IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

“Curăţirea terenului” se putea face şi prin
încurajarea emigrării, o debarasare mai confortabilă, civilizată şi
profitabilă. Riscurile şi costurile pentru emigrare nu implică deloc
guvernul de la Bucureşti, pentru că nici vasele şi nici emigranţii nu
se află sub protecţia statului român. Încât, faptul că doar unul dintre
vasele plecate din porturile româneşti în 1944, Mefkure, cu 302
emigranţi la bord, din care 5 supravieţuiesc (alte exemple sunt vasul
Milka care pleacă din Constanţa pe 30 martie cu 243 de emigranţi la
bord, vasul Belacita, cu 120 de orfani din Transnistria şi 30 de
supraveghetori pe 4 aprilie, vasul Kasbek, cu 700 de emigranţi evrei la
bord, pleacă din portul Constanţa spre Palestina pe 6 iulie etc.) este
scufundat de marina germană ţine doar de şansă. Altfel, în toată
această perioadă, autorităţile române nu fac altceva decât să
autorizeze emigrarea, plecarea unei populaţii nedorite, percepând de la
organizaţiile evreieşti o taxă de emigrare de 40.000 lei/persoană şi
eventual costul transportului, aprox. 600 USD în cazul în care vasul
era românesc - majoritatea vapoare inchiriate de Agenţia evreiască
pentru Palestina nu sunt însă vase româneşti sau navigând sub pavilion
românesc, doar trei astfel de vase sunt puse la dispoziţie în 1944 şi
participă la operaţiuni. În concluzie, se poate spune că între
octombrie 1938 şi decembrie 1941 a fost posibilă emigrarea prin
România, dar şi că începând cu octombrie 1940 guvernul începe să pună
piedici în calea operaţiunilor de “salvare” (ofiţerilor de marină
fluvială şi maritimă, activi şi în retragere le este interzis “să
servească interesele evreieşti” sau să lucreze pentru organizaţii
evreieşti, evreii şi organizaţiile evreieşti nu au voie să deţină nave
româneşti de nici un fel ci doar să închirieze astfel de vase sau vase
de altă naţionalitate). Încât, cu excepţia lui Darien II care pleacă
(şi ajunge la destinaţie) în februarie 1941 cu 522 de pasageri la bord,
marea majoritate a vaselor sunt fie foarte mici, fie foarte vechi şi
nesigure (Struma). Sigur că între exterminare şi emigrarea în orice
condiţii, ultima este preferată de evrei şi văzută ca salvare. În ce
priveşte autorităţile româneşti ea indică, după 1942 absenţa obsesiei
monomaniacale a exterminării în totalitate şi cu orice preţ a
populaţiei evreieşti, independenţa acestora şi a proiectului lor faţă
de Berlin, cât şi faptul că soarta evreilor din România a fost decisă
în mare măsură de oportunismul, cinismul şi corupţia birocraţiei
Preferabilă exterminării sistematice, ghetoizării, deportării,
emigrarea face însă parte din lungul şir de vexacţiuni şi măsuri
represive ce compun împreună Holocaustul European. Nu trebuie uitat
faptul că în toamna anului 1943, într-un moment de vârf al
implementării Soluţiei finale, 7.500 de evrei danezi sau refugiaţi în
Danemarca reuşesc să scape de la deportatre şi gazare fugind pe mare,
cu ajutorul financiar şi logistic al populaţiei daneze. Întrega
operaţiune a fost posibilă însă şi datorită unor scurgeri de informaţii
de la cel mai înalt nivel – cercetări de dată recentă indică faptul că
Werner Best, cel însărcinat cu deportarea de către RSHA ar fi făcut
posibil acest lucru prin intermediul personalului ambasadei germane de
la Copenhaga, care avertizează clasa politică daneză asupra iminentei
deportări. Or, ulterior, în raportul către Berlin, Best se justifică
spunând că atât timp cât nu i s-a cerut în mod expres să întreprindă o
vânătoare de capete, el consideră că s-a achitat de sarcina trasată de
superiori. Danemarca era o ţară “fără evrei”, chiar dacă mijloacele
erau altele decât cele prevăzute de către artizanii Soluţiei finale

http://www.google.com/url?sa=t&source=web&ct=res&cd=5&url=http%3A%2F%2Fwww.idee.ro%2Fholocaust%2Fpdf%2Femigrare.pdf&ei=tp2FSquEE4PFsgaMrLz2Bw&rct=j&q=evreii+din+Vechiul+Regat.+&usg=AFQjCNHMSHE3rZr3QwFnLXPpES0W51fMcA

EMIGRAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA HOLOCAUSTULUI -epurare etnică prin alte mijloace- Unul dintre aspectele controversate ale Holocaustului din România, adus adesea în discuţie şi valorizat în mod diferit de numeroşi autori, l-a reprezentat, după 1989, atunci când subiectul a putut fi abordat, rolul de “placă turnantă” jucat de România şi de către guvernul antonescian în emigrarea şi deci “salvarea (n.n. de la moarte) a evreilor” din Europa ocupată de nazişti şi a celor din România. Tradusă în mod inadecvat, scoasă din context, supradimensionată, politica regimului antonescian de încurajare a emigrării evreilor a fost adesea transformată în argument forte de către cei care au vrut să-l scuze pe Mareşal, să edulcoreze capitolul românesc al Holocaustului sau chiar să-l nege. În acest sens, cel mai adesea a fost vehiculată ideea că România a devenit după 1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranţii evrei ilegali, mulţi refugiaţi din Ungaria, Cehia, Polonia, Germania şi Austria, evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în Palestina. Puţini sunt însă autorii care amintesc faptul că autorităţile române, nu neapărat antonesciene, sunt favorabile tranzitului în schimbul unor sume de bani deloc neglijabile, fără însă a se implica vizibil în aceste operaţiuni înainte de 1943. Cu atât mai puţin se vorbeşte despre faptul că, între primăvara anului 1941 şi toamna anului 1942, guvernul Antonescu nu admite emigrarea ca soluţie în rezolvarea “problemei evreieşti” în România. În perioada martie 1941- august 1944 doar 17 vase cu 4500 emigranţi la bord au plecat din România spre Palestina. În aceste condiţii, cu greu se poate spune că politica de emigrare, episodică şi incoerentă, a fost preferată celei de deportare şi exterminare în masă a populaţiei evreieşti. Cu atât mai puţin se poate vorbi despre o încercare de salvare a evreilor europeni şi români. Foreign Office, care respinge propunerile guvernului român privind emigrarea evreilor spre Palestina, din porturile româneşti, cu condiţia ca aliaţii să plătească transportul (guvernul român oferindu-se, “pe hârtie”, să pună la dispoziţie vase româneşti) şi chiar să-i răscumpere pe evreii lăsaţi să plece, nu se înşeală deloc atunci când traduce “noua politică” promovată de guvernul de la Bucureşti în termenii unei “soluţii mascate de îndepărtare a unei populaţii indezirabile”, obţinând şi profit de pe urma acesteia. Înaintea Bucureştiului, Berlinul fusese şi el favorabil şi practicase o politică asemănătoare înainte de primăvara anului 1941. Scopul declarat al acestei politici era eliminarea evreilor din al Treilea Reich. Între 1933 şi 1945, la nivelul întregii Europe, peste 500.000 de evrei au reuşit să se refugieze din calea persecuţiilor şi a terorii dezlănţuite împotriva lor de către Germania nazistă şi aliaţii săi. Refugiaţii nu trebuiesc însă priviţi ca salvaţi ci ca prime victime ale politicilor antisemite. Pentru cei mai mulţi dintre ei, emigrarea nu reprezenta un nou început ci un sfârşit. “Salvarea” prin emigrare, posibilă pentru cei care reuşeau să-şi aranjeze şi plătească călătoria, să obţină o viză şi astfel să găsească o ţară de destinaţie, a reprezentat pentru marea majoritate un salt în necunoscut, într-o lume nesigură şi adesea ostilă. Aşa se explică faptul că, în ciuda intensificării progresive a terorii naziste între 1933 şi 1937, nu puţini sunt cei care preferă să rămână pe loc - doar 150.000, un sfert dintre evreii germani, emigrează înainte de 1938. În condiţiile în care “Soluţia finală” este încă de negândit, mulţi continuă să spere într-o revenire la normalitate. Încât, autorităţile naziste, favorabile emigrării, se văd nevoite a-i forţa pe evrei să emigreze în orice condiţii. Noaptea de Cristal conţine un mesaj cât se poate de clar pentru cei rămaşi: evreii nu au nici un viitor în Reich-ul milenar. Abia după acest moment Cuba, Shanghai şi Palestina – iniţial, cei care doreau să emigreze aveau în vedere mai ales SUA, Marea Britanie, Franţa, Spania, Olanda, Austria şi alte state europene - sunt văzute ca destinaţii posibile de către toţi cei ce încearcă să scape de sub “umbra zvasticii”. În primul an de după venirea la putere a regimului nazist, zeci de mii de evrei au părăsit Germania din proprie iniţiativă şi fără a apela la ajutorul organizaţiilor din interiorul comunităţii. Dar, ca urmare a înrăutăţirii situaţiei şi a creşterii presiunii exercitate de nazişti asupra evreilor
pentru a-i determina să emigreze, organizaţiile evreieşti au început să se implice în rezolvarea problemelor cu care se confruntau cei ce doreau să emigreze. Au fost adunate informaţii privind posibile ţări unde se putea emigra, s-au organizat cursuri de limbi străine şi de reconversie profesională. Autorităţile naziste nu s-au opus deloc acestor iniţiative pentru că, la sfârşitul anilor 1930, în special din a doua jumătate a anului 1938, emigrarea masivă a evreilor germani şi austrieci devenise pentru ele un obiectiv politic de maximă însemnătate. Cum însă emigrarea se desfăşura prea lent, cei mai mulţi dintre evrei neavând suficiente fonduri pentru a-şi plăti transportul şi cum multe dintre ţările europene şi cele de pe continentul american refuzau să-i accepte pe cei ce doreau să emigreze, autorităţile naziste au trecut la măsuri radicale. Prima a fost aceea de a-i expulza în Polonia pe toţi evreii germani ce proveneau din această ţară, pe Ostjuden. Astfel, în octombrie 1938, 17.000 de evrei de origine poloneză au fost deportaţi din Germania. A urmat înfiinţarea de către SS, la Berlin, Viena şi Praga, a unor Birouri speciale pentru emigrarea (forţată) a evreilor din Reich, birouri ce vor funcţiona pînă în vara anului 1941 - în toamna aceluiaşi an naziştii renunţă definitiv la soluţia emigrării în favoarea “Soluţiei finale”. După 1938, numeroase rapoarte despre violarea drepturilor evreilor germani şi austrieci au dus la o nouă deteriorare a imaginii Germaniei. Lumea a luat notă de segregarea evreilor şi deposedarea lor de proprietăţi, fără însă a se ajunge la forme de protest de mare amploare. Mai mult, puţine au fost ţările care au înţeles situaţia dramatică prin care treceau evreii germani şi necesitatea deschiderii graniţelor în faţa valului masiv de emigranţi. Cei mai mulţi s-au temut de reacţia antisemiţilor din propriile lor ţări sau, cazul Marii Britanii, nu au vrut să-şi pericliteze raporturile fragile cu cei care se opuneau acestui val de emigraţie, în speţă arabii din Palestina. Abia anexarea Austriei în 1938 şi deteriorarea continuă a situaţiei evreilor au determinat guvernele celorlalte ţări să ia în serios şi să internaţionalizeze problema refugiaţilor evrei din Europa. În iulie 1938, este organizată la Evian, în Franţa, o conferinţă în legătură cu această problemă, fără însă a se ajunge la vreun rezultat concret. Majoritatea reprezentanţilor celor 32 de state participante vor invoca probleme de ordin politic, economic, social şi cultural pe care un val masiv de emigraţie evreiască le-ar putea genera, pentru a putea astfel argumenta refuzul de a-şi deschide graniţele. După 1939 situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult. Evreii germani sunt acum percepuţi şi ca potenţiali spioni germani de către statele care refuzaseră oricum să-i primească. Mulţi dintre cei care reuşiseră să se refugieze din calea naziştilor în alte ţări europene ajung din nou, după 1940 sub controlul autorităţilor germane. Eşecul politicii de emigrare devine evident pentru nazişti. Soluţia era una temporară, prea costisitoare, deloc profitabilă. Cum celorlalţi nu părea să le pese prea mult de soarta evreilor – protestele publice nu îi mai impresionează după 1940 pe nazişti, cu atât mai mult cu cât ele vin de la Londra şi Washington – alte soluţii îi vor lua curând locul: deportarea, ghetoizarea şi în cele din urmă exterminarea fizică. În România situaţia nu diferă mult de cea din Germania sau alte state atunci când se pune problema emigrării evreilor. Emigraţia este posibilă şi încurajată înainte de vara anului 1941 şi din toamna anului 1942 până în august 1944, cel puţin teoretic. Evreii refugiaţi din alte state europene pot tranzita România şi pleca din porturile româneşti spre alte destinaţii, de regulă Palestina. La fel evreii din România, mai ales cei din Vechiul Regat, cei care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, faţă de care regimul antonescian duce o politică diferită de cea aplicată în cazul evreilor din Bucovina de Nord, Basarabia şi chiar Transilvania de sud şi Banat. Scopul este însă cel indicat mai sus: eliminarea din teritoriul românesc a unei populaţii nedorite, excedentare în cazul refugiaţilor, lipsită deja de drepturi şi protecţie din partea unui stat. Mesajul transmis evreilor şi înţeles ca atare este identic cu cel transmis de autorităţile germane: pentru evrei nu există nici o speranţă de viitor în România. Legislaţiile antisemite, românizarea, teroarea legionară, munca forţată, deportările şi asasinatele în masă, starea de panică şi nesiguranţă sunt argumente irefutabile pentru care decid să emigreze, atunci când pot să facă acest lucru. Nu trebuie uitat că în perioada 1941-1942 emigrarea nu mai este încurajată de către regimul Antonescu şi nici faptul că ea reprezintă cel mult o soluţie pentru evreii din Vechiul Regat care se bucură încă de o oarecare libertate de mişcare şi de existenţa unor organizaţii care se pot ocupa de organizarea transporturilor. Pentru cei din Bucovina şi Basarabia ea nu reprezintă însă
o opţiune, aceştia fiind deportaţi în masă în Transnistria. Practic, nici pentru populaţia evreiască din România ea nu reprezintă o opţiune în perioada 1941-1942 în care autorităţile româneşti acceptă planul nazist de deportare a acestora în lagărele de exterminare din Polonia. Până în toamna anului 1942, când guvernul român se răzgândeşte, din diferite motive, în privinţa Soluţiei finale, salvarea evreilor din Regat ţine nu de emigrare ci de decalajul în timp dintre momentul angajării totale şi cel în care lagărele devin operaţionale şi transporturile pot fi organizate. Aceste câteva luni fac ca guvernul român să se răzgândească, să amâne, în ciuda presiunilor venite de la Berlin, deportarea evreilor în lagăre şi, ulterior, odată cu schimbarea situaţiei de pe front, mai ales după momentul Stalingrad, nu în ultimul rând datorită avertismentelor din partea Londrei şi a Washingtonului, să renunţe definitiv la deportare şi exterminare în favoarea emigrării. Berlinul este înştiinţat official asupra acestei schimbări abia în 1943 când oficialii RSHA şi cei ai Ministerului afacerilor externe german îşi pierduseră orice speranţă de a mai colabora cu guvernul român la implementarea Soluţiei finale. România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiaţi din Europa şi cei din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinţei…unde viaţa, libertatea şi bunurile lor ar fi fost salvate”. Pe cât de seducătoare pe atât de neadevărată se dovedeşte a fi această imagine chiar şi la o rapidă trecere în revistă a evenimentelor. Populaţia evreiască din România este ameninţată cu dispariţia odată ce guvernul român aderă la politica de exterminare totală avansată de nazişti. Evreii din România sunt internaţi in lagăre de concentrare, închişi în ghetouri, executaţi în masă. Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuşi aceloraşi primejdii ca pretutindeni în Europa. Regimul mareşalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter rasial, antisemit şi trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua jumătate a anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieşire din acest infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja şi adesea nici nu permitea emigrarea evreilor. În aceste condiţii puţine vase cu emigranţi evrei pleacă spre Palestina din porturile romaneşti, unele cu permisiunea autorităţilor corupte în prealabil, altele clandestin. La numeroasele restricţii oficiale se adaugă faptul că Palestina este singura destinaţie, dificultatea obţinerii vizelor şi închirierea vaselor de transport, multe dintre ele nesigure, pericolele din timpul călătoriei pe mare în vreme de război, costurile exorbitante ale călătoriei. Cazul vasului Struma este grăitor în acest sens. La 12 decembrie 1941, Struma pleacă din portul Constanţa, sub pavilion panamez, cu 769 de evrei provenind mai ales din Basarabia, Bucovina şi Moldova, dar şi din alte regiuni, spre Palestina. Pentru guvernul britanic, vasul Struma, cu refugiaţi evrei la bord, provenea de acum, dintr-o ţară inamică. Vasul ajunge cu greu la Istanbul unde autorităţile britanice le refuză pasagerilor dreptul de a debarca în Palestina. Obligat să se întoarcă în România vasul este torpilat în dimineaţa zilei de 27 februarie 1942 de către un submarin sovietic care crede că are de a face cu un transportor de trupe. Dintre emigranţii aflaţi la bord doar doi au supravieţuit. Chiar şi în aceste condiţii, Struma este un caz izolat, o excepţie pentru această perioadă. Înainte de toamna anului 1942, oficial, guvernul nu prevede decât emigrarea unui număr de 3000 de evrei şi asta doar în schimbul sumei de 2 milioane de lei pe care urmau să-i plătească emigranţii, organizaţiile evreieşti şi, eventual, aliaţii. Abia după acest moment se ajunge la propunerea ca din România să poată emigra între 75.000 şi 80.000 de evrei dar tot în schimbul unor sume exorbitante, câteva zeci de miliarde de lei. Cei mai mulţi dintre aceştia erau evreii repatriaţi (abia) după 1943 din Transnistria, mulţi dintre ei copii orfani, care nu aveau nevoie de viză pentru Palestina, evrei a căror revenire în teritoriu nu este pe placul guvernul care îi acceptă cu greu şi care vrea să scape cât mai repede de ei. Emigrarea lor, mult timp amânată, nu este prin urmare decât o altă modalitate de a-i elimina din teritoriu, de a-i vinde în acelaşi timp, nu în ultimul rând de a îmbunătăţi, printr-un nereuşit exerciţiu de imagine, situaţia României, acuzată de crime de război şi contra umanităţii, în vederea reluării negocierilor cu aliaţii şi a tratatului ce urma semnat la finalul unui război evident pierdut. Cu alte cuvinte, se poate spune că după 1942 România schimbase cursul politicii sale privind populaţia evreiască în măsura în care guvernul boicotează Soluţia finală nazistă, fără a intenţiona
însă să-i repună în drepturi pe evrei sau măcar să îndulcească măsurile legislative antisemite.

A existat un plan de deportare a evreilor din Vechiul Regat şi sudul
Transilvaniei (1942-1943) ?
Hauptsturmfuhrer dr. Gustav Richter, consilierul pe problema evreiască al Ambasadei germane
din Bucureşti, a obţinut, în vara anului 1942, un agrement, în scris, din partea vice-prim
ministrului Mihai Antonescu, pentru deportarea evreilor din România. S-a aflat despre acest
plan dintr-un articol publicat de Gusatav Richter în
„Bukarester Tageblatt" (oficiosul Ambasadei germane din Bucureşti). Articolul se intitula
Rumanien wird Judenrein
şi prevedea că până în toamna anului 1943 România va fi curăţată de evrei pentru a li se aplica
„soluţia finala"

Deportarea trebuia să înceapă cu evreii din vestul Transilvaniei, din Banat, din
oraşele Turda, Arad si Timişoara.
Pregătirile pentru deportare au fost intense.
Dar, in acelaşi timp, personalităţi importante din România şi din străinătate au intervenit pe
lângă conducătorul statului cerându-i să amâne aplicarea planului.
Asemenea măsură, arăta
Iuliu
Maniu, ar putea afecta grav interesele viitoare ale României. În acest spirit s-au pronunţat şi alti
lideri politici democraţi din ţară şi străinătate precum şi feţe bisericeşti, regina-mamă şi mulţi
alţii. Personalităţi evreieşti de seamă au convins diverse foruri asupra necesităţii combaterii
acestui „Plan odios”.
Dacă regimul Antonescu a renunţat la deportarea evreilor la
Belzec, a făcut-o nu pentru a salva evreii, ci pentru a se autosalva. Sunt relevante în acest sens
următoarele declaraţii făcute de conducătorul statului la 20 aprilie 1943: „Soluţia cea mai
radicală ar fi să iau toţi evreii şi să-i trec peste graniţă [...] Eu lupt să câştig războiul dar se poate
întâmpla să-l câştige democraţiile. Şi noi ştim ce înseamnă democraţia: înseamnă iudeocraţie.
Şi atunci să expun eu ca generaţiile viitoare ale neamului să fie pedepsite fiindcă printr-o
asemenea măsura a mea au fost scoşi evreii din ţară.
Renunţarea la ideea deportării a asigurat supravieţuirea unei importante părţi a evreilor din
Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei, dar acest fapt nu poate scuza, crimele cărora le-au căzut
victimă evreii în timpul pogromurilor de la Iaşi; în Basarabia şi Bucovina, şi nu în ultimul rând în
Transnistria.


http://www.google.com/url?sa=t&source=web&ct=res&cd=1&url=http%3A%2F%2Ffcer.jewish.ro%2Fpublic_html%2Findex.php%3Fview%3Darticle%26catid%3D68%253Ahary-kuller%26id%3D78%253Aintrebarea-10%26format%3Dpdf%26option%3Dcom_content%26Itemid%3D53&ei=4ZyFSpj2HIyqsAaArrCOCA&rct=j&q=evreii+din+Vechiul+Regat.+&usg=AFQjCNGNFPEGlVQQzbmzkQBbFaAMuJv_2w

Si, daca asa stau lucrurile – adica se inregistreaza deficiente de
selectie in interiorul sistemului politic – in privinta unui stat
precum Marea Britanie, ce concluzii putea trage in cazul unor
democratii tinere, lipsite de traditia unei culturi civice si plasate
in contexte internationale destabilizatoare, precum erau tarile
rasaritene? Dar aceasta este o chestiune care, chiar daca sociologul
este cel chemat s-o investigheze, depaseste cadrele unui comentariu
precum cel de fata. Am mentionat-o totusi pentru ca Bela Vago face
atingere la ea atunci cind pune in discutie, dupa Benes¡, chestiunea
responsabilitatii liderilor statelor democratice, in raport cu cea a
multimilor ce i-au ales in pozitiile respective. Si atunci cind,
parafrazind titlul unei serii de articole ale celui mai mare istoric
maghiar al vremii, Gyula Szekfü, autorul vorbeste despre faptul ca o
„mare parte a acelei generatii europene s-a ratacit in pustie,
implicindu-se pe sine si pe altii intr-o tragedie“ (p. 183), in ciuda
semnalelor de avertizare si a existentei in acei ani a unor forte
interne antinaziste care, sprijinite de democratiile occidentale, ar fi
putut reprezenta o „o alternativa viabila“, „o baza reala pentru
articularea unei opozitii“ (p. 182) la fascism sau nazism.


Trecutul de linga noi?

Un ultim comentariu – tot despre deosebirea de atitudine dintre istorie
si sociologie, in raport cu fapte trecute si cu posibilele lor
consecinte in actualitate sau cu probabilitatea (ori datoria?) de a
invata din erori trecute. Rezervat si lucid, Bela Vago scrie: „Nu
credem ca o noua generatie invata din greselile parintilor sai“ (p.
181) si, constient de inevitabila subiectivitate a celui care a fost,
impreuna cu ai sai, parte nemijlocita a evenimentelor pe care le
examineaza, admite sa-si asume doar rolul de cronicar al acelor vremuri
traite, in incercarea de a da „un raspuns mai clar si mai in cunostinta
de cauza decit puteau, probabil, sa-l dea Gyula Szekfü si contemporanii
sai s…t la intrebarea de ce oamenii din Bazinul Dunarii s-au ratacit in
pustie“ (p. 183). Dar, as adauga, obiectivitatea nu este numai o
sarcina imposibila pentru istoric, ci si una indezirabila.

O pozitie obiectiva („neutra“) intre totalitarism si democratie, intre
un sistem care distruge… sistematic milioane de oameni si unul al
libertatii (cu limitari, intotdeauna, dar totusi libertate) – este una
de care nu are nimeni nevoie. Ramine valabila, cu alte cuvinte, remarca
istoricului german din secolul al XIX-lea, Johann G. Droysen, care
spunea ca „numai prostii sint obiectivi“. Autorul isi asuma, prin
urmare, implicarea si lipsa de neutralitate a propriei pozitii in
lucrare, indreptatirea subiectivitatii pe care o are, in fond, o
persoana „a carei generatie a trait, a suferit si acum incearca sa
depaseasca cea mai mare furtuna a tuturor timpurilor, cu toate
convulsiile si implicatiile ei“.

Dar, adauga imediat cu discretie, „cu toate acestea, scopul acestui
studiu si al acestei colectii de documente nu este nici sa judece, nici
sa dea lectii“ (p. 181). Aici e important de precizat ca volumul a
aparut in editia originala in Marea Britanie, in 1975, intr-un moment
in care aproape ca nu fusesera publicate documente britanice despre
Europa de Est sau lucrari bazate pe ele, astfel ca aceasta era una
dintre primele carti realizate, pornind de la surse primare (autorul a
lucrat din 1970 in arhivele care abia fusesera deschise, dupa
intervalul legal de treizeci de ani). Perspectiva cu care lucreaza
autorul este, desigur, cea a perioadei respective, de care este firesc
influentata si fata de care schimbarile politice si ideologice
petrecute atit in Europa vestica, dar mai ales in cea rasariteana,
treizeci de ani mai tirziu, sint majore. Din pacate, probabil ca fraza
„Nu credem ca o noua generatie invata din greselile parintilor sai“ ar
fi fost inca si mai indreptatita. Din punctul in care ne aflam, ea
suna, retrospectiv, aproape ca o premonitie – ceea ce este un lucru de
asteptat de la un istoric.

Insa, tocmai pentru ca este o cercetare aplicata trecutului recent,
sansa de a oferi, daca nu lectii, cel putin avertismente explicite
generatiilor urmatoare este reala si gestul e perfect indreptatit.
Sociologul resimte acut nevoia unor astfel de avertismente, deoarece
analizele societatii actuale pe care le realizeaza ii demonstreaza ca
problemele momentului prezent nu sint chiar atit de diferite de cele
ale perioadei interbelice cum ar parea la o prima analiza si ca
esecurile, indeciziile ori erorile politice pot avea consecinte nefaste
pe termen lung. Nu este vorba aici despre comparatii facile ori despre
cautarea unor similitudini fortate, dar evolutiile politice recente de
pe continentul european – atit in Vest, cit si in Est – ofera
suficiente motive pentru a reflecta cu mai multa atentie asupra
esecurilor anterioare. Aparent greu de crezut, dar democratiile cele
mai solide si mai bine rodate, precum Marea Britanie sau Franta, sint,
in ultimii ani, cadrele existentei unei cresteri spectaculoase a
manifestarilor cu caracter extremist, rasist si antisemit. La nivelul
Uniunii Europene, atitudinile de acest tip sint vizibile atit la
nivelul opiniei publice – unde sint inregistrate ca atare de
eurobarometre –, cit si la cel institutional (avatarurile seminarului
Comisiei Europene asupra antisemitismului – anuntat pentru inceputul
acestui an, respins de catre membrii Comisiei, apoi reprogramat intr-o
atmosfera jenata de reactiile organizatiilor evreiesti, cu un
presedinte de Comisie cvasi-incapabil sa argumenteze coerent o pozitie
sau alta – au putut fi urmarite recent pe toate canalele de stiri).

Fiecare runda electorala, din 2000 incoace, in multe dintre statele UE,
este (si) scena lansarii unor sloganuri si formule ce tintesc si
culpabilizeaza comunitatile sau grupurile etnic si/sau rasial diferite
si care au efecte sociale, in sensul legitimarii implicite a
manifestarilor extremiste, rasiste, antisemite. Deocamdata, in aceasta
privinta, lucrurile stau diferit in Europa de Est, unde dorinta de a
face parte din „club“ – fie acesta NATO, fie UE – a impus respectarea
unor reguli pe care, uneori, chiar cei care le-au elaborat nu le (mai)
respecta. Dar pentru statele rasaritene, in conditiile dezamagirii
provocate de regimuri politice care nu au asigurat schimbari suficient
de rapide, pericolul succesului unui populism demagogic este unul
persistent. Iar accesul in „club“ – ma refer acum in mod special la UE
– nu va aduce dupa sine si preluarea „obiceiurilor“ proaste, nu doar a
celor bune? Trecutul recent pare sa ne bintuie in mai multe moduri
decit ne-ar placea sa admitem, iar constientizarea lor, la care o carte
precum cea a lui Bela Vago ne invita, este nu doar un act de curaj, ci
si de responsabilitate fata de epoca in care traim.

Anchetele Securităţii erau un adevărat chin pentru cei nevoiţi să le
suporte. Regimul comunist a mobilizat sute de oameni inteligenţi şi
capabili, care lucrau zi şi noapte pentru a pregăti Ťfiguranţiť la
nişte procese publice planificate. În aceste procese oamenii trebuiau
să devină mecanisme, care să se autoacuze de cele mai abjecte fapte,
renunţând la demnitatea lor umană.
Procesele verbale citate în
documente sunt scurte, chipurile inofensive, dar vai! câte ore a durat
alcătuirea unui asemenea proces verbal. Cel anchetat era dus la aceste
interogatorii flămând, epuizat, nedormit, cu Ťochelarii de tinicheať pe
nas şi predat la discreţia unui tânăr obraznic, care-l înjura ca la uşa
cortului, îl trata cu invectivele cele mai jignitoare, îşi bătea joc de
tot ce constituia credinţa şi mândria celui anchetat, care îi zgândărea
nervii ore de-a rândul, îi dădea câte un ghiont între coaste sau în
ochi, târguindu-se pentru fiecare cuvânt din procesul verbal,
indiferent cine îl scria, acuzatul sau anchetatorul.
Anchetatorul
era de obicei un ofiţer de rang inferior, sublocotenent sau locotenent.
În spatele lui, într-un birou oarecare, se afla cel ce conducea
ancheta. Anchetatorul venea cu întrebări pregătite, gata formulate. El
venea şi cu răspunsul pe care trebuia să-l obţină. Deoarece cel
anchetat ezita, simţind ce i se pregăteşte, nu accepta răspunsul şi
atunci era împroşcat cu venin, ameninţat, i se vorbea de rolul său de
slugă a imperialismului, de lichea, de conducător la Ťlatrinele
sionisteť, dacă anchetatorul simţea că în felul acesta va obţine
rezultatele dorite. Ancheta dura până la 8 ore (în afara cazurilor când
survenea vreo surpriză, ceva neprevăzut. Atunci se stopa ancheta şi era
reluată după o zi-două sau când erau interesaţi de relatări naive, din
care formulau acuzaţiile). Între o declaraţie şi alta urmau, de obicei,
zile de pauză. Fie pentru a da acuzatului ocazia Ťsă fiarbă în propria
lui zeamăť, cum se exprima anchetatorul, fie pentru a-l învăţa minte să
simtă că Ťl-a supărat pe domnul anchetator şi urmează a fi pedepsitť".
Şi
profesorul Avny continuă. "... Un capitol dureros din istoria
sioniştilor arestaţi în România comunistă îl constituie denunţătorii.
Şi noi nu ne referim la denunţătorii de profesie, răsplătiţi pentru
mârşăvia comisă, ci la oamenii noştri căzuţi într-o capcană diabolică.
...
Securitatea aresta pe câte cineva dintre oamenii noştri, îl ţinea sub
anchetă neîntreruptă 24 sau 48 de ore. Avea grijă să-i impute victimei
vreun fapt penal comis (şi ce nu era penal în acea vreme?), omul era
intimidat, înfricoşat, lovit. Anchetatorii se schimbau zi şi noapte. El
şedea nemâncat şi nedormit. Ochii i se închideau, era parcă lovit de
ciocane interioare. ŤAi noroc că poporul nu ştie unde eşti, altfel
te-ar sfâşiať. Omul se apără, spune că nu e duşmanul nimănui, că n-are
nimic cu clasa muncitoare. La un moment dat anchetatorul se
înduioşează, devenind moale ca o pâine caldă. ŤDacă zici că nu eşti
duşman, poate ai fost indus în eroare. Poate e mai bine ca în loc să te
băgăm să putrezeşti în închisoare, să-ţi încercăm sinceritatea... Ne
vei informa despre ce se întâmplă... etc. ...ť. Ofiţerul îl înseamnă pe
un act, prin care îi pune în vedere că, dezvăluind cuiva cele
întâmplate în această cameră, dezvăluie un secret de stat, grav
pedepsit...
Scăpat din mâinile Securităţii, primul lucru pe
care-l face omul este să-şi informeze prietenii." (S. Avny - postfaţă
la volumul Sioniştii sub anchetă, Editura Edart, 1993.)
Şi proaspătul informator devenea acuzat şi astfel creştea lotul înaintat Tribunalului Militar.
Mulţi,
foarte mulţi dintre cei terorizaţi psihic spre a deveni informatori au
refuzat. Şi Simon Avny îl citează pe prietenul său Max Wohl, care
spune: "n-am s-o fac pe ciripitorul aici în închisorile voastre", la
fel procedează colega sa, doamna Lăpuşner, ulterior cercetătoare la
Institutul "Vulcani" din Israel.
Din relatările istoricului
Simon Avny vom afla că singurul cap de acuzare adus sioniştilor, care
s-a dovedit real, este că au transmis ajutoare în bani, medicamente şi
alimente pentru familiile deţinuţilor politici români, aflaţi la acea
dată în închisori. În această acţiune sunt implicaţi A.L. Zissu, Jean
Cohen, Mendelovici şi chiar ambasadorul Israelului, Rubin. Toate
celelalte capete de acuzare se referă la acţiunile de salvare a
populaţiei evreieşti din România în anii războiului, de parcă regimul
comunist se identifica cu regimul lui Ion Antonescu.
Sentinţele
Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 şi 25 ani
temniţă grea. După proces, deţinuţii au fost încarceraţi în iadul de la
Piteşti. Aici, dincolo de regimul dur de închisoare, s-a imaginat un
regim de îndoctrinare politică sub ameninţarea bătăii. Un regim care
depăşeşte orice raţiune logică.
Îndoctrinarea politică din
această închisoare s-a făcut sub supravegherea a doi "capo": legionarul
Ţurcanu şi evreul Fux. A fost o experienţă cumplită. Cred că cei
prezenţi cunosc procesul Ţurcanu, în care comuniştii au încercat să
scape de răspunderea crimelor făptuite la Piteşti. Şi azi încă
Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România mai caută
rămăşiţele pământeşti a doi deţinuţi sionişti de la Piteşti. Legea
tăcerii s-a aşternut asupra soartei acestor doi foşti inculpaţi în
procesul sioniştilor.
Ar mai fi de adăugat întrebarea "la
ordinele cui a acţionat fostul colonel de Securitate Teodor Sepeanu,
atunci când şi-a recrutat torţionarii de la Piteşti?" Din condamnarea
la opt ani, Sepeanu şi colaboratorii lui au făcut trei luni de
puşcărie. Procesul Sepeanu a fost deci o mascaradă.
Pentru a
ne face o imagine asupra procesului sioniştilor ar trebui spus că
preşedinte al completului de judecată a fost generalul de tristă
memorie Alexandru Petrescu, cel care a condamnat elita politică,
militară şi intelectuală a României, cel care în anii 1940-1941, având
gradul de locotenent colonel, împrăştia moartea în rândul evreilor din
Cernăuţi, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler şi Emil
Calmanovici sau i-a dat 25 de ani de muncă silnică lui Belu Zilber; cel
care l-a judecat pe dr. Wilhelm Filderman, liderul populaţiei evreieşti
din România şi fruntaş al istoricului partid Naţional Liberal, marele
avocat al cauzei naţionale a României timp de şase decenii.
Procesul
sioniştilor reprezintă o pagină întunecată a istoriei naţionale a
României, dar şi o pagină glorioasă a unor oameni care i-au înfruntat
pe torţionari în numele idealurilor de libertate.

Solutia finala in Romania a avut particularitatile ei. In Europa,
Holocaustul incepe o data cu declansarea razboiului. Lya Benjamin
apreciaza ca „la foarte scurt timp dupa invadarea Poloniei, a intrat in
functiune prima camera de gazare experimentala la Branderburg, unde au
fost exterminati, in principal, alienati mintal, dar si evrei epuizati
de munca fortata sau de existenta precara din lagarele de concentrare.
In anii 1940-1941 a inceput exterminarea in masa a evreilor din
Polonia… experimentarea primei camere de gazare la Auschwitz a inceput
in septembrie 1941; in octombrie- noiembrie 1941 s-a pus la cale primul
masacru al evreilor germani evacuati la Kovno si Riga… Astfel, conchide
autoarea, la 20 ianuarie 1942, cind s-a intrunit Conferinta de la
Wannsee, cu scopul de a dezbate si coordona aplicarea «solutiei
finale», ea era de acum in plina desfasurare“ (s.m., pp. 166-167).
In Romania, o data cu intrarea in razboi de partea Germaniei, la 22
iunie 1941, Holocaustul avea sa inceapa pe teritoriul tarii, cu
pogromul de la Iasi din 29 iunie-6 iulie 1941. Dupa intrarea trupelor
romane in Basarabia si Bucovina au inceput sa aiba loc masacre locale.
Evreii au fost impuscati pe strazi, in casele lor, aruncati in
santurile de la marginea satelor. A urmat deportarea evreilor din
Basarabia si Bucovina in Transnistria. Acolo, ce-i drept, nu s-a murit
prin gazare, ci din cauza conditiilor din lagarele organizate de armata
romana. Nu voi da cifre despre numarul mortilor. Ele se afla in carte,
iar prezentarea lor nu ar face decit sa le ofere false pretexte
negationistilor din Romania. Dincolo de cifre, exista o certitudine:
evreii au fost omoriti in masa pentru simplul fapt ca erau „straini“.

La sfirsitul anului 1942, din considerente de politica interna si
internationala, din cauza situatiei nefavorabile a armatei germane si
romane pe frontul din Rasarit, Antonescu avea sa opreasca genocidul. In
Germania si teritoriile ocupate, Holocaustul avea sa continue pina la
sfirsitul razboiului.
Numai ca, daca nazistii au inceput masacrarea evreilor cu cei din
teritoriile ocupate, puterea antonesciana a inversat etapele. De
asemenea, asa cum consemneaza documentele, comportamentul bestial al
armatei romane cu evreii din Basarabia si Bucovina a reusit sa-i
impresioneze si pe germani. „Un barbat precum Antonescu procedeaza mult
mai radical in problema evreiasca decit cum au procedat insisi nemtii“,
consemna Goebels in jurnalul sau, in august 1941 (p. 128). Inceput in
forta si cu resurse proprii, beneficiind si de colaborarea germana,
genocidul asupra evreilor intreprins de regimul Antonescu avea sa
inceteze brusc la finele lui 1942. Aceasta traiectorie probeaza
libertatea de miscare a maresalului in solutionarea problemei evreiesti.

4. Mitul Antonescu-salvator al evreilor, om cu atitudine moderata fata
de evrei, politician aflat sub vremi. Lya Benjamin opune tuturor
acestor imagini propagandistice conceptia maresalului despre evrei si
problema evreiasca in Romania. Dincolo de antisemitismul visceral,
adeziunea la conceptia cuzista antisemita a facut ca actiunea sa
politica in aceasta chestiune sa fie una elaborata. Chiar daca nu a
apucat sa-si transpuna in decizii si actiuni politice ansamblul
conceptiei sale antisemite, neputinta datorata si cenzurii la care a
fost obligat de sinuozitatiile epocii, Antonescu nu s-a sfiit, in nici
o situatie, sa-si afirme ura fata de evrei si imperativul de a
descotorosi tara de ei. Adevarat ca nu de putine ori a insistat ca
purificarea etnica sa aiba un caracter planificat, ordonat de legi sau
ca romanizarea nu poate fi realizata simultan in toate compartimentele
societatii, avind in vedere si slabiciunea capitalului romanesc sau
lipsa specialistilor care sa-i inlocuiasca pe evrei. Dar toate aceste
precautii palesc in fata zecilor de decrete privitoare la romanizare,
la discriminarea evreilor, la transformarea lor in exclusi ai
societatii, in oameni neoameni. Antisemitismul lui Antonescu a atins un
apogeu in evocarea nevoii de purificare etnica a societatii romanesti,
ca premisa a regenerarii sociale si economice. Vedea purificarea etnica
in strinsa legatura cu evolutiile din Germania, dar, in acelasi timp,
si-a manifestat si aptitudinea de a actiona pe cont propriu.

Asa se face ca in sedinta de guvern din 6 octombrie 1941, Antonescu
declara: „Daca nu profitam de situatia care se prezinta pe plan
international si european, pentru a purifica neamul romanesc, scapam
ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispozitie. Si eu nu vreau
s-o scap, pentru ca daca as scapa-o desigur ca generatiile viitoare ma
vor blama. Pot aduce si Basarabia inapoi si Transilvania, daca nu
purific neamul romanesc n-am facut nimic, caci nu frontierele fac taria
unui neam, ci omogenitatea si puritatea lui. Si aceasta urmaresc in
primul rind“ (p. 139).
In februarie acelasi an preconiza ghetoizarea evreilor din Moldova si
Bucuresti, ca prima etapa a epurarii. Pentru Bucuresti vorbea despre un
„cartier pur evreiesc ale «carui axe», cum se exprima el, «erau trasate
de jidani, caci este axa Vacaresti si axa Dudesti si unde, in timp de
doi ani, tot ce este evreu in Capitala trebuie sa intre in aceasta
cetate jidoveasca si tot ce este roman va trebui sa iasa». Cum bine se
stie, planul ghetoizarii a fost aplicat, in principal, pe teritoriul
Basarabiei si Bucovinei“ (pp. 136-137).
Faptul ca primul om politic al tarii utiliza apelativul „jidan“ spune
mult mai multe despre crezul sau politic si doctrinar decit faptul ca
nu a reusit sa ghetoizeze capitala.

Mai aflam de la autoarea cartii ca in 1941 Antonescu „cerea ca
romanilor sa li se inspire «ura impotriva dusmanilor natiei asa cum a
crescut el cu ura impotriva turcilor, jidanilor si ungurilor»“, iar
„intr-un interviu acordat lui Bratescu-Voinesti in anul 1943, i-a numit
pe evrei «dusmanii» pe care i-a socotit «mai vatamatori decit cei
externi, pentru ca de la dusmanii din afara ne poate veni ciuntirea
tarii, dar de la cei din interior otravirea si ticalosirea neamului
nostru»“ (pp. 142, 143).
Uneori comentariile sint de prisos.
Nu putem fi decit de acord cu Lya Benjamin, care, in finalul unui
capitol, apreciaza corect ca „politica maresalului in probema evreiasca
este, astfel, paradigmatica pentru intelegerea formelor paroxistice pe
care le poate imbraca nationalismul in anumite contexte istorice
favorabile afirmarii extremismelor de dreapta. Caci daca «solutia
finala» preconizata de hitlerism era un cataclism, atunci politica
antonesciana a fost produsul evolutiei trendului nationalist in
directie extremista si etnocentrista“ (pp. 145).

2. Ion Antonescu ca geniu militar, patriot inflacarat, anticomunist si
adept al statului autoritar, ar fi salvatorul Romaniei de legionarii
lui Horia Sima, spirit agresiv, criminal, antisemit, om politic care a
incurajat instabilitatea politica, arbitrariul institutiilor statului.
Desi au existat controverse si incompatibilitati intre legionari si
maresal, ele tineau mai ales de ritmul si modalitatile de realizare ale
unor decizii politice. Indepartarea de la guvernare a lui Horia Sima nu
a modificat cu nimic chestiunea politicii de fond a statului roman. Asa
cum arata Lya Benjamin, din septembrie 1940 si pina la 23 august 1944,
a functionat „o noua institutie politica, aceea de conducator al
statului roman, investit cu puteri discretionare“ (p. 50), si care a
fost detinuta numai de Ion Antonescu. Dar nu numai institutional a
existat o continuitate politica in Romania dupa rebeliunea legionara.
Insusi Antonescu a avut grija sa-si asigure partenerii, interni si
externi, fideli fata de principiile politice ale Statului
national-crestin enuntate in septembrie 1940. In sedinta Consiliului de
Cabinet din 7 februarie 1941, maresalul era explicit: „Consiliul de
Cabinet este adevaratul Consiliu de Ministri care duce politica
generala a statului. In acest Consiliu de Cabinet se stabilesc
principiile de guvernare in liniile generale… In ce priveste liniile
mari de guvernare, stiti foarte bine ca ele au fost trasate in aceste
cinci luni de guvernare. Actualul minister nu este decit o continuare a
ministerului anterior“ (citat in Alexandru Florian, Romania si
capcanele tranzitiei, Editura Diogene, Bucuresti, 1999, p.122; s.m.).

Aceeasi continuitate a avut grija maresalul sa o asigure si in problema
evreiasca. Legile romanizarii, de excludere a evreilor din societate
prin interzicerea dreptului de proprietate, de a indeplini serviciul
militar si de a exercita o serie intreaga de profesiuni, avind ca efect
ghetoizarea populatiei evreiesti, au fost promulgate si dupa rebeliune.
„Romanizarea conceputa de maresal, inca din septembrie 1940, ca o
reforma sociala de anvergura (poate ca termenul reforma nu este cel mai
fericit ales, n.m.), isi continua cursul si dupa inlaturarea
legionarilor de la putere… dar intr-un ritm si in alte conditii… In
acest sens, este semnificativa si urmatoarea declaratie a
conducatorului statului in fata reprezentantilor presei, la sfirsitul
lunii ianuarie 1941: «…Acest stat nou va fi un stat intemeiat pe
primatul romanesc in toate domeniile si se va intemeia pe structura
noastra agrara si taraneasca. Nationalul si socialul vor fi pietrele de
temelie. Toate reformele necesare inlaturarii viscului si influentelor
straine pentru asigurarea destinului nostru national le voi infaptui
fara sovaire. Toata lupta si asezarea marii revolutii
national-socialiste germane si infaptuirile fasciste ne vor sluji ca
temeiuri de experienta pentru a altoi pe sufletul si nevoile romanesti,
rodul acestor organizari de popoare, temeiuri de lume noua»“ (pp.
57-58). Prin urmare, ceea ce il deosebeste pe Antonescu de Sima este ca
a urmarit sa dea o mai mare legalitate, coerenta si planificare
discriminarii si eliminarii fizice a evreilor.

3. Dincolo de aceste temeiuri naziste si fasciste, regimul Antonescu a
dat dovada si de personalitate. Negativa, consemneaza cu claritate
autoarea. In problema evreiasca exista cel putin doua premiere
petrecute pe teritoriul romanesc si din initiativa romanesca, care,
probabil, nu pot sa-i bucure decit pe adulatorii maresalului.
Una dintre ele este semnul distinctiv. Chiar daca obligativitatea de a
purta Steaua lui David „pina la urma nu a fost generalizata pentru
toate zonele tarii, pentru toate profesiunile si pentru toata perioada
razboiului“, citeva date privind situatia din Germania nazista si
Romania antonesciana sint deosebit de instructive.

In Germania, „prima propunere oficiala in legatura cu stigmatizarea
evreilor prin insemne distinctive a fost facuta de Reinhard Heydrich,
in noiembrie 1938. Primele decrete in acest sens au fost date de
autoritatile militare germane de ocupatie in Polonia, in septembrie
1939. Treptat masura a fost extinsa in toate tarile europene ocupate de
trupele naziste. In cel de al Treilea Reich decretul de instituire a
semnului distinctiv a fost promulgat la inceputul lunii septembrie
1941“ (s.m., p.159).
In Romania „primele ordine care i-au obligat pe evrei sa-si coase pe
haina semnul distinctiv au aparut pe plan local. Astfel, la 4 iulie
1941, pe zidurile orasului Bacau a fost afisat un ordin al sefului
politiei… Ordinul a fost extins si in alte orase precum: Galati,
Botosani, Husi, Falticeni, Iasi s.a. La nivel guvernamental, problema
semnului distinctiv a fost dezbatuta in cadrul sedintei Consiliului de
Ministri din 5 august 1941. Referindu-se la cererea unor comandanti
militari, Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, a
ordonat ministrului de Interne ca «acest semn distinctiv sa fie
purtat». In spiritul respectivei dispozitii, la 7 august, Ministerul de
Interne a transmis un ordin circular privind introducerea pentru evreii
din «toata tara a semnului distinctiv»“ (s.m., pp. 160-161). Prin
urmare, puterea centrala din Romania dispune pe 5 august 1941 ca evreii
sa poarte steaua lui David, iar in Germania lui Hitler aceeasi
chestiune este decretata abia la inceputul lui septembrie al aceluiasi
an. O singura luna de zile care il individualizeaza cum nu se poate mai
bine pe politicianul Ion Antonescu.

Studiile reunite de Lya Benjamin in Prigoana si rezistenta in istoria
evreilor din Romania, 1940-1944 au particularitatea de a spune acelasi
lucru din mai multe perspective. Cu alte cuvinte, celor ce vor sa afle
cum au trait evreii din Romania in prima jumatate a deceniului cinci
din secolul trecut, autoarea le pune la dispozitie, intr-o singura
carte, o diversitate de instrumente cognitive. Cele mai elaborate si
care reusesc sa ofere o imagine de ansamblu, in care drama individuala
este parte a unei tragedii sociale de proportii, sint propriile studii.
Dar, istoricul precaut, parca pentru a incerca sa inabusa din fasa
atacurile nationalistilor si ale antisemitilor, ne pune la indemina si
legislatie antievreiasca din epoca, extrase din stenograme ale
sedintelor Consiliului de ministri unde s-au hotarit masuri
discriminatorii sau represive fata de evrei, marturii, precum si
reactii individuale (intimpinari, memorii) la care au recurs evreii,
pentru a incerca sa faca mai suportabila o viata aflata sub imperiul
arbitrariului, a incertitudinii si nu de putine ori a amenintarii cu
moartea. Cititorul parcurge astfel un labirint al mentalitatilor si al
limbajelor. De la discursul istoricului la lumea arida a birocratiei
oficiale, prin limbajul rece, aparent neutru al legilor, pentru ca, in
cele din urma, sa ne familiarizam cu relatarile emotionante ale celor
care au supravietuit lagarelor de concentrare din Transnistria. Tot
acest arsenal istoric, arhivistic si memorialistic are menirea de a
demonta prejudecati despre perioada Antonescu, bine fixate in mentalul
colectiv. Iata citeva dintre cliseele pe care le demonteaza cartea.

1. Antonescu nu a fost antisemit pentru ca poporul roman nu este
antisemit. Preocupata sa distinga inceputurile politicii de stat
antisemite in Romania, autoarea observa ca inca ultimul guvern
democrat, Goga-Cuza (27 decembrie 1937-10 februarie 1938), a legiferat
o serie de masuri discriminatorii la adresa evreilor. In ianuarie 1938
fusese promulgata Legea revizuirii cetateniei, menita sa reverifice si,
in realitate, sa reacorde cetatenia evreilor, prin excludere, in pofida
legii care fusese adoptata in 1919. Efectul acestei legi: „la 84% din
populatia evreiasca i s-a revizuit situatia sub raportul dobindirii
cetateniei romane. Din acest numar, la 392174 persoane (63,50% din
totalul celor revizuiti) li s-a confirmat dreptul de mentinere a
cetateniei, iar la 225222 persoane (36,50%) li s-a respins cetatenia“
(p. 34).
Dupa ce prezinta citeva fragmente, vadit antisemite, din expunerea
asupra Programului de guvernare facuta de poetul national Octavian
Goga, infocat sustinator al Marii Uniri, om politic nationalist si
antisemit, ajuns prim-ministru, Lya Benjamin conchide ca
„antisemitismul s-a transformat in politica de stat o data cu venirea
la putere a guvernului Goga-Cuza“ (p. 28) si avea sa continue sa se
amplifice, in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, al Statului
national legionar (14 septembrie 1940-14 februarie 1941) si al
regimului totalitar al lui Ion Antonescu (ianuarie 1941, prin alungarea
legionarilor de la guvernare, masura oficializata prin decretul regal
nr. 314 din 14 februarie 1941-23 august 1944), cind a ajuns la apogeu
prin politica crimei si a genocidului populatiei evreiesti. Intre
paginile 107-126 gasim o interesanta cronologie a principalelor legi si
decizii ministeriale antisemite promulgate intre 1940-1944.

Sublinierea faptului ca, in aceasta perioada, politica statului a fost
antisemita este, implicit, si un raspuns acelora care neaga
antisemitismul din Romania pe motiv ca poporul roman este o comunitate
toleranta, iubitoare etc. A recunoaste antisemitismul ca politica a
statului nu presupune in nici un chip ca asertiunea este extensibila
asupra populatiei, a tuturor oamenilor. Dimpotriva. Tot atit de
adevarat este si faptul ca antisemitismul a existat si exista ca
mentalitate, ca mod de comportare al unor persoane sau grupari sociale.
El atinge apogeul in politica de stat. Asa cum procedeaza de altfel si
autoarea cartii, cei care au studiat cu seriozitate antisemitismul au
fost intotdeauna preocupati sa descrie cu acuratete actorul,
individualizat sau colectiv, institutionalizat sau nu, privat sau
public, al acestei atitudini sociale.
Iata de ce, a nu recunoaste politica antisemita a guvernelor
dictatoriale ale Romaniei dintre 1938-1944 pe considerentul ca romanii,
ca entitate, nu sint antisemiti nu este altceva decit o platitudine
patriotarda a exponentilor nationalismului xenofob.

Bogatasii plateau vizele

Medicul Gabriel Gurman se considera intr-un fel printre cei norocosi. "Unchii mei nu erau instariti. Asa ca statul Israel a platit pentru mine. Exact asa cum a scris generalul Pacepa sau altii, intre 2.000 si 3.000 de dolari", spune Gruman.

Comertul
cu evrei a fost o practica a regimului comunist pe care comunitatea o
cunoaste dar despre care inca vorbesc in soapta. Guvernul roman a
vandut evrei si pe vremea lui Gheorghiu Dej si apoi, cu restrictii, pe
vremea lui Ceausescu. "Alia a inceput inainte de proclamarea statului Israel
dar s-a intesificat dupa aceea. Au existat acorduri verbale. S-au dat
evrei in schimbul modernizarii unor fabrici, unor ferme. Dar au fost si
cazuri in care s-au platit bani cash", spune Silviu Sanie. Medicul
Gurman confirma. "Eram impartiti in doua categorii. Cei saraci, ai
caror familii din strainatate nu aveau bani multi, si cei din familii
bogate. Am cunoscut cazuri in care s-au platit zeci de mii de dolari
pentru o viza chiar de catre familiile din Israel", spune Gurman.



Un evreu care vindea evrei

In
perioada lui Gheorghe Gheorghiu Dej, majoritatea tranzactiilor se
faceau intr-un birou de avocatura din Londra, la un oarecare Henry
Jacober. Un evreu care "cumpara si vindea evrei". Despre legatura lui
Jacober cu Directia de Informatii Externe (DIE) a Romaniei, despre
sumele care se rulau pentru a obtine o viza, vorbeste istoricul Radu
Ioanid, directorul Muzeului Holocaustului din Washington, in cartea sa
"Rascumpararea evreilor. Istoria acordurilor secrete intre Romania si Israel".

Procedura era urmatoarea: avocatul Jacober era contactat la adresa sa din Park Lane
nr. 55 din Londra si i se dadea numele persoanei care urma sa fie
rascumparata. El dadea apoi numelui un cod de referinta, care era
folosit in intreaga corespondenta, si ducea datele persoanei la
Bucuresti. Actionand conform ordinelor lui Dej, DIE fixa un pret de
rascumparare si i-l comunica lui Jabober, care, odata intors in Marea
Britanei, transmitea celor care plateau rascumpararea sa depuna suma in
contul lui Jacober, aflat la banca Credit Suisse din Lucerna. Banii
erau platiti autoritatilor romane doar dupa ce persoana rascumparata
ajungea in Israel.



Golescu-4200 $, Wurmbrand-10.000$

Acelasi
Radu Ioanid afirma ca 4.200 de dolari au fost stransi de rude si
prieteni si platiti in august 1962 pentru eliberarea din inchisoare a
Mariei Golescu, bibliotecara la British Information Service, condamnata
la 20 de ani pentru "spionaj".

Bani
gheata s-au platit si in cazul pastorului luteran Richard Wurmbrand,
evreu convertit. Marturie in acest sens este un articol din The
Guardian (16 martie 2001). "In 1964, Stuart Harris, conducatorul
misiunii europene crestine, a avut o intalnire clandestina, intr-un
parc bucurestean, cu o silueta inalta, costeliva, care a acceptat
rascumpararea de 10.000 de dolari, o tentatie financiara irezistibila
pentru regimul comunist".



Animale contra vize

Intre
sfarsitul anilor '50 si inceputul anilor '60, autoritatile romane si
Jacober preferau sa efectueze platile pentru emigrare in produse
agricole. Avocatul negocia direct pretul cu seful biroului DIE din
Marea Britanie, colonelul Gheorghe Marcu, pe atunci atasat comercial la
ambasada Romaniei din Londra. Fondurile erau trimise intr-un cont din
Elvetia si folosite pentru a cumpara produse agricole. Jacober
achizitiona vite din Olanda si le trimitea in Romania in schimbul evreilor.

In
"Orizonturi Rosii", generalul Pacepa confirma acest troc. Acesta afirma
ca DIE trebuia sa gestioneze acordul verbal Jacober-Marcu si sa obtina
animale de cea mai pura rasa. Plata charterelor pentru transportul
animalelor era sarcina lui Jacober, spune Ioanid.



Valiza pierduta la Zurich

Ajuns
la putere dupa moartea lui Dej si afland de "afacerea Jacober",
Ceausescu a interzis "exportul cu evrei" timp de doi ani. Cand afacerea
a fost insa reluata, sustine Pacepa in "Orizonturi Rosii", Ceausescu a
schimbat conditiile trocului. Nu mai era vorba de alimente ci de bani.
Rolul lui Jacober, revenit in scena, incepea insa sa se diminueze
treptat, pana in 1975, cand a murit. Pionii principali devenisera
Shaike Dan si Gheorghe Marcu.

Conturile
lui Ceausescu infloreau. Generalul Pacepa scrie in "Orizonturi Rosii":
"In iulie 1978 platile s-au ridicat la 2.000-5.000 de dolari de
persoana. Uneori, lui Shaike Dan i se cerea sa plateasca pana la
250.000 de dolari de persoana". Colonelul Marcu ii aducea lui Shaike
Dan listele cu evreii carora li se aprobasera plecarea, iar acesta, la
randul sau, aducea valizele cu bani. "In 1974 a fost anul cand s-a
pierdut in aeroportul Zurich o valiza cu 1 milion de dolari. A fost gasita doua zile mai tarziu intacta", spune Ioanid.

Centrul Ellie Wiesenthal, pe urmele „nazistului“ Mazăre
Directorul Centrului Ellie Wiesenthal din Ierusalim, Efraim Zuroff, a
declarat ieri că ancheta în cazul primarului Radu Mazăre, care a
scandalizat o lume întreagă după ce a apărut îmbrăcat într-o uniformă
nazistă în cadrul unei prezentări de modă, trebuie continuată, pentru
că el a încălcat legea şi pentru faptul că din scrisoarea lui reiese că
nu a înţeles nimic. Potrivit acestuia, scuzele lui Mazăre sunt
„inadecvate“, în contextul în care a ofensat memoria martirilor
Holocaustului. „În scrisoarea de regret a lui Mazăre nu există niciun
semn că a înţeles cu exactitate gravitatea insultei pe care a cauzat-o
apariţia lui îmbrăcat în ofiţer nazist. În plus, nici măcar nu şi-a
arătat bunăvoinţa să lanseze o campanie educaţională pe tema crimelor
Holocaustului“, a spus Zuroff.

Holocaustul, o rană în inima Europei...

Pe
de altă parte, supărarea liderului Centrului Wiesenthal este
justificată, în contextul în care edilul Constanţei a făcut exces de
zel prin apariţia exotică în uniformă de general nazist într-o perioadă
extrem de delicată, în sensul în care extremismul şi antisemitismul
renasc într-o Europă disecată de criza economică. „Această persoană a
îmbrăcat uniforma unei armate care a comis crime în masă, în multe
locuri din Europa de Est, care a participat la planul nazist de
anihilare a tuturor evreilor din Europa“, a spus liderul Centrului
Wiesenthal. În schimb, un lucru ciudat s-a petrecut la vârful
conducerii social-democraţilor în legătură cu faptul acesta, întrucât
nu s-a dat nicio sancţiune împotriva „tânărului Mazăre“, care se vrea a
fi un stâlp de bază în partid. Nesancţionarea acestuia în cadrul
PSD-ului pune un pic în umbră imaginea unui partid ce se vrea a fi la
cârma unei Românii moderne şi profund europene.

O poveste din veacul XX, Bunicii mei adevăraţi au fost deportaţi şi ucişi la Auschwitz. Soarta a
făcut ca în primii ani de viaţă să petrec mult timp cu soţii
Friedmannn, pe care i-am îndrăgit foarte mult. Înţelepciunea şi
afecţiunea lor a lăsat urme adânci în viaţa mea şi cred că şi eu am
adus un strop de veselie în căminul lor lipsit de copii şi nepoţi. Aşa
s-a întâmplat că i-am adoptat de bunici.

Înmormântare la Câţcău

În miezul verii lui 1977 o mână de oameni ne adunaserăm în curtea
Căminului de bătrâni de la Câţcău, pentru a-l înmormânta pe Nándor
Friedmann. Îi supravieţuise zece ani soţiei sale, Erzsi, care decedase
brusc într-o călătorie la Budapesta, în toamna lui 1967. Îşi dorise
enorm să vadă oraşul după care tânjise decenii de-a rândul şi emoţiile
i-au fost fatale. Prietenele au îngropat-o acolo; era prea complicat să
o aducă acasă, la Cluj. Nándor n-a avut forţa să meargă la înmormântare
şi nici nu i-a mai văzut mormântul vreodată. Timp de un deceniu se
ţinuse bine şi se gospodărise singur, deşi având inima sensibilă şi,
suferind de ulcer, toată viaţa fusese îngrijit şi servit de soţie. În
primăvara lui 1977, la 81 de ani, a căzut la pat şi nu s-a mai
înzdrăvenit. Accepta cu greu vreo îngrijitoare sau infirmieră în
preajmă şi nici unul dintre prietenii apropiaţi nu avea condiţii să-l
găzduiască. Atunci s-a pus problema internării într-un azil de bătrâni.
În anii aceia toate căminele de bătrâni (în care condiţiile erau destul
de precare) erau administrate de stat şi internarea unui vârstnic se
făcea destul de anevoios şi cu pile. În căminele comunităţii evreieşti
condiţiile erau incomparabile. Prietenii i-au propus alternativa
internării în căminul de la Bucureşti sau de la Arad, dar Nándor
Friedmannn a refuzat, spunând că el se botezase înainte de a se
căsători cu Erzsi şi nu voia să fie înmormântat după alt rit, decât cel
reformat, al soţiei. În final s-a optat pentru căminul de bătrâni
amenajat în clădirea unui conac din Câţcău, o comună aşezată între
colinele molcome de pe valea Someşului. Înainte de a-şi părăsi locuinţa
din Cluj m-a rugat să discut cu preotul Horvth , profesor la Facultatea
de Teologie Protestantă şi vechi prieten, şi să-l rog să-i facă slujba
de înmormântare. L-am căutat pe preotul Horváth care mi-a răspuns că
era de acord, dar că ţinând cont de vârstă, e mai probabil ca Nândor să
participe la înmormântarea lui…

Şi iată că la nici trei săptămâni de la internarea la azil, preotul şi
profesorul Horváth, trecut de 85 de ani, era alături de noi în curtea
conacului de la Câţcău. Personalul căminului de bătrâni, obişnuit ca
aparţinătorii să nu prea vină la înmormântare, pregătise mortul şi îl
aşezase în sicriul ferecat, care aştepta pe o masă, în curtea
conacului. Ne-au adus la cunoştinţă că groapa era deja săpată şi ne-au
arătat cărarea care urca spre cimitir. Sicriul a fost încărcat pe o
căruţă şi micul nostru convoi, în frunte cu bătrânul preot reformat, a
pornit în urma lui. După o bucată de drum am zărit un pâlc de pietre
tombale, risipite prin iarba înaltă. Părea un cimitir abandonat,
neîngrădit şi fără morminte noi. Ajungând mai aproape am observat că
era cimitirul evreiesc al satului, unde nu se mai făcuseră înmormântări
de câteva decenii bune. Evreii din sat fuseseră deportaţi la Auschwitz
şi muriseră acolo. Cei câţiva supravieţuitori părăsiseră satul după
război. Groapa proaspătă se căsca la umbra unui copac. N-am aflat
niciodată dacă venerabilul preot reformat şi-a dat seama că era un
cimitir evreiesc sau credea că era un cimitir reformat, dat fiind că
avea vederea slabă şi pietrele tombale reformate sunt tot fără cruce. A
ţinut un discurs funerar scurt şi impresionant, în care a îmbinat
învăţături din Vechiul şi Noul Testament, apoi bulgării de pământ au
acoperit sicriul şi noi ne-am întors la Cluj, lăsându-l pe Nândor
Friedmann să-şi doarmă somnul de veci în cimitirul evreiesc din Câţcău.
Cine s-ar fi gândit că avea să ajungă să fie îngropat aici ? Ce se
alesese de familia Friedmannn ?

Dragostea învinge barierele religioase

Erzsi şi Nándor Friedmann s-au întâlnit după primul război mondial. Ea
provenea dintr-o veche familie de intelectuali maghiari din Oradea.
Bunicul ei dinspre mamă, István Szakáts, fusese medic; tatăl, Ferenc
Bodó, inginer de căi ferate. Familia Bodó a avut şase copii, cinci
băieţi şi o fată, Erzsi. Băieţii au îmbrăţişat cariera militară,
medicina, avocatura şi ingineria, dar tatăl nu era destul de modern în
concepţie, pentru a-i permite să urmeze o facultate şi fiicei, sale
care vădea toate calităţile pentru asta. După primul război mondial
Erzsike n-a mai acceptat să rămână acasă, aşteptând pretendenţii, mai
ales că nu o atrăgea deloc alternativa căsătoriei cu un colonel
tomnatic. S-a decis să ducă o viaţă independentă şi s-a angajat
funcţionară la fabrica de bere din Turda. Aici s-a îndrăgostit de un
tânăr contabil evreu, Nándor Friedmann, originar, dintr-o familie de
proprietari de păduri şi întreprinderi forestiere, din părţile
Năsăudului. Tânărul se distinsese pe frontul italian, în primul război
mondial. Relaţia lor a stârnit indignarea ambelor familii. Familia
Bodó, cu tradiţii reformate de câteva secole, nu concepea ca fiica lor
să se mărite cu un evreu. Familia Friedmann se împotrivea atât de tare
acestei relaţii, încât tatăl lui Nándor i-a dat fiului o substanţială
sumă de bani pentru a-şi părăsi iubita şi a emigra în America. Tânărul
a cedat ispitei şi s-a dus până la Hamburg, dar n-a avut puterea să se
îmbarce şi a revenit în ţară. Erzsike, care în tot acest răstimp
crezuse că iubitul ei era în concediu la Năsăud pentru că primea
regulat cărţi poştale scrise dinainte şi expediate de un frate al lui
Nándor, n-a aflat niciodată despre această aventură.
Tinerii s-au căsătorit, cu riscul dezmoştenirii lui şi al renegării ei,
deşi Nándor se botezase de dragul logodnicei sale. Au avut doi fii Pali
şi Ferkó şi au dus o viaţă frumoasă şi tihnită, lipsită de griji
materiale; mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Salvarea celor dragi – o sarcină imposibil de îndeplinit

După izbucnirea războiului, s-au pus în aplicare legile rasiale care au
afectat şi familia Friedmann, în ciuda faptului că atât Nándor cât şi
băieţii erau botezaţi.
Tragedia a început în primăvara anului 1944, după ocuparea Ungariei de
trupele germane, când Erzsi trebuia să găsească o soluţie pentru a-şi
salva de la deportare soţul şi fiul cel mic; cel mare fusese luat în
detaşamentul de muncă, dar tocmai în acele zile, a evadat de la
garnizoana din Someşeni, împreună cu doi camarazi. Nándor era internat
în spital, operat de ulcer. Erzsi s-a adresat fratelui ei, colonelul,
dar acesta a refuzat să-i acorde vreun ajutor. În final, cu ajutorul
unui medic inimos, a reuşit să-şi ascundă soţul într-un salon de
spital. Fiul ei cel mare, Pali, şi ceilalţi doi evadaţi au găsit
refugiu prin bunăvoinţa lui Lenke Gáll, o veche cunoştinţă, care i-a
ascuns în pivniţa casei sale de la periferia Clujului, pe malul
Someşului.

Pentru salvarea fiului cel mic, Ferkó, care avea doar 15 ani, Erzsi îşi
pusese nădejdea în biserica reformată, mai ales că ani de zile activase
în cadrul asociaţie femeilor reformate. Din păcate nu a primit nici un
ajutor de la episcopie, astfel încât nu s-a putut opune internării lui
Ferkó în ghetou. Era decisă să-l urmeze îndată după ce va fi aranjat
situaţia soţului bolnav, dar evenimentele s-au precipitat şi băiatul a
fost deportat la Auschwitz.

Hotel Friedmannn

În vara anului 1945, când au început să revină supravieţuitorii, Erzsi
îşi aştepta fiul în gară, la fiecare garnitură de tren. După ce a
înţeles că Ferkó nu avea să revină niciodată, s-a dedicat ajutorării
tinerilor sosiţi din lagăre şi nevoiţi să-şi reînceapă viaţa fără
părinţi, fără locuinţă, fără mijloace de trai. Printre ei se numărau şi
părinţii mei Sara şi Imi Székely. Un fragment din cartea mamei „Surica,
fiica Evei”, descrie atmosfera din casa familiei Fridmann.

După război nici familia Friedmann n-o mai ducea atât de bine.
Tanti Erzsi era funcţionară la cooperativa Metalul iar Nenea Nándor se
lansase în comerţul en gros cu articole de fier, deşi toată viaţa
fusese expert contabil. Curând a dat faliment şi a fost nevoit să se
angajeze ca şi contabil la Uzina Electrică.
În locuinţa spaţioasă din clădirea de pe fosta stradă Kossuth nr. 32,
familia Friedmann găzduia 10 – 12 tineri. Au pus la dispoziţia
băieţilor trei din cele patru camere, iar ei împreună cu fiul lor Pali,
care era student, s-au mulţumit cu dormitorul şi bucătăria. Băieţii
care dormeau câte doi-trei pe divane sau pe jos, au găsit şi o denumire
potrivită acestei locuinţe în care domnea o atmosferă plăcută: „Hotelul
Friedmann”. Unii dintre locatari erau elevi, alţii lucrau deja. În
timpul liber organizau seri de lectură, de recitări sau de muzică.
Adesea şi noi, fetele, mergeam în vizită la ei. Doi băieţi, Bubi şi
Czaia, cântau foarte frumos la vioară. Din când în când, Tanti Erzsi ne
aducea câte o oală mare de cartofi fierţi în coajă, pe care băieţii îi
înfulecau cât ai zice peşte. Tanti Erzsi şi Nenea Nándor împărtăşeau
toate bucuriile şi necazurile tinerilor. Miki Kallós revenise de la
Buchenwald cu o boală gravă de plămâni. Tanti Erzsi a făcut tot ceea ce
i-a stat în putere ca să-l întremeze.

Locuinţa era mereu plină de tineri, pentru că veneau în vizită şi cei
care locuiau la cămin. Acolo ne adunam ca să ne ducem la film, la
teatru sau la plimbare. În locuinţa soţilor Friedmann a compus Miki
Kallós textul marşului OTDE, pe muzica lui Bubi, şi câteva cuplete
memorabile. Cu toţii cultivam memoria lui Ferkó, mezinul familiei
Friedmann. Pe pereţi erau expuse fotografiile adolescentului alături de
aeromodelele pe care le-a construit. Era pasionat de avioane şi ar fi
dorit să devină inginer de aviaţie. Atât eu, cât şi Imi, ţineam tare
mult la Tanti Erzsi, de la care am primit întotdeauna sfaturi bune şi
încurajări. De aceea am invitat-o şi la nunta noastră.

Ce s-a ales din familia Friedmannn ?

În 1947, după absolvirea facultăţii, fiul cel mare al lui Erzsi şi
Nándor, a plecat în Ungaria. Maică-sa i-a dat o sumă de bani,
economisiţi cu greu, şi câteva bijuterii de familie, păstrate cu grijă.
După o jumătate de an a sosit o ilustrată cu obeliscul oraşului
Ecuador, dându-le de ştire părinţilor că Pali nu rămăsese în Ungaria,
ci s-a aventurat până în America de Sud. Speranţa reîntâlnirii scădea o
dată cu acutizarea războiului rece. În fiecare an primeau câteva
scrisori care-i informau, într-o limbă păsărească, despre încercările
şi eşecurile lui Pali de a-şi face un rost în Venezuela, Bolivia sau
Brazilia. Din când în când le trimitea părinţilor câte un pachet cu
stofe fine, englezeşti, prin vânzarea cărora îşi completau veniturile
modeste. La începutul anilor 1960, odată cu destinderea, au reuşit să
vorbească la telefon şi se întrezărea speranţa unei revederi, dar în
1964, la numai 41 de ani, inima lui Pali a încetat să mai bată. A fost
înmormântat în oraşul Cali din Columbia.

Şi-au pierdut fiii şi nu avuseseră nepoţi, dar eu m-am bucurat din plin
de afecţiunea lor. Le spuneam Nagytata şi Nagymama (Bunicul şi Bunica)
şi petreceam mult timp în căsuţa cu grădină, de la periferia Clujului,
unde se mutaseră. Bunica îmi gătea bunătăţi şi-mi cosea rochii pentru
păpuşi, bunicul îmi spunea poveşti inventate de el. Uneori mă ducea la
pescuit, alteori frunzăream albumele de artă. Bunica venea cu mine la
toate serbările şcolare de sfârşit de an, îmbrăcată în rochie de mătase
şi cu pălărie cu voaletă. După serbare mă ducea la cofetărie şi mâncam
işler. Asta până în 1967, când a murit la Budapesta.

Bunicul a apucat şi nunta mea, iar atunci când s-a născut fiul meu mi-a
trimis un braţ de garoafe. În ultimul an de viaţă, venea în vizită la
Centrul de Calcul, unde lucram.
Au trecut 32 de ani de la moartea lui şi nu încetez să mă întreb dacă
faptul că Nándor Friedmannn, un evreu botezat, trecut prin Holocaust,
care şi-a pierdut un fiu la Auschwitz, a fost înmormântat de un preot
reformat într-un cimitirul evreiesc abandonat, are vreun tâlc sau este
un renghi al sorţii ? citeste[...]

Holocaustul din Satu Mare

Data
de 9 octombrie a fost desemnata drept Ziua Holocaustului in Romania
printr-o hotarire de Guvern adoptata in 5 mai 2004. Decizia a fost
luata la recomandarea Comisiei internationale pentru studierea
consecintelor Holocaustului in Romania si a Federatiei Comunitatilor
Evreiesti din Romania. Data de 9 octombrie marcheaza inceputul
deportarii in Transnistria a evreilor din Basarabia si Bucovina de
Nord, in 1941. Consideram ca de Ziua Holocaustului trebuie vorbit si
scris si de deportarea masiva a evreilor din Transilvania de Nord
ocupata vremelnic de Ungaria hortysta. In decurs de doar cateva
saptamani, in perioada mai - iunie 1944, la cererea Germaniei
hitleriste, guvernul hortyst i-a deportat pe majoritatea evreilor de pe
teritoriul Ungariei in lagarele de exterminare nazista, unde cei mai
multi dintre ei si-au gasit sfarsitul. Pana la Holocaust, evreii
alcatuiau 25% din populatia orasului Satu Mare. Sub ocupatia hortysta,
din cei 26.000 de evrei cati au existat aici inainte de anul 1944,
23.000 au fost dusi la Auschwitz unde 18.000 au murit. In prezent, in
tot judetul Satu Mare mai locuiesc doar 70 de evrei, iar impreuna cu
membrii de familie de alte religii totalizeaza 126 de persoane.
Prezentam cu aceasta ocazie cateva fragmente dintr-o lucrare a
profesorului de istorie Adrian Dorin Goje de la Scoala generala Orasu
Nou, intitulata “Holocaustul din judetul Satu Mare si Nord - Vestul
Transilvaniei” si realizata sub coordonarea conf. univ. dr. Marcela
Salagean.

Ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord


Ghetoizarea celor 160.000 de evrei din Transilvania de Nord a inceput
la 3 mai, orele 17. Adunarea evreilor s-a facut in conformitate cu
prevederile Decretului nr. 6163/1944 si a instructiunilor redactate de
Laszlo Endre si asociatii sai. Echipele care au strans evreii au fost
numite de primarii locali alcatuite din slujbasi civili (profesori
locali de scoala primara sau secundara), jandarmi, politisti si
voluntari Nylas. Intreaga operatiune a fost condusa de comandamentul de
la Cluj. Aceasta unitate a fost condusa de Laszlo Ferenczy si actiona
sub indrumarea reprezentantilor lui Eichmann-Sonder Kommando.
Contactele dintre biroul regional de dezevreizare din Transilvania de
Nord si comandamentul central din Budapesta au fost asigurate de doua
masini curier ale Jandarmeriei care se intalneau la Oradea, punctul de
mijloc intre capitala Budapesta si Cluj. Comanda operationala a fost
executata de catre colonelul de jandarmi Tibor Paksy-Kiss care i-a
derogat puteri speciale locotenent-colonelului Jenö Peterfy, prieten si
coleg de ideologie. Operatiunea s-a produs fara incidente cunoscute de
rezistenta, nici din partea evreilor si nici din partea crestinilor.
Astfel, masele de evrei, fara a cunoaste efectele „solutiei finale”, au
plecat spre ghetouri, resemnate, fara a presupune o situatie fatala la
care aveau sa fie totusi expusi. Unii au presupus ca izolarea la care
se recurge este un pas inainte ca teritoriul pe care locuiau sa devina
camp de batalie. S-au dat crezare si zvonurilor raspandite de oficialii
Politiei si Jandarmeriei, precum si de unii lideri evrei, ca vor fi
dusi doar la Kenyermezö in Transdanubia unde vor munci in agricultura.
Actiunea de ghetoizare s-a incheiat, in linii generale, doar intr-o
singura saptamana. In prima zi au fost stransi 8.000 de evrei, la 5 mai
numarul lor a fost de 16.114, in 6 mai – 72.382, in 10 mai – 98.000.
Evreii erau adunati intr-o mare viteza, acordandu-li-se numai cateva
minute pentru a impacheta, fiind condusi apoi spre ghetouri pe jos.
Administratia ghetourilor a imputernicit formarea unui Consiliu
Evreiesc in interiorul acestora format, in general, din lideri
traditionali si religiosi ai comunitatii evreiesti locale.

Ghetoul Satu Mare


In judetul Satu Mare se afla o importanta comunitate de evrei,
autoritatile infiintand aici doua ghetouri: unul la Satu Mare, al
doilea la Baia Mare si periodic la Carei (acesta a fost folosit o
scurta perioada de timp). Acest ultim ghetou a fost condus de un
Consiliu Evreiesc format din Istvan Antal, Jenö Pfefferman, Ernö Deutch
si Lajos Jakobovics. Ulterior, evreii din acest ghetou au fost
transferati la Satu Mare. La conferinta de la Satu Mare, reprezentantii
judetului Satu Mare au fost Laszlo Csaka, primarul orasului Satu Mare,
Endre Boer, adjunctul prefectului judetului Satu Mare, Zoltan Rogozi
Papp, adjunctul prefectului orasului Satu Mare, Ernö Prkler,
secretarul general al orasului si reprezentanti ai Politiei si
Jandarmeriei. Laszlo Csoka a stabilit la scurt timp dupa conferinta
componenta comisiilor pentru arestarea evreilor din Satu Mare intr-o
conferinta la care au participat Karoly Csegezi, Bela Sarközi si Jenö
Nagy din partea Politiei respectiv N. Demény din partea Jandarmeriei.
In restul judetului, ghetoizarea s-a facut sub comanda administrativa a
lui Endre Boer. Evreii au fost adunati din 11 districte ale judetului
si anume: Ardud, Baia Mare, Carei, Coplanic Manastur, Csenger
(Ungaria), Fehergyarmat (azi, in Ungaria), Mateszalka (Ungaria),
Orasu-Nou, Satu Mare, Somcuta Mare, Seini. Comandantul ghetoului a fost
numit Bela Sarközi, ofiter de politie responsabil de ramura locala a
Oficiului National Central pentru Controlul Strainilor (Külföldiekat
Elelnörzö Orszagos Közpoti Hatósag – KEOKH). Consiliul Evreiesc a fost
condus de Zoltan Schwartz, iar membri au fost Samuel Rosenber, liderul
comunitatii evreiesti, Singer Lajos Vinkler si Jozsef Borgida, sefi ai
comunitatilor evreiesti din Satu Mare, de altfel foarte respectati.
Pentru descoperirile de valori, perchezitiile au fost facute de
Sarközi, Csegezi si Demény sub supravegherea unei unitati de jandarmi
formata din 50 de persoane provenita din localitatea Merk. Ghetoul a
fost lichidat prin deportarea in decursul a 6 transporturi intre 19 mai
si 1 iunie.

Deportarea spre lagarele de exterminare


Evreii din Ungaria si Transilvania de Nord spre deosebire de cei din
Polonia au ramas in ghetou o perioada de timp relativ scurta:
ghetourile din sate au functionat doar o zi sau doua, cele din
resedintele de judet, de asemenea, au avut o existenta scurta, per
ansamblu, putem spune ca ghetourile din Transilvania de Nord au
functionat doar cateva saptamani. Deportarea spre lagarele de
exterminare a avut un plan dinainte stabilit, detaliile tehnice fiind
date de catre Laszlo Endre. Acesta redacteaza la inceputul lunii mai un
memorandum catre subordonatii sai directi in care specifica directiile
generale ale operatiunii antievreiesti subliniind cooperarea
maghiaro-germana in cadrul acestei actiuni. Detaliile deportarii au
fost prezentate si discutate in Conferinta de la Munkacs, 8 – 9 mai,
unde au participat oficiali din administratie, Politie, Jandarmerie,
din judete si resedinte de judet. Conducerea Conferintei a fost
asigurata de catre Laszlo Ferenczy si s-a axat pe intocmirea
procedurilor de imbarcare si planificare a transporturilor din diferite
centre de ghetoizare. Aceasta s-a facut in conformitate cu
instructiunile Marelui Oficiu al Reich-ului insarcinat cu Securitatea
(Reichsicherheitshauptamt) – RSHA elaborate de catre Adolf Eichmann –
Sonder Kommando, care solicita dezevreizarea Ungariei de la est la
vest. Astfel, evreii din Transilvania de Nord si cei din Rutenia
Carpatica si Nord-estul Ungariei au fost primii deportati intre 15 mai
– 11 iunie. S-au transmis instructiuni scrise primarilor din centre de
ghetoizare si imbarcare care au detaliat planurile tehnice si
procedeele referitoare la deportarea evreilor.

Drumul spre Auschwitz


Deportarea a inceput conform planificarii din timpul conferintei de la
Munkacs (8 – 9 mai) la 15 mai in districtele jandarmeresti VIII, IX si
X (Rutenia Carpatica, nord-estul Ungariei, Transilvania de Nord) fiind
identificata sub numele de Operatiunea de Dezevreizare, Zonele I si
II. Astfel, au fost trimise cate patru trenuri pe zi, fiecare avand 35
– 40 vagoane de marfa, spre centrele de ghetoizare si imbarcare cu cate
3.000 de evrei per transport, cate 70 – 80 in fiecare vagon. In fiecare
vagon erau doua galeti: una pentru apa, alta pentru excremente. Primul
ghetou care trebuia evacuat a fost Kassa (Kosice) pentru ca era nodul
de cale ferata, prin care au trecut aproape toate trenurile in care
erau deportati evrei. Pentru durata „calatoriei” evreii au avut dreptul
de a-si lua doar un numar limitat de bunuri, nu aveau dreptul de a-si
lua bani lichizi, bunuri de valoare sau bijuterii. La imbarcare au fost
din nou perchezitionate luandu-li-se documentele personale, diplome,
documente militare, actele de identitate, devenind astfel niste
anonimi, oameni fara identitate, fara importanta. Jandarmii maghiari au
fost cei care au insotit trenurile pana la Kassa, acolo unde au fost
preluate de catre soldatii germani. Fiecare usa a vagonului a fost
legata cu lanturi si blocata. Oficialii implicati in procesul
deportarii au intocmit rapoarte zilnice despre operatiune. Ferenczy a
inaintat raportul catre Sectia XX a Ministerului de Interne. Rapoartele
Eichmann – Sonder Kommando au fost trimise catre Otto Winkelmann, seful
SS si al Politiei din Ungaria, care le inainta catre RSHA si prin
intermediul lui Edmund Veesenmayer – plenipotentiarul lui Hitler in
Ungaria – Ministrului german de externe. In conformitate cu aceste
rapoarte, la 17 mai numarul deportatilor era de 23.363, 18 mai –
51.000, 19 mai – 62.644, 23 mai – 110.556, 25 mai – 138.870, 28 mai –
204.312, 31 mai – 217.236, 1 iunie – 236.414, 2 iunie – 247.856, 3
iunie – 253.389, 8 iunie – 289.357. Astfel, in 24 de zile s-au deportat
289.357 persoane evrei in 92 de trenuri cu o medie zilnica de 12.036
persoane si o medie de 3.145 persoane/tren. Din Transilvania de Nord
s-au deportat 131.639 evrei (45 de trenuri) din centrele de
ghetoizare.




http://www.gazetanord-vest.ro/arhiva/2008/octombrie/09oct/index_files/anchete.htm

Antonescu refuza sa-i predea pe parasutisti Gestapo-ului Vestea
capturarii celor doi parasutisti evrei a ajuns imediat la ambasadorul
german Manfred von Killinger si de la acesta la maresalul Hermann
Göring. Gestapo-ul a intrat in actiune, cerand insistent romanilor sa
le fie predati prizonierii, dar autoritatile romanesti s-au sustras
presiunilor germane printr-o stratagema. Maresalul Antonescu a dat
ordin "Statului Major al Aerului" sa comunice germanilor ca prizonierii
vor fi interogati de organele romanesti, iar rezultatul va fi comunicat
"Misiunii aeriene germane". Nu ar fi exclus - scrie Mihai Pelin - ca
raspunsul romanilor sa fi fost determinat tocmai de faptul ca
prizonierii capturati erau amandoi evrei, motiv temeinic de a fi feriti
de o ancheta nazista.

Totusi,
neputand sa reziste presiunilor germane, autoritatile de la Bucuresti
au admis ca Gideon Jakobson sa fie interogat de nemti, in Germania.
Romanii au hotarat sa formeze o comisie de ofiteri care sa-l insoteasca
pe Gideon in Germania si sa se informeze la fata locului asupra
metodelor si tehnicilor germane de interogare a prizonierilor aliati.

Gideon
Jakobson a plecat la 9 octombrie 1943 in Germania, insotit de ofiteri
romani, si s-a intors in Romania la sfarsitul lunii octombrie insotit
de aceeasi garda de ofiteri romani. Raportul anchetei germane, semnat
de Manfred von Killinger, ministrul lui Hitler la Bucuresti, nu
cuprindea nimic nou fata de cele cunoscute de romani. Josef Hanany s-a
reintalnit cu Gideon Jakobson in lagarul de prizonieri aliati de la
Timisul de Jos (dupa ce petrecuse cateva saptamani in spitalele din
Sinaia si Brasov). Cei doi captivi au fost eliberati in zilele de 2 si
3 septembrie 1944 si s-au imbarcat, pe aerodromul Popesti-Leordeni,
impreuna cu ceilalti prizonieri aliati, in avioane americane spre
Italia.


Adevarata identitate a parasutistilor evrei Istoricul
israelian S. Avni, in acei ani membru in conducerea miscarii sioniste
aflata in ilegalitate, mi-a relatat, la Tel Aviv, ca cei doi spioni
evrei nu se numeau in realitate Gideon Jakobson si Josef Hanany (cum
apar in arhivele romanesti) si nici Arie Oreni si Yehouda Ashibar (cum
apar in alte surse), ci Arie Fichtman si Liova Gokovski. Nu este exact
ca ei vorbeau doar engleza, germana si ebraica; ambii erau originari
din Romania, si au ascuns faptul ca vorbesc bine romaneste.

In
martie 1944 au fost capturati in Ungaria patru parasutisti evrei: Hanna
Szenes, Joel Palgi (Nussbacher), Iona Rosen (Rosenfeld) si Perez
Goldstein (ultimii trei erau evrei clujeni).

La
3 mai 1944, Ricu Lupescu (Zufi) si Itzhak Macarescu au fost parasutati,
in timpul noptii, in Oltenia, la 20 de km de Craiova, (din nefericire,
au fost si ei prinsi de jandarmeria romana si internati intr-un lagar).
La 4 iunie, au fost parasutati in Romania, Menu Moscovici (astazi prof.
ing. Itzhak Ben Efraim) si Saike Trachtenberg-Dan. Nu mult dupa
parasutarea acestora, la 29 iulie 1944, au fost parasutati in Romania
Baruch Kamin (Kaminschi) si Dov Berger. Apoi a fost parasutat Mielu
Kanner.

Toti
erau kibutnici, cu totii erau originari din Romania si toti vorbeau
romaneste. Ei au fost condusi de Itzhac Artzi la sediul Executivei
Sioniste ilegale, unde s-au intalnit cu presedintele A. L. Zissu si cu
Jean Cohen (responsabilul Departamentului Politic si de Informatii al
Executivei Sioniste). Au fost imediat informati si rabinul-sef
Alexandru Safran si presedintele comunitatii evreiesti, avocatul
Wilhelm Filderman. Ei s-au ocupat cu organizarea miscarii sioniste de
tineret, auto-aparare si strangerea de informatii in folosul fortelor
aliate. Saike Dan a ramas o vreme in Romania si dupa sfarsitul
razboiului. Ricu Lupescu a revenit in noiembrie 1944, la Ierusalim,
unde a urmat niste cursuri si a fost trimis din nou, ilegal, in
Romania. De aceasta data era in uniforma de ofiter englez. S-a ocupat
cu organizarea emigrarii evreilor, legale si ilegale. 60.000 de evrei
au fost "scosi" din Romania de "agentii parasutati" palestinieni. In
1948, Ricu Lupescu a vrut sa paraseasca Romania si sa se reintoarca in
Israel. Ambasadorul israelian Reuven Rubin a vorbit cu Ana Pauker, dar
ea a refuzat sa-i aprobe un pasaport de emigrare, motivand ca... "asta
stie prea multe". Abia in 1949, Ricu Lupescu a reusit sa iasa din
Romania. El s-a reintors in kibutul Sarid, unde a infiintat o fabrica
moderna de pietre de polizor.


Cum s-a nascut ideea organizarii unei unitati de parasutisti evrei? Suntem
in posesia unei marturii dintr-o prima sursa, cea a fruntasului sionist
Itzhac Artzi, care a conlucrat la Bucuresti, in acei ani, cu cativa din
parasutistii evrei: "Inca din 1942 se cristalizase in gandirea
conducerii sioniste din Palestina ideea ca trebuia pregatita o actiune
in cadrul careia voluntari evrei, sionisti din Palestina, sa ajunga in
Europa spre a-i ajuta pe fratii lor aflati in pragul nimicirii" -
dezvaluie Artzi. Istoricul dr. Ioav Ghelber, specialist in materie,
considera ca ideea a capatat o forma practica in clipa cand jumatatea
de milion de evrei, aflati atunci in Palestina, s-a intalnit cu grupul
de evrei de cetatenie palestiniana retinuti de germani pana in toamna
lui 1942 si repatriati in cadrul unui schimb de prizonieri. In presa si
in adunari publice, acestia au povestit amanuntit despre lagarele,
ghetourile si crimele in masa savarsite de nazisti si acolitii lor.
Mesajul lor era clar: evreii vor fi cu totii lichidati sistematic in
scurt timp. Fara un gest dramatic, Isuvul - adica populatia evreiasca
din Palestina - se va dovedi vinovata de pasivitate si indiferenta in
fata unei tragedii istorice fara precedent.

Dr.
Ghelber subliniaza si aspectul politic al problemei: in august 1943,
Mose Shertok (Sharet) - capul Departamentului de politica
internationala al Agentiei Evreiesti - s-a inapoiat dintr-o misiune la
Istanbul. Acolo functiona o reprezentanta a Comitetului de Ajutorare si
Salvare, aflata in contact direct, prin curieri diplomatici, cu
celulele sioniste din teritoriul inamic. Cu acest prilej, el a ascultat
rapoarte autentice despre situatia evreilor din Slovacia, Ungaria,
Romania. Daca si aceste comunitati urmau sa fie nimicite, in Rasaritul
Europei n-aveau sa mai ramana evrei activi, capabili sa lupte pentru
realizarea idealului sionist, Statul iudeu. Interesul pentru soarta lor
si hotararea de a le da un ajutor direct a cuprins cercuri din ce in ce
mai largi, intre care si conducatori de frunte ca David Ben Gurion,
Eliahu Golomb, Shaul Avigur, cei trei stalpi ai strategiei militare
sioniste. Interesul sionist s-a intalnit cu o seama de noi curente de
gandire in cercurile britanice.

Ideea
sionistilor de a razbi in Europa pentru a lupta in spatele liniilor
dusmane, a coincis, astfel, cu un stil de gandire similar al liderilor
militari englezi. Astfel s-a constituit o noua unitate speciala:
"A-Force". Intr-un raport de sinteza publicat dupa razboi, colonelul
Tony Simons, fondatorul lui "A-Force", povesteste cum a luat nastere
aceasta unitate. In calitate de ofiter al serviciului de informatii
britanic, el a fost insarcinat sa organizeze o unitate care sa
actioneze in spatele liniilor inamicului. In 1941, englezii au inceput
sa organizeze unitatea MI (Military Intelligence) care trebuia sa se
ocupe cu salvarea prizonierilor de razboi si, in primul rand, a
aviatorilor doborati de artileria antiaeriana germano-romana. Avand
stranse legaturi in cercurile evreiesti palestiniene, Simons a propus
subordonatilor sai sa utilizeze pentru aceasta misiune voluntari evrei
palestinieni. La izbucnirea razboiului, el se afla la Ierusalim unde-si
facuse un larg cerc de cunoscuti evrei si stabilise legaturi de
prietenie cu conducatorii sionisti. Evreii sunt poligloti, spunea
Simons, cu usurinta pot fi depistati evrei proveniti din diverse tari,
cunoscatori ai limbii locale, ai moravurilor si locurilor natale. Ei ar
putea fi agenti ideali.

Cine
s-a opus ideii? Evident, cercurile politice britanice din Palestina si
comandantul trupelor de acolo, generalul Barker, un antisionist
declarat. Pentru a-l ocoli, Simons s-a adresat direct lui Churchill,
care i-a acceptat numaidecat planul de actiune. Colonelul Tony Simons
explica argumentele care au stat la baza activitatii acestei unitati in
tarile balcanice. Iata argumentul sau referitor la Romania: La 1 august
1943, divizia a 9-a a aviatiei americane a executat un atac nimicitor
asupra Ploiestiului. Asa a inceput razboiul aerian, care a continuat
pana la capitularea Romaniei un an mai tarziu. O alta problema a lui
A-Force era contactul cu prizonierii de razboi, in cea mai mare parte
americani (care la un moment dat au depasit cifra de o mie de insi).
Instruirea unui asemenea aviator costa o avere. "De aceea - afirma
Simons - am hotarat sa realizam in Romania actiuni de salvare a
aviatorilor, trimitand acolo agenti". Instruirea lor a inceput imediat
dupa bombardarea Ploiestiului.

Simons
era constient de marele risc asumat de voluntari. "Mi-e mila de ei. Ei
au o sansa de supravietuire de zece la suta" - va scrie el in sinteza
sa. Acum mai ramanea sa se decida cum se vor infiltra.


Tinta: Romania De
ce a fost, totusi, aleasa Romania drept teatrul central al operatiunii?
"Din cauza pozitiei geografice, ca tara de trecere din Balcani spre
alte tari ca: Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, afirma Itzhac Artzi.
Situatia evreilor din Romania era, oarecum, mai buna. Exista o miscare
de rezistenta evreiasca organizata, care putea fi mobilizata atat
pentru salvarea de prizonieri, cat si pentru informatii. Cum se putea
patrunde in Romania? Au fost studiate cateva alternative:

1.Cu un submarin care sa ajunga pana la 8 kilometri de apele teritoriale. De acolo grupul putea inota pana la tarmul romanesc.

2. Prin infiltrarea din Turcia in Bulgaria si de acolo traversand granita in Romania.

3.
Prin angajarea unor marinari pe un vas ce pleca in Romania si
stabilirea ,acolo, de contacte cu oamenii de legatura localnici.

4. Prin parasutarea in Iugoslavia, in teritoriul eliberat de partizanii lui Tito, si patrunderea pe jos in Ungaria si Romania.

In
cele din urma, decizia adoptata a fost aceea a "saltului orb". In
cartea "Parasutarea oarba", bazata pe convorbiri cu Saike Dan, acesta
explica ce insemna "parasutarea oarba" sau, in limbaj popular, "salt
orb" adica parasutarea directa, perechi-perechi, pe teritoriul
inamicului. Aici nimeni nu-i astepta. "Doar se va sti de venirea lor.
Pana la punctul de intalnire cu localnicii ei vor trebui sa se descurce
singuri".

Pe
aceasta baza s-a realizat, la 1 octombrie 1943, lansarea perechii
Gukovski-Orni. Aspectul actiunii din perspectiva evreo-sionista este
descris in raportul lui Reuben Zaslani (Shiloah) omul de legatura
dintre Agentia Evreiasca si serviciile secrete britanice. Spicuim din
el o seama de date publicate in cartea de amintiri: "Din tara asediata
la evreii asediati" (1996), publicata de unul dintre protagonistii
actiunii din Romania si unul din ultimii supravietuitori ai acesteia,
prof. Itzhak (Menu) Ben Efraim.

Aflam,
astfel, ca, din 1942, conducerea Agentiei Evreiesti a inceput primele
discutii asupra modalitatilor de pregatire si instruire a unitatilor de
comando care urmau sa fie apoi infiltrate in Europa ocupata.


Destinele unor eroi uitati Tragica
a fost soarta parasutistului Aba Berdichev (numele de cod, sergent
Robert Willis), originar din Galati. Parasutat in Iugoslavia, el n-a
izbutit sa ajunga in Romania. In baza unui nou ordin a fost transferat
in Slovacia, in cadrul operatiunii cu cod "Amsterdam", spre a activa in
cadrul rascoalei partizanilor antinazisti de la Blanska Bistiza. La 1
ianuarie 1945, Berdichev primeste ordinul de a parasi Slovacia si a
trece in Ungaria cu un grup de ofiteri englezi si americani, toti in
uniforme americane. Numele de cod al acestei actiuni era "Operation
DAWES". In drum, ei au fost descoperiti de o patrula germana, torturati
timp de trei zile si apoi transportati in lagarul Mauthausen. Dintr-un
raport al Biroului american de anchetare a crimelor de razboi, aflam ca
din ordinul capeteniilor naziste Heinrich Himmler si Ernst
Kaltenbrunner, Aba Berdichev si camarazii sai au fost judecati,
condamnati la moarte si executati la 12 februarie 1945. Toate
straduintele de pana acum de a le descoperi ramasitele pamantesti au
dat gres.

Inainte
de a pleca in misiune, Bersichev a lasat o scrisoare-testament familiei
si kibutzului in care traia: "Ca fiu al unei natiuni lipsita de noroc,
ce a platit in acest razboi cel mai mare pret, constiinta ma obliga sa
sacrific pentru ea totul, chiar si viata. N-am dreptul sa refuz. Mii,
zeci de mii de evrei sunt asasinati, caminele lor distruse, sterse de
pe fata pamantului. Refugiatii supravietuitori ratacesc pe mari,
cautand un tarm de salvare, pe care insa nu-l gasesc; unii sunt
arestati, rapiti de Gestapo, altii sistematic lichidati, asasinati prin
mijloacele cele mai barbare. In infernul nimicirii, ei asteapta o
licarire de lumina, o mana intinsa care sa-i ajute. Doar intamplarea
face ca eu nu sunt acolo, ci aici. Asta ma obliga, poate, sa incerc a
indeplini misiunea ce mi-am asumat-o"...

Putinii
parasutisti evrei din Palestina care au reusit sa se ascunda si sa
actioneze au reusit sa organizeze evadarea si sa protejeze 150 de
prizonieri anglo-americani. Actiunea parasutistilor a avut un mare
efect moral asupra militantilor sionisti din Romania. "Am inteles ca nu
am fost uitati, scrie Itzhac Artzi. Parasutistii ne-au adus un nou fel
de gandire despre auto-aparare in cazul unei bai de sange posibile la
retragerea din Romania a armatei germane. Ei ne-au acordat ajutor in
organizarea emigrarii in masa, pe mare si pe uscat, precum si in
reconstruirea miscarii sioniste, imediat dupa 23 august 1944." (Itzhac
Artzi: Actiunea parasutistilor evrei-palestinieni in Romania, CSIER,
1999) Unul din acesti parasutisti, Dov Berger (Dov Harari), revenit in
Israel, s-a numarat printre fondatorii corpului de parasutisti al
armatei israeliene.

Soarta
parasutistilor evrei a fost cruda, scrie Artzi. Sapte, aproape o
cincime dintre ei, si-au pierdut viata. Printr-o ironie a destinului,
patru din supravietuitori au murit in iulie 1954, intr-un accident
absurd, in kibutul Maagal. Se aflau in tribune cand un avion care
participa la parada aviatica de aniversare a zece ani de la operatiunea
parasutistilor s-a prabusit asupra asistentei.

http://www.romania-israel.com/modules.php?name=News&file=print&sid=802

Evrei-palestinieni parasutati in Romania in anii Holocaustului




Parasutarea lor a facut parte dintr-o operatiune de "intoxicare", a
Germaniei hitleriste, care trebuia convinsa ca aliatii vor deschide "al
doilea front" in estul Mediteranei si in Balcani

Evrei-palestinieni parasutati in Romania in anii Holocaustului
Zece
parasutisti evrei au fost lansati in anii celui de-al doilea razboi
mondial, in Romania. Alti 22 au fost lansati in alte tari est-europene.
Parasutarea lor a facut parte dintr-o operatiune de "intoxicare", a
Germaniei hitleriste, care trebuia convinsa ca aliatii vor deschide "al
doilea front" in estul Mediteranei si in Balcani, si nu in Normandia.
Se pare ca aceasta actiune a fost crosetata la intalnirea istorica
dintre Roosevelt, Churchill si Stalin la Teheran, in anul 1943. Agentii
evrei aveau de indeplinit misiuni militare, dar primisera si consemnul
sa-i contacteze pe conducatorii sionisti si sa "intareasca" rezistenta
evreiasca. Cei 10 agenti evrei, Aba Bardicev, Dov Berger-Harari, Itzhak
Ben Efraim (Menu Moscovici), Arie Fichtman, Leova Gukovschi, Baruh
Kamin, Mielu Kanner (Uriel Kanev), Ricu Lupescu, Itzhac Macarescu, si
Joshua Trachtenberg (Saike Dan) s-au intalnit, inainte de a zbura spre
Romania, cu Moshe Sharet, seful Departamentului Politic al Executivei
Sioniste si cu Moshe Sne, comandantul fortelor armate evreiesti ilegale
din Palestina ("Hagana").
Germanii au cazut in
capcana elaborata de serviciile secrete ale Aliatilor si au transferat
25 de divizii in Italia si 25 de divizii in Balcani (din cele 120 de
divizii care aparau "Zidul Atlanticului" in vestul Europei). Aceasta
uriasa operatiune de dezinformare (numele de cod "Joel") a fost atat de
perfecta, incat Hitler, in orele decisive ale debarcarii trupelor
aliate in Normandia, a ezitat sa arunce in lupta diviziile de rezerva,
convins ca debarcarea este un siretlic anglo-american.
Istoria
celui de-al doilea razboi mondial va inscrie ca o mare reusita aceasta
actiune, desi cei mai multi dintre parasutistii evrei au fost ucisi sau
aruncati in inchisoare dupa ce au aterizat. Aba Bardicev, lansat din
eroare in Iugoslavia, a actionat o vreme in randurile rezistentei lui
Tito, apoi a incercat sa ajunga in Romania, dar a fost prins in Ungaria
si executat. Uriel Kanev a fost si el asasinat de hitleristi. Trei
parasutisti, Dov Berger, Arie Fichtman si Leova Gukovsk au supravietuit
razboiului, dar au murit in Israel (la o parada aviatica un avion s-a
prabusit peste ei).


Salt in intuneric Doi
dintre acesti parasutisti, Arie Fichtman si Liova Gokovski, aveau punct
de aterizare, o mica localitate la circa 60 km departare de Bucuresti.
Din momentul survolarii teritoriului romanesc, avionul lor a fost
intampinat de puternice baraje de artilerie antiaeriana. Primul a sarit
Arie, apoi Liova. Acesta din urma avea sa-si aminteasca, peste ani:
"Coborarea in noaptea glaciala imi parea un cosmar. Imprejurul nostru
explodau obuzele antiaeriene si, in timp ce pluteam, suspendat intre
cer si pamant, mi-a venit dintr-o data ideea ca aceasta noapte era
noaptea Anului Nou. Deasupra, avionul scanteia in lumina
proiectoarelor. Am privit spre pamant si am simtit ca imi sta inima:
aveam sub picioare periferiile Bucurestiului. Din eroare, pilotul ne
lansase deasupra Capitalei romanesti." Tragand disperat de suspante,
Liova a evitat sa aterizeze intr-o piata si a cazut pe un acoperis, de
pe care s-a rostogolit intr-o curte de ferma, intr-o caruta plina de
stiuleti de porumb. Maraiau caini in jur si Liova era incapabil sa se
miste: in cadere isi fracturase piciorul stang. Nu i-a mai ramas decat
sa inghita planul de operatii si codurile. Apoi s-au auzit pasi pe
pavajul curtii si parasutistul s-a vazut inconjurat de un grup de
soldati. A fost internat in spitalul militar din Bucuresti, de unde a
izbutit sa intre in legatura cu Executiva sionista ilegala din Romania.
La randul sau, Arie Fichtman a fost capturat de jandarmeria rurala
romaneasca.

Istoricul
Mihai Pelin scrie ca Arie si Liova s-au prezentat autoritatilor
militare romanesti sub numele de Gideon Jakobson si Iosef Hanany.
Avionul care i-a parasutat - un aparat de zbor american tip "Liberator"
- a intrat in spatiul aerian al Romaniei survoland Dunarea intre Turnu
Magurele si Giurgiu, in noaptea dinspre 30 septembrie spre 1 octombrie
1943. Obiectivul lor era de a se angaja pe itinerarul
Bucuresti-Timisoara, pentru a arunca manifeste, a sonda reactiile
artileriei antiaeriene si a aprecia traficul naval de pe Dunare. Cel
putin asa au afirmat, la interogatoriu, cei doi prizonieri.

La
1 octombrie 1943, orele 2.15, cei doi parasutisti erau in mainile
Jandarmeriei romane. Mai intai, captivii au fost lasati sa doarma pe
saturate si abia spre amiaza zilei organele militare romanesti de
informatii i-au supus la primele interogatorii. Evidenta pleda in
favoarea faptului ca nu erau insarcinati cu o misiune de diversiune.
Gideon Jakobson si Iosef Hanany purtau uniforme militare britanice, nu
aveau nici haine civile, nici arme, si sarisera din avion cu parasute
albe, de salvare. Indeobste, lansarile de noapte, in scopuri de spionaj
sau in cadrul unor actiuni de comando, din motive lesne de inteles, se
efectuau cu parasute de camuflaj, albastre sau cenusii. In acelasi
timp, o alta evidenta starnea suspiciuni: asupra lui Gideon Jakobson si
Iosef Hanany s-au gasit 123 monede de aur, 198 bancnote straine si 246
bancnote romanesti totalizand 173.000 lei, sume apreciabile in
vremurile acelea. De asemenea, parasutistii aveau asupra lor pachete cu
hrana concentrata si truse medicale de prim ajutor.

Anchetatorii
romani nu i-au chinuit pe prizonieri si nu le-au smuls declaratii cu
forta. In raportul inaintat maresalului Ion Antonescu, mentionau ca cei
doi prizonieri "au lasat sa se inteleaga ca viitorul Romaniei depindea
de modul cum ii tratau pe evrei".

"In Moghilev era continuu o spaima sa nu te prinda Jandarmeria si
sa te trimita in zona Bugului. Problema era sa te nimeresti intr-un
transport care nu merge spre Bug. Idealul era sa ramai intr-o
localitate apropiata de Nistru, mai aproape de acasa, ziceam noi
atunci. In final, spaima s-a adeverit: in lagarele din zona apropiata
de Bug s-a murit in proportie enorma. Noi, evreii din Campulung, am
fost norocosi, sa zicem. Dupa ce ne-am ascuns vreo doua zile intr-un
depozit din apropierea garii din Moghilev, am intrat in legatura cu
jandarmii cu care am «tocmit» plasarea lagarului nostru. In final, am
ajuns la Sargorod, la 60 de kilometri de Moghilev. Insa am mers pe jos."
Sarina Feyer-Ionescu

Evreii
din regiunea Cernautiului si din Basarabia erau acuzati ca au fost
comunisti, ca au primit armatele rusesti cu festivitati in iunie 1940
si ca au dezonorat armata romana. Macar o motivatie. Dar Campulungul,
Radautiul, Suceava, Vatra Dornei erau in Romania, nici un evreu nu s-a
retras in URSS. Cu ce erau vinovati evreii?
Miriam Korber-Bercovici

"In
lagarele din Germania si din celelalte teritorii ocupate, organizarea
era perfecta: cu cheltuiala minima se storcea maximum de vlaga din
oameni si se faceau exterminari cu un randament de 25.000 de internati
pe zi. In Transnistria, era tot o organizare perfecta, dar urmarind
scopuri opuse - sa mori din cauza dezorganizarii."
Otto Adler

http://ilariont.blogspot.com/2005/11/moarte-boala-foame-si-frig.html

Moarte, boala, foame si frig




Supravietuitorii evrei ai lagarelor si ghetourilor din
Transnistria evita sa vorbeasca mult despre drama traita. Ei prefera sa
creada ca razboiul si conditiile exceptionale ale acestuia au fost de
vina pentru ce li s-a intamplat. Dar spera ca o asemenea mare tragedie
sa nu se mai repete niciodata pentru nici un popor.
Ilarion Tiu

In
toamna anului 1941, dupa recucerirea teritoriilor estice cedate in
1940, situatia evreilor, care pana atunci aveau statut de cetateni,
egal cu cel al majoritarilor romani, avea sa se schimbe tragic. Pe
strazile locuite de evreii din orasele Bucovinei si Basarabiei si-au
facut aparitia tobosarii comunitatii, insotiti de jandarmi, care-i
anuntau sa-si faca bagajele. Dispozitiile erau clare: dimineata
urmatoare sa se prezinte in gara, cu un bagaj de mana si fara alte
valori. Dureroasa era si indiferenta concetatenilor romani, cu care
convietuisera in bune relatii timp de decenii. Unii i-au ajutat sa-si
adaposteasca obiectele de valoare, insa majoritatea, temandu-se de
represalii, a asistat nepasatoare cum evreii sunt urcati in trenuri de
vite si dirijati spre o directie necunoscuta. Iar altii s-au bucurat ca
din bunurile parasite de evrei ar putea si ei sa se infrupte,
inscriindu-se in numar mare pe liste speciale ce urmau sa-i faca
proprietari pe ceea ce nu era al lor.
Abia in timpul transportului
cei smulsi din casele lor au auzit, din discutiile ceferistilor,
incotro se indreptau - Transnistria, noua provincie administrata de
guvernul roman. O data ce i-au trecut Nistrul, jandarmii i-au lasat
insa sa se descurce in voia sortii. Le-au spus ca nu au voie sa
paraseasca regiunea, deoarece se va trage in ei fara avertisment.
FIECARE
S-A INGRIJIT DE SOARTA LUI CUM A PUTUT. Grupurile de evrei, vazand
atitudinea jandarmilor dupa "debarcarea" peste Nistru, si-au dat seama
ca autoritatile nu facusera vreun plan punctual referitor la asezarea
lor in Transnistria. S-au ascuns la marginea localitatilor unde au fost
coborati din trenuri si au cautat sa ia legatura cu autoritatile pentru
a se "tocmi" privind locul unde urmau sa se stabileasca, pentru un timp
nedefinit. In functie de dibacia reprezentantilor si de sumele de bani
cu care i-au "induiosat" pe jandarmi, au fost asezati in locuri mai
bune sau mai rele. Cea mai mare dorinta era sa nu fie dusi langa Bug,
deoarece era o zona pustie si periculoasa: acolo se situa granita cu
zona administrata de Germania din URSS-ul ocupat.
Multi au murit,
dar cei mai puternici au rezistat. Fara mancare, asistenta medicala si
posibilitatea de a se descurca in voie, foarte multi evrei au fost
rapusi in special de boli. Supravietuitorii au relatat ulterior ca cea
mai importanta arma contra mortii era increderea in sine. Daca nu-si
spuneau in fiecare seara, inainte de culcare, "eu pot sa rezist", nu se
mai trezeau. Acestia spun ca au vazut Infernul cu ochii.
Prezentam
in continuare raspunsul la intrebare: Care au fost amintirile din
aceasta perioada care le-au marcat cel mai profund pe doua foste
deportate in Transnistria?
CARUTE CU CADAVRE. Sarina Feyer-Ionescu,
profesor, deportata din Campulung Moldovenesc la Sargorod
(Transnistria, jud. Moghilev) - 1941-1944
"Cand am fost deportata
din Campulung aveam 11 ani. Dupa cateva saptamani am ajuns in lagarul
de la Sargorod, la 60 km de Moghilev. Acolo am fost cazati in casele
evreilor din acel orasel. Stateam cate zece intr-o camera, fara cele
mai mici conditii de igiena. Fara lemne de foc, fara nici o sursa de
trai. Lagarul se identifica cu zona de case unde locuiau evrei
autohtoni. Nu exista o delimitare stricta, garduri de sarma ghimpata
sau orice altceva. Jandarmii ne-au spus ca nu avem voie sa parasim
zona. Nici nu aveam unde sa fugim, Transnistria fiind o imensa campie
pustie. De altfel, singurii sapte-opt evrei care au murit impuscati de
jandarmii romani au fost prinsi incercand sa paraseasca «lagarul».
Prin
1942, evreii din asa-zisul lagar au inceput sa-si faca propria
administrare. Astfel, au tratat mult mai usor cu autoritatile militare,
si-au procurat hrana sau au stabilit legaturi cu rudele din tara.
Cea
mai crunta amintire care mi-a ramas in memorie au fost carutele care
treceau in fiecare dimineata cu cadavre, pe care le adunau din case,
fara cosciug. Erau carute in care evreii morti erau aruncati unii
pestre altii, fara nici un fel de ordine si care mergeau spre cimitir.
O amintire care este foarte greu sa o uit.
Dar am avut si amintiri
mai putin dureroase, legate de modul cum am reusit sa ramanem in viata.
Tata a avut noroc ca lucra la colhozul din sat. Nu exista o retributie
organizata in vreun fel, insa la plecare, seful de echipa ii dadea o
cantitate de sfecla de zahar, gogonele etc. De mare ajutor ne-au fost
si unii soldati romani. Jandarmii, daca doreau si puteau sa ne ajute,
atunci cand plecau in permisie in Romania adunau din lagar adrese cu
rudele noastre sau cunostintele din tara. De acolo puteau sa ne aduca
bani. Toti aveam rude care nu fusesera deportate, asa ca primeam
ajutoare. Unii mai mult, altii mai putin. Nici pentru ei nu era simplu
in Romania sa cauti neamurile unuia sau altuia, mai ales ca faceau
aceasta fara sa aiba voie. Daca erau prinsi, erau deferiti justitiei.
Asa s-a intamplat cu un alt functionar roman, un preot din Valcea,
Petre Gheorghe. Ulterior, acesta a primit de la statul Israel
distinctia «Drept intre popoare». Functionarii romani isi luau si ei o
parte din banii pe care-i aduceau, iar 10% erau retinuti de liderii
comunitatii din lagar. Cu sumele stranse ii mituiau pe soldatii romani
pentru a-si mai «indulci» severitatea sau faceau comert cu ucrainenii
localnici."
INTUNERIC SI SETE. Miriam Korber-Bercovici, doctor,
deportata din Campulung Moldovenesc la Djurin (Transnistria, jud.
Moghilev) - 1941-1944
"Cand am fost deportata in Transnistria aveam
18 ani. Nu-mi aduc aminte cu placere de ce s-a intamplat acolo, m-a
marcat toata viata. Cel mai mult mi-a ramas in minte frigul si foamea.
Am fost lasati acolo fara nici o posibilitate de supravietuire, pe cont
propriu. Am inceput sa inventam cate ceva pentru a putea sa ne
mentinem. Prima data a fost lumina. Tata era tinichigiu, intaia lui
inventie fiind un felinar. Dintr-o sticla a facut o lampa, in loc de
fitil a pus un fir de canepa scos dintr-o haina. Dupa un timp nu am mai
avut nici asta, deoarece sticla s-a spart si alta nu aveam. Atunci am
improvizat un pahar cu ata si cu ulei, ca la candela. Ca sa nu dormim
pe jos, caci era pamant pe jos in casa aceea, tata a facut dintr-un sac
si doua bete un fel de hamac. Nici constructia acestuia nu a fost
usoara, deoarece nu erau cuie.
Nu pot spune ca am fost batuta, nu
pot spune ca am fost injurata personal, insa pot spune cat de greu am
trait si cat de foame si cat de frig mi-a fost tot timpul. Nici astazi
nu pot sa stau linistita, daca nu stiu ca am paine in casa. Am fost
marcata de deportarea din Transnistria si din alte puncte de vedere.
Toata viata m-a urmarit un cosmar, prin care bunicii mei, morti acolo,
ma chemau sa-i ajut. Imi este frica sa ma culc noaptea, ca sa nu ma
trezesc ingrozita de acest cosmar. De peste 60 de ani iau somnifere
puternice, ca sa pot sa adorm. Norocul meu ca sunt medic si stiu sa le
dozez, pentru ca nu este ceva normal. Pentru mine, Transnistria a fost
un iad.
In perioada cat am fost deportata, cel mai tare m-au marcat
conditiile de igiena de acolo. Am in minte imaginea locului de unde se
lua apa. Era o singura cismea, de unde se alimenta tot ghetoul si aveam
la dispozitie o singura ora pe zi. Era iarna, casa unde eram noi se
afla pe un deal si cea mai mare spaima era ca nu cunva sa rastorn
galeata cand ajungeam sus, pentru ca era prea tarziu sa merg sa o umplu
din nou. La Djurin nu s-a murit din cauza excesului de zel al
soldatilor romani. Conditiile de viata ne omorau. Eu am avut toate
bolile din lagar: raie, febra tifoida, paratifoida, furunculoza si
hepatita sase luni. Evreii din ghetou organizasera acolo un spital.
Medicamente nu erau, insa printre deportati erau destul de multi
medici, care se ingrijeau de soarta celor napastuiti. Foarte important
era sa fie izolati cei bolnavi, mai ales cei care sufereau de tifos
exantematic.
Ceea ce ne-a socat pe noi, evreii, a fost starea de
mizerie a acelei localitati, Djurin. Casa in care am fost cazati era
fara lumina, cu pamant pe jos. Nu exista nici macar notiunea de closet.
Noi, evreii romani, am fost aceia care am sapat niste santuri si am
improvizat niste closete comune. Acest aspect mi-a ramas, de asemenea,
in minte printre cele mai groaznice conditii de trai din Transnistria,
mai ales ca erau epidemii frecvente de dizenterie. In 1967 m-am dus sa
revad Transnistria, in speranta ca revederea locului in care au murit
bunicii mei ma va scapa de cosmarul care mi-a urmarit viata. N-a fost
sa fie asa. Insa am avut parte de un alt soc, observand ca in acea
localitate, Djurin, nu se schimbase mai nimic: pamant pe jos, fara
toaleta..."

SENSURILE HOLOCAUSTULUI
Termenul
Holocaust a aparut la 18 ani dupa terminarea celui de-al doilea razboi
mondial. Acesta a fost "creat" in 1963 de istoricul Hannah Arendt. La
acea vreme, aceasta era ziarista la cotidianul american The New Yorker,
scriind o serie de articole legate de procesul de la Ierusalim a lui
Adolf Eichmann, cel care a conceput lagarele de exterminare.
Termenul
isi are originea in greaca veche, semnificand o "jertfa prin ardere".
Ulterior, acest concept a capatat notorietate, devenind universal. Se
mai foloseste si termenul "Soah", avand origine ebraica si insemnand
"ardere de tot". Insa Holocaustul nu se refera numai la exterminarea
evreilor prin gazare si ardere. Termenul cuprinde ansamblul de planuri
si actiuni infaptuite de Germania si aliatii sai in razboi.
Exterminarea evreilor s-a realizat si prin infometare si lipsa
asistentei medicale, asa cum s-a intamplat in Transnistria. Majoritatea
zdrobitoare a evreilor din Lituania, Ucraina, Bielorusia etc. a fost
masacrata de Einsazgruppen (unitati mobile care intrau in spatele
unitatilor armatei germane).

APEL LA MEMORIE
"In
general, evreii care au fost in lagare refuza sa-si mai aduca aminte
cum a fost acolo. Pentru ei, acea perioada neagra in istoria Europei a
reprezentat o mare trauma morala, care i-a marcat toata viata.
Indiferent daca au fost in lagarele de exterminare naziste sau in
pustietatea Transnistriei, nu vor sa-si mai aduca aminte cum au fost
transformati in suboameni de niste decizii politice criminale. Astazi,
dupa 61 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial, noi,
cei care am fost deportati, avem totusi datoria sa vorbim, deoarece
trebuie sa se tina minte, ca sa nu se mai repete.
Ceea ce s-a
intamplat atunci este un «record mondial», daca o asemenea crima poate
fi descrisa in acesti termeni. Niciodata in istoria omenirii nu a avut
loc un genocid la aceasta scara numai si numai din cauza apartenentei
de o anumita etnie a unui grup de oameni. Evreii au mai avut parte de
prigoane in istoria lor milenara: sclavia in Egipt din antichitate,
deportarea din Spania in 1492 si atatea pogromuri in evul mediu si dupa
aceea. Insa, inainte de al doilea razboi mondial, niciodata actiunea
antievreiasca nu a atins o asemenea scara, o organizare atat de bine
pusa la punct.
Pentru a pune la cale un asemenea plan este nevoie de
foarte putini oameni, vreo 20-30. Acestia, in general, sunt niste
fanatici, foarte inteligenti si fara nici un scrupul moral. In conditii
exceptionale, aceasta categorie ajunge la conducerea unui stat, asa cum
s-a intamplat in anii '30 in Germania. Apoi trebuie sa gasesti pe cei
care vor pune in practica actiunea - autoritatile politienesti, in
numar de cateva mii.
Cele doua segmente ale «lantului diabolic» nu
sunt suficiente insa. Cei care trebuie sa asigure elementele auxiliare
trebuie sa fie si ei cateva zeci de mii. Apoi, trebuie sa mai existe
aceia care sa se uite indiferent la ce se intampla, cateva milioane de
oameni. Cei care se fac ca sunt indiferenti, dar stiu ce se intampla,
sunt alte milioane de oameni. Numai daca poti intr-un timp scurt sa
realizezi o «performanta» ca niste popoare extrem de civilizate,
inteligente, culte, credincioase sa asiste nepasatoare la o astfel de
crima, se poate ajunge la o nenorocire cum a fost Holocaustul.
Societatea
de astazi are datoria ca prin educatie sa faca tot posibilul sa nu se
mai realizeze conditiile de mai sus. Copiii trebuie sa stie de mici ce
s-a intamplat acum peste 60 de ani. De asemenea, ei trebuie invatati sa
nu mai fie sensibili la teorii antievreiesti fara acoperire, pornind de
la teoria deicidului si pana la conspiratia evreiasca mondiala."
(Otto
Adler, presedintele Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale
Holocaustului, fost deportat din Cluj la Auschwitz-Birkenau (iunie
1944), detinut in batalioanele de munca din Franta si Germania (iunie
1944 - mai 1945))

Conform acestui plan,
evreii erau mutati, in convoaie, dintr-un loc in altul, scopul migrarii
fiind transferarea evreilor care au supravietuit primului val de
masacre in lagarele de linga Bug, destinatia finala a deportarilor
urmind a fi, in caz de reusita, nordul Marii Azov, Crimeea, regiune
aleasa de Hitler pentru a deveni “un nou Sion”, un ghetou care se
preconiza a fi de-a dreptul urias. Convoaiele trebuiau sa fie alcatuite
din 500 de persoane si, supravegheate cu armele, plimbati, pe jos, pina
ce ajungeau la destinatie, de multe ori neclara nici macar pentru
jandarmii si politia care ii supraveghea (“Jandarmii erau autorizati sa
aleaga unsprezece ostatici, pentru a asigura mentinerea ordinei si a
preveni evadarile. Ostaticii erau mentinuti pina ce convoiul ajungea la
destinatia finala, ba chiar si dupa aceea, si plateau cu viata pentru
orice tentativa de evadare din convoi, incununata sau nu de succes.
Batrinii, copiii si bagajele aveau sa fie transportate in carute trase
de cai, dar acestea nu erau disponibile – trebuiau rechizitionate,
alaturi de carutasi, de la ucraineni. (…) Ruta pe care convoaiele urmau
s-o parcurga, stabilita in “directivele” emise la 6 septembrie 1941, nu
fusese bine cercetata. Cei care planificasera se bazasera pe rapoarte
preliminare asupra terenului si, in majoritatea cazurilor, nu stiusera
nici macar denumirile corecte ale localitatilor”). Si din interviurile
facute de mine, si din cartea lui Jean Ancel aflam ca in timpul acestor
“calatorii” murea foarte multa lume (insa, inca nici unul dintre
supravietuitorii Holocaustului cu care am vorbit nu si-a amintit de
carutele amintite de istoric, spunind ca se megea numai pe jos), oameni
care erau lasati pe cimp, erau calcati in picioare de ceilalti
s.a.m.d., in nici un caz insa acestia nu erau ingropati, nici de catre
jandarmi, nici de catre rudele sau prietenii lor, care, daca vroiau sa
se salveze, trebuia sa mearga mai departe (“Conform declaratiiilor
tuturor supravietuitorilor, cadavrele nu erau ingropate. In cazul cel
mai fericit, ele erau aruncate pe cimp de jandarmi sau de evreii carora
li se ordonase s-o faca, ajungind hrana pentru ciinii vagabonzi si
pentru pasarile de prada. Oricine se oprea sau intirzia pentru a
ingropa pe cineva drag era impuscat”). Volumul I se incheie cu
capitolul III, numit, intre ghilimele, “Regatul mortii”. Daca tema
centrala a capitolului precedent a fost planul “de lucru”, tema acestui
capitol e “planurile de deportare si exterminare”, masacrele. Jean
Ancel analizeaza fenomenul in general, exemplificind, in acelasi timp,
prin cazuri, locuri si persoane “vii”, citind din documente si “din
oameni”, supravietuitori care povestesc si care sint, de fapt, cele mai
importante “documente”. Fiindca si planul “curatirii” Transnistriei a
esuat, si odata cu acest plan a picat si speranta lui Antonescu de a
pasa nemtilor aceasta “problema”, adica de a transfera germanilor,
peste Bug, peste 70.000 de supravietuitori, el a hotarit sa nu-i mai
astepte pe germani cu hotarirea lor, ci a gasit el insusi o solutie –
exterminarea: “Chestiunea jidanilor se trateaza la Berlin. Germanii vor
sa-i duca pe toti jidanii din Europa in Rusia si sa-i aseze in anumite
regiuni. Dar pina la executie este timp. Ce facem in acest timp cu ei?
Asteptam ce se decide la Berlin? Asteptam o decizie ce ne priveste pe
noi? Trebuie sa-i punem in siguranta? Baga-i in catacombe, baga-i in
Marea Neagra. Nu vreau sa stiu nimic. Poate sa moara 100, poate sa
moara 1000, poate sa moara toti”. Vorba lui Stalin: “Este omul – este
problema, nu-i omul – nu-i problema”. Materialul lui Jean Ancel despre
masacre, desi atit de real (sau poate ca tocmai din cauza asta) poate
fi folosit pentru un film horror – nu mai e nimic de inventat pentru
asa ceva. Ancel aduce in discutie masacrele de la Bogdanovca, Domanevca
si Acmecetca, decizia respectiva fiind luata de guvernamintul
transnistrean, cu aprobarea lui Antonescu, bineinteles. Multi dintre
acesti supravietuitori ai acelui “prim val” erau bolnavi de tifos, o
boala omniprezenta in lagarele de concentrare, si in Transnistria, si-n
Germania, boala care punea in pericol si armata romana si germana,
jandarmii si populatia. Asa ca masacrele semanau intre ele. Si la
Bogdanovca, si la Domanevca, si la Babi Yar oamenii erau impuscati,
ciudat, dar peste tot asta se intimpla linga o ripa (“Cei 33 771 de
evrei omoriti pe 29 si 30 septembrie in Babi Yar, printr-o metoda
similara celei folosite in Bogdanovca, au fost impuscati peste o ripa,
iar corpurile le-au fost acoperite cu un strat subtire de pamint.” –
“Cind au ajuns in padure, mai intii au fost jefuiti si dezbracati, si
astfel complet goi li s-a ordonat sa ingenuncheze la marginea ripei si
acolo au impuscat grupuri de 300-400 de oameni cu cartuse explozive.
Inainte de a ingenunchea si de a astepta un glont in ceafa, evreii au
trecut prin “ultima ticalosie”, asa cum se sublinia in acuzare: in
padure li s-a ordonat sa nu mai pastreze asupra lor nici o haina si sa
renunte la orice podoabe sau corp strain. Oricui nu reusea sa-si scoata
inelul destul de repede i se taia degetul cu inelul. Dintii le erau
extrasi prin lovituri cu patul pustilor, sau cu clesti “daca erau din
aur”.”), apoi cadavrele erau arse, tocmai din frica de a nu fi transmis
tifosul si armatei. Acmecetca era considerat un lagar pentru cei care
nu puteau munci, doar ca scopul principal al lagarului era, la fel,
exterminarea prizonierilor, fara folosirea fortei, ci prin izolare
totala, paza lagarului interzicind aducerea hranei, astfel incit, dupa
citeva saptamini de zacut, oamenii mureau de foame. La inceputul anului
1943 un grup de prizonieri din Domanevca a primit pina la urma aprobare
sa viziteze lagarul si sa aduca hrana. Iata ce a vazut in Acmecetca
unul dintre acesti prizonieri “vizitatori”: “…Intr-una din simbete mi-a
venit rindul mie si lui Oscar Grunberg sa ducem alimentele. Ne-am suit
in caruta cu alimente si bani in buzunar, pentru cumpararea politiei
locale, plus vodca, si ne-am deplasat la Ahmecetca. Aici am gasit
urmatorul tablou: Pe un deal aflator pe malul Bugului, se intindea in
stare de parasire o fosta crescatorie de porci, ruseasca. In aceasta
crescatorie au fost bagati evreii in custi, in fiecare cusca cite o
familie intreaga evreiasca. Oamenii se aflau complectamente goi, fara
macar un petec de cirpa pe ei. Traiau intr-o completa promiscuitate,
amestecati, barbati, femei si copii. Unii din ei erau de acum uscati de
inanitie ca niste schelete, altii, mai noi, umflati de foame. Mureau
zilnic citeva zeci de insi, in afara de inanitie contribuiau la aceasta
si nenumarate boli, ca tifos, dezinterie, riie, vitaminoza. …Ajunsi
acolo, imbatind si cumparind paza, compusa dintr-un jandarm si 3
politisti ucraineni, am inceput impartirea alimentelor: 1 piine la 4
insi si ceva malai. Navala nenorocitilor era de neinchipuit. La un
moment dat s-a repezit la mine unul din cei aflati sub forma de schelet
se mi-a smuls din mina o piine intreaga, strigindu-ma pe nume. Mi-era
imposibil sa-l recunosc. Acesta fusese un comerciant bogat din Comuna
Sarata din Sudul Basarabiei. Il chema Grisa Ghertzberg. Sotia lui, care
sta linga el, complet goala ca si el, voind sa ia o bucata din piinea
ce mi-a smuls, a fost bruscata de propriul ei barbat. Iar cei doi copii
ai lor plingeau, fara a se putea macar ridica de la pamint”, fragment
din citatul lui Jean Ancel, care spune, pe buna dreptate, ca nici un
scriitor n-ar putea descrie mai bine lagarul decit cineva care a fost
acolo. Acmecetca era lagarul preferat al prefectului Isopescu, caruia
ii placea sa-l viziteze, de multe ori impreuna cu oaspetii lui,
delectindu-se privind chinurile detinutilor. Facea fotografii si le
trimitea revistelor din Romania, fotografii care, din cite se stie,
n-au fost publicate de ziare. Aceeasi soarta au avut-o si tiganii,
care, ca si evreii, au fost evacuati, in iulie 1942, din Romania in
Transnistria, inclusiv in Acmecetca, deportarea lor avind acelasi
scenariu, ei fiind jefuiti si exterminati la fel, de acelasi sistem,
aceiasi oameni, doar ca despre asta se stie mai putin si aici Jean
Ancel se pare ca arunca o provocare: “Tragedia tiganilor in
Transnistria n-a fost studiata pina acum. Deoarece se pare ca printre
tiganii romani nu se va ivi nici un istoric sau cercetator care sa-si
asume respectiva sarcina, acest capitol al suferintei omenesti de care
este responsabil guvernul Antonescu, va fi scris de un evreu”. Al
doilea volum al cartii e mult mai “concret”. Jean Ancel analizeaza
aici, amanuntit, situatia deportatilor din doua regiuni: Odessa si
Berezovca. Daca judetul Golta era un “regat al mortii”, Odessa din acea
perioada era un “regat al terorii”. In Odessa se instaurase domnia
terorii si tot ce se intimpla aici, in Odessa “romaneasca”, era sub
semnul fricii si mai ales al amenintarii, simbolul Odessei de atunci
fiind omniprezentele spinzuratori. In 1945 Odessa era un oras al
spinzuratorilor, povesteste un localnic, citat de Ancel in cartea sa:
“La 23 si 24 octombrie, oriunde te uitai, nu vedeai decit spinzuratori.
Erau mii de spinzuratori. La picioarele celor spinzurati zaceau oameni
sfisiati si impuscati. Orasul nostru oferea un spectacol infricosator:
era un oras al spinzuratilor. Eram plimbati pe strada si etalati… Duc
oameni pe strada si din cind in cind trag in ei”. Ceea ce era “in plus”
in Odessa in comparatie cu celelalte orase ale Transnistriei in care au
fost ghetouri sint elementele criminale din port si din oras, care
omorau si chinuiau fara mustrari de constiinta si fara a fi antisemiti,
ci pur si simplu, pentru bogatii si pentru a se distra. Tot in Odessa
s-a indeplinit dorinta lui Antonescu: de a arunca in aer o cladire
plina de evrei (pe 25 octombrie, dupa ce fusesera incendiate alte patru
magazii. Aici ar fi de mentionat ca germanii aveau alte metode de
ardere a evreilor decit romanii, folosind smoala si varul, cica “mai
eficiente”: “Nu a supravietuit nici un evreu pentru a descrie aceasta
practica si nu are rost sa continuam cautarea”). Judetul Berezovca a
fost ultimul punct pentru cea mai mare parte a evreilor pe care romanii
i-au deportat din Odessa, 34.000, ucisi de unitatile germane SS, cu
sprijinul total al romanilor. Si al III-lea volum e deosebit de
interesant si studiaza foarte multe aspecte, cartea lui Jean Ancel, ca
si un munte, ma rog, un aisberg, poate fi vazuta din multe si diferite
parti, de fapt, fiecare cititor poate gasi aici lucruri care-l
intereseaza. Ultima parte a cartii e despre statisticile romanesti in
legatura cu Genocidul. Jean Ancel spune ca, desi arhivele Romaniei, in
comparatie cu cele din celelalte state ex-comuniste, nu s-au deschis cu
adevarat pentru public, datorita Muzeului Holocaustului din Washington,
au putut fi fotocopiate dosare si chiar colectii de dosare privind
Holocaustul. Pentru incheiere prefer sa citez concluzia lui Jean Ancel,
care e si incheierea cartii: “Putem, de aceea, sa concluzionam – in
primul rind pe baza surselor romanesti pe care le avem acum la
dispozitie – ca regimul Antonescu care a guvernat statul roman este
vinovat de moartea a cel putin 410 000 de evrei, in rindul carora intra
si 170 000 de evrei ucraineni. Dintre toti aliatii Germaniei naziste,
Romania a avut cea mai mare “contributie” la exterminarea poporului
evreu. Desi a dat mai putini evrei pe mina criminalilor nazisti decit a
facut-o vecina sa, Ungaria, Romania si-a folosit de buna voie armata,
jandarmeria si celelalte forte aflate sub controlul sau pentru a comite
genocidul – nu pentru a flata Germania nazista, nu din calcule legate
de interesul national si, inainte de toate, nu din vreo ura profunda
fata de poporul evreu. De asemenea, Romania si-a pus la punct o retea
de ghetouri si lagare in Transnistria pentru a putea dispune de acei
evrei care au reusit sa supravietuiasca primului val de exterminari si
vicisitudini deportarii. A facut acest lucru fie deportindu-i peste
riul Bug, in Ucraina ocupata de germani, fie prin intermediul altor
metode”.
“Transnistria” de
Jean Ancel este o arhiva a Holocaustului, o carte de istorie care
trebuie sa intereseze pe foarte multa lume. Si aici e vorba chiar de
nationalitati, nu doar de persoane-personalitati: in primul rind pe
evrei, apoi pe romani, si pe romanii din Romania, si pe romanii din
Republica Moldova, pe oamenii din Transnistria si din Ucraina, pe rusi
si pe nemti… Pe evrei fiindca studiul e o oglinda a unei perioade din
viata lor, cea mai grea perioada in care s-au aflat vreodata in
decursul istoriei. Pe romani fiindca aceasta problema, evreiasca in
acei ani, e, acum, o problema romaneasca, cum concluzioneaza, in
“Postfata”, Jean Ancel (“Problema holocaustului din Romania a incetat
de a fi o problema evreiasca si este in primul rind o problema
romaneasca, a societatii romanesti si a viitorului ei”) si, din cauza
unicitatii evenimentelor, o problema umana. Pe rusi si nemti – fiindca
aceasta perioada istorica, 1941 – 1945, ii priveste direct, iar pe
“moldoveni”, “transnistreni”, ucraineni – pentru ca actiunea descrisa
in carte a avut loc pe teritoriul lor, fiind parte activa a
evenimentelor. Si, deloc in ultimul rind, “Transnistria”
de Jean Ancel este o carte de istorie foarte bine sustinuta din punct
de vedere documentar si, in acelasi timp, foarte bine scrisa, astfel
fiind interesanta si pentru cititorul “simplu”.

REPATRIEREA DEPORTAŢILOR EVREI DIN TRANSNISTRIA
ŞI CHESTIUNEA INTEGRĂRII LOR ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ
Reîntoarcerea deportaţilor evrei „evacuaţi” de către autorităţile antonesciene în
Transnistria începând cu toamna anului 1941 a fost un proces gradual care, început
încă din ultimele luni ale regimului Antonescu, s-a finalizat la câteva luni după căderea
acestuia la 23 august 1944. În contextul înfrângerilor successive ale armetelor românogermane,
dar şi ca urmare a numeroaselor intervenţii ale lui Wilhelm Filderman,
prestigiosul ex-lider al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti între 1924 şi 1941, un prim
pas în această direcţie a fost decizia Consiliului de Ordine din 30 septembrie 1943 de a
repatria evreii deportaţi pentru „abateri disciplinare” în cadrul batalionelor de muncă
obligatorie, care îşi satisfăcuseră deja pedeapsa1. Însă despre o repatriere generală a
zecilor de mii de evrei originari din România, supravieţuitori ai regimului de teroare
din Transnistria, nici nu putea fi vorba la acea dată.
Chiar şi în ianuarie 1944 Antonescu atrăgea atenţia ca numai românii din
Transnistria să fie evacuaţi şi doar în cazuri excepţionale unii evrei, care vor trebui
însă să fie expulzaţi din ţară în cel mai scurt timp posibil. O repatriere totală a
deportaţilor evrei, cetăţeni români, era considerată de către Antonescu „cea mai
mare crimă în istoria naţiunii”2. În ciuda aparentei intransigenţe a lui Antonescu în
chestiunea repatrierii deportaţilor din Transnistria, personalităţi ale comunităţii
evreieşti, Centrala Evreilor din România3, dar şi guvernele britanic şi american

http://history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2007/23P.Weber.Repatrierea%20deportatilor%20evrei%20din%20Transnistria.pdf

- Eşti un om inteligent. Nu discuţi doar. Îţi trăieşti argumentele.
Aproape că m-ai convins şi pe mine cu justeţea logicii d-tale. Massele
însă au nevoie de alte formule. Massele trebuie electrizate. Formulele
trebuie să fie ca o bombă, un bumerang. Massele nu se supun din
convingere, ci din folosul încăierărilor ideologice.
M-am simţit ars cu fierul roşu. Am ripostat revoltat:
- Te rog să mă ierţi. Nu accept o asemenea logică. Massele nu-s o
turmă oarbă, insensibilă, ci sunt alcătuite din oameni. Care intuiesc
adevărul. Ei ştiu să vadă unde-i mătrăguna şi unde apare trandafirul.
Massele n’au nevoie de sloganuri. Dacă mişcarea legionară foloseşte
argumente mistice, atunci şi mistica se cere apărată. Hotărât. Am
impresia că d-ta te eschivezi de un răspuns. Am venit aici ca să
nivelăm argumentele noastre. Eu nu fac politică. Sunt credincios. Nu
facem aici trafic de conştiinţă. Nu discută aici un viitor rabin cu o
figură aleasă din lumea creştină. Amândoi căutam limpezirea ideilor.
Poate că din lumina ce va apare, vom curma răul, falsuri, neînţelegeri
voite, dureri ce pângăresc viaţa. Înaintea Domnului, cu toţii, neamuri
ca şi individ, suntem egali. În această clipă, suntem viabili. Peste o
clipită, sau după zile ori ani, ispita ori moartea ne pot amarnic
încerca. De ce să ne fie greu ca să găsim cărarea de aur a bunului
simţ? După Lao Tse, filosof chinez, tsa-the king -cărarea de aur- e o
cumpănă care leagă punţi şi poveri, spre limpezirea vieţii. De aceea
aştept din partea conducătorului mişcării legionare un răspuns
echitabil, capabil de a mă satisface. Iartă-mi cutezanţa, dar rămân pe
poziţie. Ba aştept satisfacţie, pentru credinţa cea ultragiată.
Corneliu Zelea Codreanu tăcu. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20.
Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân, pentru
a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s’au amestecat aici
durerile lumii. Ştiam că l-am pus într’o situaţie delicată. De afară
răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi
ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri,
argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu
sinceritate.
Îl văd cum se ridica, îmi întinde mâna şi-mi spune:
- Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am
rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a
credinţei. Eu n’am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e
curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a
fost lovit sau rănit, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători.
Ei nu-s decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior
noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.
Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.
Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol
al II-lea, în 1937. A venit rebeliunea. Stelescu a fost lichidat în
patul lui din spitalul Colţea. Horia Sima a vrut să termine cu
Antonescu. Legionarii au luptat între ei, şi au fost ucişi mii de
evrei, ca şi figuri alese ca Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Apoi
forţele legionare s’au împrăştiat în lume. Horia Sima continuă în
Spania cu apologia urii. Parte dintre legionarii băgaţi de comuniştii
români în puşcării au fost eliberaţi spre a fi exploataţi cu conştiinţa
lor. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Giurescu, Radu Gyr au
făcut bir cu fugiţii, vânzându-şi conştiinţa pentru un blid de linte.
Din papucul lui Hitler, România a încăput sub mâna lui Ceauşescu, ţară
prădată, idei incendiate, suflete răvăşite… Întreaga lume e o lavă de
vulcan, ce adulmecă păreri, pericole. Ce va fi mâine? Cine poate să
ştie ori să prevadă?!
Trăim în zodia decadenţei. Morala a decedat de mult. Comunismul
înşeală, aidoma naţionalismului. Democraţia e un vis amar al unei
decăderi imanente. Valorile, au sucombat de mult. Toate leprele sunt
azi conducători cu iluzii, unele mai ciudate ca altele. Massele merg
spre eşafod. Dreptatea, libertatea, adevărul, au decedat de mult.
Şcoala, biserica, justiţia, slujesc Satanei. Care va fi obrazul lumii
de mâine? Cine ştie? Cine are curajul să gândească? A gândi e un lux. A
afirma ceea ce gândeşti e o cutezanţă, o utopie stranie!
Nu ştiu dacă am procedat bine, redând această convorbire cu
Căpitanul. Am vrut ca să se vadă ideile preconcepute ale unui
conducător politic. Care a plătit cu viaţa pentru convingerile sale,
trăgând după el masse nevinovate, însetate şi ele după o bucăţică de
dreptate. Sic pereat gloria mundi! ”

Titlul “fecior de rabi”, am avut impresia că mi l-a dat în ironie,
poate şi ca o batjocură. M-a durut. I-am ripostat că şi eu mă pregătesc
pentru rabinat. Aşa cum eu respect preoţia, la fel e dator şi el sa
preţuiască rabinatul. Apoi i-am completat hotărît:
- Eu nu fac politică. Credinţa şi politica sunt două lumi separate.
Cine face politică religioasă, acela a părăsit de mult credinţa.
Credinciosul e convins că există un Dumnezeu, o dreptate imanentă. În
credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii.
Pentru Domnul nu există un popor mai mic, sau mai mare. Va întâmpina
suferinţa ca o experienţă, iar moartea cu seninătate. Cu credinţa, omul
se naşte. Credinţa nu se vinde, nu se cumpără. De aceea nu pricep
legătura dintre credinţă şi antisemitism. După ea, antisemitismul e o
barbarie. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. După
evrei, mântuirea sau mesianismul trebuie să elibereze umanitatea de
povara războaielor, crimelor, fărădelegilor. Oare nu s’au întrebat
creştinii de ce până azi nu l-am acceptat pe Iisus nazariteanul, care a
fost şi a rămas in tradiţia talmudică un evreu, poate chiar un bun
evreu?
Codreanu îmi zâmbi. Aveam impresia că nu-mi dă crezare, că se
socoate superior mie. Poate că-n mistica creştină era mai versat ca
mine. Dar în trăire religioasă, cred că-l depăşeam. Eu căutam fondul,
logica, bunul simt. El se lega de aspecte exterioare, de mişcări de
masse, folosind lozinci şi chemări care jenează morala arhanghelilor.
Ei şi-au jertfit viaţa pentru un ideal generos.
Codreanu mă privi curios, interesat. Spre a-mi dovedi că m-a înţeles,
mă întrebă care este morala şarpelui, din imaginea clasică a
arhanghelilor Mihail şi Gavril.
- Răspunsul meu e simplu: şarpele, în iudaism, simbolizează păcatul.
Se confundă cu păcatul. El apare în Biblie pentru prima oară, când Hava
îi cade victimă. Din cauza şarpelui, Adam şi Hava mănâncă mărul din
Pomul Vieţii -Etz hadaat-, care-i pomul cunoaşterii, care deosebeşte
binele de rău. Plata pentru om a fost groaznică: a pierdut dreptul la
eternitate, înlocuind-o cu experienţa. Care este fructul dramei. Cu cât
omul cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Dacă omul rămânea etern,
însăşi viaţa căpăta un alt sens. Şi arhanghelii creştini luptă cu
suferinţa. Dacă înving şarpele, înseamnă că lupta lor e pozitivă. Oare
au reuşit arhanghelii în strădaniile lor? Nu mai există războaie? În
această luptă satanică, crucea nu-i pângărită? Preoţii legionari nu
poartă crucea şi revolverul? Oare papii nu s’au războit cu regii,
impunând dreptatea cu forţa? Ce-i oare Evul Mediu altceva decât
victoria sângelui asupra unor masse lipsite de morală? Unde stă scris
că credinţa poate convinge numai prin sabie?
Codreanu îmi opri elanul argumentării: