Din nou, intenţia papalităţii era limpede: organizarea unei expediţii armate cu dublul scop de a-i ajuta pe creştini şi a recuceri teritoriile aflate sub dominaţie musulmană, dar şi eliberarea Ierusalimului şi a mormântului lui Hristos, locuri aflate în mâinile islamicilor din anul 638. „Este vorba despre o operaţiune militară de recucerire, menită să sprijine cu armele creştinii din Orient şi să reia în posesie Ierusalimul, ţintă finală a expediţiei care, tocmai de aceea, este asimilată unui pelerinaj şi procură aceleaşi binefaceri dacă este întreprinsă din evlavie, iar nu din interes personal”, susţine Jean Flori, într-un studiu dedicat Ierusalimului şi cruciadelor.


Există istorici care tind să minimalizeze locul Ierusalimului în ideea de cruciadă, susţinând că toţi cronicarii şi-au scris cronicile după cucerirea Cetăţii Sfinte, ceea ce le-a influenţat puternic concepţia despre cruciadă. Cruciada este văzută, în această viziune, ca fiind o operaţiune de ajutorare a Imperiului bizantin, pentru recucerirea teritoriilor pierdute de curând, şi nu o operaţiune destinată să elibereze Palestina sau Ierusalimul.

Cu toate acestea, este greu de acceptat ideea că Urban al II-lea nu a indicat Ierusalimul ca ţintă finală a expediţiei, din moment ce discursul său amintea de devastările şi profanările survenite în regiunile dintre Ierusalim şi Constantinopol: biserici dărâmate, altare pângărite şi creştini masacraţi sau supuşi la tot felul de brutalităţi. Papa amintea chiar de faptul că musulmanii ar fi distrus Mormântul Domnului. În plus, doar Ierusalimul putea fi, după recucerire, capitala acestui pământ sfânt, pentru că el reprezenta trecerea de la vremurile prezente la împărăţia lui Dumnezeu ce va să vie. Ca urmare, scopurile cruciaţilor trebuiau să fie acelea de eliberare a Ierusalimului, de refacere a Sfântului Mormânt şi de pedepsire a sarazinilor.


Prima cruciadă a început în 1096, prin aşa-numita „cruciadă a săracilor”, condusă de Petru Pustnicul şi Walther cel Sărac. În drumul lor spre Ierusalim, cele două armate, de fapt două mulţimi anarhice, eterogene şi veşnic înfometate, au jefuit numeroase oraşe şi sate. Alte trei “armate”, conduse de Volk-mar, Gottschalk şi cavalerul brigand Emich von Leisingen şi-au inaugurat cruciada masacrând populaţia evreiască din Praga, Mainz, Köln, Trier, Speyer şi Worms. Cele trei bande au fost decimate de trupele regale ale Ungariei.

Din toate aceste cohorte de „cruciaţi”, cam vreo 25.000 au ajuns în Imperiul bizantin, unde şi-au continuat jafurile, chiar după ce guvernatorul le-a asigurat hrana. Împăratul Alexios Comnenul s-a grăbit să-i treacă pe malul asiatic al Bosforului. Fără să aştepte sosirea armatelor cavalerilor, aceştia au luat cu asalt Niceea. Musulmanii au măcelărit cea mai mare parte a acestei aşa-zise armate creştine.


A doua parte a cruciadei, având ca destinaţie Ierusalimul, a demarat în momentul în care, răspunzând apelului Papei Urban al II-lea, s-au format patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de conţi şi duci de mare prestigiu. Nici una nu avea în fruntea sa un rege, pentru simplul motiv că la data când papa predicase cruciada, împăratul Heinrich al IV-lea al Germaniei şi regii Filip I al Franţei şi Wilhelm al II-lea al Angliei erau excomunicaţi de Biserică.

Armatele cruciate au pornit în toamna anului 1096, şi, după ce au urmat drumuri diferite, s-au întâlnit în 1097 la Constantinopol. Împăratul Alexios Comnenul nu avea încredere în baronii occidentali, temându-se de un atac al acestora împotriva oraşului. Bizantinul înţelegea să-i trateze ca pe nişte mercenari, fără a fi dispus să le dea ajutor militar, doar daruri, titluri, alimente şi soldă trupei, şi cerându-le în schimb jurământul de fidelitate cuvenit unui suveran. Cruciaţii urmau să-i cedeze toate ţinuturile, oraşele şi cetăţile pe care le vor cuceri de la turci şi să le deţină doar sub forme de feude imperiale, întrucât aparţinuseră înainte Imperiului.

Conducătorii cruciaţi, cu excepţia contelui de Toulouse şi a lui Tancred, au depus jurământul vasalic şi au fost transportaţi de flota bizantină în Asia Mică. Primul oraş asediat şi cucerit a fost Niceea, cruciaţii predându-l autorităţii bizantine. Cavalerii creştinătăţii şi-au continuat drumul spre sud, înaintând în condiţii foarte grele, prin stepă, deşert, ţinuturi devastate de incendii şi cu fântânile otrăvite de turcii aflaţi în retragere. Pe o căldură toridă, cruciaţii au reuşit să cucerească bazele militare ale turcilor din ţinuturile Munţilor Taurus.

Antiohia a fost cucerită după un asediu de opt luni. Bohemond, cel mai viteaz cruciat, dar şi cel mai egoist şi mai interesat dintre aceştia, a păstrat oraşul ca domeniu personal, fără a continua drumul spre Ierusalim. Baudoin de Boulogne, deviind de la traseul stabilit, a cucerit Edessa, întemeind un stat propriu, care a durat o jumătate de secol. Diversiunea celor doi a pus sub semnul întrebării obiectivul principal al cruciaţilor. Doar puterea de convingere a legatului papal a făcut ca armata cruciată să-şi continue drumul spre Ierusalim.

Ajunşi sub zidurile Ierusalimului, înainte ca musulmanii care stăpâneau oraşul să trimită o puternică armată de apărare, cruciaţii au început asediul care a ţinut o lună. Ierusalimul a fost luat cu asalt după câteva procesiuni liturgice asemănătoare celor de la cucerirea Ierihonului de către evreii din Biblie.

În timpul asediului, Petru Pustnicul, ca altădată Moise cu ocazia luptei lui Iosua împotriva amaleciţilor, a fost însărcinat cu organizarea rugăciunilor şi a liturghiilor de îmbunare a clerului grec şi latin, menite să câştige sprijinul Cerului. Populaţia care s-a predat a fost cruţată, restul masacrată, iar evreii au fost adunaţi într-o sinagogă în care au fost arşi de vii. Jafurile şi omorurile au durat vreme de două săptămâni.


„Cruciaţii străbăteau străzile, cu spada sau pumnalul în mână, omorând orice locuitor pe care-l întâlneau, fără să cruţe nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea număr de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau şi mai hidoşi la înfăţişare decât victimele lor: din tălpi până în creştet erau acoperiţi de sânge. În incinta însăşi a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifră la care trebuiau adăugate cadavrele care zăceau pe străzile oraşului”’- scria marele istoric al primei cruciade, Giullaume, arhiepiscop de Tir.

Acelaşi cronicar susţine că „...după ce au asigurat paza oraşului, baronii s-au despărţit şi s-au dus la locuinţele lor. S-au spălat şi şi-au pus veşminte curate. Apoi au pornit, desculţi, într-un concert de plânsete şi de gemete, prin toate locurile oraşului pe care le străbătuse Hristos, sărutând urmele tălpilor lui...”


„Masacrarea locuitorilor din Ierusalim, evrei şi musulmani deopotrivă, chiar dacă nu a fost generală, cum s-a crezut, nu îmbracă în mai mică măsură formele unui devotament prin interdicţie, imitând şi el războaiele sfinte în numele lui Dumnezeu din timpurile biblice. Cronicarii le înregistrează fără jenă, justificându-le prin faptul că ele reprezintă pedeapsa pentru nelegiuirile morale şi religioase comise de musulmani faţă de creştini şi de Locurile Sfinte” - Jean Flori.


Asimilarea cruciadei cu războaiele din Vechiul Testament împotriva popoarelor idolatre, care ocupau Ţara Sfântă promisă poporului lui Dumnezeu, este confirmată şi de consemnarea de către cronicarii participanţi la cruciadă a existenţei unui idol al lui Mohamed în Templu, afirmaţie fără nici o legătură cu realitatea.


Drumul spre regalitate

Vestea eliberării Sfântului Mormânt a declanşat, în Occident, entuziasmul religios al maselor şi dorinţa de glorie şi de cuceriri a feudalilor. Urban al II-lea murise cu două săptămâni înainte, fără să se poată bucura de marele succes al cruciadei pe care o propovăduise.

După o săptămână, baronii s-au reunit să-l aleagă pe cel care urma să devină regele Ierusalimului. A fost ales Godefroy de Bouillon, dar acesta n-a acceptat decât titlul de protector al Sfântului Mormânt. “Domnia” lui a durat un an, până la moartea sa, timp în care a respins un contraatac violent al musulmanilor fatimizi din Egipt, în urma bătăliei de la Askelon.

Victoria creştinilor a fost totală; Ierusalimul a rămas în mâinile cruciaţilor. În acelaşi timp, a extins graniţele regatului spre est, întemeind principatul Galileei. La cinci ani după moartea lui Godefroy, fratele acestuia, Baudoin, a fost încoronat ca primul rege al Ierusalimului. În următoarele secole, Ierusalimul a fost recucerit de mai multe ori de musulmani şi creştini. Astăzi, Ierusalimul este considerat oraş sfânt de cele trei mari religii monoteiste ale lumii: iudaismul, creştinismul şi islamul.


Un cruciat mai ciudat

Emich din Flonheim se credea sau se pretindea a fi trimis de Dumnezeu pentru a deveni regele zilelor de apoi; potrivit profeţiilor lui Pseudo-Metodiu, el trebuia să unească sub autoritatea sa grecii şi latinii, să-i convertească pe evrei şi să adune astfel în spatele său “tot Israelul”, evreii şi păgânii convertiţi, pentru a merge la Ierusalim, unde i-ar fi înapoiat lui Hristos coroana înainte de a participa împreună cu el la marea bătălie finală împotriva forţelor răului.

Pătrunşi de aceste idei, Emich şi emulii săi au terorizat comunităţile evreieşti de pe Mosela, de pe Rin, Nekar şi Dunăre, botezându-i cu forţa pe copiii evrei, punând adulţii să aleagă între botez şi moarte, dezamăgiţi şi şocaţi, văzând că preferă să moară, ucigându-se între ei într-un holocaust voluntar, decât să-şi renege credinţa.


Armatele cruciate

Prima armată cruciată, cea lotharingiană, recrutată în Lorena, Brabant şi regiunea renană, a fost condusă de ducele Godefroy de Bouillon, însoţit de fratele său, Baudoin de Boulogne, primul viitor rege al Ierusalimului.

A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) însuma contingente din nordul Franţei.

A treia, formată din cavaleri provensali, care mai luptaseră şi în Spania contra musulmanilor, era condusă de Raymond de Saint-Giles, conte de Toulouse.

În fine, cea de a patra oaste cruciată, o formau cavalerii normanzi din nordul Italiei, în fruntea cărora se afla contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, avându-l alături pe nepotul său, Tancred. Normanzilor nu le era necunoscut Imperiul bizantin, deoarece îl invadaseră deja de două ori.


După cruciadă

După cucerirea Ierusalimului, cei mai mulţi dintre comandanţi, considerând că misiunea lor s-a încheiat, au continuat să acţioneze pe cont propriu. Alţii s-au întors acasă, poate dezamăgiţi de faptul că Dumnezeu nu a făcut să coboare din ceruri, o dată cu Hristos, Ierusalimul ceresc pe care-l aşteptau.

Viaţa obişnuită continua să se desfăşoare în acelaşi ritm pe acest pământ al suferinţelor.

Raymond de Toulouse şi-a consolidat comitatul de Tripoli, devenind un aliat de nădejde al Imperiului bizantin. O vreme, a rămas chiar la Constantinopol. Bohemond a intrat în conflict cu împăratul bizantin, şi a reuşit să mărească teritoriul principatului Antiohiei. Într-o luptă cu turcii, a fost capturat şi a rămas prizonier 16 ani, timp în care principatul a fost organizat de nepotul său, Tancred. Baudoin I, un excelent soldat şi om politic, şi-a organizat regatul într-un stat puternic care a polarizat în jurul său statele cruciaţilor, constituind un ansamblu de state-tampon între musulmanii din Egipt şi cei din Asia Mică.

Ce citesti?


Ierusalim. Biografia unui oras

VIDEO
La Ierusalim, a nins pentru prima oară în patru ani

Turism


Ierusalim: turist in Orasul Sfant

http://www.gandul.info/international/arheologii-israelieni-au-descoperit-cea-mai-veche-dovada-religioasa-din-ierusalim-9102521

Cruciadă sau Comerţ? Banii mai presus de religie în timpul Cruciadelor



http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cruciada-comert-banii-mai-presus-religie-timpul-cruciadelor

Primele imagini ce ne apar în faţa ochilor când ne gândim la cruciadele medievale sunt dominate de război şi violenţă: victoria primilor cruciaţi într-un Ierusalim plin de sânge după măcelul din 15 iulie 1099; armata cruciată învinsă, 88 de ani mai târziu, pe câmpul de luptă de la Hattin; Baibars, sultanul nemilos al Egiptului, sigilând porţile Antiohiei pe 19 mai 1268 înaintea masacrării creştinilor din interiorul cetăţii. Cu aceste imagini în minte, ne-am putea gândi la acea perioadă ca fiind o epocă a războiului total între Islam şi Occident, o epocă a conflictului hrănit de ură şi violenţă reciprocă. Aceasta era viziunea cruciaţilor care promovau noţiunea unei inevitabile ciocniri a civilizaţiilor: Europa, pe de o parte, lumea musulmană, pe de altă parte. Dar este oare această concepţie conformă cu realităţile lumii medievale?

Moartea profetului Muhammad în 632 a fost urmată de expansiunea rapidă a Islamului. Hoarde mobile de nomazi arabi s-au extins într-un timp foarte scurt dinspre peninsula arabică înspre Palestina, Siria, Irak, Iran şi Egipt. După un secol, valul de expansiune pierdea deja din energie, dar câştigurile au continuat: la mijlocul secolului al VIII-lea, Islamul se întindea de la graniţele vestice ale Chinei până în Spania. Noul mileniu i-a găsit pe musulmani stabiliţi incusiv la marginile Europei occidentale, cu precădere în peninsula Iberică şi în Sicilia.

Cei dispuşi să caute dovezi ale contactelor constructive şi benefice dintre Islam şi lumea creştină se orientează către aceste două zone de frontieră. Aici există dovezi abundente despre schimburile interculturale şi fuziunea artistică dintre cele două lumi. Prin contrast, povestea cruciaţilor este unidimensională, hrănită din ideologia războiului sfânt împotriva păgânilor. De fapt, această viziune subestimează complexitatea războiului pentru Ţara Sfântă care a început în 1095, cu apelul la cruciadă lansat de Papa Urban al II-lea, şi s-a terminat în 1291 odată cu prăbuşirea statelor latine din Orient.


Tărâmul De Peste Mări, între conflicte religioase şi alianţe inedite




(Asediul Ierusalimului în 1099)

La sfârşitul primei cruciade, în îndepărtatul Levant au luat naştere patru state creştine. Aceste enclave latine (catolice) izolate în mijlocul lumii musulmane au rezistat timp de două secole şi au ajuns să fie cunoscute sub denumirea franceză de Outremer (Tărâmul De Peste Mări). Fascinanta istorie a acestor aşezări fragile scoate în evidenţă lupta pentru supravieţuire a creştinilor împotriva musulmanilor din Mediterana Orientală, dar relevă şi numeroase exemple de interacţiuni non-violente dintre creştini şi musulmani ce contrazic ideea generală a unei lumi aflate în permanent conflict.

Statele cruciate au fost asimilate lumii şi politicii levantine foarte repede, ambele părţi dând dovadă de o dorinţă pragmatică de a se înţelege, chiar de a se alia cu presupuşii lor duşmani atunci când raţiunea o cerea. Astfel, în 1108, la mai puţin de un deceniu după brutalul jaf cruciat din Ierusalim, latinii din Antiohia luptau alături de trupele musulmane din oraşul vecin Alep împotriva unui duşman comun: o ciudată coaliţie formată din trupele creştine ale statului latin rival, Edessa, şi irakieni din Mosul.

Mai mult, au existat contacte între creştini şi musulmani la un nivel şi mai personal. La începutul secolului al XII-lea, nobilul Robert fitz-Fulk Leprosul din Antiohia a dezvoltat o prietenie apropiată cu un lider turc, Tughtegin din Damasc. Această prietenie a dat naştere alianţei de scurtă durată dintre cele două oraşe din 1115, dar în 1119 cei doi se înstrăinaseră. Când Robert a fost luat prizonier şi dus la Damasc, nu s-a bucurat de clemenţă din partea vechiului său prieten. De fapt, se spune că atunci când Robert a refuzat să renunţe la religia sa, Tughtegin l-a decapitat cu mâna sa pe fostul aliat, apoi i-a folosit craniul drept pocal.

În ciuda numeroaselor ciocniri, musulmanii şi creştinii erau dispuşi să negocieze armistiţii temporare şi benefice reciproc. Se pare că însuşi Saladin, care a ajuns la putere în Siria în 1174, pe baza promisiunii continuării jihadului şi care denunţa în mod repetat obiceiul de a ajunge la înţelegeri cu latinii, a colaborat în secret cu inamicul creştin.

Evaluarea acestor înţelegeri, armistiţii şi chiar alianţe dintre cele două lumi trebuie făcută cu grijă. Ele nu reprezintă încercări de a ajunge la o pace durabilă între Islam şi Occident, ci simple oportunităţi. Şi în Evul Mediu diplomaţia era tot o armă, folosită pentru a obţine avantaje sau pauze pentru recuperarea forţelor înaintea reluării ostilităţilor. Cu toate acestea, este surprinzător cum, chiar şi în contextul unei lupte mai mult ideologice pentru Ţara Sfântă, susţinerea războiului total împotriva inamicului a fost imposibilă, poate chiar indezirabilă.


Negoţul, mai important decât războiul sfânt


În prima jumătate a secolului al XIII-lea, succesorii lui Saladin erau încă şi mai dispuşi să caute înţelegeri cu statele cruciate. Se pare că scopul acestora a contribuit la păstrarea fragilului echilibru de putere în Levant, echilibru absolut necesar proliferării schimburilor comerciale dintre est şi vest. De fapt, departe de a avea un comerţ sufocat de război, perioada cruciadelor a cunoscut o creştere exponenţială a schimburilor comerciale dintre Islam şi Europa Latină.

Negustori italieni din Veneţia, Pisa şi Genova au jucat un rol important în acest proces, stabilind enclave în marile porturi ale Tărâmului De Peste Mări şi în oraşele de coastă, contribuind astfel la crearea unei reţele complexe de căi mercantile trans-mediteraneene. Aceste artere comerciale ce legau Orientul Apropiat de Occident aduceau produse levantine (precum trestie de zahăr şi ulei de măsline) şi bunuri din Orientul Mijlociu şi Asia pe pieţele europene.



(Principalele rute comerciale în Mediterana)

Trecerea bunurilor din lumea musulmană în porturile mediteraneene ale Levantului Latin a fost crucială nu doar pentru creştini. Ea a devenit de asemenea stâlpul de susţinere a vastei economii din Orientul Apropiat, vitală pentru negustorii musulmani de pe rutele caravanelor, dar şi pentru bunăstarea marilor oraşe islamice, Alep şi Damasc. Aceste interese comune au produs o interdependenţă a celor două lumi şi au promovat contacte regulate chiar şi în vremuri mai dificile. La urma urmei, chiar în mijlocul războiului sfânt, comerţul era prea important pentru a fi întrerupt.

Călătorul şi pelerinul musulman Ibn Jubayr a fost martorul acestui fenomen. În timpul unei călătorii îndelungate de la începutul anilor 1180 ce l-a purtat prin nordul Africii, Arabia, Irak şi Siria, Ibn Jubayr a străbătut regatul Ierusalimului cu o caravană de negustori musulmani din Damsasc, vizitând şi oraşele Accra şi Tyr înainte de a se îmbarca pe o navă spre Sicilia. El a descris sistemele foarte bine structurate ce asigurau fluenţa traficului comercial: reguli stricte, vămi eficiente, depozite uriaşe pentru păstrarea mărfurilor. Afacerile dintre creştini şi musulmani se desfăşurau „civilizat, cu respect şi fără asprime sau nedreptăţi”.


„Noi, care eram occidentali, am devenit orientali.”


Până în secolul al XIII-lea, Accra devenise un oraş important în Mediterana şi depozitul Levantului, de unde mărfurile aduse din zonele îndepărtate ale Orientului erau îmbarcate către vest. De asemenea, traficul începea să curgă şi în sens invers: dinspre vest spre est. Devenise o obişnuinţă ca negustori latini să călătorească în teritorii musulmane pentru comerţ.

Nu toată lumea era impresionată de ritmul frenetic al vieţii din portul aglomerat. Un călugăr latin vorbea de „un al doilea Babilon”, spunând că Accra este „un oraş oribil, plin de nenumărate acte dizgraţioase şi rele”, populat de oameni „cu totul devotaţi plăcerilor trupului” (se pare că prostituţia era în floare în oraşul creştin). Tonul critic şi negativ al acestor comentarii vine ca răspuns la statutul Accrei ca centru intercultural, un loc de întâlnire a Islamului cu Occidentul, deci un loc în care latinii puteau fi expuşi la „obiceiurile păcătoase levantine”.

În ce măsură latinii au adoptat stilurile de viaţă şi practicile Tărâmului De Peste Mări? Această problemă este dezbătută şi astăzi. Un veteran al primei cruciade sugera că procesul de adaptare deja începuse în anii 1120-1130, când scria că „Dumnezeu a transformat Occidentul în Orient. Noi, care eram occidentali, am devenit orientali.” Cu toate acestea, dovezi concrete ale unei asimilări veritabile sunt puţine.


În cursul războiului pentru Ţara Sfântă, realitatea politică şi militară şi oportunităţile comerciale au făcut ca latinii stabiliţi în Levant să intre în contact direct cu populaţiile native din zonă, inclusiv cu musulmani. Astfel, cruciadele au contribuit la crearea unei zone de frontieră în care europenii aveau posibilitatea de a interacţiona cu şi de a absorbi cultura orientală.

Deşi născute din ideea de lupta religioasă pentru un teritoriu considerat sacru, cruciadele nu au fost războaie totale, ba chiar au dus la crearea unor legături între creştini şi musulmani asemănătoare celor din Iberia şi Sicilia. Desigur, nu vorbim de o perioadă a convieţuirii armonioase, dar nici Occidentul medieval nu era o zonă paşnică, ci se confrunta cu numeroase rivalităţi interstatale, intoleranţă religioasă şi probleme socio-economice. În orice caz, istoria cruciadelor este departe de a arăta că Islamul şi Occidentul ar fi predestinate unei ciocniri a civilizaţiilor.

Sfidând orice presiuni internaţionale – Israelul aprobă noi proiecte locative în Ierusalimul de Est »
Ministerul israelian de Interne a aprobat construirea a încă 1.600 de apartamente într-un cartier din Ierusalimul de Est, în ciuda presiunilor internaţionale şi a faptului că, anul trecut o decizie similară a provocat o gravă criză diplomatică între statul evreu şi principalul său aliat strategic, SUA.
Acest anunţ, făcut public de ministrul de resort Eli Yishai, ar putea afecta grav eforturile americane de a-i convinge pe palestinieni să renunţe la proclamarea unilaterală a independenţei şi la demersul lor de recunoaştere a acestui act, adresat Adunării Generale a ONU în septembrie.
Purtătorul de cuvânt al Autorităţii Naţionale Palestiniene (ANP), Nabil Abu Rudeinah, a cerut Statelor Unite şi Uniunii Europene, precum şi celorlalte state implicate în procesul de pace israeliano-palestinian să facă presiuni asupra guvernului de la Tel Aviv pentru ca acesta să pună capăt proiectelor sale de construcţii în Teritoriile Palestiniene.
În luna martie a anului trecut, Israelul a dat un prim aviz favorabil acestui proiect chiar în timpul vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden, punându-l pe acesta într-o postură absolut penibilă.
Locuinţele care vor fi construite în cadrul acestui proiect se află în cartierul Ramat Shlomo, situat în partea de est a Ierusalimului, care, conform dreptului internaţional, face parte din Teritoriile Palestiniene ocupate în 1967 de Israel şi a cărui anexare de către statul evreu nu a fost recunoscută niciodată în plan internaţional, nici chiar de către aliaţi apropiaţi ai acestuia, precum SUA şi state europene precum Marea Britanie ori Germania. Palestinienii intenţionează să stabilească în Ierusalimul de Est viitoarea lor capitală de după recunoaşterea independenţei. În sectorul estic al Oraşului Sfânt locuiesc circa 200.000 de colonişti israelieni şi aproximativ 270.000 de palestinieni. Statul evreu proclamă, însă, întregul Ierusalim ca fiind “capitală unică şi indivizibilă” a Israelului iar continuarea colonizării aici şi în colonii limitrofe, precum Maale Adumim, indică faptul că Tel Avivul nu intenţionează în niciun caz să mai cedeze vreodată acest teritoriu.
În mod foarte abil, Cabinetul de dreapta israelian, condus de Benjamin Netany­a­hu prezintă acest proiect de colonizare ca fiind o posibilă soluţionare a crizei locative din Israel care a generat, în ultima săptămână, proteste sociale de stradă fără precedent în statul evreu.
În total, coloniştii israelieni din Cisiordania (fără Ierusalimul de Est) se ridică la circa 300.000 de persoane, în timp ce numărul de palestinieni de aici este de circa 2,5 milioane. În Israelul propriu-zis (teritoriul recunoscut internaţional ca aparţinând statului evreu) trăiesc circa 1,2 milioane de arabi, dintr-un total de circa şapte milioane de locuitori. Un mai vechi plan al mediatorilor internaţionali, susceptibil să conducă la o pace durabilă, prevede schimburi de teritorii şi de populaţie între Israel şi ANP de natură să conducă la majorităţi consistente, evreiască în Israel şi, respectiv, arabă în viitorul stat independent palestinian.

Ierusalimul, cetatea plangerii si a miracolelor
Orasul israelian este un loc sfant al evreilor, al musulmanilor si al crestinilor.


Pietre roase de timp, zi­duri groase care invaluie o istorie milenara, o ce­tate sfanta, cu o mare in­carcatura mistica pentru evrei, crestini si musulmani, un amestec de culturi, traditii si cutume, care te poate nauci, astfel se arata Ierusalimul.

Daca pentru evrei, cetatea Sio­nului reprezinta centrul spiritual, prin templul lui Solomon, pentru mu­sulmani Ierusalimul este a treia capitala sfanta dupa Mecca si Medina prin sanctuarele de pe Muntele Moria (Domul Stancii si Moscheea El-Aqsa), iar pentru crestini este locul in care a fost rastignit si a inviat Hristos.

Vechile pietre ale orasului, nu­meroasele asezari istorice, altare si locuri de rugaciune din sinagogi, moschei, biserici, toate stau mar­turie a credintei nestramutate a fiecarei comunitati. Localnicii se roaga in felul lor, la anumite ore, iar rugaciunile, clopotele care vu­iesc din toate partile, strigatele mue­zinilor din varfurile minare­telor fac ca intreaga cetate sa devina, in prag de seara, o imensa litanie care se inalta catre cer.

Daca prinzi si un apus de soare, care se revarsa cu lumini de foc peste zidurile cetatii vechi, daca auzi si cantecul sfasietor al pelerinilor crestini care refac pe Via Dolorosa, cu o cruce mare, din lemn, in spate, drumul spre Gol­gota, cand, peste toate, parca rasuna strigatul de pe cruce: „Eli, Eli, lama sabatahni?“ (Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?), senzatia este cutremuratoare.

„Domnul a plans“

Daca poposesti in Gradina Ghetsimani, printre ramurile mas­linilor statuari, de peste 2.000 de ani, cu trunchiuri de o circum­ferinta impresionanta, in linistea nefireasca a livezii, simti cu atat mai dureros vorbele soptite ale lui Iisus, inainte de rastignire: „Pa­rintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti“.

Si nu-ti ramane decat sa pasesti mai departe, tot pe Mun­tele Maslinilor, in biserica in forma de lacrima, numita Do­minus Flevit („Domnul a plans“). Astfel, intre concret si simbolic, istorie si eternitate, geografie si sfintenie, drumurile prin pustiul acestui loc se transforma „in adevarate intal­niri, in hagealacuri (pelerinaje) initiatice“, asa cum le nu­meste preotul Cristian Muntean.

Intre sfintenie si mizerie

Ierusalimul este unul dintre cele mai vechi orase ale lumii, arheologii stabilind, dupa stilul ceramicii descoperite in vatra cetatii, ca prima fundatie s-a facut cu 5.000 de ani in urma. Cetatea biblica a fost intemeiata cu aproa­pe doua milenii inainte de Hristos, fiind mentionata si pe tabli­tele din lut de la Tel-el-Amar­na sub numele de „Uru­salim“. Ierusalimul este asezat in muntii Iudeii, pe un pamant calcaros, la 800 de metri peste nivelul Mediteranei, inconjurat de vai adanci si stanci golase.

Orasul a devenit centrul politic, cultural si religios al sta­tului Israel, in care acum con­vietuiesc 450.000 de evrei si 100.000 de musulmani, pe langa numerosi crestini. Poti intalni, la tot pasul, evrei ultraortodocsi, invesmantati in negru, cu caciuli de blana, sau altii, cu „kippah“ pe cap, care-si plimba liota de copii. Ei poarta un fel de poncho negru si lung pe dedesubt (talit katan) din care ies niste ciucuri pe afara (asa-numitele tzitzituri).

Casele lor, de marime mijlocie, sunt facute din pietre mari si albe, care pastreaza arhitectura stra­veche. Intalnesti aici cei mai multi habotnici pe metru patrat din lume, alaturi de soldati inarmati, care strabat Ierusalimul in masini blindate.

Cetatea este un amestec para­doxal de pace si razboi, de liniste si moarte, de belsug si sara­cie, de sfintenie si uraciune, pentru ca dincolo de locurile sfinte te sfideaza aerul ranced din bazarele aglomerate si mizerabile.

Opt porti spre orasul vechi

De la inaltimea Muntelui Ma­s­linilor, deasupra Gradinii Ghet­si­mani, se vede panorama ve­chiului oras, cu cea mai cu­noscuta em­blema: Domul Stancii. Orasul este impartit in sectiuni: orasul vechi, inconjurat de ziduri, cu cele patru cartiere (evreiesc, musul­man, crestin si armean), orasul nou-israelian (Ierusalimul de Vest) si cel arab (Ierusalimul de Est).

Ce te impresioneaza cel mai mult este orasul vechi, inconjurat de zid, cu strazi inguste, in care se intra prin opt porti, cea mai cunoscuta fiind Poarta Leilor.

Zidul Plangerii, situat in partea de vest a cetatii, se afla la mar­ginea Muntelui Templului, unde se ciocnesc cultura araba si cea ebraica. Zidul este un loc sacru pentru evrei, deoarece e tot ce a ramas, dupa distrugerea romana din anul 70, din faimosul templu al lui Solomon, unde se afla Chivotul Legii.

Traseul continua pe strazile inguste ale cartierului mu­sulman, unde comerciantii arabi vand in bazare tot felul de lucruri ieftine, si se termina in car­tierul crestin la unul dintre cele mai sfinte locuri, Biserica Sfan­tului Mormant al Mantuitorului.

Ma aflam la inceputul lui octombrie pe o poteca laturalnica de pe Muntele Maslinilor, cand un adolescent jamaican, cu privirea tulbure, s-a ivit ca din pamant si mi s-a aruncat la picioare. „Pot sa-ti sarut picioarele?“. „Nuuu!“. Fulgerator, mi le-a sarutat totusi, brutal, si nu era numai umilinta gratuita in gestul sau.

Ierusalimul creeaza, asadar, si probleme medicale, asa-numitul „Sin­drom Ierusalim“, un fe­nomen mental care implica ha­lucinatii re­li­gioase declansate de vizita in ora­sul sfant. „Apro­ximativ 50 de oa­meni, in fiecare an, sunt diag­no­sti­cati cu acest sin­drom“, po­vesteste Doru An­tonie, directorul Bi­roului de Tu­rism al Romaniei in Israel. Asadar, doamnelor, nu va avan­tati nein­sotite in locurile pustii.

Unul dintre cele mai bune momente de vizitat Zidul Plan­gerii este in timpul sarbatorii Sabatului, de vineri seara pana sambata dimineata, cand evreii se aduna in piata imensa, exulta si danseaza pe cantece traditionale evreiesti pana la apusul soarelui.

Leacul, o bere rece

Viata de noapte nu este la fel de salbatica precum in Tel Aviv, dar nici nu lipseste in totalitate. Ma­joritatea cafenelelor si ba­rurilor din jurul orasului vechi se inchid la apus.

Sambata seara, la terminarea Sa­batului, te poti insa distra in zonele din jurul strazilor Yoel Solomon, Yaffa, Rivlin si ale Pietei Zion. Daca esti lovit de „Jeru­salime Syndrome“, poate sa-ti fie de ajutor o vizita la „Syndrom Bar“ de pe strada Hillel. Aici, cei in suferinta pot sa se trateze cu o bere rece si sa asculte jazz si blues.

NU RATA!

> Turnul lui David. Muzeul de Istorie a Ierusalimului, localizat in vechea citadela restaurata, le ofera vizitatorilor sansa de a descoperi istoria orasului.

> Muzeul Israel. Pe o suprafata de 50.000 mp, sunt variate colectii, de la arheologie preistorica la arta contemporana. Printre cele mai importante se numara cea de pictura, cea de artefacte biblice si cea mai mare colectie arheologica din Israel. In Templul Cartii vei gasi faimoasele Manuscrise de la Marea Moarta. Anual, aici sunt organizate cel putin 30 de expozitii.

> Biserica Tuturor Natiunilor. „The Basilica of The Agony“ este localizata pe Muntele Maslinilor, in Gradina Ghetsimani. A fost prima data construita in 379 de catre bizantini si reconstruita intre 1919 si 1924 cu contributii financiare de la mai multe tari.

> Muzeul Montefiore. Se gaseste la marginea Orasului Vechi, intr-o moara de vant atent restaurata si intretinuta, cu o colectie de obiecte, documente si fotografii despre istoria Ierusalimului si a familiei. A fost ridicata in 1857 si are 18 metri inaltime.

> Gradina Botanica. Una dintre cele mai frumoase gradini botanice din lume, asezata in gradina Universitatii din Ierusalim.

> Muzeul Holocaustului. Yad Vashem (www.yadvashem.org) se afla intr-o padure de pini, pe un deal linistit. Muzeul, in care s-au investit 50 de milioane de euro, prezinta atrocitatile nazistilor asupra evreilor. Memorialul copiilor este un tribut pentru cei 1,5 milioane de tineri care au pierit in Holocaust.

RECOMANDARI

> Atentie, la principalele intrari la Zidul Plangerii au fost instalate scanere! Nu se intra in moschei decat daca esti musulman. La sinagogi si biserici trebuie sa ai imbracaminte decenta.

> Nu schimba bani la banca, pentru ca se retin comisioane uriase. Schimba valuta la vreun exchange office de pe strada. Rata de schimb este in jur de 3,9 shekeli/dolar.

> Cumpara fructele si legumele din shuk (piata deschisa), pentru ca sunt mai proaspete si mai ieftine decat in supermarket.

> In cartierele ultraortodoxe, unde locuiesc evreii religiosi habotnici, nu se permite intrarea cu masina in timpul Sabatului. De regula, strazile si gardurile sunt inchise cu lanturi. Daca intri din greseala, ai sansa sa ramai fara geamuri, pentru ca se va arunca in masina cu pietre.

> In zonele arabe, din afara orasului vechi, cel mai indicat este sa stai in locurile controlate de politia si de armata israeliene.

PRETURI
> E de preferat sa te deplasezi cu autobuzele. Un bilet costa putin peste un dolar.

> La taxiuri, pornirea costa 2-3 dolari si tariful e de aproximativ 1-2 dolari/km, in functie de ora.

> Intrarea la muzee: 4-8 dolari/adult; 3-6 dolari/copil.

> Micul dejun, bufet complet: 5 dolari (Hotelul Jerusalim Tower).

> Croissant si cafea: 2 dolari, mic dejun complet: 9 dolari (Restaurantul La Piatto).

> Falafel, saorma: 5-8 dolari.

OFERTE

> Bilet de avion dus-intors, zbor direct, Otopeni - Ben Gurion, prin compania Tarom, 340 de euro, iar prin compania El Al Israel Airlines, 370 euro; perioada de valabilitate: doua saptamani.

> Camera la „Shuli’s Jerusalem Bed and Breakfast“: 70 de dolari pe noapte, cu mic dejun inclus.

> Camera la „St. Andrew’s Scottish Church Hospice“ (www.scotsguesthouse.com): 80 de dolari pe noapte, cu mic dejun inclus. (A contribuit Doru Antonie, directorul Biroului de Turism al Romaniei in Israel)

Fortificaţii din timpul lui Solomon, găsite la Ierusalim
Acest fapt constituie un subiect de dispută pentru istorici, descoperirea venind în sprijinul versiunii biblice potrivit căreia regii evrei David şi Solomon conduceau Ierusalimul la vremea respectivă.
În timp ce unii specialişti susţin această versiune, există şi un număr de experţi care consideră că domnia lui David este un mit şi că în perioada respectivă nu se poate vorbi despre o autoritate guvernamentală.
Descoperirea este considerată de o importanţă majoră, care demonstrează că la acea vreme Ierusalimul era o forţă ce putea, printre altele, gestiona ample proiecte de construcţii.