IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Un ierarh ortodox, declarat erou al evreilor

Un ierarh ortodox urmează să fie declarat „Drept între Popoare“ de statul Israel pentru că şi-a folosit poziţia pentru a salva evrei în timpul Holocaustului



Mitropolitul Bucovinei din perioada 1940-1945, ÎPS Tit Simedrea, va fi al 56-lea român care va fi onorat de statul Israel cu titlul de „Drept între Popoare“ pe baza unui dosar ce se află acum pentru analiză la Autoritatea Martirilor Holocaustului şi a Comemorării Eroilor „Yad Vashem“ de la Ierusalim. Meritul mitropolitului de la Cernăuţi, susţinut de mai mulţi supravieţuitori evrei, este acela de a-şi fi folosit influenţa şi chiar riscat poziţia şi libertatea pentru a salva mai multe persoane în perioada Holocaustului. Independent de dosarul de la Yad Vashem, Centrul de Istorie a Evreilor din cadrul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a descoperit recent documente de arhivă care întăresc imaginea de „salvator“ a ÎPS Tit Simedrea. „Am descoperit, de exemplu, un document în arhiva preşedintelui de atunci al Federaţiei, Wilhelm Filderman, ce reprezintă o notă de audienţă de pe 13 octombrie 1941. Acesta a fost primit de mitropolitul Tit Simedrea pentru a-i cere să intervină pentru stoparea deportării evreilor din Bucovina în Transnistria“, spune Lia Benjamin, cercetătoare la Centrul de Istorie a Evreilor.

Deşi nu se poate contabiliza eficienţa demersurilor făcute de mitropolit ulterior, este cert că datorită lui a fost salvată măcar o familie de evrei. Este vorba despre familia ieşeanului David Slacman, refugiat la Cernăuţi înaintea pogromului, care se angajase la tipografia Mitropoliei Bucovinei. Pentru a scăpa de deportarea în Transnistria, acesta a apelat la un preot de la mitropolie, Gheorghe Rusu, pictor de biserici şi consilier artistic, care, cu aprobarea mitropolitului, a cerut autorităţilor de la Cernăuţi ca evreul să fie trecut pe lista celor care puteau rămâne în oraş pentru diversele servicii pe care le făceau, considerate indispensabile. David şi Ida Slacman, împreună cu cei trei copii, ajunseseră deja în ghetoul din Cernăuţi, de unde urmau să fie deportaţi în Transnistria, însă Gheorghe Rusu a mers la guvernatorul Calotescu pentru a obţine autorizaţie ca familia de evrei să poată rămâne la mitropolie. Guvernatorul, pe seama căruia se pune semnarea a 17.000 astfel de autorizaţii, cu aprobarea mareşalului Antonescu, a refuzat să semneze şi pentru David Slacman, însă preotul obţinuse anterior semnătura unui subaltern, maiorul Stere Marinescu, şeful Cabinetului militar al guvernatorului. Cu aceasta, Gheorghe Rusu şi-a asumat riscul şi a mers să scoată din ghetou familia Slacman. Din fericire pentru ei, lipsa semnăturii guvernatorului nu a fost sesizată şi cei cinci evrei au putut merge la mitropolie, unde au stat ascunşi într-un subsol vreme de aproape doi ani, până în 1943, cu aprobarea mitropolitului Tit Simedrea. Atât el, cât şi preotul Rusu şi-au riscat viaţa întrucât în octombrie 1941 s-a emis ordonanţa prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru cei care ascundeau evrei sau îi ajutau să fugă. În total, în 1941 au fost deportaţi 30.000 de evrei în lagărele de tranzit de la Atachi şi Mărculeşti, apoi în Transnistria. Un al doilea val, de 4.000 de oameni, a urmat în 1942.

După 60 de ani de la deportare, unul dintre fiii lui David Slacman, Marcel, care atunci avea 11 ani, iar apoi a emigrat în Israel şi şi-a schimbat numele în Meir Shai, a vrut să răsplătească gestul eroic al preotului Rusu, care, printre altele, a pictat Catedrala de la Sibiu. Astfel, el a întocmit un dosar pentru Yad Vashem ca acesta să fie declarat „Drept între Popoare“. Dosarul a fost aprobat, iar în 2007 titlul i-a fost acordat post-mortem lui Gheorghe Rusu, care la 90 de ani a emigrat, împreună cu fiica sa, în Brazilia, unde a şi trecut la cele veşnice. Pentru că fiica sa este foarte în vârstă, titlul a fost primit în cadrul unei ceremonii la Patriarhie de însuşi Patriarhul PF Teoctist. Acesta a fost, de altfel, unul dintre ultimele evenimente publice la care Teoctist a luat parte şi cu atât mai semnificativ cu cât acesta a fost acuzat că în tinereţe ar fi împărtăşit ideologia legionară şi ar fi participat chiar, în timpul rebeliunii din 1941, la distrugerea sinagogii Resit Daath. Ironia sorţii face ca însuşi Gheorghe Rusu să se fi aflat în proximitatea unor personaje cu poziţii antisemite, el fiind nepotul Patriarhului Miron Cristea, care s-a pronunţat deschis pentru politica antisemită a guvernului lui Antonescu. Gheorghe Rusu, care a lucrat în subordinea Patriarhiei ca director artistic al Tipografiei de Cărţi Sfinte Liturgice până la moartea lui Miron Cristea, a mers apoi la Cernăuţi, unde a devenit colaboratorul lui Tit Simedrea, care, la rându-i, se pronunţase anterior împotriva evreilor. Conştiinţa l-a determinat totuşi să-i ajute atunci când s-a pus problema deportării acestora. „Cazul mitropolitului a devenit cunoscut prin cel al preotului Gheorghe Rusu, care a primit titlul pe baza mărturiei celor salvaţi“, explică prof. Liviu Rotman, directorul Centrului de Istorie a Evreilor. Fost preot de mir, rămas văduv, mitropolitul s-a retras din funcţie în 1945, vieţuind apoi la Mănăstirea Cernica şi la schitul Darvari din Bucureşti. Considerat un cărturar, el a publicat lucrări despre începuturile monahismului românesc şi cultura română medievală. A murit în 1971.

În legătură tot cu deportările de la Cernăuţi, din 1941, au mai primit titlul de „Drept între Popoare“ şi alte două persoane. Este vorba despre primarul Traian Popovici, care era pe atunci primarul Cernăuţiului şi care ar fi semnat autorizaţii pentru circa 3.000 de evrei, salvându-i astfel de la deportare. El a intrat astfel în dizgraţia regimului Antonescu, care l-a declarat „jidovit“ şi l-a înlăturat în 1942. La fel, anul trecut a primit titlul din partea statului Israel şi Theodor Criveanu, care a fost însărcinat în 1941 cu concentrarea evreilor în ghetoul de la Cernăuţi. Datorită lui au rămas în oraş mai mulţi evrei decât a permis Antonescu, acordând pe ascuns permise. Criveanu a primit acest titlu, tot post-mortem, anul trecut. După deportări, acesta s-a căsătorit, în 1945, cu una dintre evreicele salvate, Malvina Hefter, iar cei doi au avut un fiu. La începutul anilor ’50, soţia lui Criveanu a emigrat cu fiul în Israel.

Condiţiile şi avantajele „Drepţilor între Popoare“
Dacă ar fi primit titlul de „Drept între Popoare“ în timpul vieţii, şi nu abia anul trecut, Theodor Criveanu ar fi putut obţine cetăţenie israeliană şi ar fi putut fi aproape de fiul său în Israel. Căci acesta este unul dintre avantajele pe care le presupune distincţia, deşi, dintre cei 55 de români care au primit-o până acum, nu se cunoaşte nici un astfel de caz. În principal pentru că majoritatea au primit post-mortem. Odată cu cetăţenia, automat vin „la pachet“ şi alte avantaje, cum ar fi cel al asistenţei medicale şi sociale gratuite în Israel, precum şi gratuitatea studiilor pentru urmaşi în instituţiile de stat. „Câţiva dintre români au primit şi înainte de 1989 acest titlu, însă documentarea era foarte dificilă întrucât arhivele erau închise şi nu se putea vorbi despre realitatea Holocaustului, care era un subiect tabu“, explică profesorul Liviu Rotman. Condiţiile ce trebuie îndeplinite sunt, în plus, foarte stricte. Dosarul trebuie să demonstreze că cel propus pentru titlu a ajutat şi a salvat evrei în perioada Holocaustului, că şi-a pus pentru asta viaţa în primejdie şi că nu a făcut-o pentru recompense materiale. „În 1993, acest titlu a fost acordat însă şi reginei Elena, care nu se poate spune că şi-a pus propriu-zis viaţa în pericol, însă s-a considerat că demersurile sale pe lângă cei apropiaţi lui Antonescu de a împiedica deportările au fost importante“, arată Rotman, care a fost una dintre excepţii. Pe de altă parte, spune acesta, sunt multe persoane care nu au primit acest titlu, deşi ar merita, iar una dintre acestea este tot un mitropolit, Nicolae Bălan al Ardealului, care, la fel, şi-ar fi folosit influenţa pentru a-l convinge pe Antonescu să renunţe la politica sa genocidară.

Ca urmare a aplicării unor măsuri antisemite de către autorităţi, presa de diverse orientări a început să publice materiale defavorabile evreilor. Astfel, în cotidianul Frontului Renaşterii Naţionale, Frontul, condus de Alexandru Hodoş, s-a titrat în câteva articole că oraşul Constanţa este „paradisul străinilor“ (nr. 590, nr. 620). Se arăta că evreii, grecii şi armenii sunt „stăpânii exportului şi comerţului de cereale“, din cele 50 de firme ale cerealiştilor din oraş, una singură aflându-se în proprietatea unui român: Spiridon Panaitescu. Alex. Rădăcină, semnatarul constatării, concluziona afirmând că „Situaţia aceasta atât de tembelică va fi remediată. Înţelepciunea Suveranului nostru ne va descătuşa cu un ceas mai devreme de sub robia străinismului, fie minoritar sau paşaportar“ (Frontul, anul III, nr. 590, 12 februarie 1939, p. 3). În următorul material cu titlul „Constanţa, paradisul străinilor“, Radu Furtună avea ca subtitlu „Reprezentanţa fabricatelor de ciocolată în mâna minoritarilor“ şi scria despre o anume Golda Israel Iosef, „o patroană cu o cofetărie neigienică“ (Idem, nr. 620, 19 martie 1939, p. 7)...
Anii care au urmat au adus noi şi grele încercări etnicilor mozaici.
http://www.revista-tomis.ro/Arhiva/2008/februarie/28_text.htm

Holocaustul din Transnistria - o supraviețuitoare dă o replică negaționiștilor, de Sonia PALTY
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=7808

Oameni de omenie în Oradea


În amintirea tatălui meu, Lorber Eduard

La 30 august 1940, în urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena, cunoscut şi sub numele de Dictatul de la Viena, Transilvania de Nord este cedată Ungariei hortiste.
La 19 martie 1944, trupele hitleriste germane ocupă Ungaria. Imediat începe procesul de organizare a exterminării populaţiei evreieşti.
Hotărârea de înfiinţare a ghetoului din Oradea a fost luată la 29 aprilie 1944. Trupele hortiste maghiare au arătat un zel deosebit în crearea ghetoului, jaful evreilor şi îmbarcarea lor în trenurile morţii. La 4 mai ghetoul a fost terminat. Teritoriul ghetoului a fost stabilit între actualele străzi Avram Iancu, gen. Moşoiu, Piaţa 1 Decembrie, str. Crinului, str. Kogălniceanu, şirul de case de pe partea de est a pieţei Independenţei, cercul fiind închis de strada Sucevei. În acest spaţiu mic au fost înghesuiţi aproximativ 27.000 de evrei, câte trei-patru familii mari într-un apartament mic. Populaţia totala a oraşului Oradea era de aproximativ 90.000 de locuitori, evreii reprezentând peste un sfert. Câteva mii de evrei au fost luaţi pe frontul de est în detaşamentele de muncă, unde au pierit aproape în totalitate, încă înainte de înfiinţarea ghetoului. Într-un alt gheto au fost concentraţi aproximativ 6.000 de evrei aduşi din localităţile învecinate.
Pe baza evidenţelor germane, păstrate la Institutul Yad Veshem din Ierusalim, din Oradea au ieşit zece trenuri cu evrei către lagărul de exterminare Auschwitz. În aceste transporturi sunt incluşi şi evreii din localităţile apropiate.
Transporturile sunt:
23 mai 3.110 evrei; 25 mai 3.148 evrei; 28 mai 3.227 evrei; 29 mai 3.166 evrei; 30 mai 3.187 evrei; 31 mai 3.073; 01 iunie 3.059; 03 iunie 2.972; 05 iunie 2.527 evrei; 27 iunie 2.819 evrei.
Populaţia creştină a oraşului Oradea, cu excepţii izolate, nu a mişcat nici un deget pentru a salva prietenii, colegii, vecinii evrei care erau duşi la exterminare. Mai mult decât atât, marea majoritate a populaţiei creştine a oraşului Oradea a participat în mod activ la jefuirea bunurilor evreilor.
După înfiinţarea ghetoului Oradea, pe 4 mai 1944, un grup de oameni de omenie greco-catolici, au încercat să salveze evrei.
Rectorul Seminarului Greco-Catolic din Oradea, Stan Gavrilă, prof. dr. Virgil Maxim şi administratorul seminarului Gheorghe Mangra (care avea să devină ulterior preot), au ascuns evrei în clădirea seminarului. Clădirea seminarului a fost folosită ca spital de către SS, aşa că era bine păzită. Evreii au fost introduşi pe uşa din spate, în timp ce poarta principală era păzita de nemţi.
La ferma agricolă a Bisericii Greco-Catolice, de la Ioşia, administratorul Gheorghe Mangra a ascuns refugiaţi evrei din Ungaria, câteva zile, până s-a găsit posibilitatea de a fi trecuţi în România. Această acţiune era cu atât mai periculoasă cu cât aceşti refugiaţi nu vorbeau româneşte.
Altă încercare de ajutorare a evreilor este legată de consulul României de la Oradea dr. Mihai Marina, de religie greco-catolică. Printre evreii din ghetoul Oradea se afla şi medicul Miska Kupfer. O parte din medicii evrei au primit dreptul de a ieşi din gheto, pentru a trata bolnavii creştini. Închiderea evreilor în gheto a dus la lipsa de medici în Oradea. Medicul evreu român, Ignatie Terţan, descrie suferinţele evreilor din gheto. Medicul Terţan, care trata şi personalul Consulatului României din Oradea, descrie cele auzite consulului Mihai Marina. Consulul român cere şi primeşte un document scris despre suferinţele evreilor din ghetoul Oradea. Documentul este scris de medicul Kupfer pe hârtie de reţete medicale, pentru a putea fi scos din gheto.
În acelaşi timp, consulul Marina a auzit de la un lucrător român de la căile ferate că evreii din Transilvania de nord sunt duşi cu trenurile la Kosice în Slovacia, şi de acolo într-o destinaţie necunoscută. Consulul Marina hotărăşte să verifice imediat cele auzite.
Împreună cu doi angajaţi ai Consulatului, Ion Isaiu şi Mihai Bologa, au luat maşina Consulatului, care a fost cumpărată în Viena, şi nu i s-a schimbat numărul de înregistrare german, şi au plecat la Kosice. La Kosice consulul Marina invita la bufet lucrători ai căilor ferate şi ei povesteau că evreii sunt transportaţi la Auschwitz. Din acel moment consulul român de la Oradea, dr. Mihai Marina, a ajutat la salvarea evreilor orădeni care reuşeau să fugă din gheto, trecându-i frontiera în România. Astfel au fost salvaţi câţiva evrei.
Peste câteva zile, trece prin Oradea, ambasadorul României în Elveţia, prof. dr. Vespasian V. Pella. În drum spre Elveţia s-a oprit la Oradea pentru a primi tratament cu insulină din partea medicului Terţan. Medicul român foloseşte acest prilej pentru a descrie ambasadorului tragedia ghetoului din Oradea. Zguduit de cele auzite, ambasadorul Vespasian V. Pella promite să ducă documentul scris de medicul Kupfer în Elveţia. Ajuns în Elveţia, scrisoarea este transmisă Crucii Roşii Internaţionale.
Dar evreilor din Oradea (şi Transilvania de Nord) nu le-a ajutat, deoarece deportările la Auschwitz s-au făcut foarte repede. Acest document, a avut un rol important în crearea comisiei Crucii Roşii Internaţionale, care a venit la Budapesta. Această comisie, compusă din reprezentanţii Elveţiei, Spaniei şi Portugaliei a dus la crearea la Budapesta a caselor aflate sub protecţia ambasadelor, ceea ce a dus la salvarea majorităţii evreilor din capitala Ungariei.
Chiar dacă luăm în considerare faptul că pe 17 mai 1944 s-a publicat în presa internaţională, scrisoarea evreilor din Slovacia despre exterminarea evreilor în lagărul de exterminare de la Auschwitz, nu putem nega importanţa documentului orădean. Aceste două documente au dus, în sfârşit, şi la o acţiune concretă care a salvat măcar o parte din evreii din Budapesta.
Pentru a sublinia ecoul mare pe care l-a avut scrisoarea din Oradea este suficient să vedem filmul de propagandă nazist, în care este descrisă atitudinea neumană cu care sunt trataţi evreii din Oradea de către jandarmii hortişti, faţă de atitudinea corectă cu care sunt trataţi evreii din Oradea, în momentul în care sunt preluaţi de nazişti. Bineînţeles că era vorba de un film care avea scopul de a induce în eroare publicul.
Nu pot să închei descrierea încercărilor de salvare a evreilor din Oradea fără a descrie faptele soţilor Maria şi Kalman Appan. Când au fost numiţi responsabil creştini la întreprinderile şi proprietăţile evreieşti, Kalman Appan a primit responsabilitatea asupra fabricii de săpun Iohanna şi a fabricii de boia din strada Şaguna. În podul fabricii de săpun, în spatele unui perete construit special a ascuns 37 evrei şi alţi evrei în fabrica de boia. Soţia se ocupă cu aprovizionarea evreilor ascunşi.
Chiar dacă sunt cazuri izolate, se vede că şi la Oradea au fost şi oameni de omenie.

Biografie:
Evreii din Oradea, Tereza Mozes (ed. Hasefer Bucureşti 1997); Magazin istoric nr. 6 iunie 1976; Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Marius Mircu (ed Hasefer Bucureşti 1996); Varad a Viharban, Katona Bela (Oradea 1946); History of the Holocaust Hungary, R. L. Braham, N. Katzburg (ed. Yad Veshem Jerusalim 1992)



Alex LORBER



http://vestitorul.egco.ro/articol_521.php#titlu

CHIŞINĂU / Atisemitismul încă există în Moldova

http://www.jurnalul.ro/articole/129488/chiŞinau--atisemitismul-inca-exista-in-moldova

„Antisemitismul este încă un reflex în Moldova”, susţin membri comunităţii evreieşti de peste Prut. Evreii din Moldova vorbesc, într-un reportaj AFP, despre pierderea culturii lor universale. Decimată la începutul secolului XX, comunitatea evreiască din Moldova încă se teme de faptul că actualul regim urmăreşte dispariţia ei în totalitate.
DRAMA COMUNITĂŢII. La 71 de ani, Mottel este unul dintre puţinii membri ai comunităţii evreieşti din Chişinău. De sabat bătrînul se uită cu disperare la băncile goale din singura sinagogă a capitalei, de pe strada Habab Lubavia, în inima fostului ghetto. "În această ţară evreii sînt o specie pe cale de dispariţie. Cînd m-am născut, în 1937, oraşul avea 70 de sinagogi aparţinînd diverselor bresle", povesteşte bătrînul, ai cărui copii şi nepoţi vorbesc în rusă şi iudaică. "Pentru ei, idişul, limba milioanelor de evrei din Europa de Est, este depăşit. A-ţi abandona limba, cultura, este o formă de sinucidere", subliniază Mottel. În Republica Moldova, ca şi în alte ţări apărute după prăbuşirea URSS, această conunitate, a cărei prezenţă datează din era romană, a fost decimată de progromurile ţariste de la începutul secolului XX, apoi de Holocaust, înainte de antisemitismul din perioada stalinistă. În 1900, circa 300.000 de evrei trăiau în Republica Moldova, dar acum sunt mai puţin de 30.000, majoritatea în capitală. Pentru evreii din această regiune, care au trăit succesiv sub dominaţia română, otomană şi rusă, "catastrofa a început în 1903 cu progromul din Chişinău. În acel an a început să circule un zvon, alimentat de presa antisemită, privitor la pretinsa sacrificare a unui copil creştin de către evrei. Violenţele produse la Chişinău (49 evrei omorîţi, 500 răniţi, 1.500 case şi magazine vandalizate) au fost imortalizate în "oraşul masacrului", rechizitoriu şi apel la rezistenţă al marelui poet Şaim-Nahman Bialik. Progromul, urmat de un al doilea în 1905, a provocat un val de emigrări spre Palestina. În 1941, cînd trupele romîne şi germane s-au aliat pentru a ataca URSS, mii de evrei din R. Moldova au fost deportaţi la Auschwitz, unde au murit şi părinţii şi unchii lui Mottel.
VÎNAŢI!? Dintre cei 65.000 de evrei care locuiau la Chişinău înainte de război, în 1945 nu mai rămăseseră decît cîteva mii, persecutaţi de regimul sovietic. După independenţa Republicii Moldova în 1991 şi prăbuşirea sa economică, Mottel a fugit de mizerie, de discriminarea profesională şi de războiul civil cu Transnistria şi s-a dus în Israel: "Ca mulţi imigranţi evrei, am revenit, zece ani mai tîrziu. Pămîntul meu este aici!". Mottel se teme însă să nu moară "într-o ţară în care antisemitismul este un reflex pe care ororile istoriei nu l-au eradicat". Teama sa este împărtăşită de Comisia împotriva rasismului şi intoleranţei a Consiliului Europei, care a denunţat în aprilie declaraţiile unor responsabili ai Republicii Moldova, precum şi atitudinea presei. "Se proferează insulte la adresa evreilor, apar şi articole care ne pîngăresc. Iar mormintele nostre sunt profanate, este ca şi cum morţii noştri ar fi ucişi pentru a doua oară", spune Mottel.

Cursuri pe tema predarii Holocaustului
Inspectoratul Scolar Bacau si Asociatia pentru Studii Africane si Orientale au deschis vineri 12 martie o serie de cursuri de formare pentru profesorii de istorie, pe tema "Predarea Holocaustului in secolul XXI", informeaza Radio Romania. La deschiderea seminarului au participat reprezentanti ai ambasadelor Israelului, SUA si ai Suediei la Bucuresti, precum si ai Ministerului Educatiei si Cercetarii. Cu aceasta ocazie a fost inaugurata si o expozitie de carte tematica.

Cazul actelor de vandalism de la Sinagoga din Falticeni este inchis
Ca replica la mai multe articole din presa israeliana in care se citeaza nerezolvarea cazului de antisemitism de la Sinagoga Mare din Falticeni, politia locala anunta ca a decis neinceperea urmaririi penale. Reamintim ca persoane necunoscute au patruns in incinta sinagogii, in perioada 27 aprilie - 18 mai 2002, unde au scris mai multe inscriptii antisemite si au furat un sul sfint Tora, conform reprezentantilor comunitatii evreiesti locale. Politia a constatat totusi ca infractorii care au patruns in interior nu au furat sulul sfint despre care s-a reclamat, acesta fiind predat anterior cu documente legale Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Bucuresti. In plus, conform politiei, inscrisurile care au fost efectuate pe peretii interiori din sinagoga nu au fost considerate antisemite ca urmare a faptului ca nu au fost inscrise in locuri publice sau in care sa fi avut acces mai multe persoane. Politia continua totusi cercetarile „fata de autori necunoscuti, in vederea identificarii si tragerii la raspundere a acestora pentru producerea infractiunii de distrugere, (...) prejudiciul pentru infractiune fiind contravaloarea reparatiei zugravelilor care au fost distruse”.

Dispreţul comerţului si demonizarea evreului

20/06/2008
de Marin Marian Balasa


http://www.sfin.ro/articol_13136/dispretul_comertului_si_demonizarea_evreului.html
În seria consacrată fundamentelor economice ale rasismului popular as fi putut adăuga si multe pagini despre imaginea evreului în folclorul românesc. Supurând de ilustrări ironice, batjocoritoare, discriminatorii si în cele din urmă rasiste si proeugenice, evreul folcloric constituie iarăsi o imagine în care economicul se împleteste profund cu reprezentarea culturală si resentimentul mentalitar.
Nu fac si această analiză pe îndelete numai fiindcă Andrei Oisteanu, în cartea Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (Bucuresti: Humanitas, 2001, ediţia a 2-a: 2004) a făcut-o deja, cu suficientă erudiţie. De fapt, chiar si lui i-au scăpat numeroase incidenţe ale rasismului antisemit în cadrul folclorului românesc, în sensul acesta nu numai cântecele, colindele, snoavele, zicerile si zicătorile analizate de Oisteanu, ci si teatrul popular putând servi multe exemple de ironie virulent-excesivă si de caricaturizare filorasistă.
Aici însă am insistat asupra chipului minoritarului rom deoarece acesta a fost cel mai puţin analizat detasat, onest si critic, de către gândirea academică românească.
Totusi, fiindcă în alt context am trecut prin reprezentarea simbolică a profesiilor românesti tipice, tradiţionale - de la agricultură până la viticultură -, este necesar să vedem si de ce mai multe profesii, atât marginale, cât si moderne, au fost aproape repudiate de românii tradiţionali si tradiţionalisti. Asadar, dacă tot studiem relaţia dintre economic si creativitate, reprezentare si mentalitate, profesie si sentiment, să analizăm câteva dintre resorturile pentru care, pentru multă vreme, comerţul a fost demonizat si dispreţuit. Iar în acest sens, relaţia cu postura xenofobă si antisemită se impune firesc.
* * *
Cânt în popor se spune „hoţul neprins, negustor cinstit“, nu se reliefează doar simpatia faţă de hoţ si admiraţia faţă de faptul că hoţia trece nepedepsită. Zicala arată si faptul că, pentru românul tradiţional, negustoria (de principiu, oricât de cinstită!) se integra în repertoriul fărădelegii, al delincvenţei de principiu.
Cum bine se stie, pentru românul tradiţional singura profesie sau muncă - veritabilă si cinstită - a fost aceea a asudării trupesti. Citatul biblic „cu sudoarea mâinilor să-ţi câstigi pâinea!“ era definitoriu pentru identitatea si fala cetăţeanului ortodox. Până acum o sută de ani, în provinciile românesti negustoria a fost practicată aproape exclusiv de reprezentanţii altor etnii, religii si confesiuni. Alături de tradiţionala reţinere faţă de operaţiile intermedierii economice si ale capitalizării monetare, faptul din urmă a contribuit la cultivarea, în masele românesti, a unor sovinisme, xenofobii si rasisme viguroase, de vector politic extrem. În acest sens, folclorul literar si vorbirea populară nu numai că au ilustrat elocvent resentimentele rasiste, ci, în conformitate cu funcţiile lor sociale directe, le-au si susţinut în sens educativ.
Culmea rasismului reprezentaţional - coagulat, printre altele, si în jurul unor aspecte ţinând de profesie, comerţ si manipulare financiară - s-a concentrat asupra evreilor.
În snoava românească, sursă a ridiculizării „diferenţei“ si „alterităţii“ de principiu, evreul este în primul rând negustor, termenii evreu si negustor confundându-se sau subînţelegându-se adesea. De altminteri, în vorbirea populară, colocvială, mai mult sau mai puţin rurală, confuzia dintre etnonimul „evreu“, profesiile economice non-agrare (comersant, cămătar, cârciumar) si tarele morale a devenit de multă vreme lege. Pentru românul tradiţional, termenii evreu si hoţ (negociator necinstit, înselător smecher) erau identici.
Negustoria apărea denigrată cu apelativele sau cu imoralităţile pe care constiinţa antisemită le utiliza de regulă pentru a-i denigra pe evrei, după cum si evreii apăreau pictaţi de sugestiile care înfierau negustoria ca practică imorală, ca parazitare, ca ne-muncă.
Evreul din imaginarul rasist este necinstit, hapsân si avar si fiindcă, pentru românul tradiţional, comerţul, import-exportul, creditul si dobânda sunt activităţi imorale. Prejudecata faţă de comerţ se extinde asupra celui care o profesează. Si pentru că e mai usor să urăsti o fiinţă umană decât o meserie, iar o impalpabilă meserie are nevoie de ilustrări si personificare, antisemitismul folclorului popular ucide cu euforie efigia evreului.
În capitolul „Evreul negustor“, al cărţii Imaginea evreului în cultura română... (ediţia 2004, p. 132-155), Andrei Oisteanu efectuează cea mai erudită monografie a acestei idei. „În Evul Mediu european situaţia nu a fost radical diferită. Imaginarul colectiv al Europei pre-renascentiste a generat un portret esenţial negativ al negustorului. Pentru Toma d’Aquino, «comerţul are în sine ceva rusinos». Tusele negative din portretul negustorului s-au adăugat la imaginea oricum negativă a evreului“ (p. 134).
Spre finele secolului 19, adică odată cu diluarea prejudecăţii anticapitaliste, se ridică si o puternică societate românească expertă în comerţ si operaţii bancare. Ea nu mai are cum să se sprijine pe medievala aversiune faţă de propriile profesii. Pentru a-si anula competiţia si a câstiga pieţe ea apelează însă la naţionalismul antisemit, adică la reprezentantul popular al capitalismului. Cu alte cuvinte, tot ce era resentiment etico-profesional în mentalitatea tradiţional-folclorică pierde una din cele două surse si scuze (meseriile bazate pe intermediere, nu pe producţia fizicalităţii directe), concentrând negativismul pe chipul evreului. Climatul politic din prima jumătate a secolului 20 favorizează această concentrare antisemită, iar atât folclorul, cât si folcloristica o reliefează. Mentalitatea folclorică românească nu mai e împotriva negoţului, a comerţului si a capitalului, dar nu se sfieste să fie împotriva evreului. Interesant, nici măcar în comunism, când capitalismul, negoţul si cămătăria individuală, de grup sau de clasă, dispar, românul nu va mai fi împotriva elementelor sau activităţilor tipice respectivului capitalism. Decis să fie de partea capitalismului, a proprietăţii private si a individualismului, românul va mai avea o scuză pentru antisemitismul său popular în faptul că tocmai „evreii au adus comunismul“ (adică au distrus capitalismul).
Între altele, comunismul a adus cu sine si ignorarea completă, din punct de vedere exegetic, a acestei teme. Iată de ce inclusiv astăzi tot numai intelectualii evrei pun problema unor critici academice ale rasismului reprezentaţional din interiorul constiinţei culturale si populare românesti. Rezerva majoritarilor e o formă de musamalizare si, astfel, de încurajare a discriminării.
Oricum, de la bătrânii C. Rădulescu-Motru si St. Zeletin până la tinerii contemporani I.P. Culianu si Daniel Barbu, a fost clar că românul tradiţional era adeptul agrarianismului în sens absolutist, rămânând foarte rezervat faţă de capitalism. La fel de clar fiindu-le unor asemenea intelectuali si faptul că antisemitismul tradiţional a avut nevoie doar de energia politică a fascismului pentru a se revigora si prelungi peste timp.
Însă nu numai fascistii declaraţi, maturi până la saturare (precum legionarii), au contribuit la menţinerea antisemitismului popular. Intelectualii de ideologie conservatoare, anterioară legionarismului - precum agrarienisti, ţărănistii si poporanistii de la finele veacului 19 si din primele decenii ale secolului 20 - au pavat drumurile dihoniilor socio-politice de tip antisemit. În 1907, în ziarul său Neamul românesc, Nicolae Iorga scria: „Evreii din România, mai ales cei din Moldova, trăiesc din comerţ, din schimb, din înselăciune în paguba altora si se feresc de orice muncă grea. Ei sunt inteligenţi, dar vicleni si, urmărindu-si numai interesele, caută să corupă moravu-rile. Sunt răzbunători si cruzi, câtă vreme nu simt un pumn viguros apăsându-le pe ceafă“ (cf. A. Oisteanu, vol. cit, p. 141).
Legionar avant-la-lettre - si în ciuda faptului că Iorga va fi asasinat chiar de către legionari -, istoricul preludia limbajul fascismului antisemit. Cuvinte ca ale sale au anunţat, au manipulat si mobilizat eficace antisemitismul care, în fatidicul 1907, i-a făcut pe ţăranii răsculaţi din Moldova să ucidă si să distrugă numeroase familii, afaceri si magazine evreiesti. Fapt din păcate ignorat de către intelectualii români de astăzi (la comanda naţionalismului românocentric), în revolta lor, ţăranii români din 1907 au fost si artizanii primului pogrom evreiesc din Tările Române.
Sub influenţa antisemitismului legionaro-fascist, chiar s-a pus în mod deschis problema si chiar s-a si trecut la „românirea“ industriei, comerţului si sistemului bancar. Înlăturarea administrativ-sistematică a evreilor din această economie a fost dezbătută îndelung, a fost planificată îndelung si încercată în numeroase orase si regiuni. Desi prevăzut, dezastrul a fost experimentat pretutindeni, societatea si statul în întregime având mult de pierdut. La vremea aceea, fără evreu însemna fără comerţ, industrie si bănci. Odată aplicat, rasismul eugenic a rămas să dea greutate înapoierii egal civilizaţionale si economice a României moderne.

Romania ar putea gazdui Conferinta Regionala pentru Combaterea Antisemitismului
Romania ar putea gazdui, la Bucuresti, in perioada 17-18 septembrie, Conferinta Regionala pentru Combaterea Antisemitismului, eveniment la care sint asteptati sa ia parte experti ai OSCE, ODIHR, ECRI, Agentia UE pentru drepturile fundamentale si marile organizatii evreiesti din SUA.
Un proiect de hotarire privind organizarea de catre MAE, la Bucuresti, in perioada 17 - 18 septembrie, a Conferintei Regionale privind Combaterea Antisemitismului se afla postat pe site-ul Ministerului de Externe, fiind in dezbatere pina la 27 iulie.
Potrivit proiectului de HG, cheltuielile aferente organizarii conferintei, in cuantum de 445.098,5 RON, se vor efectua din bugetul MAE aprobat pentru anul 2008, care se va suplimenta din Fondul de rezerva bugetara la dispozitia Guvernului.
Nota de fundamentare a proiectului de act normativ precizeaza ca initiativa a fost lansata de fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu la Conferinta OSCE privind combaterea discriminarii, desfasurata la Bucuresti in perioada 6-8 iunie 2007.
Potrivit sursei citate, Conferinta va permite celor prezenti sa faca o evaluare a eficientei masurilor adoptate de statele participante pentru combaterea antisemitismului, iar, pe de alta parte, va incuraja dezbaterea pentru identificarea de noi cai de actiune pentru implementarea angajamentelor politice, inclusiv prin schimbul de „bune practici" in materie.
In nota de fundamentare se apreciaza de asemenea ca organizarea evenimentului "va oferi Romaniei, in calitate de nou stat membru al Uniunii Europene, ocazia sa-si reconfirme profilul particular in ceea ce priveste combaterea oricarei forme de discriminare si intoleranta".
Conferinta din septembrie 2008 reprezinta o actiune in continuarea Conferintei OSCE privind combaterea discriminarii, promovarea respectului si a intelegerii reciproce desfasurate la Bucuresti, in perioada 6-8 iunie 2007. La Conferinta vor lua parte experti din institutiile guvernamentale de profil si reprezentanti ai societatii civile cu expertiza in domeniul combaterii antisemitismului.
De asemenea, vor participa reprezentanti specializati pe problematica antisemitismului din cadrul OSCE, ODIHR, ECRI, Agentia UE pentru Drepturile Fundamentale, Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research, Departamentul de Stat al SUA,reprezentanti ai marilor organizatii evreiesti din SUA, precum si ai corpului diplomatic acreditat la Bucuresti.

Memoria Holocaustului, pe scena de opera la Bucuresti
Opera de camera "Ris de sobolan", compusa pe baza cartii cu acelasi titlu, ce este inspirata din evenimentele Holocaustului, va fi prezentata pe scena Teatrului National din Bucuresti, in prezenta autoarei.
Scriitoarea Nava Semel, autoarea cartii care sta la baza operei de camera „Ris de sobolan", a declarat joi, 29 mai, la Bucuresti, ca spectacolul care va fi prezentat, pe 8 iunie, pe scena Teatrului National, este singura opera despre Holocaust jucata in Israel.
In cadrul conferintei de presa, la care au participat ambasadorul statului Israel Oren David, directorul TNB Ion Caramitru, compozitoarea libretului Ella Milch-Sheriff, si directorul artistic al TNB Ilinca Tomoroveanu, Nava Semel a afirmat ca, initial, i s-a parut ca realizarea une opere dupa cartea sa, ce are ca tema Holocaustul, este nepotrivita.
Nava Semel a explicat ca, asemenea compozitoarei, este fiica unor supravietuitori ai Holocaustului, marturisind ca mama sa a fost deportata la Auschwitz, iar tatal sau, nascut in Romania, a evitat sa fie deportat in Transnistria, deoarece s-a ascuns in Bucuresti.
Romania este pamintul parintilor mei. Au vrut sa mentionez ca nazistii au venit in Romania, iar doua treimi din evrei au murit in Holocaustul din Romania".
„Ella a initiat ideea de opera. Imi spunea ca citeste cartea mea si aude muzica", a marturisit scriitoarea, precizind ca „Ris de sobolan" este singura opera despre Holocaust jucata in Israel. „Cartea nu vorbeste de Holocaust, ci despre cum ne amintim noi Holocaustul... Oamenii prefera sa uite. Este ca o cursa la olimpiada memoriei. Este vorba de cum sint transformate amintirile".
Potrivit explicatiilor scriitoarei, opera incepe in 2099, cind un antropolog descopera amintirile unei batrane ce a supravietuit Holocaustului, in arhiva virtuala a memoriei. „Ar trebui sa ne amintim Holocaustul in 2099, dar Holocaustul este negat si in 2008", a mai spus Nava Semel.
Libretul operei va fi cintat in idis. „Pentru mine, este un moment pretios. Voi simti fantoma tatalui meu in teatru".
„Nu a fost o decizie, ci o nevoie. Nava a avut nevoie sa scrie o carte de genul acesta. Holocaustul a jucat un rol in ceea ce priveste memoria noastra. Credem ca oamenii au suferit foarte mult. Povestea celei de-a doua generatii este grea si devine si mai rea", a spus la rindul sau Ella Milch-Sheriff.
Libretul este cintat de Filarmonica din Sibiu, iar pe scena va fi un cor format din 60 de fete.
Spectacolul, care a mai fost jucat la Varsovia, va avea prima reprezentatie in Romania la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, pe 6 iunie.
Prezent la conferinta de presa, ambasadorul Israelului, Oren David, a spus ca este fericit ca reprezentatia „care reuneste una dintre cele mai premiate autoare si una dintre cele mai cunoscute compozitoare" din Israel „are loc la sarbatorirea a 60 de ani de relatii diplomatice neintrerupte intre Israel si Romania".
„Ris de sobolan" este o opera originala, bazata pe cartea scriitoarei Nava Semel, lansata in Israel in urma cu sase ani. Cartea s-a bucurat de un succes rasunator, datorat felului unic prin care trateaza Holocaustul.
Premiera spectacolului a avut loc pe scena Teatrului Cameri din Tel-Aviv, in 2005 si s-a bucurat de critici dintre cele mai favorabile.
„Ris de sobolan" spune povestea unei fetite evreice, pe care parintii o dau unei familii de ciobani sa o tina ascunsa pina la sfirsitul razboiului. Silita sa traiasca intr-o pivnita intunecoasa, cu putina mincare, fetita nu are alt prieten decit un sobolan, pe nume Stas. Dupa saizeci de ani, fetita de odinioara, devenita intre timp bunica, povesteste acest episod de cosmar nepoatei sale, care trebuie sa scrie pentru scoala o compunere cu tema „Radacini".
Intr-o alta scena, care realizeaza un salt in timp, in anul 2099, doi antropologi incearca sa descopere originile mitului deja binecunoscut, al fetei si al sobolanului. Cele cinci genuri ale cartii (povestire, basm, poetica-internet, SF si jurnal) sint impletite in aceasta opera originala.
Nava Semel s-a nascut in 1954, la Tel Aviv. Cartile ei au fost traduse in mai multe limbi – romana, engleza, italiana, germana, ceha, spaniola, chineza –, si au fost distinse cu mai multe premii literare, precum American National Jewish Book Award, Woman Writer’s of the Mediterranean Award, Premiul pentru literatura al primului-ministru israelian. Printre volumele semnate de Semel se numara si „Palaria de sticla".

Ca interna la spitalul de urgenta, in zilele de 28 si 29 iunie, a fost mobilizata in spital sa ingrijeasca ranitii care veneau adusi in valuri. Luni, 30 iunie, la ora 7, un pluton de executie s-a prezentat la spital, a scos afara pe toti evreii care se aflau acolo, ca infirmieri, interni si doctori, femei impreuna cu barbati, spunind sefului spitalului, colonelul medic Iamandi, ca jidanii au facut semnalizari luminoase si au raspindit manifeste. Ca urmare vor fi pusi la zid si impuscati. Doua mitraliere erau aliniate in fata „condamnatilor“ pusi cu fata la zidul cladirii. Comandantul plutonului de executie a cerut doctorului Iamandi sa-i permita sa mearga in podul spitalului sa stringa manifestele care se aflau dosite acolo. Neintimidat, colonelul Iamandi a pornit sa-l insoteasca. Vazind ca scoate un sul de manifeste din buzunar, colonelul Iamandi s-a opus acestor criminale manevre si argumentind diplomatic, i-a explicat sefului plutonului ca personalul respectiv din spital il ajuta la ingrijirea ranitilor veniti de pe front, iar fara acestia, el nu-si poate face datoria. Daca insa exista suspiciuni impotriva lor, dupa ce personalul isi va incheia ziua de munca, el se va descotorosi de ei si va cauta alte solutii.
Astfel induplecat, plutonul de executie s-a indreptat spre alte „obiective“.
Si medic, si colonel, doctorul Iamandi a dovedit umanitate si spiritualitate, salvind viata a peste o duzina de evrei.


Intre 1 si 6 iulie 1941
Toata ziua de marti, 1 iulie, am ramas ascuns in sala de baie. Cind noaptea s-a coborit, mama s-a catarat pe darimaturi sa-mi aduca citeva sandwichuri si sa ma tina la curent cu noutatile zilei: bacanul nostru, domnul Leibovici, fusese impuscat impreuna cu toata familia; medicul nostru, doctorul Cazac Averbuch, care imi purtase de grija toata copilaria, fusese de asemenea impuscat; domnul Olivenbaum, proprietarul magazinului de palarii, era expus in vitrina „cu o mitraliera in brate“. Cu tot tragicul imaginii, nu m-am putut stapini sa-i spun mamei: „Imposibil, asta-i stupid si ridicol! Olivenbaum cu o mitraliera? N-am cunoscut un om mai fricos ca el!“

Ziarele au inceput sa apara.
Odata cu ele, erau tiparite si comunicate oficiale:
La Iasi, 500 iudeo-comunisti au fost executati.
Pentru fiecare soldat german sau roman ranit, vor fi executati 50 iudeo-comunisti.
Iata, deci: totul este clar! Evreu inseamna comunist! Viata noastra nu are nici o valoare! Fara proba, fara judecata, sintem condamnati. Cind, cum sau unde, sfirsitul este acelasi: moartea prin executie!
Coordonatele mele, coordonatele noastre erau clar conturate. Atunci, in acele momente, mi-am spus: „De ce n-am parasit aceste locuri blestemate, otravite de acest antisemitism primitiv de atitia amar de ani? Acum patimim pentru prostia, pentru naivitatea noastra“.
Era oare numai o simpla naivitate?
Numai atit?
Raspunsul nu este de o mare simplitate. Cu toate vicisitudinile politice, dar cu o viata familiala fara prihana cu un anturaj agreabil, intr-un oras cu farmec cultural, oare cit de departe il poate duce mintea pe un adolescent care primea de la viata ceea ce-i trebuia?
Cu toate reticentele mele nascute din bestialitatea masacrului barbar din iunie ’41, continuu sa cred ca majoritatea romanilor sint buni, simpatici, prietenosi, dotati in domeniul intelectual si artistic – muzica, literatura si arta, in general.

Gindindu-ma la preotii ortodocsi in fata ochilor mei rasare figura parintelui Pieptu, profesor de religie, dar si dirigintele clasei noastre, un om cu un farmec irezistibil, care ne trata pe toti elevii in mod egal, fara nici o discriminare religioasa.
Probabil ca eu insumi nu eram capabil de discriminare religioasa. Prieteni ca Radu Vasiliu, Sever Mihailescu sau Valeriu Dumitriu imi erau la fel de dragi ca Marcel Braunstein, George Goldstein sau Jacques Steuerman.
Si atunci ma intreb cum s-a putut ajunge la aceasta teribila dezlantuire de ura, la aceste crime odioase impotriva unor oameni inocenti.
Acest masacru, impreuna cu descifrarea problematicii cumplite legate de chinuitoarele intrebari, au schimbat complet tot restul vietii mele. La douazeci de ani am imbatrinit brusc. Tot ce a urmat a fost umbrit de acest 29 iunie 1941. Mai mult inca. Hotariri luate pe parcursul vietii izvorau din ecourile mai apropiate sau mai departate ale acelor zile din iunie-iulie 1941.
Mi-amintesc ca dupa 3 iulie, am inceput sa ies din ascunzatoarea mea de sub darimaturi si sa stau, alaturi de mama, in bucatarie.

Mama nu avea astimpar. Vroia sa stie mai multe despre locul unde s-ar putea gasi tatal meu. Obligindu-ma pe mine sa ramin acasa, mama s-a dus in primul rind la cimitirul evreiesc din Pacurari, acolo unde multe sute de cadavre fusesera indesate in gropi comune. Imposibil sa afle ceva. Sute de femei avusesera acelasi gind. Urmindu-le pasii, a parcurs tot malul Bahluiului, sa vada daca nu-l gaseste pe tata printre cei inecati cu forta in apa tulbure a piriului. Nu s-a oprit din cautare. S-a dus la sediul brigazii de salubritate municipiala. Cu vorba ei neaosa moldoveneasca, i-a intrebat pe muncitorii care ingropasera pe cei ucisi in curtea chesturii daca nu cumva l-au zarit pe sotul ei, aratindu-le o fotografie recenta a lui. Oamenii au fost politicosi, au tratat-o cu respect, s-au uitat cu atentie la fotografie, dar raspunsul lor a fost negativ.
Nu era dezamagita, cind s-a intors acasa; doar extenuata, nutrea inca speranta.
La 6 iulie, in mijlocul ruinelor, continuind sa sap si sa transport molozul, uitasem ca era ziua mea de nastere.
Surprins, o vad aparind pe doamna Brill, alaturi de Jana, cu un cosulet in mina. Amindoua ma imratiseaza si imi ureaza noroc. Mama lacrama: si ea uitase. Cine mai tinea atunci ordinea zilelor?
O sugestie venita din partea doamnei Handoca, cumnata ei, ne face sa tresarim. Pentru prima oara aflam ca mii de oameni au fost deportati in trenuri spre lagare de concentrare.

Pentru prima oara aflam de existenta acestor trenuri si de acei mii de oameni dusi cine stie unde…
Jana s-a catarat sa-mi vada „locuinta“ mea… o baie umpluta cu perne si o patura. Coborind, i-a soptit ceva la ureche mamei sale. Spontan, doamna Brill m-a invitat sa locuiesc la ei… ca aveau loc destul!
Am acceptat bucuros, dar intii sa-mi fac treaba de salahor. Ne-am zis „la revedere“.
Desfacind cosuletul, mama a gasit exact lucrurile care-i erau necesare la bucatarie, alimentele de baza… Prinzind impreuna si discutind ce puteam face sa avem vesti despre tata, i-a venit mamei o idee geniala: sa mearga la doamna Leahu si s-o roage de adrese. Doar stia unde locuia…
In unica ei rochie de toate zilele, a plecat de indata.
Dupa aproape trei ore, fara sa-mi dea detalii, s-a intors triumfatoare cu cinci adrese: Podul Iloaiei, Tirgu Frumos, Roman, Calarasi-Ialomita si Tirgu Jiu. Fara sa stau mult pe ginduri am scris cu litere tipografice, ca la desen, cinci scrisori, cu acelasi continut: „daca nu cumva printre cei detinuti se afla si Tobias Zwieback, avind virsta de 53 de ani, originar din Iasi, strada Stefan cel Mare 13.“ Returul: sotia, Ana Zwieback, la aceeasi adresa.
Urmarile acestor misive au fost cutremuratoare!

* * *

Intors din lagar, in septembrie, Bernard Gropper, un foarte apropiat prieten, desi mai tinar ca mine, mi-a povestit:
Printre cei care erau cu mine in lagarul de la Calarasi, l-am recunoscut pe tatal tau, domnul Tobias Zwieback. Noi toti stiam, ca si el, ca tu ai fost impuscat cind ai incercat sa fugi din curtea chesturii. Avea barba in chip de doliu; seara tirziu si dimineata in zori se retragea intr-un colt al baracii, isi acoperea capul cu o camasa, cu un fel de tales, si recita plingind Kadis, pentru amintirea ta.
Spre prinz in 15 iulie, un factor postal a adus prima scrisoare primita in lagar de la sosirea noastra. Era scrisoarea ta. Toti din jur mi-au spus ca numai eu singur ii pot duce scrisoarea tatalui tau.
Stii bine talentul meu de comedian… Zimbind, m-am apropiat de tatal tau, l-am strins dupa umeri si i-am dat scrisoarea ta. Imediat a recunoscut scrisul! In loc sa se bucure, a inceput sa suspine, zicind: „Am pacatuit spunind Kadis, pentru Jacut.“ Am pufnit in ris si i-am spus: „Sa stiti ca Dumnezeu va va ierta, daca nu veti mai face si alte pacate. Sub semnatura, v-o garantez!“
Domnul Zwieback s-a dus la comandantul lagarului si i-a cerut permisiunea sa raspunda sotiei sale. Intrebindu-l pe tatal meu ce meserie are, uimit de raspunsul lui „croitor de lux“, comandantul Pitis i-a dat plic si timbre…

* * *

Am primit scrisoarea tatalui meu in jur de 22 iulie. Stiam bine ca conditiile de viata in lagar erau dificile, atit in privinta alimentatiei cit si a higienii. Nu se puteau trimite colete postale. Cel mai apropiat oras de lagar era Bucuresti, dar nu cunosteam acolo decit un fost coleg de clasa, de la liceul National, pe Moni Seleanu. Intr-o lunga scrisoare i-am relatat evenimentele prin care am trecut la Iasi si coordonatele tatalui meu la Calarasi.
Nu am primit raspuns. Stiind ca Moni era intr-un detasament de munca obligatorie, am atribuit acestui fapt lipsa unei scrisori de raspuns. Cind tata a revenit la Iasi in luna septembrie, mi-a subliniat, cu recunostinta, ca in luna august primise doua colete de la Seleanu continind rufe personale de schimb, pantofi si alimente de prima necesitate. Ce suflet mare avea acest Moni, care lucrind fara salariu, a gasit modalitatea sa ajute pe altii!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

La 6 septembrie 1941, tatal meu a fost eliberat din lagar; certificatul lui de eliberare, dupa doua luni de detentiune, purta mentiunea inocent, identica cu a celorlalti in jur de 800 de detinuti, barbati, mai tineri sau batrini, copii intre 9 si 15 ani. Militarii i-au condus, tot in vagoane de marfa, dar cu paie pe jos, galeti de apa, ferestre si usi deschise. Trecind prin Galati, Tecuci si Birlad, au primit alimente si apa proaspata de la comunitatile evreiesti din aceste orase. Au ajuns la gara Nicolina – Iasi in noaptea de 10 spre 11 septembrie 1941.
Nu fusesem anuntati de sosirea inocentilor. Dupa patru zile de calatorie, tata era destul de extenuat; slabise cam cu 40 de kilograme. Ceea ce nu se schimbase erau ochii sai albastri deschis si privirea sa ginditoare. Ne-a spus ca tratamentul in lagarul de la Calarasi a fost relativ bun si avea cuvinte de lauda pentru comandantul lagarului, capitanul Pitis. Primise cele doua colete trimise de Moni Seleanu, care l-au ajutat sa-si recapete partial fortele.
Sosirea lui acasa a facut o anumita vilva: toti vecinii au venit sa-l imbratiseze. Familia blanarului Daniel i-a cedat camera fetitelor, ca sa nu mai doarma in bucatarie; proprietarul Leon Mayer, cu fiica lui, care-si pierduse logodnicul la pogrom, au venit sa-i ureze bun venit. Miscatoare a fost intilnirea lui cu fostii lucratori. Toti il asteptau; nu le trecuse prin gind sa-si caute de lucru in lipsa lui; nu erau numai salariatii lui; spiritul lui de omenie si tratamentul lui echitabil ii transformasera in prieteni devotati.
Dramatica a fost intilnirea cu cei care veneau sa se intereseze de soarta celor apropiati. Multe femei din strazile apropiate au format aproape un cortegiu sa-i arate fotografiile sotilor, fratilor sau copiilor lor, intrebindu-l daca nu cumva i-a zarit in tren. Tata privea atent fotografiile, pe unii ii cunostea, dar raspunsul lui era in general negativ.

Se poate usor inchipui ca asemenea cortegii s-au repetat la locuintele celor inocenti reintorsi din lagar. Peste opt sute de cortegii de vaduve, insumind mii de persoane inlacrimate, au venit sa cerseasca o oaza de speranta.
Dar unchiul meu Herman si matusa mea Ghizela nu au venit. Stiau ca cei doi fii ai lor, verii mei, nu se vor mai intoarce niciodata.
Coplesit de emotie, am ramas peste noapte la familia Brill. Toti membrii familiei inclusiv doamna si domnul Handoca, au venit sa ma incurajeze si sa-mi spuna sa continui sa ma bat pentru viata.
Am avut de multe ori ocazia sa ma lupt in viata, dar niciodata nu am utilizat forta mea fizica ca sa lovesc o alta fiinta omeneasca. Nu mi-au lipsit ocaziile de a fi combativ. Pogromul a pus capat timiditatii mele de adolescent. Am luptat impotriva nedreptatii – asa cum o intelegeam eu – a necinstei, a opresiunii, a imbecilitatii. Din pacate si din ignoranta, n-am luptat intotdeauna pentru cea mai buna cauza. In constiinta mea si in faptele mele, mi-am recunoscut erorile. Poate ca virtutea mea cea mare consta in faptul ca am invatat sa pierd, sa ma dispensez de lucruri materiale pentru care am robotit greu ani de zile.
Tata era destul de pasiv dupa intoarcerea lui din lagar. Lucratorii lui s-au sfatuit si i-au sugerat sa inchirieze localul de croitorie Teitelbaum de la cumnata acestuia (sotia lui decedase). Riposta lui a fost vehementa: „Teitelbaum a fost prietenul meu; a murit in vagonul meu. Nu pot face asa ceva!“
In ziua urmatoare, cumnata lui Teitelbaum a venit la mama, cu lacrimi in ochi, spunindu-i ca in citeva zile va cheltui banii care i-au ramas si va fi obligata, la etatea ei de aproape 60 de ani, sa cerseasca. Mai mult inca: tot apartamentul era gol, ea locuia in bucatarie, atelierul era incapator, destinat special pentru croitorie.

Mama, o data in plus, l-a convins pe tata ca face un act de bunatate mutindu-ne acolo. A acceptat si bine a facut. Eram foarte bucuros, mai ales ca magazinul Ford, deci domnul inginer Brill, era noul nostru vecin. Intre timp, eu, Valeriu Dimitriu si lucratorii nostri am degajat din darimaturi intreg atelierul, cu diferite costume in diferite faze de lucru, cu cele doua masini de cusut Singer, cu fiarele de calcat, cu mosoarele de ata, dar mai ales cu modelele concepute de tata pe hirtie bruna si revistele lui de moda. Tata era meticulos, incit mutarea s-a prelungit aproape o saptamina. Era inca slab, fara vlaga. Uneori, in picioare fiind, raminea nemiscat, cu ochii inchisi, coplesit de amintirile din tren. In el clocea o furtuna inabusita care astepta momentul oportun sa se dezlantuie.
In noua noastra locatie, el a impus o serie de modificari, ca sa-si creeze in spatele unui dulap un loc izolat, in atelier, cu o mica canapea unde se putea retrage si odihni oricind. Imi zicea ca m-a regasit mult maturizat, departe de baietandrul pe care il lasase la sfirsitul lui iunie. Era multumit de evolutia mea; avea cui sa-si spuna pasul. Dupa ora sapte seara nu ieseam din casa; cu Steaua lui David pe piept, de o culoare galben stridenta, eram prea vizibili.

http://www.observatorcultural.ro/Calvarul*articleID_1421-articles_details.html

Intre timp. simbata noaptea, Albert si Willy au fost incarcerati la chestura. Printr-o ferestruica de subsol, au putut vedea grozaviile din curtea chesturii. In cursul noptii au fost brutalizati si busculati intr-o celula mai mare, tot la subsolul chesturii, unde se gaseau oamenii raniti, acoperiti cu singe, lesinati, gata sa-si dea duhul. Cind isi mai reveneau putin ii implorau pe cei doi frati, betegi dar vii, sa-i stranguleze cu curelele, ca nu mai puteau de durere. Sa-si sfirseasca viata cit mai repede… era dorinta lor, ultima lor dorinta.

Albert si Willy au fost scosi din celula in noaptea de 30 iunie. Erau singurii supravietuitori. Au fost incolonati si, sustinindu-se unul pe celalalt, au fost dusi la Gara si urcati intr-un al doilea tren; ermetic inchisi in vagoane, trenul s-a indreptat ziua tirziu, spre Podul-Iloaiei. Inginerul Willy Polingher a murit asfixiat, in bratele fratelui sau. Dupa un drum de 18 ore, Albert a fost internat in lagarul de la Podul-Iloaiei… la 25 de kilometri de Iasi.
Sint detalii pe care Bruno Polingher si sotia lui de-o viata nu le pot uita. Povestindu-mi-le, ochii amindurora erau inecati in lacrimi.
Un coleg de liceu, bun prieten, intr-un fel ruda, valoros chirurg, doctorul Josef Finkelstein, a imprimat pe o banda video cum au decurs lucrurile in locuinta lui, cu familia lui. Locuiau atunci pe strada Anastasie Panu 13. De la al doilea etaj a vazut, inca de dimineata, cum grupuri de oameni locuind in strazile alaturate, mai ales pe strada Elena Doamna, erau dusi spre strada Cuza Voda. Siruri continue se scurgeau unul dupa altul fara incetare.

Imediat dupa prinz, una din vecinele lor, doctorita Alexandrina Turtuman, s-a grabit sa caute mai multi jandarmi si politisti spunindu-le ca la numarul 13 din strada, in spatele gardului verde, locuiesc mai multi jidani. Doua patrule s-au repezit pe poarta curtii, larg deschisa de doamna doctor, sa-i adune pe cei 30 de evrei din casa si din casele vecine. Dintre acestia, 17 nu s-au mai intors vreodata.
In familia Finkelstein erau patru persoane: tatal, functionar, mama lui Josef – verisoara dreapta cu mamica mea – Lica (Josef) si fratele lui Nanu de 14 ani. Ajunsi la chestura, doamna Finkelstein n-a vrut sa se desparta de restul familiei. Bruscata, impinsa, inghiontita, ea se agata fie de fiii ei, fie de sotul ei. Trintita la pamint in mijlocul strazii, a fost obligata sa se intoarca singura din strada Alecsandri spre casa lor din Anastasie Panu. Ca sa-i astepte…
Iata deci si un caz disonant, cind o persoana care a depus juramintul lui Hippocrate, ca va ajuta oamenii sa se vindece, i-a trimis din motive „patriotice“ la moarte.
„Patriotismul“ romanesc, inspirat de „legendarul“ Antonescu, ticluit de ideologia cuzisto-legionara, si-a dovedit o data in plus eficacitatea in lupta „neinfricata“ impotriva celor straini de neam!

Cruzimea „patriotica“ n-a facut discriminare de virsta sau de sex.
Aproape de spitalul israelit Doctor Ghelerter, pe strada Ornescu, locuia familia Cojocaru in casa lor familiara, inconjurata de un grilaj de fier forjat. Duminica, 29 iunie, in cursul diminetii, o patrula de jandarmi, ghidata de vecini, escaladat poarta de intrare si a fortat cu lovituri de pat de pusca intreaga familie, tata, mama si doi copii de 15 ani sa se indrepte spre chestura, de asemenea cu miinile deasupra capului. Dupa vreo 200 de metri, au gonit-o cu ghionturi pe doamna Cojocaru si pe fetita sa se intoarca acasa ca sa astepte pe ceilalti… Lunga asteptare, durind saptamini si luni de-a rindul. Domnul Isac Cojocaru si cu Fred (Friderich) au continuat drumul spre chestura; loviti cu bite la intrare, culcati la pamint ca sa evite gloantele mitralierelor care au secerat fara discernamint sute de vieti. Alaturi de mii de alti oameni nevinovati, au suferit aceleasi cazne: drumul spre gara, trenul cu vagoane plumbuite, setea, lipsa de aer, lagarul de la Calarasi.
Departe, pe strada Tatarasi, locuia colegul meu de liceu Milo Nathansohn. Coleg de clasa, era singurul dintre noi care n-avea nevoie de juxta ca sa traduca din latina De bello galico a lui Caius Julius Caesar, sau sa recite elegiile lui Ovidius (Tristele si Ponticele), traducindu-le cu un anumit patos. Iubind limba romana, Milo vroia sa faca cariera, dedicindu-se cunoasterii profunde, detailate a limbii latine si a trecerii treptate de la latina culta la latina vulgara si apoi la traditionala limba romana. La bacalaureat, a facut cea mai buna teza de limba romana cu subiectul dificil „de a arata toate tranzitiile pina la limba romana a tuturor cuvintelor din poezia lui Eminescu:
Mai am un singur dor:
In linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.“
Mi-aduc aminte de acest coleg blind si de pasiunea lui pentru latina, de bietul Milo Nathansohn. Cind noi eram in clasa a 6-a de liceu, fratele lui mai mic, Paul, intrase in clasa intii. Noi, vlajganii dintr-a sasea, ne jucam cu Paulica, atit de dragut, de atasant si de jucaus era el. Clasele noastre erau vecine.

Familia Nathansohn locuia intr-o casa singuratica de evrei, inconjurata pe tot lungul strazii numai de locuinte crestine. A fost suficient ca o vecina sa-l cheme pe fratele ei, agent de siguranta, in ziua de 29 iunie, ca acesta sa-i incoloneze pe domnul Nathansohn si pe fiii lui, Milo de 21 ani, Paul de 14 ani, si sa-i duca la chestura. Neapucind sa-si acopere capul cu miinile, Milo a fost lovit la intrarea in chestura – cu ranga – in cap iar tatal cu fratele cel mai mic au trebuit sa-l care spre fundul curtii chesturii. Apoi au urmat aceleasi cazne, descrise mai inainte.

Fred, Paul si Nanu n-aveau decit 15 ani, cind au fost dusi cu gloata de evrei la chestura si in trenuri destinate, dupa domnul Gheorghe Buzatu din Iasi, „sa-i salveze pe evrei“!
Referindu-ma la soarta femeilor, si ea a fost cumplita. Am cunoscut-o bine pe Odette Löbel, sora colegului meu Raul Löbel, care impreuna cu fratele ei au murit asfixiati in tren.
Prietenele mele din tinerete, Frima si Sima Segal, care locuiau la etajul I din strada Saulescu, la colt cu Piata Unirii, impreuna cu mama si cu tatal lor, au fost de asemenea duse la chestura in duminica aceea insingerata. Imediat dupa intrarea in curtea chesturii, au fost obligate sa ingenuncheze mai mult de o ora. Injurate in mod grosolan, brutalizate, doamna Segal cu cele doua fiice ale ei au fost izgonite spre casa. Au reusit printr-un efort gigantic, sa-l imbratiseze pe domnul Gustav Segal, fara sa banuiasca ca nu-l vor mai vedea vreodata…
Doamna doctor Betty Goldenberg, sotia profesorului medic Nardusia Goldenberg, pe care i-am cunoscut in casa inginerului Brill, tatal lui Jana, a trait momente negre in zilele de 29-30 iunie 1941.

Loviti, unii dintre noi schingiuiti, ne-am tirit picioarele pina la chestura. La intrarea in curtea chesturii se gaseau, la o masa de birou, doi comisari care ne comandau sa inaintam spre fundul curtii. Aproape de masa, la dreapta si la stinga intrarii, era un sir de soldati nemti si romani cu bite care sistematic se abateau asupra capetelor noastre. Pe o mica terasa, aproape de intrare se gaseau citiva soldati si ofiteri nemti purtind uniforma organizatiei Todt. Era prima oara in ziua aceea cind vedeam ofiteri nemti.
Eram obligati sa inaintam, pentru ca din spate eram impinsi de noile grupuri care veneau, valuri, valuri in urma noastra. Trebuia sa le facem loc sa patrunda in acest blestemat loc, unde multi dintre ei vor fi surprinsi de aripile mortii. Cu toata aceasta invalmaseala, ma tineam de mina cu tata. Am ajuns astfel pina aproape de zidurile care delimitau curtea chesturii de casele din jur: spre sud, casele Jurist, spre apus, cinematograful Sidoli, iar spre nord, aleea Alecsandri. Nu departe de noi i-am zarit pe cei doi veri ai mei si pe colegii mei de la Politehnica, Albin Carol si Solomon Isac. Ne-am salutat din ochi, ochi ingindurati.

Era foarte cald, mi-era sete, foarte sete.
In jurul orei trei, o sirena apropiata a inceput sa urle ca o alarma aeriana. Era probabil un semnal asteptat de soldatii organizatiei Todt, care au pus in functie mitralierele. Gloantele improscau in masa de mii de oameni, culcata instantaneu la pamint, dintr-un gest instinctiv de a-si proteja capul. Din reflex m-am catarat cu unghiile pe zidul cel mai inalt, dar mai aproape de mine, care despartea chestura de aleea Alecsandri. Gloantele imi suierau pe la urechi, dar strigatele de durere ale celor raniti erau mult mai ascutite.
In fuga, m-am indreptat spre prima casa spre stinga, pe care o cunosteam bine. Era casa profesorului Placinteanu, tatal lui Ginel si al colegei mele Sorana. Casa era inchisa, toti erau plecati. In spatele casei era un dublu cotet de gaini, fara pasari dar plin de paie. M-am inghesuit sub paie, n-am miscat, dar imi asteptam moartea clipa de clipa. Nu departe de mine am auzit impuscaturi. Mi-am retinut respiratia. Dinspre chestura, continuau rapaielile mitralierelor si strigatele muribunzilor. Infern!

Cind s-a lasat intunericul, am iesit din cotet si mergind tiris, am evitat sa merg pe alee, ci sarind gard dupa gard, am ajuns la strada Bratianu. Aici, m-am oprit din nou, zarind patrulele pe strada. Am asteptat ascuns dupa o lada de gunoi. In fuga, am traversat strada spre o darimatura de casa, probabil de la o alta bomba. Inca un gard si inca unul, tot mai departe de strada Alecsandri, de chestura, locul de executie – gindeam eu. Dar curte dupa curte, intre case pustii, zaceau cadavre insingerate, despuiate, de toate virstele, unii impuscati, altii cu capetele sparte. Nu vazusem pina atunci oameni morti. Imi inchipuiam ca dupa moarte se asterne o pace vesnica. Dar cadavrele celor asasinati aveau figurile descompuse de durere, de ura, de scirba. Figuri incruntate care cereau razbunare.
Cu aceeasi prudenta, am traversat strada Cuza Voda. Tot asa, gard dupa gard, curte dupa curte, am ajuns dupa casele Wechsler, la casele Teodoru, inchise, dar fara cruci pictate pe case: o mostra de demnitate afisata.

Si asa am ajuns sub ferestruica salii mele de baie, pe unde m-am strecurat cu destula greutate inauntru. Primul meu gest reflex a fost sa-mi umplu stomacul cu apa si sa-mi spal degetele insingerate si unghiile rupte. Cu teama, m-am catarat pe darimaturi si am zarit in curte pe mama, cu fiicele familiei Daniel, Fica si Tina. Surprinse de aparitia mea m-au imbratisat cu lacrimi in ochi. Tata nu venise acasa. Domnul Daniel se intorsese cu un bilet „Liber“, dar un cunoscut crestin, bine rasplatit, l-a luat la el si l-a ascuns, mai mult din omenie decit pentru cistig. Domnul Leon Mayer, crunt batut, fusese lasat in magazin. Fiica lui l-a ingrijit, i-a scapat viata atunci, dar el a ramas infirm restul vietii.
Auzind zgomot de bocanci in bolta intrarii in curte, am fugit pe scara ducind la pod si m-am ascuns in spatele unei birne, aproape de acoperis. O noua patrula intrase in curte, in cautare de barbati care aveau bilet de „Liber“. Mama cu cele doua fete au negat ca ar fi barbati in casa, cu o sinceritate ingereasca. Patrula a plecat; avea mult „de lucru“ in acea noapte.
Tina, cea mai mica, mi-a tras un fluierat, dintr-un fluier de apa; am coborit si m-am dus rupt de oboseala si de emotii sa ma culc in baia mea.
Mama a ramas toata noaptea afara, pazindu-ma pe mine si asteptindu-l pe tata…
Vajnica femeie! Unica! Iesanca de bastina!

Luni 30 iunie 1941
Nimic nu misca! Nici macar impuscaturi sau sirene de alarma aeriana. Frontul se indeparta de Prut.
Raminea cu noi teroarea, prezenta ca o fantoma care amuteste vorba si paralizeaza miscarea. Cind am incercat spre dimineata sa ies dintre darimaturi, mama m-a impiedicat. Mai tirziu, mi-a explicat ca grupuri de civili continuau sa roiasca in jurul bijuteriei Leon Mayer in speranta sa mai puna mina pe niscaiva bijuterii ramase dupa devastarea „oficiala“ din ziua precedenta. De altfel, toate magazinele de pe strada Stefan cel Mare fusesera jefuite, golite de marfuri. Din libraria domnului Schönfeld nu ramasese un caiet sau un stilou. Dupa devalizarea bacaniei Leibovici, toti membri familiei, inclusiv copii, au fost impuscati. Ca sa nu ramina martori…
In jurul prinzului, am mai auzit impuscaturi venite dintre piata de legume Sfintul Spiridon. Erau impuscaturi repetate, tipice de mitraliera. Circulau masini militare pe strazi, avind megafoane, care anuntau sanctiuni severe contra posesorilor de arme. Circulatia era limitata intre 7 dimineata si 8 seara.

Nici tata, nici al doilea frate al mamei din Tirgul Cucului, nici cei doi veri ai mei nu s-au mai intors la casele lor.
In Tirgul Cucului a fost prapad. Matusa mea Pesa si fetita ei de 15 ani, Ena, cumplit batute, au stat apoi in spital mai mult de trei saptamini.
Toata familia Iosif Grünberg, formata din 25 de persoane, barbati, femei, copii, a fost impuscata. A scapat un singur baiat, student in medicina, fiind atunci intern la spitalul israelit. Si multe alte familii au avut aceeasi soarta.
Dupa mai mult de cincizeci de ani, un prieten din copilarie, doctorul Marcel Blum, care locuia in 1941 in zona din Tirgul Cucului, mi-a povestit destul de amanuntit cum a parcurs familia lui acea duminica tragica.

In timp ce Marcel, sora lui Suzana si parintii lor se gaseau intr-unul din asa-zisele adaposturi antiaeriene, plin cu saizeci de oameni, un grup de militari romani, condusi de adjutantul-sef Ilie Cizmurescu, de la regimentul 13 infanterie, insotit de sergentul de strada Vasile Ivanov si de un civil, Vasile Luca, fost coleg de scoala, lucrator in sablaj, i-au scos pe toti din adapost. Dupa solide lovituri de ciomege, femeile si copiii au fost goniti inapoi spre case, iar tot restul a fost dus la chestura, apoi la gara centrala din Iasi. Acolo au fost bruscati, brutalizati si urcati in trenul cu destinatia Calarasi Ialomita.
Exact soarta tatalui meu.
Aici, la Montréal, mai locuieste un singur coleg de clasa de la Liceul National din Iasi. Foarte bun la matematici, bine apreciat de profesori, Bruno Polingher a locuit in 1941 pe strada Stihi, la inceputul cartierului Tirgu Cucului. Vorbim deseori despre tineretea noastra. Alaturi de el se gaseste aceeasi fiinta adorabila, de care era cuc indragostit de la 20 de ani, sotia lui de o viata. Fara sa vrem, amintirile pogromului, care l-au marcat si pe el, revin mereu in discutiile noastre. Bruno facea parte dintr-o echipa de tineri, obligati sa se prezinte zilnic, in cadrul muncii obligatorii, la Uzina Electrica.

In seara zilei de 28 iunie 1941, simbata seara, doi politisti, comisarul adjunct Nicolae Zaharia si agentul Ion Rotaru au intrat in casa familiei Polingher pentru a face o perchezitie in urma unui denunt. Ei au insistat sa verifice continutul impresionantei lor biblioteci, in prezenta celor doi frati mai mari ai lui Bruno, avocatul Albert Polingher si inginerul chimist Willy Polingher, care cu multa migala, adunasera alaturi de cartile lor de specialitate, carti de literatura in romana si franceza. Politistii, abia silabisind titlurile volumelor, au obosit destul de repede, dar nu au identificat vreo carte subversiva. Totusi i-au arestat pe Albert si pe Willy. Doamna Polingher avusese grija sa-l ascunda pe Bruno intr-un butoi de muraturi, in pivnita, obligindu-l sa nu se miste de acolo si sa nu se mai duca la Uzina Electrica.

M-am catarat cu atentie pe darimaturi, improvizind din caramizi un fel de scara oblica. Sus de tot fiind, mi-am dat seama ca bucataria si sala de baie sint intacte. Singur nu puteam face mai nimic. I-am cerut mamei sa se duca pina la fratele ei Herman si sa-i roage pe cei doi veri ai mei, Calman si Mendel, sa vina la noi sa ma ajute. De la proprietarul casei, domnul Leon Mayer, care nici n-ajunsese sa intre in adapost, am obtinut doua lopeti, o sapa si un cos mare in care puteam pune bucati de caramizi, fragmentele de scinduri si molozul.
Cu ajutorul verilor mei am reusit in mai putin de doua ore sa degajam iesirea la bucatarie si sa batem scinduri in locul geamurilor si al ferestrei. Spontan, familia Daniel ne-a adus doua saltele, ca parintii sa poata dormi in bucatarie. Pentru mine au gasit niste perne si o patura, pe care le-am folosit sa injghebez un pat deasupra darimaturilor. Frint de oboseala, am dormit pe cit se poate de bine la lumina lunii. Dar eram vioi si cu mintea clara a doua zi in zori.
Sa tot ai toata viata numai douazeci de ani!


Vineri 27 iunie 1941
Din zori, cu o lopata, am inceput singur sa degajez molozul care bloca sala de baie. Ideea mea era sa sap un put, de un metru in diametru, cu mici intrinduri laterale unde as putea sprijini picioarele.
Spre ora 8 au aparut verii mei, insotiti – supriza – de Bogdan. Cu o mica diferenta de virsta, Bogdan era cel mai puternic dintre noi si cel mai priceput. Dupa scoala de arte si meserii, lucrase in constructii si, preluind conducerea echipei, a organizat un fel de lucru pe banda. Am reusit astfel sa construim putul de intrare spre sala de baie. Prevazator, Bogdan a captusit peretii cu niste birne, ca nu cumva ploaia sa darime migala noastra.
Aducindu-ne o cafea, cu piine si unt, mama l-a imbratisat pe Bogdan. Vadit emotionat, el m-a luat deoparte si mi-a soptit:
– Asculta-ma bine, Jacut! In diferite cartiere, au fost pictate cruci mari, vizibile, pe fiecare casa locuita de romani. Multa lume, din cartierele mai bogate, a parasit orasul. Strazi intregi sint pustii. Lucruri teribile se pregatesc pentru evrei. Trebuie sa te ascunzi!
– Unde?
– Eu vreau si pot sa te ajut. Peste doua luni voi fi incorporat intr-o unitate de geniu si nu voi mai fi la Iasi.
– Nu-mi pot parasi parintii. Singur, nu ma intereseaza.
– Te inteleg. Faci cum iti dicteaza inima.
Toata ziua am carat molozul spre un zid gol, fara usa sau fereastra. Era foarte cald, dar mama si vecinii ne aduceau apa si tartine. Pina si Tinuta, fetita de 12 ani, ne aducea apa proaspata intr-o caldarusa de copil. Inimoasa mai era; copia atmosfera din familia Daniel.

Am avut doua vizite, fugare, la propriu.
Gardianul de post a venit sa vada darimaturile si, dupa un lung suierat de buza, a plecat. Un reprezentant al Comunitatii a venit sa intrebe daca sint victime. Dupa raspunsul nostru negativ, a intins-o.
Si asa a trecut ziua de vineri.
Tuspatru facusem o treaba foarte buna. Intrevedeam posibilitatea sa putem intra, in vreo doua zile, in camera mea, jumatate darimata, unde dulapul meu cu carti aparea intact.


Simbata 28 iunie 1941
N-a fost o zi ca celelalte! Nici verii mei, nici Bogdan nu s-au aratat. Singur, lucrind de zor, am reusit sa intru in camera de baie, in buna stare de functiune, conductele de apa nefiind atinse de explozie. Numai ferastruica care dadea spre casele Teodoru era sparta. Putul de intrare avea cam doi metri in lungime si in jur de optzeci de centimetri in diametru. Gaurile din peretii consolidati imi permiteau sa fac un fel de ascensiune originala, mai mult ca miner decit alpinist.

Ducindu-ma sa aduc parintilor aceasta veste buna, i-am gasit in bucatarie cu fata lunga si ochii intunecati. Mama, iesind pe strazi, vazuse aproape de sediul Corpului IV de armata, vizavi de Mitropolie, un afis mare care proclama: „Omoriti jidanii! Fiecare jidan este comunist! Sa-i lichidam pentru totdeauna pe cei care ne ameninta!“
Fara sa mai zic nimic, am asociat in minte ce vazuse mama cu cele spuse in ajun de Bogdan. As fi putut gasi o ascunzatoare, dar nu ma simteam in stare sa-i las singuri pe parinti.
Ca sa nu ma las dus de ginduri negre, m-am apucat cu inversunare sa scormonesc singur prin darimaturi, ca sa construiesc un al doilea put spre camera mea. Era o treaba grea: sapa, lopateaza, transporta molozul, toate cereau timp. Era foarte cald, cu toate ca eram numai in pantaloni scurti, dar cu ghete de iarna si ciorapi trei sferturi ca sa ma apar de cuie si de virfurile pietrisului. Transpiram, nisipul imi ardea gitlejul si-mi inrosea ochii. Am binecuvintat-o pe mama, care s-a catarat sa-mi aduca o caldare de apa rece, sa-mi sting setea, si sa-mi frec ochii. Mi-a spus ca strada era pustie, dar roiau patrule de jandarmi.

Am lucrat ziua intreaga. Dormind pe darimaturi, am auzit noaptea impuscaturi repetate venind dinspre strada Pacurari. Alarma aeriana neintrerupta nu m-a lasat sa ma odihnesc. Am zarit semnale luminoase lansate din avioane, dar nici o explozie de bomba. Vecinii si parintii au coborit in adapost, dar eu am preferat sa-mi cobor asternutul in baie si sa zac acolo. Imi faceam in gind un calcul sumar de probabilitate si mi-am zis ca o noua bomba nu poate sa cada in acelasi loc. Calculul statistic de „inalt nivel“ s-a dovedit a fi corect…
Pentru atitia altii a fost o noapte sinistra.
Mi s-a povestit in zilele urmatoare cite grozavii s-au petrecut in aceasta noapte de simbata spre duminica a anului „de gratie“ 1941.


Duminica 29 iunie 1941
Imi trebuie mult curaj sa evoc aceasta zi de spaima prea adinc sapata in constiinta mea. Cit de bine ii inteleg pe toti cei care au trait in acele zile si au luptat apoi sa construiasca Tara Sfinta si s-o apere impotriva tuturor vicisitudinilor. De cite ori, mult prea tirziu, am regretat ca nu am fost si eu acolo in 1948, si in 1967, sa lupt dindu-mi viata pentru cea mai nobila cauza a evreilor.
Duminica aceea ma urmareste si ma dojeneste pentru o viata ratata, nu pe plan profesional, ci pe planul celei mai firesti tendinte umane, impotriva tuturor facilitatilor, legate de un loc natal si de o limba materna.
Daca la virsta de 80 de ani, memoria mea pastreaza vie durerea suferita la 20 de ani, aceasta inseamna ca cruzimea ei a fost aproape indescriptibila.
Mai am prieteni sau simple cunostinte care mai sint printre supravietuitorii acelei zile teribile, macabre, din 29 iunie 1941. Ei se gasesc imprastiati in lumea intreaga, la Montréal, la Toronto, la Paris, la New York, la Frankfurt, la Geneva, dar cei mai multi sint in Israel. Le-am scris, i-am intrebat daca isi mai amintesc de duminica din 29 iunie 1941. Toti mi-au raspuns cu aceleasi cuvinte: „Ca si cind a fost ieri.“
„Ieri, era genocidul de la Iasi“
Cel pe care l-am trait si eu, nu in totalitate ca tatal meu, ca prietenii mei: Bernard Gropper, Lica Finkelstein, Marcel Blum, Lica Smilovici, Emil Schönfeld si putinii altii care s-au risipit in lumea larga.
Notiunea de totalitate implica chestura si trenurile mortii.
Dar eu gindesc mult prea egocentric cind ma refer la pogrom; este numai infinitul mic trait de mine. Realitatea Genocidului trebuie multiplicata cu zeci de mii. Erau la Iasi in 1941, 50 000 de evrei. Pentru toti, supravietuitori sau decedati, duminica cea neagra a fost pogromul, primul act al Shoah-ului, un genocid romanesc.

Sa revin la familia mea.
Dimineata, in jurul orei 10, o patrula formata din trei jandarmi, doi sergenti de strada si doi badarani civili cu ciomege, au intrat in casa noastra. Eram singur afara linga ruinele casei. Mirat, un jandarm m-a intrebat ce s-a intimplat aici: „O bomba a explodat aici in timpul bombardamentului de joi“, i-am raspuns. Au inceput sa rinjasca zicind: „Nici rusii nu au nevoie de jidani!“
Apoi au deschis toate usile, au racnit sa iasa toata lumea afara, au scotocit sub paturi, s-au urcat in pod, au fortat usile inchise si ne-au adunat pe toti in curte. In afara de mine si tata mai erau domnul Daniel si domnul Mayer. Intr-un alt grup erau femeile si fetita de 12 ani, Tinuta. Nu au putut intra in magazinul de bijuterii, din cauza usii de fier. Stiau exact cine este proprietarul si domnul Mayer le-a dat cheile. Doi dintre jandarmi si un sergent l-au imbrincit pe domnul Mayer, cei doi civili, celalalt jandarm si al doilea sergent ne-au scos din curte pe cei trei barbati si – obligindu-ne sa tinem miinile pe cap – ne-au dus in strada, impingindu-ne spre piata Cuza Voda si spre chestura. Am ingalbenit cind am vazut o fetita moarta in fata magazinului Hirschinsohn, iar la coltul strazii am recunoscut cadavrul domnului Smilovici, tatal colegului meu Lica, singurul care avea o masa de ping-pong. Nu eram singurul grup de barbati. In jurul nostru, erau alte grupuri cu barbati, batrini si chiar copii. In unele grupuri se aflau si femei. Cu totii, tineam miinile pe cap, ceea ce usura treaba civililor care ne bateau cu bite si rangi de fier.

Dupa un timp i-am parasit, grabindu-ma spre casa destul de emotionat vazind lacrimile de pe obrazul matusii mele.
Strada era degajata si pustie.
Acasa totul parea calm: mama era in bucatarie, tata citea un ziar de moda. Stiau si ei ca razboiul a izbucnit. Taceau. Ce-o fi fost in gindurile lor, ei care trecusera printr-un alt razboi mondial? Fusesem anuntati ca ferestrele trebuiau acoperite incit nici o raza de lumina sa nu strabata afara. Cum camera mea nu avea decit o singura fereastra, am blocat-o cu un satin negru si tustrei ne-am refugiat acolo.
Razboiul, acest teribil si blestemat razboi, s-a instalat, nemernic, in viata noastra.
Culoarea neagra, simbolul pesimismului, al tragicului, al doliului ne apasa pina la sufocare. Perspectiva zilei de miine devine tot mai obscura.
Citeam la o luminare Les faux-monnayeurs de Gide si priveam, din cind in cind, deasupra ochelarilor mei de miop, trasaturile frumoase ale mamei, la cei cincizeci de ani ai ei, si capul chel al tatalui meu, cu figura severa si ingindurata. Imi ziceam, cel putin am fost norocos ca am parte de parinti atit de devotati care nu au pregetat nimic sa fac o scoala costisitoare si sa nu duc lipsa de nimic din ceea ce imi putea face viata placuta.


Intre 23 si 25 iunie 1941
In acea vreme, tatal meu avea, probabil, cel mai mare atelier de croitorie din Iasi. Mare, in sensul ca avea in jur de 20 de lucratori calificati, doi dintre ei capabili in plin sezon sa-l ajute in calitate de coupeuri (zuschneider). Dar nu a fost un om bogat. Stiu asta pentru ca i-am tinut contabilitatea, dupa ce am fost eliminat din Universitate.
Printre clientii lui se numarau notorietatile orasului, prefectul, primarul, seful politiei, magistrati, eminenti profesori, comercianti, industriasi si intelectuali de vaza. In domeniul costumelor pe masura, tata era un adevarat magician. Sa faci un costum pentru un cocosat sau pentru un grasan nu era o joaca. Sa-i dai o infatisare aproape normala era o adevarata performanta. Multa rabdare si multa migala erau caracteristicile care-i fausera reclama. Firma atelierului purta numele lui: Zwieback. O firma similara exista la Viena, pe Kärtner, pina in 1938. Proprietarul, o ruda a tatii, ii trimitea jurnale de moda in limba germana. Pina la 5 ani, vorbeam cu tata in mod curent nemteste; tata scria romaneste cu litere gotice. Satul de germana, am preferat sa aleg la liceu limba italiana, ca a doua limba straina.

In dimineata lui 23 iunie, un agent de politie, faimosul agent Balan, specialistul Sigurantei din Iasi in detectarea simpatizantilor comunisti, isi face aparitia in atelierul tatii comunicindu-i din partea chestorului politiei, domnul Leahu, ca are nevoie urgenta de cele doua costume comandate in saptamina precedenta si ca ele trebuie sa fie terminate cel mai tirziu a doua zi, dupa-amiaza.

Ma uitam cu groaza la Balan. La inceputul primaverii venise la mine cu un mandat de perchezitie. N-a gasit decit cartea lui Ilya Ehrenburg, recent aparuta in franceza, despre caderea Parisului. Avind o carte scrisa de un autor sovietic era motiv suficient sa ma aresteze. Am fost inchis la chestura timp de doua ore, mi s-au aplicat citeva palme… suportabile si am fost eliberat. Dar agentul Balan a devenit un „fidel“ client al tatii, fara a-l costa nimic. Era un mod de viata tipic romanesc…
Ca sa poata face fata cerintei lui Leahu, tata a concentrat pe cei mai buni lucratori si impreuna cu ei a terminat – lucrind toata noaptea – comanda chestorului. Un ucenic, acompaniat de mama mea, a transportat costumele la adresa domnului Leahu, pe strada Lascar Catargiu.
Obosit, tatal meu a dat liber muncitorilor si s-a culcat sa se odihneasca. Dupa o ora am auzit prima alarma aeriana si am coborit in adapost. Un adapost ridicol, sapat in mijlocul curtii, de doi metri adincime, acoperit cu pamint, care putea adaposti cel mult o duzina de persoane.

Doua bombe au cazut in regiunea garii, fara mari pagube. In schimb, groaza, disperarea s-au raspindit in oras. In Iasi, capitala Moldovei, aproape de front, nu exista practic nici o aparare eficace antiaeriana.
Dupa alarma, iesind din adapost, mama, preocupata, il intreaba brusc pe tata: „De ce oare s-a grabit Leahu sa-si capete urgent hainele?“. Ceva neobisnuit plutea in aer, ceva neobisnuit de grav. Ca o mimoza, sensibilitatea mamei ii dadea fiori de groaza.
A doua zi, miercuri, 25 iunie, i-am facut mamei o serie de comisioane, facindu-i cumparaturi de la bacania Leibovici, bine aprovizionata cu cele necesare bucatariei. In fuga mi-am vizitat verisorii – Calman si Mendel – legati tustrei printr-o afectiune reciproca, durabila. Exact vizavi de noi locuia colegul meu de scoala Emil Schönfeld. L-am vizitat cu scopul bine definit de a imprumuta ultima editie din Larousse, fascinat dintotdeauna de sectia de istorie si de geografie, care-mi permitea sa fug de realitate si sa-mi imaginez ca hoinaresc in lumea larga. Tatal sau, domnul Schönfeld, era librar. Cei trei copii ai lui, Emil, Izu si Elvira, fusesera obligati de parinti sa nu paraseasca casa, in timp ce el facea in librarie, cu obloanele trase, inventarul marfurilor, mai ales obisnuitele ustensile de scoala, dar de cea mai buna calitate.



Joi 26 iunie 1941
N-a fost o zi obisnuita! Nu-i dadusem nici un semn de viata prietenei mele Jana. Aniversarea zilei ei de nastere nu fusese de bun augur. Era imperios s-o vad, sa stam de vorba.
Intre noi nu se infiripase marea dragoste, cind efluviile sentimentale pot atinge stelele de pe cer. Exista in schimb o prietenie de mare fidelitate, o incredere reciproca lipsita de secrete. Puteam vorbi despre totul si toate. Impreuna nu ne plictiseam. Eu stiam sa ascult cele spuse de ea, poate chiar cele tainuite de ea parintilor. Era frumoasa, de o frumusete originala. Blonda cu ochi negri, scinteietori de inteligenta si umor, era mai mult decit atractiva. Dar atunci, eram inca un baietandru, indragostit platonic de actrite, in genul Bette Davis. Valorificam prietenia Janei, dar nu indrazneam sa merg prea departe. Important pentru mine era ca ne simteam bine impreuna si nu ne plictiseam niciodata, gasind subiecte de discutie. Amindoi aveam pasiunea lecturii.

Nu mult dupa ora zece, ajunsesem la ea. Parintii nu erau acasa. Inginerul Brill era reprezentantul companiei Ford pentru Moldova si se dusese sa baricadeze depozitul de piese de schimb pentru automobile.
La citeva minute dupa sosirea mea, alarma aeriana a inceput sa urle. Nu mai aveam timp sa mergem spre adapostul antiaerian, auzind bubuitul bombelor care cadeau nu departe de noi. Ne-am ascuns sub o masa din stejar masiv, inghemuindu-ne unul spre celalalt, cu inima batind de frica. Dupa vreo cinci minute alarma a incetat. Am respirat usurati. Nu a trecut mult si parintii Janei s-au intors, multumiti ca m-au gasit acasa la ei.

Imediat apoi, am tras o fuga spre casa noastra.
Intrarea in curte se facea printr-o bolta, cit lungimea unui magazin la strada. Depasind intrarea, negru mi s-a facut inaintea ochilor. Apartamentul nostru de la parter disparuse. In locul lui un vid imens se sprijinea pe darimaturi. Toate intrarile erau blocate de frinturi de caramizi, de nisip si de bucati de lemn. Nici un geam nu mai exista.
Dar unde-mi sint parintii? Sub soarele stralucitor de sfirsit de iunie nu se vedea umbra de om. Insa usa adapostului era intacta. Am deschis-o, am coborit cele citeva trepte si le-am spus tuturor sa iasa afara din transee. Parintii, familia blanarului Daniel cu cele doua fete tremurinde si doamna Rechler au iesit in curte, tinind palmele pe urechi, asurziti de bubuitul exploziei.
Uitindu-se in jur, mama si doamna Rechler au izbucnit in plinsete, nemaivazind apartamentele respective, unul deasupra celuilalt. Bomba distrusese podul, etajul si parterul din dreapta curtii. Restul era intact. Tintuit de vedenie, tata, care nu era pios, le-a murmurat celor doua femei: „Multumiti-i lui Dumnezeu ca sintem in viata.“

Holocaust pe scenă
Un spectacol după volumul "Râs de şobolan" va avea prima reprezentaţie în România la Festivalul de Teatru de la Sibiu, pe 6 iunie. Apoi se va juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe 8 iunie. Volumul scriitoarei israeliene Nava Semel spune povestea unei fetiţe evreice, ascunsă de părinţi la o familie de ciobani, în timpul războiului. În pivniţa în care stă micuţa, singurul prieten este un şobolan, dar fata suferă pentru că fiul ciobanilor vine s-o violeze frecvent. Libretul este cântat de Filarmonica din Sibiu, iar pe scenă va fi un cor format din 60 de fete.

De vorba cu evreii
Pe marginea unei expozitii la Muzeul Taranului Roman (MADALINA VARTEJANU-JOUBERT)

2008 a fost declarat, de catre European si de catre Uniunii Europene, "Anul European al Dialogului Intercultural". Tara în care aspectul minoritatilor etnice ocupa un spatiu mediatic important, Romania constituie un teren ideal pentru concretizarea acestei "directive" europene. Acestui cadru festiv îi sunt asociate serile tematice vorba cu... organizate de Taranului Roman. Si tot pentru a onora anul Intercultural, a gazduit, între 27 martie si 13 aprilie, expozitia evrei ai unui secol european. Fotografii si povesti din interviurile Centropa. Asupra acestei expozitii dorim sa zabovim in cronica de fata, încercand sa deslusim despre ce "ne vorbesc evreii" convocati în calitate de martori.
Expozitia, itineranta în tara, prezinta publicului un exercitiu de istorie orala sau, mai precis, esantioane dintr-o arhiva constituita cu mijloacele istoriei orale. Este vorba de fotografii provenind din arhive familiale evreiesti de pe teritoriul Romaniei, însotite de un comentariu provocat de anchetatorul-culegator de surse. Aceste marturii sunt grupate în mai multe capitole: armata, munca, viata comunitatii, vacanta, viata acasa, scoala, timpul liber, portrete, viata religioasa si Holocaustul.

Fotografii cu evrei neidentificaţi la Casa Tranzit
Cine-i recunoaşte?" este titlul expoziţiei de fotografie a artistului clujean Attila Seprodi, care se vernisează vineri, 23 mai, începând cu ora 18, la Casa Tranzit.
Expoziţia face parte din cadrul proiectului "Cine-i recunoaşte? Fotografiile evreilor deportaţi din Cluj" şi include două albume cu 156 de fotografii alb-negru, găsite printre rămăşiţele lucrurilor deportaţilor întorşi la Cluj după cel de-al doilea război mondial. Fotografiile reprezintă oameni care nu au fost identificaţi.
Prin acest proiect, organizatorii îşi propun să contribuie la "recunoaşterea importanţei rolului comunităţii evreieşti în cadrul societăţii locale şi a pierderii imense cauzată de deportarea şi examinarea lor în masă".

Galeria virtuală a acestui proiect poate fi vizitată de cei interesaţi şi aici.

Expoziţia poate fi vizitată zilnic, între 23 mai şi 1 iunie, între orele 14 şi 20, la Casa Tranzit.
narcisa.chiorean@clujeanul.ro