IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

“Intrebari catre un psiholog maghiar” 5

“Asa
se vede ca metodele de rationament propovaduite de catedrele liceelor
si universitatilor au dat pe de-a-ntregul faliment (...) pentru ca asa
ceva nu s-a mai intâmplat de când omul traieste pe glob.

De aceea imi indrept intrebarile catre dl psiholog al vremurilor noastre.

Ce
instincte bestiale s-au descatusat la acei honvezi din compania mea de
munca, care din pura distractie au batut pâna la moarte pe trei dintre
camarazii mei, sau la ceilalti honvezi si ofiteri din Ucraina sau Bor,
care fara nici un motiv, dar cu o cruzime animalica, au chinuit si
omorât pe cei din companiile de munca, care vorbeau aceeasi limba cu
ei. De altminteri si camarazii români au avut amare experiente in jurul
punerii in practica a “ideii Sfântului Stefan”. Ip, Trasnea, Novisad
etc. sunt semne de intrebare pline cu sânge.

Ce
instincte animalice au iesit la iveala la acei jandarmi care sub
motivul de tainuire de avere au batut pâna la sânge femeile noastre in
lagarele de concentrare, menite din batjocura «ghetouri»? Ce a putut sa
simta acel jandarm care a aruncat in vagonul coplesit de oameni pe noul
nascut, inaintea caruia lehuza, cu câteva ore dupa nastere a fost, de
asemenea, aruncata in vagon? E oare scuza ca stiau deja ca soarta
amândorura este pecetluita, si de la crematoriu nu mai e scapare? Ce a
putut sa simta un alt jandarm caruia i-am cerut sa permita ca cineva sa
dea apa copiilor din vagonul inchis cu lacat, si care in loc de apa
mi-a oferit un glonte? Ce instinct criminal a putut sa-l copleseasca pe
un alt jandarm, care, când o femeie batrâna i-a intins plângând mâna
pentru un strop de apa, i-a sfarâmat degetele cu patul pustii? Oare
aceasta bestie n-a avut si ea o mama batrâna?

Aici
in Cluj vecinii unor evrei au denuntat politiei 26 de copii mici care
au fost ascunsi pentru a scapa de la moarte sigura. Ce s-a intâmplat?
«Penele de cocos» s-au pus pe lucru, iar cei 26 de copii au fost
arestati si pusi pe drum spre camerele de gazare. Ce s-a intâmplat aici
din punct de vedere psihologic? Presupun ca atât denuntatorii cât si
jandarmii au avut si ei copii!

Cum s-a putut intâmpla ca in timp ce tinerii nostri au fost pe front, parintii lor sa fie macelariti?

De
ce trebuiau sa fie executate cu o asa precizie matematica ordinele
calailor? Organele executive ale altor state au sabotat ordinele de
deportare, iar unele s-au impotrivit in mod categoric. Exemplu ne
serveste România, Bulgaria si Finlanda. In alte parti insa autoritatile
au facut totul, pentru ca cât mai multe persoane sa fie salvate ori
ascunse. Exemple: Olanda, Belgia, Franta.

Soldatii,
cu doua zile inainte de sosirea trupelor eliberatoare engleze, au tras
focuri de arma asupra nenorocitelor schelete din lagarul de nimicire
Bergen-Belsen, desi atunci nu prea se puteau increde in armele
miraculoase ale nemtilor sau in faptul ca ispravile lor de pâna atunci
vor ramâne nesanctionate. Care e aici explicatia psihologica?

O
serie de documente autentice dovedesc ca nemtii au cerut numai femei si
barbati capabili de munca. De ce a trebuit atunci parintii si copiii
nostri sa fie macelariti. Chiar si organele subalterne stiau ce soarta
ne asteapta.

Numai
o mica farâma a deportatilor a scapat, ca prin minune. Aceasta mâna de
oameni abia acum incepe sa vada ce anume s-a intâmplat in realitate. Si
acum stau aici jefuiti si plângând dupa familiile macelarite. Iar
reactiunea atâta in mod rafinat si pe mai departe focul urii, ca
profitorii sa-si poata pastra si in viitor prazile si pozitiile
acaparate. Nu vad aici nici cainta si nici remuscare la faptuitori.

Din
tot ce stiu nimic nu-mi ajuta sa primesc raspuns la cele de mai sus. De
aceea m-am indreptat catre Dv. cunoscator al sufletului maghiar.

Dr. Király Eugen

fost deportat

Revenit
acasa, la Cluj, din deportare, Eugen Király a fost confruntat cu starea
de complicitate dintre organele nou create, pretins democratice si
elementele vinovate ale regimului ungar din anii ocupatiei zise
“horthyste”, deoarece in diverse functii oficiale, dar si pe strazile
oraselor se plimbau acele elemente care aveau pe constiinta crimele si
faradelegile savârsite impotriva evreilor si românilor.

Prima
scrisoare a doctorului Király, datata 6 ianuarie 1946, a fost publicata
de ziarul “Tribuna Noua”. A doua zi, in acelasi ziar, Uniunea
Patriotica din Cluj, la 7 ianuarie 1946, denunta “actiunea sovina”,
neloiala si nesincera, totodata injurioasa fata de tara noastra”, a
unor formatiuni politice unguresti. Motiunea cetatenilor români din
orasul Cluj are urmatorul cuprins:

1.
Regretam ca Comitetul Central al Partidului Social Democrat, dupa prima
sa greseala, când a cerut autonomia Ardealului, n-a luat masurile
cuvenite pentru a impiedica elementele care compromit partidul sa mai
poata actiona in numele sau.

2.
Infieram cu toata energia actiunea de provocare si de agitare a
poporului maghiar pe teme pe care guvernul nostru le-a rezolvat in
spiritul celei mai largi intelegeri.

De
asemenea, infieram incercarea de a zidi in sânul poporului maghiar
neincrederea in acei maghiari care ca cetateni loiali si constienti de
adevaratele interese ale poporului maghiar din România ii duc pe calea
colaborarii cu poporul român in munca de democratizare si de refacere a
tarii noastre.

3.
Protestam in contra atitudinii antiromânesti si antidemocratice, când
se acuza democratia tânara de la noi ca nu acorda drepturi si libertati
egale poporului maghiar din România cu poporul român, iar in acelasi
timp cere favoruri speciale pentru fascistii maghiari fugiti de
pedeapsa in Ungaria cu trupele maghiare si apoi reintorsi -–refugiati
cum ii numesc ei – si pentru fascistii maghiari adusi de regimul
horthyst care nu avea incredere in elementele maghiare din Ardeal”.

In
acea situatie la care se refera atât doctorul Király, cât si Motiunea
citata, un sentiment unanim de protest a miscat firile constiente.
Lumea se intreba cu groaza: acesta sa fie oare epilogul tragediilor,
darul postum al destinului dupa gramezile de orase ingropate pe
câmpurile de lupta, dupa sutele de mii de oameni ucisi si arsi in
crematorii?

Un
instinct de conservare elementar, o neliniste generala se simtea intre
noi si se propaga de la om in om, in acea atmosfera mocnita in care
nici cuvintele disperate ale doctorului Király, nici alarma cuprinsa in
Motiunea clujenilor nu s-au infipt in constiinta ungurimii si fireste
nici n-au primit un raspuns. Inertia era echivalenta cu o dureroasa
criza morala, care rezista si se mentine pâna azi.

O vreme trista, fara aer si fara lumina, de care ne amintim cu o nemarginita amaraciune.
Un mesaj din partea Organizatiei Fostilor Evrei Deportati



“Aici – scrie Aurel Socol in memoriile sale 6
– trebuie sa fac o paranteza: (...) când, in lunile premergatoare
Conferintei de la Paris, prim-ministrul Ungariei, Nagy Ferenc, a facut
in fruntea unei delegatii guvernamentale, prin occident si SUA un
turneu de propaganda evident pentru a imbunatati sansele Ungariei la
conferinta mai ales in problema Transilvaniei, primesc un telefon de la
Raoul Sorban care, in numele doctorului Király, presedintele
Organizatiei Fostilor Evrei Deportati (isi pierduse minunata familie in
deportare), ma intreaba daca sunt dispus sa-l intâlnesc pe dr. Király
la ora 5 p.m. la statuia lui Matei Corvinul. Am raspuns ca,
bineinteles, da. La 5 fix dr. Király ma astepta deja si, dupa un schimb
grav de saluturi (dupa razboi nu l-am mai vazut zâmbind), scoate din
buzunar un plic voluminos si mi-l preda cu cuvintele: “Cred, domnule
Socol, ca va servi cauzei”. “Sunt convins”, i-am raspuns si intuind
continutul probabil al plicului m-am repezit la birou si am citit cu
adânca satisfactie doua declaratii oficiale ale Organizatiei Fostilor
Evrei Deportati, cu antet si stampila si doua semnaturi, in care, sobru
si ferm, se infatisa conduita omeneasca a românilor in epoca
deportarilor, in contrast cu cea a maghiarilor. Apoi trei articole tot
oficiale, scrise de dr. Király in calitatea sa de presedinte, articole
de pasionanta pledoarie pentru omenia neamului românesc in comparatie
cu cea rece, când nu inversunata, a majoritatii maghiarilor. M-am
grabit sa-i duc lui Emil Hatieganu acest material pretios ce mi s-a
facut onoare sa mi se predea tocmai mie, prin care evreimea dovedea ca
n-a uitat adevarul viu...

Am
cazut de acord cu Emil Hatieganu ca materialul trebuie sa ajunga la
cunostinta publica in SUA, unde Nagy Ferenc (prim-ministrul Ungariei
n.n.) tocmai isi facea turneul. Hatieganu a avut pe cineva care in
seara aceea pleca la Bucuresti si care a dus materialul, cred,
cunoscutului publicist american de la Christian Science Monitor – dl Markham (sau, poate, la Externe, nu stiu sigur unde a ajuns): fapt este ca a doua zi seara, Vocea Americii
a dat citire intregului material si tot intregul material a fost
publicat in cele mai mari ziare din SUA, stârnind un puternic ecou atât
in sentimentalismul american mediu, cât si in numeroasa populatie
evreiasca din SUA.

Nu
stiu in ce masura a contribuit acest material la faptul ca cererea de
audienta la Casa Alba a lui Nagy Ferenc a fost refuzata, dar negresit a
contribuit!”

Evocarile imprejurarilor la care se refera doctorul Király Jeno, mai pot oare deschide procese ori formula sentinte?

Amintirile
acelor ani sunt parca prinse intr-un arc, din interiorul caruia cauta
sa se afirme si istoria de tip Braham, unde preocuparea acestuia nu
este cunoasterea adevarului ci incondeierea – cu orice pret – a
românilor.

Dincolo de
aceasta problema, viata se infatiseaza mai complicata decât li se pare
unor pseudoistorici, cu programele lor inscrise in spatii presupuse.

Evreii
din Transilvania de Nord guvernata de Ungaria, au fost ucisi pentru
singura lor vina de a fi ramasi ei insisi. Panorama imprejurarilor in
care s-au savârsit masacrele te umple – si azi – de revolta, disperare
si indignare. Acele crime, petrecute in 1944, ramân inscrise pentru
vecie in istoria Ardealului, fara putinta de a le ignora ori uita.

Cum
se stie in istorie nu exista moarte. De aceea cei ucisi – ca si cei
care au ucis – continua sa intervina actionând in lumea noastra ca si
cum ar fi vii!



http://www.geocities.com/rsorban/marturiile_jeno_kiraly.htm

MARTURIILE DOCTORULUI JENO KIRALY


Politica
de reprimare totala a nationalitatilor – respectiv a nemaghiarilor –
din Ungaria, a fost atât de excesiva in anii celui de al doilea razboi
mondial, incât si-a depasit propriile limite in practicarea
brutalitatii si a agresivitatii, devenind, in cazul evreilor si a
românilor, crima impotriva umanitatii. In urmarirea scopurilor sale,
sistemul de represiune a pus in joc toate acele forte rele, in fata
carora locuitorii nemaghiari ai Transilvaniei de Nord erau lipsiti de
orice rezistenta.

Indata
dupa Diktat, in rândurile intelectualitatii ardelene nemaghiare se
cuibarise o apasatoare neliniste, care se amplifica de fiecare data
când Germania punea la cale o noua initiativa, politica ori militara.

Fortele
antirazboinice ale democratiilor europene nu erau in stare sa-si
realizeze programul, nici sa se disocieze, macar principial, de
manevrele fortelor totalitariste. Solidaritatea si infratirea, pe plan
european, erau neputincioase in fata agresivitatii. Amploarea si
gravitatea pericolelor nu au fost, nici ele, intelese in dimensiunile
lor reale.

Este mult
mai greu sa reconstitui atmosfera unei epoci decât intâmplarile ei.
Dupa 1940 lumea incepuse sa inteleaga ca evenimentele ameninta nu numai
viata, dar si pacea sufleteasca; ca provocatorii de confuzii si
conflicte erau printre noi – si nu in alta parte.

Oamenii
incepusera sa-si reexamineze viata nu din perspectiva unor teorii si
nici din acea a iluziilor dintr-o lume a visului romantic.

In
rândurile evreilor din Transilvania salasluia o profunda neintelegere.
Despre “patriotismul lor maghiar” N. Nagy – Talavera a remarcat ca “era
un fapt bine cunoscut la Budapesta, de care au tinut seama toate
miscarile politice, indiferent unde au actionat”. 1

Un
ziarist din SUA a notat cu nedumerire, ca “Evreii, coloana vertebrala a
simpatiilor promaghiare de 20 ani (dupa 1920 n.n.), mai nou sustin ca
antisemitismul ungar nu a fost niciodata atât de nestapânit ca
antisemitismul românesc”. 2

De
altfel este bine cunoscut faptul ca majoritatea evreilor ardeleni au
refuzat, dupa 1918, oferta autoritatilor române de a infiinta scoli
evreiesti, preferându-le pe cele unguresti: “Suntem unguri de rit
mozaic – spuneau oficialii evreimii. Limba noastra materna este
maghiara. Formatia noastra spirituala este strâns legata de Sf. Stefan
si Sf. Ladislau. Impreuna cu ei formam o comunitate morala unita…” 3

In
anii Diktatului, evreii transilvaneni aveau apoi sa constate ca in
companiile de munca fortata nu se mergea cu podoabele unor galoane, ci
in zdrentele mizeriilor proprii. Astfel erau adapostiti sub cerul liber
ori in grajduri pline de paduchi, chinuiti de foame, de frig si boli,
expusi la diverse metode agresive de nimicire.

Cu
experientele unor brutale dezinformari, printre care si aceea a
pierderii libertatilor elementare, doctorul Eugen (Jeno) Király a fost
nevoit sa inteleaga ca pâna si limba sa materna – maghiara – ii
devenise dusman, ca si tara unde credea ca va putea trai cu iluzia
sigurantei personale.

Il
cunosteam bine pe Jeno Király, reputat medic clujean, cu studii urmate
la Paris, un om inclinat la prietenie si infratire, stapân – in cel mai
inalt grad – al stiintei profesiei sale, totodata un om multilateral,
initiat in literatura, istorie, filosofie, in creatia muzicala,
participant cu entuziasm si fara orgolii, la evenimentele societatii
ungare, cu care se infratise nu numai prin limba si educatie, dar si
prin sentiment si aspiratii. Apoi, dupa ce a fost confruntat cu crimele
unor oameni a caror limba era si limba lui materna, care ucideau in
numele unei demente politice si nationale – abia atunci avea sa
inteleaga natura vrajmasiei hungariste. Plecat, curând dupa revenirea
sa din deportare, in Israel, respectiv in Palestina, s-a readaptat la
imprejurarile unei vieti oarecum firesti si fara sa-si uite vreodata
familia masacrata s-a gasit in râvnita sa patrie, unde – dupa cum s-a
exprimat in unicul sau ravas pe care mi l-a trimis – avea sa simta ca
“i s-a redat dreptul la viata”.

Inainte
de a parasi România, Jeno Király a tinut sa se confeseze in câteva
scrieri, fara artificii memorialistice (publicate in presa româna din
Cluj), despre istoria sa traita nemijlocit, pentru a face marturie
despre acel infricosator Apocalips, care a zguduit pamântul si cerul
Ardealului, printre cadavrele caruia se aflau si unele nevazute – ale
unor defuncte relatii umane “interetnice”. Astfel tragedia celor
extirpati de unguri in colaborare cu autoritatile naziste, si-a gasit
una din expresiile cele mai cutremuratoare in publicistica din
Transilvania.

Scrisoare deschisa catre un prieten maghiar din România 4

“In
primavara anului 1944 evenimentele ingrozitoare, fara seaman in istoria
omenirii, s-au abatut asupra evreilor din Ardealul de Nord. Cu
concursul maselor largi ale ungurilor bandele horthyste si jandarmii cu
pene de cocos au târât in fabricile mortii 150.000 evrei din aceasta
parte a tarii. Din acestia numai o mica parte s-au inapoiat, ceilalti,
printre care si copiii nostri au fost macelariti. Acesta este faptul
istoric, care nu poate fi nici negat, nici infrumusetat.

Cu
un lux de argumente si date indubitabile sunt nevoit a contesta
explicatia care tinde sa probeze ca toata populatia maghiara s-a tinut
departe de la acest masacru abominabil, date si argumente pe care de
altfel le vom supune opiniei mondiale. Numai astfel se poate explica,
de ce aceasta fapta bestiala a reusit atât de perfect, mai perfect
decât in oricare alta tara din Europa cotropita si subjugata de
hitleristi. Unii cetateni unguri, avizi dupa averile evreiesti, ramase
de-acum prada oricarui, si-au dat toata silinta ca nici un singur evreu
sa nu scape de plasa.

Va
veni un timp când lucrarile savantilor vor umple biblioteci intregi in
legatura cu aceasta chestiune, cercetând motivele acestei ingrozitoare
rataciri sufletesti. Faptele sunt deja ale istoriei si acesta e motivul
pentru care acei maghiari care s-au dedat la astfel de acte vor
raspunde fata de popoarele lumii si fata de toate generatiile viitoare
care vor urma in nesfârsitul timpului!

Dominatia de 4 ani a regimului ungar (in Transilvania de Nord n.n.)
a cauzat ingrozitoare rani atât evreilor cât si românilor. Intre timp
insa roata istoriei a luat un avânt mare si poporul maghiar, educat
gresit din punct de vedere politic, traind astazi in grupuri razlete
intre frontierele altor tari, dupa o intorsatura ce se putea prevede cu
o precizie matematica, a ajuns prin democratie la concluzia ca singurul
scut ocrotitor va fi pentru el acea democratie, atât de mult hulita
inainte. Putem afirma ca multi au devenit de pe o zi pe alta oameni de
stânga si nesichisindu-se de principiul ca o himera democratizare
pretinde in primul rând o trecere in revista a pacatelor trecutului, nu
sunt dispusi sa ia cunostinta despre tot ceea ce s-a intâmplat in
numele lor. Unii exponenti ai ungurilor din România ataca cu discursuri
bombastice si articole fulminante “reactiunea” româna, dar, timp de un
an si mai bine n-au gasit prilej si ocazie ca oficial si in mod solemn
sa condamne faptele trecutului. In anul 1944, mila pentru noi n-a
existat, iar acum ne refuza si cuvintele de consolare. Desi prea tânara
democratie maghiara din Ardeal are nevoie urgent si fara sovaire de
aceasta indrumare, nu pentru altceva, dar ca in viitor sa se lecuiasca
de boala trecutului apropiat. Dar abstragând acest fapt, necesitatea
politica a unei democratizari este in afara de orice discutie.

Democratia
sincera nu sufera doua masuri. Astfel, nu exista fundament moral, ca sa
se poata protesta contra expulzarii ungurilor din Slovacia, atunci când
s-a uitat sa se condamne cel putin ulterior, expedierea celor 130.000
evrei din Ardealul de Nord pe cealalta lume.

Sa ma credeti domnilor, deloc n-ar fi anacronica putina mea culpa!
Dr. Király Eugen



fost deportat”

(Nota
redactiei ziarului “Tribuna noua”: “Aceasta scrisoare deschisa a fost
trimisa si unor ziare maghiare din localitate, care insa, din motive
necunoscute, dar usor explicabile, au neglijat publicarea ei. De aceea
am socotit nimerit sa reproducem si textul unguresc al scrisorii.”)

Doctorul
Eugen Király releva raporturi ce unesc lucruri intre ele si ne fac
posibila patrunderea directa in centrul unor evenimente puse la cale de
moralitatea statului ungar si impartasita de societatea maghiara din
acei ani. Obiectivitatea relatarii refuza orice seductie a fanteziei,
ne spune adevarul despre ceea ce a fost si ar fi trebuit sa fie
sfârsitul raporturilor dintre evrei si unguri, despre tragedia unei
presupuse convietuiri corecte si chiar prietenesti.

Revenit
la Cluj din deportare, doctorul Eugen Király a trebuit sa ia act de
faptul ca atât tolerarea, cât si acceptarea raului au creat
complicitati vinovate. Si totusi, cautând o lamurire, el a mai sperat
in utilitatea unor dezbateri cu sens moral. Dar, pâna la urma
evenimentele l-au convins ca societatea ungara ardeleana a evoluat in
directia perpetuarii si justificarii unor nelegiuiri, nevrând sa
condamne cele ce au fost savârsite in numele ei si nici sa “condamne
faptele trecutului”, in acele imprejurari când fascistii maghiari s-au
reciclat in “democrati”, cautând si reusind sa dirijeze politica,
cultura, arta etc. spre – si in – comunism. Opinia lor publica i-a
tolerat si acceptat fara explicatii.

Intr-un
asemenea climat de vinovata capitulare, putinii evrei “reveniti” din
deportare – urmau sa convietuiasca “pasnic” cu asasinii lor. Victimele
cu ucigasii lor.

Doctorul
Eugen Király credea in valorile umaniste ale Europei, in idealul
democratiei, in libertatea religiei, cu alte cuvinte in principiile
fundamentale ale unor constitutii. Dar ce s-a intâmplat? Factorii
politicii maghiare, care au colaborat la extirparea evreilor, au
continuat razboiul etnic impotriva acestora, contestându-le pâna si
dreptul elementar la aparare. “Iata de ce – imi spunea doctorul Király
in primavara anului 1946 – ungurimea n-are autoritatea de a ne tine
predici moralizatoare dupa ce, urmând exemplul nazist, ne-a macelarit
in lagarele de exterminare, iar acum, când o infima parte a
deportatilor a revenit acasa, nu ne lasa sa intram in casele noastre si
ne ataca nu numai in presa, dar isi continua barbariile sub lozinci
socialiste si patriotarde inventate de noua administratie maghiara
instalata in Transilvania de Nord. Puterea ungara dominanta continua sa
trateze problema evreilor reveniti din deportare cu cinism si chiar cu
ostilitate”.

Despre aceasta situatie, doctorul Eugen Király ne vorbeste si intr-un alt articol publicat sub titlul

Pogromul de la Iasi, in „Calatoria lui Gruber”
Cea mai recenta lucrare a regizorului Radu Gabrea, „Calatoria lui Gruber”,
a incins spiritele la vizionarea pentru presa, cei invitati uitind ca
este vorba despre un film si legind un dialog cu realizatorii pe teme
istorice care nu aveau cum sa fie relevate pe pelicula, scrie Romania Libera.
Cu un scenariu scris de Razvan Radulescu si Alexandru Baciu,
„Calatoria lui Gruber” prezinta evenimente istorice ascunse pina nu
demult. Filmul este povestea vizitei la Iasi a scriitorului si
ziaristului italian Curzio Malaparte – interpretat de Florin Piersic
jr. –, autor al celebrului roman „Kaputt”, la citeva zile dupa
inceperea razboiului impotriva Rusiei sovietice, in iunie 1941.
Suferind de o alergie care il face sa se simta foarte rau, Malaparte il
cauta pe doctorul Gruber, devenind martor al pogromului de la Iasi.
Scenaristii Razvan Radulescu si Alexandru Baciu au explicat pentru
jurnalisti ca nici nu sint siguri daca relatarile celebrului jurnalist
italian Curzio Malaparte sint fapte reale sau
fictiune, desi in cele trei pagini din romanul „Kaputt” apar nume,
fapte, date si locuri reale. Astfel ca insemnarile lui Malaparte,
corespondent de razboi pentru Corriere della Sera, au fost mai degraba un pretext pentru atingerea cinematografica a acestei intimplari dramatice.
Asadar, fara sa fie o adaptare a romanului „Kaputt”, scris in 1944,
filmul se bazeaza pe un scenariu original, rezultat de pe urma
propriilor cercetari ale scenaristilor. Actiunea se petrece imediat
dupa 22 iunie 1941, cind Germania si Romania ataca Rusia Sovietica. In
scurt timp are loc masacrarea populatiei evreiesti din Iasi, un centru important al culturii evreiesti din Romania.
Peste 5.000 de cetateni de origine evreiasca ai Iasiului au murit in
curtea chesturii. Cu delicatete, in film este aratata o secventa in
care singele este spalat de pe lespezi, iar zidurile sint zugravite.
Alte citeva mii de evrei au fost „incarcati” in vagoane de marfa
inchise ermetic si lasati prada caldurii toride, pina cind cea mai mare
parte din ei si-au pierdut viata.
Ani de zile, tragicele evenimente de la Iasi si cumplitele trenuri ale mortii au fost fie negate,
fie prezentate distorsionat, fie pur si simplu ascunse de istoria
oficiala a Romaniei. „In realitate, pogromul a avut o implicare germana
minimala”, i-a replicat Razvan Radulescu unui ziarist care insista ca
acesta ar fi fost infaptuit de armata germana. Scenaristul a insistat
ca „un pogrom se numeste ca atare pentru ca a reusit. La doua zile dupa
pogrom, la Iasi nu mai era picior de evreu. Asta, in conditiile in care
jumatate din populatie era formata din evrei”.
Din distributia filmului mai fac parte Marcel Iures, Claudiu Bleont,
Razvan Vasilescu, Alexandru Bindea si Andi Vasluianu, precum si
cunoscutul actor german Udo Schenk.
Filmul are premiera romaneasca la 4 septembrie.

Vanatoare de ingeri ai mortii


10.000 de dolari recompensa pentru prinderea unui nazist




Cartile de istorie care vorbesc despre deportari si
trenuri ale mortii, marturiile evreilor romani care au supravietuit in
lagarele de concentrare de la Auschwitz sau Mauthausen raman ca dovezi
peste timp pentru toti cei care inca mai sustin ca in Romania nu a
existat Holocaust. Nu e greu sa dai verdicte si sa formulezi pareri
despre ce s-a intamplat in estul Europei in timpul celui de-al doilea
razboi mondial, fara sa fi trait acele vremuri. Orgolii de politician,
declaratii nationalisto-extremiste, patriotisme de duminica mai vin din
timp in timp sa scormoneasca rani vechi, inchise partial de trecerea
timpului. Incercand sa demonstreze ca faptele celor mai cruzi criminali
ai secolului XX nu pot fi prescrise, Centrul Simon Wiesenthal, care
urmareste condamnarea participantilor la Holocaust, vinovati de crime
impotriva evreilor, a oferit 10.000 de dolari recompensa pentru
informatii care pot duce la prinderea fascistilor criminali de razboi
care provin din Romania. Directorul centrului, Efraim Zuroff, vrea
neaparat prinderea acestor nazisti de origine romana, mai ales ca nici
un criminal de razboi nu a facut obiectul unei urmariri penale in
Romania post-comunista. Aceasta operatiune de amploare, numita “Ultima
sansa”, a fost experimentata in Lituania, Letonia, Estonia si Ucraina,
ducand la depistarea a peste 241 de “ingeri ai mortii”, nazisti care
s-au ocupat de deportari. Dintre acestia, peste 55 au fost trimisi in
judecata.
Pensionari SS expulzati in Romania





Un aspect ciudat al acestei “vanatori” de criminali
de razboi il constituie faptul ca, in cel mai fericit caz, cei mai
tineri nazisti care ar putea fi identificati pe teritoriul Romaniei ar
avea cel putin 80 de ani. E greu de crezut ca un batran senil, care
abia se mai poate tine pe picioare, poate constientiza ca, dupa ani de
zile, trebuie sa plateasca pentru crimele sale de razboi. Incepand de
anul trecut, din luna mai, spre Romania au inceput sa fie trimisi
nazisti de origine romana, identificati pe teritoriul altor state. In
2002, la jumatatea lunii mai, in Romania sosea ca apatrid Nikolaus
Schiffer, nazist de origine romana. Autoritatile americane ii
ridicasera cetatenia, acuzandu-l ca si-a ascuns trecutul murdar. Ajuns
in Bucuresti, Schiffer a depus o cerere pentru recapatarea cetateniei
romane, procedura care, de obicei, dureaza cateva luni. Intre timp
insa, a disparut de la domiciliul sau provizoriu, fara nici o urma. S-a
vehiculat in mass-media ideea ca Schiffer ar fi venit sa locuiasca la
Stamora Moravita, unde se crede ca ar fi copilarit. “Am facut o
verificare atunci si am ajuns la concluzia ca Schiffer nu mai are nici
un fel de rude in Stamora Moravita. Am aflat cateva despre el de la o
familie de batrani de etnie germana care l-au cunoscut. Schiffer a
copilarit intr-adevar la Moravita, dar a plecat din comuna cand avea 16
sau 17 ani si nu a mai revenit niciodata. Familia sa nu mai are nici un
fel de proprietati aici. De fapt in toata comuna mai sunt doar doua
familii de etnie germana”, ne-a spus Francisc Hopitean seful de post de
la Moravita. In vara anului 2002, dupa sosirea in tara a lui Nikolaus
Schiffer, Statele Unite ale Americii si-au anuntat intentia de a
expulza si alti nazisti nascuti in Romania. Unui alt “inger al mortii”,
Michael Negele, i-a fost retrasa cetatenia americana in iulie 2002 si
risca si el sa fie expulzat spre Bucuresti, dupa ce un judecator
federal din statul Missouri l-a acuzat ca a participat la Holocaust ca
gardian in tabara de concentrare de la Sachsenhausen, in apropiere de
Berlin si in ghetoul evreiesc de la Theresienstadt, in apropiere de
Praga. La sfarsitul anului trecut, Departamentul american al Justitiei
a cerut Curtii Federale sa revoce cetatenia americana unui alt batran,
originar din Romania, acuzat ca a lucrat in lagare de concentrare
naziste. Potrivit informatiilor date publicitatii de justitia
americana, Joseph Wittje, acum in varsta de 84 de ani, care locuieste
in Benseville, statul Michigan, ar fi fost membru al batalionului
mortii din SS la lagarul Sachsenhausen. Avocatul sau, Joseph Mc.
Giness, a declarat ca Wittje a facut parte din SS, lucrand in domeniul
constructiilor, dar nu a fost in acel lagar. Investigatiile
Departamentului Justitiei mai indicau faptul ca Wittje a fost liderul
unui grup de tineret pro-nazist, intre 1930 si 1940, in 1942 a intrat
in armata romana, iar mai apoi, in 1943, in Waffen SS. La inceputul
acestui an se vorbea despre repatrierea unui al patrulea nazist, via
Statele Unite ale Americii. Barbatul a fost arestat pe teritoriul SUA.
Johann Leprich, nascut in Romania, traia ilegal in Statele Unite din
anul 1987, cand autoritatile i-au retras cetatenia americana. Aceasta
decizie a fost luata dupa ce un judecator federal a aflat ca Leprich ar
fi activat ca gardian SS in lagarul de concentrare nazist de la
Mautahusen, in perioada 1943-1944. In prezent, Leprich se afla inca in
custodia autoritatilor americane. “Aceasta arestare este o dovada a
faptului ca persoanele care au participat la atrocitatile Holocaustului
nu vor scapa de legea americana, indiferent de cat de mult timp a
trecut de atunci”, declara, in ianuarie 2003, procurorul general al
SUA, John Ashcroft.
Controversa Holocaustului





La intoarcerea armelor, in august 1944, opinia
publica din Romania stia prea putin - din auzite - despre deportarile
si victimele antisemitismului. Abia in toamna anului 1944 presa
incepuse sa scrie cate ceva despre executiile sumare din Basarabia, in
vara anului 1941 si despre lagarele din Transilvania. Primele cifre
oficiale au aparut abia la procesul maresalului Antonescu, unde, in
actul de acuzare intocmit in mai 1946 - 123 de pagini tiparite - sunt
cuprinse cateva paragrafe despre deportarea si uciderea evreilor din
Basarabia si nordul Bucovinei. Informatiile din aceste documente
vorbesc de la sine - bunuri agricole si industriale confiscate de la
evrei - 486.357 de hectare si 1471 de unitati industriale (mori,
teascuri de ulei, fabrici de spirt). Se precizeaza, in acelasi act de
acuzare, totalul deportarilor din Basarabia si Bucovina : 108.000 de
persoane. Cate victime? Documentul spune doar ca “mii de barbati, femei
si copii, au murit de foame, frig si boli.” In 1940 se interzicea
casatoria intre cetateni de etnie romana si evreiasca, iar
reprezentantii cultului mozaic erau indepartati din institutiile
oficiale. Istoricul Teodor Wexler afirma ca in Romania au fost salvati
de la deportari si executii peste 400.000 de evrei. Acelasi istoric
estimeaza insa victimele Holocaustului romanesc la 200.000 de evrei. Pe
ansamblu, in timpul regimului nazist au murit in lagare de concentrare
sau in executii in masa peste 5.800.000 de evrei, cifra acceptata de
majoritatea istoricilor. Lor li se mai adauga inca cinci milioane de
oameni care nu erau evrei si care au murit in acelasi Holocaust. Se
spune ca orice greseala si orice rau se iarta in timp. Pustii care, din
teribilism, mazgalesc zvastici si lozinci antisemite pe zidurile
cladirilor din zona centrala sau marginasa a Timisoarei ar trebui sa
viziteze unul din muzeele din Germania dedicate Holocaustului. La
Auschwitz, munti de pantofi, de par uman, de oase, fotografii cu cei pe
care medicii nazisti faceau teste de supravietuire raman sa vorbeasca
generatiilor viitoare despre greseli ale istoriei care nu trebuie sa se
uite, pentru a nu fi, nicicand, repetate. Reprezentantul
Comunitatii Mozaice din Timis, prim-rabinul dr. Ernest Neumann,
considera ca initiativa de pune o recompensa pe capul criminalilor
nazisti de origine romana este tardiva : “Mi se pare ca e cam tarziu
acum. A trecut atata vreme, peste 60 de ani. Chestiunea aceasta cu
banii pusi pe capul nazistilor romani mi se pare mai mult o fantezie.
Sigur, exista lucruri care nu se pierd in timp, iar culpa ramane culpa.
Acest Centru - Simon Wiesenthal - are sediul la Viena si, in timp, a
strans zeci de mii de dosare cu privire la crimele de razboi. Dar cred
ca tot materialul care s-ar fi putut aduna cu privire la acest subiect
s-a adunat deja. Eu nu stiu sa fi fost gasit aici, in Timis, un fost
nazist, criminal de razboi”.

http://www.timpolis.ro/index.php?page=column&nr=975&r=49&a=1

„Crimele comise în teritoriile ocupate de Armata Română au fost crime împotriva umanităţii”
INTERVIU. Profesorul Vladimir Tismăneanu vorbeşte pentru
”Evenimentul zilei” despre lecţiile pe care le-a adus cu sine cel de-Al
Doilea Război Mondial, despre lupta teribilă dintre democraţie şi
totalitarism, despre obligaţia de a nu uita, despre ”esenţa paradigmei
”mântuitoare” a religiei politice naziste”, despre cum trebuie România
să-şi confrunte trecutul traumatic, despre crimele comise în
teritoriile ocupate de Armata Română, despre cum a intrat Diavolul în
istorie şi despre ”Răul radical”: Holocaustul şi Gulagul.

Domnule
profesor, ce mai înseamnă “Al Doilea Război Mondial” la şapte decenii
de la data izbucnirii sale? Doar o temă istorică? O lecţie? O rană încă
nevindecată?
Vladimir Tismăneanu: Al Doilea Razboi Mondial a însemnat infrângerea
totalitarismului fascist cu ale sale ambiţii de supremaţie mondială.
Este lecţia cea mai importantă pe care unii încearcă să o uite. Pe de
altă parte, din raţiuni geopolitice şi militare, a însemnat divizarea
Europei, geneza Blocului Sovietic, călcâiul de oţel al stalinismului
aşezat deasupra unei întregi regiuni martirizate, "kidnaparea Europei
Centrale", spre a relua titlul unui celebru eseu de Milan Kundera.

Cazul tragic al Poloniei este emblematic: o ţară anihilată de nazişti
si stalinisti, a devenit "Republica Populara", iar luptătorii din
Armata Patriotică au fost hăituiţi, arestaţi, asasinaţi. Speranţa unei
Europe eliberate de flagelul totalitar s-a realizat abia prin
revoluţiile din 1989, când societatea civilă a înfrânt sistemul
poliţienesc-ideocratic.

Într-un fel sau altul, aproape totul in istoria ultimei
jumătăţi de secol se leagă de moştenirea celui de-Al Doilea Război
Mondial. Reprezintă acest conflict cel mai important eveniment global
din istoria modernă?
A fost o încleştare între democraţie şi totalitarism, dar nu numai. Nu
putem uita că forţele democratice au trebuit să colaboreze cu Stalin,
ceea ce a generat ambiguităţi dureroase. Lecţia ce mare este că nu
trebuie sub nici o formă nutrite iluzii în ceea ce priveşte
"îmblânzirea" dictatorilor totalitari.

”Holocaustul nu a fost un episod oarecare, marginal”

Două ideologii criminale stau la miezul evenimentelor izbucnite pe 1
septembrie 1939: naţional-socialismul şi comunismul. Credeţi că ar fi
fost posibil conflictul în absenţa lor? Vorbiţi-ne un pic despre Pactul
Ribbentrop-Molotov, care a apropiat cele două totalitarisme ale
secolului trecut.
Pactul a fost premisa, pragul de oportunitate de care avea nevoie
Hitler pentru a declanşa atacul împotriva Poloniei. Stalin a crezut în
posibilitatea colaborării cu Hitler. Când Ribbentrop a venit la
Moscova, în august 1939, Stalin l-a prezentat pe Beria, şeful NKVD,
drept "Himmlerul meu".

Cele două sisteme împartăşeau ura faţă de valorile modernităţii
burgheze, faţă de pluralism, faţă de individualismul civic, faţă de
orice zone autonome care puteau scăpa înregimentării totalitare.
Priviţi posterele naziste şi bolsevice şi veţi fi frapaţi de
similitudinea temelor: eroism, martiri, luptă, sânge. Este şocant că
Stalin, poate cel mai suspicios dictator al tuturor timpurilor, s-a
încrezut tocmai în Hitler.

Motivul a fost tocmai consusbtanţialitatea adâncă a viziunilor lor
anti-democratice. Se poate spune că Stalin nu a fost niciodată un
antifascist autentic. Cum a demonstrat-o Francois Furet, antifascismul
lui Stalin (în care milioane de oameni au crezut cu onestitate) era de
fapt un instrument propagandistic.

Putem despărţi istoria celui de-Al Doilea Razboi Mondial de
Holocaust? Vă întrebăm acest lucru dintr-un motiv precis: foarte mulţi
români consideră că ]programul
de exterminare a evreilor nu e decât o parte a suferinţei căreia i-au
fost supuşi toţi civilii trecuţi prin cotidianul războiului.
Holocaustul nu a fost, cum afirmă unii revizionişti, un episod
oarecare, marginal, al celui de-Al Doilea Război Mondial. Exterminarea
evreimii europene a fost pilonul viziunii lui Hitler despre "noua
ordine" ce-ar fi rezultat din victoria Germaniei naziste. Niciodată în
istorie nu s-a întâmplat ca întreaga maşină tehnologică a unui stat
industrial dezvoltat să fie pusă în acţiune pentru anihilarea fizică,
pe bază să-i spunem "industrială", a tuturor celor aparţinând unui grup
etno-religios definit strict biologic. Rasismul a fost esenţa
paradigmei "mântuitoare", a religiei politice naziste.

Holocaustul rămâne o provocare pentru gândirea contemporană, acel
"black hole" pe care vom continua să încercăm a-l pătrunde, fără a
reuşi vreodată să pricepem cum s-a putut produce această explozie de
barbarie în chiar inima civilizaţiei moderne. Gulagul, sistemul
lagărelor de concentrare de tip sovietic, a urmărit distugerea
individului, lichidarea demnităţii, reprimarea tuturor celor bănuiţi de
acţiuni, ori de posibile gânduri antisovietice.

Cele două crime absolute ale secolului XX, Holocaustul şi Gulagul, vor
rămâne pe veci semne ale unei infinite ruşini şi infamii. O afirm cu
deplină responsabilitate: Holcaustul şi Gulagul au simbolizat prezenţa
a ceea ce Kolakowski a numit Diavolul în Istorie. Au fost expresia
Răului radical despre care a scris cândva Immanuel Kant.

Nici onestitate, nici empatie

După toate datele, România a pierdut pe parcursul conflictului
tot ceea ce câştigase în decenii de regim regal democratic (cât putea
fi el de democratic la începutul secolului XX). Mai important însă,
Romania pare să-şi fi pierdut de atunci busola istorică: mareşalul
Antonescu este, pentru mulţi, un mare erou, armata regală e absolvită
de orice acuzaţie vizând eventuale crime de razboi etc. De ce ne
amintim de război doar în contextul de după 23 august 1944?
Antonescu nu a fost doar un lider militar care a urmărit recuperarea
teritoriilor anexate samavolnic de URSS. În acest caz ar fi fost
echivalentul român al mareşalului finlandez Mannerheim. Antonescu şi
asociaţii săi au urmărit un program de "purificare etnică", au fost
prizonierii unei viziuni etnocratice care excludea din comunitatea
naţională evreii şi rromii. Crimele comisie în teritoriile ocupate de
Armata Română în Est au fost crime împotriva umanităţii.

Amintirea acestor crime este adeseori obnubilată de persietenţa unor
naraţiuni auto-victimizante care nu îngăduie nici scrutarea onestă a
trecutului, nici empatia pentru cei care au suferit în urma legislaţiei
rasiste introduse încă înainte de Antonescu, dar dusă de regimul
acestuia la consecinţe genocidare. O Românie democratică trebuie să-şi
confrunte trecutul traumatic, să se debaraseze de mitologiile
tribaliste, biologiste ori fals-sociologiste ale trecutului.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/866178/Crimele-comise-in-teritoriile-ocupate-de-Armata-Romana-au-fost-crime-impotriva-umanitatii/

Tomografii ale terorii. Ieri si azi

Cartea scrisa precis, dens, cu mare vointa de obiectivitate, a
istoricului evreu francez Léon Poliakov, Breviarul urii, aparuta in
1951, reeditata in 1979, recent tradusa in romana cu acuratete si
talent – ambele mostenire de familie – de Liviu Ornea, la initiativa
Editurii Est, pune sub reflector preconceptii de percepere a
Diferitului existente in bagajul general uman. Pentru ca Holocaustul,
tentativa de exterminare a unui intreg popor, depaseste istoriografia,
inscriindu-se printre marile teme de meditatie asupra naturii umane,
fapt sesizat chiar de prefatatorul primei editii, François Mauriac.
Motivatiile care conduc la titlul cartii sint legate de pozitia
centrala pe care o ocupa factorii ce au facut posibil ca ideologia
nazista sa „prinda“ in mase. Fiindca exterminarea, aproape in
intregime, a evreilor europeni n-ar fi fost posibila daca n-ar fi
existat o anume aprobare tacita si, mai ales, o indiferenta
cvasigenerala. Au „lucrat“, in Germania contaminata de virusul nazist,
o exaltare nationalista, o duritate inflexibila si un exercitiu al
supunerii oarbe venite pe filiera prusaca. Si-au facut efectul tot ceea
ce, timp de un secol, au proclamat filozofi ca Jahni, Arndt, List,
Treitschke: superioritatea rasei germane.

Doctrinarii nazismului nu s-au sfiit sa rastalmaceasca, in folosul lor,
opera lui Nietzsche. Este vorba de elemente distorsionat utilizate mai
intii de Hitler, precum intentia de a reevalua crestinismul, conceptul
„omului superior“, care nu are, insa, nimic de-a face cu „poporul de
stapini“, cum l-au deformat, cu premeditare, nazistii. Cu atit mai mult
cu cit una dintre directiile decisive ale post-crestinismului promovat
de Nietzsche nu este germanismul, ci europenismul. „Vointa de putere“
este, in cazul sau, existentiala, nu politica. Nazistii de acum 60 de
ani si urmasii lor actuali (negationistii Holocaustului,
antiisraelienii, teroristii) nu au fost si nu sint nici macar bastarzii
lui Nietzsche. Totusi, ascendenta lor a fost incurajata de ceva ce
provine de la el. In ce consta acel ceva? Nietzsche ofera, indirect,
nazismului citeva principii: „noua rasa“, refuzul egalitatii, dispretul
fata de democratie. Ideea „eliminarii evreilor din corpul national“
si-a gasit teren fertil, in buna parte, printre frustratii intelectual,
mediocritati deranjate de procentajul de personalitati evreo-germane
laureate ale premiului Nobel primit de germani pina la acea data (8 din
44). Dar teoria nazista a urii este numai suprafata edificiului.

De la legislatia de la Nürnberg la ghetoizari si exterminare, stimulul
care a contat pentru toti beneficiarii regimului a fost profitul:
luarea in posesie a bunurilor evreiesti, jafurile de comori culturale,
exploatarea, in sistem sclavagist, a miinii de lucru evreiesti, sursa
importanta de venituri pentru al treilea Reich.
Dovada ca asa stau lucrurile avea sa fie „Europa plan“, constind in
rascumpararea evreilor europeni cu ajutorul „Joint“-ului, plan
intermediat de Gisi Fleischmann, evreica din Bratislava, si sustinut de
aghiotantul lui Eichmann, Dieter Wisliceny. Planul a fost torpilat,
insa, de Eichmann, la insistentele unui aliat deloc neglijabil: Marele
Muftiu al Ierusalimului, refugiat in Germania in vara lui ’41, care
„veghea cu strasnicie ca nici un evreu sa nu paraseasca viu continentul
european“.

- „Afacere Grünspan“
Breviarul urii captiveaza si prin stil – Poliakov intrunind virtutile
omului de stiinta (istoric, sociolog, psiholog) si pe cele ale
literatului – si impresioneaza prin profunzime, luciditate,
sistematizare a unui material extrem de stufos (arhivele statului
nazist, studiate in voie de autor, intre ’46-’48, ca expert al
Delegatiei Franceze la Tribunalul de la Nürnberg). O remarcabila
capacitate analitica il determina pe autor sa-si focalizeze atentia
asupra propagandei, fara de care nazismul n-ar fi putut avea priza in
mase, respectiv asupra repunerii in circulatie a unor vechi doctrine
pangermaniste si prejudecati populare, creind o atmosfera de „dezgust
sacral“ prin ideea de „pingarire a rasei“, in care simbolurile mamei si
sotiei jucau un rol determinant. Cu aptitudini de cineast, Poliakov
reface filmul Holocaustului, evocind asa-numita „afacere Grünspan“,
care a picat manusa nazistilor pentru declansarea Noptii de Cristal
(pogrom, arestari, prime deportari), ghetoizari, inrautatirea situatiei
evreilor odata cu declansarea razboiului prin expulzari in teritoriile
anexate, infiintarea primelor lagare, declansarea masiva a exterminarii
etc.

- Despre Holocaustul din Romania
Interesant este ca, in 1951, Poliakov avea o imagine foarte clara
despre Holocaustul din Romania: „Dupa defectiunea romaneasca din august
’44, inaltul comandament german decide ocuparea Romaniei, dar era
agresiunilor fulgeratoare era apusa. [...] E drept ca, de bunavoie si
nesiliti de nimeni, «Conducatorul» Antonescu si oamenii Garzii de Fier
au facut suficiente ravagii in tara lor“, argumenteaza Poliakov,
enumerind pogromurile de la Bucuresti, Iasi, Constanta, Ploiesti,
deportarile evreilor din Basarabia si Bucovina in corpore in
Transnistria. „A existat o «maniera romaneasca» de exterminare asa cum
a existat o «maniera germana». s…t In Vechiul Regat s…t a fost
avantajul ca administratia romaneasca, de jos pina sus, era extrem de
accesibila coruptiei.“ A existat o propunere a lui Antonescu, avansata
in ’42, de rascumparare a evreilor romani prin plecare in Palestina,
proiect care, pus in practica, i-ar fi adus incasarea a 16 milioane de
lei si debarasarea de un numar foarte mare de evrei. Fiindca Germania a
spus veto, Antonescu s-a eschivat de angajamentele deportarii evreilor
romani in Polonia, ceea ce explica supravietuirea a aproximativ
jumatate din totalul populatiei evreiesti din Romania, pina la
eliberarea de sub tutela Germaniei, la 23 august 1944.

Istoricul face parte din categoria acelor carturari care pun punct
subiectului cercetat numai dupa ce-l epuizeaza. Din Breviar... nu
lipsesc analiza „solutiei finale“ prin sterilizare si castrare masiva,
considerata inoperanta din cauza costurilor prea mari, analiza altor
condamnari pe criterii rasiale, practicate (rromii) sau doar pe rol
(slavii), cea a asimilarilor fortate (cehii) si a furtului de copii ai
muncitorilor din Est. Nu mai putin redutabil este statisticianul
Poliakov (publicarea unui sondaj, in urma unei anchete efectuate in
anii celui de-al III-lea Reich, privind atitudinea fata de exterminarea
evreilor: 5% adeziune, 69% indiferenta, 21% confuzie, 5% dezaprobare).
Departe de a fi raspunsuri de epoca, aceste date statistice alcatuiesc
o radiografie a atitudinii general umane fata de teroare, atunci cind
dezastrul nu atinge grupul din care intervievatul face parte. Pe de
alta parte, psihologul Poliakov pune in ecuatie diferentele de reactii
fata de Holocaust ale evreului occidental – asimilatul care sufera, in
primul rind, drama morala – si cel est-european – obisnuit cu
persecutiile si inarmat cu o robustete si un umor ce lipsesc
occidentalului.

Impotriva falsei etichetari „evreii s-au lasat minati la moarte ca
oile“, Poliakov lasa sa vorbeasca pagini cutremuratoare despre
demnitatea evreiasca, citind fragmente de jurnal ale liderilor revoltei
din ghetoul varsovian, scrisori, rapoarte ale autoritatilor naziste
etc. Capitolele dedicate luptei antifasciste a evreilor europeni fac
referire la revolte organizate, mai ales, de tineretul sionist din
ghetouri, la miscarile de partizani si rezistenta integral evreiasca
din Palestina. Unghiul descrierilor „vietii“ in ghetouri, de mare forta
plastica, este antiidealist, fiindca situatiile extreme de existenta
scot la suprafata, deopotriva, abjectia si nobletea sufletului omenesc.
Nu mai putin interesante sint starile de spirit din cancelariile si
statele majore ale aliatilor, tratate de Poliakov cu acelasi respect
pentru adevar. La nivelul primelor esaloane, se cunostea prea bine
tragedia evreilor europeni, dar nu se misca un deget pentru a-i ajuta.
Numai atunci cind multimile ies in strada ca sa protesteze impotriva
deportarii evreilor (Bulgaria), cind regalitatea se solidarizeaza cu
suferinta lor (Danemarca), Holocaustul nu are loc. Simptomatic,
fenomenul se inregistreaza in tarile mici, ce nu fac parada de
democratie, dar o aplica, tari pe care „istoria le-a ferit de excesele
si tentatiile imperialiste“.

- Care a fost pozitia Bisericii Catolice?
Un gind al autorului se indreapta, de altfel, catre toti cei care,
riscindu-si viata pentru a salva vieti, au cinstit numele de OM,
primind titlul si medalia de „Drepti intre Popoare“ din partea
Institutului „Yad Vasem“ din Ierusalim. Care a fost pozitia Bisericii
Catolice? Au existat proteste colective (interventia clerului slovac,
editarea de catre reprezentanti ai clerului catolic francez a Caietelor
Marturia crestina, in traditia lui Charles Péguy), opozitii particulare
(Monseniorul Szepticki, Mitropolit al Bisericii Catolice Unite a
Galitiei), dar si „prudenta“ Papei Pius al XII-lea, care nu a condamnat
deportarile evreilor, fiindca nazistii dispuneau de „puternice mijloace
de santaj la scara Bisericii universale“.
Concluzia autorului este ca, desi, teoretic, propagarea
antisemitismului se datoreaza revoltei celor indignati de Legea Morala,
in fapt el este alimentat de cupiditate si de reactia naturii umane de
desolidarizare fata de cel respins. Constient, in 1951, de satietatea
provocata de contemplarea prelungita a suferintei, Poliakov considera
ca singurul raspuns al poporului evreu la persecutiile indurate intr-o
diaspora de 2000 de ani, culminind cu Holocaustul, este renasterea
Statului Israel.


http://www.observatorcultural.ro/Tomografii-ale-terorii.-Ieri-si-azi*articleID_14792-articles_details.html

Absolventii de liceu din Romania nu au suficiente cunostinte despre Holocaust
BERLIN – Un grup de tineri absolventi de liceu din Romania a
efectuat saptamina trecuta o calatorie de studii la Berlin, prilej cu
care tinerii au vizitat citeva muzee si memoriale, au avut intilniri cu
publicisti si politologi si au participat la dezbateri legate de
problema integrarii europene si despre istoria recenta, fiind abordata
si problema Holocaustului, transmite Radio Europa Libera.
Jaroslav
Schonka, conferentiarul instructor de la Academia berlineza, care a
insotit grupul, a constatat cu mare surprindere ca tinerii romani
reactioneaza cu reticenta fata de acele puncte cuprinse in programul
vizitei care vizau cunoasterea unor memoriale dedicate Holocaustului si
prigoanei rasiste impotriva evreilor initiata de catre nazisti. “In loc
sa recunoasca faptul ca au unele deficiente in ceea ce priveste
cunoasterea unor fapte istorice, acesti tineri au tendinta sa respinga
totul, cu argumentul ca ar fi vorba despre exagerari, refuzind sa-si
adinceasca cunostintele”, a spus Schonka.
In cursul unei
conferinte urmate de o lunga discutie, desfasurata la Academia
Europeana din Berlin, grupului tinerilor romani si polonezi, dintre
care unii intentioneaza sa devina studenti la politologie sau economie,
le-a fost prezentat raportul final al Comisiei Internationale pentru
Studierea Holocaustului in Romania. O tinara a tinut sa-si exprime
neaparat admiratia fata de Nicolae Paulescu, afirmind ca medicul roman
antisemit, prieten si colaborator apropiat al lui A.C. Cuza, ar fi
devenit victima unor cercuri evreiesti care l-au privat pe acesta de
Premiul Nobel pentru medicina. Explicatia ca Nicolae Paulescu fusese
unul din teoreticienii romani ai rasismului biologizant din perioada
interbelica si ca a fost un militant al antisemitismului, care devenise
o componenta a doctrinei legionare, a fost primita cu evidente rezerve.
Cu rezerve au fost intimpinate si descrierea atrocitatilor comise de
catre regimul lui Ion Antonescu, prezentarea politicii
rasist-antisemite a acestei guvernari si responsabilitatile pentru
distrugerea evreilor deportati in Transnistria. In opinia mai multor
tineri romani, Ion Antonescu ar trebui considerat un patriot si erou
national.
Cifrele privind victimele evreilor romani si ucraineni
ucisi de catre autoritatile antonesciene fusesera nu numai contestate,
ci si relativizate, prin invocarea faptului ca nu toti evreii romani au
fost deportati, scapind astfel datorita bunavointei lui Antonescu. Din
discutia organizata la Academia din Berlin nu au lipsit nici momentele
de crasa ignoranta, atunci cind unul dintre participanti a incercat sa
compare Holocaustul cu practica justitiei americane de a pronunta in
anumite cazuri pedeapsa capitala. Evreii, sustinea acelasi tinar,
fusesera deportati in urma unor sentinte judecatoresti si nu in urma
unor hotariri dictate de factorii de decizie. Despre existenta
legislatiei rasiale din Germania nazista si din Romania antonesciana,
tinerii habar nu aveau.
In cele din urma, un alt tinar a
contestat competenta lui Elie Wiesel ca presedinte al Comisiei pentru
Studierea Holocaustului in Romania, afirmind ca un evreu nu poate fi
obiectiv atunci cind este vorba despre Holocaust.
Faptul ca la
Berlin exista numeroase monumente, cit si un memorial dedicat
victimelor Holocaustului, a fost taxat drept o exagerare a Germaniei.
Intentia de a construi si in Romania un memorial al Holocaustului a
fost respinsa cu argumentul ca ar fi o incercare de culpabilizare a
tarii si ca ar incarca prea mult bugetul.


http://www.divers.ro/actualitate_ro?func=viewSubmission&sid=3001&wid=37455

Ce reprezenta Transnistria pentru evrei şi rromi?


Pe
teritoriul Transnistriei, evreii au fost răspândiţi în peste 100 de
localităţi. Au fost concentraţi în ghetouri şi lagăre unde au stat în
condiţii inumane.În
ghetou au stat în locuinţele părăsite de evreii localnici care fie că
au reuşit să fugă înainte de intrarea trupelor germane şi române în
Transnistria, fie că au fost prinşi de ei şi executaţi. Multe din
locuinţele respective erau avariate de bombardamente. Deportaţii au
fost înghesuiţi în camere mici şi insalubre. Câte 20-30 de persoane
dormeau pe podea, fără saltele, înveliţi cu cârpe. Nu exista
posibilitate de încălzire; nu erau instalaţii sanitare. În iarna grea a
anului 1941-1942, în condiţiile lipsei totale de igienă şi de alimente,
bolile au început să secere sute şi mii de vieţi. În special a făcut
ravagii tifosul exantematic. În încăperi umede de subsol zăceau
nenumăraţi bolnavi laolaltă cu muribunzi şi cu cadavre. Nu exista nici
o posibilitate pentru o elementară îngrijire medicală, nu existau medicamente. Lipseau alimentele necesare celor care cât de cât şi-au revenit din boală.În
ghetou s-a aplicat un regim sever cu numeroase restricţii. Evreii nu
aveau voie să părăsească ghetoul fără autorizaţie: încălcarea acestei
prevederi atrăgea după sine împuşcarea pe loc. Locuitorii ghetoului
erau obligaţi să poarte pe haină semnul distinctiv, steaua lui David, şi să aibă asupra lor actul de identitate eliberat de autoritatea locală. Cu supravegherea lor erau însărcinate unităţile de jandarmi aflate în fiecare localitate.Paralel
cu ghetourile a funcţionat şi un sistem de lagăre: de muncă, de
exterminare (pentru internaţii pe motive politice). Lagărele, de
regulă, erau împrejmuite cu sârmă ghimpată, paza era înarmată.
Internaţii, în cele mai multe cazuri au fost cazaţi în grajduri sau
cocine de porci aflate pe fermele fostelor colhozuri. Hrana nu se
asigura în lagăr. Fiind aşezate în preajma unor sate, santinelele (de
regulă mituite) îngăduiau internaţilor să dea
sătenilor, peste sârma ghimpată, diferite obiecte ce mai aveau asupra
lor, ţăranii dând în schimb ceva alimente. Când nu mai aveau ce da se
furişau sub gard şi cerşeau. Printre lagărele de exterminare cele mai
cumplite erau lagărele de la Peciora şi Acmecetka. Aici evreii erau lăsaţi să moară prin inaniţie. Situaţia celor internaţi aici a
fost cea mai tragică. Un regim „special" au cunoscut cei din lagărul de
la Vapniarca unde erau internaţi evreii suspecţi din punct de vedere
politic. Internaţii de la Vapniarca se hrăneau cu mazăre furajeră. Din cauza acestui aliment mulţi s-au îmbolnavit grav şi au rămas cu picioarele paralizate pentru toată viaţa.La Trihatii, Varvarovca, Tulcin, Nicolaev funcţionau lagăre de muncă. Munca era de exterminare fizică, cine nu a rezistat era împuşcatDespre
felul cum trăiau şi cum mureau evreii în Transnistria a scris în
termenii următori un funcţionar de la Ministerul de Externe trimis la
faţa locului în calitate de observator: „În ghetouri am găsit mari
mutilaţi de război, invalizi, văduve şi orfani fără nici un sprijin. Le
este cu desăvârşire interzisă corespondenţa. O parte din familie se
găseşte internată într-un lagăr, iar tatăl şi un copil în alt lagăr.
Foarte mulţi mi-au comunicat că au fost ridicaţi de autorităţile din
ţară fără cercetări şi trimişi direct în lagăre, fără ca aceştia să fi
avut vreo activitate subversivă. Mă întreb, cum se poate gândi cineva
că aceşti oameni trebuie să se alimenteze singuri când nu câştiga nici
măcar o pâine. În lagăre sunt o mulţime de copii orfani ai căror
părinţi au murit de tifos exantematic. Ei circulă ca să cerşească. Au
nevoie urgentă de hrană, medicamente, îmbrăcăminte, paie,aşternuturi şi locuinţe mai bune.”Aşadar,
autorităţile antonesciene au condamnat la moarte deportaţii în
Transnistria prin înfometare, istovire fizică şi psihică, expunându-i
la vicisitudinile gerului din stepa ucraineană, la boli incurabile. În
iarna anului 1941-1942 cei mai mulţi au murit de tifos exantematic,
dezinterie şi T.B.C. Dar pe lângă aceste „metode” de exterminare pe cale „naturală” în nenumărate locuri au fost organizate exterminări fizice în masă.Odessa. Cum arătam, prima
exterminare în masă pe solul Transnistriei, executată din ordinul
mareşalului Antonescu, a avut loc la Odessa în zilele de 23-25
octombrie 1941 (vezi relatarea anterioară).Tot
din ordinul conducătorului statului, în decembrie 1941 şi ianuarie 1942
zeci de mii de evrei din Odessa au fost deportaţi în lagărele morţii
din Transnistria unde şi-au găsit sfârşitul cel puţin jumătate din ei.
Minimum 50.000 de evrei din Odessa au fost omorâţi (22.000 în
oraş de trupele române, iar 28.000 de deportaţi predaţi de autorităţile
române S.S.-ului). Alte mii de evrei din zona Odessa au fost omorâţi în
ghetourile din judeţul Golta.Districtul Golta. O
altă crimă abominabilă petrecută pe teritoriul Transnistriei în
perioada guvernământului regimului Antonescu a avut loc în judetul
Golta lângă Bug de la sfârşitul lui decembrie 1941 până în aprilie
l942. „Sub comanda prefectului Isopescu, locotenent-colonel al
Jandarmeriei, Golta a devenit „Regatul Morţii". Aici s-au aflat cele trei lagăre - Bogdanovca, Domanovca şi Acmecetka. Cam 100.000 de evrei localnici, 30.000 din Basarabia şi 65-70 000 din Odessa şi sudul Transnistriei
au fost închişi în aceste lagăre. Condiţiile de viaţă erau
insuportabile. Oamenii erau înghesuiţi în grajduri, cocini şi barăci.
Un mare număr trăia sub cerul liber. Prezenţa acestei mase evreieşti a
provocat multe greutăţi autorităţilor locale. De aceea mareşalul
Antonescu a dat mână liberă pentru lichidarea evreilor. Astfel, în jur
de 48.000 de evrei au fost împuşcaţi la Bogdanovca, 18.000 la Domanovca
şi câteva mii la Acmecetka.” se relatează într-o informare.Berezovca. Dacă în judeţul Golta execuţiile a de mii de evrei au fost operate din ordinul autorităţilor antonesciene,
în judeţul Berezovca acţionau germanii. Conform unui raport al Marelui
Stat Major adresat conducătorului statului în mai 1942, în cursul
lunilor martie-aprilie, poliţia germană din Berezovca a executat 4047
evrei. Cadavrele lor au fost arse. Mareşalul Antonescu a pus următoarea
rezoluţie: „Nu este în atribuţia Statului Major ca să se îngrijoreze de
această problemă.”


http://fcer.jewish.ro/public_html/index.php?option=com_content&view=article&id=76:intrebarea-8&catid=68:hary-kuller&Itemid=53

Portret creionat din cuvinte: Tereza Mózes

http://www.poezie.ro/index.php/prose/1817984/index.html

Citisem

Ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj

Preambul În mai 1944 la Cluj erau peste 16.000 de evrei. După
încheierea războiului, revenise circa 1500; ceilalţi au fost mistuiţi
de camerele de gazare, au murit de foame şi
de boală în lagărele
de concentrare sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe
drumurile Germaniei încolţite de aliaţi.
Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. La 27 martie 1944 naziştii au ocupat Clujul. Gestapoul şi-a stabilit
statul major la hotelul New York. Au început să apară în serie
ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit
căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să
poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm.
Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă
nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar,
purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat
ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului
poliţiei naţionale. Iată câteva dintre prevederile acestora:

- Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de
1500 de pengő şi verigheta.
- Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
- Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
- Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
- Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între
orele 16.00 şi 17.00.
- Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Într-un reportaj realizat în 1993 de Dr. Eva Rosenfeld, cadru didactic
la Universitatea de medicină din Cluj, şi economista Catalina Markovits
mi-au povestit despre ghetoul din Cluj. Au trecut şaisprezece ani de
atunci şi interlocutoarele mele s-au săvârşit din viaţă. Eva Rosenfeld
îşi doarme somnul de veci în cimitirul evreiesc ortodox de pe Calea
Turzii, Catalina Marcovici în cimitirul neolog de pe strada Republicii.
De câte ori trec prin cimitir le aşez o pietricică pe mormânt, în semn
de aducere aminte.

Relatare despre perioada care a precedat ghetoizarea

Eva Rosenfeld: În martie 1944 eram în clasa a opta de liceu.
După ce nemţii au ocupat Ungaria şi au intrat în Cluj, şcoala a fost
închisă, dar ni s-a permis să susţinem bacalaureatul. În ultimele zile
ale lui martie şi întreaga lună aprilie am fost preocupată mai ales de
învăţătură şi nu mi-am dat seama ce se petrecea în
jurul meu. Toate eforturile mele se concentrau asupra bacalaureatului
pe care l-am susţinut la sfârşitul lui aprilie. După ce am primit
diploma de bacalaureat, prin 29 sau 30 aprilie, perspectiva ghetoului a
fost o lovitură năprasnică. La sfârşitul lui aprilie
zvonurile erau contradictorii. Nu se ştia dacă se va
organiza sau nu un ghetou şi unde avea să fie amplasat.

La Fabrica Wald se cocea azima de Pesah şi evreii clujeni se pregăteau de Sărbătoarea Eliberării din Egipt. În aceeaşi perioadă
secretarul de stat Endre László făcea călătorii în teritoriu, în
vederea organizării cât mai grabnice a ghetourilor pentru evrei.
S-a stabilit ca ghetoul de la Cluj să fie amplasat la fabrica de
cărămizi din apropierea gării. Aici au considerat autorităţile maghiare
că se află locul cel mai potrivit pentru cei 18.000 de locuitori evrei
ai oraşului şi din împrejurimi.

Relatare despre internarea în ghetou

Eva Rosenfeld: În zorii zilei de 3 mai au venit la locuinţa
noastră mai mulţi jandarmi şi ne-au comunicat să împachetăm lucrurile
de strictă necesitate, pentru că ne vor transporta în ghetou. Ne
aşteptam la asta şi ne pregătisem cu câte un rucsac în care am
împachetat câteva haine şi obiecte de uz personal săpun, perie de
dinţi. Ni s-a adus la cunoştinţă că mai putem lua câte o pătură şi ceva
mâncare, nu mai mult decât puteam în ambele mâini. Au sigilat casa,
ne-au urcat în camion şi ne-au dus la fabrica de cărămizi.

Catalina Markovits: Locuiam pe strada Király, la numărul 30, în aceeaşi casă cu un modist în vogă, căruia i se spunea Regele pălărier.
Aici locuiau trei familii de evrei. A noastră, cea a pălărierului şi
încă un bătrân văduv cu cumnatul şi cumnata sa. Din strada noastră au
fost luate vreo 13 persoane, în total. Camionul a luat-o către clădirea
operei, pe actuala stradă Baba Novac şi apoi a cotit-o, dar n-aş putea
să vă povestesc cum am ajuns la fabrica de cărămizi, pentru că nu ştiu
nici în ziua de azi unde se află fabrica asta. Nu am vrut să mai trec
pe acolo niciodată. Ne duceau pe străzile oraşului iar lumea stătea pe
trotuar şi se uita la noi. Unii tăceau, alţii ne înjurau cu voce tare…
Am luat cu noi ceva haine, cele mai practice. Şi ceva mâncare. Ţin
minte că mama a dus o oală mare cu rîntaş, o lampă cu petrol pe care am
şi gătit în primele zile.

Eva Rosenberg. După ce am ajuns la fabrica de cărămizi ne-au
împărţit în două grupuri. Separat bărbaţii şi separat femeile. Ni s-a
comunicat că vom fi supuşi unui control sanitar. În cazul femeilor
acesta a constat într-un control ginecologic efectuat de o moaşă.
Scopul declarat al acestei manevre era descoperirea bijuteriilor
ascunse în vagin, dar se urmărea şi umilirea noastră atât din punct de
vedere fizic cât şi psihic, deoarece au fost supuse acestui control
până şi fetiţele.

Catalina Markovits Am ajuns în ghetou. Ce am văzut acolo era
cutremurător. Totul arăta ca o tabără de nomazi. Am văzut nişte
şoproane lungi compartimentate cu pături, cearşafuri şi perdele, în
nişte încăperi dreptunghiulare foarte mici. Familia noastră era
alcătuită din patru persoane: tata, mama, sora mea şi cu mine. Ni s-a
repartizat o suprafaţă cam de 3x3 metri. De fapt era un acoperiş lung
aşezat pe nişte piloni de lemn, între care fluturau cearceafurile
multicolore. Până în ziua aceea locuisem într-o casă normală, cu un
confort relativ. Nu cred că mai trebuie să vă descriu ce a însemnat să
ajungem într-un asemenea loc, să dormim pe jos, direct pe pământ.
Închipuiţi-vă că latrina era un şanţ lung de vreo 50 de metri pe care
se afla o scândură, iar oamenii stăteau unul lângă altul şi-şi făceau
nevoile. Se întâmpla să întâlnim acolo profesorii şi vecinii…Era atât
de umilitor…

Eva Rosenfeld La început familiile şi-au pus în comun ce-şi
aduseseră de mâncare şi găteau în nişte căzi mari de baie, pe care le
aduseseră nu ştiu de unde. Apoi s-au terminat proviziile şi conducerea
comunităţii evreieşti a făcut rost de ceva hrană. Mijloacele de igienă
erau minime. Cei 18.000 de evrei aveau la dispoziţie 15 robinete
montate la o singură cişmea. Evreii mai înstăriţi, bănuiţi că ar mai
poseda bani sau bijuterii în case sau la vecini, erau interogaţi cu
brutalitate, bătuţi şi electrocutaţi de poliţişti şi jandarmi, pentru a
mărturisi unde îşi ascunseseră valorile. Eu îmi păstram cu străşnicie
singura mea avuţie, diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile în
urmă. Moralul nostru era la pământ şi când au apărut zvonurile că ne
vor deporta, ne-am bucurat şi abia aşteptam să plecăm. Apoi Clujul a
fost bombardat de ruşi, s-a creat haos şi câteva persoane au evadat din
ghetou. Noi nu am îndrăznit să plecăm. Unde era să mergem, cine ne-ar
fi adăpostit ? Ni se spusese că ne vor duce la lucru, în localitatea
Kenyérmező, unde vom rămâne cu familiile şi vom avea de lucru.

Catalina Markovits: În timpul bombardamentelor de la Cluj
s-a răspândit zvonul că evreii cu profesiuni importante pentru economia
germană, medicii, inginerii şi farmaciştii vor fi duşi în Germania unde
îşi vor putea exercita profesiunea. Şi pentru ca inducerea în eroare să
fie totală, au sosit din Germania vederi din Waldsee cu următorul text:
"Lucrez şi sunt sănătos". Şi semnătura. În urma bombardamentelor şi a
zvonurilor care circulau, foarte mulţi încercau să se salveze din
ghetou. Tânărul care îmi făcea curte de la vârsta de 15 ani era
farmacist. Începuseră să vină la el tot felul de persoane care-l
îndemnau să se însoare cu o domnişoară sau alta, din familiile
înstărite. Le-a ascultat pe toate şi apoi a spus: "Dacă tot e mă însor,
am s-o iau pe Kató, pe care o curtez de vreo şase ani." La 5 iunie 1944
ne-am cununat în ghetou sub "hupa", adică sub baldachin. Eu eram
îmbrăcată cu un costum cafeniu, de stradă, iar mamei îi curgeau
şiroaiele de lacrimi, văzând că fata ei nu se mărită îmbrăcată în
mireasă. În 7 iunie am fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi deportaţi
la Auschwitz.

Imediat după război strada pe care se afla fabrica de cărămizi se numea
Strada Deportaţilor Evrei. Apoi i s-a schimbat denumirea. În Cluj nu
există niciun monument public menit să evoce memoria celor peste 10.000
de evrei clujeni pieriţi în Holocaust.




http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9674

Mai 1944 – Primăvara morţii

“Ura şi sfidarea bărbaţilor,
femeilor şi copiilor, manifestată în Holocaust, a fost o crimă împotriva lui
Dumnezeu şi împotriva omenirii” - Papa Benedict al XVI-lea





După ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, de către armatele hitleriste,
situaţia din Ardealul de Nord, anexat din septembrie 1940, devine tot mai
încordată. Horthysmul – simţindu-se acum întărit – îşi intensifică acţiunile
şovine şi antisemite, paralel cu amplificarea violenţelor şi masacrelor.





Este evident că multe dintre cele întâmplate după 19 martie 1944 au fost
sugerate, cerute cu insistenţă de la Berlin, dar nu-i mai puţin adevărat că
autorităţile horthyste, întreg aparatul de stat, s-au întrecut în zel şi
slugărnicie pentru a satisface şi, în multe privinţe, a depăşi pretenţiile
naziştilor.





Prioritarii planului de
exterminare





Cu sălbăticie s-a dezlănţuit teroarea împotriva populaţiei evreieşti. Din
cauza ferocităţii şi zelului Poliţiei şi Jandarmeriei horthyste, evreii din
Nordul Ardealului “(...) au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent, prin cea
mai crâncenă deportare şi cel mai nemilos program de masacrare întâlnit în
timpul războiului” [1].





Guvernul de la Budapesta a
hotărât ca internarea în ghetouri a evreilor să înceapă mai întâi în zonele I
şi a II-a militară, respectiv în Ucraina Subcarpatică şi Ardealul de Nord. Zona
a II-a militară cuprindea Districtul IX Jandarmerie Cluj (judeţele Bihor, Satu
Mare, Sălaj, Cluj, Solnoc-Dăbâca şi Bistriţa-Năsăud) şi Districtul X
Jandarmerie Târgu-Mureş (judeţele Mureş-Turda, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune),
în timp ce Maramureşul era cuprins în zona I militară.





S-a considerat că, “din punct
de vedere politic, era mai oportun să se înceapă (trimiterea în ghetouri -
n.n.) cu Ucraina Subcarpatică şi Transilvania de Nord, fiindcă autorităţile
ungare centrale şi locale, precum şi populaţia (ungară - n.n.) aveau mai puţină
consideraţie pentru masele «galiţiene», «străine», nemaghiarizate, care şi-au
păstrat caracterul evreiesc, decât pentru cele asimilate” [2].





La 26 aprilie are loc la Satu
Mare o conferinţă cu scopul de a stabili, până în cele mai mici amănunte,
aplicarea ordinului Ministerului de Interne nr. 6163 din 7 aprilie 1944 privind
trimiterea în ghetouri a tuturor evreilor din judeţele aparţinând Districtului
IX Jandarmerie. Au participat prefecţii sau subprefecţii, primarii oraşelor şi
principalii lor funcţionari, precum şi ofiţerii-comandanţi ai unităţilor de
Jandarmerie şi Poliţie. Peste două zile, o conferinţă similară a avut loc la
Târgu-Mureş, pentru judeţele din Districtul X.





Barbarie şi cinism





începând cu dimineaţa de 3
mai 1944, într-un ritm inimaginabil de rapid, în aproximativ 10 zile, Poliţia
şi Jandarmeria horthystă au scotocit cele 1380 de localităţi din Ardealul de
Nord în care, potrivit evidenţei lor, locuiau evrei, i-au arestat pe toţi –
aproximativ 150.000, ceilalţi, în jur de 15.000, se aflau în detaşamente de
muncă forţată – şi i-au internat în 12 ghetouri.





Internările în ghetou s-au
desfăşurat cu deosebită brutalitate. “Oamenii erau înghesuiţi în camioanele sau
căruţele ce aşteptau în stradă în faţa caselor. Grăbiţi, înjuraţi, loviţi cu
patul puştilor, se căţărau cu greu. Câte o bătrână era, pur şi simplu, azvârlită peste
bagaje, aşa cum se aruncă la gunoi un lucru uzat şi inutil. Bolnavii erau
împinşi printre noianul de geamantane şi baloturi, cu targă cu tot. Unii erau
răsturnaţi peste bagaje şi targa aruncată pe trotuar, să nu ocupe loc. Mulţi,
după ce şi-au urcat cu greu bagajele, au constatat că nu mai au loc, aşa că nu
le-a rămas altceva de făcut decât să se târască ori să alerge după vehicul, în
funcţie de bunul plac al comandantului patrulei. Iniţial, fiecare putea să ia
cu el un bagaj de 50 de kg. Ulterior, cantitatea a fost mereu redusă; în mai
multe cazuri, celor arestaţi nu li s-a permis să ia cu ei nici măcar o pătură.
La intrarea în fabrica de cărămizi (...) camioanele erau deschise cu
brutalitate, lăsând femeile, bătrânii, copiii şi bolnavii să se rostogolească,
împreună cu bagajele, în noroiul de primăvară din incintă” [3].





Cazarea insuportabilă (în
majoritatea lor, ghetourile au fost organizate în cărămidăriile oraşelor),
lipsa celor mai elementare condiţii de igienă, de gătit, înghesuiala sufocantă,
înjurăturile şi bătăile, spaima şi teroarea – sunt elementele ce caracterizau
viaţa în ghetou. însă toate acestea erau dominate de teama paralizantă de a fi interogat
asupra presupuselor valori nedeclarate şi nepredate. Iată o astfel de mărturie,
provenind din ghetoul de la Satu Mare: “Au început cele mai înspăimântătoare
orori. într-o clădire a ghetoului, devenită faimoasă, de pe strada Báthory nr.
7, jandarmi-bandiţi, aduşi din Cluj, folosind «instrumente» demne de Evul
Mediu, au amenajat o «cameră-interogatoriu». Aici au fost introduşi toţi aceia
care – după presupunerea lor – nu au declarat toate valorile ori le-au ascuns
la prietenii lor creştini.





Bătuţi la sânge, pe jumătate
morţi, cei interogaţi ieşeau clătinându-se, abia ţinându-se pe picioare din
această cameră a ororilor. De cele mai multe ori, însă, erau scoşi pe targă.





Teribile urlete spărgeau
liniştea ghetoului încremenit într-o groază de gheaţă. Bărbaţi şi femei cu
inimile zvâcnind şi nervii încordaţi, gata să plesnească, tresăreau albi ca
varul la fiecare sunet şi scârţâit de uşă, aşteptând zi şi noapte să le
vină rândul” [4].





Cu toate acestea, după ce vizitează cele mai mari ghetouri, Baky László,
secretar de stat la Ministerul de Interne, declară cu un cinism ieşit din
comun: “Ghetourile din provincie au caracter de sanatoriu. Evreii au ajuns, în
sfârşit, la aer; şi-au schimbat vechiul mod de viaţă cu unul sănătos”![5].





Pe drumul fără de întoarcere





Deportările din Ardealul de Nord spre Birkenau-Auschwitz au început la 15
mai 1944. Din
ghetoul clujean, primul transport a plecat la 23 mai. I-au urmat alte cinci.





Iniţial, autorităţile naziste preconizaseră să se transporte zilnic circa
3000 de evrei, cu câte un tren de 50 de vagoane. Horthyştii, dovedind iarăşi
exces de zel, s-au angajat să pună la dispoziţie patru trenuri pe zi pentru a
deporta câte 12.000 de persoane. Transportul din ghetourile Ardealului de Nord
s-a efectuat în condiţii groaznice. “în vagon nu te puteai mişca din cauza
teribilei înghesuieli de oameni, geamantane, rucsacuri de tot felul, de boarfe
trântite de-a valma. Aerul era insuportabil. Oamenii îşi făceau necesităţile în
lighene, în găleţi, dar ele nu puteau fi deşertate. Nici cadavrele nu aveai cum
le scoate din vagoane. Uşile erau ferecate. Zăpuşeala amplifica duhoarea.
Mamele, având senzaţia că li se sufocă copiii, ţipau după aer. în cea de-a
treia zi, în vagon nu mai aveam un strop de apă. Era pe terminate şi mâncarea.
Bătrânii se rugau şi blestemau. Copiii plângeau. îndemnurile la calm şi
speranţă se întretăiau cu exclamaţii deznădăjduite, isterice. Şi trenul nu se
mai oprea. îşi continua goana nebună în noaptea fascistă (...)”[6].





în aceste condiţii, în ritmul
amintit, în doar trei săptămâni, evreii nord-ardeleni au fost smulşi din
locurile lor natale, înghesuiţi în trenuri şi expediaţi spre Birkenau-Auschwitz
– pradă camerelor de gazare şi crematoriilor. Toate transporturile, însoţite
până la Kosice
de gărzi compuse din jandarmi horthyşti, iar apoi din SS-işti, au ajuns în
circa trei zile la temutul lagăr de exterminare. Aici, peste 70% – mamele, copiii
sub 14 ani, bătrânii şi bolnavii – au mers de pe peron direct în camerele de
gazare. Deşi în lagăr existau patru crematorii – care funcţionau zi şi noapte,
având o capacitate de ardere de cca 9000 de cadavre în 24 de ore –, totuşi, în
perioada 15 mai-10 iunie, când au sosit transporturile de evrei deportaţi din
Ardealul de Nord şi Ucraina Subcarpatică, ele n-au putut face faţă ritmului.
Flăcările unui imens rug din incinta lagărului mistuia restul cadavrelor.





Deportaţii care au scăpat de
prima mare selecţionare de pe “rampa morţii” au cunoscut în continuare
chinurile iadului de la Dachau şi Buchenwald, Mauthausen şi Bergen-Belsen etc. Jumătate
dintre ei n-au rezistat bătăilor şi schingiuirilor, foamei şi bolilor, muncii
de sclav.





Bilanţul aplicării “soluţiei
finale” de către horthyşti, susţinuţi şi încurajaţi de nazişti, dar
întrecându-le aşteptările în zel, este cutremurător: înainte de deportare, în
mai 1944, pe teritoriul Ardealului de Nord trăiau 166.601 evrei. Dintre
aceştia, 151.180 au fost deportaţi la Birkenau-Auschwitz, iar 14.881,
concentraţi în detaşamentele de muncă forţată. Au supravieţuit 15,5%,
aproximativ 25-26.000 de persoane [7].





“Din caldă iubire omenească”





în faţa acestei barbarii
nemaiîntâlnite, români şi maghiari, oameni simpli sau cu anumite poziţii sociale,
prin fapte ştiute ori neştiute, au avut curajul de a înfrunta teroarea şi a-i
ajuta pe cei sortiţi pieirii. Spre cinstea Bisericii Catolice şi ca pildă
veşnică de iubire creştină, “în acele vremuri grele şi tulburi, când era cea
mai mare nevoie de ajutor, doi Episcopi din Transilvania, Iuliu Hossu şi Márton
áron, primul greco-catolic, al doilea romano-catolic, au oferit un exemplu al
umanitarismului lor” – scrie Moshe Carmilly-Weinberger, fost Şef-Rabin al
Clujului, în lucrarea “Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944)”.


Astfel, la 2 aprilie 1944,
înainte de emiterea ordinului privind arestarea şi internarea evreilor în
ghetouri, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, emite o
pastorală cu titlul “Către Preoţi şi Mireni, chemare pentru ajutorarea
evreilor”, în care, printre altele, subliniază: “Chemarea noastră se îndreaptă
stăruitor către voi toţi, veneraţi Fraţi şi Prea Iubiţi Fii, să-i ajutaţi pe
evrei nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face
lucru mai bun decât această creştinească şi românească ajutorare, din caldă
iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare”.
Acelaşi fost Şef-Rabin al Clujului, amintind de acest gest, afirmă: “Chemarea a
aprins în rândurile populaţiei române din Transilvania o flacără care a hrănit
curajul şi credinţa oamenilor, transformându-le în fapte de viaţă adevărată.
(...) în mai 1988, când am vizitat Clujul, am ascultat emoţionat relatarea unei
evreice pe care Episcopul Iuliu Hossu a salvat-o de la deportare, ascunzând-o
într-o încăpere din preajma Catedralei greco-catolice”. De asemenea, Episcopul
român i-a ajutat pe evrei cu alimente, bani, a găsit soluţii pentru trecerea
refugiaţilor în România, i-a vizitat şi încurajat pe cei închişi în ghetouri
sau în lagărele de muncă.





La rândul său, Episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton áron, “la 18
mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, şi-a ridicat glasul şi a rugat,
a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri şi aflată în
faţa deportării”. Această atitudine curajoasă, precum şi cele două scrisori
înaintate prim-ministrului şi ministrului de Interne de la Budapesta, în care-i
ruga ferm să retragă dispoziţiile de ghetoizare şi batjocorire a evreilor, i-au
atras mânia autorităţilor horthyste, devenind persona non grata pe teritoriul
controlat de Ungaria. Astăzi, pentru cei doi Episcopi catolici ardeleni, care
au cunoscut din plin şi teroarea regimului comunist, sunt deschise procese de
beatificare, ce se speră să conducă la recunoaşterea trăirii excepţionale a
vieţii de creştin şi la înălţarea lor la cinstea altarelor.


http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=24452

Steaua galbena

La 19 martie au intrat nemtii in Ungaria.


La
29 martie a fost, la Budapesta, o sedinta "faimoasa" a Consiliului de
Ministri care a durat 12 ore si in care s-a decis scoaterea noastra din
randul cetatenilor cu drepturi egale, fiindu-ne anulate orice drepturi
si libertati, dar noi nu stiam inca.Din 5 aprilie am purtat
steaua galbena, obligati, incepand cu varsta de sase ani, toti, fara
deosebire, femei si barbati. Rolul ei era acela al stigmatizarii
noastre. Purtarea stelei galbene incuraja orice persoana rau
intentionata sa ne faca rau, sa ne agreseze pe strada, sau sa ne
insulte.Cand eu m-am dus in Rusia cu detasamentul de munca
fortata spre Gomel, pe teritoriul polonez, eu am vazut evreii cu stea
galbena. Ei, evreii polonezi, erau deja in ghetouri de mult. Polonia a
fost prima tara pe care au ocupat-o nemtii.Acum purtam si eu
stea galbena! M-am cutremurat. Steaua galbena era o bucata de panza de
culoare galbena, de 10 centimetri pe 10 centimetri, de forma stelei
evreiesti, steaua lui David cu sase colturi. Era obligatoriu sa o
coasem pe haina sau pe pardesiu, pe piept, in dreptul inimii. Ni s-a
interzis sa parasim orasul.Dar nu stiam, nu stiam inca, ce insemna viata in ghetou, nu stiam inca nimic.Si, mai ales, nu am stiut ca, nimeni, dar nimeni, nimeni, nimeni nu ne va mai putea apara si salva de ce avea sa ni se intample.3 Mai 1944Inainte
de 3 mai, cu o zi sau doua, nu mai tin minte, un politist a venit acasa
si ne-a ordonat ca in data de 3 mai, dimineata, la ora 8, sa ne
prezentam la politia din Sfantu Gheorghe cu totii membrii familiei si
cu toate actele ce avem. N-am stiut de ce, n-am stiut ce urmeaza.Ne-am
prezentat la politie, eu, mama mea, cumnata si cu fetita ei de 7 ani.
Si acolo, erau in curte toti evreii din Sfantu Gheorghe, cu copii, cu
soacra, cu tot. Toti, fara deosebire. Am stat cum am putut, in picioare
sau pe jos, in curtea politiei.
Marilena: Domnule Schobel, ati putea aprecia cati evrei locuiau atunci in acest oras?
Lazar: Ca
numar... In Sfantu Gheorghe erau vreo 200-300 de evrei. Asa, daca imi
aduc aminte de familie, tin minte multe nume, si aveau copii, sot,
sotie, bunica, soacra.Si ajunsi acolo nu ne-au mai lasat sa plecam.Am fost retinuti la politie.Au urmat surprizele care au fost...Fiecare familie a fost trimisa acasa, insotita de soldati.Aveam
voie sa ne luam hainele de pe noi, ceva imbracaminte, ceva lenjerie de
pat. Si ceva mancare ne-a dat voie sa luam, vreo 50 de kilograme, si...
valea!Nimic, nimic, nici un ban, atunci erau pengo, nici un inel
sau verigheta de aur, nici un document, nimic, nimic n-am avut voie sa
luam.Fiecare familie era strigata, si cum era strigata, cum pleca sa faca bagajul.Randul familiei noastre, Schobel, a venit mai dupa pranz. Ne-am dus acasa cu soldatii, am facut bagajul ce ni s-a permis.A venit cate o caruta, si am fost incarcati cu bagajele ce aveam. Populatia civila a aplaudat cand am fost incarcati.Si ne-au bagat in ghetou.Ghetoul din Sfantu GheorgheGhetoul
era o cladire de caramida in constructie, care nu era terminata. Era
acoperita, dar interiorul inca nu avea pardoseala, era pamant. Nu erau
nici geamuri. Cladirea avea podul primului etaj, alcatuit din scanduri,
si parterul. Mai tarziu, in acest loc s-a construit scoala agricola din
Sfantu Gheorghe.Aceasta cladire a fost ghetoul nostru. Aici am
stat, la marginea orasului, pe strada Ciucului. La scurt timp, au fost
adusi evreii din tot judetul Trei-Scaune, din comune si din
Miercurea-Ciuc si zonele invecinate, si in total am fost inghesuiti in
cladire vreo 700 de oameni.Aici, in Pitesti, am cunoscut la
Templu o doamna, Rachel Nastase, care atunci a fost adusa din
Miercurea-Ciuc in ghetou la Sfantu Gheorghe. Atunci nu ne-am cunoscut.
Auzeai ca au mai sosit evrei, dar era imposibil sa ne cunoastem intre
noi.Si acolo am stat si am dormit, claie peste gramada, vreo
doua saptamani, unii in pod, altii la etaj, altii la parter, fiecare
cum si-a gasit un culcus. Paturi nu am avut, am dormit pe jos, pe
cearsafurile sau paturile ce le aveam in bagaj. Fiecare si-a gasit un
loc. Noi nu mai aveam locuinte. Aveam un loc de dormit in ghetou.Aici, in ghetou, am avut o problema.Un
ofiter german a vrut sa ma impuste. De ce? La Baia Mare, comandantul
comisariatului militar care se ocupa de concentrari, Revicki Gyula, un
om tare cumsecade, a vrut sa salveze evreii de la ghetoizare si de la
deportare. Ne-a trimis ordine de chemare chiar in ghetou, ca sa ne
prezentam la detasamente de munca fortata. Si ne-am pregatit. Aveam
rucsacul pregatit, tot, dar aveam un pardesiu la care tineam foarte
mult, si nu voiam sa-l iau cu mine la munca fortata, pentru ca acum
cunosteam tratamentul pe care-l puteam primi acolo. Intr-una din zile
am cunoscut un levente.
Marilena: Ce intelegeti prin "levente"?
Lazar: Levente era o organizatie de tineret horthysta, paramilitara, iar membrii acesteia se chemau tot levente.Si l-am rugat:
Mai,
uite, am pardesiul asta, ia-l pe tine si du-l acasa! Daca o sa ma
intorc, mi-l dai. Daca nu ma mai intorc... Faci ce vrei cu el!Nu
stiu de unde a aflat ofiterul german, care era in ghetou, de aceasta
poveste. Si a trimis pe cineva dupa mine. Imi stia numele, pentru ca eu
am spus cum ma cheama acelui levente. Si m-am prezentat in fata lui,
iar el m-a scos afara.Si m-a pus in coltul cladirii, lipit de
zid si sa pregatea sa scoata pistolul. Si in acel moment, a aparut, ca
prin minune, un ofiter ungur, un om cumsecade, care a sarit intre mine
si el si nu l-a lasat sa ma impuste. Si am scapat!
Marilena: A reusit actiunea de salvare a barbatilor-evrei de catre comandantul Revicki de la Baia Mare?
Lazar: Numai
in parte a reusit. Colonelul Revicki, un om cu suflet, a salvat multi
evrei, sute de barbati. Eu nu am fost chemat, iar in ghetoul nostru
comandantul, un ofiter neamt, al carui nume nu-l mai stiu, a interzis.
Dar alti evrei au fost chemati la detasamente de munca fortata si au
reusit sa iasa din ghetou pe baza ordinelor de chemare si sa se
prezinte la Baia Mare si asa au fost salvati de deportare.Dupa doua saptamani am fost dusi la gara, imbarcati in vagoane si dusi in ghetoul de la Reghinul Sasesc.Ghetoul din Reghinul SasescJandarmii
unguri ne-au dus in ghetoul din Reghinul Sasesc. Era o fabrica de
caramida in ruina in curtea aceea. Erau numai caramizi si campul. Cand
am sosit noi, aici erau deja enorm de multi oameni. Am fost dusi afara,
in curte. Ne-am facut din cearceafuri un fel de corturi; daca ploua -
ploua, daca era soare, era soare. Am stat in conditii rele, timpul era
ploios si rece; era pe la jumatatea lunii mai. Paturi, iarasi nu am
avut. Am dormit cum am putut, pe jos. Ne-am intins o patura, sau un
cearsaf, sau ce-am avut, si am dormit.Intr-una din zile, in
ghetoul de la Reghin, si-a facut aparitia o brigada speciala, vorbeau
toti ungureste, si, probabil, pe baza informatiilor pe care le-au avut
de la niste informatori despre evreii instariti, mai bogati, au inceput
sa faca cercetari. Poate ca acesti informatori nu si-au dat seama de
consecintele reclamatiilor lor. Fapt este ca, la un moment dat,
diferiti evrei, au fost chemati pe rand intr-o camera si luati la
intrebari si maltratati. Acestea le-am aflat dupa ce primii evrei
interogati si maltratati au iesit din acea incapere, de la cercetari.
In camera de schingiuire, echipa de batausi avea si un fel de birou.
Acest loc a fost numit "monetarie", din cauza scopului cercetarilor si
maltratarilor. Scopul cercetarilor si maltratarilor: rand pe rand
evreii au fost obligati sa spuna persoanele sau locurile unde au ascuns
valori, bani, aur sau monede. Au fost batuti crunt, pentru ca, la
inceput, fiecare a spus ca nu are nimic ascuns sau poate ca oamenii nu
au avut ce sa recunoasca. Insa, sub presiunea torturilor aplicate, au
declarat. Oamenii "ieseau" de acolo mai mult morti decat vii. Unii abia
se miscau si incercau sa se apropie de locul lor unde isi facusera un
culcus; aveau talpile picioarelor umflate si pline de sange si siretele
de la ghete desfacute, ceea ce denota ca nu mai aveau nici macar
puterea sa-si puna la punct incaltamintea. Altii au trebuit dusi cu
targa pana la locurile lor. Cercetarile au durat cateva zile. Intr-una
din zile, jandarmii au inceput sa cheme la interogatoriu si acele femei
care erau cap de familie, adica, nu aveau barbat sau aveau barbatii la
detasamentul de munca fortata. Melania Politzer a venit la mine si mi-a
cerut sfatul:
Lazar, spune-mi, ce sa fac?
Ce-i?
Am fost chemata "acolo" si mi-au spus sa spun unde am ascuns valuta, bani, aur si mi-au dat timp sa ma gandesc pana maine!
Melanca,
batausii astia tot or sa scoata de la tine. O sa te chinuie de-o sa te
rupa. Dar pot sa-ti chinuie fetele, ca sa te impresioneze si tot o sa
le spui. Tu esti o femeie draguta, esti o femeie firava. Du-te maine si
spune-le ce ai ascuns si unde, ca nici asa nu avem siguranta ca ne mai
intoarcem acasa sau ce s-o intampla cu noi! Vrei sa te omoare in
bataie? Ai doi copii!A doua zi, femeia s-a dus, a spus. A treia
zi, iar au chemat-o si i-au spus ca e in regula, ceea ce inseamna ca
trimisii lor s-au dus, au gasit si i-a satisfacut cantitatea de aur pe
care au gasit-o. Am intrebat-o:
Unde ai ascuns aurul?
In camara de lemne, am facut o groapa, am acoperit-o la loc si am pus lemnele deasupra.Melania
nu a mai avut probleme. Fusese adusa in ghetou cu cele doua fetite, iar
sotul ei nu se intorsese inca din detasamentul de munca fortata. Dar au
fost multi chemati, pentru ca in ghetoul de la Reghin nu eram numai
evreii din Reghin si cei adusi din ghetoul din Sfantu Gheorghe, ci erau
evrei si din provincie si din alte orase, erau evrei din Gheorgheni,
erau evrei din Targul Secuiesc, erau evrei din Toplita. Si acestia
si-au gasit informatori care sa-i denunte. Spre bucuria mea, la mine nu
a venit nimeni, pentru ca nu eu eram bogat, bogat era fratele meu, care
nu venise acasa de la detasamentul de munca fortata si totul era pe
numele lui. Am avut ocazia sa fug din ghetou, pentru ca, in timpul cat
am stat acolo, eu am lucrat intr-o padure langa Reghinul Sasesc, si de
acolo se putea fugi. Granita era aproape. Dar mama, afland ca eu as
putea fugi, cand plecam la munca dimineata, ma punea sa jur ca ma
intorc. Si acest juramant fata de mama mea nu am putut concepe sa-l
incalc.Intr-una din zile, s-a anuntat ca toata lumea sa se
pregateasca, ca plecam din ghetou. Pregatirea a fost foarte rapida. Ce
ai avut pe tine sau ce ai mai luat ceva in mana, pentru ca jandarmii
unguri ne-au spus sa nu ne incarcam cu prea multe lucruri, pentru ca
drumul va fi greu si ar fi mai bine sa lasam totul acolo. In sfarsit,
ne-au incolonat, cu bagaj, cu copii, cu tot ce am avut. Eram vreo 4.600
- 4.800 de oameni.Ajunsi la poarta, la iesirea din ghetou, am
fost opriti si inca odata perchezitionati fiecare de catre jandarmi,
care cautau sa vada ce mai are fiecare la el si ce are in bagaj.
Perchezitiile au fost destul de brutale. Nu am sa uit o scena. Nu stiu
de unde era o femeie tanara, destul de draguta... Draguta, in sfarsit,
asa cum arata in ghetou o femeie. A avut probabil ceva, pentru lenjerie
intima, si n-a vrut sa-i arate jandarmului. Si, cu forta, a obligat-o
sa desfaca. Si, dupa ce a vazut, acel jandarm lipsit de bun-simt si de
omenie, i-a spus:
Acolo unde te duci, de astea nu mai ai nevoie. Poti sa le arunci.Probabil
ca el stia ce ne asteapta, dar noi nu aveam inca de unde sa stim. In
asemenea conditii, am gandit ca intr-adevar exista oameni care au numai
figura de oameni, dar in realitate sunt mai rai decat fiarele.Cat am stat la Reghin? Am stat 10-12 zile.Dupa-amiaza, jandarmii unguri ne-au imbarcat...... Si am plecat spre necunoscutul Auschwitz!

http://www.auschwitz.ro/23.aspx#Steaua%20galbena

Izolarea

Cand ne-am intors acasa in toamna lui
'43, legile rasiale erau dure. Iar dupa invadarea Ungariei de catre
stapanii SS, pe 19 martie 1944, viata noastra a devenit si mai grea,
pentru ca zilnic apareau, cu iuteala trasnetului, o multime de legi
impotriva evreilor.Prigonirea evreimii!Traiam foarte
izolati! Legile nu ne mai permiteau sa lucram. Evreii nu aveau voie sa
fie proprietari, evreii nu aveau voie sa fie functionari, evreii nu
aveau voie sa aiba magazine.Evreii nu mai aveau voie nimic.Eu
nu am avut probleme deosebite, dar situatia noastra, a evreilor se
inrautatea. Alimentele erau pe ratii, targuielile se puteau face numai
intre anumite ore. Nu mai aveam voie sa ascultam posturile de radio
straine. Cine incalca ordinul, facea inchisoare, sau era internat sau
platea amenda si aparatul de radio era confiscat de autoritatile
politienesti. Populatia civila era atatata impotriva noastra atat in
emisiunile radio, cat si prin ziare. Presa scria mult despre legile noi
care apareau impotriva noastra. Se publicau legile antievreiesti si tot
felul de inventii despre noi, evreii, si ritualurilor noastre.Si era teama si deznadejdea!Era teama!Nu aveai curajul sa mergi pe strada.Era deznadejdea!Nu
aveai curajul sa fii intre populatie, ca sa nu fii anchetat apoi si sa
declari: "ce-ai vorbit?", "ce ai spus?", "ce ti-a spus?"M-am dus
totusi in vizita la toate doamnele ai caror soti au fost dusi cu mine
in detasamentul de munca fortata. M-am dus acasa la fiecare. Si le-am
spus situatia in care i-am lasat. Deci, e in viata, nu va faceti
probleme, era bine, tratamentul era bun. Dar nu puteam, nu aveam suflet
si inima sa spun sotiei ca il bate, ca nu are ce manca, ca e era plin
de paduchi. Nu puteam! Una dintre doamne, Melania Politzer, care avea
doua fetite si o prietena care acum locuieste in Israel, m-a invitat
mai des. Mergeam si stateam de vorba. Intr-o dupa-amiaza din primavara
'44, prin luna aprilie, am plecat spre casa pe la ora cinci. Am fost
oprit de doi cetateni si mi-au spus:
Vino cu noi!E un episod pe care il tin minte din perioada respectiva.Si
m-au dus la arestul politiei, dar nu stiam de ce. Era plin de tigani
beti. Dimineata au venit doi soldati cu arme si m-au dus la comandantul
Retnik, care era seful Sigurantei locale.


De unde cunosti tu pe militarul Ingo?
Am
fost cu el la detasamentul de munca fortata. Este evreu, ne-am intalnit
pe strada, ne-am recunoscut si l-am invitat sa vina la noi in vizita.Si
a venit de cateva ori. Era imbracat militar, cu uniforma, ca orice
soldat ungur. Conducea motocicleta unui ofiter. Si mi-a spus ca il duce
pe front. La poarta i-am spus:
Ai grija de tine. Am scapat noi cu viata din detasamentul de lucru, dar ai grija sa nu ti se intample ceva pe front!Atat
i-am spus. Ce-i puteam spune? Un vecin ne-a vazut si m-a denuntat la
Siguranta si asa am ajuns acolo. Retnik mi-a pus intrebari despre Ingo.
I-am spus toata povestea de unde si cum ne-am cunoscut. In timp ce-i
explicam, a inceput sa se apropie de mine. Eu i-am inteles intentia, ca
vrea sa ma bata si am inceput sa ma dau inapoi, apropiindu-ma de zid,
pana ce am ajuns langa zid. Si a inceput sa ma bata, sa dea in mine ca
in hotii de cai. Dupa ce m-a batut bine, a chemat doi soldati cu armele
in maini care m-au dus inapoi la inchisoare, la politie. A doua zi,
iarasi au venit soldatii arma in mana si m-au dus iarasi "acolo", la
"rendez-vous". L-am intalnit acolo si pe prietenul meu, militarul,
Pepi. Asa ii spuneam noi, in detasamentul de munca, Pepi. Si-mi zice:
Lazar, ce ti-au facut? Te-au batut?
Pepi, m-au batut! Dar pe tine?
Pe mine nu. Mie imi dau drumul acasa.Retnik
trebuie sa fi fost scandalizat cand a auzit ca Pepi este evreu. Cum, un
evreu in armata maghiara? M-au tinut pana dupa-masa. Si apoi am dat o
declaratie ca nu am nimic de reclamat. Ca n-am fost batut. Ca n-am fost
interogat. Ca nu s-a intamplat nimic. Am semnat si mi-au dat drumul.Era
aprilie, ajun de Sfintele Sarbatori de Paste ale noastre. La noi,
incepe sarbatoarea in ajun, seara. Mama mea, cumnata mea si fetita erau
invitate la ruda aceea, care m-a asteptat la gara, cand am venit acasa
de la detasamentul de munca. M-am dus si eu la ei, m-am dezbracat, am
intrat in baie, mi-am facut baie, m-am schimbat. Am petrecut noaptea
acolo. Apoi am stat linistiti acasa.

http://www.auschwitz.ro/23.aspx#Izolarea

Cadrul istoric al situaţiei evreilor din Romania in perioada interbelică

http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=150


Anul 1918 aduce in viaţa evreilor ardeleni numeroase schimbări.
Comunitatea evreiască va fi nevoită să-şi reorganizeze şi să-şi
adapteze modul de funcţionare la noua legislaţie existentă in statul
roman. In primul rand, din punct de vedere demografic, conform unor
surse oficiale, in anul 1919 numărul evreilor din provincia
Transilvania era de aproximativ 180.340 . In perioada
1919-1940 numărul evreilor a suferit cateva schimbări. Conform
recensămantului din 1930 s-a inregistrat un număr de 179.699 persoane
care s-au declarat de naţionalitate evreiască . Se observă astfel o
scădere a numărului evreilor datorată in primul rand reducerii
natalităţii la evrei şi sporului de naşteri la romani şi faptului că
manifestările antisemite din această perioadă erau tot mai ample, un
număr de evrei preferand să plece din ţară, in alte zone mai sigure.
Din punct de vedere territorial, cea mai locuită zonă a fost
nord-vestul Transilvaniei: Satu Mare, Cluj, Oradea, Sălaj, Maramureş.
Populaţia evreiască constituia una din principalele componente ale
mediului urban (evreii reprezentau circa 23 la sută din totalul
populaţiei oraşului Satu Mare şi pană la 40 la sută din totalul
populaţiei in oraşul Sighet ), mari concentraţii de evrei găsindu-se şi
la Arad şi Timişoara. In mediul urban indeletnicirea cea mai des
intalnită in comunităţile evreieşti era comerţul. Mulţi evrei erau
angajaţi in producţia industrială, iar potrivit datelor publicate in
Enciclopedia Romaniei, in perioada interbelică evreii deţineau 31,14 la
sută din totalul intreprinderilor industriale şi comerciale, in timp ce
o parte dintre evrei continuau să fie meseriaşi şi muncitori.
Dat fiind faptul că, principala ramură de activitate in perioada dintre
cele două războaie mondiale era agricultura, in nordul Transilvaniei,
in special in judeţele Maramureş şi Satu Mare, se pot constata mari
concentraţii de evrei in aceste zone. Această orientare spre sat a
evreilor din zonele amintite, este probabil explicată prin condiţiile
specifice mediului rural zonal şi prin tipurile de ocupaţii care se
puteau intalni aici. S-a remarcat o orientare tot mai
accentuată a evreilor spre profesiuni intelectuale. In ajunul celui de
al Doilea Război Mondial din cei peste 8.000 de medici existenţi in
Romania, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost inregistraţi
in Asociaţia Inginerilor Romani, in jur de 3.000 de avocaţi in Baroul
Avocaţilor. Pentru a uşura adaptarea comunităţilor
evreieşti la noua situaţie, autorităţile romane au intervenit printr-o
serie de acte normative care să ghideze viaţa comunitară din această
perioada de tranziţie. Prin articolul 7 din Tratatul Minorităţilor
semnat la 9 decembrie 1919, statutul evreilor Romaniei Mari era
definitiv stabilit: ei erau recunoscuţi cetăţeni romani . Important din
punctul de vedere al temei cercetate este cazul provinciei anexate,
Transilvania. Legea asupra dobandirii şi pierderii naţionalităţii
romane se compune din şaptezeci de articole reunite in cadrul a două
capitole şi trei titluri . Titlul patru reuneşte dispoziţiile finale şi
tranzistorii (art. 54-70). Dintre acestea o importanţă deosebită are
articolul 56 care recunoaşte cetăţenia locuitorilor din provinciile
anexate, pune condiţiile acestei recunoaşteri şi fixează in acelaşi
timp statutul evreilor din Romania Mare. Articolul 56 menţiona că sunt
şi răman cetăţeni romani, fără a fi obligaţi să indeplinească vreo
formalitate, locuitorii, care pană la data promulgării legii nu vor fi
optat pentru o altă naţionalitate: • Toţi locuitorii din
Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare, Maramureş, care
aveau apartenenţa acolo la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 . Inainte
de 1918 evreii din Transilvania s-au organizat mai ales pe bază
religioasă, comunităţile de cult erau cele care ţineau in funcţie
instituţiile evreieşti. După Primul Război Mondial situaţia s-a
modificat prin apariţia mişcărilor politice moderne şi a celor
sioniste. Numărul şi dimensiunea acestor instituţii depindea de puterea
financiară a fiecărei comunităţi. Ceea ce, de obicei, există şi la cele
mai mici comunităţi este Hevra Kadişa ( ebr. חברא קדישא– asociaţie care
işi asumă benevol sarcina ingrijirii muribunzilor şi a pregătirii
funeraliilor; la origine termenul desemna o societate de intrajutorare,
sau chiar după cum reiese din rugăciunea Iekum Purkan, comunitatea
evreiască in ansamblul ei; asociaţia avea un statut elaborat in general
după modelul celui redactat spre sfarşitul secolului XVI de Rabbi Iuda
Loew ben Beţalel din Praga ). Pe de altă parte şcolile mari şi alte
instituţii puteau fi susţinute doar de comunităţi mai mari. Indiferent
că era vorba de o comunitate neologă, ortodoxă sau de alt rit, tipurile
de instituţii erau asemanătoare. In ceea ce priveşte
instituţiile confesionale, acestea se ocupau in special cu acte de
binefacere, ajutorarea celor nevoiaşi, cu educaţia celor tineri şi in
general de susţinerea lor financiară. Astfel, Hevra Kadişa a devenit un
cadru in care şi-au desfăşurat activitatea mai multe organizaţii: azile
de bătrani, organizaţia pentru sprijinirea orfanilor şi a văduvelor,
casa de tranzit a călătorilor, etc. Pentru o perioadă
indelungată, aceste organizaţii au fost susţinute de comunităţile de
cult. Un astfel de exemplu a funcţionat la Cluj cu Hevra Kadişa fondată
la mijlocul secolului XIX şi care a rezistat pană in 1921. După aceea
comunitatea neologă a infiinţat o Hevra separată . Aceeaşi situaţie se
poate intalni şi in Sălaj, unde in 1923, comunitatea evreiască
inaintează o cerere de infiinţare a unei Hevra Kadişa la Cehul
Silvaniei . Şi la Targu Mureş in anul 1923 se va infiinţa o nouă Hevra
Kadişa. Şi alte instituţii, cum ar fi asociaţiile de femei,
asociaţia de intrajutorare a studenţilor evrei, au funcţionat in
această perioadă. Dintre instituţiile sanitare evreieşti o importanţă
deosebită a avut spitalul evreiesc clujan şi spitalul din Oradea care
şi-a inceput activitatea incă din secolul al XIX. In viaţa
societăţii evreieşti, un rol important l-au avut instituţiile
confesionale de invăţămant. Privitor la sistemul educaţional, inainte
de cel de-al Doilea Război Mondial, situaţia şcolilor evreieşti era
incertă. In pofida autorizaţiei de funcţionare, şcolile nu aveau
dreptul să elibereze diplome de absolvire a studiilor, elevii fiind
obligaţi să susţină examenul la sfarşit de an in faţa unei comisii
numite de Ministerul Instrucţiunii . Pe langă toate astea, elevii care
susţineau acest examen erau obligaţi să plătească nişte taxe ridicate,
comunitatea evreiască fiind nevoită să facă apel la toate instituţiile
abilitate pentru inlăturarea acestei prevederi. Presiunea exercitată
atat de presa evreiască, cat şi de reprezentanţii diferitelor
organizaţii israelite n-au adus nici un rezultat . In 1925
sub conducerea ministrului invăţămantului Constantin Angelescu a fost
elaborat un proiect de lege privitor la invăţămantul particular din
Romania. Textul proiectului garanta dreptul minorităţilor la un
invăţămant in limba maternă cu excepţia evreilor: „pentru elevii evrei,
limba maternă este limba ţării” . Datorită acestor reglementări,
şcolile in care se preda limba ebraică şi idiş urmau a fi desfiinţate.
Ebraica a fost folosită doar pentru studiul limbii şi religiei. Cu
toate astea, in domeniul invăţămantului secundar, pe langă şcolile in
funcţiune au fost deschise şi altele. In perioada interbelică
instruirea liceală evreiască a inceput cu infiinţarea liceului evreiesc
din Timişoara (1919). In anul următor se infiinţează gimnaziul de la
Oradea şi Cluj (1920). Ca o concluzie se poate spune că, in
condiţiile unei toleranţe tipică romanilor, comunităţile evreieşti au
putut să creeze o reţea de şcoli particulare destul de extinsă, reuşind
să cuprindă aproape toată populaţia de varstă şcolară. Situaţia
liceelor va rămane incertă pană in 1940. Prin realipirea Transilvaniei
de Nord la Ungaria se ajunge la redeschiderea sau infiinţarea
instituţiilor de invăţămant din Cluj şi din alte oraşe, ca urmare a
excluderii evreilor din şcolile pubice. Instituţiile
evreieşti interbelice au reprezentat o formă de organizare a societăţii
evreieşti, ridicandu-se peste conflictele interioare. De cele mai multe
ori instituţiile au contribuit la menţinerea identităţii comunitare
făcand posibilă recunoaşterea apartenenţei evreilor la o religie şi la
o etnie. Hotărarile istorice de la Alba-Iulia, din 1
decembrie 1918 au decretat Unirea Transilvaniei cu Romania şi au
schiţat principiile fundamentale, printre care şi asigurarea
drepturilor minorităţilor naţionale şi a cultelor. In privinţa Unirii
Transilvaniei cu Romania, o luare de poziţie tranşantă a avut-o
declaraţia doctorului Teodor Fischer, preşedintele UER (Uniunea
Evreilor Romani). Acesta a asigurat forurile conducătoare ale Romaniei
că sioniştii evrei vor fi cetăţeni loiali şi vor căuta validarea
drepturilor in cadrul structurilor nou formate. In acelaşi timp, o
parte a evreilor din Transilvania , in frunte cu rabinul Kecskemeti din
Oradea, deputaţii Hegedűs şi Nagy au căutat validarea năzuinţelor lor
in cadrul organizaţiilor maghiare ce au luat fiinţă. In cadrul
comunităţilor israelite iniţiativa a aparţinut ortodocşilor majoritari.
In adunarea de la Dej din 6 ianuarie 1920, ei au declarat că doresc să
se incadreze in Romania ca o minoritate naţională aparte şi au stăruit
pentru drepturile lor, in sensul celor stipulate la Alba-Iulia. Comunităţile
neologe la 31 august 1922 au definitivat organizarea lor similară, cu
sediul la Cluj. Organizaţiile comunitare au primit recunoaştere statală
o anumită intarziere după publicarea Legii cultelor din 1928.
Conducerea efectivă a acestor organizaţii comunitare a aparţinut
rabinului Eisler din Cluj, secondat de rabinii Kecskemeti din Oradea şi
Lővy din Targu-Mureş. In anul 1935 organizaţiile transilvănene s-au
raliat celor de peste munţi pe bază federală. Evreii s-au
afirmat in viaţa politică interbelică, atat prin aderarea la diferite
partide politice democratice şi socialiste, cat şi prin organizaţii şi
partide politice proprii cum au fost: Uniunea Evreilor Romani
(infiinţată in 1909 cu titulatura Uniunea Evreilor Pămanteni, schimbată
in Uniunea Evreilor Romani in 1923), Clubul Parlamentar Evreiesc
(1928), Partidul Evreiesc (1930), numeroase organizaţii sioniste şi
Uniunea Comunităţilor Evreieşti din Vechiul Regat (1928) transformată
in 1937 in Federaţia Uniunii Comunităţilor Evreieşti din Romania. La
alegerile parlamentare din 1926, 1928, 1931 şi 1932 au fost aleşi intre
4-5 deputaţi evrei in Parlament ca reprezentanţi ai organizaţiilor
evreieşti. Jacob Niemirower in calitate de şef rabin al cultului mozaic
din Vechiul Regat a fost senator de drept pană in anul 1939, cand a
decedat, locul său fiind preluat de şef rabinul dr. Alexandru Şafran.
Istoria evreilor nu a fost doar o istorie politică sau o istorie de
integrare social-economică in mediul romanesc, dar a fost şi o istorie
cultual-comunitară şi cultural-spirituală. Evreii au
participat la viaţa politică a ţării, au contribuit la consolidarea
statului naţional unitar roman, la dezvoltarea democraţiei şi
pluralismului politic. S-au raliat forţelor politice de orientare
democratică, combătand extremismul de dreapta in frunte cu legionarii
şi cuziştii, care promovau o politică agresivă antisemită de calomniere
şi de culpabilizare a populaţiei evreieşti, trecand de multe ori la
acţiuni de violenţă, in special in instituţiile de invăţămant superior. Istoria
evreilor din Romania nu poate fi inţeleasă, in ansamblul ei, fără
cunoaşterea şi reliefarea activităţii pe care evreii au desfăşurat-o in
economie, politică, cultură şi societate. Realitatea istorică,
reliefată prin fapte, cifre, materiale de arhivă, documente oficiale şi
alte publicaţii atestă că participarea evreilor la viaţa societăţii
romaneşti, şi in acest cadru la dezvoltarea şi modernizarea acestei
societăţi care a urmat o traiectorie acsendentă, atingand punctul maxim
in 1938, anul in care incep să fie aplicate o serie de măsuri
restrictive ce au redus mult activităţile evreilor in diferite domenii
şi cu precădere in cel economic.

GILU IUFTARU, presedintele Comunitatii Evreilor din Ploiesti
Comunitatea noastra - peste trei secole de existenta

Primii evrei s-au asezat în acest oras, în jurul anului 1700. În 1775, s-a ridicat prima sinagoga din Ploiesti - "Beit Iacov". În jurul anului 1930, se înregistrau 2.843 de evrei. Personalitati evreo-române din Ploiesti: Elly Roman, Edmond Deda, Tania Lovinescu, Lory Wallfisch, Sandu Mazor. [...] Primii evrei s-au asezat în acest oras în jurul anului 1700, potrivit marturiilor care au existat în primul cimitir evreiesc, în apropierea localitatii Bucov; una dintre pietrele funerare având inscriptionat anul 1710. În anul 1775, s-a ridicat prima sinagoga din Ploiesti, denumita, la acea vreme, "Beit Iacov", amplasata pe str. Vlad Tepes, si care, în anul 1940, a fost incendiata. Prima confirmare a existentei comunitare organizate din Ploiesti dateaza din 12 martie 1860, conform procesului-verbal de constituire a comunitatii. În anul 1831, se înregistrau 280 de evrei, în 1899 - 2.478 de evrei, în 1930 - 2.843 de evrei, ca, într-un singur deceniu - respectiv, în anul 1940 -, sa se înregistreze circa 10.000 de evrei, înregistrare motivata de dezvoltarea economica a orasului si judetului. Comunitatea ploiesteana, prin trecutul ei de peste 300 de ani, este mândra de predecesorii ei, care - prin calitatile intelectuale, morale - ocupa o pozitie importanta în viata evreiasca din Ploiesti si din România. Mentionez numai câteva dintre aceste personalitati: Lazar Edeleanu, inginer chimist, inventatorul procedeului de obtinere a gazului lampant prin metoda rafinarii acide a titeiului; ilustrul filolog Lazar Saineanu; Mendel Predinger, constructorul si finantatorul fostului spital de copii pentru toate etniile [...] si al gradinitei de copii din cadrul Asezamântului "Luca Moise"; Luca Moise, finantatorul si constructorul Scolii Primare de baieti din Ploiesti; compozitorii Elly Roman si Edmond Deda; Isac Iser, pictor; Tania Lovinescu, scriitoare; renumitul matematician David Emmanuel [...]; marea pianista Lory Wallfisch; Sandu Mazor, ambasadorul Statului Israel în România [...]. Viata religioasa în cei 100 de ani de existenta a sinagogii a fost condusa de rabini eruditi: Rabinul Iehuda Arie Brezis; Rabinul Haim Iehuda Brezis; Rabinul David Fridman, ucis miseleste în perioada guvernarii legionare si ultimul rabin al acestei comunitati; Menachem Safran, fratele Eminentei Sale Rabinul Alexandru Safran din Geneva [...]. Dupa suferintele îndurate în timpul legislatiei antievreiesti si în urma masivei Alia, comunitatea noastra numara, în prezent, 120 de oameni [...]. Am ramas putini, suntem, majoritatea, batrâni, dar viata comunitara continua, pastrându-se traditia si obiceiurile transmise de mii de ani. SANDU MAZOR, ambasadorul Israelului în România "Închid un cerc si deschid altul…" Voi încerca sa exprim ceea ce simt din punct de vedere al celui care si-a petrecut în Ploiesti copilaria, adolescenta si din punct de vedere al omului politic. Revad cu ochii mintii oameni si locuri, amintiri dragi... Ma gândesc la cele trei scoli prin care am trecut - n-o întelegeti la modul peiorativ; le-am trecut cu bine -, la bulevardul larg pe care ma plimbam mâna în mâna cu actuala mea sotie, pe care am cunoscut-o aici, la Ploiesti. Sunt, acum, aici, în calitate de ambasador al Israelului în România. Închid un cerc si deschid altul. Doresc sa contribui la strângerea, amplificarea, diversificarea relatiilor dintre România si Israel. Ca orice ambasador, actionez în trei compartimente de activitate: politic, economic, cultural. Însa, ca evreu originar din România, este necesar sa adaug un al patrulea compartiment, legat de dvs., coreligionarii mei, compartiment în care voi lucra cu sprijinul conducerii Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România, al tuturor comunitatilor din tara. Israelul nu se amesteca în treburile interne ale României, dar, fiindca Israelul este tara tuturor evreilor, va asigur ca nu voi tacea daca nationalistii vor trece granita spre extremism [...]. Obisnuiam sa spun ca sunt mândru ca sunt originar din Romania în Israel. Adaug acum ca sunt mândru ca reprezint Israelul în România. Sunt, în aceeasi masura, mândru ca sunt ploiestean. EMIL CALOTA, primarul orasului Ploiesti "Oamenii de toate etniile si confesiunile au dreptul la convietuire în buna pace" Aceasta festivitate este o onoare pentru întreaga comunitate ploiesteana. O onoare, fiindca participa lideri ai Federatiei, personalitati din Israel, din S.U.A. care-si regasesc fratii si surorile din locurile în care au copilarit, s-au format spiritual. S-au împlinit doua saptamâni de când irationalul a cauzat dezastre care au afectat profund întreaga umanitate [...]. Omagiem, azi, centenarul acestui lacas de cult, considerând ca oameni apartinând tuturor etniilor, confesiunilor, au dreptul la convietuire în buna pace, strângându-ne rândurile pentru ca ceea ce s-a întâmplat acum doua saptamâni sa nu se mai întâmple. Un alt moment de bucurie este pentru noi faptul ca un ploiestean revine în România dintr-o tara ale carei realizari reprezinta un exemplu. Îi adresez calde felicitari pentru noua sa calitate de ambasador al Israelului în România. Marele Rabin MENACHEM HACOHEN "Pastrati sinagoga, pastrati viata evreiasca si ele va vor salva!" Ne aflam în zilele dintre Ros Hasana si Iom Kipur, care, în traditia iudaica, sunt numite Zile cutremuratoare. Daca pâna acum, nu am înteles, poate, în toata profunzimea ei, aceasta sintagma, ne-a fost dat, în aceste saptamâni, s-o întelegem mai bine. Întreaga lume este, azi, în fata unor Zile cutremuratoare. Si m-am întrebat: ce mesaj aducem, în aceste zile, la centenarul Sinagogii din Ploiesti? În orasul acesta, evreii au trait în buna întelegere cu concetatenii lor, indiferent de etnie, de confesiune. Evreii ploiesteni s-au afirmat în cele mai diverse domenii ale spiritului: stiinta, arte, religie... Ploiestiul a fost, întotdeauna, un oras al petrolului, însa, petrolul acesta a ars precum uleiul: foarte curat, foarte placut. Cu putina vreme înaintea centenarului acestei sinagogi, Zile cutremuratoare au zguduit nu numai America, au zguduit întreaga lume. La New York, Washington, Pittsburg au murit si evrei si crestini si musulmani, în numele unei asa-zise credinte. Cine foloseste numele lui Dumnezeu pentru a faptui asemenea lucruri îngrozitoare nu este cu adevarat credincios. Fiindca nimic nu este mai grav, în sentimentul religios, decât extremismul. Oricine este patruns de învatatura iudaica stie aceasta. Si, har Domnului, iudaismul din Ploiesti si din România a fost si este neextremist. A existat si exista o buna conlucrare între populatia evreiasca si poporul român. Gândindu-ma la centenarul Sinagogii din Ploiesti, ma gândesc la primii si la ultimii 50 de ani ai sai. E adevarat ca, în ultimii 50 de ani, comunitatea evreiasca de aici, ca, de altfel, pretutindeni, în România, s-a împutinat. Dar, tot în ultimii 50 de ani, evreii au avut Medinat Israel. Si Medinat Israel este tara în care traiesc, vor continua sa traiasca prin urmasi, si evreii din Ploiesti. Un motiv în plus de emotie pentru mine este faptul ca ambasadorul Israelului în Romania, Excelenta Sa Sandu Mazor, este originar din Ploiesti. Misiunea Domniei Sale are o tripla conotatie: general diplomatica, de reprezentant al Statului Israel, de reprezentant al evreilor din Ploiesti si din România. Suntem onorati ca se afla printre noi la centenarul acestei sinagogi, onoare care este semn ca exista, aici, viata evreiasca. Si stiu ca nu-i este usor domnului Gilu Iuftaru, presedintele Comunitatii Evreilor din Ploiesti, s-o mentina. Cu toate acestea, ori de câte ori vin în aceasta comunitate, mai ales, în Hanukiade, am placerea sa constat ca evreii sunt prezenti în sinagoga. Îl întreb adesea pe domnul ing. Nilu Aronovici, presedintele D.A.S.M., fost presedinte al comunitatii din Ploiesti, de ce nu-l vad la Templul Coral. "Nu pot sa parasesc sinagoga, viata evreiasca din Ploiesti", îmi raspunde. Pastrati sinagoga, pastrati viata evreiasca si ele va vor salva! Ing. NILU ARONOVICI "Îmi amintesc ziua în care fiul meu, Mihut, a pus prima data filacterele în ceasta sinagoga…" În cadrul întâlnirilor care se tin la Federatie, la care sunt si eu prezent, când se discuta ceva despre comunitatea din Ploiesti, privirile tuturor se îndreapta catre mine [...]. Provin - se stie - din aceasta urbe. De aproape sase ani mi-am asumat responsabilitati mai numeroase si mai grele decât aceea de presedinte în aceasta comunitate [...]. De aceea, m-am angajat fata de mine sa fac tot ceea ce se poate ca obstea evreiasca din Ploiesti sa beneficieze de tot ce se asigura de F.C.E.R. si "Joint" în România. Ceea ce se face acum în Comunitatea din Ploiesti, simte toata populatia evreiasca. Personal, consider ca realizarile obtinute se datoreaza unui colectiv harnic si bine intentionat. Presedintele comunitatii, Gilu Iuftaru, este neobosit si încearca sa adune populatia evreiasca în jurul acestei frumoase sinagogi, în care ne manifestam credinta fata de Dumnezeu, dar în care si cultura evreiasca, cursurile de învatatura a slovei evreiesti, Talmud Tora, si alte manifestari, îsi gasesc locul cu multa întelegere. Câte evenimente s-au petrecut în viata evreiasca de-a lungul celor 100 de ani de când s-a înfiintat aceasta sinagoga! Îmi amintesc din anii tineretii, când, de sarbatori, sinagoga era arhiplina... De Iom Kipur si, în special, în seara de Kol Nidre, functiona orga... Era o mica orchestra de violonisti, condusa de reputatul Nicusor Predescu. Dar câte casatorii nu s-au oficiat în acest lacas, câte Bar Mitzva, câte concerte de muzica religioasa! Au fost si vremuri de restriste, în care populatia evreiasca venea sa se roage pentru a nu fi prigonita, a nu fi deportata. În încaperea mai mica, alaturata sinagogii [...], am învatat religia cu Rabinul Menachem Safran. Îmi amintesc ziua în care fiul meu, Mihut Aronovici, a pus pentru prima data filacterele în aceasta sinagoga - un moment emotionant. Acum traim centenarul sinagogii [...]. Multumim oficialitatilor municipiului, ale judetului, care sunt întotdeauna alaturi de noi.