Ierusalim

Rezumarea primului mesaj :

IERUSALIMUL IN POLITICA ISRAELIANA: PACE PENTRU PACE?
UNUL DIN principalele puncte inca de rezolvat in conflictul israelo-palestinian este problema Ierusalimului. De ce e considerata mai importanta decat altele precum cea a apei, sau a frontierei definitive? Pentru Israel, din 1980, Ierusalimul este capitala “eterna si indivizibila” a statului evreu si a poporului evreu.
Proiectul “Marelui Ierusalim” a pornit prin confiscarea pamanturilor oraselor si satelor care nu au fost niciodata considerate parte a orasului, precum Beit Hanina, Sur Bahir, Beit Safafa, Ar Ram (care se aflau in interiorul districtului Ierusalim pana in 1967), si chiar al oraselor din alte districte, precum cazul special al Beit Jala si Beit Sahour, precum si al capitalei districtului lor, Bethlehem.

http://ro.altermedia.info/orientul-mijlociu/ierusalimul-in-politica-israeliana-pace-pentru-pace_2739.html

Cum arată ORAŞUL SUBTERAN al Ierusalimului. IMAGINI INCREDIBILE cu galeriile vechi de 2.000 de ani

Ierusalim, orasul lui Dumnezeu
Considerat sfant pentru cele trei mari religii monoteiste: iudaism, crestinism si islamism, Ierusalimul impresioneaza deopotriva prin constructiile vechi, prin zidurile de piatra galbena ale orasului si prin lumina care pluteste deasupra lui ca o imagine a linistii. Despre Ierusalim, Talmudul spune ca Dumnezeu i-a dat „noua zecimi din toata frumusetea Pamantului, dar si noua zecimi din toata tristetea si suferinta de pe lume”. Istoria orasului incepe cu mai bine de 3000 de ani in urma, pe muntele Templului, cand regele David al Israelului si Iudeii au cucerit Ierusalimul aparat de iebusiti si l-au declarat capitala sfanta a iudaismului.

Shopping religios la Ierusalim

Turism


Pelerinaj in Israel Tara Sfanta

În căutarea Ierusalimului spiritual
Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.
Theodor Damian este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.
Descoperind mistere
Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.
„Foamea de unu”
„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate.
„Scrisorile pelerinului”
Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.
„Atunci am văzut luna”
Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.
„Exerciţii de înviere”
Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/ din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.
„Un cântec de dragoste”
„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”
Eternul Cuvânt
Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.

O inscripţie veche de 3.400 de ani, descoperită în Ierusalim
Un fragment dintr-o plăcuţă din argilă ce datează din urmă cu 3.400 de ani, reprezentând cea mai veche inscripţie

Fortificaţii din timpul lui Solomon, găsite la Ierusalim
Acest fapt constituie un subiect de dispută pentru istorici, descoperirea venind în sprijinul versiunii biblice potrivit căreia regii evrei David şi Solomon conduceau Ierusalimul la vremea respectivă.
În timp ce unii specialişti susţin această versiune, există şi un număr de experţi care consideră că domnia lui David este un mit şi că în perioada respectivă nu se poate vorbi despre o autoritate guvernamentală.
Descoperirea este considerată de o importanţă majoră, care demonstrează că la acea vreme Ierusalimul era o forţă ce putea, printre altele, gestiona ample proiecte de construcţii.mai mult

Madeea Axinciuc: „De te voi uita, Ierusalime...“

În Oraşul Sfânt nu mergi, ci „urci“ spiritual. Cetatea nu este însă doar „sus“, ci în altă parte. Nu urci decât exterior treptele unei scări. Interior, cu fiecare treaptă, laşi în urmă scara, ca o dezlegare de toate câte-au fost.

Cetatea nu este însă doar „sus”, ci în altă parte. Nu urci decât exterior treptele unei scări, interior, cu fiecare treaptă pe care o urci laşi în urmă scara, ca o dezlegare de toate câte-au fost.
Această trecere, nu în ordinea lumii vizibile, te fură firesc şi pe nesimţite. Geografia este simbolică, transparentă. Oraşul este străveziu: locul unde se anulează subit orice coordonată spaţială ori temporală care ne mai păstra în familiaritatea orizontală a spaţiului şi timpului nostru.
Yerushalayim are în ebraică formă de dual. Sunt aşadar două „Ierusalimuri” (sau „Ierusalime”?): unul de sus şi unul de jos, unul pământesc şi unul ceresc; de fapt, cuvântul nu indică separarea lumilor, cum ar părea, ci aducerea lor împreună. La Ierusalim, cerul şi pământul sunt una. Lumile, de aici şi de dincolo, sunt de regulă rupte în noi: dar Yerushalayim nu trimite la două cetăţi, ci le aduce laolaltă unindu-le printr-un singur nume.


Jerusalem - Yerushalayim











„O voce strigă în pustie”

Oraşul acesta are aroma lui: pini şi cedri amestecându-şi mirul cu adierea şi parfumul deşertului presimţit în firele de nisip. Cetatea creşte din deşert, iar deşertul este unul care vorbeşte: rădăcina cuvântului ebraic midbar, „deşert, pustie”, are sensul generic de „a vorbi”. Deşertul este prin excelenţă locul în care El ni „Se vorbeşte”, după cum spune psalmistul: „O voce strigă în pustie” (Isaia 40, 3).
Dar dacă în tăcere deşertul vorbeşte, în muzica lui oraşul tace. Îngemănarea trezeşte în noi izvoarele clare şi necunoscute, îngânate de alte ape: apele de sus şi apele de jos, cele de deasupra şi cele de dedesubt. Mayim, „apă/ ape” şi shamayim, „cer/ ceruri” au şi ele în ebraică formă de dual.
Oraşul acesta străluceşte de fiecare dată altfel: după cum geana soarelui atinge, în zori sau în amurg îngerii aerului, ai pietrei, ai firului de iarbă tare... Piatra de Ierusalim – albă, aurie, roşcată, brună, curată...Şi oamenii cresc aici ca florile de piatră, pline de sevă, cu rădăcinile în afară, respirând sufletul-adiere al cetăţii.
Străzi liniştite, uitate parcă, se deschid înspre uliţe vii, zgomotoase, abundente: rugăciune şi bazar, cântece de slavă şi negustori lăudându-şi marfa şi îmbiindu-te cu ceai sau narghilele şugubeţe: „One shekel to see my shop!”

„Lumina şi căldura vin dinlăuntru!”

Nu este, cum s-a spus, „Cetatea eternă”: eternitatea imprimă o anume imobilitate şi încremenire. Această cetate este în timpul cel fără de timp, un timp al desăvârşirii, viu, imprevizibil, miraculos. Aici se nasc clipele şi nu mai trec, ci din boabele lor pline se face vinul îmbătător, vechi şi curat, binecuvântat în seara de Shabat ori la liturghie. Nu oamenii, nici locul ori cerul - ci legătura lor trece în tine misterios şi îţi curge prin vene, fără măcar să pricepi darul duhului acestuia.
Între zidurile acestei lumi infinite, treci dintr-un cartier într-altul ca şi cum ai recompune un puzzle sau ai parcurge atriile unei inimi: patru cartiere cu graniţe nescrise, dar săpate în piatră: cartierul creştin, cel musulman, cel evreiesc şi cel armenesc.
La Sfântul Mormânt ajungi printre tarabe, voci, mătăsuri, clopote şi muzică arăbească ori manele (româneşti!). Patriarhiile ortodoxe, cea greacă, maiestuoasă şi cea etiopiană, modestă şi greu de observat, stau adumbrite pe ulicioare neumblate decât numai de pelerini veniţi să ceară binecuvântarea blândului Patriarh.
Piatra este aici simplă, nestrălucitoare, austeră şi umedă. Lumina şi căldura vin dinlăuntru.
Părintele Pantelimon stă de strajă, la intrare, împărţind rânduială cu ciomagul, cu braţul ori cu duhul blândeţii: fără multă ştiinţă omenească, din puterea trupului sau a duhului, după cum se cere la poarta Domnului. Tăria îi vine însă dintr-o neştiută bucurie – o citeşti în ochi, în mâini, în pasul vesel, voinic şi apăsat.

Mai multe biserici într-una singură

Se prea poate să fie îmbulzeală şi să nu simţi nimic, să te înece kitsch-ul şi spoiala, să te înfurie vânzătorii de lumânări şi tămâie. Mai multe biserici într-una singură şi mai multe altare: cel grec ortodox, cel romano-catolic, cel armenesc, cel etiopian, cel copt. De pe acoperiş, trecând prin biserica coptă, ajungi la o cisternă romană, Cisterna Elenei, printre puţinele care s-au păstrat. Tot pe acoperiş, urcând dinspre altarul etiopian, se află arbori de piper roşu, iar în dreapta, chilii boltite din piatră – cât să intre un om ca într-o cochilie.
Jos în curte, la intrare, din partea dreaptă, pe o uşă de lemn vechi, intri în biserica etiopiană: săracă şi cea mai frumoasă, îmi pare. Catapeteasma din lemn, câteva icoane şi covoraşe vechi, una cu pământul; călugării par a fi înveliţi mai întâi în trupul uscat, arămiu şi veşted ca o coajă înveşmântată la rându-i în pânze şi bucurată numai de cântări line şi fum de tămâie – desculţi, lipsiţi de toate cele ale lumii, trişti şi demni, cu ochi castanii adânci care ştiu ceva ce noi nici măcar nu bănuim; undeva acolo este o comoară...

Rugăciunea continuă de la Zidul Plângerii

În cartierul evreiesc – oameni cu kipa, perciuni şi zulufi, înfăşuraţi în talit, cu ţiţit la brâu (firele care atârnă multe şi albe spre a întoarce sufletul către rugăciune) – altă lume, alte sunete, alte veşminte. Cum cobori dinspre Crado, vechiul drum roman, înspre Zidul Plângerii, se deschide în faţă priveliştea cetăţii: zidul de vest şi esplanada Templului cu Domul Rocii şi Moscheea El-Aksa. În faţă – Muntele Măslinilor acoperit de vechile morminte şi coborând spre valea Kidronului.
La Kotel (Zidul Plângerii) îmi place să ajung noaptea: lumina nemaintâlnită, alb-aurie a pietrei şi rugăciunea continuă – nu oamenii se roagă, ci rugăciunea se spune mereu prin cei ce vin parcă să ia locul celor ce au sfârşit. Aici vii să te bucuri, să te tânguieşti, să te rogi, să cânţi ori să dănţuieşti înaintea Domnului... cununii, bar-mitzva, ceremonii de sărbătoare...
Dacă ai intrat o dată în Ierusalim şi ţi s-a arătat, rămâne în tine: erau acolo, dar nu le-ai zărit... zidurile Ierusalimului!
Ele, zidurile, nu sunt însă Ierusalimul; nici oamenii nu sunt, nici uliţele...
El este poarta către ceea ce nu poate fi numit, templul, Sfânta Sfintelor, heruvimii de deasupra chivotului, nefirea prezenţei depline...
Şi atunci îţi ridici cei mai curaţi ochi şi spui:

„De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine,
de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele...”
(Psalmi 136, 5-6)

Profil Madeea Axinciuc

După ce a absolvit Facultatea de Filosofie, cu specializare în filosofia culturii, şi şi-a luat doctoratul în filosofie, în prezent, Madeea Axinciuc este conferenţiar universitar, la catedra de Studii Iudaice, la Universitatea din Bucureşti. A fost timp de patru ani directorul Institutului Cultural Român din Tel Aviv până anul trecut.
A susţinut numeroase conferinţe ştiinţifice, publicând două cărţi : „Profetul şi oglinda fermecată. Despre imaginaţie şi profeţie în Călăuza rătăciţilor de Moise Maimonide" (Editura Humanitas) şi „Moise Maimonide. Călăuza rătăciţilor ca itinerar al minţii în Dumnezeu" (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română).

Turism


Ierusalim, orasul de trei ori sfant

La Ierusalim,
mai aproape de Dumnezeu!
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=48716
Impreuna cu familia si cei 70 de pelerini veniti din Romania, condusi de nesomn si neliniste, de teama aceea absurda, de presimtirea ca se va intampla ceva odata cu aterizarea avionului, ne-am dat mana deschizand pentru a treia oara drum prin Tara Sfanta. Din Targu-Mures, Bucuresti, Tecuci, Campina, Pitesti sau Hunedoara, pelerinii au aruncat un fel de punte intre real si aparent, in mirifica zona a Israelului, sub crengile si frunzele palmierilor ascunse parca in spuza cerului. Dintr-o data, s-au unit acolo teritorii cu limite necunoscute…

Ne intrebam cu totii care sunt faptele viitoare, prin ce secreta prelungire se infiltreaza ele in substanta timpului, pe care noi doream sa le patrundem, sa le descoperim, in care, sub influenta luminii, vedeam alte forme si intelesuri. Stiam deci ca gandirea depaseste barierele trase. Printr-o putere acuta ea sintetiza si reproducea infinite posibilitati de a sti, de a vedea. In Israel si mai apoi in Ierusalim, auzeam parca tremurul abia perceptibil al materiei in miscarea ei tutelara, ca si cum, intreaga, ar fi respirat, alimentandu-se din cosmice rezervoare cu sens. Sub caldurile de 30-34°, ne-am ridicat ca din tarana, ofensati si demni ca niste cai ai stiintei nechezand in spatii de vis, adevarati armasari ai increderii, tropaind in ierburile pajistilor cu adevar… Si iata ca trecusera doar cateva zile, in care un timp dilatat nu ne apartinuse si sub a carui inraurire se resemnase sa lunece, sa pluteasca, purtat de un flux caruia nici nu incercase si, probabil, nici nu ar fi reusit sa i se impotriveasca. Un timp tot atat de lung ca o uitare… Despovarati de orice oprelisti, in ultima zi a pelerinajului, in holul hotelului Ierusalim Gate, mi-a fost lansata cartea: "Israel _ ziua cand s-a prabusit cerul", alaturi de personajele principale ale cartii prof. universitar Tomer David, ghidul nostru din Israel, si domnisoara Cristina Parcea, ghidul din Bucuresti. Despre carte, in afara celor doi, au mai vorbit preotul Radu Nicolae, din Campina, si prof. Cristian Samir Bunea, din Bucuresti. Cuvinte elogioase despre carte si multa bucurie pentru intreg auditoriu! Astazi acele zile mi se par de parca ar fi fost scoase dintr-un buzunar secret al constiintei si date spre dezlegare intru ratacire. Zile stranii, cu pelerini ciudati, aflati si ei in aceeasi plutire oarba, slobozi de orice conformism, cautand lumina adevaratei lor infatisari, sau, poate, dimpotriva, departandu-se de ea, intr-un disperat gest al intoarcerii spre iluzia puritatii si spre dorinta candorii…

Amintirea orelor petrecute in Israel imi revine mereu in minte, usor departata, vazuta cu acea distantare care ne scoate uneori din ritmul activitatilor noastre zilnice. Acolo, in Israel, ne-am dat seama cu totii ca, fara Dumnezeu, nimic nu exista si ca, prinsi intre marile lunete ale constiintei, facand de garda, am simtit curba sinuoasa a trairii libertatii depline. Atunci, in privirile si sangele pelerinilor curgea acel fior salbatic, pe care ti l-a dat iesirea din labirintul realitatii trasate si ratacirea in taramul Tarii Sfinte, unde nimic nu este dat si impus, ci totul e aflat, descoperit si trait… De acolo ne-am intors biruitori, cu grijulie rabdare, datorita constiintei, care ne este intotdeauna tuturor medic de garda… Dupa doi ani de munca, cartea mea "Israel _ ziua cand s-a prabusit cerul" "si-a vazut visul cu ochii".

La Ierusalim, mai aproape de Dumnezeu!

O veche inscripţie arabă, descoperită la Ierusalim

Renovarea unei case din centrul vechi al Ierusalimului a dus la descoperirea unei inscripţii rare în limba arabă care oferă noi date despre istoria acestui oraş din perioada de dominare arabă, a anunţat o echipă de arheologi israelieni.
Fragmentul unei plăci cu o vechime estimată la aproximativ 1.100 de ani se pare că a fost inscripţionat de un războinic veteran care dorea să-i mulţumească astfel califului al-Muqtadir, care probabil l-a împroprietărit.

Un zid din templul lui Solomon, descoperit la Ierusalim



O bucată dintr-un zid de incintă antic din Ierusalim, din secolul X î.Hr., a fost descoperit în timpul unor săpături arheologice recente, a anunţat astăzi Universitatea ebraică din Ierusalim, potrivit AFP. [Citeste]

Mea Shearim - călătorie în timp La Ierusalim, de Dorian GALBINSKI: citeste[...]

Giulgiul de la Ierusalim demonstrează că Giulgiul de la Torino e un fals O nouă descoperire vine în sprijinul celor care susţin ca Giulgiul din Torino este un fals: arheologii au găsit, în premieră, în Ierusalim, bucăţi dintr-o pânză de îngropare, datând din perioada crucificării lui Iisus Hristos, într-o grotă ce a servit drept mormânt. De-a lungul vremii,...

Ierusalimul, capitala underground a culturii arabe

DUPĂ UN TRECUT ÎNCĂRCAT, IERUSALIMUL ARE UN VIITOR TULBURE


Conflictul armat israeliano-palestinian din Fâşia Gaza, pornit intempestiv la sfârşitul anului 2008 de armata statului evreu are, pe lângă componenta sa etnico-teritorială, cea mai vizibilă, un alt element major.
Este vorba despre problema statutului oraşului Ierusalim, centrul unor dispute milenare între exponenţ ii celor trei mari religii născute în Orientul Apropiat: Iudaismul, Creştinismul şi Islamul. IERUSALIMUL EVREIESC Cunoscut în primul rând cu denumirea ebraică de „Ieruşalaim“, oraşul situat pe lanţul muntos al Iudeii este centul geografiei sfinte a iudaismului. Se pare că Ierusalimul îşi datorează numele zeului vest-semitic „Shulmanu“ sau „Shalim“. Oraşul apare în Geneză cu denumirea de Shalem şi în acord cu tradiţia biblică ar fi fost întemeiat de profetul Abraham (Avraam). Intră definitiv în istoria evreiască în secolul al X lea î.Hr, când regele David preia controlul său de la iebuseeni, făcându-l capitală politică şi religioasă a regatului. Fiul şi urmaşul său Solomon porunceşte să fie construit Templul, casa („bait“) lui Dumnezeu, sanctuarul central al cultului evreiesc. Potrivit tradiţiei iudaice, Ierusalimul este oraşul pe care Dumnezeu l-a ales „pentru petrecerea numelui său acolo“, fiind singurul loc unde evreii din Diaspora şi Ţara Sfântă vin în pelerinaj, pentru sărbătorile de Paşte, şavuot şi Sucot. După ce Templul a fost distrus (de două ori, în anii 587 î.Hr şi 70 d.Hr), iar oraşul jefuit, grija pentru Ierusalim i-a însoţit permanent pe exilaţi pe drumul pribegiei lor în toate colţurile lumii, căci conform angajamentului din Psalmi, „ei nu-l pot uita“. Au fost stabilite patru posturi anuale pentru comemorarea momentelor tragice ale istoriei lui, iar credincioşii îşi fac zilnic rugăciunile ritualice întorşi spre el, în aşteptarea reconstruirii lui şi a restaurării dinastiei regelui David. De altfel, Ierusalimul continuă să-i atragă şi în prezent pe pelerinii de religie iudaică: oamenii vin încă aici să-şi petreacă ultimele zile, pentru a fi înmormântaţi şi pentru a aştepta, cât mai aproape de locul evenimentului, învierea morţilor. Centru al istoriei evreieşti, loc sfânt prin excelenţă, Ierusalimul este în tradiţia evreiască şi centrul întregii deveniri umane: din el ies Legea şi cuvântul lui Dumnezeu şi în el, oraşul ideal, la sfârşitul timpurilor se vor aduna toate popoarele. După părerea unora, însuşi Adam a fost creat pornindu-se de la amplasarea Templului. După dispariţia definitivă a autonomiei politice evreieşti, Ierusalimul, ca şi Ţara Sfântă, a avut numeroş i stăpâni: romani, bizantini (începând din 324), arabi (începâ nd din 638), cruciaţi (1099-1187 şi 1229-1244), mameluci (din 1269), otomani (1517-1917) şi britanici (1917-1948). Devenit capitală a statului Israel, după proclamarea acestuia în 1948, oraşul a rămas despărţit în două până la războiul de şase zile (1967), partea lui estică, îndeosebi Oraşul Vechi, cu muntele Templului şi cu zidul, numit „al Plângerilor“, aflându-se atunci sub suveranitate iordaniană. La 7 iunie 1967 (5727 Ierusalimul de Est o nouă Gaza sau o nouă capitală? de la Facerea Lumii, potrivit calendarului evreiesc), armata israeliană a reunificat Ierusalimul, iar această dată a devenit cea a unei sărbători religioase şi naţionale oficiale („Ziua Ierusalimului“). IERUSALIMUL MUSULMAN ŞI „INGERINŢELE“ CREŞTINE Numit în limba arabă „Bayt al Maqdis“ („locuinţa sfinţeniei“) şi în epoca modernă Al Quds („Oraşul Sfânt“), Ierusalimul a fost considerat foarte puţin după capitularea sa în faţa armatelor musulmane (638), ca al treilea oraş sfânt al Islamului, după Mecca şi Medina. Pornind de pe esplanada Templului lui Solomon (devenit un loc al cultului musulman), Muhammad, întemeietorul religiei islamice şi-a înfăptuit, potivit tradiţiei, Călătoria nocturnă spre cele şapte ceruri (Mir’aj) sau „Înălţarea“, călare pe iapa sa înaripată, Buraq. Aici, musulmanii au ridicat curând Domul Stâncii (691) şi moscheea Al Aqsa („cea mai îndepărtată“), în secolele VI-IX. În ciuda stăpânirii musulmane, locurile sfinte ale creştinătăţii au fost păstrate şi creştinii şi-au continuat, în virtutea statutului lor de tributari, practicarea liberă a propriei religii. Abia în anul 1009, dintr-un motiv neclar, califul Al Hakim a pus să fie distrus Sfântul Mormânt al lui Isus, numit în arabă Biserica Învierii („kanisat al Kiyama“) care a fost curând reconstruit prin îngrijirea împăratului bizantin Roman al IIIlea, în urma unui tratat încheiat cu califul musulman. În timpul primei cruciade, în 1099, oraşul devine pentru un timp capitala Regatului Latin al Ierusalimului (1099-1291), fiind apoi cucerit de la cruciaţi de sultanul Saladin, în 1187, devenit un erou mitic al panteonului musulman. Acesta a restaurat moscheea Al Aqsa şi a construit mai multe şcoli superioare (madrasale), vestite în întreaga lume islamică. După o scurtă revenire de 15 ani în mâinile creştinilor, datorită politicii de „destindere“ dorită de sultanul Al Kamil, Ierusalimul fiind cedat împăratului german Frederic al II-lea de Hohenstaufen, reprezentanţii dinastiei ayyubide siriene readuc Ierusalimul sub flamura Islamului. Acest „gest“ al sultanului musulman mai mult a dăunat Islamului şi papalităţii, căci evreii şi musulmanii nu mai au dreptul să intre în oraş, dar ultimilor li se permite accesul pe esplanada Templului. Întreaga Palestină este alipită apoi Egiptului de armatele mameluce, după ce au alungat pe ultimii cruciaţ i (1291). Ca urmare a cuceririi Orientului Apropiat de către Otomani (1517), Ierusalimul revine turcilor. Sultanul Soliman Magnificul reconstruieşte zidurile Oraşului Sfânt, care se mai păstrează şi în prezent, şi restaurează Domul Stâncii. La capătul mandatului britanic început în 1917, odată cu destrămarea Imperiului Otoman, o jumătate a Ierusalimului revine noului stat al Israelului (1948), iar cealaltă jumătate Transiordaniei, devenită Iordania în 1950. Unificarea „definitivă“ a Ierusalimului, după victoria sa asupra armatelor statelor arabe coalizate n-a fost niciodată recunoscută de comunitatea internaţională şi cu atât mai puţin de arabi, de palestinieni mai ales, care doresc să facă din Ierusalimul de Est capitala viitorului lor stat.
Ierusalimul de Est o nouă Gaza sau o nouă capitală?
Mulţi consideră că este posibil ca Ierusalimul să devină o nouă Gaza, în condiţile în care guvernul israelian se află în plin program de extindere a politicii de colonizare cu populaţie evreiască, în cartierele musulmane şi creştine din Ierusalimul de Est (Oraşul Vechi), revendicat totodată de evrei, musulmani, creştini şi armeni. Acţiunea este privită de populaţia palestiniană ca o veritabilă ameninţare de război. În acest context, recentul discurs al preşedintelui francez Nicolas Sarkozy în parlamentul israelian prin care cerea Israelului să îngheţe activităţile de ocupare din Cisiordania şi să admită Ierusalimul de Est drept posibilă viitoare capitală a statului independent Palestina, constituie un progres major în poziţia adoptată de una din principalele reprezentante ale UE. Un posibil moment semnificativ pentru cristalizarea unei entităţ i statale independente în jurul Ierusalimului de Est ar putea fi reprezentat de vizita premierului britanic Gordon Brown în Israel. Opinia publică aşteaptă să se realizeze o schimbare de atitudine din partea executivului britanic în problema palestiniană, până acum raliată S.U.A şi favorabilă Israelului. Acest posibil scenariu ar fi de dorit, şi datorită percepţiei negative privind rolul jucat de Marea Britanie în „Naqba“ („Tragedia“ înfiinţarea statului Israel, potrivit percepţiei arabe), de acum 60 de ani. Lumea arabă comemorează evenimentul în fiecare an, la 15 mai. Şi nu e de mirare, pentru că aşa a fost posibilă implantarea masivă a populaţ iei evreieşti în Palestina şi proclmarea statului Israel în mijlocul unei populaţii musulmane compacte. Dacă Uniunea Europeană doreşte stabilizarea situaţiei în Orientul Apropiat, trebuie să ia în calcul în primul rând faptul că Autoritatea Palestiniană nu va semna nici o înţelegere cu Israelul fără recuperarea Ierusalimului de Est. Situaţia sa actuală nu mai suportă amânare, căci Ierusalimul de Est, cu cele două identităţi ale sale, islamică şi creştină, este pe cale să fie înglobat în proiectele integratoare ale statului evreu, de afirmare a unicităţii evreieşti a Ierusalimului.

Preotul şi bufonul

Antagonismul între filozofia care
consfinţeşte absolutul şi filozofia care contestă absoluturile
acceptate pare a fi incurabil. Este antagonismul preoţilor şi al
bufonilor. Preotul este paznicul absolutului şi cel care menţine
cultul lucrurilor definitive şi al evidenţelor recunoscute şi
incluse în tradiţie. Bufonul este cel care într-adevăr
se învîrteşte într-un mediu bun, din care însă
nu face parte şi căruia îi adresează impertinenţe; este cel
care pune la îndoială tot ceea ce trece drept evident.
Filozofia care încearcă să se descurce fără absoluturi şi
fără perspectiva finalităţii nu poate fi, prin natura ei, o
construcţie unitară, căci nu are fundamente şi nu-şi doreşte să
aibă acoperiş; este o subminare a construcţiilor existente şi o
distrugere a acoperişurilor deja aşezate. ş...ţ Atît
bufonul, cît şi preotul exercită cumva o constrîngere
asupra minţilor: preotul prin zgarda catehismului, bufonul prin
tăişul sarcasmului [...].

Ne pronunţăm pentru filozofia
bufonului, deci pentru o atitudine de atenţie negativă faţă de
orice absolut, dar nu ca un rezultat al confruntării argumentelor,
căci, în aceste cazuri, alegerile principale reprezintă
valorizări. Ne pronunţăm pentru existenţa unor valori
supraintelectuale, conţinute în această atitudine, ale cărei
pericole şi absurdităţi ne sînt cunoscute. Este opţiunea
pentru o viziune asupra lumii care, în acţiunile noastre în
rîndul oamenilor, oferă perspectiva împovărătorului
acord între elementele cel mai greu de alăturat: bunătatea
fără clemenţă universală, curajul fără fanatism, inteligenţa
fără dezamăgire şi speranţa fără orbire.

Toate celelalte fructe ale gîndirii
filozofice sînt puţin importante.

(Kaplan i blazen/Preotul şi bufonul,
1959)



Război

Orice război e rău, dar nu orice
război este un rău absolut, adică nu există un preţ prea mare
pentru a-l evita. Acest preţ poate fi capitularea în faţa
tiranului, supunerea, dezonoarea.

Dacă este vorba despre raportarea mea
personală la chestiune, atunci pot să spun doar că ea este
ambivalentă şi că mă bucur cu laşitate de faptul că nu sînt
preşedintele american şi că nu trebuie să iau nici o hotărîre.

(„Zlo wzgl´dne i zlo
absolutne“/„Răul relativ şi răul absolut“, Gazeta Wyborcza,
22 februarie 2003, reflecţii pe marginea războiului din Irak)

Reguli morale

Există cîteva reguli minimale
care poate merită a fi transmise:

– nici o ideologie politică nu poate
fi dedusă din principii morale;

– regulile morale au, prin definiţie,
un caracter universal, iar cele pe care le considerăm valabile în
viaţa privată sînt la fel de valabile în viaţa
publică, printre altele, fiindcă nu se poate trasa o graniţă
clară între cele două domenii; de aici, şi condiţia cea mai
modestă cu putinţă este de a fi conştienţi că încălcăm
normele morale atunci cînd le încălcăm; acest postulat
nu pare a fi nici extravagant, nici fanatic;

– din cunoştinţele istorice sau din
filozofia istoriei nu rezultă nici o prevedere morală; în mod
special, din faptul că numeroase realizări umane demne de admiraţie
au apărut în urma unor acţiuni în care decalogul a
jucat un rol marginal, nu rezultă că decalogul a fost anulat;

(Mala etyka/Etica mică, 1977)



Revoluţii

Gîndul că lumea existentă este
atît de stricată, încît ar fi imposibil de reparat
şi că tocmai de aceea lumea care va veni după ea va fi una a
perfecţiunilor şi libertăţii absolute este una dintre cele mai
monstruoase aberaţii ale gîndirii umane.

(O duchu rewolucyjnym/Despre spiritul
revoluţionar, 1970)



Revoluţiile sînt manifestările
unei boli a civilizaţiei. Izbucnesc atunci cînd nimeni nu mai
controlează situaţia, cînd mecanismele puterii şi
controlului existente se decuplează. Revoluţia bolşevică a fost o
revoluţie anarhistă pe care bolşevicii au ştiut să o folosească
pentru a se impune la conducerea unei societăţi demoralizate şi
dezorganizate, cufundate în haos în urma nenorocirilor
războiului. Forţe gata să ne impună o ordine despotică există
întotdeauna. Par puţin importante, dar, în cazul unei
crize bruşte, pot deveni cu adevărat periculoase. ş...ţ Există
mereu un pericol. Nu există niciodată garanţii. Aşa funcţionează
viaţa noastră – şi cea individuală, şi cea colectivă.

(Leszek Kolakowski, despre barbarie,

în Rozmowach na koniec
wieku/Discuţii la sfîrşit de secol, vol. al II-lea,
interlocutori: Katarzyna Janowska şi Piotr Mucharski, Cracovia,
2000)



Sensul vieţii

În fond, întrebarea despre
sensul vieţii este o întrebare religioasă.

În această întrebare, pe
care acum nu sînt capabil să o reformulez, nu este vorba doar
despre ce este cel mai important pentru mine, pentru că aici se pot
da diverse răspunsuri: pot conta cel mai mult banii sau călătoriile,
bunurile dintre cele mai diverse, iubirea sau orice altceva. În
realitate, întrebînd care este sensul vieţii, vrem să
ştim dacă, în general, există ceva căruia viaţa oricărui
om îi poate da un sens, în ideea că viaţa contribuie
sau ar trebui să contribuie la ceva bun pentru lume.

(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea a II-a, 2008)



Socialism

Aşadar, socialismul nu este:

[...]

– statul din care nu poţi pleca;

– statul în care laşii trăiesc
mai bine decît curajoşii;

– statul care doreşte ca toţi
cetăţenii să gîndească la fel despre filozofie, politică
externă, economie, literatură şi moralitate;

– statul care nu crede că în
socialism oamenii trebuie să fie mai fericiţi decît în
altă parte;

– societatea în care există
cerşetori;

– statul convins că nimeni în
lume nu poate inventa niciodată ceva mai bun;

– statul care crede că toţi sînt
încîntaţi de el, chiar dacă în realitate e
invers;

– statul care admite principiul:
oderint dum metuant şsă mă urască, dar să le fie teamă de
mineţ;

– statul care stabileşte singur cine
şi cum poate să-l critice;

– statul căruia nu îi place
deloc ca cetăţenii lui să citească ziare din anii trecuţi;

– statul în care mulţi
ignoranţi trec drept învăţaţi;

– statul în care toate ziarele
au acelaşi conţinut.

Aceasta a fost prima parte. Şi acum –
ascultaţi cu atenţie! – vă voi spune ce este socialismul.

Aşadar: socialismul este un sistem
care... ei, ce să mai lungim vorba!, socialismul este, într-adevăr,
un lucru bun.

(Selecţie dintr-un text scris pentru
revista Po prostu/Pur şi simplu, în octombrie 1956, şi
confiscat de cenzură. Ani de zile a circulat ca samizdat.)



Avem nevoie de o tradiţie vie a
gîndirii socialiste care face apel exclusiv la forţele umane,
atunci cînd enunţă valorile tradiţionale ale dreptăţii şi
libertăţii. Dar nu avem nevoie de orice fel de tradiţie
socialistă. Nu avem nevoie de visele despre o societate din care va
fi exclusă orice ispită a răului; nici de o revoluţie totală
care ne aduce, în acelaşi timp, binecuvîntarea mîntuirii
supreme şi o lume fără luptă. Avem nevoie de o tradiţie
socialistă care să ne permită înţelegerea complexităţii
forţelor brutale existente în istoria omenirii şi să ne
întărească disponibilitatea de a ne opune opresiunilor şi de
a vindeca sărăcia. Avem nevoie, de asemenea, de o tradiţie
socialistă conştientă de propriile limite, căci visul despre
mîntuirea supremă pe pămînt este o disperare deghizată
în speranţă, un deziderat al puterii deghizat în
dorinţa de dreptate.

(Czy diabel moze byç zbawiony?/

Diavolul poate fi mîntuit?, 1972)



Suferinţă

Există anumite efecte secundare
cultu-rale ale necredinţei în valoarea suferinţei asupra
cărora merită să atragem atenţia şi care privesc domeniul
legăturilor interumane. Cu cît sîntem mai puţin
capabili să suportăm propria suferinţă, cu atît mai uşor o
suportăm pe cea străină. Din valorile respinse pentru că pot
provoca suferinţă, din convieţuirea la care s-a ajuns fără efort
şi fără conflicte ia naştere o comunitate umană aparentă, gata
să se dezintegreze la cea mai mică încercare. Mascarea
surselor suferinţei nu permite nici eliminarea lor, nici
confruntarea cu ele.

[...] Adevărul este că eu nu am
deloc sentimentul că există ceva precum bucuria existenţei, deşi
se pare că diverşi oameni o resimt. E ceva lipsit de luciditate în
incapacitatea de a privi în ochi o lume atît de plină de
rău. De aceea am scris că nu pot înţelege cum e posibil, în
viziunea creştină a lumii, ca oamenii care sînt mîntuiţi
şi, ca urmare, nu numai că nu resimt nici o nevoie, dar sînt
departe de orice rău şi suferinţă, să nu ştie absolut nimic
despre existenţa răului. E imposibil să nu ştie despre
suferinţele altora! Iar din moment ce ştiu, e posibil oare să nu
îi afecteze deloc? Cum se poate? Nu ştiu şi nu am întîlnit
nici o explicaţie a acestei chestiuni la scriitorii creştini, în
afara remarcei lui Toma d’Aquino că mîntuiţii se vor bucura
la vederea chinurilor sufletelor condamnate – e îngrozitor,
şi Nietzsche o subliniază. Sper că nu este aşa, că ei totuşi nu
se bucură. Dar ceea ce mă interesează este dacă ei pot trăi
într-o veselie veşnică, uitînd complet că lumea
pămînteană este atît de plină de suferinţă. Nu ştiu
vreun răspuns dat la această întrebare de gînditorii
catolici. Poate că s-a scris, dar eu nu am întîlnit
asemenea reflecţii.

(Czas ciekawy, czas niespokojny.

Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia
Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew
Mentzel

în dialog cu Leszek Kolakowski,

partea a II-a, 2008)



Toleranţă

Toleranţa nu înseamnă, desigur,
indulgenţă faţă de rău; diferitele abateri şi escrocherii
trebuie pedepsite, căci nu toţi sîntem de la natură buni,
complet lipsiţi de ură, lăcomie, invidie. Dar, cu cît ne
străduim să facem lumea mai bună, cu atît sîntem mai
capabili să tolerăm şi să credem că soarta umană este comună,
că include toţi oamenii. Trebuie menţionat însă faptul că,
atunci cînd vorbim despre oameni de altă naţionalitate, limbă
sau culoare a pielii, cuvîntul „toleranţă“ nu e potrivit.
Sînt străini, poate că îi înţelegem greşit, dar
vorbim despre oameni la fel ca noi, buni sau răi.

Prejudecata potrivit căreia anumite
grupuri etnice sau rase sînt de la natură inferioare nouă,
mai rele sau cu deficienţe morale este rău prevestitoare, o sursă
otrăvitoare a celor mai mari crime în masă. Dar, la fel cum
nu spunem că trebuie să-i „tolerăm“ pe oamenii care au păr
roşcat sau ochi albaştri, nu are sens să spunem că ar trebui să-i
„tolerăm“ pe oamenii de altă limbă sau rasă.

Diversitatea culturilor şi limbilor,
diversitatea caracterelor umane şi a abilităţilor creează o mare
bogăţie a civilizaţiei şi ar fi o prostie să dorim ca toţi să
fie la fel. [...]

(„Los ludzki jest wspólny“/„Destinul
uman este comun“, scrisoare concepută

în anul 2003 şi destinată

participanţilor la acţiunea
„Toleranţa colorată“ organizată la ¸ódê)



Adesea se face apel la toleranţa
înţeleasă ca lipsa oricărei poziţii sau opinii. În
acest sens, toleranţa este parte a culturii hedoniste în care
nimic nu are cu adevărat importanţă. Dispreţul faţă de adevăr
distruge civilizaţia noastră nu mai puţin decît fanatismul
adevărului. [...]

Din punct de vedere cultural şi
psihologic, una e să spui: „mai bine suport chiar şi cele mai
mari greşeli, decît să provoc războaie religioase“, şi
alta: „trebuie tolerate cele mai diverse păreri teologice, pentru
că toate aceste chestiuni sînt indiferente“. Una e cînd
îi spun cuiva: „susţii păreri îngrozitoare, greşite
şi dăunătoare, dar nu-ţi voi tăia capul, las totul în
seama lui Dumnezeu“, şi alta cînd spun: „n-ai decît
să spui ce vrei despre religie, oricum n-are nici o importanţă“. [...]

(O tolerancji/Despre toleranţă, 1996)



Viaţă şi moarte

Religia este modalitatea prin care omul
îşi acceptă viaţa ca pe un eşec inevitabil.

(Odwet sacrum w kulturze
Êwieckiej/Răzbunarea sacrului în cultura laică, 1973)



Încă din copilărie am
sentimentul că lumea e tristă, viaţa e tristă. Nu vreau să repet
acest lucru şi, mai ales, nu vreau să-l repet prea des, pentru că
sună poate prosteşte sau pretenţios, dar aşa gîndesc, chiar
dacă nu sînt în stare să argumentez.

(Czas ciekawy, czas niespokojny.

Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia
Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew
Mentzel

în dialog cu Leszek Kolakowski,

partea a II-a, 2008)



Viaţa fiecăruia dintre noi se termină
rău. Se termină printr-un eşec. N-o putem recunoaşte de la
începutul existenţei noastre, e clar. ş...ţ După o vreme,
cred eu, fiecare şomţ îşi dă seama că nu a făcut în
viaţă ceea ce ar fi trebuit sau ce ar fi putut, iar dacă a obţinut
ceva, atunci sînt nişte realizări stîngace. ş...ţ

(Czas ciekawy, czas niespokojny.

Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia
Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew
Mentzel

în dialog cu Leszek Kolakowski,

partea I, 2007)

Diavol

Prezenţa diavolului confirmă, fără
urmă de îndoială, faptul că răul este o parte constantă a
lumii, care nu poate fi eliminată niciodată complet, şi că nu
trebuie să ne aşteptăm la o reconciliere universală.

[...] Ştim chiar prea bine că nu
există vreo realizare a minţii, vreo operă a geniului uman care să
nu poată fi întoarsă împotriva omului şi folosită în
vreun fel ca instrument al diavolului. Inventivitatea noastră nu va
fi niciodată atît de mare încît să-l putem păcăli
pe diavol şi să-l împiedicăm să ne întoarcă
împotrivă cele mai nobile rezultate ale creaţiei noastre.
Îndoiala este una dintre resursele naturale pe care le putem
folosi împotriva lui, ea poate slăbi încrederea
prometeică în noi înşine şi ne poate oferi mijloacele
de mediere între ce-rinţele contradictorii pe care ni le
impune viaţa. E inutil să adăugăm că diavolul ştie să înhame
şi îndoiala în slujba lui, să facă din ea un pretext
pentru pasivitate şi apatia cunoaşterii, exact atunci cînd e
nevoie de hotărîre şi de disponibilitatea de a recurge la o
luptă incertă. Forţele noastre înnăscute nu pot găsi un
adăpost infailibil împotriva răului; tot ce putem face este
să practicăm arta echilibrării pericolelor antitetice.

(Czy diabel moze byç zbawiony?/

Oare diavolul poate fi mîntuit?,
1972)



Dumnezeu

Cum este posibil ca absolutul să fie
totodată o persoană infinit superioară nouă, mai mare, mai bună,
dar totuşi o persoană în acelaşi sens ca oricare dintre noi?
Putem accepta ideea că Existentul lui Parmenide, împietrit în
autoidentitatea sa, l-a învăţat pe Noe în detaliu cum
să construiască arca? Că Unu atemporal al platonicienilor i-a
explicat lui Iov nedumeririle, le-a poruncit oamenilor să nu
încaseze dobîndă la împrumuturi, să nu mănînce
iepuri şi crabi, să nu înhame la plug un măgar alături de
un bou? Cînd ne gîndim la toate acestea apare ispita de a
face diferenţa, după exemplul anumitor gnostici, între Yahwe
din Vechiul Testament şi Dumnezeu cel cu adevărat milostiv sau,
asemeni maestrului Eckhart, între Dumnezeu persoana şi abisul
insondabil, fără nume, al Dumnezeirii.

(„O Bogu“/„Despre Dumnezeu“,
din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/Mini-conferinţe pe mari
subiecte, 1999)



Raţiunea sănătoasă ne şopteşte că
mîntuirea veşnică nu poate fi o recompensă dreaptă pentru
meritele noastre finite, nici măcar pentru cele mai mari. Aşadar
Dumnezeu nu este drept, ci milostiv.

(„O sprawiedliwosci“/„Despre
dreptate”, din ciclul Mini wyklady

o maxi sprawach/Mini-conferinţe

pe mari subiecte, 2000)



Nu voi răspunde la întrebarea
„crezi în Dumnezeu?“, fiindcă mă gîndesc că Domnul
ştie deja.

(„Marksizm, chrzescijanstwo,
totalitaryzm. Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Jerzy
Turowicz“/„Marxism, creştinism, totalitarism. Jerzy Turowicz

în dialog cu Leszek Kolakowski“,

interviu acordat în decembrie
1988,

la Varşovia)



Filozofie

Filozofia este efortul contestării
permanente a tuturor evidenţelor, prin urmare, al dezavuării
constante a revelaţiilor existente; totuşi, ispita deţinerii unei
revelaţii personale le întinde neobosit curse criticilor:
orice filozofie care aspiră la a fi un „sistem“ contestă o
revelaţie străină pentru a o impune imediat pe cea personală.

(Kaplan i blazen/Preotul

şi bufonul, 1959)

Filozoful contemporan care nu a avut
niciodată sentimentul că este un şarlatan trădează o minte atît
de plată, încît operele lui probabil nu merită citite.

(Horror metaphysicus, 1988)



De obicei dezvălui ambiguitatea
chestiunilor şi acţiunilor umane, inexactitatea şi neclaritatea
alegerilor, lucru contrar gîndirii fundamentaliste. Nu am avut
niciodată sentimentul că mă aflu pe un teren solid. Scriam cîndva
că deviza mea este: „atunci cînd lucrurile sînt
aparent clare şi aparent explicite, trebuie semănată o confuzie
terapeutică, iar clarităţile aparente acoperite cu umbra
nesiguranţei“.

(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea a II-a, 2008)



Iertare

Dacă cineva m-a nedreptăţit sau m-a
supărat fără să vrea ori din neştiinţă şi dacă nedreptatea
nu este una mare, nu ne vine prea greu să iertăm, dar, în
acest caz, nu avem de-a face, după cum s-ar părea, cu un act de
voinţă. De pildă, cineva m-a dărîmat involuntar; dacă
spune „îmi pare rău“, mi-e uşor să spun „nu-i nimic“.
Dacă văd că nu vrea să spună „îmi pare rău“, pot să
mă înfurii.

Dacă totuşi acest act de renunţare
la resentimente într-adevăr nu ar depinde de dorinţa noastră,
atunci îndemnul creştin la iertarea altora nu ar avea sens,
ne-ar pune să facem în aşa fel încît să nu se
întîmple ceva care e o consecinţă a ordinii naturale,
pe care noi nu o putem controla; la fel cum nu putem face să nu
ningă, nu putem – conform acestei judecăţi – să ne forţăm
sufletul să renunţe la sentimentul nedreptăţii şi la aversiunea
faţă de autorul ei.

În realitate, dacă luăm în
serios predicile lui Hristos – trebuie să iertăm de 77 de ori,
practic, la infinit, mai ales dacă autorul nedreptăţii îşi
regretă fapta –, e clar că ele nu se referă, pur şi simplu, la
renunţarea la răzbunare, ci la iertare ca la propria noastră stare
sufletească. E adevărat, nu trebuie să afirmăm că această stare
poate fi indusă în orice clipă, prin orice mişcare a
conştiinţei, dar, cu siguranţă, sufletul nostru poate fi susţinut
pentru a o atinge. Potrivit lui Iisus, trebuie să ne rugăm pentru
neprieteni, trebuie să spunem, asemeni Lui pe cruce: „Tată,
iartă-i că nu ştiu ce fac“ şi, deşi sînt puţini cei
care se pot lăuda că au fost dăruiţi cu disponibilitatea spre
iertare a lui Hristos, totuşi, efortul iertării se află în
puterea noastră, susţinerea conştiinţei iertătoare este posibilă
prin acest efort de o reală forţă.



Doar iertarea înrădăcinată
psihologic este un adevăr. Afirmaţia „iert“ nu trebuie să fie
adevărată, poate fi o îndeplinire mecanică a poruncii prin
comportament, fără fond spiritual, prin urmare, fără adevăr.

Cu siguranţă, nu putem ierta în
numele altora, adică nu avem dreptul, pur şi simplu, să afirmăm
că infractorilor, criminalilor, călăilor le sînt iertate
crimele săvîrşite asupra unor oameni care deja nu mai
trăiesc. Ar fi oribil să ne însuşim drepturile altor
nedreptăţiţi. Putem ierta doar în nume propriu răul pe care
ni l-a făcut cineva. Dar poate că avem voie să iertăm răul pe
care l-am încercat prin faptul că alţi oameni, apropiaţi
nouă, au fost nedreptăţiţi, deşi atunci numai suferinţele
noastre, nu ale lor, sînt cuprinse de această clemenţă.

(„O wybaczaniu“/„Despre iertare“,
din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/Mini-conferinţe pe mari
subiecte, 2000)



Libertate

O comoară care, asemeni aerului, trece
aproape neobservată, pînă cînd ajunge să ne lipsească.

(Wolnosc i wolnosci/

Libertate şi libertăţi, 1972)



Libertatea îşi are părţile ei
neplăcute şi nedemne. Libertatea costă întotdeauna ceva, dar
distrugerea libertăţii sub pretextul că în acest fel sînt
distruse răul şi minciuna este mult, mult mai rea. Să lăudăm
aşadar un sistem în care minciunile şi prostiile trebuie
tolerate în anumite limite, dar, cel puţin, nimeni nu este
silit să mintă.

(Discurs cu ocazia înmînării
lui Leszek Kolakowski a Ordinului „Acvila Albă“,

la 3 mai 1998)



Dorinţa de libertate este şi plină
de capcane. Libertatea în sensul instituţiei politice,
libertatea negativă, adică un domeniu al problemelor în care
organizarea politică sau statul nu ne impun nimic, unde viaţa
noastră este lăsată la latitudinea alegerilor proprii, la bine şi
la rău, această libertate deci ni se pare comoara cea mai de preţ,
fără de care viaţa ar fi insuportabilă. Libertatea în acest
sens apare bineînţeles în grade diferite, poate fi mai
multă sau mai puţină, dar este normal să ne dorim să avem mai
degrabă mai multă decît mai puţină. Crescînd
nelimitat, libertatea ajunge, în final, să se nege pe ea
însăşi, căci libertatea absolută sau ceea ce este numit
aşa, absenţa oricăror interdicţii şi limitări, adică anarhia
perfectă, naşte imediat contrariul său; din moment ce totul este
permis, este permisă şi organizarea în scopul instaurării
sclaviei sau tiraniei; anarhia dă naştere, cu siguranţă, la
sclavie sau tiranie, pentru că în societate există
întotdeauna forţe care tind spre acest lucru, iar societatea
anarhizată este faţă de ele lipsită de apărare. Libertatea
există doar ca libertate îngrădită.

(Niepokój wieku
naszego/Neliniştea secolului nostru, 2002)

Limită

Orice limită este surmontabilă,
insurmontabilă este doar existenţa limitei.

(Banal Pascala/Banalitatea

lui Pascal, 1963)



Viaţa noastră se desfăşoară în
cadrul unei limite şi, pentru că viaţa este finită, limita
aceasta există întotdeauna, chiar dacă nu o putem determina
cu exactitate şi ne străduim să o deplasăm.

(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea I, 2007)

Maestru

Persoana maestrului este esenţială
prin ceea ce transmite, dacă prin învăţături vrea să ne
transmită, de pildă, că ar trebui să-i susţinem pe cei din jur
la nevoie, să răspîndim prietenia şi iubirea, să renunţăm
la invidie şi ură. Avem încredere în asemenea maeştri,
dacă sînt capabili cu adevărat să ne înveţe şi să
ne îmbogăţească spiritual. Învăţătura este stearpă,
dacă persoana învăţătorului nu se înscrie în
ideea celor pe care le transmite.

Avem nevoie de astfel de învăţători,
căci în sufletul nostru există ceva care rămîne
permanent în stadiul copilăresc, în imaturitate: am dori
să ne eliberăm de responsabilitate, să avem alături pe cineva
care ia decizia în locul nostru sau, cel puţin, ne învaţă
ce ar trebui să facem. Ne e dor aşadar de un maestru, iar dacă nu
există, ne simţim speriaţi şi neputincioşi.

[...] Darurile charismatice şi
personalităţile charismatice reprezintă porţiuni nu numai
valabile, ci şi necesare ale drumului pe care ne confruntăm cu
destinul nostru.

(Prelegere la încheierea ciclului

Osiem wykladów na Nowe
Tysiàclecie/

Opt prelegeri pentru Noul Mileniu,

Varşovia, 2006)

Minciună

Dacă un evreu se ascunde şi vin
jandarmii germani întrebînd „locuieşte aici vreun
evreu?“ – ce om cu o rămăşiţă de conştiinţă ar putea
spune că, în numele principiului nobil al rostirii adevărului,
trebuie să-l dea pe om pe mîna călăilor, trimiţîndu-l
la moarte sigură?

(„O klamstwie“/„Despre minciună“,
din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/

Mini-conferinţe pe mari subiecte,
1996)



Popor

Dacă poporul este o comunitate activă
a unei culturi, aşadar dacă trăieşte atîta timp cît
se simte obiectul respectivei vieţi, adică răspunde pentru sine,
atunci cel mai eficient mod de a distruge poporul este de a-l lipsi
de sentimentul responsabilităţii, de a-l face să creadă că în
urma propriei neputinţe, a minoratului sau a circumstanţelor
exterioare este silit să trăiască aşa cum îi poruncesc
alţii. Poporul care s-ar crede absolut lipsit de libertate morală
ar pierde orice speranţă de a o redobîndi cîndva.
Deţinutul care crede că nu va mai dispune de nici un grad de
libertate devine turnător sau provocator, dacă este rugat să o
facă – lipsa credinţei în propria libertate e suficientă
pentru ca abrutizarea să fie deplină.

(Sprawa polska/Chestiunea poloneză,
1973)



Implicarea în tradiţia naţională
ne este necesară, este condiţia fundamentală a identităţii, dar,
în acelaşi timp, este periculoasă. Cunoaştem cu toţii
pericolele şi derapajele şovinismului, nu este o specialitate
poloneză. Dar Polonia dispune de condiţii speciale în care
acest lucru să înflorească, pentru că a existat o tradiţie
a independenţei pierdute, a revoltelor, teama permanentă de
străini, de o invazie. Şi, în consecinţă, am avut acele
fragmente foarte urîte din istoria secolului al XX-lea. [...]
Memoria ne formează şi ca indivizi, memoria ne formează şi ca
nişte colectivităţi aparte. Ce-i de făcut aici? Sîntem
victimele faptului că există ceva care se numeşte timp.
(Discuţie televizată cu Adam Michnik,
2008)

Alfabetul lui Leszek Kolakowski
Bătrîneţe

Nu trăiesc în bătrîneţe,
cu siguranţă pentru că nu am avut niciodată sentimentul că
trăiesc în tinereţe. Niciodată nu am simţit acut că sînt
tînăr şi că lumea e deschisă în faţa mea. [...] Nu
am avut sentimentul că sînt tînăr şi-atunci nu am nici
sentimentul că sînt bătrîn. Deşi, bineînţeles,
sufăr de multe afecţiuni: abia mai văd, abia mai aud, mă mişc cu
greutate.

(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea a II-a, 2008)



Civilizaţie planetară

Canale de televiziune care înconjoară
întrega lume, aceleaşi McDonald’s-uri la Tokio, Timbuktu şi
Omsk, papuaşi cu cutii de Coca Cola – sînt, fără îndoială,
manifestările expansiunii civilizaţiei Vestului. Nu sînt
periculoase în sine, dar dispare diversitatea minunată a
lumii. Am un principiu: la adunările internaţionale unde e voie să
se folosească alte limbi decît engleza, vorbesc în alte
limbi. Dominarea latinei nu a fost nici ea bună şi, în final,
datorită emancipării limbilor naţionale, am ajuns la literatura
modernă. Dar latina a fost simbolul identităţii noastre europene,
iar limba engleză nu este un asemenea simbol.

(Leszek Kolakowski, despre barbarie,

în Rozmowach na koniec
wieku/Discuţii

la sfîrşit de secol, vol. al
II-lea, interlocutori: Katarzyna Janowska

şi Piotr Mucharski, 2000)



Conştiinţă

Conştiinţa nu există dacă lipsesc
lucruri, precum sentimentul de vinovăţie sau mustrările de
conştiinţă, şi însăşi prezenţa lor demonstrează faptul
că am fi putut proceda altfel sau, cel puţin, că în acest
fel credem noi că sîntem liberi. Mustrările de conştiinţă
sînt dovada de necombătut a libertăţii voinţei. Desigur, e
un adevăr banal că natura acestui conflict şi aşa-numita forţă
a ispitei pot fi diverse, că depind de diverse circumstanţe. Să
presupunem că am găsit un portofel cu bani şi documente care mă
conduc la proprietar şi că, furîndu-l, nu risc deloc să fiu
prins. Dacă suma de bani nu este atît de mare încît
furtul ei să îmi îmbunătăţească esenţial situaţia
materială, cu siguranţă înapoierea portofelului îmi va
servi mai mult, pentru că în proprii ochi nu voi mai apărea
ca un hoţ, iar mulţumirea de sine dată de propria condiţie morală
sau sufletească este un lucru important. Se poate spune atunci că
în mine funcţionează un soi de conştiinţă. Dacă suma de
bani e însemnată, iar eu tocmai trec prin nişte probleme
financiare serioase, care îmi pun în pericol persoana şi
familia, se poate spune că ispita e mare, dar nici atunci nu am
dreptul să afirm că este irezistibilă şi că nu sînt liber.
Cu siguranţă oamenii comit diverse delicte în condiţii în
care sîntem gata să le găsim justificare sau să îi
privim cu indulgenţă (mint pentru a sluji unei cauze bune, fură
pentru a salva pe cineva, fură de foame), dar asta nu schimbă
opinia noastră pe tema libertăţii comportamentului; ne arată, cel
mult, că regulile morale foarte riguroase nu se potrivesc adesea cu
realităţile lumii şi ne face să realizăm un adevăr ştiut din
copilărie: conflictele umane abundă în echivoc.

(„O sumieniu“/„Despre
conştiinţă“, din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/
Mini-conferinţe pe mari subiecte, 1999)



Credinţă şi necredinţă

Credinţa este legal valabilă.
Necredinţa este legal valabilă. Cu toate acestea, nu sînt
două corpusuri doctrinare contradictorii, două culegeri de
afirmaţii, ci, mai degrabă, atitudini intelectuale şi morale
opuse. Cred că ambele sînt necesare culturii noastre. Mă laud
că îmi sînt cunoscute toate argumentele care susţin
credinţa în Dumnezeu şi toate argumentele contrarii, dar nici
unele, nici altele nu sînt incontestabile. Totuşi, nu asta am
în minte, ci problema vitalităţii culturii, care, pentru a
trăi, are nevoie întotdeauna de dispute între raţiuni
opuse, căci raţiuni absolut sigure nu există. E adevărat că
aceste conflicte iau cîteodată o formă insuportabil de
otrăvitoare, sînt pline de fanatism furibund. Se întîmplă,
dar totuşi nu sînt inevitabile. ş...ţ

Credinţa este legal valabilă.
Necredinţa este şi ea legal valabilă. Validitatea credinţei este
susţinută zilnic de ura şi orgoliul acelor credincioşi îndemnaţi
la ură şi orgoliu de preoţii răi.

Chiar şi hotărîrile doctrinare
– deşi nu le putem învinui de asemenea lucruri nedemne –
pot favoriza menţinerea orgoliului. În declaraţia „Dominus
Iesus“ nu există, într-adevăr, nimic nou, nimic care să nu
fi fost rostit anterior în repetate rînduri, dar sensul
cuvintelor depinde, cum ştim, şi de contextul istoric. Biserica
romano-catolică subliniază faptul că este singura biserică în
sensul adevărat, dar dacă, în acelaşi timp, îi cheamă
pe credincioşi să se roage pentru unitatea creştinilor, putem
înţelege într-un singur fel proiectul acestei unităţi:
toţi trebuie să se convertească la credinţa romano-catolică şi
toate celelalte comunităţi creştine să fie suprimate.

(Wiara dobra, niewiara dobra/Credinţa
e bună, necredinţa e bună, 2002)



Creştinism

Nu ştiu ce se va întîmpla
cu creştinismul. Deocamdată nu este într-o situaţie rea, în
ciuda numărului mare de persoane care s-au desprins de el complet
sau sub anumite forme, parţial. ş...ţ Sînt de partea
creştinismului, dar nu sînt de partea lui într-un mod
războinic. La fel, nu particip cu adevărat la liturghia creştină,
chiar dacă îmi place – îmi place mesa în forma
ei dinaintea Conciliului de la Trident, mesa veche latină, dar nu
particip la slujbe, nu mă spovedesc. Apreciez instituţia
spovedaniei, deoarece cred că este un lucru important ca oamenii să
aibă sentimentul că reuşesc să facă faţă propiilor păcate, e
important. ş...ţ Sînt legat de tradiţia creştină, de marea
forţă a Evangheliei, a Noului Teastament. Consider că este
fundamentul culturii noastre. Dar nu numai. Am sentimentul că pentru
mine însumi este foarte important. Prin urmare, într-un
sens larg, aş putea să mă laud că sînt creştin. Dar nu
apreciez numai creştinismul, apreciez foarte mult şi budismul.

(Czas ciekawy, czas niespokojny.

Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia
Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew
Mentzel

în dialog cu Leszek Kolakowski,

partea a II-a, 2008)



Dacă autorităţile bisericii vor să
le fie superioare celor de stat şi să emită legi, vor pierde pur
şi simplu. N-ar fi un lucru rău, căci ar trebui să piardă. E
vorba doar ca, împreună cu ele, să nu piardă şi
creştinismul. [...]

Episcopii vor spune că e bine să te
spovedeşti regulat şi rău să eviţi spovedania. Ei nu cer însă
ca statul să impună obligaţia spovedaniei. Statul nu are nevoie
aşadar de expresia „valori creştine“ ca de o formulă
legislativă, căci ea ar putea sluji, în principal, extinderii
legii asupra acelor fragmente ale distincţiei dintre bine şi rău
care sînt conflictuale sau extrem de conflictuale, ar sluji
deci intoleranţei şi oprimării.

(Amatorskie kazanie o wartoÊciach
chrzeÊcijaƒskich/Predici diletante despre valorile creştine,
1996)



Curiozitate

După cum ştim, curiozitatea este
delictul pentru care strămoşii noştri au fost alungaţi din Rai.
Izgonirea însă nu a ajutat: orice au putut face oamenii în
cultură, ştiinţă, în abilităţile tehnice – totul este
opera curiozităţii. Fără acest păcat nu am fi putut ieşi
niciodată din peşteră. Curiozitatea trebuie însă trezită
pentru a putea crea. De aceea mi se pare util ca elevii noştri să
organizeze cluburi de discuţii unde să se contrazică pe diverse
chestiuni – importante, dar fără să aibă rezolvări general
recunoscute.

Există nenumărate asemenea chestiuni.
Iată cîteva exemple:

Există „fericire“ şi ce ar
însemna ea?

În opinia unora, cuvîntul
„eu“ nu îşi are un obiect în sensul în care îl
au cuvintele „scaun“, „verde“ sau „a alerga“. E adevărat?

Opoziţia „stînga-dreapta“
şi-a pierdut astăzi sensul?

Atunci cînd spunem că e rău să
denigrezi pe cineva şi e bine să te îngrijeşti de cei
neajutoraţi e chiar adevărat sau e doar o convenţie a noastră,
omenească?

Are sens să spui: „acesta este un
adevăr pentru mine“?

Acestea şi multe alte întrebări
se vor dovedi interesante şi importante cînd le vom pune în
discuţie.
(Ciekawosç strawa dla
umyslu/Curiozitatea – hrana minţii, 2006; filozoful îi
îndemna pe elevi, în paginile Gazetei Wyborcza, să
participe la acţiunea „Şcoală cu clasă“)

O poveste veche-nouă a Ierusalimului: ultra-ortodocși contra laici, de
Lucian HERȘCOVICI: La
Ierusalim au avut recent loc ciocniri ]ntre evreii ultra-ortodocși și
poliție pe tema nerespectării Șabatului. Istoricul Lucian Herșcovici,
de la Universitatea Ebraică din capitala Israelului explică
substraturile acestei dispute care s-a cronicizat.

Oricine cunoaşte Ierusalimul, ştie că el este numit Oraşul Sfânt. Sfânt
pentru cele trei religii monoteiste iudaismul, creştinismul şi islamul.
Mai mult, la Ierusalim locuiesc oameni care aparţin diferitelor ramuri
şi grupuri din cadrul fiecărei religii monoteiste. În ceea ce priveşte
evreii religioşi, practicanţi, există câteva categorii. Printre ele
există şi gruparea extremistă, a evreilor ultrareligioşi (numiţi
Haredim în limba ebraică, în sensul de oameni care se tem de Dumnezeu
şi fac totul pentru a îndeplini toate poruncile Lui, respectiv cele 613
porunci ale Torei (respectiv, poruncile menţionate în Pentateuc).
Aceşti evrei ultrareligioşi, în marea lor majoritate sunt de origine
aşkenază (respectiv din familii provenite în special din Polonia,
Rusia, România, Ungaria), atât Hasidim (respectiv adepţi ai unui Rabin
Sfânt, numit şi Ţadik, în sensul de bun evreu), cât şi oponenţi ai
hasidismului (Mitnagdim). Evrei de origine sefardă li s-au alăturat
numai în ultimele generaţii, în număr redus.

Aceşti evrei ultra-religioşi locuiesc în Ereţ Israel de mai multe
generaţii: unii sunt urmaşii imigranţilor veniţi la începutul secolului
al XVIII-lea, alţii mult mai târziu, în secolele XIX şi XX. Ei
aparţineau aşa-numitului "Işuv iaşan" (veche comunitate evreiască din
Palestina) şi nu aşezării evreieşti moderne în această ţară. Aşezarea
lor în Palestina în perioada otomana se datoreşte dorinţei lor de a
îndeplini porunca divină de a locui în Ţara Poporului Evreu şi de a
învăţa Tora ziua şi noaptea în această ţară. Unii dintre ei nu acceptă
sionismul, nici existenţa statului Israel întemeiat de oameni,
aşteptând venirea lui Mesia. Dar aceştia reprezintă un grup relativ
mic; mulţi dintre ei se identifică cu partidul Agudat Israel,
reprezentat şi în Parlamentul Israelian, ca şi în consiliile
municipale. In secolul al XX-lea li s-au alăturat mulţi evrei veniţi
din Europa răsăriteană, ca şi din America. În prezent, majoritatea
acestor evrei ultrareligioşi locuiesc în oraşele Ierusalim, Bnei Berak
şi Safed (Ţfat), precum şi în localitatea Netivot (în care suntmulţi
evrei ultrareligioşi de origine sefardă).În privinţa evreilor
ultrareligioşi proveniţi din "vechiul işuv", din punct de vedere
istoric, trebuie să menţionăm că izolarea lor a început în anii 70 ai
secolului al XIX-lea: ei au respins curentele înnoitoare, preferând să
se autoînchidă în interiorul unei comunităţi izolate.

Cosecinţele acestei autoizolări s-au resimţit dealungul istoriei,
începând din anii 70 ai secolului al XIX-lea până în prezent.
Îmbunătăţirea situaţiei a avut loc datorită imigranţilor care li s-au
alăturat, unii dintre ei supravieţuitori ai Holocaustului, veniti în
Israel după întemeierea statului. Totuşi, unii dintre urmaşii evreilor
aşkenazi ultrareligioşi din vechiul işuv preferă această izolare şi
acum, de exemplu cei care aparţin organizaţiei "Neturey Karta"
(Păzitorii Zidurilor, în sensul de Zidurile Ierusalimului). Unii dintre
aceştia sunt urmaşi ai unor imigranţi din Ungaria şi Transilvania, care
au păstrat limba maghiară de la sfârşitul secolului al XIX-lea ca pe o
limbă de familie vorbită, după câteva generaţii, alături de idiş şi de
ebraică, pe care au trebuit să o adopte datorită situaţiei politice.

După părerea acestor oameni, orice act de neîndeplinire exactă a unei
norme halahice (respectiv a codului de legi iudaice, bazat pe cele 613
porunci ale Torei) reprezintă un act de nesupunere faţă de Dumnezeu, de
nerespectare a legii dată de El. Deoarece ideea lor este pe baza frazei
biblice "din cauza păcatelor noastre am fost alungaţi din ţară", ei
caută nu numai să nu comită vreo abatere de la normele halahice, ci şi
să opreasca pe alţi evrei de a face acest lucru în "Ţara lui Israel"
(Ţara Sfântă"). Credinţa lor este că o asemenea abatere va întârzia
venirea lui Mesia. Această opoziţie este deosebit de puternică la
Ierusalim, Oraşul Sfânt, ca şi oraşul în care locuiesc mulţi dintre ei.

Una dintre poruncile biblice principale este cea referitoare la
respectarea zilei de sâmbătă, respectiv a zilei de odihnă.
"Aminteşte-ţi ziua de sâmbătă pentru sfinţenia ei", afirmă
comandamentul biblic, adăugând că această sfinţenie trebuie respectată
atât de omul liber, proprietar al casei, cât şi de soţia şi copiii
acestuia, de robii lui şi de străinii care locuiesc în cetatea lui.
Chestiunea respectării sfinţeniei sâmbetei (Zilei de Şabat) reprezintă
una dintre problemele cele mai importante în cadrul echilibrului nou
creat în relaţiile între evreii laici şi evreii religioşi la Ierusalim.
Încă de la întemeierea statului Israel, în această problemă a fost
stabilit un "status-quo". Totuşi, uneori apar anumite nerespectări ale
acestui "status-quo" din diferite motive legate de evoluţia socială,
economică şi culturală.

Primarul Ierusalimului din perioada 1965-1994, Teddy Kollek, a acceptat
punctul de vedere al evreilor ultrareligioşi, ajungând la un compromis,
deşi el însuşi era nereligios. Totuşi, el a luat în consideraţie faptul
că aceşti oameni reprezintă circa o treime (dacă nu şi mai mult) din
populaţia evreiască a oraşului (în prezent, se pare că aproape o
jumătate). Lider charismatic şi paternalist, Teddy Kollek a afirmat că
el este "părintele oraşului" şi are atât "un copil religios, cât şi un
copil laic", trebuind să-i satisfacă pe amândoi. Cu toate acestea,
conflicte asupra respectării (sau mai curând a profanării Şabatului,
respectiv a zilei de sâmbătă) au avut loc şi în timpul lui. Problema
era respectarea strictă a Şabatului în cartierul principal al evreilor
ultrareligioşi, "Meah Shearim", precum şi în cartierele adiacente.
Uneori, atunci când aceşti evrei ultrareligioşi vedeau că Şabatul este
profanat - respectiv ca interdicţia circulaţiei maşinilor în zona
locuită de ei din oraş nu este respectată, că maşini circulă fără o
justificare specială, respectiv necesităţi de apărare sau de sănătate -
sau că unele magazine alimentare, restaurante sau cinematografe în
proprietate evreiască sunt deschise sâmbătă, sau că au loc meciuri de
fotbal în această "zi sfântă", ei protestau. Protestul era sub forma
unor demonstratii gălăgioase, uneori însoţite de aruncări de pietre
asupra maşinilor care circulau sau asupra ferestrelor magazinului sau
cinematografului deschis. Uneori, vizavi de demonstranţii
ultrareligioşi, demonstrau şi evrei laici, împotriva acestor
ultrareligioşi. Din păcate, în câteva rânduri s-a ajuns la violenţă
fizică. Respectul reciproc dispăruse total. Totuşi, politica municipală
de compromis dusă de Teddy Kollek s-a dovedit a fi potrivită:
nerespectarea normelor halahice legate de respectarea Şabatului a fost
permisă în cartierele nereligioase ale oraşului, respectarea acestor
norme fiind obligatorie în cartierele religioase. Demonstraţiile
violente au încetat. Primarii care au urmat după Teddy Kollek,
respectiv Ehud Olmert şi rabinul Ury Lupoliansky au căutat să respecte
acelaşi compromis, uneori reuşit, alteori nu. Dar una dintre consecinţe
a fost că o parte a tineretului evreu laic a părăsit oraşul, voind o
petrecere laică la sfârşit de săptămână.

Actualul primar al Ierusalimului, Nir Barkat, a fost ales ca evreu laic
şi chiar antireligios, datorită promisiunilor lui ca va lua măsuri
pentru dezvoltarea unei vieţi culturale complet laice în oraş, faţă de
candidatul ultrareligios Meir Porush, aparţinând cercurilor legate de
partidul ultrareligios Agudat Israel. Totuşi, după alegeri, a reuşit să
ajungă la un compromis cu grupările religioase şi chiar ultrareligioase
din Consiliul Municipal. Lucrurile au mers bine câteva luni,
compromisul continuând. A apărut însă problema turismului în Ierusalim
la sfârşit de săptămână, precum şi - a nu ştiu câta oară - problema
respectării Şabatului în mod oficial în oraş, în cartierele
ultrareligioase. Primarul a decis sa deschida parkingul primăriei la
sfârşit de săptămână pentru cei interesaţi să viziteze oraşul sau
pentru locuitorii săi laici care vor să ajungă în centrul oraşului, în
cartierele arabe şi la locurile sfinte şi istorice. Dar parkingul
deschis, deşi este într-un cartier laic, este alături de cartierele
ultrareligioase centrale. A reapărut problema educaţiei copiilor
ultrareligioşi, teama părinţilor că aceşti copii vor urma exemplul laic
şi nu vor respecta prescripţiile religioase în viitor. Şi a reînceput
conflictul. De data aceasta, conflictul nu a fost declanşat de rabini
particulari dau de conducători ai unor grupuri hasidice, ci de
personalităţi politice ultrareligioase, printre care fostul deputat în
Parlament şi fostul ministru adjunct Menahem Porush, nonagenar, om ale
cărui merite sunt recunoscute de mulţi israelieni laici, tatăl fostului
candidat la funcţia de primar Meir Porush. Cererea evreilor haredim
(ultrareligioşi) a fost închiderea parkingului. Deorece cererea nu le-a
fost satisfăcută de primar, au început demonstraţiile in zilele de
sâmbătă, de obicei la amiază, după terminarea rugăciunii în sinagogi şi
a mesei de sâmbătă la prânz. Întrucâ demonstraţiile au fost violente de
la început, poliţia a fost trimisă să menţină ordinea. Rezultatul a
fost însă ciocnirea între demonstranţi şi poliţie, înregistrându-se
răniţi de ambele părţi. Ca urmare, poliţia a operat arestări. Lucrul s-
a repetat câteva sâmbete la rând. Singura sâmbătă in care a fost
linişte, a fost cea în care parkingul respectiv (aflat atât în
apropierea primăriei, cât şi a Porţii Jaffo a Oraşului Vechi) a fost
închis, fiind deschis un parking alternativ, deşi în aceleaşi condiţii,
cu plată. Dar primarul a decis să nu "se supună şantajului
ultrareligios", deci să nu facă un compromis şi să nu respecte un
status-quo existent de câteva decenii. Se pare totuşi că numărul
demonstranţilor a scăzut în ultima săptămână, aceştia fiind probabil
obosiţi sau sceptici asupra reuşitei.

Sau sunt semne de compromis.

Ce va urma, nu ştiu. Oare se va reveni la un status-quo acceptat sau la
un alt compromis acceptabil, sau se va dezvolta un conflict huliganic,
în care lipsa de respect reciproc, precum şi lipsa de respect pentru
tradiţia iudaică pe de o parte şi pentru cultura şi civilizaţia modernă
pe de alta vor conduce la o criză a oraşului şi chiar la o criză a
valorilor, ca şi la pierderea respectului faţă de om? Vor birui logica,
omenia şi cultura iudaică şi cea universală, sau vor birui pumnul,
insulta, ameninţarea şi grobianismul din cauza ambiţiei unei părţi sau
alteia, a lipsei de respect a unei părţi faţă de cealaltă? citeste[...]

TEMPLUL DIN IERUSALIM - CENTRUL IUDAISMULUI


Templul din Ierusalim (ebr. בֵּית הַמִּקְדָּשׁ, Beit-Mikdash, adică «Casa de Sfinţenie» a fost centrul vieţii religioase a poporului evreu între X-lea î.Hr.. e. şi sec 1 după Hr. Templul a fost situat pe Muntele Templului (ebr. . הַר הַבַּיִת‎, har habait) în Ierusalim şi a servit ca singurul loc autorizat de sacrificiu unui singur Dumnezeu, care erau aduse de cohanim şi leviţi. Templul a fost, de asemenea, obiect de pelerinaj pentru toţi evreii de trei ori pe an: la Pesah (de Paştele evreiesc), Şavuot (Rusalii) şi Sucot (Sărbătoarea Corturilor).



Templul lui Solomon din Ierusalim a fost lăcaşul sfânt al vechilor evrei. După izvoarele biblice se presupune că templul
a existat în anii 22 - 29 fiind una dintre cele mai măreţe construcţii
iudaice din antichitate. El a fost distrus în urma revoltei evreilor
din anii 66 - 70 e.n. contra stăpânirii romane. In contrast cu alte
religii, religia iudaică era o religie monoteistă, ei credeau într-un singur Dumnezeu în cinstea căruia au ridicat templul în Canaan (Ţara Sfântă) azi Palestina. Templul fiind construit în timpul domniei regelui Solomon după exodul evreilor prin Marea Roşie din Egiptul Antic reîntărirea statului iudaic a avut loc ulterior în timpul domniei lui Irod cel Mare.





Conform Bibliei,
un adăpost temporar după Exodul evreilor din Egipt a servit
tabernacolul de congregaţie portabil, care a contribui la construirea
Templului din Ierusalim. Templul din Ierusalim templu a fost o clădire
şi, prin urmare, a fost diferite de un altar sau sanctuar deschis. În templu se păstrau obiecte simbolizând prezenţa lui Dumnezeu ( Arcă cu Tabele Testamentului), precum si ustensile pentru serviciul divin.






Potrivit iudaismului, Templul va fi reconstruit în viitor şi va deveni un centru spiritual pentru poporului evreu şi pentru toată oamenirea.







În Biblie, Templul este frecvent denumit
«Beth YHWH" (ca urmare a interdicţiei de a pronunţare a numelui lui
Dumnezeu este citit Bet Adonai - Casa Domnului sau Beth Elohim - Casa lui Dumnezeu). Cele mai multe dintre textele poetice în Pentateuh şi a profeţilor Templul se numeşte «Levanon» (ivr.
לבנון, "alb"). Numele «Bet haMikdaş» (ebr. בית המקדש, Casa de Sfinţenia) a devenit răspîndinte pe timpul Mişna (II-lea secol). În literatura religioasă evreiească, este utilizat numele «Beth şi-Behira» (
ivr. בית הבחרה, Casa electorale). În literatura poetică Templul este, de asemenea, numit «Ariel» (ebr. אריאל, ad literam. «Leul divin»).





Christian
van Adrichom (1533-1585) JERVSALEM et suburbia eius, sicut tempore
Christi floruit...Al Doilea Templu din Ierusalim. Reconsctructie din
1584, Köln.


Hayez, Francesco. La distruzione del Tempio di Gerusalemme.





În Mişna, lucrările lui Joseph Flavus, Noul
Testament se menşionează detaliile serviciului ritual din templu.
Dreptul de a sluji in Templu Biserica au preoti (cohanim) -
descendenţii lui Aaron. Leviţii, de asemenea, au servit ca cîntăreţi, uşieri, lucrători ai templului,
care păzeau proprietatea şi trezoreria, ajutînd preotii templului în
timpul ritualurilor. Regele a avut un statut sacru in Templu, dar, spre
deosebire de preoti, el nu putea intra în Heihal şi arde tămâie. Regele a avut dreptul de a întocmi planul de
construire a Templului, a stabili sarbatori, de a consacra, dacă este
necesar, instanţa de interior, de schimbare a formei şi o locaţiei de
altar, a introduce jertfe suplimentare şi să se stabilească regimul şi norme pentru preoti si leviţi.






Prin
jertfa templului şi purificarea ce o însoţea se iertau greşelile
persoanelor fizice, precum şi tuturor celor care au contribuit la
purificare spirituală şi morală, la îmbunătăţirea Israelului. Anual de Sucot se aducea sacrificiu în ispăşire pentru toate
păcatele omenirii. Templul de cult a fost privită ca o sursă de
binecuvântare nu numai pentru evrei, ci pentru toate popoarele din lume.




























În anul 70 era Cr., romanii au dus toate
obiectele de cult din Ierusalim la Roma. Un relief de piatră cu Menora
poate fi văzută pe Arca de Triumf a lui Titus, situata la nord de
Coliseum din Roma. Aceasta este cea mai precisă descriere pe care o
avem a candelabrului Menora.

Axa Bucuresti-Ankara-Ierusalim

Evreii au fost bine primiti in Imperiul Otoman dupa caderea
Constantinopolului, in timp ce erau prigoniti de Inchizitie si erau
expulzati din Spania catolica. S-au integrat bine, constituind
puternice si active comunitati sefardim, raspandindu-se in tot
imperiul, dar stabilindu-se mai ales in marile orase, de la Salonic si
Alexandria, pana la Atena si Rusciuk. Demn de retinut faptul ca
musulmanii din Imperiul Otoman, urmasul marelui Bizant, in frunte cu
sultanii, care erau si lideri religiosi supremi, nu i-au prigonit pe
evrei secole de-a randul. Spatiul nu ne permite sa amanuntim povestea
fascinanta a unei supravietuiri in vremuri de restriste. Secolul XIX,
cel al nationalitatilor, a generat noile idealuri de libertate si
identitate nationala, atat in Europa, cat si in Orient. Asa si-au
capatat independenta numeroase state, au aparut altele noi, mai ales
dupa acordul franco-britanic Sykes-Picot din 1915, redesenand harta
Orientului Mijlociu. Activa miscare sionista a creat noi comunitati in
Palestina, inainte si dupa 1900, astfel ca declaratia Lordului Balfour,
la sfarsitul primul razboi mondial, a creat premisele viitorului stat
Eretz Israel, ce se va naste abia dupa cel de-al doilea. Dupa multe
eforturi si suferinte, culminand cu Holocaustul.

Consideram
necesara aceasta scurtissima aventura in trecut pentru a pricepe mai
bine ce se intampla azi. Relatiile romano-israeline au fost bune de la
inceput. Am fost printre primii care am recunoscut Israelul, iar in
deceniile care au urmat, cu tot regimul comunist de la Bucuresti,
relatiile s-au dezvoltat, inclusiv cele diplomatice. Peste 400.000 de
evrei romani au reusit sa emigreze in Israel - nu usor si nici simplu
-, in timp ce URSS-ul practic blocase "alia". Romania a dus o politica
speciala si a mediat intre lumea araba si Occident. A venit momentul
Gorbaciov, a urmat eliberarea Estului, suntem in 2005 si ministrul
roman de Externe intreprinde o vizita de sase zile la Ierusalim, dar si
la Ramallah, in Teritoriile Autoritatii Nationale Palestiniene. Romania
a gestionat bine dosarul arabo-israelian si este de bun augur
accentuarea pozitiei intr-un moment cand "chestiunea orientala" devine
o prioritate a multor cancelarii. Decizia istorica a guvernului Sharon
de a duce la capat obligatiile asumate in cadrul Planului de
Dezangajare creeaza premisele unei rezolvari de durata a conflictului.
Cu bune foloase pentru toata lumea, inclusiv pentru Romania.

Dincolo
de multiplele vizite, intalniri si convorbiri cu liderii politici, dar
si reprezentanti de marca ai vietii economice, financiare, academice
sau culturale ale ministrului roman, sa amintim cateva puncte din
agenda actualitatii. Investitiile israeliene in Romania. Situatia
exporturilor romanesti, nu doar de materiale de constructii si bunuri
de consum, ci si de armament, servicii si forta de munca cu buna
calificare. Situatia celor (multi) care lucreaza in Israel, ca si
situatia celor (multi) care revendica propietati in Romania. Colaborare
intensa financiar-economica pe terte piete, dar si in plan
cultural-turistic. Romania ar fi o destinatie excelenta pentru turismul
istorico-cultural, punand la dispozitie nu doar procedee de
fizioterapie la Govora si Baile Felix, ci si un intreg patrimoniu al
trecutului.

Multe lucruri bune se pot face impreuna. Axa lui
Basescu (via Londra-Washington) ar putea fi prelungita cu una noua:
Ankara-Ierusalim. La relatiile bune dintre Turcia si Israel s-ar putea
ralia si Romania. Democratia turca, impusa de Mustafa Kemal, mai mult
cu anasana decat cu vorba buna, a supravietuit si bate la portile
Uniunii Europene. E bine ca Romania sprijina candidatura Turciei si ni
se pare de neacceptat pozitia CDU-ului german, unul dintre pricipalii
oponenti europeni. Admiterea Turciei in UE ar mentine un cap de pod al
democratiei spre zonele fierbinti ale Orientului Mijlociu si ar rezolva
si durerosul dosar armenesc al genocidului din 1915.

Romania ar
putea actiona cu folos si beneficii pe aceasta noua directie, nu doar
diplomatica. Calea ferata Berlin-Bagdad, preconizata si realizata cu
concursul germanilor acum o suta de ani, ar putea fi inlocuita de o
retea rutiera la care sa fie racordata si Romania. Daca ies bani, toata
lumea ar fi multumita si o cafeluta mica, tare si dulce, un "filgean",
ar consemna pacea si armonia preconizate de Tudor Musatescu in "Tache,
Ianke si Cadar". Sub semnul lui "It's OK!". Sa ne aducem aminte cu
acest prilej de inegalabilul Mircea Crisan. Suradea el hatru: "Inainte
de 23 august 1944, venea madam Popescu la noi, in capot, si zbiera ŤLa
Palestina cu voi!ť, iar dupa 23 august isi luase salopeta si striga ´Sa
stati aici cu noi!Ş". Oare ce-o mai fi facand? Ni-l putem imagina
ambasador la Bucuresti, explicandu-i savant doamnei ministru al
mediului Sulfina Barbu cum a luptat el impotriva inundatiilor in
desertul Neghev: "Plantam pomi ca sa aiba apa scurgere si imediat ne
livrau si americanii copaci altoiti Tomahawk ca sa fixam solul... Nu
vreti sa incercati si la proiectul lacului ecologic Snagov?".