IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

In acest infern, cu sprijinul multor romani ortodocsi, inclusiv al
celor aflati in masinaria statului pe diferite trepte ierarhice,
oscilanti intre raul cel mai mic si maximul de bine posibil in acel
“timp al amaraciunii al groazei”, tanarul rabin al Comunitatii
evreiesti din Romania reuseste sa smulga flacarilor “un taciune” – cca.
350.000 de suflete. Dupa razboi, “Romania…era singura care mai pastra o comunitate evreiasca numericeste suficienta.” (pag. 224).
“Antisemitismul visceral la romani”
Prin urmare, nu este oare, pripita si nedreapta afirmatia de la pag.154:
“astfel, s-a facut resimtita o forma foarte deschisa de antisemitism,
un antisemitism care are ceva visceral la romani si care revine atunci
cand situatia generala este instabila si suscita o nemultumire latenta”?
Preocupat, cum era si normal si corect, de “marea noastra grija
pentru poporul lui Israel”, lipsit multa vreme de informatii privind
soarta evreilor din Transilvania de Nord, din Ungaria si din Polonia,
rabinul Safran credea, pe buna dreptate, ca Romania era centrul
infernului. De aceea toate, toate personalitatile cu care vine in
contact, de la liberali pana la comunisti, ii apar in dubla ipostaza de
ingeri si demoni sau numai sub una din ele. Patriarhul Nicodim, Balan,
Mitropolitul Transilvaniei, Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei,
Mitropolitul Visarion, toti sunt “antisemiti”. Cizar, episcopul
catholic, “cand ma vedea, incrunta din sprancene”; Hossu, epsicopul
uniat este “politicos dar rece”; reprezentantii Bisericii Evanghelice
Germane “nu-si disimulau animozitatea”; generalul Antonescu “era
imprevizibil”, “un vulcan gata sa intre in eruptie”, alteori “moderat
si curtenitor” etc.
Fara indoiala, paginile rusinoase din istoria acelor vremuri din
Romania sunt cele doua pogromuri, de la Bucuresti si Iasi. Dar cand au
avut loc cele doua pogromuri? Primul, la 21.01.1941, legat de
rebeliunea legionara, inabusita de acelasi general Antonescu
“imprevizibil”, iar al doilea, la 29.06.1941, cand Romania era, in
primul rand, o tara ocupata de armata germana si, in al doilea rand,
fortata de imprejurari, un aliat al Germaniei. Cu armata germana si cu
Gestapoul pe capul lor, autoritatile romane nu dadeau semne ca ar avea
de gand sa treaca la “solutia finala”. “Presiunea germana asupra
guvernului roman urma sa se intensifice”, spune Al.Safran la pag.100.
Urmeaza tot felul de paleative (interdictia profesarii unor profesii,
deportarea si intoarcerea din Transnistria, facilitarea emigrarii in
Palestina etc.) carora le cad victime si tineri si batrani, dar, pentru
alte sute de mii, se evita crematoriile germane fara nici-o speranta.
“Germanii continuau sa faca presiuni pentru ca guvernul sa
aplice solutia finala evreilor din Romania, iar conducatorii romani,
sovaiau intre renuntarea la anumite masuri de deportare, restabilirea
lor partiala si anularea lor totala” (pag. 107).
In aceste circumstante, Mitropolitul Balan, “un antisemit notoriu”,
isi risca viata, vine la Bucuresti, are o intrevedere cu generalul
Antonescu, “un dezechilibrat psihic” de la care obtine, totusi,
anularea ordinului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei.
Oameni chiar din cercurile apropiate ale guvernului (profesorii
Gheorghe Leon si Vulcanesu) au ajutat ca sa “ne putem afirma punctul de
vedere in fata celor mai extremisti legionari.” Multi evrei din
Ungaria, Polonia sau Transilvania se refugiaza in Romania, unde dominau
“doua situatii ambivalente contradictorii, in acelasi timp, anarhia si starea de asediu.” (pag. 77).
In aceasta anarhie si stare de asediu, Comunitatea evreiasca
reuseste sa organizeze rezistenta spirituala: scoli evreiesti,
universitati (Colegiul Onescu si Politehnica Bercovici), reuniuni
culturale si muzicale la Templul Coral etc. “In 1941 s-a publicat in
Bucuresti un manual in ebraica, spre folosinta copiilor din scolile
noastre”.(pag. 73)
“…Trebuie sa subliniez aici, o data in plus, ca viata spirituala
a populatiei evreiesti a ramas extreme de activa.(…) Am o carte
destinata studiului limbii ebraice, publicata la Bucuresti in anul
1943!” (pag. 122). “… poate sa para extraordinar faptul ca ne
intalneam in locuinta mea pentru a traduce Pentateuhul, cu un
comentariu in limba romana, cu Haim Rabinsohn (fratele Anei Pauker)”.
Toate acestea nu cred ca ar fi fost posibile daca poporul roman ar
fi suferit de acel “anti-semitism visceral”, situatia fiind peste
masura de instabila, motivele de nemultumire prisosind pentru toata
lumea.
“Mitul” iudeo-comunismului
Dupa razboi, pana la consolidarea regimului de “democratie
populara”, in memoriile rabinului Al. Safran apar alte personaje:
Vasinski, Ana Pauker, Emil Bodnaras, Lucretiu Patrascanu, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, Titel Petrescu, Stefan Voitec, Vasile Luca etc.
Emil Bodnaras, Lucretiu Patrascanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej se bucura
de aprecieri din partea rabinului Safran pentru faptul de a fi sustinut
si sprijinit emigrarea evreilor spre Eretz Israel. Afirmatia ca acestia
ar fi facut-o din oportunism pentru a se pune bine cu o pretinsa
“putere evreiasca mondiala” este irelevanta, deoarece in politica
nimeni nu poate sa spuna unde incepe si unde se termina oportunismul.
Oricum, cei trei “oportunisti” actionau in sensul dezideratelor
evreilor, pe cand Ana Pauker, Dudu Rosenkrantz si maiorul sovietic Levi
erau dusmani periculosi. Acestia se aflau in spatele lui Sandu
Lieblich, ai caror zbiri (expresia apartine rabinului Safran) ii
cereau, impotriva constiintei sale, sa semneze “tot felul de
apeluri pentru ca populatia sa sprijine regimul communist, sa condamne
sionismul si emigratia in Israel, sa renege organizatiile evreiesti si
sioniste” (pag. 251). Spre cinstea sa, rabinul Al. Safran nu a
semnat si, in consecinta a fost debarcat si inlocuit cu Moses Rosen,
care s-a urcat la timp in noul tren istoric, in fruntea caruia pufaia
navalnic locomotiva stalinista.
Ajungem astfel la o tema controversata, aceea a mitului
iudeo-comunismului. Din relatarile rabinului Safran, aflat in miezul
evenimentelor, rezulta ca “mitul” nu este o gaselnita a antisemitilor,
ci a fost o realitate dura, nemiloasa chiar cu evreii insisi.
“Partidul Comunist, cu de netegaduitul sprijin al unor evrei
comunisti, s-a lansat intr-o batalie nemiloasa de supunere a noastra
autoritatii sale, pentru a stabili in locul nostru structura
organizatiilor noastre si a ne limita aspiratiile.” (pag. 149). “Directivele antisioniste, care se vor manifesta curand, au fost date direct de la Moscova”, spune Al. Safran la pag. 216.
Yevsectia (sectia evreiasca a partidului comunist) ii orienta
ideatic pe evrei spre URSS; lumea occidentala nu avea ce sa le ofere.
Membrii Yevsectiei, “pentru a-si dovedi ’sinceritatea’ angajamentului lor, nu ezitau sa ceara masuri coercitive impotriva coreligionarilor lor…” (pag. 168). Emil Bodnaras “a
jucat un rol de prim plan in rezolvarea problemelor concrete privind
emigrarea, dar cel care punea bete in roate era… Sraier, evreu comunist
care avea un post cheie ca… secretar general al Ministerului de
Interne!!!”. (pag. 216)
Prin urmare, daca “romanii aveau o judecata foarte simpla:
evreii erau pentru ei la fel de comunisti sub regimul comunist, tot asa
cum fusesera sub regimul Antonescu” (pag. 157), nu era vina lor, si nu trebuie incriminati.
Daca Yevsectia a jucat ulterior un rol pozitiv sau negative pentru
Comunitatea evreiasca din Romania, probabil numai un studiu documentat
poate da un raspuns adecvat. Cert este ca dupa 1989, cand alta
locomotive istorica intra in gara Romania, in acea emisiune de pomina,
cu proteicul moderator Tatulici, fostul rabin Moses Rosen (Dumnezu sa-l
odihneasca!) a aparut la TVR insotit de membrii ai Yevsectiei, in
incercarea de a demonstra cat de antisemit, a fost, este si va fi
poporul roman. Spre dezamagirea celor care urcasera deja in noul tren,
dupa emisiune s-au varsat cateva calimari cu cerneala prin ziare, dar
pogromuri, “nopti de cristal” nici macar de leac. Tot acel spectacol
televizat a fost o jalnica diversiune ale carei scopuri nu erau greu e
ghicit.
Antisemitismul crestin
Nici macar “antisemitismul crestin”, acest “invatamant al urii”
despre “asasinarea lui Dumnezeu” (expresiile apartin rabinului Safran)
n-a reactionat in vreun fel, dupa emisiunea d-lui Tatulici, pentru
simplul motiv ca in crestinismul ortodox nu exista aceasta fixatie de
incrimina poporul evreu pentru deicid. Sunt crestin ortodox si nu
gasesc in practicile Bisericii Ortodoxe de la noi indemnuri in uri
poporul lui Israel pentru ca l-ar fi asasinat pe Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a aduna turma, Dumnezu a ales un popor caruia i-a dat o Lege
pentru a-si ordona existenta. Pe “nealesi” ii paste invidia, iar
“alesii” mai devreme sau mai tarziu, cad prada arogantei.
In Occidentul catolic, unde Inchizitia a funtionat pana-n sec. XIX,
evreii au fost persecutati in Spania, Anglia, Franta, Germania etc. sub
pretextul “deicidului”, motivele reale fiind politice si economice.
Pentru aceasta parte a Europei, afirmatia rabinului Al. Safran ca “in
centrul antisemitismului dezlantuit in Europa crestina s-a aflat ura
intretinuta de mai multe secole de Biserica fata de iudaism si de evrei”
(pag.257) are un sambure de adevar. Poate de aceea la Conferinta de la
Seelisberg din Elvetia (1947), destinata antisemitismului crestin si
remedierii acestuia, rabinul Al. Safran nu semnaleaza nici o prezenta
crestin-ortrodoxa, ci numai reprezentati evrei, catolici si protestanti.
Pentru nazisti, care nu mai credeau in nici un Dumnezeu,
exterminarea evreilor nu era o pedeapsa pentru “deicid”, ci o
“necesitate”: nu puteau exista pe pamant si o “rasa superioara” si “un
popor ales”.
Nu dorim sa pedepsim pe pacatosi, ci sa oprim pacatul
Razboiul a trecut, cu ororile lui. Multi pacatosi au fost vanati si pedepsiti, desi, generos, rabinul Safran spunea “nu dorim sa pedepsim pe pacatosi, ci sa oprim pacatul” (pag. 118). Evreii au astazi ceea ce au visat: un stat.
A disparut, oare, pacatul sau evreii si l-au insusit si l-au dus cu
ei in Eretz Israel, traind astazi “o situatie inversata”? Expresia este
luata din Cartea Esterei si mentionata de rabin la pag. 220 a
memoriilor.
Ce se intampla astazi in “Tara promisa” intareste convingerea ca
pacatul nu a fost oprit si ca israelienii traiesc o “situatie
inversata”. In acest sens, marturia cea mai convingatoare nu poate fi
decat cea a unui evreu care nu poate fi banuit de antitisemitism: Goran
Rosenberg.
In toamna lui 1996, in editura Bonniers, a parut la Stockholm, cartea lui Rosenberg, intitulata “Der forlorade landet- en personlig historia”
(Tara pierduta – o istorie personala). Din prezentarea facuta de Eva
Ekselius in ziarul Dagens Nyheter , numarul din 25.10.1996, reulta ca
istoria lui Rosenberg este o mare si amara deziluzie care poarta la
butoniera garoafa sperantei ca, intr-o zi, evreii si palestinienii vor
trai in pace.
Ca student, Goran Rosenberg a lucrat intr-o vara, o luna de zile in kibutzul Shamir din Galileea, la poalele inaltimilor Golan.“Culegeam
mere din marile plantatii si spargeam piatra din pamantul care urma sa
devina teren agricol (…). Cateva saptamani am calatorit stand pe vine
in camioane platforma, pe drumuri inguste, pline de praf si de gropi.” Dupa ani de zile in vara lui 1996, Goran Rosenberg a vizitat Israelul: “O cu totul alta tara: bogata, dinamica, cu o industrie de inalta tehnologie care tinteste in viitor.”
In tara in care a locuit anterior doi ani si de care s-a indragostit,
Goran Rosenberg descopera cu durere astazi si o alta tara,”tara de sub
pietre”. “Sub tara in care odinioara mi-am infipt radacinile si de
care m-am indragostit, se afla o alta tara plina de violenta,
nedreptati si ura. Si printre acestea, in crestere, straturi de
minciuni, falsificari de istorie si case rase de pe fata pamantului.
M-am simtit mintit, inselat, dedosedat de amintirile mele. Am cazut de
foarte sus si m-am lovit rau.” Pietrele grosiere dintre ciulini si
smocuri de iarba sunt resturi de case distruse care altadata aveau un
nume – al-Hadatha, ad-Damun, Mazraa, Kufr Inan – astazi uitate de noii
veniti. In zece ani au fost rase 385 de sate arabe.
Aceasta “iudaizare a pamantului” s-a facut prin asa-numitul
“transfer”, o mutare de populatie prin operatiuni de razboi si
inselatorie legalizata. “Am vazut si Bosnia si stim cum se numeste
acest lucru”, comenteaza Chaim Hanegbi, ziarist din Tel Aviv.
Pentru opinia publica din Israel, razboiul din Jugoslavia a jucat
rolul unei oglinzi. Epurarile entice din Bosnia au folosit aceleasi
metode si aceleasi principii, diferenta dintre Israel si Bosnia
constand in intensitatea violentei. “Un fel de rusine imi infierbanta
obrajii”, spune Goran Rosenberg, aflat de partea acelei minoritati
israeliene care cere “Pacea acum!”.
Ma intorc la cartea rabinului dr. Al. Safran si ma intreb: Sa fi
fost, oare, zadarnice suferintele indurate de evrei de-a lungul
secolelor? Sa fi fost zadarnice milioanele de victime facute scrum de
aroganta “rasei superioare”? Sa fie, oare, astazi arabii palestinieni
victimele arogantei “poporului ales”? Care este deosebirea intre “o
rasa superioara” si un “popor ales”?
Sunt crestin ortodox si nu pastrez in viscerele mele nici-o urma de
antisemitism. Pastrez amintiri frumoase despre evreii, oameni
deosebiti, pe care i-am intalnit de-a lungul vietii. Nu voi uita
niciodata abnegatia cu care regretata diriginta, Tilly Feder, se
“batea” pentru clasa ei de elevi (toti crestini ortodocsi). Voi fi
mereu recunoscator profesoarei mele de limba franceza, Feia Brenner,
careia ii datorez o parte pretioasa din educatia mea, inclusiv obiceiul
de a lua atitudine si de a-mi spune parerea atunci cand sunt convins ca
ceva este nedrept.
Il admir, il respect, dar il si invidiez pe rabinul dr. Alexandru
Safran pentru ca viata i-a oferit sansa de a dovedi masura valorii
sale, smulgand un taciune din flacarile iadului pentru a aprinde – cred
eu – un alt foc, cel al intelegerii si al pacii.
Nu cred in “rase superioare” si in “popoare alese”, ci intr-un spectacol al lumii, multicolor si pasnic.

Filmări la Iaşi, pentru Călătoria lui Gruber

Ieri, firma Orion Film (din Bucureşti) a solicitat Primăriei acordul pentru ca, în perioada 4-10 octombrie, să filmeze cadre din lungmetrajul intitulat "Călătoria lui Gruber". Filmările vor avea loc în zona restaurantului Bolta Rece, dar şi la Rîpa Galbenă. "Vor fi patru zile de filmări. Firma a cerut aprobare pentru 6 şi 9 octombrie, în intervalul orar 8-20, dar filmările, practic, vor dura cîte 10 minute, în 4 reprize. Reprezentanţii firmei au luat legătura şi cu şefii Poliţiei Rutiere pentru ca, în perioada în care vor fi trase cadrele, circulaţia auto să fie oprită", ne-a spus dl Andrei Trofor, purtătorul de cuvînt al Primăriei.


În filmul "Călătoria lui Gruber", semnat de regizorul Radu Gabrea, Adrian Buliga şi Emi Florentin (actori la Teatrul "Luceafărul") vor juca alături de Florin Piersic jr., Claudiu Bleonţ şi Marcel Iureş. Acţiunea filmului se petrece în 1940 şi este legată de pogromul de la Iaşi. Personajul principal, interpretat de Florin Piersic jr, este cel care îl caută, pe tot parcursul filmului, pe Gruber, un medic evreu care îl poate ajuta într‑o problemă de sănătate.

http://www.evenimentul.ro/articol/filmari-la-iasi-pentru-calatoria-lui-gruber.html

Locuri: Muzeul holocaustului
Muzeului Holocaustului* pare o metafora a ignorantei majoritatii noastre fata de petrecerea lui in Romania… E vorba de o cladire veche – Sinagoga Mare, dosita in spatele unui bloc ceausist de pe strada Sfanta Vineri, la fel ca alte cateva locase de cult din zona.



Odata ce faci inconjurul blocului, descoperi monumentul, proaspat renovat si redeschis publicului. La exterior sinagoga este eleganta, dar mai putin ornamentata decat Templul Coral sau decat actualul Muzeu al Evreilor din Romania (Sinagoga Unirea Sfanta). La interior, insa, ochiul este cucerit de decoratia somptuoasa, a carei simbolistica o intelegi mai bine gratie curatorului, domnul arhitect Aristid Preja. Cea mai mare sinagoga din Bucuresti, ea dateaza din 1846 si a fost declarata monument de arhitectura al Romaniei de catre Academie.



Acest spatiu stralucitor adaposteste insa o expozitie despre o epoca intunecata. De-a lungul peretilor laterali, ca un convoi al tristetii, stau panourile expozitiei, "incununate", simbolic, de sarma ghimpata.


Primele exponate arata participarea evreilor la Razboiul de Independenta si la Primul Razboi Mondial, in ciuda faptului ca nu aveau cetatenie romana (majoritatea lor au fost incetateniti de-abia dupa cel de-al doilea razboi mondial)
Expozitia se concentreaza, in continuare, asupra primului pogrom, cel de la Dorohoi, petrecut cu doua luni inaintea venirii la putere a lui Antonescu (Septembrie 1940). Urmeaza documente despre Statul National-Legionar si rebeliunea legionara, careia i s-a dedicat si o expozitie separata, la intrare. In una din fotografiile de atunci descoperi Sinagoga Mare, vandalizata. Mai sus, o alta fotografie, cu un alt loc de cult distrus de legionari - Templul Spaniol (sefard).Cateva cuvinte trebuie spuse aici si despre legislatia antisemita din timpul maresalului. Sa ne imaginam azi ca nu am mai putea cumpara albumele unor Leonard Cohen, P!nk sau Bob Dylan, pe motiv ca sunt de origine evreiasca. Sau ca ne-am trezi cu colegi dati afara din serviciu sau din facultati, doar pentru ca sunt evrei. Pe cat de imposibile par astazi intamplarile de acest fel, pe atat de "normale" pareau pe vremea lui Antonescu, cum se poate vedea aici.


Ratia de zahar pentru evrei si tigani - cu 400, respectiv 200 de grame mai putin decat la „crestini”. Roman, 1942. (sursa-bbc. O copie a acestui document se afla si la Muzeul Holocaustului)
Expozitia continua cu pogromul de la Iasi, trenurile mortii si ghetourile infiintate in anumite orase din Moldova.
Cea mai mare parte a memorialului o constituie insa Transnistria, cu grozaviile ei, locul in care multi evrei (indeosebi din Basarabia, Bucovina si Ucraina) dar si tigani si-au vazut sfarsitul. Trecand pe langa fotografii sau desene ale supravietuitorilor, ghidul povesteste despre lagarul de la Vapniarca, unde detinutii au fost hraniti cu mazare furajera, ceea ce a cauzat paralizia a sute de prizonieri.Soarta evreilor din Transilvania de nord, trimisi in lagarele naziste, ocupa penultima parte a expozitiei. Si, ca pentru a demonstra, daca mai este nevoie, ca expozitia nu acuza in masa poporul roman (sau maghiar, in cazul Transilvaniei de nord), ultimele panouri sunt dedicate dreptilor intre popoare- crestinii care si-au riscat viata pentru a salva evrei. Alaturi de chipuri mai putin cunoscute din pacate, ca acel al lui Traian Popovici sau al Vioricai Agarici, il intalnim si pe cel al Reginei Elena a Romaniei. De amintit ca pe 11 August lista dreptilor s-a mai imbogatit cu un nume, cel al lui Theodor Criveanu.


Muzeul Holocaustului se afla pe strada Vasile Adamache, numarul 11. El poate fi vizitat gratuit de marti pana sambata, intre orele 9-13.

Dorohoiul recunoaşte activitatea unei personalităţi a iudaismului
Nando Mario Varga (N.M.V.): Stimate dle rabin avocat Iosef Wasserman, în urmă cu aproximativ un an şi jumătate, mai precis în martie 2001, am trăit cu toţii un moment impresionant, reprezentat de numirea unei străzi din Ierusalim cu numele tatălui dvs. rabinul Pinhas Wasserman. Iată că, de curând, un alt eveniment petrecut in România de data aceasta, vine să accentueze importanţa activităţii depuse de tatăl dvs. pentru
binele obştii evreieşti din Dorohoi.
Iosef Wasserman (I.W.): În urmă cu câteva luni am primit o scrisoare din partea primarului Dorohoiului, prin care eram anunţat că s-a hotărat ca unei piaţete aflate în centrul oraşului, lângă sinagogă, să i se dea numele tatălui meu, rabinul Pinhas Wasserman. Consider că această decizie a Consiliului orăşenesc din Dorohoi reprezintă o mare onoare nu numai pentru familia mea, ci şi pentru întreaga obşte evreiască. Cred că denumirea acestei piaţete cu numele tatălui meu reprezintă un lucru deosebit pentru Dorohoi, dar şi pentru România, constituindu-se într-o dovadă concretă a faptului că românii nu-i uită pe conducătorii spirituali ai naţionalităţilor conlocuitoare şi apreciază la justa valoare activitatea deosebită desfasurată de aceştia în ţară şi peste hotare, având grija ca memoria lor să dăinuie peste timp, spre a fi cunoscută de tinerele generaţii.
N.M.V.: Luând în calcul ultimele decizii ale guvernului român, precum interzicerea oricăror simboluri antisemite, cu adresă directă la Ion Antonescu, dar şi cele mai recente evenimente, precum lansarea, dupa ani de tăcere, a celei de a doua ediţii în România a cărţii Soniei Palty "Evrei, treceţi Nistrul!", care dezvăluie voit uitata dramă a Transnistriei şi, cinstirea memoriei tatălui dvs. rabinul Pinhas Wasserman, consideraţi că asistăm la un real curent proiudaic în politica României ?
I.W.: Întotdeauna au existat relaţii bune între guvernele României şi comunitatea evreiască, dar, în ultima perioadă, se constată într-adevăr, o accentuare a acestor relaţii. Cred că oficialii români au ajuns la concluzia că trebuie analizată la justa ei valoare contribuţia deosebită pe care evreii au adus-o societăţii româneşti şi să o aprecieze ca atare.
Şi sunt convins că această nouă atitudine nu este dictată de interese deosebite, care nici ele nu trebuie condamnate, ci este o decizie logică, bazată pe date concrete.
N.M.V.: Să revenim la evenimentul de la Dorohoi...
I.W.: Trebuie să subliniez faptul că primarul din Dorohoi 1-a invitat la această festivitate şi pe primarul Ierusalimului, Ehud Olmert, care însă nu a putut participa, el exprimându-şi regretele şi explicaţile intr-o caldă scrisoare transmisă primarului din Dorohoi. In această
scrisoare,Ehud Olmert şi-a motivat absenţa prin situaţia deosebită cu care se confrontă Israelul şi Ierusalimul în special, situaţie care-1 obligă să rămână în tară. Olmert a subliniat faptul că denumirea unei străzi din Ierusalim şi a unei piaţete în Dorohoi, cu numele rabinului Pinhas Wasserman, este o dovadă clară a întăririi relaţiilor dintre cetăţenii celor două ţări.
Pentru ca pogromul de la Dorohoi să nu fie uitat, am decis să-1 comemorăm şi în România, nu numai în Israel, anul acesta fiind a doua oară când organizăm comemorarea tragicului
eveniment şi la cimitirul din Dorohoi.



N.M.V.: Cine a făcut parte anul acesta din delegaţia Israeliană?
I.W.: În primul rând membrii familiei mele, adică două surori, rabinesele Tobias si Katz şi fiul meu, generaţia a treia, deoarece am vrut ca el să vadă şi să simtă cum România şi locuitorii din Dorohoi cinstesc memoria bunicului lui, care şi-a sacrificat viaţa pentru obştea evreiască şi pentru această localitate, pe care de la Pogrom şi până în clipa sosirii în Israel, nu a părăsit-o niciodată, desi primise numeroase propuneri tentante. Din delegaţie au mai făcut parte membrii din cadrul Organizaţiei dorohoienilor: Zvi Feiner, preşedinte de onoare al organizaţiei şi dr. Doron Koler, vice preşedintele ei, ca şi rabinii Kaţir Avşalom, rabinul companiei E1-A1 şi rabinul Mendel Marilus din Belgia, nepotul rabinului Marilus din Bucureşti. Pe data de 1 iulie 2002, am început vizita la Dorohoi fiind primiţi la sediul primăriei de către primar - d. Gherasim şi de ziaristi, care au relatat despre acest eveniment. De la primărie, însoţiţi de prefectul Botoşanilor, de primar, de delegata Ministerului Cultelor, de angajaţii primăriei şi un mare număr de locuitori ne-am îndreptat spre piaţeta care urma să primească numele tatălui meu, unde ne aşteptau un mare numar de cetăţeni. Pe parcursul ceremoniei, vorbitorii au avut numai expresii de laudă la adresa personalităţii şi activităţii tatălui meu. M-a impresionat foarte mult intervenţia prof. Iancu, care a reprezentat şi Federaţia Comunitaţilor Evreieşti din România (FCER), şi care a evidenţial şi rolul important pe care mama mea 1-a avut pentru obştea evreiască din Dorohoi.
În discursul meu de mulţumire, mi-am exprimat satisfacţia faţă de modul exceptional în care a fost organizată această ceremonie, evidenţiând faptul că această acţiune este foarte importantă pentru generaţiile viitoare, care, iată, vor cunoaşte trecutul obştii evreieşti din
localitate. Un moment de surpriză, dar şi de bucurie 1-a reprezentat faptul că în mijlocul discursului am fost contactat de reporterul postului de radio "România Actualităţi", care a realizat un reportaj şi bineinţeles un interviu în direct, în cadrul caruia am evidenţiat faptul că, cu toate că distanţa dintre ţările noastre este mare, inimile sunt aproape şi noi nu putem uita limba noastră, limba română, deoarece noi suntem recunoscători şi nu putem uita binele pe care l-am primit în ţara de origine.
După încheierea ceremoniei din piaţetă, ne-am îndreptat spre cimitirul evreiesc, unde am spus celor prezenţi că avem cu toţii obligaţia să nu uităm ceea ce s-a întâmplat şi că trebuie să ne unim forţele pentru a preîntâmpina şi a opri orice acţiune de acest gen, mai ales acum când asemenea acţiuni se manifestă în diverse colţuri ale lumii.
De la cimitir, am vizitat cele două sinagogi din localitate. Sinagoga cea veche, unde am fost sărbatorit de Bar Miţva, şi care este acum într-o stare care necesită reparaţii. Primarul mi-a promis că se vor face toate reparaţiile necesare, astfel incât această sinagogă să devină "Muzeul obştii evreiesti din Dorohoi şi împrejurimi".
La cea de a doua sinagogă, care continuă să fie folosită în Dorohoi, - trăind acolo, la ora actuală circa 70 de evrei, - am explicat creştinilor şi evreilor, importanţa pe care o reprezintă sinagoga pentru unitatea fiilor lui Israel.
Această zi deosebită s-a încheiat cu o cină oferită de primar în onoarea delegaţiei israeliene şi a tuturor persoanelor oficiale prezente la ceremonie. La Bucuresti am fost primiţi de conducerea FCER, av. Iulian Sorin, având cuvinte de apreciere la adresa acţiunii şi bineinţeles cu privire la activitatea şi personalitatea tatălui meu.
Din păcate vizita la FCER a trebuit să fie scurtată, deoarece ne aştepta maşina Ministrului Culturii, academicianul Razvan Theodorescu, o mare personalitate a culturii românesti, dar mai ales, un mare prieten al Israelului. Domnia sa şi-a exprimat satisfacţia faţă de această extraordinară manifestaţie, dovedindu-şi pe tot parcursul întâlnirii dragostea faţă de poporul evreu şi interesul pentru aprofundarea relaţiilor româno-israeliene.
N.M.V.: Acest interes crescând faţă de iudaism constatat în timpul vizitei, a contribuit, dupa câte ştiu, la luarea unei iniţiative. Despre ce este vorba?
I.W.: Vom organiza un concurs de lucrări privind pogromul, cu tineretul creştin din Dorohoi, iar premiile vor fi acordate în Dorohoi, în ziua comemorării pogromului. Prin intermediul acestor lucrări şi a cercetărilor pe care autorii lor le vor face pentru a-şi argumenta tezele,vom încerca să menţinem vie imaginea dramei evreilor, dar şi perpetuarea culturii şi a religiei iudaice.
La încheierea vizitei mele la Dorohoi, i-am spus primarului că prin denumirea acestei piaţete cu numele tatălui meu, s-a deschis o nouă pagină în istoria Dorohoiului şi a obştii evreieşti.
N.M.V.: Ce planuri de viitor aveţi?
I.W.: Intenţionăm să organizăm Congresul International al Originarilor din Dorohoi şi, sunt convins că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sprjinul acad.prof Razvan Theodorescu, al FCER şi bineinţeles al primarului din Dorohoi, vom reusi.

Porumbelul de la Sinagogă
http://agonia.ro/index.php/press/211453/Porumbelul_de_la_Sinagog%C4%83
Duminică, 15 octombrie, la Sinagoga din Rădăuţi, a fost comemorată tragedia din anii 1940 – 1944 a evreilor deportaţi din Sudul Bucovinei în primul rând, ca şi din celelalte provincii istorice ale României.
Evenimentul a fost organizat de Comunitatea evreilor din Rădăuţi a cărei secretară este prof. Tania Grenberg , cu colaborarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care a fost reprezentată la această adunare de renumiţi holocaustologi: Dr. Lya Benjamin, Dr. Harry Kuller, Dr. Otto Adler – ultimul fiind şi unul dintre supravieţuitorii lagărului de la Auschwitz. Revista Realitatea Evreiască a fost reprezentată de dna. Iulia Deleanu, care a lansat cu această ocazie cartea „Kaddish pentru mama mea”, Bucureşti, Editura Kriterion, 2006. Au fost prezenţi oameni de ştiinţă şi de cultură din Rădăuţi, Suceava, Iaşi, Bucureşti, reputaţi istorici, holocaustologi, dascăli, jurnalişti şi scriitori. Regret că nu am făcut o listă atotcuprinzătoare de nume ale personalităţilor prezente, prin urmare am decis de a nu publica numele celor din asistenţă, din dorinţa de a nu jigni, prin nevinovată omisiune, vreun participant.
Un stand al editurii Hasefer a oferit o bogată colecţie de apariţii recente.
Holocaustul românesc a fost ascuns multă vreme poporului român. Multe generaţii, între care şi a mea, au fost educate în spiritul eludării adevărurilor istoriei. Când noi ne născuserăm, deja fuseseră şterse din memoria publică (omise sau interzise) principalele dovezi şi mărturii despre trecutul recent. Bucovina copilăriei noastre era un ţinut caracterizat prin armonie inter-etnică (cumva, în spiritul a ceea ce va fi dorit împăratul unui vestit imperiu, atunci când a întemeiat aici proiectul unui rai multietnic european, la nici trei sute de kilometri de localitatea de lângă graniţa noastră de nord, unde s-a descoperit dovada istorică indenegabilă că Centrul Europei s-ar afla aici şi nu în altă parte), dar această atmosferă creată prin artificii ideologice şi politice nu era naturală, iar noi, copii pe atunci, nu aveam de unde şti care este adevărul, pentru că părinţii nu aveau voie să ni-l povestească ori nu-l ştiau nici ei, iar manualele de istorie nu mai scriau demult cum stau lucrurile cu adevărat. Cert este, însă, că în Bucovina copiilor anilor 50-60 era pace socială. Cel puţin la nivel infantil: acele timpuri ale copilăriei noastre ne-au şi format în spiritul toleranţei şi deschiderii faţă de străin, al multiculturalităţii şi plurilingvismului reale.
Chestiunea evreiască, pe de o parte, ca şi chestiunea armenească (în Turcia, sau, la zi, în România) ori problema rromilor, cât şi problemele altor minorităţi, şi, pe de altă parte, puseele succesive de naţionalism (chiar ultra-naţionalism, în anumite perioade ale secolului XX) românesc ce au putut recurge la românizarea forţată, ca răspuns dat peste secole unor perioade de abuz săvârşit de alte puteri europene şi asiatice asupra teritoriilor româneşti: toate acestea fac parte dintr-un puzzle istoric care nu poate fi rezolvat decât cu multă ştiinţă de carte de istorie şi cu multă dibăcie ştiinţifică, în cadrul unor cercetări făcute cu seriozitate şi bună credinţă, dar mai ales luând respectuoasa distanţă a neutralităţii faţă de aripile mutilante ale politicului care generează manipulări şi denaturări impardonabile. Pentru omul de rând, consumator ocazional de istorie, polarizarea în jurul adevărului istoric a oamenilor de ştiinţă istorici în funcţie de criterii etnice, politice ori confesionale a fost întotdeauna un bun model de înregimentare în războaie de idei, care au generat războaie distrugătoare.
Întâlnirea de la Sinagogă a fost, până la urmă, un colocviu ce va trebui continuat. Au fost rememorate principalele condiţii istorice care au favorizat dezvoltarea politicilor rasiale în România recentă: I - etapa statului legionar (14 septembrie 1940 – sfârşitul lunii ianuarie 1941 când, între 21 şi 23 ianuarie, la Bucureşti a avut loc pogromul de tristă amintire), II - etapa politicii de românizare forţată dusă după ianuarie 1941de cabinetul Antonescu, III - etapa soluţiei finale aplicată de cabinetul Antonescu după intrarea României în război alături de Germania hitleristă (22 iunie 1941). Dr. Lya Benjamin a descris această perioadă a istoriei plină de acţiuni extremiste: „ Masacrul din Iaşi, pogromurile din Basarabia şi Bucovina, procesul de ghetoizare în vederea deportării evreilor din provinciile respective în Transnistria, extinderea deportărilor şi din alte zone ale României, transformarea Transnistriei într-un mare lagăr de exterminare fizică a evreilor cetăţeni români şi localnici” , au fost fapte istoric determinate puse în lumina caracterului lor profund criminal. „În şirul evenimentelor dramatice trăite de evreimea română în această epocă la care ne referim, data de 9 octombrie 1941 are o relevanţă deosebită pentru înţelegerea particularităţilor Holocaustului românesc. În această zi au început simultan în toate localităţile din Bucovina de Sud (Suceava, Cîmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Vatra Dornei s.a.) operaţiunile de deportare a evreilor în Transnistria. Deportarea evreilor din Basarabia a fost motivată de regimul Antonescu prin aşa-zisa comportare ostilă a unor evrei faţă de autorităţile militare şi civile româneşti în timpul retragerii lor după ultimatumul sovietic de anexare a Bucovinei (28 iunie 1940). În cazul deportărilor din Bucovina de Sud – teritoriu care nu a fost nicicând sub ocupaţie sovietică, era clar că se urmărea aplicarea politicii de purificare etnică. De aceea, scria Dr. W. Filderman într-un memoriu adresat mareşalului Ion Antonescu că această „măsură este şi mai gravă şi mai ilegală căci ea nu se aplică numai provinciilor dezrobite de sub ocupaţie sovietică, dar şi Bucovinei de Sud, şi chiar judeţului Dorohoi, care fusese de curând integrat Bucovinei”. Cu patru zile înainte de intrarea României în război, în data la 17 iunie 1941, Mihai Antonescu anunţase în Consiliul de Miniştri: „Noi trebuie să folosim acest ceas ca să facem purificarea populaţiei”, pentru ca ulterior, la 3 octombrie, în cadrul aceluiaşi Consiliu, Antonescu să adauge: „Pot aduce Basarabia înapoi şi Transilvania, dacă nu purific neamul românesc n-am făcut nimic căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea şi puritatea rasei lui şi aceasta urmăresc în primul rând”.
Evocarea făcută de Lya Benjamin a fost urmată de prezentarea de către Dr. Harry Kuller a tipurilor de negaţionism al Holocaustului, prezente atât în România, cât şi în majoritatea statelor lumii.
Dr.Otto Adler, supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz, a relatat cu un umor fin câteva din experienţele unei vieţi zbuciumate şi, mai ales, câteva pilde desprinse din existenţa sa de lagăr cât şi despre jocul hazardului graţie căruia mărturisitorul a putut să scape dintr-un infern greu de imaginat. Nu a uitat să zâmbească, nu a uitat să povestească, nu a uitat să creeze un stil de regăsire a bunelor sentimente faţă de destinul potrivnic…
Care ar fi soluţia împotriva agravării lipsei de comunicare şi de dialog dintre oameni, care ar fi soluţia pentru ca tragediile istoriei să nu se repete, pentru ca ura dintre semeni să nu se mai dezvolte fără margini?, întreabă Otto Adler aproape retoric.
Astăzi, în mare viteză, extremismele se dezvoltă din nou, atât la stânga, cât şi la dreapta, pericolul antisemit este poate mai puternic, căci mai rafinat şi altfel conceput decât în trecut, chestiuni trecute şi care fac parte numai din biblioteca de mituri sunt reluate şi dirijate cu obstinaţie către soluţii belicoase, apar şi se amplifică multe alte ameninţări de purificare etnică adresate altor seminţii, chiar şi celei româneşti în România, prin necontenite torsiuni ale istoriei şi politicului…iar jocul vieţii, al ameninţării, al manipulării şi al morţii nu mai cunoaşte decenţă şi respect faţă de fiinţa umană pe scena crudă a istoriei din zilele noastre.

Ce este de făcut?
Există câteva mijloace cu care societatea modernă poate opera asupra copiilor şi tinerilor: educaţia în spiritul toleranţei şi iubirii de aproape, buna informare privind adevărurile istorice oricât de incomode, şcoli în care toleranţa interetnică este principalul liant dintre semeni, frecventarea izvoarelor de cultură şi de civilizaţie ale tuturor etniilor, în spiritul descoperirii semenilor şi cu ţinta de a fortifica o lume a diversităţii culturale amiabile. Acest nivel, al educaţiei şi al accesării informaţiei şi culturii în spiritul adevărului, este cel mai important şi este cel mai uşor de înfăptuit: aşa cum, în medicină, profilaxia este mai importantă, ca principiu, decât terapia, căci profilaxia creează un mod de vieţuire, în timp ce medicina creează un mod de supravieţuire.
Paul Celan, unul dintre marii oameni de cultură evrei ai Bucovinei, amintea la un moment dat că „Bucovina este o ţară de oameni şi cărţi”, făcând referire exact la tradiţia erudită a acestei provincii multietnice, în care multe voci istorice au avut suficientă adâncime şi notorietate pentru a face şcoală şi pentru a reuşi să impună un brand cultural.

Ca scriitoare şi ca cititoare împătimită, cred în şansa bibliotecilor şi a cărţilor de a-i apropia şi a-i uni pe oameni întru adevărurile care le sunt comune, mai importante decât cele care îi despart. Şi ştiţi de ce? Pentru că încă din copilărie fiinţa umană numită copil va fi cu adevărat fericită numai atunci când i se vor fi citit la nesfârşit poveştile nemuritoare ale tuturor seminţiilor pământului. Iar copilul care a ascultat în copilăria sa toate poveştile neamurilor este imun la utopiile istorice discriminatoare. De un astfel de copil, ideologia nu se mai ia ca o ciumă a raţiunii, ci ca o maladie horror informaţională, vindecabilă printr-un program antivirus apropriat.

La un moment dat, în Sinagoga îngheţată din cauza unui vânt rece care se strecura printre vitraliile crăpate, a apărut un porumbel. Alb argintiu, prietenos, poposind pe umărul câte unui participant, ciugulind câte o bucată de pâine de pe masa de gustări pentru pause cafe, zburând de colo-colo cu majestuoase volute de aripi, micul mesager al păcii şi al iubirii i-a cucerit pe toţi cei prezenţi. Va fi linişte, va fi dragoste între oameni, va fi pace pe pământ, părea să spună, ca întotdeauna, pasărea alintată, în timp ce Otto Adler îi surâdea complice, împăcat. Iertând prin ne-uitare, învăţându-i şi pe alţii cum să ierte, dar să nu uite…
Nu-i aşa că porumbeii sunt, din fericire, incorigibili, şi că acest fapt este o adevărată minune?

Cum se vede, indicele sugerează, între altele, posibilitatea de a explora solidarităţi tematice, dar la fel de semnificativă e şi bogăţia în sine a seriei de ocurenţe care ilustrează un cuvânt titlu. Astfel, în afară de cele mai sus menţionate, multe trimiteri se înregistrează sub teme ca:
– familia – sub care se înscriu referiri la istoria şi memoria familială, relaţii şi solidarităţi familiale, roluri, nume, importanţa familiei, legături între generaţii, situaţia actuală a familiei etc.;
– ocupaţiile – unde ocurenţa ilustrează o mare diversitate, stabilitatea sau dimpotrivă mobilitatea, determinate de presiunea timpurilor istorice sau de alte considerente care trimit la principii de educaţie sau de viaţă, la tradiţii sau mode, la strategii de supravieţuire;
– şcoala – care ne permite să identificăm trasee de formare, dar şi să observăm care erau şcolile frecvente – pe categorii şi niveluri de studiu –, materiile studiate, colegii, profesorii (cuvintele marcate cu italice sunt la rândul lor cuvinte titlu), principiile de educaţie;
– principiile de viaţă;
– prietenii (foarte adesea invocaţi şi arătând disponibilitate şi deschidere spre alte grupuri etnice, ca şi valorizarea relaţiei în sine);
– colegii (evocaţi mai ales pentru prestigiul lor, indiferent de apartenenţa etnică);
– sărbătorile (tema e solidară cu cea a tradiţiilor religioase, rar fiind invocate alte tipuri de sărbători, dar e şi terenul predilect al afirmării identitare, fie prin întoarcerea la tradiţie, fie prin practicarea unei interculturalităţi specifice zonei sau direct rezultate din căsătoriile mixte);
– practicile culinare.
După cum se poate observa, fiecare serie tematică se pretează la o analiză mai amănunţită şi la contextualizări diverse, care, din aproape în aproape, pot sugera noi conexiuni şi posibilităţi de semnificare, mai ales dacă asociem indicele tematic unui indice de nume şi de localităţi. Sperăm să putem publica aceşti indici în varianta electronică a lucrării (www.memoria.ro).
Această carte nu ar fi putut exista fără disponibilitatea celor care au povestit sau au scris câteva pagini pentru ea. Înţelegerea şi dorinţa lor ca ea să apară a fost un stimulent serios pentru a o realiza. Le adresăm calde mulţumiri şi le exprimăm recunoştinţa noastră. Dialo­gurile îndelungate pe care le‑am purtat înainte şi după interviuri au fost pentru noi adesea un prilej de cunoaştere nesperat.
Un cuvânt de mulţumire aparte se cuvine Comunităţii Evreilor din Timişoara şi celei din Lugoj pentru felul în care ne‑au sprijinit, în primul rând Eminenţei Sale, Prim‑Rabinul dr. Ernest Neumann, care a avut amabi­litatea să discute cu noi în mai multe rânduri şi să ne încurajeze să finalizăm acest volum, oferindu‑ne infor­maţii şi fotografii de arhivă. Datorăm mulţu­miri speciale d‑lui consilier prof. Oscar Schwartz, care a întocmit un scurt istoric al evreilor din Timişoara şi un calendar al sărbătorilor evreieşti cu explicaţiile necesare pentru neini­ţiaţi, referitoare la semni­ficaţia acestor sărbă­tori şi la cea a rugăciunilor practicate în tradiţia evreiască*.
La rugămintea noastră, istoricul Victor Neumann a scris o postfaţă care e deja o primă interpretare şi o analiză posibilă a rezultatelor cercetării propuse, subli­niind şi unele aspecte care ţin de propria‑i percepţie a lucrurilor, inclusiv în ce priveşte valabilitatea pentru istoric a unui astfel de demers. Îi mulţumim pentru dialogul pe care îl deschide şi pentru sprijinul amical.
Am utilizat cu folos în informarea pe care ne‑a soli­citat‑o pregătirea acestui volum cartea sa, Istoria evreilor din Banat, ca şi cea despre Evreitate la Lugoj a lui Tobias Schwager (el însuşi inter­vievat) şi le suntem recunoscători în mod special lui Iosif Singer şi regretatului Gheorghe Reisz pentru documen­taţia oferită cu generozitate.
Ca întotdeauna în astfel de întreprinderi, datorăm recunoştinţă tuturor celor care, prieteneşte, ne‑au ajutat. I‑aş aminti pe Adriana Babeţi, Andrei Pippidi, Marius Lazurca, Constantin Jinga, Simina Ivan, Magdalena Mărculescu, Székernes János, Virgil Feier, Andrei Spira, Ileana Pintilie, Adina Costin, Cristina Chevereşan, Robert Reisz, Thomas Remus Mokhnacs, familia Edith şi Andrei Dornhelm (între timp, din păcate, dispăruţi dintre noi), Magdalena Csendes Holender.
Simona Branc şi Antonia Komlosi au contribuit substan­­ţial la redactarea volumului. Între cei care au realizat interviuri, apreciem în mod special contri­buţiile lui Adrian Onică, Roxana Pătraşcu, Adriana Roşioru şi Adela Lungu.
Cum am spus de la început, cartea este o etapă dintr‑un proiect de lungă durată, care a necesitat efort şi pregătire şi nu în ultimul rând sprijin financiar. El a fost oferit pe parcursul cercetării de Fundaţia A Treia Europă şi, prin intermediul ei, de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj şi Fundaţia Culturală Europeană din Amsterdam (proiectul „A trăi împreună împărtăşind memoria”)*.
Pentru apariţia cărţii, esenţial a fost sprijinul mai mult decât prietenesc al doamnei Lidia Bradley Gheorghiu, care, prin intermediul Fundaţiei Aspera şi al Institutului Român de Istorie Recentă, a finanţat parţial publicarea volumului. Restul, nu puţin, l‑a făcut Editura Polirom, prin directorul ei Silviu Lupescu şi redactorul de carte Daciana Branea, al căror ajutor a fost decisiv.

Ca şi în povestirile celorlalte persoane intervievate de noi, români, germani, maghiari sau sârbi, perioada ultimilor treizeci de ani, cei dinainte de căderea regimului comunist, apare mai puţin reliefată. O carieră exem­plară, simţul datoriei împlinite, hrănirea din iluziile şi nostalgiile pe care tinereţea le face posibile, instinctul supravieţuirii, frica, prudenţa la care au condus anii de persecuţii şi reprimări, grijile zilei de mâine, ajutorul comunităţii şi al rudelor plecate în situaţiile grele sunt în foarte multe cazuri explicaţii pentru un bilanţ încă amânat. Mai dispuşi să îl facă sunt doar cei care au fost, într‑un fel sau altul, victime ale regimului. Fenomenul e de ordin general. Conti­nuităţile dintre anii de tranziţie şi cei anteriori căderii comunismului pot fi şi ele o cauză. Se vorbeşte puţin despre vino­văţiile şi responsabilităţile individuale ale ultimilor cincizeci de ani, despre complicităţi, duplicitate, acceptări şi tăceri interesate, şi nu este încurajat în nici un fel, la nivelul vieţii publice, un demers critic. E un capitol deocamdată nerecuperat de memoria şi istoria noastră, decât, uneori, prin comemorări uitătoare şi discursuri decorative.
O altă explicaţie posibilă a unei astfel de „uitări” este nevoia de armonizare şi coerenţă pe care o resimte oricine îşi povesteşte viaţa, iluziile retrospective, care fac să se estompeze răul. Mai ales atunci când se vorbeşte despre el puţin sau deloc. Dimpotrivă, atunci când este demontat consecvent, analizat şi condamnat, conştiinţa publică îl receptează ca atare. Cu excepţia unor extre­mişti înrăiţi sau a unor orbiri intenţionate şi vinovate, puţini se îndoiesc azi că Holocaustul a fost un rău imens, care trebuie respins şi condamnat ca atare. Nu e şi cazul crimelor comise de comunişti. Şi această – sunt convinsă – provizorie uitare (sunt destule semne şi în această carte că ea a şi început să ne treacă) nu are culori etnice, nu caracterizează o comunitate aparte. E o chestiune de voinţă politică, de generaţii, de instituţii, grupuri sau persoane interesate de uitare, egal repartizate pe teritoriul românesc, dar nu numai.
Trauma nu este totuşi decât unul din elementele ce pot defini indentitatea unei comunităţi. Fiecare comunitate ierarhizează altfel criteriile posibile de identificare. Dacă pentru germanii bănăţeni, de pildă, tradiţiile folclorice (cântece, dansuri, sărbători), costumul popular zonal sau local, legătura cu Heimat-ul (locul natal) sunt printre criteriile cele mai importante ale auto­definirii etnice, din interviurile realizate ar rezulta că pentru evreii din Banat este vorba de altele.
Ceea ce‑i face pe evrei să se simtă ca aparţinând unei comunităţi e în primul rând factorul religios. Credinţa în Dumnezeu, tradiţia religioasă, gradul de respectare al acesteia, transmiterea ei, participarea la viaţa comunităţii sunt factori importanţi pentru definirea individuală, dar şi de grup. Diferenţierile principale s‑au făcut şi altădată tot pe criterii religioase. Evreii orto­docşi, cei neologi sau adepţii unui statu‑quo frecventau sinagogi diferite, repartiţia lor pe zone ale oraşului (cartiere, străzi) şi considerarea lor socială era diferită.
Azi tradiţia neologă, mai liberală, e dominantă, dar memoria familială sau cea locală reţine existenţa mai multor grupuri religioase, ca şi a deosebi­rilor după locul de origine sau după limba cel mai mult folosită în familie.
Dincolo de evreitatea grupului luat în considerare, se întrevede o istorie socială ce ar merita să fie mai amănunţit explorată.
Aşchenazi sau sefarzi, bogaţi sau săraci, vorbind în familie mai ales maghiara sau germana, dar învăţând la şcoală la fel de bine româna, evreii din Banat au cultivat un anume cosmopolitism benefic, potrivit cu ambianţa diversificată etnic a zonei în care locuiau. Ceea ce nu i‑a împiedicat să se considere buni cetăţeni ai statului în care se aflau şi să‑l slujească cu devotament, cum ţin să sublinieze o parte dintre cei intervievaţi. Chestiunea limbii folosite în familie – care a fost, mai ales pentru generaţiile mai vârstnice, maghiara – ridică uneori probleme de identitate. Interesantă mi se pare în acest sens discuţia purtată de Antonia Komlosi cu scriitorul Anavi Ádám.
Solidaritatea de grup (nu neapărat de ordin etnic sau religios), conştiinţa apartenenţei la el, este de aseme­nea un factor important al identităţii evreilor, cultivat nu numai în timpuri de prigoană. Se poate remarca frecvenţa cu care sunt invocate numele persoanelor ilustre din propria comunitate (intelectuali, oameni de ştiinţă, artişti, industriaşi), dar şi ale cunoscuţilor, prietenilor, colegilor neevrei, care au ajuns să însemne ceva pentru ceilalţi şi alături de care viaţa i‑a adus, prin meandrele ei, pe interlocutorii noştri. Sociologii numesc aceasta identi­ficare prin elite. Un anumit sens al valorii indi­viduale şi al valorii în general transpar din această atitudine. Ca şi un tip de socialitate benefică, bazată pe meritocraţie.
O atenţie specială e acordată de amintire fenomenelor de interculturalitate, derivând direct din vecinătăţi, din căsătoriile mixte, din istoria familială, din întâlnirile în mediul şcolar sau profesional. Există un consens în aprecierea pozitivă a unor astfel de fenomene la cei intervievaţi de noi, indiferent de etnie. Aprecierile critice la adresa celorlalţi sunt argumentate prin des­crierea împreju­rărilor care le justificau. Interesante sunt şi discuţiile despre ce se găseşte şi ce cred cei inter­vievaţi că se află la baza antisemitismului.
Ne‑am gândit la un moment dat să introducem în carte şi fragmente din interviurile celor de altă etnie care fac referire la relaţiile lor cu evreii, dar am renunţat pentru a nu încărca suplimentar volumul şi pentru că ele privesc cazuri individuale, fără a fi rezultatul unor întrebări precise pe această temă, ceea ce le dă o rele­vanţă limitată.
Toate consideraţiile generale evocate mai sus trebuie luate cu o limită de relativitate şi raportate exclusiv la ceea ce interviurile pun în evidenţă.
O poveste a vieţii se cere mai mult ascultată decât supusă întrebărilor, ea nu este o anchetă pe un subiect anume. Conjunctura în care e relatată, imaginea pe care cel intervievat doreşte să o creeze despre sine, relaţia sa cu propriul trecut influenţează selecţia şi comentariile, dând mai mult relief unor aspecte ale biografiei proprii decât altora. Rolul nostru a fost, aşa cum am procedat şi în celelalte cărţi de acest gen, mai curând acela de a asculta decât de a întreba.
Valoarea de document a mărturiilor este însă neîndoielnică. În ciuda unor inexactităţi pe care istoricii le pot uşor corecta, apelând la documente alternative şi în primul rând la sursele scrise, povestirile oferă accesul la un univers de viaţă greu de cunoscut altfel, furnizează un tip de informaţie ignorată de obicei de istorici, din raţiuni ce ţin de statutul disciplinei la noi. Concentrarea aproape exclusivă pe istoria politică – înţeleasă şi ea adesea ca un angajament politic, mai degrabă decât ca o analiză –, ignorarea sau tratarea superficială a istoriei minorităţilor în raport cu istoria naţională, lipsa de interes pentru istoria socială, economică sau culturală, pentru istoria locală sau regională sunt doar câteva dintre explicaţii.
Există apoi prejudecata că opiniile, credinţele şi aştep­tările oamenilor nu prezintă nici un interes pentru cerce­tători, chiar dacă, aşa cum putem zilnic să observăm, ele influenţează comportamentul, reacţiile, atitudinile, fiind parte din realitatea în care trăim. Perspectiva antropologică în care a fost elaborat şi redactat pentru publicare acest document ia în considerare memoria ca moda­litate de investire cu sens a realităţii trecute şi prezente şi acordă de aceea respect subiectivităţii umane, în dimensiunea ei interac­ţională. Ansamblul de povestiri şi mărturii pe care îl propunem vrea să facă transparent felul în care o memorie colectivă capătă formă şi îşi generează propriile sensuri printr‑o negociere continuă. Adevărul e aici aproximat şi desfăcut în faţetele lui posibile, apare aşa cum este el înţeles de diferiţi oameni la un moment dat. La facerea lui participă şi surse scrise. O parte a istoriei comunităţii e întotdeauna cunoscută prin astfel de surse, care circulă şi sunt apre­ciate (creditate) ca atare de cei care povestesc, de multe ori fără scrupulele de ordin critic ce caracterizează (sau ar trebui să caracterizeze) demersul istoricilor. Bricolajul interdiscursiv e oarecum definitoriu pentru statutul unui discurs despre trecut şi prezent precum cel care pe care ni‑l propune povestirea autobiografică. El include şi mărturia indirectă – adică cea venind pe cale orală sau scrisă de la membri ai familiei azi dispăruţi sau de la alte persoane apropiate (grupul de prieteni şi cunoscuţi) – şi discur­surile oficiale ale reprezentanţilor propriei comu­nităţi. Selecţia operată este întotdeauna indivi­duală şi semnificativă în primul rând la acest nivel.
Cele spuse mai sus nu au pretenţia de a constitui un ghid de lectură. Ele se adresează mai ales specialiştilor interesaţi în domeniu şi ar vrea să prevină generali­zările pripite sau, şi mai rău, pe acelea care ignoră ansamblul şi se opresc la detalii. Altfel, această carte poate fi citită şi ca o carte de amintiri. Una care evocă viaţa unei comunităţi altădată mult mai mare, a cărei importanţă pentru istoria acestor locuri o lasă, sperăm, să transpară. Pentru a avea un tablou mai complet a ceea ce a fost ea altădată, am intervievat şi două persoane care nu mai locuiesc în prezent în România, dar a căror istorie familială continuă să interfereze cu cea a acestor locuri, aşa cum se va vedea. Am vrut să sugerăm prin aceasta şi o continuare posibilă a volumului.
Un alt mod în care am vedea continuată lucrarea de faţă priveşte prelu­crarea datelor pe care le include, dincolo de observaţiile generale pe care le-am făcut aici. Am elaborat, în momentul în care lucrarea se afla în faza de corectură, un indice tematic ale cărui rezultate pot fi productiv folosite la o analiză de conţinut şi în plus ar permite corelarea datelor cuprinse în mărturii cu cele cuprinse în documentele publicate. Capitolul pe care îl deschise de pildă în indice tema persecuţii – discriminări, reprezentată printr-un număr foarte mare de ocurenţe şi care poate fi detaliată printr-o serie de subteme (muncă obli­gatorie, rechiziţionări de bunuri, exproprieri, legi, C.N.R., interdicţii, domi­ciliu forţat – evacuări, deportări, steaua galbenă, lagăr, ghetou) sau pusă în legătură cu altele înrudite (antisemitism, exterminare, românizare, maghiari­zare, naţionalizare, locuinţă – case), ar permite o abordare comple­mentară cu date cuprinse în cărţi precum Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944 de Lya Benjamin (Editura Hasefer, 2001), bazate în special pe studierea documentelor de arhivă. De asemenea, teme cheie, precum evreitate (ce trimite la pasajele în care se încearcă o definire a identităţii evreieşti în funcţie de diferite criterii), corelate cu altele ca iudaism, cărţi sacre, nume, limbă, ecumenism, interculturalitate – interferenţe, Israel, tra­­diţie reli­gioasă, antisemitism, „oameni de treabă”, români, maghiari, germani, ruşi – ultimele patru conţin şi relaţionări de tip imagologic – pot consti­tui o bază pentru a discuta valabilitatea sau infirmarea unor stereotipuri şi clişee de gândire de tipul celor analizate în valoroasa carte de referinţă a lui Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română (Editura Humanitas, 2001).

În cazul de faţă, trebuie să ţinem cont de următoarele elemente definitorii pentru contextul în care s‑a derulat comunicarea : pe cei care au ascultat şi au pus întrebări îi despart câteva generaţii de cei care au povestit şi, cu o singură excepţie, şi ea relativă, cei dintâi nu aparţin comunităţii pe care au studiat‑o. Ei au trecut totuşi printr‑un curs de iniţiere asupra culturii şi istoriei comu­nităţilor evreieşti din Banat şi Europa Centrală, desfăşurat în cadrul Fundaţiei A Treia Europă (Timişoara Open College)* , şi au deja o experienţă destul de îndelun­gată a interviurilor de istorie orală, participând şi la întocmirea volumelor anterioare ale grupului nostru. Realizarea interviurilor a fost însă pentru noi toţi ocazia fericită de a ne apropia de viaţa unei comunităţi despre care ştiam destul de puţine lucruri (inclusiv aceea de a participa la unele sărbă­tori sau cere­monii sau la serviciul religios) şi mai ales de a cunoaşte oameni deosebiţi. Pentru că, fără îndoială, câştigul cel mai important al acestei experienţe de cunoaştere şi apropiere este cel uman. Pe acest plan, dife­renţele dintre oameni se estompează şi se creează acel climat necesar înţelegerii celuilalt pe care sperăm a‑l favoriza şi prin această carte.
Trebuie spus apoi că interlocutorii noştri, evrei care trăiesc azi în Banat (şi nu neapărat originari din Banat, aşa cum se va vedea) aparţin unor generaţii diferite (acesta a fost şi unul dintre criteriile repartizării pe capitole a povestirilor) şi sunt diferiţi între ei prin statutul social sau profesional. Gradul şi forma de participare la viaţa comunităţii, perspectiva pe care fiecare o are asupra acestei participări, genul de implicare şi rolul de repre­zentare, pe care interlocutorii noştri şi‑l revendică sau nu, introduc alte elemente de diferenţiere. Am încercat să respectăm individualitatea celor intervievaţi, urmă­rind în acelaşi timp să dăm relief unui portret de grup, pe fondul căruia sunt perceptibile diferenţele. Viaţa unei comunităţi nu se reduce însă la caracterul repre­zentativ al unui individ sau al altuia, oricât de mare ar fi prestigiul lui sau de influentă personalitatea sa. Istoria orală îşi propune să recompună un univers de viaţă privit din unghiuri cât mai diverse, să recupereze o memorie plurală, exprimată pe mai multe voci. Ea se opune oricărei reductibilităţi grăbite sau etichetări definitive, lăsând să transpară câmpul mişcător al opiniilor – de multe ori contradictorii –, al percepţiilor subiective, al emoţiilor redescoperite, al bilanţurilor provizorii, dar şi o morală de viaţă, o sumă de întrebări asupra sensului existenţei,
a timpului istoric, a propriei identităţi.
A‑ţi povesti viaţa poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi, fapt bine evidenţiat de interviuri. Deşi acesta a fost punctul de plecare comun, cererea formulată iniţial către toţi cei intervievaţi a fost înţeleasă de fiecare dată altfel*. Pentru unii, de la un anumit moment, viaţa personală se identifică cu cea a comu­nităţii, pentru alţii ea este în primul rând o cronologie, unii văd mai ales părţile ei bune, alţii, mai încercaţi de soartă sau de istorie, se concentrează asupra unui eveniment traumatic.
Evreii din Banat reprezintă o comunitate ce nu depă­şeşte azi, din păcate, 400‑500 de persoane, care locuiesc în special la Timişoara, Lugoj şi Reşiţa**.
O popu­laţie, aşadar, aproape exclusiv urbană (cei care au trăit în mediul rural provin, cu câteva excepţii, mai ales din Transilvania de Nord). Istoria familială ne trimite adesea la conexiuni cu spaţiul central‑european, dar şi cu cel transilvă­nean sau, mai rar, muntenesc, moldovenesc ori bucovinean. Acest lucru face ca istoria locului de care ne‑am ocupat să se suprapună cu istoria naţională şi europeană. Istoria celor două războaie mondiale, cea a expansiunii totalita­rismelor de dreapta şi de stânga în secolul XX,
a antisemitismului, a creării statului Israel, a sionismului interferează cu istoria personală sau comunitară.
Diferenţele regionale sau chiar locale (o încercare de a da expresie memoriei locale e capitolul consacrat Lugojului) sunt importante şi se conturează cu destulă precizie, însă ele nu împiedică evocarea unor evenimente ce depă­şesc astfel de limite. Includerea în volumul de faţă a unor mărturii despre deportarea la Auschwitz, deşi din Banat nu s‑au făcut astfel de deportări, se explică prin faptul că azi trăiesc în zonă şi persoane venite aici din Transilvania, din partea aflată în acea perioadă sub dominaţie hortistă. De asemenea, evocări ale deportă­rilor din timpul celui de‑al doilea război mondial (un capitol aparte include deportările în Transnistria), ale pogro­mului de la Iaşi sau Bucureşti apar în mărturii, dacă nu totdeauna prin implicarea directă, prin partici­parea unor membri ai familiei celor inter­vievaţi, victime ale acestor oribile evenimente. Capitolul tragediilor care au marcat viaţa evreilor în secolul trecut conţine şi alte aspecte : lagărele de muncă forţată, interdicţiile şi discriminările de mai multe feluri, numerus clausus, mutarea forţată din sate sau localităţi mai mici în oraşele mari, supunerea la umilinţe publice, confiscări şi expro­prieri, rechiziţionări de bunuri şi locuinţe.
Traumele suferite de o comunitate ajung să facă parte din identitatea acelei comunităţi, adică lasă urme asupra conştiinţei celor implicaţi, ca şi asupra celor care le‑au fost părtaşi. În povestiri accentul pare a cădea pe dimensiunea analitică, pe încercarea de a găsi explicaţii, atât cât şi atunci când mai e posibil. Pentru unele dintre faptele relatate, povestirea nudă, fără alte comentarii, este suficientă : ea ne dă măsura ororii şi absurdităţii manipulate ideologic, dar şi a sfâ­şierilor lăuntrice, cu ecou pe termen lung. Din păcate, secolul care a trecut a dovedit în multiple ocazii cât de jos poate coborî omul mânat de spiritul de turmă şi de înflăcărări criminale.
Majoritatea celor cu care am discutat consideră că anii ’40‑’41 au reprezentat o ruptură, au marcat o schimbare radicală pentru condiţia lor de evrei : atunci şi‑au perceput diferenţa ca atare, şi mai ales au perceput-o ca pe una care le periclita existenţa. Şi asta în ciuda rolului important pe care unii dintre ei îl avuse­seră sau îl aveau încă în dezvoltarea economică şi culturală a spaţiului în care trăiau, în ciuda relaţiilor bune pe care le întreţinuseră până atunci cu populaţia majoritară şi cu celelalte comu­nităţi etnice din zonă. Anii coincid cu ascensiunea mişcării legionare şi a guvernării anto­nesciene, ani de război, de rinocerizare fascistă a ţării, cu ecouri în pături destul de ample ale populaţiei. Nu lipsesc excepţiile fericite, atunci când umanitatea din oameni rămâne intactă şi solidarităţile funcţionează dincolo de barierele etnice, religioase sau sociale. Astfel de situaţii nu sunt uitate şi sunt adesea subli­niate cu grijă în povestiri.
Perioada de după război e recuperatoare doar pentru unii. Alţii vor suferi efectele exproprierilor şi naţionaliză­­rilor declanşate de comunişti, vor suporta consecinţele condamnării sionismului, vor face cunoştinţă cu închi­sorile, vor afla ce înseamnă persecuţia religioasă. Foarte mulţi vor emigra, în perioadele în care acest lucru a fost posibil. Politica dusă de comuniştii care au ajuns la putere va urmări în cazul evreilor, ca şi în cel al altor minorităţi, să dezbine, să învrăjbească, să recupereze pentru a se legitima. Manipularea în acest sens a etni­cităţii este un factor binecunoscut deja de cei care au cercetat cele întâmplate în anii de după război.
Diferenţele regionale sau chiar locale (o încercare de a da expresie memoriei locale e capitolul consacrat Lugojului) sunt importante şi se conturează cu destulă precizie, însă ele nu împiedică evocarea unor evenimente ce depă­şesc astfel de limite. Includerea în volumul de faţă a unor mărturii despre deportarea la Auschwitz, deşi din Banat nu s‑au făcut astfel de deportări, se explică prin faptul că azi trăiesc în zonă şi persoane venite aici din Transilvania, din partea aflată în acea perioadă sub dominaţie hortistă. De asemenea, evocări ale deportă­rilor din timpul celui de‑al doilea război mondial (un capitol aparte include deportările în Transnistria), ale pogro­mului de la Iaşi sau Bucureşti apar în mărturii, dacă nu totdeauna prin implicarea directă, prin partici­parea unor membri ai familiei celor inter­vievaţi, victime ale acestor oribile evenimente. Capitolul tragediilor care au marcat viaţa evreilor în secolul trecut conţine şi alte aspecte : lagărele de muncă forţată, interdicţiile şi discriminările de mai multe feluri, numerus clausus, mutarea forţată din sate sau localităţi mai mici în oraşele mari, supunerea la umilinţe publice, confiscări şi expro­prieri, rechiziţionări de bunuri şi locuinţe.
Traumele suferite de o comunitate ajung să facă parte din identitatea acelei comunităţi, adică lasă urme asupra conştiinţei celor implicaţi, ca şi asupra celor care le‑au fost părtaşi. În povestiri accentul pare a cădea pe dimensiunea analitică, pe încercarea de a găsi explicaţii, atât cât şi atunci când mai e posibil. Pentru unele dintre faptele relatate, povestirea nudă, fără alte comentarii, este suficientă : ea ne dă măsura ororii şi absurdităţii manipulate ideologic, dar şi a sfâ­şierilor lăuntrice, cu ecou pe termen lung. Din păcate, secolul care a trecut a dovedit în multiple ocazii cât de jos poate coborî omul mânat de spiritul de turmă şi de înflăcărări criminale.
Majoritatea celor cu care am discutat consideră că anii ’40‑’41 au reprezentat o ruptură, au marcat o schimbare radicală pentru condiţia lor de evrei : atunci şi‑au perceput diferenţa ca atare, şi mai ales au perceput-o ca pe una care le periclita existenţa. Şi asta în ciuda rolului important pe care unii dintre ei îl avuse­seră sau îl aveau încă în dezvoltarea economică şi culturală a spaţiului în care trăiau, în ciuda relaţiilor bune pe care le întreţinuseră până atunci cu populaţia majoritară şi cu celelalte comu­nităţi etnice din zonă. Anii coincid cu ascensiunea mişcării legionare şi a guvernării anto­nesciene, ani de război, de rinocerizare fascistă a ţării, cu ecouri în pături destul de ample ale populaţiei. Nu lipsesc excepţiile fericite, atunci când umanitatea din oameni rămâne intactă şi solidarităţile funcţionează dincolo de barierele etnice, religioase sau sociale. Astfel de situaţii nu sunt uitate şi sunt adesea subli­niate cu grijă în povestiri.
Perioada de după război e recuperatoare doar pentru unii. Alţii vor suferi efectele exproprierilor şi naţionaliză­­rilor declanşate de comunişti, vor suporta consecinţele condamnării sionismului, vor face cunoştinţă cu închi­sorile, vor afla ce înseamnă persecuţia religioasă. Foarte mulţi vor emigra, în perioadele în care acest lucru a fost posibil. Politica dusă de comuniştii care au ajuns la putere va urmări în cazul evreilor, ca şi în cel al altor minorităţi, să dezbine, să învrăjbească, să recupereze pentru a se legitima. Manipularea în acest sens a etni­cităţii este un factor binecunoscut deja de cei care au cercetat cele întâmplate în anii de după război.

Povestea vieţii ca formă de explorare a memoriei comunitare
http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Cercetare%2C+arhive&from=bG9jYXRpb249c3R1ZGlp&cid=198&id=1397&page=0

Cartea aceasta este urmarea unui proiect mai vechi (început pe cont propriu în 1991 şi continuat în grup din 1997*), în principiu deschis (în sensul că nu este încheiat), de a recupera prin intermediul povestirilor autobiografice orale memoria unui timp (secolul XX) şi a unui loc (Banatul), aşa cum apare ea din perspectiva, uneori convergentă, alteori divergentă, a celor care au fost dispuşi să ne împărtă­şească experienţa lor de viaţă. Proiectele noastre din ultimii ani s‑au concentrat asupra vieţii diferitelor comunităţi care au trăit în Banat (români, sârbi, germani, maghiari, evrei, bulgari, croaţi, romi), a felului în care acestea au creat aici, împreună, o lume cu un anumit specific şi mai ales a felului în care, în anumite perioade istorice, s‑au perceput între ele.

Orice povestire despre sine implică relaţia cu celălalt din grupul apropiat sau mai larg, cu celălalt asemănător sau diferit. Ea este deci o formă de căutare identitară, de exprimare a anumitor opinii, credinţe, valori, pe care se întemeiază o existenţă individuală sau colectivă. Specificul unei relatări autobiografice e acela de a da expresie, implicit sau explicit, unui astfel de orizont de reprezentări, în relaţie cu împrejurări concrete de viaţă povestite, judecate, evaluate, interpretate retroactiv, în funcţie de evenimentele în care au fost prinse, de ceea ce a devenit sau crede că a devenit actorul lor de altădată, precum şi de evenimentele prezente. Secvenţe de viaţă cotidiană, de viaţă familială, socială, religioasă, evocând ambianţa unui cartier, a unui oraş sau un context naţional, un timp istoric, prind astfel chip şi consistenţă. Confruntate cu complexitatea faptului trăit, o serie de locuri comune sau stereotipuri se văd demontate şi se expun întrebărilor şi problematizărilor, atât cât permite, desigur, răgazul povestitului. O povestire a vieţii înseamnă mai ales explorarea unui câmp de posibilităţi : detaliile, relatarea faptelor concrete ale trăitului, complexitatea implicărilor emoţionale urnesc percepţia din încremenirile ei şi o fac să se deschidă sensului, sensurilor. Cercetarea la care am participat în aceşti ani asupra memoriei familiale şi a solidarităţilor create în jurul memoriei ne‑a oferit şansa deosebită de a explora teri­to­riul diferenţelor, după o perioadă în care ele au fost premeditat ignorate sau reprimate. Diferenţa etnică sau religioasă nu epuizează subiectul, dar ne‑a apărut ca evidentă, încă de la începutul cercetării, tendinţa de după 1989 a diferitelor grupuri şi comunităţi constituite pe o astfel de bază de a‑şi afirma această diferenţă, de a o redescoperi şi reconsidera. Memoria, în diferitele ei forme, joacă un rol activ în astfel de căutări, iar cartea de faţă probează acest lucru. Momentele de schimbări socio‑politice şi culturale – cum sunt şi cele provocate de prăbuşirea comunismului în 1989 – sunt ocazii prielnice pentru astfel de exerciţii, pentru că ele implică de obicei „rescrieri ale istoriei” şi deci reconfigurări ale câmpului memorial, reorientări ale discursului despre trecut. Aspectul cel mai vizibil al acestei tendinţe îl constituie reinscripţionarea memoriei prin monu­mente sau plăci comemorative, redenumirea de locuri şi străzi, schimbările în calendarul celebrărilor de diferite tipuri. Uneori, discursuri vechi se fac auzite în contexte noi, sunând ca un lucru ştiut dinainte, sau, dimpotrivă, apar brusc lustruite, cosmetizate după o retorică nouă, chiar dacă vocile care le pronunţă sunt aceleaşi, cunoscute dinainte de 1989. Ecouri ale acestor discursuri se fac fără îndoială simţite şi pe terenul mult mai personalizat al narării propriei vieţi, dar o viaţă povestită este o încercare de a da coerenţă unei biografii pe care adesea timpul a hărţuit‑o în fel şi chip şi are – prin chiar înscrierea ei în prezentul comu­nicării – un caracter provizoriu. Ea surprinde trecutul, aşa cum se lasă el dezvăluit în actul împărtăşirii experienţei trăite unui interlocutor.

Antisemitismul/Antievreismul. Scurt istoric al unei ideologii criminale
http://clujulevanghelic.ro/2009/03/16/antisemitismulantievreismul-scurt-istoric-al-unei-ideologii-criminale/
Cu siguranţă că mulţi dintre locuitorii acestei ţări au fost şocaţi de campania antiromânească stârnită în Italia în ultimele luni, campanie marcată de puternice critici în presă la adresa românilor, atacuri asupra magazinelor româneşti din Italia şi declaraţii nervoase ale politicienilor extrememişti italieni. Toate aceste lucruri nu sunt ceva nou, lucruri asemănătoare s-au întâmplat de nenumărate ori de-a lungul istoriei atunci când politicienii, neputând să rezolve anumite probleme economice sau sociale, au căutat să găsească un ţap ispăşitor care să primească loviturile populaţiei nemulţumite şi speriate. Alte cauze ale campaniilor xenofobe şi rasiste, de genul celei din Italia împotriva românilor, sunt şi prejudecăţiile, ingnoranţa dar şi manipularea abilă a opiniei publice majoritare pentru a obţine anumite avantaje politice şi economice de către anumiţi conducători.
Niciun alt popor nu a fost atât de des şi de puternic supus atacurilor şi hărţuirii ca şi poporul evreu. Încă din cele mai vechi timpuri evreii au fost priviţi ca o ameninţare la adresa statelor în care au locuit care au încercat subjugarea şi/sau eliminarea lor. Un prim exemplu de atitudine ostilă la adresa evreilor îl întâlnim descris în Biblie, în cartea Exod, unde faraonul temându-se ca nu cumva evreii (care erau foarte numeroşi) să se răscoale şi să se alieze cu duşmanii Egiptului i-a înrobit şi i-a obligat să construiască cetăţi masive din cărămizi de lut (Pithom, Ramses) cetăţi ce vor adăposti hambarele faraonului. Faraonul spera că prin munca grea va reuşi să extermine poporul evreu. Văzând că planurile sale nu au succes şi că evreii continuă să se înmulţească a ordonat omorârea tuturor băieţilor sub doi ani. Aşa cum stim nici această modaliate de eliminare a evreilor nu a avut succes datorită intervenţiei celor două moaşe care s-au temut de Dumnezeu şi nu de faraon.
O a doua campanie antievreiască descrisă în Biblie o întâlnim în cartea Estera, unde maleficul Haman încearcă să-I omoare pe evrei în special pe Mardoheu, dar planurile lui sunt stopate de frumoasa şi credincioasa împărăteasă Estera.
Ambele situaţii descrise mai sus sunt cele mai vechi cazuri de antisemitism cunoscute în Istorie. Dar ce este antisemitismul? Mai există astazi? Şi dacă da, ce ar trebuii să facă creştinii? La toate aceste întrebări voi încerca să raspund în rândurile care urmează.
Antisemitismul – definiţie


Antisemitismul (mai corect ar fi antievreismul, deoarece şi arabii, asirienii şi samaritenii sunt semiţi dar nu există o mişcare politico-ideologică foarte puternică care să fie împotriva acestor popoare aşa cum a existat şi există încă împotriva evreilor) este un ansamblu de ideologii, acţiuni, prejudecăţi care privesc evreii. Totalitatea acţiunilor, politicilor, metodelor prin care unii oameni au incercat să facă rău poporului evreu de-a lungul secolelor. Antisemitismul/antievreismul este expresia sentimentelor de ură şi respingere faţă de evrei exprimate de către reprezentanţii altor popoare.
Antievreismul (vom folosi de aici inainte acest termen) a fost exprimat de-a lungul secolelor prin: masacrarea evreilor, dicriminarea lor prin interzicerea practicării anumitor meserii, interzicerea căsătoriilor dintre evrei şi neevrei, confiscarea averilor evreilor, promovarea în Biserică a ideii total nebiblice că evreii au încetat a mai fi poporul lui Dumnezeu după ce l-au respins pe Isus ca şi Mesia, intenţia de a distruge/sabota statul Israel.
Trebuie precizat faptul că nu orice critică la adresa evreilor sau a statului Israel este antievreism ci doar acele critici sau acţiuni care vizează jignirea şi distrugerea evreilor. Evreii la fel ca orice altă naţiune are calităţile şi defectele sale. Iar lucrul cel mai important este că şi ei au nevoie de Isus Mesia.
Primele acţiuni antievreiesti au fost îndreptate nu atât împotriva evreilor ca etnie ci împotriva religiei iudaice. De exemplu, în 167 î.H., Antiohus IV, împaratul Siriei seleucide, a interzis studiul Torei (cartile lui Moise) în Iudeea, pe atunci provincie a Siriei seleucide.
Mai apoi autorii greci şi romani păgâni care nu întelegeau nici ritualurile iudaice şi nici monoteismul evreiesc au început să denigreze religia iudaică în scrierile lor, unii din ei chiar afirmând că evreii se închină la un zeu cu cap de măgar, sau că evreii ar fi atei pentru că nu au imagini ale zeului lor în Templu. Acest dispreţ faţă de iudaism al păgânilor greci şi romani s-a resfrâns şi asupra primilor creştini, creştinismul nefiind la început decât una din denominaţiile iudaismului (la fel ca fariseismul, saducheismul, esenianismul), iar acest dispreţ faţă de valorile iudaice este unul din motivele persecutării creştinilor. Creştinismul era în mintea păgânilor mult mai periculos decât celelalte grupări iudaice şi pentru că făcea prozelitism şi îndepărta astfel populaţia greco-romană a Imperiului Roman de religia oficială. De-a lungul istoriei imperiului roman (in perioada sa păgână) s-a întâmplat un lucru ciudat şi anume că deşi păgânii urau iudaismul, pe evrei nu i-au persecutat, decât pe evreii care credeau în Isus. Restul evreilor care au rămas în cadrul iudaismului fariseic (sau rabinic) au fost lăsaţi în pace (chiar si dupa distrugerea Ierusalimului in anul 70). Unii dintre evrei chiar au primit protecţia împărăţilor romani ca de exemplu: Flavius Josephus (istoric evreu din sec.I d.H.) sau Yochanan ben Zakkai (rabin fariseu) care s-au aflat sub protecţia împaratului Vespasian şi a fiului său Titus.
Marile probleme au început pentru evrei după legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin, când din ce în ce mai mulţi păgâni au intrat în Biserică fără să fie catehizaţi eficient, aducându-şi concepţiile nebiblice în Biserică, inclusiv antievreismul. Ostilitatea între Biserică şi evrei a crescut şi pe măsură ce aceştia din urmă respingeau tot mai mult ideile creştine.
Unii părinţi ai Bisericii au început să dezvolte teoria (nebiblică) conform căreia evreii au încetat a mai fi poporul lui Dumnezeu şi că acum doar Biserica este poporul ales. S-a introdus astfel în mintea creştinilor ideea că evreii sunt cei mai răi oameni de pe pământ, ucigaşii lui Cristos, şi că sunt deicizi (omorâtori ai lui Dumnezeu). Greşeala multora din părinţii Bisericii (Augustin, Ioan Gură de Aur, Ambrozie) a fost aceea de a nu fi înteles faptul că Isus şi apostolii nu au lepădat iudaismul şi pe evrei, ci pe farisei şi ideologia lor care pervertiseră iudaismul. Conflictul lui Isus nu era cu evreii ca naţiune ci cu fariseii şi saducheii.
Din fericire au existat şi părinţi ai Bisericii care au avut o atitudine pozitivă faţă de evrei, ca Ieronim (care a consultat rabini evrei atunci cand a tradus Biblia în Latină).
Evul Mediu a fost perioada în care atitudinile antievreieşti au ieşit cel mai violent la suprafaţă manifestându-se prin masacrarea evreilor în unele ţări Europene cum ar fi Germania şi expulzarea lor în altele (Franţa-1394; Spania-1492; Anglia-1290).
Aceste actiuni au fost luate pe baza unor acuzaţii aduse evreilor, acuzaţii precum: ei ar fi adus ciuma în Europa, practică răpirea şi sacrificarea copiilor creştini, îşi bat joc în cadrul ceremoniilor lor de pâinea utilizată de creştini la Cina Domnului. Adevăratul motiv ale persecutării evreilor de către autorităţile statelor europene era dorinţa acestora de a canaliza nemulţumirile populare (economice, sociale, teama de epidemii) spre un ţap ispăşitor.
Un alt motiv pentru care regii şi nobilii omorau sau expulzau evreii era şi acela ca de a putea apoi pune mâna pe averile lor sau de a nu plăti datoriile pe care le aveau la bancherii evrei.
Chiar şi după încheierea Evului Mediu în multe ţări persecutarea evreilor a continuat. În sec. XIX, Rusia a fost ţara unde au avut loc cele mai multe şi mai violente persecuţii antievreieşti, sau pogromuri (pogrom înseamnă în rusă distrugere totală/în intregime). Primele astfel de pogromuri au avut loc între 1881 şi 1883 după asasinarea ţarului Alexandru II, evreii fiind făcuţi responsabili de acest lucru. Un alt val de pogromuri a avut loc între 1903 şi 1905. Aceste persecuţii au constat în masacrarea, jefuirea şi expulzarea a milioane de evrei din Imperiul Rus.
În sec. XX, în timpul celui de al doilea război mondial, 6 000 000 de evrei au fost ucişi de regimul nazist al lui Adolf Hitler în lagăre special construite în acest scop.
Astăzi antievreismul se manifestă prin acţiunile teroriste ale unor organizaţii islamice, precum Hamas sau Hezbolah, dar şi prin campanii media (sustinute de organizatii arabe sau islamice) prin care se încearcă convingerea opiniei publice internaţionale că statul Israel este un stat dictatorial care nu vrea altceva decât să distrugă islamul şi pe palestinieni. Sionismul (mişcarea politică ce a promovat reînfiinţarea statului Israel) este adesea comparat cu nazismul de aceste organizaţii islamice. Atât Hamasul, Hesbolahul cât şi Al Qaeda susţin că unul din scopurile lor este distrugerea Israelului.
Antievreismul în România


În ţările române evreii au fost prezenţi încă din antichitate. În timpul Evului Mediu ei au fost protejaţi de domnitorii români care i-au folosit la dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor. Unul din primii domnitori care au acordat privilegii evreilor (scutiri de taxe, dreptul de a locui în ţară, dreptul de a călători şi face comerţ) a fost Ştefan cel Mare. Cu toate acestea ei nu puteau deţine pământ şi trebuiau să locuiască doar în anumite localităţi.
În sec. XVIII şi XIX din ce în ce mai mulţi evrei din Imperiul Rus au venit în ţările române pentru a scăpa de pogromuri. Politicienii români din aceea vreme au găsit în evrei un vinovat pentru problemele economice ale românilor. Evreii au fost acuzaţi că îşi fac averi prin mijloace ilegale, că deţin un control financiar prea mare, că sabotează iniţiativele comerciale ale românilor.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, a dorit emancipare evreilor şi acordarea de drepturi civile acestora. În timpul domniei sale unii evrei au fost cooptaţi în administraţie şi li s-a permis să participe la alegerile locale. După abdicarea lui Cuza în 1866 toate aceste iniţiative au fost abandonate de guvernele care s-au succedat. În special guvernele liberale au avut o atitudine foarte ostilă evreilor. Evreilor li s-a interzis sa se aşeze în zonele rurale, să deţină pământ. În plus, Constituţia din 1866 prevedea faptul că doar creştinii puteau să obţină cetăţenia română. Evreii fiind de religie iudaică erau astfel excluşi. Statutul evreilor din România din 1866 până în 1923 a fost acela de apatrizi, toleraţi pe teritoriul ţării.
După războiul de independenţă (1877-1878), în timpul convenţiei de pace de la Berlin, România a fost obligată de marile puteri (Anglia, Franţa, Germania, Austria) să acorde cetăţenia evreilor din ţară. Primul Ministru I.C.Brătianu a acceptat această hotărâre doar pentru ca marile puteri să recunoască independenţa României. O dată independenţa recunoscută, Parlamentul a adoptat o lege prin care cetăţenia era acordată individual şi nu în masă evreilor, şi doar în urma unui vot special. Practic, Parlamentul reuşise să eludeze aplicarea hotărârilor Convenţiei de pace.
Parlamentul a acordat cetăţenia la aproximativ 863 de evrei care luptaseră în Războiul de independenţă. Celorlalţi evrei li s-a refuzat acordarea cetăţeniei, şi drepturile aferente acesteia.
Unii din cei mai mari opozanţi ai prezenţei evreilor în România nu erau totuşi politicienii ci intelectualii. Mari oameni de cultură precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu au scris articole şi cărţi prin care înfierau pericolul “jidovesc”. Pentru aceştia evreii erau nişte străini care prin prezenţa lor slăbeau fiinţa naţională. Pentru a se putea dezvolta România trebuia să fie locuită doar de români ortodocşi.
După primul război mondial evreii au primit în cele din urmă cetăţenia şi o serie de drepturi politice. Dar ei nu putut să se bucure de aceste drepturi mult timp datorită ascensiunii grupărilor de extremă-dreaptă: Legiunea Arhanghelului Mihail (condusă la început de Corneliu Zelea Codreanu şi apoi de Horia Sima) şi Partidul Naţional Creştin.
În 1938 regele Carol II l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin. Acest partid avea o ideologie antievreiască foarte puternică asemanătoare legionarilor. Dar spre deosebire de Legiunea Arhanghelului Mihail, PNC îl susţinea pe Carol al II-lea. Guvernul Goga, ca şi guvernele Ion Gigurtu şi Ion Antonescu, au luat o serie de măsuri împotriva evreilor, în special în domeniul economic.
O dată cu ajungerea la putere a lui Ion Antonescu (septembrie 1940) şi alianţa lui cu legionarii, au început cu adevărat problemele pentru evrei. Mai întâi Antonescu şi legionarii au trecut la “românizarea” administraţiei şi economiei, adică concedierea funcţionarilor publici evrei şi înlocuirea lor cu români. Şi interzicerea practicării de către evrei a mai multor meserii. Guvernul Antonescu este responsabil şi de moartea a sute de mii de evrei în timpul pogromului de la Iaşi din 21-27 iunie 1941 şi în urma expulzărilor în Transnistria (august 1941 – inceputul anului 1944).
Regimul comunist care a urmat regimului Antonescu nu a fost nici el mai binevoitor faţă de evrei, mai ales faţă de cei care erau sionişti.
După 1989 atitudinea guvernelor României faţă de evrei a fost destul de ambiguă, pe de o parte au căutat să aibă relaţii bune cu comunitatea evreiască şi cu statul Israel iar pe de altă parte refuzau cu obstinaţie să recunoască că în România în timpul celui de al doilea război mondial evreii au fost ucişi de regimul Antonescu. În plus, niciun guvern nu a luat măsuri împotriva unor grupări precum PRM sau Noua Dreaptă, care au un puternic discurs xenofob şi antievreiesc. Totuşi în cele din urmă Guvernul român a recunoscut existenţa Holocaustului din România, în anul 2004, în timpul preşedenţiei lui Ion Iliescu.
În România zilelor noastre nu mai există antievreism oficial, la nivelul instituţiilor statului, ca în timpul regimului Antonescu. Totuşi, se constată o dezvoltare a limbajului ostil evreilor pe internet. Comentariile cititorilor la ştirile despre evrei şi Israel de pe internet conţin un limbaj injurios. În plus, în ultimii ani s-au înmulţit şi distrugerile provocate cimitirelor evreieşti din România. În ciuda acestor fapte, România este azi una din cele mai puţin ostile ţări faţă de evrei, depăşind la acest capitol ţări precum Ungaria, Rusia sau chiar Franţa.
Ca şi creştini trebuie să nu acceptăm atitudinile rasiste faţă de nici o etnie, şi în special faţă de evrei, poporul lui Dumnezeu. Fiecare caz de antievreism trebuie condamnat rapid şi ferm de noi cei care ne numim copii lui Dumnezeu.

Evreii
Prezenta primilor evrei pe teritoriul actualei Românii este semnalata înca din perioada Daciei romane, acest lucru datorindu-se încadrarii unor evrei în legiunile romane si trupele auxiliare. Exista indicii arheologice ca, odata cu aceste unitati, au venit si unii meseriasi. Primele documente scrise privitoare la evreii din Transilvania dateaza din timpul regilor Ladislau I si Coloman (secolele XI si XII) si sunt în general ostile evreilor. Bela al IV-lea a adoptat în 1251 masuri de relativa reabilitare a comunitatii evreiesti, ceea ce i-a stimulat pe evrei sa se aseze în Ungaria (incluzând si Transilvania).
Primele cazuri de persecutie a evreilor se consemneaza începând din secolul al XVI-lea. Mihai Viteazul, care în 1593 a devenit domn al Tarii Românesti cu sprijinul Portii otomane, a primit sumele uriase necesare campaniilor sale de la grecii, evreii si turcii din Constantinopol. Dupa urcarea pe tron, i-a convocat pe creditori si i-a ucis pâna la ultimul. La 11 august 1601 a intrat în Cluj, împreuna cu generalul Basta, si i-a ucis pe evreii si anabaptistii gasiti acolo, incendiind si orasul. Evreii au avut de suferit si din partea princepelui Sigismund Bathori, care a considerat ca ei s-au alaturat lui Mihai Viteazul.
În Transilvania secolului al XVII-lea, puternic influentata de spiritul Reformei, principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a chemat negustori evrei din Imperiul Otoman pentru a dezvolta comertul. Mai târziu, dupa integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic (1691), evreii ardeleni si-au extins relatiile comerciale spre Apus. Împaratii Austriei nu-i favorizau pe comerciantii evrei, astfel ca din 1700 li s-a interzis locuirea în apropierea oraselor miniere. Din 1736, evreii nu mai aveau dreptul sa faca importuri din Germania sau Polonia. Statutul orasenesc al localitatii Alba Iulia a dispus în 1741 ca evreii sa aiba drept de locuire în oras numai ca "jeleri", fara drept de cetatenie. Viata evreilor obisnuiti nu era întotdeauna în siguranta: au avut loc crime în Marghita, Muntii Ciucului, Maramures. Parlamentul ungar din 1867 a adoptat proiectul baronului Jozsef Eotvos, dupa care locuitorii israeliti ai tarii sunt egal îndreptatiti cu locuitorii crestini sa îsi exercite drepturile civile si politice. În 1895 religia iudaica a devenit egala în drepturi cu celelalte confesiuni.
Marturii despre organizarea primelor comunitati evreiesti în Tara Româneasca se întâlnesc în numeroase documente, cronici, note de calatorie, începând din secolul al XVII-lea. Ca urmare a persecutiilor declansate în acea vreme în unele tari occidentale (Spania si Portugalia îndeosebi), se intensifica stabilirea în Imperiul Otoman si ulterior în Tarile Române a unor imigranti evrei (majoritatea de rit sefard), initial chemati pentru a popula sau repopula târguri, pentru a dezvolta comertul. Aparitia primilor evrei în Moldova constituie un fapt legat de rascoala cazacilor zaporojeni din anul 1648. Edicte, hrisoave si alte acte oficiale emise de autoritati de stat românesti au permis organizarea primelor comunitati mozaice, dar si libertatea de practicare a credintei si preceptelor religioase, recunoasterea tribunalelor rabinice, crearea unor institutii specifice de învatamânt, binefacere si sanatate. Visteria, interesata sa încaseze bir de la evrei, îi trateaza în scopuri fiscale ca pe o breasla înca din timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu. În Moldova, în temeiul unei hotarâri luate de Înalta Poarta, la 1719 ia fiinta Hahambasia - adica functia de rabin-sef al Moldovei. Ocupatia ruseasca a Tarilor Române din 1806-1812 a favorizat de asemenea patrunderea unui mare numar de evrei, sositi îndeosebi ca furnizori ai armatei. În anii urmatori, vin tot mai multi evrei, care încearca astfel sa scape de persecutiile imperiului tarist si din Polonia.
Prin Tratatul de la Berlin, semnat la 28 iulie 1878 de catre Marile Puteri, guvernul de la Bucuresti era obligat sa modifice articolul 7 al Constitutiei în sensul de a acorda cetatenie si deci drepturi politice si civile tuturor evreilor din România. Totusi, emanciparea politica a evreilor devine efectiva odata cu desavârsirea statului national unitar român la 1918, garantarea drepturilor minoritatilor prin Constitutia din 1923 conducând la unificarea comunitatilor evreiesti din Vechiul Regat sub denumirea de Federatia Uniunilor de Comunitati Evreiesti (1928). Constitutia din 1923 acorda drepturi cetatenesti si politice pâna la instaurarea regimului Goga-Cuza (28 decembrie 1937).

Holocaustul
Sub regimul totalitar din România anilor 1940-1944 sau din Ardealul ocupat de Ungaria horthista, a avut loc jefuirea proprietatilor evreiesti si deportarea unora din ei în Transnistria. Începutul razboiului împotriva Uniunii Sovietice a marcat o trecere la actiuni mult mai brutale. Au avut loc o serie de pogroame (Iasi, cu circa 4000 de morti, altele pe teritoriul Basarabiei si Bucovinei).
Evreii din Bucovina si Basarabia - 185 de mii - au fost dusi în lagarele de exterminare din Transnistria. Chiar daca opiniile istoricilor nu concorda întotdeauna, se estimeaza ca pâna în mai 1942, aproximativ doua treimi dintre acestia au fost omorâti. În toamna anului 1942, când terenul era pregatit deja pentru deportarea evreilor din România în Polonia, guvernul român si-a schimbat brusc pozitia, renuntând la aceasta masura. Treptat, au fost desfiintate si lagarele din Transnistria.
La 19 martie 1944, Ungaria a fost ocupata de trupele germane. Noul guvern a acceptat aplicarea "solutiei finale" si, într-un timp deosebit de scurt, evreii au fost dusi fortat în ghetouri (existau centre în Oradea, Sighet, Cluj, Baia Mare, Tîrgu-Mures, Dej), trecând rapid la deportari (peste 150.000 de evrei au fost deportati din Transilvania de Nord). Trist este faptul ca românii i-au persecutat pe evreii din Transilvania pe motiv ca sunt "unguri", iar maghiarii i-au acuzat ca sunt "români".
Situatia actuala
În timpul regimului comunist, îndeosebi în anii când la putere s-a aflat Nicolae Ceausescu, acesta din urma s-a folosit de intentiile statului Israel de a-i proteja pe evrei împotriva abuzurilor si a acceptat "exportarea" aproape în totalitate a comunitatii evreisti din România. Daca în anii '30 existau peste 450 de mii de evrei, la ora actuala, conform ultimului recensamânt numarul lor este mai mic de zece mii de persoane.
Dupa 1990, evreii sunt reprezentati cultural si politic de catre Federatia Comunitatilor Evreiesti din România (FCER), care coordoneaza activitatea a patru centre mai importante (din Bucuresti, Iasi, Cluj si Oradea). FCER are o intensa activitate publicistica si de cercetare îndeosebi asupra istoriei comunitatilor de evrei în România si editeaza lunarul "Realitatea evreiasca". În învatamântul de stat exista si doua centre de studii iudaice, la Universitatea din Cluj si la cea din Bucuresti (din 1998).
Numarul estimat al evreilor din România este de 9103, ceea ce reprezinta 0,04Î din populatia tarii. Cei mai multi evrei traiesc în Bucuresti (3883 persoane) si în judetele Timis, Iasi, Cluj, Bihor, Arad, Suceava, Bacau, Neamt, Galati etc.
http://www.intercultural.ro/carti/interculturalitate/evrei.html

Alexandra Laignel-Lavastine: Evreii români, despre sînge şi lacrimi
Alexandra Laignel-Lavastine: Evreii români, despre sînge şi lacrimi
Text apărut în L’Express, în 5 martie 2009, de Marianne Payot
Publicarea în limba franceză a volumului „Cartea neagră”, de Matatias Carp, ridică vălul de pe ororile Shoah-ului în România. Convorbire cu Alexandra Laignel-Lavastine, care a tradus această operă capitală şi a coordonat ediţia.
- Cînd a avut loc prima publicare a acestei cărţi negre despre distrugerea a aproape 400.000 de evrei?
- Compusă din trei volume (să fie mai mult de 700 de pagini şi numeroase documente iconografice), Cartea neagră, literalmente o „carte neagră”, a fost publicată - într-un tiraj foarte redus - la Bucureşti, între 1946 şi 1948. Presa nu s-a interesat deloc de ea, mai ales că autorul, Matatias Carp, un avocat evreu din capitală, pleacă în Israel în 1952 şi moare un an mai tîrziu. Rapid, cartea a fost pusă la index de regimul comunist, care încearcă să perpetueze mitul rezistenţei întregului popor împotriva rezistenţei fasciste. Nu a fost reeditată decît în facsimil în 1996 şi asta în cea mai mare indiferenţă, românii, inclusiv elitele, avînd în continuare foarte multe dificultăţi în a accepta acest capitol foarte întunecat al trecutului lor.

(...)

- În ce fel este excepţională această „carte de sînge şi lacrimi, scrisă cu sîngele meu şi lacrimile mele”, după cum scria autorul?
- În mod special pentru că este scrisă la cald, din mijlocul evenimentelor. Din 1940, Matatias Carp are intuiţia că asistă la începutul sfîrşitului pentru iudaismul european şi, în mod special, pentru comunitatea evreiască din România - a treia din Europa, cu aproximativ 760.000 de evrei. El intreprinde atunci un lucru nebunesc: să ţină o cronică aproape cotidiană, întîi a persecuţiilor, apoi a crimelor şi masacrelor. (...) Pentru a strînge documentele, a utilizat antenele locale ale Federaţiei evreieşti şi a trimis anchetatori clandestini în toată ţara. Mai mult chiar, a reuşit să mituiască un ofiţer german ca să cumpere fotografii. (...)

- Care era contextul politic în România anului 1940?
- În toamnă, mareşalul Antonescu vine la putere aliindu-se cu Garda de Fier - sau mişcarea legionară - care este, după anii 1930 principala organizaţie fascistă din ţară. Aceasta este foarte populară în rîndul populaţiei, ca şi printre intelectuali precum Eliade şi Cioran. Aceşti aliaţi vor guverna timp de şase luni, timp în care se intensifică persecuţiile şi, în acelaşi timp, se lasă o avalanşă de decrete antisemite. Comunitatea evreiască este furată, evreii sînt scoşi în afara societăţii şi o mare violenţă stăpîneşte străzile. (…) Antonescu şi armata sa zdrobesc revolta (Gărzii de Fier - n.r.), cu acordul lui Hitler, dar, între timp, are loc la Bucureşti un pogrom atroce: evreii sînt uncişi, magazinele jefuite, şi sînt găsiţi în abatoarele oraşului mai mulţi evrei agăţaţi în cîrlige şi „etichetaţi” cu următoarele cuvinte: „Carne kasher”.
(...)
- A treia parte a a acestei Cărţi Negre se ocupă de deportările în Transnistria. Poate că e partea ce mai puţin cunoscută din istorie?
- Într-adevăr. Totul se petrece în doi timpi. În iulie-august 1941, crime masive au fost comise în Basarabia şi Bucovina, două provincii din Est, care aparţineau de România după 1920. (...) Germanii sînt, cîteodată, ei înşişi oripilaţi de barbaria Românilor. În a doua parte, supravieţuitorii din aceste provincii sînt duşi în lagăre de tranzit, în fapt adevărate locuri ale morţii, şi condamnaţi la marşuri ale morţii, presărate, la fiecare zece kilometri de tranşee săpate pentru a-i îngropa pe cei care nu ţineau pasul care erau executaţi. (...) În decembrie, autorităţile române au dorit să termine acest lucru. Au fost împuşcaţi şi arşi 48.000 de evrei, ceea ce face din Bogdanovka un Babi Yar românesc, unul dintre cele mai îngrozitoare masacre mai puţin cunoscute ale celui de-al doilea război mondial.
- În final, ce caracterizează acest antisemitism pe model românesc?
- E mai ales vorba de impregnarea în toată societatea şi vechimea lui. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, burghezia şi intelectualii au hrănit şi teoretizat antisemitismul. Apoi, e caracterul în special sălbatic, foarte haotic, împrăştiat, al acestui Shoah pe model românesc, cu diverse metode de ucidere, cu marşuri ale morţii (...) Cum scria istoricul Raul Hildeberg, „nici o ţară, în afară de Germania, nu a participat atît de masiv la masacrarea evreilor”.
http://www.ftr.ro/alexandra-laignel-lavastine-evreii-romani-despre-singe-17889.php

Asupra marturiei lui Malaparte cu privire la pogromul de la Iasi revine si un scriitor francez, ignorat de realizatorii editiei romanesti a lui Kaputt din 1999: Pierre Pachet, in Conversations Ă Jassy (Maurice Nadeau, Paris, 1997). Cartea aceasta, rezultat al calatoriei intreprinse de autor, cu un an mai devreme, la invitatia universitatii iesene, face parte dintre acele publicatii de dupa 1990 in care intelectuali occidentali "descopereau" Estul sinistrat dupa prabusirea zidului Berlinului12. Pentru Pierre Pachet, Iasul este inainte de toate un oras marcat de stigmatul trecutului, tatal sau (evreu din Basarabia) si romanul lui Malaparte, citit la tinerete, fiind sursele de la care aflase despre masacru. Desi autorul face vizibile eforturi de a nu confunda trecutul cu prezentul si de a asculta si un alt punct de vedere asupra istoriei, nu poate evita intotdeauna suprapunerile. Mai multe capitole sint consacrate istoriei si marturiilor asupra Holocaustului, intre care doua, centrale, romanului lui Malaparte. Pachet, intors la Paris, intreprinde propria-i documentare, il citeste pe Guerri, biograful lui Malaparte, descopera, la rindul lui, articolul din 1941 despre pogrom si il reproduce in facsimil in carte, traducindu-l in franceza. Un capitol pune din titlu intrebarea daca "Malaparte a fost acolo?", adica la iasi, in zilele pogromului si ajunge la concluzia, sprijinita si pe biografia lui Guerri, ca probabil n-a fost, deoarece mersese mai departe spre Est o data cu inaintarea frontului. Argumentele lui Pachet tin si de o fina analiza a capitolului respectiv, in care un loc important revine viselor, personajul narator fiind mai mult prezent in alta parte (in Italia, in Franta) decit la Iasi, evenimentele propriu-zise fiind descrise mai mult schematic. Datorita lui Guerri, Pachet stie si el de rescrierea unora dintre corespondentele de pe front ale lui Malaparte pentru a le da o orientare prosovietica si antifascista, dar comparatia intre versiunea reportericeasca si capitolul din roman nu este una defavorabila autorului. Dimpotriva, corespondenta in ziarul din iulie 1941 lasase sa se vada si cauzele sociale ale conflictului si amploarea executiilor, dincolo de minciuna impusa de aparatul de propaganda romanesc si nazist. Faptul ca Malaparte nu a reluat acest articol in antologia din 1943, folosindu-l ca materie prima pentru roman, ar putea fi si el un indiciu al statutului preponderent "fictiv" al textului. Pierre Pachet omagiaza arta romancierului, care a stiut sa se desprinda de istoria imediata a pogromului si de sentimentul de a fi diferit de victime, pe care-l avusese probabil in momentul scrierii articolului, pentru a se ridica la nivelul de semnificatie simbolica al catastrofei colective, conchizind ca Malaparte a reusit "sa-si puna experienta de mincinos in slujba adevarului"13.
Marturii recente, bilant istoriografic14

Intre istorie si fictiune - Programul de la Iasi in romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt

Curzio Malaparte (1898-1957), unul dintre scriitorii italieni importanti ai secolului XX, isi datoreaza celebritatea indeosebi romanelor sale scrise in anii celui de-al doilea razboi mondial, Kaputt (1944) si, imediat dupa, Pielea (1949). Kaputt, mai ales, are o semnificatie deosebita in biografia si bibliografia autorului: infatisind prabusirea Europei, considerat una dintre primele marturii literare asupra Holocaustului, el marcheaza totodata si iesirea lui Malaparte dintr-o zona de ambiguitate ideologica. Kaputt constituie insa si un document important pentru istoria romanilor si a evreilor din Romania, unul dintre capitolele romanului fiind consacrat pogromului de la Iasi, de la sfirsitul lui iunie 1941. Faima internationala a romanului si a autorului a facut ca acest eveniment tragic si locul in care s-a petrecut sa fie cunoscute in lumea larga, fara ca acest lucru sa determine o receptare pe masura si in Romania. Malaparte nu este totusi necunoscut publicului roman: Kaputt a fost tradus in romaneste cel putin o data (in 1999; se pare ca exista si o traducere realizata la sfirsitul anilor 1940, pe care nu am gasit-o in bibliotecile din tara), ca si alte scrieri reprezentative ale sale1. Daca trecerea lui Malaparte prin Iasi este si azi vie in memoria comunitatii evreiesti iesene2, romanul sau nu pare a fi contribuit mult la cunoasterea propriei istorii de catre ceilalti locuitori ai urbei. Nici publicul literar "cultivat" nu va fi tras intotdeauna invatamintele necesare de pe urma lecturii romanului, cum o dovedeste chiar modul de prezentare a celei mai recente traduceri a lui Kaputt in romaneste.
Pogromul de la Iasi, capitol de roman

Asemenea majoritatii scrierilor lui Malaparte, Kaputt este un roman autobiografic. Personajul central este un capitan al armatei italiene, de fapt corespondent de razboi al ziarului Corriere della sera, care strabate Europa de la Vest la Est si de la Nord la Sud, prezent pe front, la receptii ale unor inalti demnitari, in audienta particulara sau discutind cu soldati de rind, pe fundalul Europei "facute bucati" (este sensul etimologic al cuvintului kaputt) de razboi si de nazism. Trecerea lui prin Romania in drum spre frontul de est, germano-roman, aduce in scena militari romani, locuitori ai Iasului, ca si figuri politice, multe personaje fiind autentice. Sint citate cuvinte romanesti, sint descrise locuri, mai ales din Iasi. Prima aparitie in roman a unor romani este intr-o scena de pe front: tarani sub arme, necunoscatori ai lumii industriale si neincrezatori in propaganda sovietica, umilesc un prizonier, dar se apara de acuzatia ca s-ar purta rau cu populatia civila - spre deosebire de nemti -, cu exceptia evreilor, pe care-i vineaza cind au prilejul ("Ne mai luam doar de evrei", p. 31)3. Antisemitismul romanesc este astfel o tema enuntata devreme in carte, scene precum aceasta prefigurind-o pe cea centrala, a pogromului. Acesta ia forma unei povestiri pe care personajul narator o relateaza la o receptie data de guvernatorul nazist al Poloniei, Frank, demnitarii nazisti criticind "metoda necivilizata" a exterminarii evreilor, in contrast cu propriile lor metode. Capitolul Soarecii din Iasi4 si partial urmatorul (Cricket in Polonia) contin principalele scene referitoare la pogromul de la Iasi. Sint date si primele evaluari ale numarului mortilor, cinci sute recunoscuti de comunicatul oficial, sapte mii declarati oficial de colonelul Lupu, comandantul militar al orasului (p. 102). capitolul Soarecii din Iasi are o compozitie baroca, asemenea unei bune parti din carte: pe fundalul noptii iesene toride, scriitorul isi aminteste de scene petrecute la paris si in Italia, fiind trezit la realitate de un control militar al camuflajului. Aude zvonurile despre "parasutistii rusi" care s-ar afla in oras, pleaca sa caute ceva de mincare si ajunge la pravalia lui Kane, un negustor evreu care-l cunoaste si-l aprovizioneaza cu alimente greu de gasit. Apare in acel moment printesa Sturdza, "un mare nume al Moldovei", care il pune pe vizitiul scopit Grigori sa-l bata pe Kane pentru ca nu-i dadea pachetul de ceai mult rivnit, oferit cu putin inainte capitanului italian. Malaparte e o figura cunoscuta in Iasi, flirteaza cu o farmacista si cu o chelnerita, dar aventurile galante esueaza din cauza unui bombardament sovietic asupra orasului. O delegatie de notabili evrei vine mai tirziu sa-l roage sa intervina pe linga autoritatile militare germane (generalul von Schobert) pentru a opri pogromul pregatit de autoritatile romane. Italianul se declara incapabil de actiune ("Vreti sa ma sacrific inutil pentru voi? Sa ma las omorit in Piata Unirii ca sa-i apar pe evreii din Iasi?",
p. 88), singurul lucru pe care l-ar fi putut face fiind acela de a-i aduce elogii lui Antonescu pentru a-i obtine favorurile. Scena devine ambigua, amestecind realitatea si reveria, plimbarile prin oras si visele. In descrierea pogromului, soldati SS apar ca protagonisti ai executiilor publice, relatarea propriu-zisa a evenimentului fiind facuta de consulul italian Sartori (personaj real), care reusise sa adaposteasca citiva evrei. Acest Sartori va fi fost intr-adevar principala sursa a lui Malaparte. Ultima scena a capitolului descrie jefuirea cadavrelor de catre o multime dezlantuita, fara a putea fi oprita de revolta disperata a capitanului italian, in timp ce cuplul princiar Sturdza isi face iar aparitia, salutat de multime. O parte a capitolului urmator, p. 116-123, se petrece la Podu Iloaiei5, unde e oprit unul dintre "trenurile mortii". Impreuna cu un tinar italian, Pellegrini, si el corespondent de razboi, personaj real, descris ca un "fascist timpit", si cu consulul Sartori, Malaparte porneste in cautarea cadavrului unui avocat evreu, caruia italienii ii acordasera protectie. In ciuda aparitiei lor caricaturale, cei trei italieni sint patetic umani in fata asasinilor intruchipati de reprezentantii autoritatilor romane: "Atunci Pellegrini, "fascistul timpit", se ridica si, stringindu-si pumnii, ii spuse sefului politiei: "Sinteti un asasin de doi bani si un ticalos nenorocit". a...] L-am privit cu profund respect. Era un "fascist timpit", dar in noaptea marelui pogrom de la Iasi isi pusese de citeva ori pielea la bataie ca sa salveze viata unor evrei nenorociti, iar acum a...] isi risca pielea pentru cadavrul unui evreu" (p. 118-119). Alaturi de ceilalti doi italieni, Malaparte incearca sa-i elibereze pe evreii inchisi in vagoane, intr-una din scenele memorabile ale romanului, dar mortii "eliberati" se prabusesc peste cei vii (Sartori), coplesindu-i. La sfirsit, intr-un fel de epilog al capitolului, Malaparte opune comentariilor dezgustate ale capeteniilor naziste la adresa poporului roman "lipsit de cultura" pe adevaratii responsabili si evoca pogromul anterior, de la Bucuresti: "Va inselati, am raspuns, romanii sint un popor generos si blind. Ii iubesc pe romani, sint curajosi, au dat dovada de un nobil sentiment al datoriei si de o mare generozitate, varsindu-si singele pentru Hristosul lor si pentru regele lor. Sint un popor simplu, un popor de tarani neciopliti si cumsecade. Nu e vina lor daca familiile, clasele si oamenii, care ar trebui sa le fie lor exemplu, au sufletul stricat, mintea stricata, oasele putrede. Poporul roman nu este vinovat de masacrele evreilor. Pogromurile sint organizate si dezlantuite si in Romania din ordinul si cu complicitatea autoritatilor de stat. Nu este vina poporului daca trupurile evreilor, spintecate si agatate in cirlige, ca viteii, au ramas zile intregi depuse in multe macelarii din Bucuresti, in hohotele de ris ale Garzii de Fier" (p. 122-123).
Valoarea istorica a marturiei lui Malaparte

Editia traducerii romanesti din 1999 surprinde prin maniera voit minimalizatoare de prezentare a acestei marturii literare asupra pogromului de la Iasi, prin ignorarea subiectului istoric (in postfata lui Eugen Uricaru) si prin denigrarea sistematica a autorului (in addenda istoricului M.D. Sturdza). Traducatorul, romancierul si italienistul Eugen Uricaru, pina nu de mult presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, nu doar ignora existenta unei traduceri anterioare, ci il trece in mod abuziv pe Malaparte in categoria "asa-zisilor scriitori care ne privesc rau"6. Citatul pe care l-am dat mai sus era suficient pentru edificarea cititorului ca Malaparte nu-i "priveste rau" pe romani, atribuind responsabilitatea crimelor vechii clase conducatoare, dar Uricaru tine sa stearga aceste diferente. Prezentindu-si traducerea ca pe o contributie la risipirea "lungii penumbre a prezentei alui Malaparte] in spatiul cultural romanesc" si la depasirea "complexului" acestuia, Uricaru il convoaca pe istoricul M.D. Sturdza intr-o operatiune de discreditare a scriitorului italian, motivata, in parte, si de dorinta de reabilitare a bunicilor sai, pe care istoricul ii recunoaste in personajele scenelor de la Iasi. Principala proba adusa de Sturdza este articolul lui Malaparte din Corriere della sera din 5 iulie 19417, in care este relatata, cu largi digresiuni, masacrarea evreilor din Iasi la o saptamina dupa inceperea razboiului impotriva Uniunii Sovietice. Diferentele dintre reportaj si roman ar fi, pentru M.D. Sturdza, dovada "lipsei de caracter a acelui "sarlatan de geniu" asi] filfizon al celei mai adinci josnicii" care ar fi fost Malaparte8. Articolul din 1941 nu face parte din culegerea de corespondente de pe front Volga se naste in Europa, publicata de Malaparte mai intii in 1943, unde unele dintre articolele sale ar fi cunoscut modificari prosovietice, dupa cum observa biograful sau, Guerri9, citat trunchiat si, in fond, falsificat de Sturdza. Pentru Sturdza, Malaparte ar fi fost, in articolul din iulie 1941, "antisemit si pronazist", in vreme ce in roman ar fi devenit "antiromanesc". Istoricul ii contesta lui Malaparte orice competenta in istoria romaneasca ("nu stia mai nimic despre Romania") si evoca o prima varianta a romanului Kaputt, ce ar fi purtat titlul provizoriu God shave the King10 si care ar fi avut o orientare "pronazista, antiengleza si antisemita" (p. 308).
Iata insa ce spune Guerri despre reportajele lui Malaparte de pe frontul sovietic: "Daca corespondentele trimise pina atunci erau excelente, cele pe care le trimite din Uniunea Sovietica sint exemplare: capodopere ale unei adevarate maiestrii demne de un sef de scoala. Ceea ce se explica lesne: cufundat intr-o situatie care-i convenea de minune ca scriitor - tragedia -, nemaitrebuind sa vorbeasca despre evenimente care priveau direct Italia, in contact direct cu oameni care sufera si cu decoruri mereu diferite, scriitura lui devine profunda, pasionata, extrem de atasanta" (p. 180)11. In aceste corespondente, caracterul social al razboiului iesea bine in evidenta, ceea ce a dus si la cenzurarea primului titlu al antologiei (Razboiul si greva) de catre cenzura fascista. Scriind despre asediul Leningradului, simpatia lui Malaparte fata de muncitorii soldati e abia disimulata. Diferentele dintre corespondentele initiale si versiunea din antologie, asa cum rezulta din textele puse pe doua coloane de Guerri (p. 181-182), nu privesc nicidecum vreo orientare "pronazista" ori "antisemita", inventata de Sturdza: "Modificarile, din cite se vede, nici macar nu privesc puncte importante. Daca Malaparte si-ar fi cules articolele ca atare, fara a le modifica, meritele lui nu ar fi fost prin nimic diminuate; ar trebui in orice caz recunoscut ca el a fost cel mai obiectiv, cel mai moderat, cel mai patrunzator dintre corespondentii italieni de pe front. Dar Malaparte, adesea patetic si intotdeauna exasperant in vointa lui de a fi mereu primul din clasa, nu se multumeste sa aiba 10 pe linie si, ca sa obtina in plus si felicitari, se arata dispus - trebuie s-o spunem - sa masluiasca cartile. Si sa transforme una dintre operele cele mai frumoase, interesante si cinstite pe care le-a scris aeste vorba de reportaje! intr-un imbroglio cam meschin si, in fond, ridicol" (p. 182).
Ceva asemanator se poate spune si despre modul in care Malaparte se pune pe sine in scena, in calitate de martor al pogromului de la Iasi, indeosebi atunci cind se prezinta in postura de eliberator al evreilor inchisi in trenurile mortii. Dupa Guerri, Malaparte n-a fost la Iasi in zilele pogromului: "N-a asistat la masacrul de la Iasi, unde au fost ucisi mai multe mii de evrei, dar i-a consacrat ulterior un intreg capitol in Kaputt, scriind la cald, pe acelasi subiect, un articol pentru Corriere, in care a reusit sa mascheze in mod abil mila fata de victime, sustinind "pericolul social" pe care-l reprezenta mizeria acestora" (p. 179).
http://www.altitudini.ro/articles.php?ai=905&filter=-1&st=0

Nu vedem Holocaustul din cauza copacilor
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/850792/EDITORIALUL-EVZ-Nu-vedem-Holocaustul-din-cauza-copacilor/#
Ioana Lupea: "Treizeci de pomi pentru 380.000 de evrei şi 11.000 de romi ucişi în Holocaustul din România şi din teritoriile aflate sub administraţie românească".

Preţul nu ar fi mare nici dacă ar fi pierit un singur om. Mutarea celor 30 de pomi din micul Parc Brezoianu din Bucureşti pentru a face loc Complexului Holocaustului a răscolit muşuroiul antisemit. Dintr-o dată mulţi şi-au descoperit vâna de activist pentru salvarea mediului înconjurător, îmbrăcând verdele ecologist deasupra verdelui legionar.

Agitaţia publică din jurul celor 30 de pomi are un singur obiectiv: blocarea construcţiei monumentului, tergiversată deja, din diverse motive tehnice, trei ani. Schimbarea amplasamentului, aşa cum propun poate de bună-credinţă ecologiştii, presupune reluarea procedurilor birocratice, adică alţi ani buni.

Locul destinat, între Calea Victoriei şi malul Dâmboviţei, este la fel de bun ca oricare altul. În zona centrală a oraşului, se află la câteva străzi distanţă de unul dintre fostele sedii ale Mişcării Legionare şi în apropierea clădirii în care a funcţionat un comandament german. Adevărul este că atât responsabilii publici, cât şi mulţi dintre români nu doresc un memorial care să amintească de faptul că înaintaşi de-ai noştri, oameni simpli, jandarmi, soldaţi, au umilit, torturat, deportat şi ucis sute de mii de oameni nevinovaţi.

România a făcut, în privinţa Holocaustului, un joc dublu. Şi-a însuşit raportul Comisiei Wiesel, din care s-a născut şi Memorialul Holocaustului, şi a adoptat legislaţia împotriva simbolurilor naziste în urma presiunii comunităţii internaţionale îngrijorată de recrudescenţa antisemitismului şi a cultului mareşalului Ion Antonescu, principalul responsabil pentru deportări şi pogromuri. Singurul rezultat concret al acestor acte publice a fost dispariţia bustului lui Ion Antonescu din pieţe şi schimbarea denumirii unor străzi.

În urmă cu trei ani, mareşalul vinovat de crime împotriva umanităţii era desemnat, prin voturile telespectatorilor televiziunii naţionale, al treilea mare român al tuturor timpurilor. Iar în ultimul raport al Centrului „Simon Wiesenthal”, ţara noastră era inclusă in categoria statelor care au depus eforturi insuficiente, au oprit sau redus acţiunile pentru investigarea criminalilor de război nazişti din România.

Este greu de acceptat că, aşa cum consemna Hannah Arendt în „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului”, chiar şi SS-iştii erau surprinşi de pogromurile înfăptuite de români, spontane, barbare şi pe scară largă. Printre dosarele

instanţelor din timpul procesului authton de denazificare, declanşat de comunişti la sfârşitul anilor ‘40, se află şi cazul unui şofer din Iaşi. Gavrilovici Constatin a împuşcat, cu arma unui soldat leşinat de frică, un grup de evrei care, încercând să se salveze din pogromul comandat de Antonescu, au sărit peste gardul autogarajului în care lucra acesta.

Monumentul Holocaustului din Parcul Brezoianu, promis ultima oară chiar săptămâna trecută la Washington de ministrul de externe, Cristian Diaconescu, ar reprezenta şi recunoaşterea publică a crimei şoferului Gavrilovici Constantin, din Iaşi, şi a tuturor crimelor comise de alţi gavrilovici constantini. Ar însemna confruntarea cu un trecut pe care-l mistificăm sau ignorăm şi care ne răneşte credinţa narcisistă că suntem o eternă victimă a istoriei, un popor de oameni buni, bravi şi toleranţi. Nu suntem doar atât.

Daca modul de raportare la Holocaust constituie un test si o piatra de incercare pentru multe teorii sociale si politice actuale ¹, pentru o natiune care are o cit de mica legatura cu acest experiment de "inginerie politica" el constituie testul crucial al tariei sale morale. Fara a le pasa prea mult de dimensiunea etica a problemei, de judecatile de valoare si de modul in care trebuie rescrisa istoria noastra culturala si morala, cercetatorii s-au concentrat mai mult asupra stabilirii exacte a faptelor. Abundenta din ultima vreme a documentelor, cartilor si studiilor cu privire la situatia evreilor din Romania in perioada 1939-1945 fac imposibila continuarea atitudinii de negare a implicarii deliberate a autoritatilor romane in organizarea crimei in masa impotriva evreilor. Cum era de asteptat, majoritatea discutiilor s-au mutat inspre stabilirea exacta a numarului de morti, iar tendinta este de a diminua cit mai mult cifrele victimelor, fie ca este vorba de pogromul de la Bucuresti, din timpul rebeliunii legionare, fie de pogromul de la Iasi, fie de numarul victimelor din Basarabia si nordul Bucovinei, care au fost deportate in Transnistria. Exista si istorici romani onesti, care admit faptul ca cifrele (re)cunoscute pina acum sint minimale si ca cercetarea arhivelor romanesti si straine vor lamuri aceste necunoscute.² Acestia sint mici pasi intermediari catre o dezbatere esentiala cu privire la reconstructia identitara a unui popor si a elitelor sale. In orice caz, publicarea documentelor – care sint atit de multe incit te intrebi daca nu cumva cei care faceau istoria genocidala nu isi inchipuiau ca sint nemuritori si de neinvins, ori cel putin imuni la judecata posteritatii – este un demers care clarifica lucrurile in mod indubitabil.³ In paralel insa, apar documente de natura personala, intime, ce arunca o lumina cu totul tulburatoare asupra perioadei.⁴
Comunismul s-a instaurat in Romania cu sprijinul modest al populatiei majoritare. Cu toate ca ponderea evreilor era importanta in cadrul minusculului Partid Comunist din Romania, iar aderarea lor la comunism se facuse in special ca urmare a profundului lor angajament existential antifascist, totusi discutia cu privire la Holocaust nu a cunoscut in Romania anvergura si profunzimea cu care aceasta problema a fost abordata la nivel international, mai ales in Occident. Doar in faza imediat urmatoare razboiului, cind comunistii au vrut sa scape de adversarii lor politici, sa faca epurari in armata romana si in jandarmerie, ca si in clasa politica, ei au organizat procesele criminalilor de razboi. Ele au fost facute insa de mintuiala, fara a-i cuprinde pe toti cei vinovati si, mai ales, conducind la condamnarea unor oameni a caror vina nu fusese dovedita in mod clar. Afirm acest lucru bazindu-ma pe cercetarea pe care am facut-o in arhivele de la United States Holocaust Memorial Museum, din Washington D.C.⁵ De aceea, este important ca, asa cum punem problema aflarii adevarului cu privire la Holocaust, sa punem si problema reabilitarii celor care nu au fost vinovati – chiar daca dintre cei condamnati se va dovedi ca doar unul este nevinovat. Cert este ca marile dezbateri de pe plan international cu privire la Holocaust au ocolit tara noastra, aflata sub stapinire totalitara comunista. Poate ca aceasta atitudine se leaga si de faptul ca, spre sfirsitul domniei lui Dej si in timpul domniei lui Ceausescu, a avut loc o purificare etnica extrem de dura in cadrul partidului, armatei, securitatii etc., pe masura tentativei comunistilor de a cistiga legitimitate jucind pe cartea nationalista.
A venit insa timpul sa ne punem cu seriozitate poblema responsabilitatii romanesti in deportarea si uciderea in masa a evreilor si romilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial.⁶ Una dintre cele mai grosolane erori comise de revizionisti sau de revansarzi este de a pune si rezolva problema responsabilitatii la nivelul colectivitatii maxime, care este natiunea. Impotriva evreilor nu au actionat doar nazistii germani si austrieici; pretutindeni in Europa unde s-a extins ciuma bruna, exista documente si marturii cu privire la participarea criminala a armatelor, trupelor speciale, jandarmeriilor multor natiuni – belgieni, bosnieci, croati, estonieni, francezi, letoni, lituanieni, maghiari, olandezi, polonezi, rusi, slovaci, ucraineni. Deci nu este vorba doar de o problema strict romaneasca, ci de una "europeana". Aceasta nu diminueaza defel problema responsabilitatii particulare a fiecarei natiuni in parte. Cind vorbim despre responsabilitatea romaneasca nu trebuie sa o gindim cu alte masuri decit cele pe care le folosim in discutarea unor responsabilitati in fapte autoinduse, cum ar fi genocidul comunist din Romania, care a fost abordat in termeni judiciar chiar mai putin decit Holocaustul. Ce concluzie putem trage din constatarea ca nimeni nu a fost judecat si condamnat pentru genocidul comunist?La fel, cind vorbim despre responsabilitatea implicarii armatei, militiei, securitatii in reprimarea revolutiei din decembrie 1989.
Cind se prelungeste exagerat tacerea cu privire la avalansa de dovezi despre participarea trupelor romane si ordinele date de maresalul Antonescu, de alte oficialitati militare si administrative, ea echivaleaza cu o conspiratie. Daca s-a evoluat initial de la negarea integrala la cea partiala a unor evenimente componente, ulterior s-a ajuns la tagaduirea sau diminuarea unor date sau cifre cu privire la ele. Cu toate acestea, nu se trag concluziile necesare, iar oamenii asista pasivi la comemorarea lui Antonescu de catre intregul parlament sau la ridicarea in diferite localitati a unor statui si monumente pentru un talentat conducator militar, despre care se stie insa ca a fost criminal de razboi. Aceasta dovedeste ca, in ciuda a ceea ce s-a publicat si continua sa se publice, mitul Antonescu este mai puternic decit nevoia de adevar.⁷ Avem nevoie de o figura puternica si charismatica in trecutul nostru recent, patat de radicalismul politic al extremei drepte sau al extremei stingi, asa cum avem nevoie de mitul ca armata a fost intotdeauna aparatoarea intereselor nationale ale poporului roman. Numai ca un astfel de mit alimenteaza fantasmele cu privire la necesitatea unui brat de fier in fruntea statului, a unei dictaturi militare, care sa ne scape de putregaiul democratiei parlamentare. Asemenea resentimente fata de pluralism si democratia liberala avusesera reprezentantii stralucitei generatii de la 1927 (elevii lui Nae Ionescu, adica Noica, Cioran, Eliade etc.).⁸
Demnitatea asumarii unei identitati colective sau individuale se face pe baza unei logici identice: si individul, si colectivitatea se considera responsabili pentru binele si raul care intra in sfera lor de actiune, iar daca interdictia biblica de a nu pacatui nici macar cu gindul mai are vreo valoare, atunci si pentru ceea ce intra in sfera lor de gindire. Necazul unei colectivitati atit de mari cum este o natiune este ca ea se vede in situatia de a-si asuma – din punct de vedere simbolic – tot ceea ce membrii ei faptuiesc. Aici nu este vorba despre o responsabilitate juridica, ci de una etica. Un tata nu este vinovat la tribunal pentru faptul de a nu-si fi putut impiedica fiul sa le comita.⁹ Chiar daca nimic nu are dreptul sa-l acuze, constiinta lui il apasa. La o asemenea apasare ma gindesc atunci cind pun in discutie atitudinea noastra colectiva fata de Holocaust sau fata de genocidul comunist. Apartenenta la o identitate colectiva te face sa fii mindru de faptele bune si sa-ti fie rusine de faptele rele ale acelei colectivitati, chiar daca tu nu ai, ca individ, nici un merit sau nici o vina pentru fapta buna sau pentru cea rea. Cel mai mare pacat pe care il poate comite cineva fata de poporul din care face parte este sa incerce sa-i ascunda faptele rele, gafele, nerealizarile, ratarile. Or, in majoritatea cazurilor, acele fapte bune sau rele sint comise de un individ sau de un grup particular dintr-un popor, insa si le asuma simbolic intregul popor. Participarea unor indivizi sau a unor grupuri mai mult sau mai putin largi la o crima in masa nu atrage dupa sine vinovatia intregului popor caruia ii apartin respectivii indivizi si grupuri. Nici la Judecata de Apoi oamenii nu sint judecati conform criteriului apartenentei la o colectivitate, fie ea familie sau natiune. Tocmai de aceea, represaliile comise de Antonescu si de altii ca el impotriva tuturor evreilor – pe motivul ca unii dintre ei ar fi atacat trupele romanesti si i-ar fi umilit pe soldatii si ofiterii romani, cind Romania a cedat Rusiei Sovietice nordul Bucovinei si Basarabiei – este atit impotriva logicii, cit si a eticii.
Cea mai mare si autentica mindrie – de fapt, prima – pentru faptul ca sint roman am simtit-o in dupa-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, in fata baricadei de la hotelul Intercontinental, cind faceam parte dintr-un grup de revolutionari nu prea mare – vreo citeva mii – alaturi de care am invatat sa scap in mod fundamental de starea permanenta de frica, de teroare, de umilinta, de suspiciune, in care traisem din momentul in care am inceput sa fiu constient de inchisoarea sociala in care ma nascusem si din care nu se intrevedea posibilitatea de a evada fizic. Nu banuiam atunci ca voi simti in acelasi loc cea mai mare rusine ca sint roman, jumatate de an mai tirziu, in zilele de 14 si 15 iunie 1990, cind niste bestii cu chip uman – mineri, securisti, militieni, procurori, gospodine si oameni de bine, in general fesenisti – ii terorizau pe cei care indraznisera sa manifesteze impotriva unei puteri abuzive.
Prin urmare, ca sa nu-mi mai fie rusine de faptele comise de unii conationali in trecut – cum ar fi crima in masa impotriva fiilor si fiicelor unui alt popor – trebuie sa stiu adevarul si sa aflu cine au fost vinovatii. Si sa stiu ca vor fi blamati pentru ceea ce au facut. Numai asa te poti elibera de povara. Numai asa pot fi impiedicati cei din jurul nostru sa mai comita fapte reprobabile si abominabile asemanatoare. Daca nu se vor intimpla aceste lucruri, atunci toata discutia despre Holocaust nu are nici un rost. Iar daca nu se intimpla, atunci nici supravietuitorii evrei si urmasii lor si ai victimelor nu vor putea simti regretul si compasiunea noastra. Si nici nu vor putea sa ierte. Pentru ca de uitat nici nu poate fi vorba. Nici pentru ei, nici pentru noi.
http://www.dntb.ro/sfera/arhiva/nr60/articole/articol8text.htm

Despre antisemitismul romanesc: 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi convietuiri
Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din Romania au publicat de curind un impresionant memorial: 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi convietuiri. Volumul a fost intocmit de Lya Benjamin, Dumitru Hincu, Hary Kuller si Ioan Serbanescu. Sint abordate probleme dureroase ale antisemitismului romanesc din preajma celui de-al doilea razboi mondial: statul national-legionar si „problema evreiasca“, politica antonesciana cu privire la evrei dupa reprimarea rebeliunii legionare, pogromul de la Iasi, represiunea din Basarabia si Bucovina de nord, deportarile si executiile din Transnistria, dar si exemple luminoase de „omenie in vremuri de restriste“. Pe linga bibliografie si repere cronologice, anexele cuprind un Mic dictionar al intolerantei: antisemitism, rasism, xenofobie, Holocaust, revizionism, iudeo-masonerie, iudeo-comunism si un capitol despre Convietuirea prin toleranta: problematica si sociologia tolerantei.
http://www.observatorcultural.ro/Despre-antisemitismul-romanesc-1941.-Dureroasa-fracturare-a-unei-lungi-convietuiri*articleID_1422-articles_details.html

Cei doi lideri spirituali ai Romaniei interbelice n-au ridicat niciodata glasul pentru a protesta impotriva agresiunilor si pogromurilor antievreiesti la care s-au dedat legionarii sau regimul Antonescu. Asa cum am vazut, Cioran era la Bucuresti in timpul guvernarii legionare si a rebeliunii, cind au avut loc masacre. In iunie 1941, are loc pogromul de la Iasi. Insarcinatul cu afaceri al SUA la Bucuresti il instiinteaza pe Antonescu ca, impreuna cu mai multi ministri de Externe, printre care si cel portughez, intentioneaza sa initieze un protest international. In acest context diplomatic international, aflat in post la Lisabona, Eliade nu se poate sa nu fi avut cunostinta de pogrom, apreciaza autoarea. El nu adopta insa nici o atitudine, nici publica, nici in jurnal. Lipsa unei reactii se datoreaza tocmai viziunii despre evrei si modalitatii in care se gindea solutionarea problemei evreiesti in Romania.

Antisemitismul din publicistica lui Eliade, apreciaza autoarea, „nu reia explicit si integral stereotipul Evreului neasimilabil prin esenta. Spre deosebire de Cioran, iudeofobia lui nu face obiectul unei elaborari teoretice, care sa se poata constitui intr-o doctrina coerenta“ (p. 226). Acest lucru nu-l va impiedica pe Eliade sa deplinga societatea romaneasca pentru ca „am stat cu miinile in buzunare si priveam cum elementul evreiesc se intareste in Transilvania“ (1937) sau sa sustina antisemitismul lui Hitler, pe care il va prezenta ca pe o politica necesara si nedistructiva la adresa evreilor. „Antisemitii germani s-au multumit sa aplice legi riguroase impotriva evreilor, fara sa se dedea la acte de salbaticie… Hitler s-a multumit doar cu deschiderea lagarelor de concentrare“ (1937), ceea ce poate fi interpretat ca o dovada a „marinimiei Führerului“, cum bine noteaza cercetatoarea (p. 224).
Acestea ar fi citeva dintre optiunile doctrinare si atitudinile civice ale celor doi scriitori. In carte, fiecare aspect, fiecare categorie de probleme sint riguros documentate si exemplificate. Analiza detailata pe care o face Alexandra Lavastine scrierilor profesionale, celor publicistice, precum si comportamentului civic sau politic demonteaza, in fapt, mitul aderarii la legionarism de catre Eliade si Cioran ca simpla ratacire de tinerete. Valorile pe care si le-au asumat, pe care le-au vehiculat in mesaje si limbaje diferite, in functie de destinatia lucrarii, au fost, in esenta lor, aceleasi. Ele erau menite sa demonizeze democratia, liberalismul si individualismul si sa propuna salvarea prin dictatura, omul nou si iudeofobia.

Problema civica si etica pe care Lavastine o pune in discutie si care in Romania a trezit deja vii discutii este uitarea voita a trecutului indezirabil de catre cei trei scriitori. Asezati in Occidentul postbelic, democratic, antifascist, Cioran, Eliade si Ionesco au stiut ca, pentru a-si croi o cariera, trecutul lor fascist trebuie ascuns, uitat.
Uitarea nu a fost la fel pentru fiecare dintre cei trei. E. Ionesco nu va vorbi niciodata despre cariera lui diplomatica la ambasada Romaniei de la Vichy. Se va deda dramaturgiei si isi va continua militantismul civic, alaturindu-se intelectualilor francezi care se exprimau public impotriva totalitarismului. In schimb, Eliade si Cioran s-au tinut departe de orice activism civic. Cariera profesionala a fost singura lor preocupare. La Eliade, aceasta s-a combinat si cu obsesia dobindirii unei maxime recunoasteri sociale a statutului sau profesional. Asa cum o arata paginile din jurnal, el a avut obsesia cistigarii gloriei.

Strategia cea mai completa de ocultare a raporturilor pe care le-a avut cu fascismul a construit-o M. Eliade. Nu si-a recunoscut niciodata trecutul, iar cind a fost intrebat, de exemplu in 1972, de prietenul si colegul sau din Israel, Gershom Scholem, despre trecutul lui legionar, raspunsul a fost o trista negare, o mare minciuna. „De mult s-a acreditat legenda cum ca as fi unul dintre «doctrinarii» Garzii de Fier. Daca aceasta poveste nu ar fi de domeniul penibilului, as fi putut sa subliniez exceptionalitatea cazului meu: singurul «doctrinar» caruia nu i se cunoaste nici o carte, nici o brosura, nici un articol, nici un discurs despre vreun partid politic si care este considerat ideolog“ (p. 494). Intre timp, pe toata perioada americana, 1956-1986, Eliade s-a intilnit cu fosti membri ai Garzii de Fier. A avut legaturi strinse si a corespondat cu dr. Alexandru Ronnett (A. Rachmistriuc, numele sau adevarat), principalul purtator de cuvint al Garzii de Fier, in exil in SUA (p. 485). Comentariile par de prisos, dar ele nu vor lipsi, probabil, din discursul celor care sustin, cu incapatinare, mitul Eliade.
Cioran, care a ramas toata viata obsedat „de splendoarea tiraniei si mizeria democratiei“, cum sugestiv isi intituleaza autoarea un paragraf, nu a nutrit o prea mare simpatie fata de Mittérand sau intelectualii de stinga. Intr-o convorbire cu Sanda Stolojan, in 1986, il caracterizeaza pe Mittérand ca pe „un cinic sustinut de toti aceia care refuza luarea de noi masuri pentru a incetini imigrarea, adica diferitele miscari antirasiste“. Dupa care, sub influenta asteptarii la prefectura, printre imigranti, pentru a-si prelungi viza, afirma ca „francezii nu mai au instinct vital, nu mai reactioneaza, semn ca sint pierduti… nefericirea Europei, distrugerea Germaniei, cretinii de americani… in citiva ani, dupa ce se vor intelege cu rusii, vor parasi Europa si Rusia va triumfa…“ (pp. 462-463).

Cioran a trait coplesit de problema evreului. Marcat de antisemitismul din tinerete, el a incercat sa-l preschimbe intr-o relatie de echilibru. Un popor de singuratici nu a reusit sa-i configureze o alta atitudine, radical diferita de cea din anii ’30. Asa cum aminteam, preocuparea obsedanta de a le gasi, de asta data, numai trasaturi pozitive evreilor ii perpetueaza, in ciuda asteptarilor, aceeasi ipostaza preocupanta a iudeofobiei. In scrierile sale personale, publicate postum, intilnim nuantari, incercari abuzive de comparare si identificare cu evreii sau aluzive recunoasteri ale antisemitismului. „Caracterul abuziv al aproprierii identitare, avind in vedere antisemitismul politic profesat de Cioran in anii ’30, poate suscita neliniste. Demersul este de facto indisociabil de o anume vointa de a sterge greseala prin stergerea obiectului. Pentru a fi facut apologia sefului Garzii de Fier, chiar in momentul in care trupele sale ucideau, Cioran nu mai este in masura sa spuna sau sa se autorizeze sa afirme, 30 de ani mai tirziu: «Evreul sint eu». Pentru a legitima asemenea cuvinte ar fi trebuit ca o recunoastere publica sa il dezlege de greseala“ (p. 440). In Caietele pe care autoarea le citeaza aflam o timida incercare de recunoastere a antisemitismului: „Cele doua popoare pe care le-am admirat cel mai mult: germanii si evreii. Aceasta dubla admiratie, care este incompatibila datorita lui Hitler, m-a condus la situatii cel putin delicate si a suscitat in viata mea conflicte de care ar fi trebuit sa ma lipsesc“ (p. 447).
Intreaga constructie metafizica, considera cu indreptatire A. Laignel-Lavastine, are ca stimul obsesiva nevoie de a se delimita de o problema si de o atitudine care i-au marcat puternic negativ tineretea. La Cioran, imaginea evreului se contureaza in jurul nucleului format de opozitia admiratie-ura, autorul incercind sa emita judecati izvorite din propriile sensibilitati si prejudecati.

In fapt, mai devreme sau mai tirziu, mai toate discursurile identitare, preocupate sa afle exceptionalul, fie el pozitiv sau negativ, in existenta unei comunitati umane, aluneca in tendentiozitate, in exagerari. Impulsul elaborarii unor asemenea imagini este tocmai de a sublinia superioritatea sau inferioritatea unui popor, recurgind la falsele virtuti ale unei metafizici psihologizante. Desi obsedat, se pare, de propria iudeofobie, Cioran nu a putut scapa de aceasta capcana. Calea cea mai simpla si umana ar fi fost asumarea trecutului. Dar in public nu a recurs niciodata la aceasta spovedanie cu advarat eliberatoare.
In 1986, intr-o convorbire pentru cotidianul german Die Zeit, intrebat daca este adevarat ca a fost apropiat de fascismul romanesc, Cioran raspunde afirmativ, dar adauga ca nu ideile i-au dictat aceasta apropiere, caci, „prin cultura si conceptiile mele eram complet diferit de ei“. Ambiguitatea raspunsului avea sa culmine cu o minciuna. Intrebat daca „fascismul, mai exact nazismul, a exercitat aceeasi fascinatie asupra dumneavoastra“, raspunsul a fost unul scurt si neadevarat: „Nu“ (p. 125). Indiscutabil, trecutul a apasat mult asupra estetului. El nu a gasit insa forta de a si-l asuma, combinind reactiile ambigue si jumatatile de masura cu acceptarea trecutului. De pilda, in 1963 scria in Caiete: „Ma gindesc la «erorile» trecutului si nu pot sa le regret. Ar insemna sa-mi calc in picioare tineretea“ (p. 21).
Studiind cu aplicatie cele trei destine umane, Alexandra Laignel-Lavastine reuseste, la sfirsitul cartii, o schita convingatoare a trei modele de raportare la trecut.

„Modelul incarnat de Eliade il reprezinta paradigma disimularii. La arta foarte bine stapinita de camuflare si rescriere despre sine se adauga o practica duplicitara intre, pe de o parte, marea capacitate de acomodare si de conformare la normele sociale de contact si, pe de alta parte, o impresionanta fidelitate fata de pozitiile sale din anii ’30 si ’40… Cazul Cioran este mai complex, asemuindu-se paradigmei oscilatiei“, ambiguitatile pe care le-a generat creindu-i „o dubla imposibilitate: lichidarea trecutului, dar si infruntarea lui. In sfirsit, paradigma substitutiei pare sa caracterizeze cazul Ionesco, prin inlocuirea majora a primului dusman – fascismul – cu acela care il va preocupa incepind din anii ’60, comunismul“ (pp. 518-519).

Uitarea trecutului a survenit din imboldurile interioare ale fiecaruia dintre cei trei intelectuali. Ea a fost posibila din cauza clivajului Est-Vest, a luptei ideologice ce a insotit razboiul rece, a diasporei romanesti, dispuse sa-si apere, fara limite, actorii si eroii in fata comunismului. In Romania, imaginea celor trei scriitori a fost una fluctuanta. La inceput Ionesco a fost jucat pe scenele teatrelor, pentru ca mai apoi, o data cu inasprirea situatiei ideologice, culturale si economice si o data cu accentuarea militantismul in favoarea drepturilor omului, Bucurestiul sa il treaca pe dramaturg intr-un con de umbra. Paradoxal, Eliade si Cioran aveau sa se bucure de un tratament invers. Neimplicati in viata sociala, fara a avea deci reactii negative la adresa Romaniei lui Ceausescu, in anii ’70 si ’80 vor fi prezenti in spiritualitatea romaneasca. Dincolo de scrierile literare, la Bucuresti s-a editat si Istoria religiilor lui Eliade. Alaturi de Noica, Cioran si Eliade aveau sa formeze nucleul spiritual de referinta pentru un imaginar opus comunismului. Apropierea de Cioran si Eliade s-a facut pe linia valorilor metafizice, a celor politice, a amestecului dintre ele?
Alexandra Laignel-Lavastine ne explica personalitatea complexa a celor doi, interferentele si sincronizarile dintre universul carierei si cel al politicului, dintre valorile culturale si cele doctrinare care le-au implinit viata.
Celelalte raspunsuri le gasim in noi insine si in cultura romana.