IN ROMANIA[1]

Scris de Admin 13.02.06 23:24

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Scris de Admin 02.08.09 20:32

Mosnenii s-au facut stapani pe drepturile bancherilor evrei
Fantoma băncii Marmoroch Blank bântuie pădurile din Olăneşti.

Pădurile din Olăneşti ale băncii evreieşti Marmorosch Blank &Co au
băgat dihonia între Obştea de Moşneni din Olăneşti şi Direcţia Silvică
Vâlcea. Cele două se luptă prin instanţe de ani buni pentru o suprafaţă
de peste 1.000 de hectare de pădure, echivalentul drepturilor pe care
banca, una dintre cele mai puternice societăţi bancare din România în
perioada interbelică, le-a deţinut la Obşte. Pe motiv că nu există acte
care să demonstreze proprietate şi nici urmaşi care să o revendice,
Direcţia Silvică vrea să păstreze în proprietatea statului această
suprafaţă de pădure, în timp ce conducerea obştii spune că ea a fost în
proprietatea moşnenilor de sute de ani.

Pentru drepturile străbunicilor…

Obştea de Moşneni din Olăneşti şi Direcţia Silvică Vâlcea se luptă de
mai bine de opt ani în instanţă pentru aproximativ 1.000 de hectare de
teren forestier, echivalentul drepturilor pe care banca Marmoroch Blank
le-a avut în vechea obşte. Suprafaţa se află acum în proprietatea
moşnenilor din Olăneşti sat care au revendicat-o şi au obţinut-o în
baza Legii Lupu şi a actului de constituire al asociaţiei din 1914 care
prevede că toate proprietăţile obştii au fost în devălmăşie. Banca
Marmorosch Blank a devenit membru al Obştii Olăneşti între cele două
războaie mondiale după ce a cumpărat mai multe drepturi de la moşneni
din zonă. În decizia Tribunalului Vâlcea nr.104 din aprilie 1914 prin
care s-a constituit legal obştea se precizează clar că cele 5.000 de
hectare de păduri, poieni, văi, locuri de păşunat şi goluri alpine
aflate pe munţii care înconjoară localitatea intră în devălmăşie.

Astfel dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe, care nu poate
fi fracţionată, era unul comun, şi deci nici un membru, oricât de
important ar fi fost, nu avea delimitată clar vreo proprietate, ci doar
beneficia de profit în funcţie de numărul de drepturi pe care le avea.
Aceste drepturi erau echivalente cu titlul de proprietate. „Noi ne
apărăm drepturile străbunicilor. Proprietatea obştii şi acum, ca şi atunci, nu se poate rupe. Marmoroch
Blank a rămas acţionară în obşte până în 1948 când s-au dus şi banca şi
moşnenii, iar statul a luat toată pădurea. Noi nici dacă am vrea nu am
putea fărâmiţa proprietatea obştii, pentru că nimeni nu a avut o
suprafaţă anume în proprietate şi deci nu ştim care ar putea fi cea a
băncii. Se ştie doar câte drepturi a avut fiecare” a precizat Ion
Pavelescu, preşedintele Obştii Olăneşti.

Moşnenii au luat şi proprietatea băncii în 2000

În 2000, când obştea s-a reînfiinţat, conducerea de atunci a acesteia a
considerat că este îndreptăţită să ia şi drepturile pe care le avea
banca şi a solicitat comisiilor de punere în aplicare a legilor
funciare să-i fie restituită toată suprafaţa pe care a avut-o în 1914.
Ei au invocat şi statutul obştii care prevede că moşnenii îşi pierd
calitatea de membru în asociaţie în momentul în care şi-au înstrăinat
drepturile sau nu mai au urmaşi care să le revendice. Din partea
acţionarilor Marmorosch Blank nu s-a prezentat nici un urmaş şi nici o
proprietate a acestei bănci de prin Olăneşti nu a fost revendicată până
acum. În plus, moşnenii susţin că banca şi-ar fi primit partea pentru
drepturile deţinute la naţionalizare. Comisia locală de aplicare a
fondului Funciar Olăneşti a propus, iar comisia Judeţeană a validat
proprietatea obştii pe suprafaţa pe care au cerut-o. În prezent obştea
are titlu de proprietate pe 4.700 hectare de teren acoperit cu
vegetaţie forestieră şi 300 de hectare de păşuni montane.

Legea a înclinat spre Obşte

Reprezentanţii Romsilva au luat foc când au auzit că obştea s-a făcut
stăpână peste drepturile băncii, mai ales că doreau ca această
suprafaţă să rămână în proprietatea statului. Au chemat n instanţă atât
obştea cât şi comisiile de aplicare a fondului funciar, solicitând
anularea hotărârii prin care Obştea a primit în proprietate cele 4.700
de hectare de pădure. Motivul invocat de reprezentanţii Direcţiei
Silvice a fost acela că moşnenii nu au făcut dovada dreptului de
proprietate pe această suprafaţă. Niciuna dintre „beligerante” nu are
un document care să ateste cu siguranţă proprietarul acestui teren, dar
moşnenii au în plus o decizie definitivă şi irevocabilă de la Curtea de
Apel Piteşti care le dă dreptul să îşi păstreze toată proprietatea
intactă. Direcţia Silvică a pierdut procesul în primă fază, la
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, pentru că s-a trezit după expirarea
termenului legal în care putea să facă contestaţiei la hotărârea
Comisie Judeţene de aplicare a Legii nr. 18 /1991 prin care i se valida
suprafaţa de teren obştii. În motivarea sentinţei civile nr. 2988 din
18 aprilie 2001, dată de Judecătoria Rm. Vâlcea se precizează că
Direcţia Silvică a făcut contestaţie împotriva hotărârii cu pricina, pe
9 martie 2001, în condiţiile în care a aflat că moşnenii sunt
proprietarii acestui teren în 12 ianuarie 2001. Recursurile făcute atât
la tribunalul Vâlcea, cât şi la Curtea de Apel Piteşti i-au fost
respinse. Reprezentanţii Direcţiei Silvice nu s-au lăsat descurajaţi şi
au deschis un nou proces tot cu scopul de a obţine suprafaţa de 1000 de
hectare de teren din proprietatea Obştii. Până acum nici scorul din
acest nou proces nu îi este favorabil, prima Instanţă, adică
Judecătoria, dând câştig de cauză tot moşnenilor din Olăneşti.

O bancă de renume, cu un faliment răsunător

Mărul discordiei între cele două, banca Marmorosch BlanK, a avut
mai multe proprietăţi în Olăneşti. Pe lângă drepturile deţinute la
Obşte, acţionarii băncii au reuşit să pună mâna şi pe bună parte din
staţiunea vâlceană. Din cauza datoriilor pe care boierul Bădescu le-a
acumulat în timp, în perioada interbelică, acesta a vândut băncii toate
imobilele pe care le avea în staţiune. Acesta le-a stăpânit până la
naţionalizarea din 1948. De numele acestei bănci se leagă însă cel mai
răsunător faliment al unei societăţi bancare româneşti din perioada
interbelică. Banca a fost înfiinţată în 1848 de către evreul Iacob
Marmorosch, în asociere cu bancherul Loebel. În 1864 structura
acţionariatului s-a schimbat, intrând pe fir şi Mauriciu Blank. În anii
20 ai secolului trecut, Marmorosch Blank figura ca cea mai puternică
bancă comercială din România, numărând 25 de sucursale în regat,
printre care şi una la Olăneşti, şi patru în străinătate. Totodată
banca controla circa 115 firme prin intermediul cărora era puternic
legată de marile companii din Marea Britanie, SUA şi Franţa. Printre
acţionarii băncii în această perioadă se pare că ar fi fost chiar şi
regele Carol al II-lea. Acesta s-a fi implicat personal în salvarea
societăţii de la faliment. În 1930, ca urmare a crizei economiei
mondiale, banca a intrat în incapacitate de plată şi nu a mai putut
face faţă cererilor de restituire a depozitelor, intrând în stare de
faliment. Banca Naţională a României a intervenit însă şi i-a preluat
debite insolubile care se ridicau la 1,6 milioane de lei, salvând-o de
la faliment prin acordarea unor credite preferenţiale. La sugestia
regelui Carol al II-lea, Administraţia Bucureştiului i-a cumpărat
bancherului Blank un teren din comuna Otopeni pentru 500 de milioane de
lei. Ulterior Banca Marmorosch a obţinut concesiunea pentru desfacerea
de tutun şi sare care au fost până atunci monopolul exclusiv al
Statului. Firma Discom, cea care a preluat, în numele băncii, monopolul
statului în domeniul tutunului şi ţigărilor, s-a angajat să achite
creditul acordat de către BNR într-un termen de 14 ani. B.M.B a reuşit
astfel să se menţină până în 1948 (anul împlinirii a 100 de ani de la
înfiinţare), când a fost naţionalizată.

http://www.impactreal.ro/200906213102/Special/Mosnenii-s-au-facut-stapani-pe-drepturile-bancherilor-evrei.html

Scris de Admin 02.08.09 20:03

Biografia lui Mihai MARINA - fiu distins al Maramureșului

Mihai Marina s-a născut în localitatea Apșa de Jos din dreapta Tisei
(Ucraina), la 4 octombrie 1907, într-o familie de țărani. Tatăl său,
Mihai, a fost țăranul-cărturar, diacul bisericii din localitate, iar pe
mama sa a chemat-o Ileana. A avut doi frați și o soră: Alexandru,
Victor și Maria. După terminarea școlii primare în comuna natală, în
anul 1919, se înscrie la nou-înființatul liceu românesc „Dragoș Vodă”
din Sighetu Marmației. De la început s-a remarcat ca un elev silitor,
ajungând bibliotecar al Societății de lectură „Dragoș Vodă” a elevilor
de la liceu, iar apoi secretar și președinte al acesteia. A îndeplinit
de asemenila internatul liceului funcția de instructor (pedagog). În
perioada liceului publică primele încercări literare în revista
intitulată „Zări senine”, precum și în „Anuarul” liceului.

Întreaga
viață și activitate a juristului, diplomatului și publicistului
maramureșean, Dr.Mihai Marina, poate fi caracterizată succint prin:
demnitate, înaltă probitate profesională morală, și un profund
atașament față de plaiurile natale.

În anul 1926 termină
cursurile liceale, ca șef de promoție, având ca președinte al comisiei
de examinare pe prof. N.Cartojan. În toamn se înscrie la Facultatea de
drept a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj. Ca student
colaborează cu publicațiile „Gazeta Maramureșeană” (Sighet), „Chemarea”
și „Patria” (Cluj) și este ales președinte al Clubului studențesc
maramureșean. În anul 1930 obține licența în drept, cu diploma
nr.794/26 iunie 1930, semnată în calitate de rector de prof.Emil
Racoviță și de decan de prof.Romulus Boilă. După terminarea facultății,
în anii 1930-1931, își face stagiul ca avocat la Prefectura județului
Cluj. Se căsătorește cu Elena Mălaiu, profesoară de istorie, fiică de
țărani din Mohu, jud.Sibiu.

Este numit, în anul 1931, secretar
al Prefecturii județului Maramureș. În același an este ales secretar al
Astrei, Despărțământul Sighet, localitate în care editează revista
„Astra maramureșeană” și colaborează cu publicațiile „Gazeta
Maramureșului” (Sighet) și „Societatea de mâine” (Cluj) condusă de
I.Clopoțel.

La 1 martie 1932 scoate la Sighet primul număr al
gazetei „Graiul Maramureșului” (publicație independentă), pe care o
conduce până la 15 august 1932, când aceasta este cedată nou-înființate
„Asociații a presei din Maramureș”. La Sighet, în cursul anului 1932,
îndeplinește succesiv următoarele funcții administrative: juristconsult
al prefecturii, șef de serviciu la prefectură și primpretor al plasei
Sighet.

După reorganizarea „Asociației presei din Maramureș”, în
anul 1934, revine la conducerea redacției „Graiului Maramureșului”.
Organizează biblioteca „Asociației presei din Maramureș” și conduce
cercul de studii al acesteia. În anul 1935 reprezintă presa
maramureșeană la Congresul ziariștilor români. Gazeta „Graiul
Maramureșului” și „Asociația presei din Maramureș”, care grupa, în
cadrul său, toate forțele intelectuale existente au avut rol important
în emanciparea culturală a Maramureșului în perioada interbelică.

După
reforma administrativă instituită de dictatira regală, în anul 1938,
este numit la Rezidența regală a ținutului Someș-Cluj, ca șef al
Oficiului de studii și documentare. În această calitate, în anul 1939,
publică lucrarea: „Maramureșul – Necesități și remedii”, un valoros
studiu interdisciplinar economico-sociologic privind problemele
dificile cu care se confruntă societatea maramureșeană, în care propune
în final o serie de soluții de remediere, dintre care unele au rămas
valabile și astăzi. Pentru scurt timp, în luna iulie a anului 1940,
îndeplinește înalta funcție de prefect al județului Maramureș.

După
diktatul de la Viena, în august 1940, se refugiază la București, unde
este numit subdirector în Ministerul de Interne, pentru problemele
privind evidența și plasarea refugiaților. Peste puțin timp, în
ianuarie 1941, este detașat la Ministerul de Externe ca membru al
Comisiei pentru tratative cu Ungaria.

Datorită bunului renume pe
care și l-a câștigat, cunoașterii limbilor germană și maghiară și a
faptului că s-a dovedit a fi un bun patriot, care nu s-a amestecat în
luptele politice, în iunie 1941 este numit consul la Consulatul
Regatului României de la Oradea. Peste un an, ca o confirmare a
calității depuse, este numit consul general I, calitate în care
lucrează până la închiderea Consulatului și arestarea sa și a celor
diplomați, de către autoritățile maghiare, în septembrie 1944.

În
perioada 1941-1944, cât a fost diplomat la Consulatul Român din Oradea,
a desfășurat o activitate neobosită pentru apărarea și ajutorarea
populației românești din teritoriul ocupat, bucurându-se de stima și
respectul tuturor celor care l-au cunoscut. De asemeni a intervenit la
autoritățile maghiare oentru îmbunătășirea condițiilor din ghetorurile
în care era internată populația evreiască. În anul 1944, împreună cu
Gh.Tite și M.Bologa urmărește trenurile cu deportații evrei până la
Auschwitz, sesizând prin intermediul ambasadorului român Vaspanian
Pella, Crucea Roșie internațională asupra genocidului la care era
supusă populația evreiască, fapt care a contrbuit la salvarea avieții a
zeci de mii de evrei. Dr.Mihai Marina și soția sa au contribuit
personal la salvarea câtorva zeci de evrei ardeleni, pe care, uneori
chiar cu mașina consulatului, au reușit să-i treacă granița în România.
Acțiunile umanitare ale dr.Mihai Marina pentru ajutorarea și salvarea
evreilor transilvăneni s-au bucurat ulterior de rencunoașterea
fruntașilor comunităților evreiești din țară și straăinătate, fiind
consemnate într-o serie de lucrări consacrate ocupației hortyste a
nordului Transilvaniei și holocaustului.

După ruperea relaților
diplomatice dintre România și Ungaria în septembrie 1944, dr. Mihai
Marina împreună cu personalul consulatului de la Oradea este arestat de
autoritățile maghiare și predat ulterior celor germane, care îi
internează până la eliberarea lor de către trupele americane, în
aprilie 1945, la Hofbruck în Bavaria.

În noiembrie 1945 se
întoarce în țară și este încadrat la Ministerul de Externe, în funcția
de consilier la Biroul pentru lucrările pregătitoare ale Conferinței de
pace. Din octombrie 1946, până în noiembrie 1947, lucreză tot în cadrul
Ministerului de Externe, ca director la Direcția consulară, când este
comprimat (suspendat) urmare venirii la conducerea ministerului a Anei
Pauker.

Lucrează apoi ca juristconsult la diferite întreprinderi
și instituții din București, până este descoperit ca fost „diplomat
fascist” și trebuie să-și caute de lucru în altă parte. Astfel a lucrat
ca juristconsult la Întreprinderea de locuințe și localuri, Direcția
poștelor și telecomunicațiilor, Ferma 30 Decembrie și Ministerul
Agriculturii, de unde se pensionează în anul 1967.

În anul 1977 se mută în orașul Cluj, unde decedează la 15 martie 1980 fiind înmormântat în Cimitirul Central.

Ca
o recunoaștere postumă a meritelor sale de „bărbat de seamă al
Maramureșului”, în toamna anului 1995, Consiliul local Sighetu
Marmației atribuie numelui său unei străzi din municipiu, în cartierul
Cămara. Manuscrisele rămase de la el au fost achiziționate de
Biblioteca județeană Maramureș din Baia Mare.

http://dincolodetisa.blogspot.com/2009/04/biografia-lui-mihai-marina-fiu-distins.html

Scris de Admin 02.08.09 20:00

Statul Israel a transmis diploma şi medalia de Drept între popoare familiei Beleca din Gura Humorului
Statul Israel, prin secretarul ambasadei acestui stat la Bucureşti
Netta Balazs, a transmis, luni , diploma şi medalia de “Drept între
popoare” primarului oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc pentru
Valerian şi Minodora Beleca, familie care în anul 1941 a salvat de la
moarte evrei.

La ceremonia care a avut loc la muzeul oraşului
au fost prezenţi prefectul de Suceava, Orest Onofrei, reprezentantul
Asociaţiei Supravieţuitorilor Holocaustului, Friedrich Antschel, al
Federaţiei Comunităţii Evreilor din România, Tania Grindberg, expertul
guvernamental pe probleme de minorităţi, Vladimir Hapenciuc, precum şi
un public numeros.

În luările de cuvînt au fost amintiţi şi ceilalţi suceveni cunoscuţi că
şi-au riscat viaţa pentru a-şi salva semenii în timpul Holocaustului,
precum primarul din Cernăuţi, Traian Popovici, originar din Fundu
Moldovei, care a salvat de la deportare 16.000 de evrei, sau familia
Simion Hîj din Rădăuţi.

“Statul Israel are deosebita onoare de a înmîna astăzi titlul de Drept
între Popoare acordat lui Valerian şi Minodorei Beleca pentru
devotamentul lor. In Talmud scrie că cine salvează o viaţă salvează
lumea şi ei au fost în una din cele mai negre perioade ale istoriei.
Regimul de teroare nu i-a împiedicat să-şi ajute semenii, deci scuza că
în timpul unui regim de teroare oamenii nu pot fi ajutaţi este
infirmată de astfel de gesturi. Valerian şi Minodora Beleca nu au
arătat nici frică, nici indiferenţă la suferinţa evreilor”, a arătat
reprezentantul ambasadei israeliene, Netta Balazs.

Ea a reliefat paşii importanţi făcuţi de România în recunoaşterea
trecutului, pentru că “deşi istoria trebuie să rămînă a trecutului, ea
trebuie cunoscută” şi a precizat încă o dată că gestul famiiliei Beleca
“demonstrează că fiecare putem lupta împotriva răului”.

Primind medalia şi diploma acordate de Israel primarul Marius Ursaciuc
s-a declarat, la rîndul său, onorat că la Gura Humorului se află una
din puţinele astfel de distincţii primite de cetăţeni români.

Institutul pentru studierea Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim
acordă titlul “Drept între popoare” celor care au salvat viaţa unor
evrei în timpul Holocaustului. În aprilie 1944, deşi oraşul Gura
Humorului şi localităţile din împrejurimi erau ocupate de nazişti,
Valerian şi Minodora Beleca au adăpostit în casa lor nouă evrei
refugiaţi din lagărele de muncă din Transnistria.

Valerian Beleca a făcut acest lucru fiind pe deplin conştient de
pericolul la care se expune atît el, cît şi familia sa. Şi-au găsit
refugiul în casa familiei Beleca familia Binovici, formată din patru
persoane, familia Kapise, cu trei persoane şi tinerii Gella Hersch şi
Herschkowitz Hersch.

După 9 zile, Valerian Beleca a fost denunţat de un vecin că i-a
ascuns pe cei nouă în casa sa şi a fost dus, împreună cu doi dintre ei,
care au fost găsiţi în casă, sub pază severă la comandamentul german
din zonă. După interogatoriu, cei doi evrei şi Valerian au fost duşi în
pădurea din apropiere şi împuşcaţi.

Toate demersurile pentru recunoaşterea gestului făcut de familia Beleca
au fost făcute de Asociaţia “Urmaşii comunităţii evreieşti din Humor”,
care a trimis documentele necesare la Yad Vashem, cu rugămintea ca
Valerian Beleca şi soţia lui Minodora să fie trecuţi în rîndul celor
care au salvat vieţi.
Deoarece nu a fost identificat nici un urmaş al familiei Beleca în
oraş, distincţia a fost înmînată oraşului, prin primarul Marius
Ursaciuc. Acesta va merge şi în Israel pentru a planta un pom în
memoria Minodorei şi a lui Valerian Beleca.

În Israel Memorialul Yad Vashem a fost ridicat în memoria victimelor
Holocaustului. în incinta acestuia există o Alee a Drepţilor Tuturor
Popoarelor - a celor care nu au pregetat să-şi salveze semenii evrei în
acei ani cumpliţi. La loc de cinste sînt şi numele a 59 de români în
memoria cărora au fost sădiţi 59 de arbori.

Printre românii care au primit titlul de "Drept între Popoare"
este Regina -Mamă Elena, la propunerea fostului Mare Rabin al României,
Alexandru Şafran şi primarul de Cernăuţi din timpul celui de-al doilea
război mondial, Traian Popovici. În toata lumea au fost distinse cu
acest titlu peste 19.000 de persoane.

http://2005.informatia.ro/Statul_Israel_a_transmis_diploma_si_medalia_de_Drept_intre_popoare_familiei_Beleca_din_Gura_Humorului-118862

Scris de Admin 02.08.09 18:21

Cine a fost George Rusu
George
Rusu s-a nascut la 1 martie 1880 la Cetatea de Balta (judetul Alba),
intr-o familie cu o lunga traditie preoteasca. A urmat, la rindu-i,
teologia, la Institutul „Andreanum" din Sibiu. A devenit in scurt timp
secretarul Mitropolitului Miron Cristea, al carui nepot era.
Ulterior,
si-a completat studiile la Academia de Belle Arte din München. S-a
specializat in pictura si gravura bisericeasca, precum si in
restaurare, profitind de numeroasele calatorii in Romania si in Europa.

In primul razboi mondial, a luptat ca ofiter,
intii in armata Austro-Ungariei, iar apoi in cea a Romaniei. Dupa
razboi, s-a implicat in conceperea si construirea a numeroase monumente
dedicate eroilor de razboi. In 1933, a terminat iconostasul Bisericii
Mitropolitane din Cluj.
In 1938, a fost numit
director artistic al Tipografiei de Carti Sfinte Liturgice, iar dupa
moartea lui Miron Cristea, a mers la Cernauti, unde a devenit consilier
artistic al Mitropoliei Bucovinei. In aceasta ipostaza a fost cunoscut
de familia Slacman.
Dupa al doilea razboi
mondial, s-a ocupat in special de restaurare. A fost pentru o vreme la
conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, punindu-si amprenta direct
asupra restaurarii frescelor manastirilor Dragomirna (1946) si Tismana
(1948). In 1950, a devenit profesor la Scoala de Arta Bizantina a
Patriarhiei din Bucuresti si consilier al Patriarhului Iustinian.
In
1958, a realizat pictura Catedralei din Sibiu. Cu timpul, a inceput
sa-si piarda vederea, dar a continuat sa practice profesoratul. La
virsta de 90 de ani, s-a stabilit in Brazilia, la Curtiba, impreuna cu
fiica sa, Domnita. Acolo a si murit, lasind pentru muzeul orasului 280
de piese originale din productia sa artistica.
Paradoxurile cazului Meir Shai

Imagine
de la ceremonia de la Patriarhie in care reprezentantul statului Israel
ii inmineaza fostului Patriarh Teoctist titlul de „Drept intre Popoare”
acordat lui George Rusu

Pina
la George Rusu, a mai fost recompensat de Yad Vashem cu titlul de
„Drept intre Popoare" un singur reprezentant al Bisericii Ortodoxe
Romane, preotul Petre I. Gheorghe.
Explicatia
pentru aceasta sta, fara doar si poate, in atitudinea ambigua a BOR
fata de deportarea evreilor si afilierea unei parti din clerul ortodox
la ideologia de extrema-dreapta. Paradoxul face ca in biografia lui
Meir Shai sa fi intervenit salvator mai multe persoane cu un bogat
palmares antisemit, surprins de istoricul Jean Ancel in cartile sale.
Patriarhul
Miron Cristea a facut nenumarate declaratii antisemite in perioada
interbelica, pe cind nepotul George Rusu lucra in preajma sa. Cristea
era adeptul mutarii tuturor evreilor din Romania. „Iti vine sa plingi
de mila bietului popor roman - scria Cristea - caruia evreul ii stoarce
si maduva din oase."
Patriarhul colporta
majoritatea stereotipurilor antisemite din discursul legionar si cel
antonescian. Un adept al ideilor lui Cristea era si Tit Simedrea, pe
cind era episcop de Hotin. El cerea romanilor sa se uneasca pentru a-i
obliga pe evrei sa paraseasca Romania.
Marele
merit al lui George Rusu si Tit Simedrea este ca nu s-au lasat condusi
de aceste idei atunci cind familia Slacman le-a cerut ajutorul. O alta
ironie a sortii este ca autorizatia de iesire din ghetou a fost semnata
de Stere Marinescu, a carui nume a devenit, dupa cum afirma Jean Ancel,
„sinonim cu politica antisemita romaneasca".
In
fine, pentru ca povestea sa se incheie cu un paradox, titlul de „Drept
intre Popoare" pentru George Rusu a fost inminat Patriarhului Teoctist
care, conform unor informatii documentare publicate de „Ziarul de Iasi"
in 2001, a participat la rebeliunea legionara din 1941 si la devastarea
sinagogii „Resit Daath" din Bucuresti.
Dreptii intre popoare
Yad
Vashem, institutia insarcinata de statul Israel cu pastrarea memoriei
victimelor Holocaustului, a instituit in 1963 titlul de „Drept intre
Popoare" ca recompensa pentru ne-evreii care si-au riscat viata salvind
evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In
prezent, numarul total al „Dreptilor intre Popoare" depaseste cifra de
20.000. Cei mai multi sint polonezi - peste 6.000, olandezi - peste
4.700 si francezi - peste 2.700.
Din Romania
sint recunoscuti in prezent 55 de „Drepti", iar din Republica Moldova,
peste 70. O lista a acestora, cu scurte prezentari biografice, se
gaseste in Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea
Holocaustului in Romania.
Salvatorii romani
distinsi de Yad Vashem au profiluri diferite din punct de vedere al
virstei, educatiei si ocupatiei (tarani, muncitori, farmacisti,
juristi, profesori, ofiteri, diplomati), dar au in comun atasamentul
fata de valori universale sau crestine si fata de un cod al
solidaritatii umane, mostenit in general de la familie. Relatia
personala cu cel salvat a jucat, de asemenea, un rol important.
http://www.ziaruldeiasi.ro/local/povestea-unui-iesean-salvat-din-infern~ni4h0u

Scris de Admin 02.08.09 18:21

Ghetoul

Cladirea
mitropolitana din Cernauti, o cladirea monumentala ridicata in secolul
XIX, la subsolul careia si-a gasit adapostul familia Slacman

Incepind
din august, autoritatile regimului Antonescu au pregatit infiintarea
unui ghetou in Cernauti, in care sa fie masata intreaga populatie din
oras, pentru a fi ulterior deportata in Transnistria. Primarul de
atunci al Cernautiului, Traian Popovici, un fost admirator al lui Ion
Antonescu, s-a opus insistent ghetoizarii populatiei evreiesti, masura
pe care o califica drept „o barbarie". Cu toata aceasta opozitie,
populatia evreiasca a fost masata in ghetou in octombrie 1941 si
imediat au inceput si deportarile catre Transnistria.
Membrii
familiei Slacman - parintii David si Ida si copiii Bea, Gari si Marcel
- au ajuns si ei in interiorul ghetoului. Ca si in cazul celorlalti
evrei, averea le-a fost confiscata, fiind declarata „bun al statului".
Au avut voie sa ia in ghetou doar atit cit au putut duce cu miinile.
Conditiile dinauntru erau ingrozitoare: aglomeratie de nedescris,
mincare putina si foarte multa mizerie.
Terifiat
de perspectiva deportarii, David Slacman a cerut ajutor la locul sau de
munca - Mitropolia Bucovinei, care era pe atunci pastorita de
mitropolitul Tit Simedrea. A apelat la un apropiat, George Rusu, care
era consilier al Mitropoliei si pictor de biserici. Atunci nu stia ca
Rusu era nepotul lui Miron Cristea.
Un alt
lucru pe care nu il stia atunci era faptul ca, in anii din urma, si
Miron Cristea si Tit Simedea expusesera pozitii antisemite explicite in
presa vremii, pozitionindu-se aproape de viziunea legionarilor si,
ulterior, a regimului Antonescu, la fel ca o buna parte din clerul
ortodox.
Deportarea
Intre
timp, primarul Popovici reusise sa obtina de la autoritatile
antonesciene exceptarea de la deportare a unui numar de evrei
considerati „necesari" orasului. Acestia au primit „autorizatii" pentru
a ramine, semnate de guvernatorul Calotescu. Popovici a emis in paralel
un numar de autorizatii in numele Primariei.
Prin
aceste metode, au fost salvate de la deportare in 1941 circa 20.000 de
persoane (aproape 17.000 prin autorizatii semnate de Calotescu, iar
peste 3.000 prin „autorizatii Popovici"), restul de 30.000 de evrei ai
Cernautiului fiind deportati in Transnistria. Acestia din urma au fost
transportati in vagoane de vite si pe jos in lagarele de tranzit de la
Atachi si Marculesti, dupa care au fost trecuti in Transnistria.
Un
al doilea val de deportari a avut loc in vara anului 1942, cind au fost
scoase din oras peste 4.000 de persoane, majoritatea din rindul celor
care primisera „autorizatii Popovici". Intre timp, Popovici intrase in
dizgratie, fiind demis de catre regimul Antonescu, in ochii caruia
devenise „jidovit".
Majoritatea evreilor din
Cernauti au ajuns la Moghilev, iar o parte, mai departe, la Bug. O mare
parte dintre cei deportati au pierit pe drum sau la destinatie,
impuscati sau coplesiti de foamete, frig si boli.
In
1989, Popovici a fost rasplatit postmortem cu titlul de „Drept intre
Popoare" pentru straduinta sa de a salva de la deportare populatia
evreiasca. Anul acesta, pe 8 august, a mai fost acordat un titlu de
„Drept intre Popoare" unei persoane implicate in evenimentele de la
Cernauti. Este vorba despre Theodor Criveanu, ofiter in rezerva in acea
perioada, care a fost, alaturi de altii, responsabil cu alcatuirea
listelor de „evrei necesari" care au primit autorizatie. Conform
datelor din dosarul sau de la Yad Vashem, acesta a contribuit la
trecerea pe liste a unui numar mai mare de evrei decit cel stabilit de
autoritatile antonesciene.
Salvarea

Sinagoga principala din Cernauti, care a fost transformata in cinematograf in timpul regimului comunist

Familia
Slacman a avut norocul sa scape de deportare in octombrie 1941. Dupa o
discutie avuta in ghetou cu David Slacman, George Rusu l-a informat pe
Mitropolitul Tit Simedrea despre situatia acestuia. Cu imputernicirea
Mitropolitului, George Rusu a mers sa solicite guvernatorului Calotescu
o autorizatie pentru David Slacman, pe motiv ca acesta era
indispensabil pentru functionarea tipografiei Mitropoliei. Calotescu a
refuzat sa semneze autorizatia.
Ironia sortii
a facut insa ca documentul sa primeasca in prealabil semnatura
maiorului Stere Marinescu, seful Cabinetului militar al guvernatorului,
principalul responsabil local pentru deportarea si extorcarea evreilor.
Oricum, fara semnatura lui Calotescu, documentul nu era valabil.
Norocul familiei Slacman a fost ca paznicii ghetoului nu au observat
absenta semnaturii, lasind familia Slacman sa iasa.
Dupa
aceasta, cei cinci membri ai familiei Slacman s-au deplasat la
Mitropolie, in subsolul careia au fost adapostiti, cu grija lui George
Rusu si invoirea Mitropolitului. Exista un mare risc in aceasta decizie
deoarece din 11 octombrie 1941 era in vigoare in Cernauti o ordonanta
care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei „ce vor ascunde in
locuintele lor persoane straine sau vor usura fuga" evreilor.
Familia
Slacman a stat in subsolul Mitropoliei fara intrerupere un an si opt
luni. Astfel au scapat si de al doilea val de deportari, din vara
anului 1942. Au primit mincare si conditii de trai. George Rusu cobora
din cind in cind pentru a le ridica moralul. De acolo au iesit in
siguranta in august 1943.
Emigrarea
Aceasta
este pe scurt povestea spusa de Meir Shai si pe baza careia George Rusu
a primit titlul de „Drept intre Popoare". Deocamdata nu sint cunoscute
documente din arhive privind acest caz care sa fie coroborate cu
marturia lui Shai.
Dupa razboi, Meir Shai a
urmat Facultatea de Chimie Alimentara si Institutul de limba rusa
„Maxim Gorki", dupa care a lucrat ca profesor si inginer. In 1958, dupa
ce a depus cerere de emigrare in Israel, a fost trecut la munca de jos,
ca muncitor necalificat, fiind pus sa descarce vagoane cu seminte de
floarea-soarelui si apoi sa mature curtea fabricii de ulei, unde fusese
inginer.
S-a transferat la Institutul de
cercetari chimico-farmaceutice, tot pe post de maturator, dar a fost
utilizat ca laborant, putind chiar sa publice in reviste de
specialitate. S-a ambitionat sa urmeze Facultatea de matematica la fara
frecventa si Scoala de Arte populare.
L-a
vazut pentru ultima data pe George Rusu la inmormintarea tatalui sau.
In 1970, a plecat in Israel, unde a fost timp de trei decenii profesor
de matematica la Scoala de elita „Reali" din Haifa.

Scris de Admin 02.08.09 18:20

Povestea unui iesean salvat din Infern

Acum
66 de ani, in octombrie 1941, a inceput deportarea evreilor in
Transnistria, din ordinul regimului Antonescu. Acesta este motivul
pentru care statul roman a fixat ziua de comemorare a Holocaustului in
Romania pe 9 octombrie. Marcam aceasta comemorare evocind povestea unui
iesean de origine, Meir Shai, care a scapat miraculos de deportare,
impreuna cu familia sa, gratie ajutorului oferit de George Rusu, un
pictor de biserici, nepot al Mitropolitului Miron Cristea.
Pentru
gestul sau, George Rusu a fost recompensat post-mortem, in acest an, cu
titlul „Drept intre popoare" de catre Autoritatea Martirilor
Holocaustului si a Comemorarii Eroilor „Yad Vashem" din Israel. Meir
Shai povesteste ca, fara ajutorul lui George Rusu, el si familia sa ar
fi ajuns in Transnistria, unde putini au reusit sa reziste
agresiunilor, foametei, frigului, bolilor si mizeriei.

Meir Shai locuieste acum in Israel, dar nu poate uita evenimentele din Iasi si Cernauti care puteau sa-i curme destinul

L-am
intilnit pe Meir Shai la Bucuresti, cu putin timp inainte de ceremonia
acordarii titlului post-mortem de „Drept intre Popoare" salvatorului
sau. Mai mult de un an s-a zbatut, facind drumuri intre autoritatile
romane, pentru a afla informatii despre George Rusu, si cele
israeliene, pentru a-i fi recunoscute meritele celui care a riscat
pentru a ajuta o familie de evrei proscrisa, asemeni celorlalti
coreligionari, de regimul antonescian.
Pina
la urma, documentatia adunata de Shai a convins Autoritatea Martirilor
Holocaustului si a Comemorarii Eroilor „Yad Vashem" din Israel, care a
acordat titlul pe numele lui George Rusu. Fiica lui Rusu traieste in
Brazilia, dar nu s-a putut deplasa din motive de sanatate, asa incit
titlul a fost inminat, anul acesta, in iulie, fostului Patriarh
Teoctist. A fost una dintre ultimele ceremonii publice importante la
care a participat raposatul Patriarh.
Fuga
Meir
Shai s-a nascut la Iasi in 1930 si a locuit aici impreuna cu familia sa
pina in 1940, pe strada Gindul nr. 6, linga Liceul National. Pe atunci,
inainte de ebraizarea numelui, se numea Marcel Slacman. Tatal, David,
era tipograf. Meseria il ajuta sa-si intretina familia, dar tot aceasta
i-a provocat si mari necazuri.
Meir Shai isi
aminteste ca, la un moment dat, la tatal sau a venit Corneliu Zelea
Codreanu in persoana, impreuna cu alti legionari, pentru a-i cere sa
monteze o tipografie legionara. Aceasta intimplare a schimbat total
viata familiei Slacman. David Slacman a refuzat, fireste, sa-i ajute pe
legionari, motiv pentru care a fost amenintat in fata: „Daca refuzi, o
sa te impuscam noi curind". Se intimpla undeva prin 1937. „De atunci nu
am mai avut liniste", povesteste Meir Shai.
In
1940, cind lucrurile au inceput sa se precipite, familia Slacman a
decis sa se mute din Iasi. Pe termen scurt, decizia a fost inspirata,
pentru ca in iunie 1941 a avut loc la Iasi ingrozitorul pogrom care a
lasat indoliate majoritatea familiilor evreiesti. Au mers intii in
Basarabia, unde au stat vreo sase luni, apoi au ajuns la Cernauti. Aici
era o consistenta comunitate evreiasca (aproape 60% din populatia
orasului), a doua ca marime din Romania Mare dupa cea din Bucuresti, si
credeau ca sint, cit de cit, in siguranta. Aveau sa se insele.
Sovieticii
Au
prins doar pentru putina vreme administratia ruseasca. Asa cum se stie,
dupa notele ultimative din vara anului 1940, Romania a cedat nordul
Bucovinei Uniunii Sovietice, regiunea raminind sub administratie
sovietica timp de un an, pina ce a fost preluata de trupele
germano-romane, in cadrul operatiunii Barbarossa, indreptate impotriva
statului sovietic. Conditia sociala modesta a familiei a fost un
avantaj pe perioada ocupatiei sovietice, cind circa 10.000 de evrei din
Bucovina au fost deportati in Siberia, pe motiv ca ar fi apartinut
„claselor exploatatoare".
Meir Shai nu-si
aduce aminte nimic notabil despre contactul cu autoritatile sovietice.
Stie doar ca in acea perioada tatal sau s-a angajat la tipografia
Mitropoliei Bucovinei. Tiparea scripte bisericesti. Le mergea cit de
cit bine, dar norii se adunau rapid deasupra orasului.
In
iulie 1941, trupele romane si germane au intrat in Cernauti. Familia
Slacman a scapat de primele valuri de violenta - jafuri, violuri,
arestari, crime - indreptate impotriva evreilor. Nu a avut insa cum sa
scape de reglementarile antisemite (purtarea stelei galbene, restrictii
de circulatie, ingradirea dreptului la munca etc) instituite sub
administratia romaneasca, reprezentata de pe pozitia de Guvernator de
colonelul Alecsandru Riosanu si ulterior de generalul Corneliu
Calotescu.

Scris de Admin 02.08.09 18:09

Repatriere.
Draga
Evreii din România. Prolog

După estimările
unor istorici şi cercetători numărul evreilor din România se ridica
în anul 1940la peste 600.000 de persoane, care începuseră să
imigreze în ţară încurajaţi de autorităţile române încă din 1938.
După cedarea Nordului Transilvaniei Ungariei prin Pactul de la Viena
au mai rămas în partea cedată aproximativ 120.000 de evrei pe care
noile oficialităţi (ungurii) i-au predat nemţilor. Imediat au fost
transportaţi la Auschwitz, unde mulţi dintre ei au fost exterminaţi.
Alte 130.000 de suflete din Basarabia şi N.Bucovinei au fost
deportate în Transilvania şi în interiorul Rusiei. La sfârşitul
războiului numărul celor rămaşi în România se estima a fi în jur de
350.000 de evrei supravieţuitori.
A rămas însă o chestiune problematică şi care ridică o mulţime de
întrebări. Respectiv, atitudinea şi comportamentul mareşalului
Antonescu faţă de evreii din România. Cert este că a ţinut piept
presiunilor şi pretenţiilor nemţilor de a aplica şi în ţară „soluţia
definitivă”.
În vara anului 1942 Richter, ajutorul lui Aichman în România, a
cerut permisiunea mareşalului de a deporta evreii din România. La
intervenţia regelui, a Reginei-mamă, a preşedintelui Partidului
Naţional Ţărănesc Iuliu Maniu şi a bisericii ortodoxe ordinul a fost
anulat.
Într-o Europă greu lovită de război, România rămăsese o oază de
linişte şi prosperitate unde se întâmplau lucruri curioase. Regele
îi vizita pe prizonierii americani „cazaţi” luxos pe Valea Prahovei.
Prizonierii ruşi erau folosiţi ca bucătari şi muncitori agricoli,
iar evreii, cu excepţia celor care emigrau în Israel, formaseră o
orchestră simfonică în capitală şi o trupă de teatru „baraseum” care
dădea reprezentaţii în Bucureşti şi în provincie.
Între minoritatea greacă şi evrei se stabilise un fel de
solidaritate reciprocă, conştiente fiind amândouă că aceste
categorii se aflau sub o ameninţare directă a nemţilor. Considerând
că sunt fraţi de suferinţă, evreii încercau să se apropie de greci
cu speranţa ca şansele de supravieţuire să fie mai mari, mai ales în
timpul perioadei legionare. În acest scop evreii intraseră în
contact cu comunitatea elenă din România, cerându-i sprijinul prin
intermediul Reginei Elena despre care cunoşteau că este de origine
elenă. De asemenea, şi prin intermediul patriarhului Nicodim ca
reprezentant al bisericii ortodoxe, sperând că toţi aceştia pot avea
o influenţă benefică pentru salvarea lor. După intrarea ruşilor în
România şi înfiinţarea statului israelian majoritatea evreilor
scăpaţi din holocaust au emigrat în patrie participând la
consolidarea noului stat.

Proclamaţia
Regelui Mihai
În seara zilei de 23 august 1944, la orele 10, Regele Mihai se
adresează poporului român şi armatei la radio:
„Români,
Din acest moment luptele între trupele noastre şi forţele Uniunii
sovietice trebuie să înceteze şi starea de război între ţara
noastră, Marea Britanie şi Statele Unite să ia sfârşit. Primiţi cu
încredere pe soldaţii Uniunii sovietice. Naţiunile Unite au garantat
independenţa noastră şi neamestecul lor în treburile noastre
interne.”
Cu multe luni în urmă opoziţia contactase ambasadele sovietice de la
Stocholm, Ankara şi Cairo căutând să ajungă la o înţelegere cu
Moscova, pentru a pune capăt războiului dintre Uniunea Sovietică şi
România prin încheierea unui pact onorabil. Mareşalul Antonescu
ajunsese la concluzia că războiul dintre cele două naţiuni trebuie
să ia sfârşit prin semnarea unui armistiţiu. Fiind hotărât să scoată
România din război, acesta cere o audienţă regelui (cu o zi înainte
se întorsese de la o inspecţie a frontului unde situaţia devenise
critică în urma atacului unităţilor sovietice)
În după-amiaza zilei de 23 august, mareşalul Antonescu, urmat de
vicepreşedintele Mihail Antonescu, se prezintă la palat unde, în
timpul audienţei, sunt arestaţi şi predaţi ruşilor. În anul 1956
sunt aduşi din nou în România, judecaţi, condamnaţi la moarte şi
apoi executaţi.
Ca urmare a declaraţiei regelui armata română a pactizat cu forţele
sovietice, dar ea a fost dezarmată, iar o mare parte a soldaţilor au
fost făcuţi prizonieri şi trimişi în Rusia. Trupelor germane care se
găseau pe teritoriul ţării li s-a dat un termen de a părăsi România
însă Hitler - nerespectând acordul făcut cu generalul Gestemberg - a
dat ordin aviaţiei germane în ziua de 24 august de a bombarda
capitala şi palatul regal. Guvernul român, din adăpostul unde se
refugiase, a declarat război Germaniei.
În ziua de 2 august 1944, Stalin iscăleşte directiva prin care
ordona grupul ca 2 şi 3 de armată din Ucraina să atace şi să
încercuiască forţele româno-germane din N Moldovei. Prin înaintarea
lor rapidă ruşii pun stăpânire pe oraşele Suceava, Rădăuţi şi
Botoşani.
În dimineaţa zilei de 20 august, după o puternică acţiune de
artilerie, forţele sovietice au trecut la atac zdrobind rezistenţa
româno-germană care s-a dovedit neputincioasă să apere linia
fortificată Focşani-Galaţi şi în scurt timp au pătruns în interiorul
ţării ajungând în 10 zile la Carpaţi.
În
Galaţi au intrat pe 26 august, în Constanţa pe 28 şi pe 31 în
Bucureşti. Ocupaţia întregii ţări de către ruşi prin înaintarea lor
rapidă era considerată de către ei ca o victorie egală celei de la
Stalingrad.
Speranţa poporului român că ocupaţia ţării va fi vremelnică şi că
aceştia vor fi înlocuiţi de americani s-a dovedit zadarnică.

Galaţi - 3 zile
oraşul nimănui
În seara citirii proclamaţiei regelui Mihai către poporul român,
difuzată la radio, se anunţa schimbarea politică şi militară în
favoarea aliaţilor. Familia Lippatis era aşezată la masa din
sufragerie şi lua cina. Ascultau cu toţi vestea difuzată apoi,
ridicându-se în picioare, au izbucnit în urale şi aplauze şi s-au
îmbrăţişat de bucurie. D-nul Liappis, aşezându-se în fotoliu în faţa
aparatului de radio, încerca să prindă BBC-ul care în fiecare seară
la orele 22 transmitea buletinul de ştiri în limba greacă. Era
curios, asemenea întregii familii, să audă şi comentariile
aliaţilor.
În acel moment se auzi soneria de la intrare. Deschizând uşa Alecu
se pomeni cu cei doi profesori celibatari ce predau la liceul elen.
Obişnuiţi ai casei, veneau în fiecare seară ca să asculte la ora
difuzării buletinul de ştiri noutăţile de la Londra.
Printr-un ordin dat de autorităţi aparatele de radio erau confiscate
străinilor cetăţeni, ai ţărilor duşmane, stabiliţi în România cu
excepţia misiunilor diplomatice.
Radio Londra era la curent cu evoluţia politică şi militară din
România, precum şi cu arestarea mareşalului Antonescu. În
continuare, dădeau amănunte despre avansarea vertiginoasă a trupelor
sovietice după declanşarea atacului din 20 august asupra poziţiilor
fortificate româno-germane, care invadau teritoriul României.

http://www.imn.gr/curierulatenei/cititori/ca182-196/ca193.htm

Scris de Admin 02.08.09 17:55

Stupoare in lumea politica: Primarita Ivanof sustinuta de Legionari

Zeci de legionari ai Asociatiei “Prezent” au batut palma cu
Primaria Târgu-Ocna pentru a organiza festivitatea de comemorare a lui
Valeriu Gafencu, detinut al inchisorii de la poalele dealului Magura -
cu acest prilej Gafencu va primi titlul de “Cetatean de Onoare” al
orasului - Asociatia “Cultul Eroilor”, Comunitatea evreiasca si
Asociatia Veteranilor de Razboi nu il recunosc pe Gafencu ca erou al
României si se opun actiunii - “Nu ii cunosc prea bine pe oamenii astia
care vor veni la Târgu Ocna. Poate se vor caza la hotelul meu, poate
nu!”, a declarat Floarea Ivanof, (PDL) primarul orasului Târgu Ocna -
Reprezentantii Asociatiei de legionari “Prezent” nu au dorit sa isi
prezinte un punct de vedere vizavi de actiunea de la Târgu Ocna, de
teama ca le sunt ascultate telefoanele
Zeci de legionari ai Asociatiei “Prezent” se vor intâlni la Târgu
Ocna pentru a-l comemora pe Valeriu Gafencu, fost detinut politic, care
a murit in inchisoarea de pe valea Trotusului. Actiunea este organizata
de Primara orasului, care a decis sa-i acorde lui Gafencu titlul de
“Cetatean de Onoare” al orasului. Actiunea, care va avea loc sâmbata
este contestata de Asociatia “Cultul Eroilor”, Comunitatea evreiasca si
de Asociatia Veteranilor de Razboi. In plus, unii consilieri locali
afirma ca acordarea acestui titlu nu poate fi pusa in practica deoarece
nu are o sustinere legala. “Propunerea pentru acordarea acestui titlu a
fost facuta de o asociatie continuatoare a miscarii legionare. Pentru a
nu politiza acordarea acestui titlu am rugat sa se respecte
regulamentul care prevede acordarea acestor distinctii!”, a explicat
Stefan Silochi, consilier local. “Trebuie sa fie votat de doua treimi
din numarul consilierilor aflati in functie. Au fost prezenti 14.
Dintre acestia, zece au votat pentru si patru impotriva. Pentru a trece
erau necesare 12 voturi. Practic proiectul de hotarâre nu a trecut.
Apoi, nu stiu ce s-a intâmplat ca am aflat ca proiectul a primit girul
consilierilor cu majoritate simpla. E complet gresit!”, a mai explicat
consilierul local.
Actiune contestata de Comunitatea Evreilor
Actiunea de sâmbata a fost contestata de reprezentantii societatii
civile. Un punct de vedere ferm a fost emis, zilele acestea, de
Comunitatea Evreilor. “Azi, când România se indreapta spre o democratie
universala, orice incercare de readucere in memorie a perioadei de
dictatura legionara si a crimelor acesteia nu poate fi decât
condamnata”, a declarat Hari Vidgar, presedintele Comunitatii Evreilor
din Bacau. “Ne exprimam indignarea si nu suntem de acord ca pe raza
judetului, la Târgu Ocna, sa existe asociatia «Prezent» de propovaduire
a ideologiei legionare. Noi nu suntem de acord cu acordarea titlului de
Cetatean de Onoare – post mortem al lui Valeriu Gafencu”, a mai adaugat
Vidgar.
Asociatia Cultul Eroilor: “Nu colaboram cu «Prezent»”
Reprezentantii Asociatiei “Cultul Eroilor” afirma ca nu au
cunostinta de existenta acestei asociatii legionare si nici nu
colaboreaza cu ea. “Noi avem atributii de cinstire si de comemorare a
eroilor cazuti pe front, in toate razboaiele la care a participat
România. Asociatia noastra nu are cunostinta si nici nu colaboreaza cu
«Prezent»”, a declarat Corneliu Chiries, presedintele Asociatiei
“Cultul Eroilor” – Filiala Bacau.
“Nu are calitatea de veteran de razboi”
Alexandru Lenov, presedintele Asociatiei Nationale a Veteranilor de
Razboi, filiala “General Erimia Grigorescu” afirma ca Gafencu nu a fost
veteran de razboi. “Nu avem cunostinta ca Gafencu a participat sau nu
la cel de-al doilea Razboi Mondial pentru a avea calitatea de veteran
de razboi”, a declarat Leonov.
Primarul din Târgu Ocna: “E problema noastra interna”
Floarea Ivanof, primarul orasului Târgu Ocna, afirma ca acordarea
lui Gafencu a titlului de “Cetatean de Onoare” si vizita membrilor
asociatiei “Prezent” este o problema interna si ca nu ar trebui sa
stârneasca atâta vâlva. “Totul este corect si legal. Eu nu stiu daca
asociatia aceasta este una legionara sau nu, cert este ca nici nu ii
cunosc prea bine”, a declarat Ivanof. Ea recunoaste ca membrii
Asociatiei “Prezent” vor veni la Târgu Ocna azi si vor sta pâna mâine,
dar afirma ca nu are habar unde vor fi cazati. “Poate vor sta la
hotelul Magura (n.r. – hotel ce apartine Floarei Ivanof), poate nu.
Oricum, eu nu pot sa verific de unde sunt cei care inchiriaza camere
peste noapte. Dar, cu siguranta daca vor sta, vor plati”, a mai adaugat
primarul orasului Târgu Ocna. Contactat telefonic, Claudiu Serban,
prefectul Bacaului a afirmat ca a fost informat despre actiunea de la
Târgu Ocna, dar stie ca Gafencu nu va primi titlul de Cetatean de
Onoare, deoarece proiectul de hotarâre nu a fost validat. Peste câteva
minute, prefectul Serban ne-a contactat telefonic pentru a ne da o alta
declaratie. “Am aflat ca de fapt, in cadrul Consiliului Local, a fost
validat proiectul de hotarâre. Oricum, mâine (n.r. azi) voi lua o
decizie in privinta actiunii de la Târgu Ocna”, a mai declarat
prefectul Bacaului.
“Daca servicile ne asculta telefoanele?!”
Am dorit sa obtinem un punct de vedere de la Costel Condurachi,
reprezentantul Asociatiei “Prezent”. “Nu am de prezentat niciun punct
de vedere! Si chiar daca as avea, nu as face-o prin telefon. Daca
serviciile ne asculta telefoanele?!”, a afirmat Condurachi.
Valeriu Gafencu

IN ROMANIA[1] - Pagina 9 Valeriu-gafencu.thumbnail

Valeriu
Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, judetul
Balti, din Basarabia si a decedat la 18 februarie 1952 în închisoarea
Târgu Ocna. În anul 1941, pe când era student în anul al II-lea la
Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi si totodata conducator al
unui grup al Fratiilor de Cruce, a fost arestat si condamnat la 25 de
ani de munca silnica. Astfel, si-a savârsit sentinta la închisorile de
la Aiud (1941-1944), Pitesti (1944-1949) si Târgu Ocna (1949-1952). În
1949, când este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o
stare foarte grava fiind bolnav de TBC pulmonar, osos, ganglionar,
reumatism, lipsa de hrana. Moare pe 18 februarie, in jurul orelor 14.00.
Urmasii lui Zelea Codreanu si Horia Sima
Asociatia „PREZENT!” a fost formata în anul 2005 si a capatat
personalitate juridica în anul 2006. Membrii sunt atât tineri
(intelectuali, studenti sau muncitori), cât si vârstnici (fosti
detinuti politici) din Bucuresti, Cluj, Brasov, Caras Severin, Prahova
si din strainatate (Europa sau America de Nord). Membrii Prezent sustin
ca asociatia a aparut „din nevoia crestineasca de a actiona în folosul
semenilor, pe linia de destin românesc, de credinta si traditie
stramoseasca a Miscarii Legionare”. Cu totii împartasesc „credinta cea
dreapta în Dumnezeu si iubirea fireasca pentru neamul românesc, ai
carui fii suntem, calauzindu-ne în veac spre telul final al Învierii pe
linia Capitanului, Corneliu Zelea Codreanu si Comandantului, Horia
Sima”.

http://www.observatordebacau.ro/2009/02/13/stupoare-in-lumea-politica-primarita-ivanof-sustinuta-de-legionari.html

Scris de Admin 31.07.09 20:43

Un nou volum din seria "Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae"
Academia Romana (filiala Iasi) si Federatia Comunitatilor Evreiesti din
Romania, in colaborare cu Institutul de Istorie "A.D. Xenopol",
Institutul de Arheologie si Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor
din Romania, au publicat anul trecut, la Editura Hasefer, cel de-al
saptelea volum al publicatiei Studia et acta historiae iudaeorum
Romaniae (coordonatori: dr. Silviu Sanie si dr. Dumitru Vitcu),
relateaza "Observatorul cultural". Revista arata, in continuare, intre
altele: ... Volumul reuneste o parte a comunicarilor prezentate in
cadrul simpozioanelor 60 de ani de la pogromul de la Iasi (28-30 iunie
1941) si Ziua culturii iudaice la Iasi, desfasurate in zilele de 21
iunie, respectiv 2 septembrie 2001. Semneaza texte despre istoria si
cultura evreilor din Romania Silviu Sanie, Odette Blumenfeld, Ya'akov
Geller, Ion Lihaciu, Mihai-Stefan Ceausu, Dumitru Vitcu, Maria Nicoleta
Turliuc, Catalin Turliuc, Avram Rosen, Lya Benjamin, Leon Esanu, Andrei
Corbea, Markus Bauer, Dimitrie Olenici - teme diverse, de la imigratia
in Romania secolului XIX si "chestiunea evreiasca" in discursul politic
din aceasta perioada pina la antisemitismul si pogromurile din timpul
regimului Antonescu si de la "paradigma bucovineana" pina la
institutiile culturii iudaice din Tarile Romane. Gheorghe Romanescu
scrie despre Tara de Foc si exploratorul Iuliu Popper, Gottfried
Wagner, descendent al compozitorului Richard Wagner, supune unei
critici taioase traditia antisemita a propriei sale familii, iar Erhard
Roy Wiehn scrie despre una dintre cele mai mari tragedii ale evreilor
sud-est-europeni - masacrul de la Babi Iar. Demne de tot interesul sint
si sectiunile Acta, cu, intre altele, documentele prezentate de Leon
Esanu despre pogromul de la Iasi, Miscellanea, cu eseuri semnate de
Dumitru Hincu si Gheorghe Teodorescu, si Recenziile, avand ca obiect
volume nou aparute despre istoria si spiritualitatea evreiasca.
http://www.romanianjewish.org/ro/index_isro_arhiva_04.html

Scris de Admin 31.07.09 20:42

Noi documente privind "suferinta, rezistenta si eroismul" populatiei evreiesti in perioada dictaturii lui Antonescu
O prezentare a cartii "Suferinta, rezistenta, eroism" - Culegere de
documente din Istoria Evreilor din Romania, Editura Fundatiei W.
Filderman, Bucuresti, 2003, 300 p. - este publicata in revista
"Observatorul cultural". Teodor Wexler, autorul prezentarii, ingrijitor
al acestei editii, arata ca volumul cuprinde documente oficiale
redactate de autoritatile romanesti si evreiesti ale anilor 1940-1944.
Documentele s-au aflat, timp de jumatate de veac, in arhiva Serviciului
Roman de Informatii, avind pina acum un caracter strict secret, si
ofera "posibilitatea de a face publice pagini de suferinta, rezistenta
si eroism ale comunitatii evreiesti din Romania... Evenimentele si
datele prezentate apartin deopotriva politiei de siguranta a Romaniei
anului 1944, dar si unor reprezentanti ai Mossadului palestinian, care,
parasutati fiind pe teritoriul Romaniei, raportau periodic agenturilor
de la Istanbul si Geneva atit modul de ajutorare a deportatilor evrei,
cit si actiunile de pregatire si realizare a emigrarilor unui numar
limitat de evrei romani sau polonezi". Anchetele politiei de siguranta
a Romaniei au rezultat ca urmare a denuntului realizat la inceputul
lunii ianuarie 1944, atit de ambasadorul german von Killinger, cit mai
ales de Richter, delegatul biroului Eichmann in Romania. Cei doi
insinuau existenta unui vast complot antistatal organizat de evrei
impotriva statului roman, in care erau implicati circa 2000 de evrei.
Initial au fost implicati in ancheta circa 200 de evrei din Romania.
Printre ei, dr. Wilhelm Filderman, fostul lider al populatiei evreiesti
din Romania, conducatori ai miscarii sioniste din Romania, in special
ai organizatiilor Gordonia si Dror Habonim, simpli evrei care au servit
drept gazde pentru refugiatii din Transnistria si Polonia. Dintre cei
implicati, noteaza autorul articolului, mai traiesc azi Ithak Artzi,
Dolfi Goldstein-Goren si Sigmund Schiber.
Pe parcursul a trei luni, din cei circa 200 de presupusi vinovati, 170
vor fi eliberati, ramanand sa fie judecate 27 de persoane. Judecarea
acestora din urma insa avea sa se faca de tribunale civile, pentru
delictul de trafic valutar si nu de atentat la securitatea statului. In
final, condamnarile suferite de cei 27 de inculpati nu vor depasi
perioada de instructie de 2-3 luni, asa ca vor fi eliberati si ei.
In carte se gasesc mai multe documente refritoare la activitatea unui
evreu originar din orasul Balti din Basarabia, conducatorul
organizatiei sioniste Gordonia si, in acelasi timp, trimis al
Mossadului in Romania, Sunea Tabacinic (alias Dan Saike), avind
misiunea de a ajuta la salvarea evreilor deportati si la inlesnirea
emigrarii unora dintre ei. Peste ani, Sunea Tabacinic a preluat functia
de director general al Mossadului din Israel.

http://www.romanianjewish.org/ro/index_isro_arhiva_04.html

Scris de Admin 30.07.09 17:59

"Ei sint cei care au salvat onoarea omenirii"

In
anii agitati de dupa razboi, curajul si omenia de care a dat dovada
Anghel Anutoiu in perioada intunecata a Holocaustului au fost inghitite
de valul comunist, preocupat mai mult de spalarea ideologica a
creierelor. Chiar si dupa 1990, in Romania a refuzat sa discute deschis
despre atitudinea romaneasca fata de evrei. Pina in 2003, cind
Holocaustul a fost recunoscut oficial si Romania a decis sa se impace
cu trecutul dureros, s-au spus doar jumatati de adevar. Totusi,
indiferent de regim, evreii nu l-au uitat niciodata pe badita Anghel
din muntii Vrancei. "In sufletele noastre, numele Anutoiu Anghel este
scris cu litere de aur si asa va ramine pentru ca a respectat ceea ce
propavaduieste Biblia si anume: «iubeste-ti aproapele». Oameni ca
Anghel Anutoiu, care au dat dovada de mila, care au actionat contrar
atitudinii generale au fost si nu putini. Pina în vara anului 2004, un
numar de 20.205 au primit aceasta distinctie. Ei sint cei care au
salvat onoarea omenirii. Istoria va fi judecatorul care va raspunde la
intrebarea: cum au fost posibile ororile din timpul Holocaustului. Iar
noi nu vom uita cine au fost asasinii nostri si nici prietenii nostri.
Iar Yad Vashem este obligat sa dea onoare celor declarati «Drepti intre
popoare»", ne-a spus Mina Yanku. Medalia primita de vrinceanul Anghel
Anutoiu este singura acordata de statul Israel. Pe spatele ei este
gravata inscriptia biblica: "cine a salvat o viata, a salvat tot
universul". In ultimii ani de viata, badita Anghel s-a rupt de lume,
mutindu-se in comuna Naruja, dar si-a luat cu el medalia de onoare.
Anghel Anutoiu a murit sarac si bolnav, uitat de toti, in anul 2003, la
virsta de 89 de ani. Eroul este inmormintat in cimitirul satului
Naruja. (Silvia VRINCEANU)

Yad Vashem - locul in care fiecare lasa o lacrima

„As vrea ca cineva sa stie ca am existat”, marturiseste un
adolescent care a pierit in timpul Holocaustului in ultima sa scrisoare

Yad
Vashem este memorialul dedicat de statul Israel celor peste sase
milioane de evrei ucisi de nazisti si colaboratorii lor. A fost
construit în anul 1953, ca urmare a unei rezolutii adoptate de
parlamentul israelian, pe un munte de pe care se vede panorama orasului
Ierusalim, orasul dupa care tinjeau oamenii fara tara imprastiati in
cele patru zari. Numele a fost ales dupa versetul biblic din Isaia
56,5: „Le voi da în casa Mea si înauntrul zidurilor Mele un nume si un
loc mai de pret decit fii si fiice; le voi da un nume vesnic si
nepieritor“. Yad Vashem este un loc in care iti este greu sa-ti
stapinesti emotiile. In muzeul dedicat atrocitatilor naziste se pot
vedea mereu oameni care abia isi pot stapini lacrimile. Muzeografii
spun ca putini sint cei care pleaca de la Yad Vashem fara sa lase acolo
o lacrima si toti se intreaba cum a fost posibil ca asemenea orori sa
se intimple in cel mai luminat secol al omenirii. Potrivit
Enciclopediei Holocaustului, numai in Romania au fost omoriti circa
420.000 din cei aproximativ 750.000 de membri ai comunitatii evreiesti.
Multi dintre cei care au scapat, printre care si multi orfani, au
reusit sa emigreze in Israel dupa ce conflagratia mondiala s-a
incheiat. In ciuda faptului ca evreii din Vrancea au fost deportati cu
precadere in Transnistria ori au fost introdusi in detasamentele de
munca fortata, in baza de date de la Yad Vashem se gasesc si nume de
evrei din fostul judet Putna care si-au gasit sfirsitul in lagarul de
exterminare de la Auschwitz-Birkenau. Tot aici, in «Valea
Comunitatilor» se gasesc inscriptionate in piatra numele mai multor
localitati din Vrancea, locuite de multi evrei pina la izbucnirea
razboiului. «Sala Numelor» este locul unde sint adunate numele celor
pieriti in Shoah, cum numesc evreii Holocaustul. Cele mai multe nume
ale victimelor au fost Esther si Abraham. O statistica pe profesii
arata ca 43.403 victime au fost medici, 290.492 au fost profesori, 43
au fost rabini, iar 84 jurnalisti. 215.458 femei au fost gospodine.
Evreii au decis ca cei pierduti sa fie prezentati cu fotografii asa cum
erau in viata, ca oameni, nu ca victime ale nazismului, pentru a li se
pastra o amintire placuta. Munca sutelor de cercetatori a fost animata
de marturia gasita intr-o ultima scrisoare lasata de un adolescent
polonez care a pierit in timpul Holocaustului, in 1941: „As vrea sa se
stie ca pe lume a existat un tinar pe nume David Berger”. Acesta este
si moto-ul site-ului www.yadvashem.org.il, unde poate fi consultata
uriasa baza de date care cuprinde citeva milioane de nume de evrei
pieriti in timpul persecutiilor rasiale. Dupa cum ne-a declarat
Alexander Avraham, director in cadrul Institutului International pentru
Studierea Holocaustului, originar din Odobesti, in fiecare an apar noi
victime pentru ca supravietuitorii, in special cei din fostele tari
comuniste, sint interesati sa stie ce s-a intimplat cu rudele lor. De
exemplu, au fost trei cazuri de frati care s-au regasit cu ajutorul Yad
Vashem si care se credeau pierduti, precum si zece oameni care traiau
desi fusesera dati disparuti in timpul Holocaustului. La Yad Vashem se
pastreaza si lista memoriala care aminteste numele celor care au salvat
evrei, fara sa fie ei însisi evrei. Aici, printre alti eroi, este
inscriptionat si numele vrinceanului Anghel T. Anutoiu, precum si
numele Reginei Mama Elena. In anul 1993, statul Israel si Institutul
Yad Vashem i-au conferit post-mortem Titlul si Medalia „Dreapta intre
Popoare”, devenite simbol international, pentru ca a pus umarul la
salvarea evreilor prigoniti în timpul regimului antonescian. De citiva
ani, la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii
despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. Cu toate ca tot
ce vezi acolo este dureros, circuitul memorialului Yad Vashem se
termina cu un sentiment de speranta pentru ca in nadejde au crezut pina
in ultima clipa toti cei care si-au gasit sfirsitul atunci.

Multumiri speciale Oanei Stanciulescu, lui Zvi Ben Dov si Gabriel Andronic care au facut posibila documentarea acestui material.
http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?articol=16753

Scris de Admin 30.07.09 17:57

Badita Anghel, "Schindler" din muntii Vrancei

in timpul asasinatelor in
masa comise de regimul Ion Antonescu împotriva evreilor, vrinceanul
Anghel Anutoiu a reusit sa salveze mii de oameni care ar fi trebuit sa
sfirseasca in camerele de gazare de la Auschwitz ori in ghetourile din
Transnistria. potrivit unor marturii din epoca, vrinceanul din comuna
Naruja l-a sfidat pe insusi maresalul Antonescu, cerindu-i sa-i crute
pe evrei. gestul sau, care a insemnat un licar de lumina in perioada
intunecata a Holocausului, a fost omagiat de statul Israel, care l-a
declarat "Drept intre Popoare". vrinceanul a plantat un copac in
"Gradina celor Drepti" de pe Muntele Amintirii din Ierusalim. in anii
de negare a Holocaustului, "Schindler" al Vrancei a ajuns la rindul sau
un proscris in propria tara

Anghel T. Anutoiu - "Invalid politic antifascist". Un nume care nu spune
absolut nimic in Vrancea si nici in Romania. Pentru evrei insa, Anghel
Anutoiu este un erou. Un om care, in fata primejdiei naziste, a dat
dovada de omenie si a salvat vieti atunci cind altii primeau solda de
la stat pentru a le ucide. Anghel Anutoiu deschide la Yad Vashem in
Ierusalim - memorialul dedicat celor sase milioane de victime ale
Holocaustului - lista celor 60 de romani care si-au riscat viata pentru
a ajuta evrei in timpul persecutiilor naziste. In calitatea sa de
secretar al Asociatiei Veteranilor de Razboi "Marele Voievod Mihai" si
furier la Comandamentul Armatei, Anghel Anutoiu a aflat de ordinele
secrete privind perchezitiile, arestarile si mai apoi deportarile
evreilor. A fost omul pe care Providenta l-a trimis acolo la momentul
potrivit. Unele marturii scrise sustin ca in timpul genocidului
vrinceanul l-a infruntat in public, in Bucuresti, chiar pe temutul
maresal Ion Antonescu, cerindu-i sa-i crute pe evrei pentru ca sint
"poporul ales de Dumnezeu". Potrivit unor documente de la Institutul
International pentru Studierea Holocaustului din Israel, se presupune
ca vrinceanul a salvat in jur de 10.000 de evrei. Este o cifra mult mai
mare decit cea de pe celebra lista a lui Oskar Schindler, industriasul
german care a salvat peste 1.000 de evrei in timpul celui de-al doilea
Razboi Mondial. Totusi, numarul nu conteaza. "Cine a salvat o singura
viata, a salvat tot Universul", a punctat Mina Yanku, directorul
adjunct al Departamentului celor Drepti intre Popoare de la Yad Vashem.

Impotriva "solutiei finale"

Dupa
razboi, Anghel Anutoiu se prezenta simplu: "invalid politic
antifascist". El este singurul vrincean pe care evreii l-au „sarutat pe
suflet” in semn de recunostinta pentru ca a fost solidar cu ei intr-o
vreme in care erau considerati mai intii „jidani” si abia apoi oameni.
Badita Anghel, cum iI alinta rudele sale, s-a nascut in 1914 la
Nistoresti, dar a trait ca flotant in Naruja si Bucuresti. Copil sarac,
nerecunoscut de tatal sau, Anghel a plecat de mic in lume, pentru a-si
cauta un rost. Viata l-a adus in Bucuresti, acolo unde, la un moment
dat, apare chiar in anturajul celebrului tovaras Ghita Cristescu, zis
Plapumaru, cel care a infiintat Partidul Comunist in Romania in 1921.
In dosarul sau de la memorialul Yad Vashem se pastreaza si o fotografie
cu autograf in care Ghita Cristescu il tine amical de brat pe vrincean
si pe care scrie: „educat de mine si colaboratorii mei principali”. In
1933, cind Adolf Hitler a devenit cancelarul Germaniei, iar Garda de
Fier se pregatea sa preia puterea in Romania, Anghel Anutoiu avea 19
ani. In 1940, odata cu instalarea statului national-legionar condus de
Ion Antonescu, pe fondul unui antisemitism pronuntat in epoca, sustinut
de elite politice, culturale si religioase ale tarii, evreii aveau sa
devina proscrisi ai societatii, oameni ce trebuiau stirpiti de pe fata
pamintului. Anii negri ai razboiului aveau sa-l gaseasca pe fisnetul
vrincean in mijlocul evenimentelor. Sfidind starea de spirit a
momentului, el a reusit sa bareze atit cit a putut pumnul greu al
Guvernului indreptat impotriva "jidovilor". Comisia Internationala
pentru Studierea Holocaustului din Romania il prezinta pe secretarul si
reprezentantul Asociatiei Veteranilor de Razboi "Marele Voievod Mihai"
care functiona pe linga Casa Regala a Romaniei. "Intre anii 1938 si
1944, in calitatea sa de secretar al Comandamentului Corpul 5 Armata, a
avut posibilitatea sa afle secrete de mare importanta, dupa cum insusi
declara, cum ar fi raziile in care trebuiau sa fie arestati evreii.
Anghel Anutoiu a folosit aceste stiri pentru a-i avertiza pe evrei de
pericol si, in acest fel, unii au putut sa gaseasca, chiar cu ajutorul
lui, locuri de ascuns si astfel au ramas in viata. Pentru aceasta
activitate in care si-a periclitat viata, Anghel T. Anutoiu a fost
recunoscut «Drept intre popoare» pe data de 9 ianuarie 1979. In august
1990, numele sau au fost gravat in «Gradina celor drepti» de la Yad
Vashem", ne-a declarat Mina Yanku, directorul adjunct al
Departamentului Drepti intre Popoare de la Institutul International
pentru Studierea Holocaustului din Ierusalim.

Lista lui badita Anghel

Lista
evreilor care au declarat cu mina pe inima ca au fost salvati de
vrinceanul Anghel Anutoiu este lunga, potrivit marturiilor din dosarul
sau de erou. Cum nasul sau de botez, pe nume Anghel Aga, era comerciant
in Focsani, tinarul Anghel a cunoscut o seama de evrei, pe unii dintre
ei reusind sa-i ajute atunci cind a inceput genocidul. Pe lista celor
care ii datoreaza viata vrinceanului se afla Fishel Faibis, un evreu
din Bucuresti, pe care l-a avertizat in februarie 1940 ca o banda de
legionari intentionau sa-l jefuiasca si apoi sa-l omoare. In august
1941, el a revenit in crucea noptii la acelasi domn Fishel si l-a luat
de acasa pentru a-l proteja de raziile naziste ce urmau sa aiba loc a
doua zi. Rasposatul rabin Shimon Bercovici de la Buzau a declarat sub
juramint ca Anghel Anutoiu l-a ajutat sa parasesca orasul in timpul
perchezitiilor naziste si l-a ascuns la un prieten din copilarie,
cismar de meserie. Alte marturii dezvaluie ca vrinceanul ar fi ajutat
si alti rabini sau simpli evrei din Brasov, cum ar fi dr. Iancu
Graumfeld, prim-rabinul Ernest Deutsch pe care i-a salvat de hitleristi
ascunzindu-i la prieteni. Vestile ca va urma masacrarea evreilor le-a
adus pina in fostul judet Putna. Potrivit foilor de marturie, rabinului
Itzac Scheter i-a gasit o ascunzatoare la nasii sai de botez, Mariuta
si Anghel Aga, pe strada Agricultori din Focsani, la fel si doctorului
Alexander Tercatin, care avea cabinet pe Strada Socialismului. La
Odobesti, unde traia o numeroasa comunitate de evrei, a salvat mai
multe persoane, printre care Haim Sacagiu, Lisa si Smuel Stoleru care
urmau sa fie deportati in Transnistria. In ajunul Pastelui evreiesc din
1941, la Birlad, i-a salvat de la moarte pe farmacistul Ezra Bergman si
pe medicii Talik si Bril, impotriva carora fusesera emise ordine de
evacuare si arestare. "Între 1938-1944, Anutoiu a avertizat pe evreii
din comunitatile din Bacau, Brasov, Odobesti, Piatra-Neamt si Buzau ca
urmau sa fie arestati, asa încit au putut fugi la timp, si i-a ajutat
sa gaseasca adapost", se arata in raportul Comisiei Internationale de
Studiere a Holocaustului din Romania, document realizat de o echipa de
cercetatori in anul 2003. Vasilica Moisiuc, fosta salariata a
Consulatului SUA din Bucuresti, in prezent decedata, sustine in
marturia depusa la Yad Vashem ca vrinceanul "si-a sacrificat mina
stinga pentru a nu lua parte cu Armata la arestarile evreilor si
provoca si pe altii in acest scop, cum ar fi fratele lui Andrei
Anutoiu, caruia i-a taiat trei degete, in conditiile in care aceste
fapte erau pedepsite cu moartea de Codul Justitiei Militare. In cursul
anului 1943, Anutoiu Anghel in secret mi-a platit de am gazduit si
ascuns in locuinta mea din Bucuresti pe evreica Roza Rozenberg, femeie
in virsta fugita de pericolul hitleristilor. Sint martor ocular si v-am
descris adevarul cu sinceritate". Ca o dovada, in pasaportul
vrinceanului se consemneaza invaliditatea: „trei degete lipsa la mina
stinga”.

Intilnirea cu maresalul Ion Antonescu

La
Yad Vashem se pastreaza un dosar care contine citeva sute de scrisori,
acte, foi de marturie si fotografii din care reiese activitatea
anti-legionara si antifascista purtata de vrinceanul Anghel T. Anutoiu.
O marturie facuta de evreica Etta Lidia Fainstain, care se prezinta
"supravietuitoare a lagarului de la Auschwitz unde mi-am pierdut toata
familia formata din sase persoane", atrage atentia: "Dl Anghel Anutoiu
este primul din Romania celui de-al doilea razboi mondial care a avut
curajul raspunderii in fata maresalului Antonescu, la 14 octombrie 1941
de a lua apararea evreilor la cel mai inalt nivel de stat cerind
energic conducatorului statului sa desfiinteze lagarele evreiesti si
cartela lor cu diagonala albastra pe care evreii erau obligati sa o
aiba asupra lor", sustine evreica, dupa care cere ca Anghel Anutoiu sa
primeasca cetatenia de onoare a statului Israel. Cu toate ca nu s-au
descoperit dovezi istorice directe care sa ateste intilnirea dintre
omul simplu Anghel Anutoiu si temutul maresal Ion Antonescu, alte
marturii sustin ca aceasta a avut loc, ba chiar s-a lasat si cu
arestarea vrinceanului, care s-a acuns in munti. In 1984, un grup de 16
evrei, sub sigla Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Bucuresti, se
"atasa cu toata fermitatea cererii fratilor evrei din orasul israelian
Petah Ticva, din iunie 1978, si cerea ca "invalidul politic antifascist
de pe urma prigoanei hitleriste" sa fie tratat cu onor pentru "faptele
sale incontestabile pentru curajul riscului vietii sale, plin de cel
mai mare eroism, in fata maresalului Antonescu, la 14 octombrie 1941
cind sute de mii de oameni gemeau de suferinte in munci obligatorii
lagare de exterminare si trenuri ale mortii". Pe baza acestor marturii
din dosarul sau si a unor cercetari efectuate de specialisti in istoria
Holocaustului, Anghel T. Anutoiu a trecut testul "de erou", iar
Institutul Yad Vashem a decis sa-l onoreze si sa recunoasca public ca a
contribuit, cu riscul propriei vieti, la salvarea unor evrei în anii
razboiului.

Iubit in Israel, urit in Romania

Anghel
Anutoiu a fost la un pas sa nu poata pune piciorul in Tara Sfinta, unde
a fost invitat cu onoruri in anul 1979 pentru a primi recunoasterea
simbolica prin conferirea medaliei si a titlului de „Drept intre
Popoare”. Maricel Chiciorea, unul din nepotii sai, care locuieste in
Focsani, ne-a declarat ca a fost nevoie ca statul evreu sa intervina la
dictatorul Nicolae Ceausescu pentru ca unchiul sau sa poata primi viza
de plecarel. „Badita Anghel iubea evreii, iar evreii il considerau
fratele lor. Era mindru de ce a facut in viata. Acest om a fost o
legenda, dar in Romania toti si-au batut joc de el si nu a fost
recunoscut si apreciat la adevarata valoare. Eu eram copil cind imi
povestea despre anii tulburi ai razboiului, dar peste ani am realizat
ca faptele lui au fost deosebite. Sint mindru ca ma pot numi nepotul
lui”, ne-a povestit Maricel Chiciorea. Pentru batrinul din muntii
Vrancei, cele trei luni petrecute in Israel au fost ca un vis frumos,
dar care s-a sfirsit prin a intra sub lupa Securitatii. De altfel, dupa
cele petrecute in timpul razboiului, eroul a fost haituit la propriu si
supravegheat de Militie. Istoricii spun ca tratamentul era oarecum
firesc pentru acea perioada. "Daca ar fi fost omagiati ca salvatori, ar
fi însemnat ca au existat si criminali sau autoritati criminale", se
arata in raportul privind Holocaustul din Romania. Marturiile celor
care l-au cunoscut arata cum regimul comunist a inghitit eroul si l-a
transformat intr-o nonpersoana, un om care a trait aproape pina la
moarte cu frica ca va fi arestat. "Anghel Anutoiu era tot timpul
suspectat, nu era bine vazut de partid, cum era atunci, pentru ca era
un om care nu se incadra in regulile statului. El era un om care ducea
o politica antiregim, vazut ca un om salbatic, singuratic, in comuna
noastra. A avut o viata zbuciumata, nu era ca restul populatiei", si-a
amintit pentru Ziarul de Vrancea Clementa Scaunas, fost primar al
comunei Naruja, unde Anghel Anutoiu a trait mai multi ani. De altfel,
in urma numeroaselor interventii facute la Antonescu de catre diferite
personalitati pentru salvarea evreilor, acesta a dat ordin sa fie
urmariti cei care au indraznit sa-l sfideze. A fost momentul in care
Anutoiu s-a aflat din nou in pericol. Ca un adevarat mocan vrincean,
s-a refugiat in munti. "Mereu ne spunea ca-l cauta Securitatea sa-l
lege. Eu eram de 11 ani cind a venit potera aici, la Naruja, si l-a
luat cu catuse la miini. Inainte vreme a stat fugar trei luni si doua
saptamini in Dealu Sacaturii, cel mai inalt munte din Nistoresti, unde
a mincat numai mure, zmeura si bureti. Mi-a povestit cum a venit ursul
sa-l manince in grota unde se ascundea. A facut un foc mare si a
scapat. De foame si de frica a coborit in sat, la neamuri. L-au tinut
legat sapte luni, iar cind a venit acasa ne-a spus ca au incercat sa-l
otraveasca la Galati. A fost cu bagare de seama, s-a facut ca inghite
otrava, iar apoi si-a bagat degetele pe git si a vomat. De atunci a
avut mereu probleme cu stomacul si bea numai ceaiuri. Eu nu stiu nici
acum ce au avut cu omul asta, ca nu a furat, nu a baut si a fost un om
cumsecade. Era si credincios, numai pe la biserica se ducea. Dar toata
viata i-a fost frica, el umbla numai seara, si nu prin centrul satului.
De unde avea, de unde nu avea, mereu imi dadea si mie cinte un ban, ca
si eu am fost saraca. Imi spunea: «neapoata, hai cu mine in Tara
Sfinta!»", ne-a povestit cu ochii in lacrimi Gaftona Chiciorea, nepoata
sa de la Naruja. De altfel, in scrisorile trimise la Yad Vashem, Anghel
Anutoiu si fratele sau Andrei povestesc ca au trait „cu viata in
pericol de executare la moarte, fugari prin muntii Vrancei pina la 23
august 1944”, pentru ca aveau informatii ca urmau sa fie executati.

Scris de Admin 30.07.09 17:40

Sighet - capitala Holocaustului si a Gulagului din Romania

Ce s-ar intampla daca, intr-o dimineata, te-ai trezi – ca Gregor
Samsa – metamorfozat intr-un gandac care nu-si mai aminteste nimic? Ai
repeta la nesfarsit greselile facute in trecut. Singurul lucru pe care
il invatam din istorie este ca nu invatam nimic din istorie. Dar daca
te-ai trezi metamorfozat intr-o ganganie kafkiana care nu uita nimic?
Ai acumula toate nefericirile intamplate in trecut. Pentru un om, ca si
pentru o comunitate, nu numai amnezia, dar si memoria excesiva este
nociva. Ramane ca fiecare om, fiecare comunitate, pentru a-si pastra
sanatatea mentala, sa gaseasca raportul adecvat intre uitare si
memorie. In forme diferite, ambele au functii ecologice.Se
construiesc memoriale si se inalta monumente ca locuri ale memoriei. Ne
amintim de ele la zile comemorative, cand se implineste un deceniu sau
un semicentenar de la producerea evenimentului. Se aduc copii cu
autobuze si fanfare militare. Se depun coroane de flori si se tin
discursuri solemne, in prezenta primarului cu tricoloru-n banduliera.
Exista insa riscul ca memoria sa se leneveasca, iar locurile memoriei
sa devina, mai degraba, locuri ale uitarii. Memorialele se construiesc
ca sa tinem minte un eveniment istoric, dar de fapt sunt produsul
luptei noastre impotriva uitarii. Ele se nasc din si se hranesc cu
teama noastra de uitare. La Platon, de pilda, scrierea –
inventata de zeul Thoth ca sa-i faca pe oameni “mai cu tinere de minte”
– este perceputa de regele egiptean Thamus, dimpotriva, ca un
provocator al uitarii: “Scrisul va aduce cu sine uitarea in sufletele
celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punandu-si
credinta in scris, oamenii isi vor aminti din afara, cu ajutorul unor
icoane straine, si nu dinlauntru, prin cazna proprie. Leacul pe care tu
[Thoth] l-ai gasit nu e facut sa invartoseze tinerea de minte, ci doar
readucerea aminte” (Phaidros, 275 a).1Cand locuitorii din satul
Macondo au fost infestati de morbul uitarii, ei au inceput sa scrie pe
obiecte numele acestora si modul lor de utilizare. “Era un prim simptom
al amneziei”, constata Márquez. Inainte de a se “innamoli iremediabil
in mlastinile uitarii”, macondienii au fixat pe strada principala a
localitatii o pancarta care proclama: “Dumnezeu exista”. In
luna iulie 2006, Ana Blandiana si Romulus Rusan m-au invitat la
Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet sa tin o prelegere
despre soarta evreilor din Romania in timpul Holocaustului si sa
prezint filmul documentar al Luciei Hossu-Longin despre Mihail
Sebastian. I-am intrebat care este rostul prezentarii acestor subiecte
la o scoala de vara centrata pe Gulagul romanesc. Mi-au raspuns simplu:
elevii nostri sunt inteligenti (“mai inteligenti decat elevii lor”) si
vor sa inteleaga lumea pe care au mostenit-o. Intr-adevar,
studierea celor doua mari dictaturi ale secolului XX (nazismul si
comunismul) si a celor doua mari genociduri (Holocaustul si Gulagul) te
poate face sa intelegi mai bine lumea in care traim azi. Din pacate,
ecuatia in care au fost puse in Romania anilor ‘90 cele doua genociduri
a fost una profund inadecvata: Holocaust versus Gulag. S-au emis chiar
somatii privind studierea cu prioritate a unuia sau altuia dintre ele.
Personal, nu vad nici o ratiune ca ororile din anii ‘30-‘40, de pilda,
sa fie studiate la concurenta si cu atat mai putin in locul celor din
anii ‘50-‘60 sau invers. Astfel de studii nu sunt concurentiale (dupa
principiul sau-sau), ci complementare (dupa principiul si-si). In
conditiile in care extremele se ating si se aseamana, studiile privind
legionarismul le ajuta pe cele privind comunismul romanesc si invers.
Analizarea mecanismelor care au produs in Romania derapajele spre
extreme (de dreapta si de stanga) este la fel de necesara si de
“urgenta” pentru societatea de astazi. Atata cata este, democratia
romaneasca este pandita de ambele extreme si ca atare ambele pericole
trebuie prezentate si intelese.Nu intamplator, la jumatatea
anilor ‘90 Gabriel Liiceanu simtea nevoia sa precizeze: “Din respect
pentru adevar si din teama de recidiva istorica trebuie sa dobandim
acest nou loc al discursului: unul in care memoria mortii lui Mircea
Vulcanescu in puscariile comuniste sa nu ne impiedice sa discutam
legionarismul lui Mircea Eliade; dar, deopotriva, unul in care
discutarea «uratului» din deceniul al patrulea sa nu oculteze sirul de
crime intins de comunism peste Romania vreme de mai bine de patru
decenii.”Putem sa analizam impreuna Gulagul si Holocaustul ?
Evident ca da. In fond, apartin aceluiasi tip de fenomene
socio-patologice, fiind declansate de maladii similare ale spiritului.
Crimele in masa fac astazi obiectul unei noi discipline stiintifice
(Genocide studies), studiata in universitati. Un seminar international
in acest domeniu, initiat de Ruxandra Cesereanu si avand tema Gulag si
Holocaust in constiinta romaneasca, se desfasoara in primavara anului
2007 la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Invitatia la seminar
contine unele conditionari semnificative: “Nu va exista o sectiune
axata pe Gulag si o alta axata pe Holocaust. Pentru intaia data cele
doua chestiuni vor fi tratate impreuna (acesta este si scopul
simpozionului, de aceea vorbim de o premiera nationala) in Romania. De
aceea, lucrarea dumneavoastra trebuie sa fie axata pe ambele
chestiuni.” Modul de abordare s-a modificat sensibil in ultimul timp.
Ceea ce parea a fi cvasi-interzis, pare a fi acum cvasi-obligatoriu.Putem
sa comparam cele doua genociduri? Se spune ca nu. Comparaison n’est pas
raison. Se sustine ca Holocaustul este un fenomen unic. Asa este, dar
cum stabilim acest fapt fara sa-l comparam cu alte genociduri. Pe de
alta parte, si Gulagul este fenomen unic. Unicitatea unuia nu anuleaza
unicitatea celuilalt. Se spune, de asemenea, ca “cele doua fenomene nu
pot fi echivalate”. Asa este, dar a compara nu inseamna a echivala.
Compararea este un act de analiza stiintifica prin care se stabilesc
diferentele si asemanarile dintre doua fenomene. Or, Holocaustul si
Gulagul, nazismul si comunismul sunt fenomene socio-politice
asemanatoare din unele puncte de vedere si deosebite din altele. Cand a
inceput sa se informeze despre miscarea legionara, tanarul Ioan Petru
Culianu a avut o reactie de bun simt: “Ideologia legionara – isi nota
el in jurnal in 1978 – imi este tot atat de straina ca si cea
comunista. Ele seamana foarte mult.”Nu comparatia in sine,
dintre Holocaust si Gulag, este maligna, ci cea facuta cu rea intentie.
Michael Shafir are dreptate: “Cand comparatia este facuta cu scopul de
a nega sau cu cel al minimalizarii reciproce si/sau cu cel de a anula
ceea ce este inerent unic Holocaustului sau Gulagului, atunci a incetat
cautarea similitudinilor si s-a pasit pe odiosul camp mintal al negarii
istorice.”Cu astfel de reflectii am incercat sa-i provoc pe
elevii scolii de vara de la Sighet (10-17 iulie 2006). Purtarea unor
astfel de dezbateri anume in acest oras mi s-a parut cu atat mai
potrivita cu cat Sighetul are tragicul privilegiu de a fi o capitala
atat a Holocaustului, cat si a Gulagului din Romania. Prezenta in oras
a Casei memoriale Elie Wiesel si a Memorialului Victimelor Comunismului
si al Rezistentei intaresc acest statut5. Capitala a Holocaustului
pentru ca aici, in Maramures (ca si in toata Transilvania de Nord,
aflata sub autoritate maghiara), s-a produs – sub organizarea lui Adolf
Eichman insusi – una dintre cele mai crunte deportari a evreilor. S-a
produs tarziu, in mai-iunie 1944 (cand soarta razboiului era
pecetluita, frontul fiind pe Prut), cu o graba isterica (in doua
saptamani), cu un numar mare de deportati la Auschwitz (circa 150.000
de suflete in Transilvania de Nord, dintre care 39.000 din Maramures)
si cu un grad imens de exterminare (aproximativ 85 %). Pe de alta
parte, Sighetul este si o capitala a Gulagului pentru ca anume aici a
fost in mod sistematic decimata intreaga elita a Romaniei (politica,
profesionala, religioasa, intelectuala). Pentru acest genocid a fost
ales un loc strategic: Sighetul Marmatiei – foarte departe de Bucuresti
si foarte aproape de granita cu URSS.In iulie 2002, Elie Wiesel
a facut o vizita in Romania, la Sighet, pentru a inaugura Casa
memoriala Wiesel – casa in care s-a nascut, devenita acum un muzeu al
exterminarii marii comunitati a evreilor din Maramures. Laureatul
premiului Nobel pentru pace urma sa viziteze si Memorialul Victimelor
Comunismului. Presedintele Romaniei, Ion Iliescu, care il insotea, l-a
descurajat, spunandu-i ca la Memorialul de la Sighet sunt comemorati
legionari. Din pacate, Wiesel i-a ascultat sfatul si nu s-a mai dus,
intarind astfel nedreapta legenda a eroizarii legionarilor la Sighet.
Ion Iliescu si altii ca el erau si sunt personal interesati sa
discrediteze si astfel sa marginalizeze Memorialul. Memorialul
de la Sighet este un ansamblu impresionant, pus sub zodia unui motto
inspirat: “Atunci cand justitia nu reuseste sa fie o forma a memoriei,
memoria singura poate fi o forma de justitie” (Ana Blandiana).
Organizatorii au stiut sa puna in evidenta atat dimensiunea macro a
Gulagului (amploarea fenomenului), cat si “detaliile” semnificative
(tragedia suferita de fiecare victima, de fiecare familie). Ca si
nazistii, comunistii stiau si ei ca “moartea a o suta de oameni este o
tragedie, dar moartea unui milion este statistica” (Adolf Eichman).
Uciderea unui singur om provoaca o trauma emotionala coplesitoare. Emotia
nu poate sa creasca direct proportional cu numarul de victime. Ca si in
cazul Holocaustului, numarul imens de victime ale Gulagului te poate
face cumva insensibil. Dar chipul demn al unui detinut, privirea
resemnata a unei vaduve, o carte postala cenzurata de tortionari,
gamela contorsionata din care a mancat istoricul Gheorghe Bratianu sau
o lumanare aprinsa in celula intunecoasa in care a murit Iuliu Maniu
sunt tot atatea declansatoare de emotie profunda. Zidul de nume. Zidul
de chipuri. Nume si chipuri ale victimelor care au fost aruncate
anonime, in gropi comune, fara cruci. “Vreau sa-ti arat eu
Memorialul”, mi-a spus Ana Blandiana cand am sosit. Am fost onorat de
acest privilegiu. Dupa aceea insa l-am revazut, pentru ca am simtit
nevoia sa ma reculeg singur. Cu atat mai mult avand in vedere rolul
jucat in instaurarea comunismului de catre unele dintre rudele mele.
Memorialul de la Sighet este un loc al suferintei pure, marcat nu de
resentimente, ci de recuperarea demnitatii umane. Adica exact ceea ce
tortionarii au incercat sa distruga. “Istoria a facut pipi pe noi”, a
rezumat Petre Tutea in stilu-i inconfundabil. “Nu-mi spune ce a facut
istoria din tine – i s-ar putea replica –; spune-mi ce ai facut tu cu
ce a facut istoria din tine”.
http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=464%3Asighet-capitala-holocaustului-si-a-gulagului-din-romania&catid=39%3Arevista-presei&Itemid=91&lang=ro

Scris de Admin 30.07.09 17:27

Raport holocaust

Concluziile raportului Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului in Romania
arată că în ţara noastră, în timpul celui de al doilea război mondial,
a avut loc Holocaust, acesta devenind posibil ca urmare a "antisemitismului cu rădăcini adînci în istoria politică şi culturală a ţării", informează Mediafax. Concluziile raportului Comisiei conduse de laureatul Premiului Nobel Ellie Wiesel au fost prezentate pe
11 noiembrie la Palatul Cotroceni, în prezenta membrilor comisiei, a
preşedintelui Ion Iliescu, a ambasadorilor SUA şi Israelului in Romania.

Potrivit concluziilor raportului, ordinele care au dus la degradarea civică şi nimicirea evreilor şi a instituţiilor evreieşti au fost date de cele mai înalte autorităţi române. "Autorităţile
civile şi militare române sînt responsabile de moartea unui numar
cuprins intre 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni din
Romania şi teritoriile aflate sub administraţie românească", se arată în document. Aproximativ 340.000 de evrei români au supravieţuit
datorită faptului că Guvernul a suspendat deportările în anul 1943, cu
16 luni înainte ca Romania să iasă din alianţa cu Germania nazistă şi
să se alăture Naţiunilor Unite, conchide raportul. Conform
documentului, peste 25.000 de romi au fost, de asemenea, deportaţi în
timpul Holocaustului, iar dintre aceştia mai mult de 11.000 şi-au
pierdut viaţa, ceea ce a dus la dispariţia unor colectivităţi de romi
vechi de secole.

Probe concludente

Implicarea personală a lui Ion Antonescu în deportarea şi lichidarea evreilor şi romilor, sub jurisdicţie româna, "este probată in mod concludent de vastul material documentar existent", se mai arată în document.

Aceeaşi sursă susţine că aproximativ 132.000 de evrei din nordul Transilvaniei, aflat sub administraţie ungară, şi alţi 5000 de evrei români care trăiau în afara ţării au fost ucişi în Holocaust.
"Negarea
Holocaustului in timpul regimului comunist, precum şi in perioada
postcomunistă, a fost şi rămîne răspîndită şi este îngrijorătoare",
susţine raportul.

Conform aceluiaşi comunicat, Comisia a înaintat Guvernului României un set de recomandări, respectiv stabilirea Zilei Naţionale de Comemorare a Holocaustului la 9 octombrie,
comemorată pentru prima dată în acest an; înfiinţarea unui memorial
naţional şi a unui muzeu în Bucuresti pentru comemorarea victimelor
Holocaustului; identificarea şi înregistrarea victimelor Holocaustului
în România; crearea unui grup special de lucru care să analizeze, să corecteze şi să redacteze programa şi manualele şcolare referitoare la Holocaust.

Comisia
a recomandat şi introducerea educaţiei privind Holocaustul în cadrul
curriculei scolare universitare şi pregătirea de programe pentru
grupuri profesionale şi asociaţii; înfiinţarea unui centru arhivistic
şi a unei fundaţii dedicate educaţiei şi cercetării Holocaustului;
anularea deciziilor de reabilitare a unor criminali de război, inclusiv
a celor pronunţate în ultimii 15 ani.
Raportul conţine aproximativ 500 de pagini
şi prezintă istoria Holocaustului în Romania, precum şi concluziile şi
recomandările Comisiei în legătură cu modul în care Guvernul poate
contribui la conştientizarea şi cultivarea memoriei Holocaustului, ca
şi la stimularea cercetării şi educaţiei în acest domeniu în ţara
noastră. Raportul urmează să fie tipărit in limbile română, franceză şi
engleză.

Asumarea responsabilităţii

Preşedintele
Ion Iliescu a declarat, la prezentarea concluziilor Comisiei "Wiesel",
că statul român işi asuma responsabilitatea privind atrocităţile
săvîrşite în România in timpul celui de al II-lea război mondial.
El a arătat că raportul reprezintă doar începutul unui lung proces
ce-şi propune să schimbe percepţii şi reprezentări eronate, printr-o
informare cît mai completă, corectă, obiectivă, să atace locurile
comune induse în mentalul colectiv de anii de propagandă la care opinia
publică din ţară a fost supusă după instaurarea comunismului.
Iliescu
a precizat că raportul reprezintă un instrument de lucru fundamental
pentru oricine studiază istoria contemporană a României, în particular
perioada participării statului roman la al II-lea război mondial.
Echilibrul şi obiectivitatea sa, efortul documentar ce îl susţine şi
calitatea analizei pe care o efectuează îl recomandă drept "un punct de
plecare obligatoriu" în efortul de reconsiderare a istoriei recente a
Romaniei, de "asumare a ei aşa cum a fost", a afirmat Ion Iliescu.
Holocaustul
a reprezentat una dintre acele probleme grave ale istoriei, a cărei
abordare a fost evitată, atît în timpul regimului comunist, cît şi după
dispariţia acestuia, a subliniat el. În opinia sa, această reconciliere
cu trecutul trebuie să aibă loc cît mai curînd şi că, de aceea, a
socotit înfiinţarea Comisiei ca "un act necesar şi oportun".

Adevărul pentru tinerele generaţii

"Nu
este vorba doar de a afla - şi, mai ales, pentru tinerele generaţii,
acest lucru este imperativ - adevărul despre tragedia zguduitoare a
sute de mii de cetăţeni români în timpul celui de-al II-lea război
mondial, care au fost nevoiţi s-o traverseze doar pentru simplul fapt
că erau evrei sau ţigani, tragedia pentru care statul roman şi
institutiile sale de atunci poartă principala răspundere", a declarat
seful statului.
El a apreciat că pentru ca astfel de tragedii să
nu mai fie posibile este necesară o vastă operă de educaţie civică,
istorică şi politică a întregii societăţi, a tinerilor în special.
"Adevărul istoric, cunoaşterea istoriei noastre şi a celei universale
aşa cum au fost, constituie unul dintre instrumentele de prim ordin ce
stă la dispoziţia noastră pentru înfăptuirea celor ce ne-am propus. Lor
li se adaugă valori precum multiculturalismul, toleranţa, deschiderea
către lume şi acceptarea deosebirilor, a specificului", a mai spus
preşedintele Iliescu.
Seful statului a arătat că promovarea
acestora, a spiritului european şi consolidarea valorilor circumscrise
societăţii democratice reprezintă cele mai puternice arme în combaterea
antisemitismului, extremismului, xenofobiei, exclusivismului,
şovinismului şi a negaţionismului.
Ambasadorii SUA, Jack Dyer Craouch, şi Israelului în Romania, Rodica Radian Gordon, prezenţi la prezentarea documentului, au salutat înfiinţarea Comisiei şi publicarea raportului.
Ambasadorul Israelului, Rodica Radian Gordon a prezentat mesajul
ministrului israelian de Externe, care salută realizarea raportului, in
care sunt detaliate persecuţiile,
deportările şi uciderea a sute de mii de evrei in Romania, "cu
colaborarea activa" a Guvernului Romaniei de la acea vreme, condus de
Ion Antonescu. Şeful diplomaţiei israeliene a apreciat
că existenţa statului Israel reprezintă o "garanţie" ca orori precum
Holocaustul, fenomen unic în istoria omenirii prin atrocităţile sale,
nu vor mai lovi evreii. El mai spune că faptele istorice privind
Holocaustul trebuie să facă parte integrantă din învăţămîntul românesc
şi să constituie subiect de dezbateri publice.
Preşedintele
Comisiei, Ellie Wiesel, a precizat că, înainte de începutul studiului
Comisiei, nu a ştiut că a fost atît de multă brutalitate, că au existat
oameni care au putut face asemenea lucruri altor oameni.
"Am
decis să investigăm fără teamă, fără prejudecăţi, doar să aflăm
adevărul", a precizat Wiesel. El a mai spus că nu toate victimele au
fost evrei, dar că toti evreii au fost victime. Wiesel a apreciat ca astfel de comisii ar trebui înfiinţate şi în alte ţări, cum ar fi Franţa şi Germania.

Scris de Admin 29.07.09 18:00

Parohia Greco-Catolica Budesti refuza oferta
primariei din localitate de a primi terenuri care au apartinut unor
familii de evrei deportate in lagarele de exterminare nazit

BISERICA ROMANA UNITA CU ROMA, GRECO-CATOLICA
Episcopia de Maramures, Protopopiatul Sighet, Parohia BUDESTI
437206 Breb, nr. 8A, com. Ocna Sugatag, Maramures, Romania
Tel/Fax: 0262-374624;
cel: 0740096142;
e-mail: parohia.budesti at gmail.com

Nr. 5/2009
Budesti, 22 Iulie 2009

COMUNICATParohia Greco-Catolica Budesti,
reprezentata prin preot Calin Hosu, aduce la cunostinta opiniei publice
nationale si internationale urmatoarea discriminare si violare a
drepturilor omului, cu ramificatii anti-semite, practicata de primaria
localitatii Budesti:
Desi Comisia Judeteana Maramures Pentru Aplicarea Legii Nr. 18/1991
a Fondului Funciar (CJALFF) a hotarat sa primim 5 hectare de teren pe
vechiul amplasament, Primaria Budesti ne forteaza sa primim in
posesie pamant care a apartinut unor familii de evrei din localitate
deportate in lagarele de exterminare naziste.
Parohia Greco-Catolica Budesti a avut in posesie in 1948, anul
desfiintarii Bisericii Greco-Catolice, 2 biserici de lemn si cca. 17
hectare de teren, proprietati care au fost preluate de Statul comunist
si date in folosinta Bisericii Ortodoxe Romane.
In anul 1999 CJALFF, prin hotararea nr. 9866 din 29.04.1999 (atasata
in anexa), a hotarat reconstituirea dreptului nostru de proprietate
asupra a 5 hectare de teren pe care care l-am avut in 1948. Cu toate
acestea, primaria comunei Budesti ne-a silit sa primim in schimbul
terenurilor noastre, pe care le-a dat Bisericii Ortodoxe Romane,
terenuri care au apartinut unor familii de evrei din localitate.
Parohia Greco-Catolica Budesti a refuzat primirea acestor terenuri
pentru ca ni se facea o nedreptate atat noua cat si urmasilor
familiilor de evrei care au fost exterminati in lagarele de concentrare
naziste.
Mentionam ca exista un titlu de proprietate pe aceste terenuri
eliberat de Primaria Budesti pe numele nostru, titlu pe care insa am
refuzat sa-l ridicam de la Primarie pentru ca aceste proprietati nu
sunt ale noastre si de drept apartin comunitatii evreiesti.
Din 2 biserici greco-catolice si cca. 17 hectare de teren confiscate de Statul comunist in 1948, pana in prezent nu am primit nimic, iar ce ni s-a oferit am refuzat sa primim pentru ca nu este al nostru. In momentul de fata ne tinem slujbele religioase intr-o casa particulara in timp ce cele doua biserici ale noastre stau inchise, comunitatea ortodoxa avand propria biserica pe care a construit-o dupa 1989.
Facem apel cu aceasta ocazie catre toate organizatiile nationale si
internationale pentru a lua atitudine impotriva acestor abuzuri,
specifice unui stat totalitar, care inca mai sunt practicate de
reprezentantii Statului Roman si discriminare la care sunt supuse
minoritatile din Romania.
Administrator parohial
Pr. Calin Hosu
http://www.greco-catolica.org/a469-Parohia-Greco-Catolica-Budesti-refuza-oferta-primariei-din-locate-de-a-primi-pamanturi-care-au-aparut-familiilor-de-evrei-din-localitate-deportate-in-lagarele-de-exterminare-naziste.aspx

Scris de Admin 29.07.09 6:56

Oficial israelian: “Israelul l-a iertat pe Mazăre, conform tradiţiei evreieşti”

Adjunctul directorului general din Ministerul de Externe israelian,
ambasadorul Pinhas Avivi, asigură, într-un interviu acordat cotidianul.ro,
că ţara sa l-a iertat deja pe nesăbuitul primar: “Atunci când cineva
îşi cere iertare, conform tradiţiei evreieşti, îl ierţi”. Avivi a
discutat şi despre cooperarea româno-israeliană în cazul clinicii de
fertilitate Sabyc.
Cum vi se pare gestul primarului Mazăre
de a defila în uniforma armatei naziste? Ministerul de Externe rus l-a
calificat drept “un sacrilegiu”. Cum comentează Ministerul de Externe
israelian acest gest?
El însuşi a spus că a fost o greşeală. După cum ştiţi, a trimis imediat
o scrisoare ambasadorului israelian în care îi cerea iertare pentru
acest eveniment. Conform tradiţiei noastre evreieşti, dacă cineva îţi
cere să îl ierţi, atunci îl ierţi. Cred că a fost un gest la care nu
s-a gândit suficient, nu a pornit de la o intenţie rea şi nu a făcut-o
serios. Faptul că el însuşi s-a gândit apoi să ceară iertare arată că
nu a fost un gest făcut cu rea intenţie.

În prezent există o investigaţie declanşată de procurorii români asupra lui Radu Mazăre, pentru purtarea de însemne naziste...
Aceasta este o problemă internă.

În ceea ce priveşte relaţia domnului Mazăre cu
statul israelian sau relaţia lui cu poporul evreu, faptul că şi-a cerut
imediat scuze, este mai mult decât suficient. Nu cred că ar trebui să
condamnăm pe cineva, când el însuşi şi-a dat seama că a făcut o
greşeală.

Deci relaţia dintre România şi Israel nu va fi afectată...
Nu, absolut, nu. Şi, oricum, nu cred că un singur eveniment, oricât de
grav ar fi, ar trebui să afecteze relaţiile dintre ţări, care depind de
interesele profunde ale celor două ţări şi de afecţiunea profundă care
există între cele două ţări. Avem cam 300.000 de români care trăiesc în
Israel, avem 5.000 de companii israeliene care lucrează în România.
Câteodată apar mici probleme, pe care le vom rezolva, dar niciodată nu
le vom considera un obstacol în relaţiile dintre cele două ţări.

Referitor la scandalul clinicii Sabyc, declanşat în România, care este
poziţia Ministerului de Externe israelian faţă de arestarea cetăţenilor
israelieni?
În primul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că încă sunt sub
investigare şi nu este bine să îi acuzăm înainte de a o face
justiţia... Recunoaştem în mod absolut dreptul statului român de a
declanşa o investigaţie, de fiecare dată când se suspectează o
încălcare a legii. Noi, ca ambasadă şi ca stat, suntem pregătiţi să
acordăm sprijin consular cetăţenilor care sunt arestaţi, indiferent
dacă au comis sau nu infracţiunea respectivă, dacă sunt vinovaţi sau
nu. Îi vom ajuta, deci, din punct de vedere consular, fără a interveni
în nici un fel asupra legii locale. Respectăm legea locală şi avem
încredere în justiţia română, dar, în acelaşi timp, le vom acorda celor
arestaţi sprijin consular şi umanitar.

Există o cooperare privind o investigaţie în Israel, referitor la acest caz?
Absolut, sută la sută. Căutăm posibilitatea ca, de fiecare dată când
există probleme într-una dintre părţi, poliţia română şi cea israeliană
să coopereze pentru a afla adevărul. Inclusiv în acest caz. Ştiu că
există o cooperare profundă între poliţia română şi cea israeliană. De
câte ori se suspectează ceva în România, sau în Israel, are loc o
cooperare.

Scris de Admin 28.07.09 15:56

5. Amintiri

O observaţie judicioasă a publicistului
Ion Solacolu este aceea că „După ultimul război mondial [în context, primul
– n. O. P.], în toate statele democratice din Europa, antisemitismul n-a putut atinge
faza criminală decât numai după ce unele instituţii ale statului de drept,
poliţia şi justiţia în primul rând, n-au mai funcţionat”. Sigur, înainte
de orice altceva ar fi benefică – fiindcă lămuritoare – o analiză
substanţială a crizei instituţiilor statului modern democratic. Au intrat
ele în blocaj ori degringoladă datorită tendinţelor totalitare, sau acestea
din urmă s-au configurat tot mai radical fiindcă instituţiile statului nu au
mai funcţionat? În orice caz, faptul că primul pogrom, cel din 1938, de la Dorohoi,
a avut loc în condiţiile schimbate de după instalarea dictaturii regale nu
schimbă radical datele problemei decât în ce priveşte regimul politic şi
funcţionarea instituţiilor. Nimeni dintre cetăţeni nu era obligat
în România dictaturii regale să ucidă evrei, chiar dacă statul totalitar
înţelegea să adopte acum legi antievreieşti. În calitate de creştini –
ortodocşi, greco-catolici, protestanţi sau neoprotestanţi (majoritar
ortodocşi, însă) – românii şi-ar fi putut aminti comandamentul biblic
„să nu ucizi!”. Nu aş trece prea repede peste această oroare, şi nu din
pricină că m-aş erija într-un judecător intransigent al acelor vremuri,
ci pentru că vreau să înţeleg. Cum a fost posibil că, în loc
să propage creştinismul, preoţimea s-a raliat câteodată – nu spun
că mereu şi nici peste tot – extremei drepte, punând naţionalismul
intransigent înaintea religiei lui Dumnezeu? Oare rictusul hâd al unui naţionalism
exclusivist, revanşard, purist, fobic la alteritate, care admite şi
legitimează uciderea unor copii inocenţi de 3-4 ani (ca în coşmarul la care
a asistat Radu Cioculescu), nu este şi el unul dintre chipurile cioplite la altarul
căruia lumea s-a închinat în ultimele vreo două secole şi, în bună
măsură, încă se mai închină?

Preţul supravieţuirii, nu doar în
faţa ameninţării duşmanului (căci, aşa cum avertizau
afişele din epocă, „Taci, inamicul ascultă!”), ci şi în faţa
sinelui fiecăruia dintre martori şi participanţi, a fost legea amuţirii,
omertà. Nu a fost deloc o supravieţuire uşoară şi
senină, acum sunt convins. Am patruzeci şi cinci de ani şi abia în ultimii
doi-trei ani am început să aflu câte ceva, destul de vag, despre dimensiunile ororii
în ţara noastră. Să-mi fie iertat deci dacă aduc, în acest context, o
mărturie personală, oricât de vagă şi de incompletă.

Tatăl meu, născut în 1921, a luptat pe
frontul de est. În adolescenţa şi mai apoi în tinereţea mea, am avut adeseori
discuţii aprinse pe teme de principiu. Tata se considera un patriot. Încarcerat de
regimul Antonescu în perioada imediat succesivă rebeliunii legionare, el a profitat de
apelul mareşalului către toţi patrioţii de a lupta pentru reîntregirea
ţării şi, în locul închisorii, s-a avântat fără nici o rezervă
în luptele de pe frontul de răsărit. Deşi mareşalul îl arestase, a
luptat pentru mareşal şi l-a preţuit până la sfârşitul vieţii
(care a survenit târziu, în 1998). În 1944, a căzut prizonier, rămânând mai
mulţi ani în Siberia, în diverse lagăre de muncă. Mai târziu, în 1991, pe
când mă temeam că, grav afectat de boli, ne va părăsi, l-am înregistrat
pe o casetă amintindu-şi despre vremurile zbuciumate ale conflagraţiei
devastatoare. Transcrierea am publicat-o, ulterior, în broşura Un român în
lagărele sovietice. A evocat, atunci, ca în alte dăţi, presiunile
făcute în lagăr asupra lui de către comisarii evrei sovietici pentru
a-şi mărturisi crimele împotriva civililor. Nu le săvârşise, mi-a spus,
şi l-am crezut. Totuşi, nu mi-a vorbit niciodată despre atmosfera
degajată de scrisoarea lui Radu Cioculescu şi de tot mai multe documente
recuperate de prin arhive. Nu mi-a vorbit niciodată despre lagărele destinate
evreilor în cuprinsul României. Despre unul dintre ele (Miniş?), aflat în
judeţul Arad, am aflat anul trecut, de la o colegă istorică din oraşul
de pe Mureş. Un altul, aflat pe Mureşul mediu (la Ilia), a fost menţionat în
treacăt cu un prilej de către unul dintre foştii mei profesori universitari,
astăzi decedat.

Asemenea detalii mă întăresc în
convingerea că secretele revoluţiei din 1989 sunt nişte bagatele în raport
cu maniera cvasi-etanşă în care s-a tabuizat trecutul interbelic şi din
perioada celui de-al doilea război mondial. Observ, apoi, că nici un istoric
român nu a încercat încă să străpungă, dacă nu arhivele, pentru
care prohibiţia se întinde în urmă pe durata a şaptezeci şi cinci de
ani, atunci măcar depozitele revuistice, care este imposibil să nu fi consemnat
câte ceva pe tema aceasta. Nu cred că acest lucru se datorează lipsei de
competenţă a istoriografiei actuale. Este vorba mai curând despre altceva:
viziunea pe care fiecare dintre noi o are despre ce înseamnă să îţi
pese.

Şi eu mă consider, precum tata, un
patriot, în felul meu. Numai că vremurile sunt altele, felul în care definesc eu
patriotismul e altul, eu sunt altcineva. Pentru mulţi – ca pentru tata – a spune
adevărul cât mai complet e o impudoare, o lipsă de respect, o condamnare a patriei
şi poporului. În viziunea acestora, trebuie să fim deplin solidari cu trecutul,
măcar pentru că un om inteligent ştie că vremurile de odinioară nu
mai pot fi schimbate. Pentru mine, tocmai dimpotrivă, căutarea şi
redescoperirea adevărurilor de altădată este respectul suprem. Sunt convins
că doar reţinând partea luminoasă a trecutului şi amendându-i
licenţele funeste poţi decide un viitor mai bun, care să nu repete vremuri
demne de tot regretul. Cred cu putere că responsabilitatea a devenit altceva decât
tăcerea. Ea învăluie într-un calm protector nu doar durerile suferite de noi, ci
şi adevărurile incomode care ne dezavantajează. Aş fi preferat şi
eu ca generaţia dinaintea mea să nu fi consumat atâta ură,
intoleranţă, agresivitate în asasinate motivate politic; trist final al epocii
interbelice, cu dictaturi, represiuni, pogromuri şi genocid, asasinate asupra unor
români iluştri (N. Iorga, I. G. Duca ş. a.). N-am nici o îndoială că
sunt de aceeaşi parte a baricadei cu Ion Solacolu. Erorile, ca şi victoriile pe
care le repurtăm în desluşirea violentei cromatici a Holocaustului deschid, îmi
vine să cred, un drum. Oricât de ezitantă, mişcarea pe care deopotrivă
o descriem, pare să fie o înaintare.

Scris de Admin 28.07.09 15:56

4. Genocid... cu sprijin
popular?

Există în textul
Instigare
– pogrom – genocid, semnat de Ion Solacolu, mai multe negări ale
rolului unor persoane civile din rândul populaţiilor locale în pregătirea şi
punerea în acţiune a „soluţiei finale”. Într-un loc, domnia sa spune: „Genocidul
petrecut în anii războiului, exterminarea cvasi-totală a populaţiei
evreieşti din zone întinse de către nazişti şi unii din
aliaţii lor n-a fost rezultatul vreunui antisemitism local (subl. O.
P.)...”. Într-altul, autorul adaugă: „... în toată această
desfăşurare a evenimentelor, nici basarabenii lui Goma şi nici vreo
altă populaţie ne-evreiască din acest spaţiu uriaş nu a avut nici
un cuvânt de spus (subl. O. P.)”. Apoi: „... De genocidul la care a fost
supusă populaţia evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial,
soldat cu dispariţia a şase milioane de evrei, nu pot fi făcute vinovate
populaţiile ne-evreieşti din zonele în care au fost exterminaţi evreii,
oricât de puternic ar fi fost antisemitismul în sânul acestor populaţii şi chiar
dacă, uneori, la masacrarea evreilor au participat şi localnici
ne-evrei (subl. O. P.)”.

În fine, atribuindu-mi afirmaţii pe care nu
le-am făcut (şi pe care s-ar cuveni să le probeze cu citate exacte), Ion
Solacolu formulează: „... dacă lucrurile ar sta aşa cum le prezintă
Ovidiu Pecican, şi anume că populaţiile din ţările ale căror
autorităţi au comis genocidul (germani, români, maghiari, slovaci, croaţi) ar
fi răspunzătoare de uciderea în masă a evreilor...”. Singurul care a putut
afirma aşa ceva a fost Ion Solacolu însuşi. Ceea ce am adus eu în discuţie a
fost coparticiparea unor inşi din rândul populaţiei Basarabiei la actele
antisemite din timpul celui de-al doilea război mondial. Totodată, am invocat
şi episodul – de-acum celebru – din Jedwabne, unde localnicii polonezi, profitând de
retragerea sovieticilor şi de răstimpul rămas până la preluarea frâielor
de către nazişti, au lapidat în chinuri comunitatea evreiască. Aceasta nu
înseamnă că toţi basarabenii şi toţi polonezii au dat dovadă
de barbarie antievreiască şi nici că basarabenii ori polonezii în general au
fost antisemiţi.

Notez aici, în fine, că i-am luat în
discuţie pe civilii români din Basarabia celui de-al doilea război mondial doar
pentru că discuţia a pornit de la romanul lui Paul Goma despre Basarabia.
Altfel spus, nu stătea în intenţia nimănui ca basarabenii să fie
incriminaţi, eventual pentru a arunca pisica în ograda lor spre a evita discuţiile
despre români şi implicarea lor. Nu am urmărit asta nici o clipă. Din acest
punct de vedere, asupra românilor (iarăşi, a unora dintre ei!) planează
răspunderi mult mai mari, datorită strădaniilor genocidare obstinate ale
mareşalului Ion Antonescu şi, totodată, pentru că unii dintre
cetăţenii României s-au simţit chemaţi să se alăture, la
rându-le, politicii antisemite a statului, uneori dovedind chiar un anume exces de zel.
Aceasta nu permite, totuşi, să se considere nici că civilii români în
general au fost antisemiţi şi că au participat la Holocaust, nici că ei
pot fi absolviţi principial, in corpore.

Pentru a nu focaliza într-o manieră prea
subliniată atenţia doar asupra basarabenilor şi ca să
înălţăm discuţia la un alt nivel de generalitate, nişte
întrebări trebuie, totuşi, formulate (iar Ion Solacolu poate încerca, dacă
doreşte, să le dea un răspuns propriu): un eventual pogrom care are loc în
timpul acţiunilor concertate cu specific de genocid înfăptuite de
autorităţi rămâne un simplu pogrom sau devine, prin însuşi contextul
dat, un element al genocidului însuşi? Dar o crimă înfăptuită de un
particular asupra unui evreu în timpul operaţiunilor genocidare din vremea celui de-al
doilea război mondial, dacă izvorăşte din antisemitism, este o
simplă crimă antisemită sau devine un element al aceluiaşi genocid?
Altfel spus, în cazurile crimelor individuale antisemite sau cel al pogromurilor contextul
macrocomunitar este indiferent?

Eu cred că nu.

Scris de Admin 28.07.09 15:55

3. Agitaţii
antisemite, pogrom, genocid

Continuându-şi eseul
Instigare
– pogrom – genocid, Ion Solacolu încearcă o trecere în revistă
şi o definire a principalelor tipuri de acţiuni îndreptate împotriva evreilor.
Astfel, „Cel mai de jos este nivelul agitaţiilor şi tulburărilor
antisemite, care nu au neapărat un caracter criminal, în sensul că nu
implică uciderea unor oameni vinovaţi numai pentru faptul că s-au născut
evrei. Aceste agitaţii şi tulburări ar putea să apară şi
spontan, adică venind de jos, de la populaţia ne-evreiască, cu
toate că de cele mai multe ori fenomenul este indus, provocat, instigat, dirijat,
adică venind de sus”. În cazul tulburărilor şi agitaţiilor
antisemite, deci, în majoritatea cazurilor, ar fi diagnosticabilă şi
caracteristică intervenţia – fie şi disimulată – a statului
(administraţie, poliţie, armată sau chiar biserică, în pofida
despărţirii ei formale de statul propriu-zis, în cazul modernităţii).
La rândul său, pogromul ar fi „Treapta următoare de manifestare violentă a
antisemitismului, care atinge deja nivelul criminal... De cele mai multe ori indus,
instigat, fenomenul se poate totuşi naşte şi spontan. Dar totdeauna el se
desfăşoară «sub ochii îngăduitori ai autorităţii de stat»...
[...] Pogromul apare ca fiind o acţiune «populară», dar de fapt e condusă din
umbră de forţe interesate şi nu se poate desfăşura fără
implicarea autorităţii de stat, chiar dacă numai prin atitudinea ei
pasivă”. Şi în cazul pogromului, aşadar, statul intervine, numai că de
astă dată manipularea are efecte mai drastice, criminale. În fine, „Pe treapta
superioară de manifestare violentă a antisemitismului criminal, în genocid,
autoritatea de stat e direct implicată, atât ca ordonator, cât şi ca executant al
genocidului. [...] Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în
operă de mase de oameni ce acţionează haotic, ci de forţe militare ce
acţionează disciplinat”.

Practic, conform definiţiilor formulate de
Ion Solacolu, tulburările antisemite, pogromul şi genocidul sunt, toate,
emanaţii de sus. Diferă între ele doar prin natura intensităţii
manifestărilor şi consecinţelor lor (de la umilire şi bătaie
până la omucidere haotică în cazul pogromului şi sistematic urmărită
în cazul genocidului) şi prin caracterul parţial sau total, moderat sau radical
prin care statul programează lichidarea comunităţilor evreieşti. Cred
însă că, privind în trecut, se pot găsi destule pogromuri care au fost duse
la îndeplinire dintr-un elan antisemit pornit de jos. Totodată, dacă nu dorim
limitarea aplicaţiilor definiţiilor la acea parte a modernităţii
caracterizată prin existenţa statelor naţionale, ar fi mai potrivit să
nu vorbim numai de cazul implicării autorităţii de stat ci, pur şi
simplu, de autoritate. O autoritate – şi deci o răspundere – în incitarea la
pogromuri a avut-o, de-a lungul timpului, şi papalitatea care, chiar dacă a
deţinut un stat, contează mai degrabă ca înaltă autoritate
ecleziastică. La fel, pogromuri s-au petrecut şi în diferitele formaţiuni
politice conduse de duci, principi etc. ce nu ajunseseră încă – sau nu au mai
ajuns niciodată – să se constituie în state de sine stătătoare,
bucurându-se de privilegiul unei autonomii oarecare în contexte statale mai ample
(imperiile, de pildă).

Ar mai fi de adăugat, pentru a distinge mai
bine cele trei tipuri de „abordare” antisemită, că unul dintre factorii care le
disting tranşant este, fără îndoială, natura participanţilor
direcţi. În cazul tulburărilor antisemite se pot distinge atât siluete civile, cât
şi unele aparţinând autorităţii (cum a fost cazul rabinului aruncat din
tren, într-un... elan spontan, de câţiva militari ai armatei noastre, în Moldova
românească, în timpul conflagraţiei secunde), important fiind că întotdeauna
iniţiativa le revine înfăptuitorilor (desigur însă că pe fondul unei
îndoctrinări ideologice şi a unei mentalităţi antisemite
achiziţionate anterior). Pogromul este realizat din iniţiativa particularilor sau
la instigarea – discretă ori faţişă – a autorităţii, dar
întotdeauna de către civili. În fine, genocidul este pus în operă oficial, la
adăpostul unor legi sau decrete, oroarea dobândind aparenţa legalităţii,
de către militari, poliţişti şi funcţionari subordonaţi
puterii politice.

Dar, fie şi cu aceste amendamente,
definiţiile date de Ion Solacolu – care surprind altminteri cu destulă precizie
fenomenele sociale pe care le evocă – par nişte instrumente nu îndeajuns de
perfecţionate pentru viziunea celui care le propune. Astfel, te poţi întreba:
dacă toate cele trei forme de manifestare concretă, prin acţiune
îndreptată împotriva evreilor, reprezintă antisemitismul promovat de autoritate,
atunci nu este vorba oare de un singur antisemitism cu trei tipuri de „variaţiuni pe
scala potenţiometrului său”? Cred că disctincţii suplimentare, cum sunt
cele încercate mai sus, pot ajuta la cântărirea mai judicioasă a faptelor.
Mă tem însă că nici ele nu sunt destule.

Dacă acceptăm, de exemplu, teza
că particularii neevrei care participă la acţiuni antisemite sunt doar
victimele manipulării autorităţii, nu cumva absolvim dintru început pe
oricine vădeşte prin actele sale scopuri antisemite? Trebuie să concedem
că individul uman are înzestrarea naturală care să-i permită să
discearnă între bine şi rău, fiind, deci, responsabil moral şi juridic
şi trebuind să îşi asume responsabilitatea pentru deciziile şi actele
sale. Acesta este, de altfel, principiul în virtutea căruia Eichman şi atâţia
alţii au fost duşi la Ierusalim în faţa tribunalului şi judecaţi
pentru faptele lor.

Pe de altă parte, însă, dacă toate
aceste fapte sunt instigate de autoritate, cum poate fi vina pentru oricare dintre formele
respective de comportament antisemit imputată individual? Interpretarea propusă
de Ion Solacolu s-ar putea dovedi în acest punct inoportună, ca una invocabilă
întru absolvirea indivizilor. Practic, orice participant la un pogrom poate, întocmai ca
şi soldaţii care au primit ordin de la superiorii lor ierarhici, să
spună în apărarea sa că a făcut ceea ce autoritatea i-a sugerat sau
indicat expres să facă.

După toate adagiile de natură
conceptuală menite să intre în dialog cu propunerile de definiţii înaintate
de Ion Solacolu voi spune că există, cum se ştie, contribuţii de-acum
notorii ale unor jurişti de faimă în domeniu. Menţionez aici doar
definiţia dată de Raphael Lemkin, în 1944, genocidului: „Prin genocid
înţelegem distrugerea unei naţiuni sau a unui grup etnic [...]. În mod general,
genocid nu înseamnă obligatoriu distrugerea imediată a unei naţiuni, decât
atunci când e realizat prin asasinarea în masă a tuturor membrilor unei naţiuni.
El îşi propune mai curând să fie un plan coordonat al diferitelor acţiuni
vizând distrugerea fundamentelor esenţiale ale vieţii grupurilor naţionale,
pentru a aneantiza înseşi aceste grupuri. Obiectivele unui asemenea plan ar fi
dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale, a culturii, a limbii, a
sentimentelor naţionale, şi distrugerea securităţii personale, a
libertăţii, a sănătăţii, a demnităţii şi chiar
a vieţilor indivizilor care aparţin unor asemenea grupuri. Genocidul e dirijat
contra grupului naţional [considerat] ca entitate, iar acţiunile pe care le
antrenează sunt îndreptate contra indivizilor, nu din cauza calităţilor lor
individuale, ci pentru că ei sunt membrii grupului naţional” (citat după
Yves Ternon, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, Iaşi, Institutul
European, 2002, trad. de Ovidiu Pecican, Liliana Popovici şi Iuliana Doboşi, p.
23). Cum se vede şi la o simplă privire, caracteristicile genocidului stabilite
de Lemkin sunt relativ diferite de cele discutate aici. Totuşi, în pofida
existenţei unei literaturi juridice relativ abundente pe tema dată, socotesc
salutară dezbaterea chestiunii de către reprezentanţi ai unor categorii
intelectuale dinafara domeniului jurisprudenţei, fie ei gânditori social-politici,
literaţi ori istorici. Datorită complexităţii ei, problematica nu a fost
deplin şi definitiv elucidată, fapt menit să permită punerea în valoare
a întregului potenţial creator al gândirii vii. În plus, dezbaterea cazului românesc,
presupunând experienţe istorice specifice, poate îmbogăţi şi nuanţa
cu elemente neaşteptate cunoaşterea generală despre pogrom şi genocid.
Strădania lui Ion Solacolu este cu atât mai salutară, cu cât, deocamdată,
juriştii români nu se înghesuie în avanscena recuperării critice a
părţii neconvenabile de trecut contemporan. Nu ştiu să avem încă
nici o lucrare critică pe tema legislaţiei antisemite, cum nu avem nici una despre
statutul juridic al evreilor din România de la războiul de independenţă
până azi în lumina legislaţiei româneşti.

În încheierea acestui punct al discuţiei nu
pot deci decât să repet: răspunderea individuală este esenţială în
stabilirea vinei şi sancţiunii. Dar există şi răspunderi colective,
a căror eliminare din discuţie ar fi o eroare. Rămâne important în asemenea
cazuri cum circumscriem vina, cum o corelăm cu sistemul de sancţiuni (morale,
juridice, economice etc.) şi, pentru cazul din urmă, cum delimităm
colectivităţile culpabile. Este limpede astfel că nu putem spune că
întreaga colectivitate a românilor din Basarabia a fost vinovată de participarea, fie
şi subalternă, la Holocaust. Dar este la fel de clar că putem – cel
puţin teoretic – delimita, mai mult sau mai puţin riguros o colectivitate a
românilor basarabeni vinovată de coparticipare, oricât de mică ar fi ea în
ansamblul cetăţenilor români ai Basarabiei (cei circa 1% avuţi în vedere de
Ion Solacolu o compun fără nici un dubiu).

Scris de Admin 28.07.09 15:55

2. Vină
individuală, vină colectivă

Discutarea romanului Basarabia,
survenită într-un context social-politic cum a fost cel al anului 2003, marcat de
negarea Holocaustului românesc de unele dintre cele mai înalte voci oficiale ale
statului român, dar însemnat şi datorită anumitor măsuri menite să
conducă la investigarea circumstanţelor de odinioară şi la asumarea
vinei, nici mai multă, nici mai puţină decât este cazul, nu avea însă
cum să se oprească aici. Pornind de la o afirmaţie, care mi s-a părut
necesar a fi investigată suplimentar, a lui Ion Solacolu („... nu românii din Basarabia
sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportaţi în
Transnistria [între 1940-1944 – n. O. P.]. Asta e dincolo de orice
discuţie"), m-am referit, în prelungirea discuţiei despre Goma şi
romanul său, la împrejurările istorice la care trimitea materia narativă,
adică tocmai la realitatea evocată de Ion Solacolu. Atrăgeam, astfel,
atenţia că românii din Basarabia nu pot fi, nici integral, nici categoric
absolviţi de participarea la tristele, înfiorătoarele evenimente.
Subînţelegeam – lesne de sesizat, mi s-a părut mie –, desigur, că
unii dintre românii basarabeni au luat parte la excesele antisemite ale
momentului, nefiind de gândit că toţi basarabenii, cu mic, cu mare, ar fi
perpetrat activităţi cu caracter antisemit. Argumente în acest sens se găseau
în istoria începutului de secol al XX-lea, şi pe unele le-am şi aşezat în
pagină, trimiţând la cercetări notorii din domeniu, spre a nu părea
că vorbesc în vânt. Datorită, pesemne, impreciziei formulării mele, Ion
Solacolu a înţeles însă că aruncam anatema asupra întregii
comunităţi a românilor basarabeni, ceea ce, precizez măcar acum într-o
manieră explicită, nu era deloc cazul. Într-adevăr, vina, cred şi eu ca
şi domnia sa, este, în principala ei ipostază, individuală şi strict
personalizată şi este cazul să ne ferim, pe cât ne stă în
putinţă, de generalizările pripite, nedrepte. Mai departe însă nu îl pot
urma pe Ion Solacolu care pune problema în termeni statistici, apelând la cifre. Mă
tem că în chestiuni de etică nu cifrele decid verdictele. Este, fireşte, o
mare diferenţă între a ucide un om, zece oameni, o sută sau... zece milioane!
Dar sub raport etic, în toate cazurile este vorba despre omucideri, de crime; adică de
încălcarea unui precept moral fundamental şi punerea de sine sub semnul culpei
morale. Verdictul nu lasă nici o îndoială. Dacă, deci, din totalul de evrei
ucişi în Basarabia, doar „... câteva sute, poate o mie...” au pierit asasinaţi de
unii români din Basarabia se poate spune că românii basarabeni nu au
participat deloc la crimele împotriva evreilor? Nu.

Să presupunem însă că aceşti
români basarabeni nu au făcut decât să beneficieze, aidoma unei gloate rudimentare
şi hămesite, de urmările crimelor săvârşite de alţii (armata,
de pildă). Să fim de acord cu Ion Solacolu că „După ce [evreii – n.
O. P.] au fost evacuaţi de militari sau jandarmi din locuinţe, acestea,
rămase goale, au fost jefuite de localnici”. Oare localnicii respectivi sunt altceva
decât nişte complici la săvârşirea răului? Răspunsul nu poate fi,
iarăşi, decât nu.

Cu aceasta ajung iar la chestiunea vinei,
ridicată de Ion Solacolu. Domnia sa susţine că „... vina pentru genocidul la
care a fost supusă populaţia evreiască a Europei în timpul ultimului
război mondial nu e o vină colectivă, ci una individuală
(subl. I. S.)”. Ca istoric, nu pot fi de acord cu o asemenea poziţie. Aplicată la
cazuri istorice specifice, această aserţiune s-ar putea traduce astfel: doar
Hitler şi încă vreo câţiva inşi (Goebbels, Göring) sunt de vină
pentru Shoah, datorită unor porniri strict personale care nu privesc pe nimeni
altcineva; doar Ceauşescu şi încă vreo câţiva tovarăşi (Elena,
Nicu, Ilie şi vasalii lor direcţi) sunt vinovaţi pentru mizeria ubicuă
din România anilor ‘80, deoarece impulsurile strict individuale care i-au condus
înspre luarea deciziilor de maximă austeritate răsfrânte asupra României
întregi nu pot fi atribuite şi altora. Aceasta ar însemna însă să se ignore,
de fiecare dată, faptul că Hitler, respectiv Ceauşescu s-au bucurat de
suportul moral şi afectiv al unei secţiuni consistente din societatea
germană, respectiv din cea românească a timpului. Totodată, explicaţia
istorică a faptelor s-ar reduce, într-o viziune voluntaristă, la desemnarea câte
unui ţap ispăşitor. Oricât de important ar fi fost – şi,
într-adevăr, a fost – rolul lui Hitler, respectiv al lui Ceauşescu în generarea
situaţiilor evocate, este absolut cert că singuri, izolaţi, fără
sprijinul unor pârghii semnificative ale statului, fără ajutorul sau măcar
consimţământul tacit al unui contingent semnificativ de concetăţeni, nu
ar fi putut îndeplini nimic din ororile pe care, fiecare în felul şi la scara lui,
le-au pus în mişcare.

Revenind la crimele asupra evreilor în Basarabia
şi Transnistria din timpul conflagraţiei mondiale secunde şi trecând acum pe
un alt plan al discuţiei, anume cel etic, aş adăuga că nici aşa nu
pot fi acuzaţi de excese numai indivizi izolaţi. Dacă acesta ar fi fost
cazul, statul, forţele de ordine, opinia publică, colectivitatea i-ar fi izolat,
judecat şi pedepsit, s-ar fi desolidarizat de ei. Or, faptul respectiv nu s-a întâmplat
întotdeauna. Dimpotrivă, există mărturii că, atunci când, dintr-un motiv
sau altul, statul nu-şi ducea la îndeplinire misiunea, se ofereau voluntari care
să o facă. Voi cita aici parte dintr-un alineat epistolar care incriminează
români, şi nu basarabeni. Dar citatul interesează în contextul dat nu pentru
identitatea protagoniştilor, ci pentru mentalitatea care domina în acel moment pe
frontul de răsărit, în tabăra românească. Fragmentul provine din
scrisoarea lui Radu Cioculescu trimisă lui Aurel Buteanu din Novo Şampalovi – deci
de pe frontul răsăritean - în noiembrie 1941 (vezi 22, an. XV, nr. 722,
6-12 ianuarie 2004, p. Cool

. „...Bătrâni, copii, femei, [cu toţii evrei – n. O.
P.] care rămăseseră pe drum şi nu mai erau în stare să se
ţie de restul convoiului, erau împuşcaţi pe loc. [...] Unul din soldaţii
[din armata română – n. O. P.] care însoţeau convoiul nu mai avea asupra
lui cartuşele necesare pentru împlinirea ritualului. Pesemne că le consumase pe
drum, în acelaşi scop oribil. Atunci s-a oferit spontan un soldat de la o unitate din
localitate ca să-l substituie cu muniţie proaspătă şi a tras în
văzul meu asupra unei copile de 3-4 ani. Când l-am luat la rost, căci scena se
petrecuse instantaneu, a sosit şi un locotenent şi, cu toate protestele mele, mi
s-a administrat o lecţie meritată de patriotism şi românism. Aveam şi
nevoie de o asemenea lecţie. Printre deportaţi, mulţi oameni bine,
intelectuali etc., aproape goi, dezbrăcaţi şi despuiaţi literalmente de
populaţia germană din satele pe care le parcurseseră, încât nu-i mai duceau
picioarele. Soldaţii care-i împuşcau, nu-mi făcea impresia că-şi
îndeplinesc o datorie grea şi odioasă, ci ceteai pe faţa lor o plăcere
sadică”. Zguduitor în forţa lui de evocare şi dezvăluirile pe care le
aduce sub ochii cititorilor, citatul de mai sus mi se pare ilustrativ pentru aspectul moral
al chestiunii pentru că: 1. surprinde tipul de „contagiune mentală” – ca să
folosesc un termen împrumutat de la Şcoala istorică franceză a
Analelor, care însă acolo este sinonim cu mentalitatea – care îi înrobise pe
mulţi dintre români în urma anilor de îndoctrinare ideologică antisemită
practicată în perioada interbelică şi chiar înainte; 2. descrie foarte bine
arcul complicităţilor – de la ostaşul care împuşca din ordin şi din
rutină la cel zelos şi convins de justeţea actelor sale şi la
ofiţerul care întemeia pe o adevărată filosofie a patriotismului
naţionalist crima împotriva unei fetiţe de 3-4 ani; 3. totodată, arată
şi reacţia – elocventă pentru sentimentele unei majorităţi (vreau
să cred) româneşti – a autorului epistolei, care a căutat să
sancţioneze etic omuciderea. În acest ultim sens merită citat şi finalul
alineatului respectiv, pentru că el conţine o condamnare neechivocă a
acestor fapte, împreună cu premoniţia dezastrelor pe care trebuia să le
atragă după sine: „... de data asta ororile nu erau patronate şi executate
de bestia verde [= Garda de Fier, n. O. P.], ci de oficialitate şi armată,
care se întinează inutil cu sânge nevinovat, care mă tem că se va
răzbuna odată şi poate chiar curând pe noi, cei nevinovaţi, la rândul
nostru”. Delimitarea de actul criminal, de politica oficială, de impulsul sadic
şi criminal care pusese stăpânire pe unii dintre camarazi şi de filosofia
politică ce subîntindea, pretinzând să o justifice, o asemenea cruzime şi
inumanitate se face aici tranşant, net şi chiar cu o întemeiată spaimă
faţă de consecinţele pe care vina – colectivă, totuşi – le
putea atrage asupra poporului din care se trăgeau cei ce săvârşeau
flagrantele injustiţii.

O astfel de atitudine, depăşind
limitele raţionalităţii prin temerea de o pedeapsă transcendentă
îndreptată împotriva colectivităţii, nu avea nimic profetic. Ea se întemeia,
foarte probabil, pe simpla cunoaştere şi apropriere a mesajului veterotestamentar.
Încălcarea poruncii „să nu ucizi” arăta clar că actele respective se
situau în afara eticii creştine. Dar să ucizi femei, bătrâni şi copii
neînarmaţi pentru simpla vină de a se fi născut evrei nu putea însemna decât
să comiţi acte calificabile drept „strigătoare la cer”, prin urmare demne
să atragă asupra celor care le aduceau la îndeplinire cele mai severe
sancţiuni celeste; asupra lor, dar şi asupra aparţinătorilor; asupra
tribului sau neamului. Când poporul lui Israel a stârnit mânia lui Yahveh nu a fost pedepsit
în întregime, cu mic şi cu mare, născuţi şi nenăscuţi? Nu a
urmat robia babiloniană şi cea egipteană? Nu a coborât urgia divină
asupra sa deşi era poporul ales prin excelenţă? Existau, deci, motive destule
pentru ca un creştin – nu neapărat rigorist –, cum era Radu Cioculescu să
presimtă hăurile metafizice care se deschideau nu doar pentru a-i absorbi pe
netrebnicii înşişi, ci pentru a face să coboare asupra românilor un timp al
damnării. Judecând în această perspectivă cei cincizeci de ani de domnie a
comunismului ateu, cu spulberarea ordinii burgheze şi chiar a unei populaţii
consistente a vremurilor interbelice (prin execuţii, arestări, deportări
şi lipsuri) se poate spune că premoniţia s-a îndeplinit.

Ştiau şi oamenii Vechiului Testament
cum ar trebui să o ştim şi noi: vina individuală nu este unica ce
antrenează răspunderi şi sancţiuni etice. Dacă cele juridice nu pot
fi codificate altminteri, sancţiunile morale survin însă. Ce să mai vorbim
despre cele economice, care sunt adeseori cele mai vizibile dintre toate? Oare România nu a
plătit despăgubiri de război URSS ani în şir?

Cred, aşadar, că – o vrem sau nu –
există tipuri de vină care transcend dimensiunea individuală a existenţei,
solidarizând, oportun sau inoportun, de la caz la caz, în jurul lor micro sau
macrocomunităţi întregi. Dacă nu ar fi aşa, la ce bun ritualul cererii
de scuze publice de câte un om de stat – reprezentant al unei naţiuni vinovate – pentru
ororile celui de-al doilea război mondial faţă de partea
vătămată?

Scris de Admin 28.07.09 15:35

Dar sa ne intoarcem la carte, nu?
- Cum ai lucrat aceste interviuri?
- Mi se pare foarte important ca marturisirile si interviurile despre
istoria recenta sa fie - si in scris - cit mai naturale, cit mai apropiate
de interviurile si marturiile povestite, pe care le putem si asculta.
Am lasat - scrise - si adaugirile, si repetitiile, si lamuririle, cum
ar fi "intre ghilimele", mi s-au parut importante, mi se pare
important sa culeg interviurile exact asa cum sint, fara adaugiri si/sau
"pieptanari" (intre ghilimele). N-am lasat, evident, greselile
de tipul: "Am ajuns in Auschwitz, mama avea copilul meu in brate,
pe mine m-au dat la stinga, pe ei la dreapta, i-au dus in crematoriu,
a fost grozav". In cazul dat - si e o greseala repetata de majoritatea
supravietuitorilor - in cazul dat "grozav" = "groaznic"
si ar fi fost groaznic daca raminea asa si in carte. Doar ca in afara
de scriitor mai e etapa redactarii cartii si o editura respectabila are
redactori foarte buni care oricum n-ar fi lasat astfel de greseli.
- Care ar fi parcursul evenimentelor prin care au trecut acesti oameni
cu care ai facut interviurile?
- Voi puncta istoria & parcursul pe etape (si pe scurt) a vietii acestor
oameni, care reiese din fiecare interviu:
"Numerus Clausus" - steaua galbena (Laszlo Grun: "Socul
pe care nu pot sa-l uit tine de un caz din vara lui 1943, cind am fost
dat afara din strand, un strand foarte frumos din Reghin" - "Trebuia
sa-mi dea scutire de la educatia fizica, pentru ca-mi fusesera scoase
amigdalele. Avea un cabinet medical in oras si pe usa cabinetului era
scris: "Nu consult ciini si evrei". Astea sint niste lucruri
care au intrat mult in sufletul meu si au ramas pina astazi. Dar astea
erau numai niste preludii pentru ceea ce a urmat mai incolo.") -
Despre deportare ori n-au auzit, ori, daca au auzit, n-au crezut. De lagarele
din Germania au auzit de la niste polonezi care au scapat de acolo si
care au povestit ce se intimpla si lui Papa de la Roma, care n-a reactionat
nicicum, de Auschwitz nu auzise nimeni inainte! - Au fost dusi in ghetouri,
unde au fost chinuiti pentru a spune ce au ascuns acasa, interesindu-i
in special bijuteriile si aurul. Camera de tortura. Urcati in vagoane
de marfa, cu geamuri mici, cu sirma ghimpata la geamuri, foarte multi
oameni intr-un vagon, uneori si cu cai sau vaci, n-au primit nimic de
mincare si de obicei nici apa, isi faceau treburile fiziologice intr-o
caldare. Nu stiau unde sint dusi - Primele amintiri dupa ce coborau din
vagoane: SS-istii care ziceau "Repede, repede!" - Detinuti polonezi
care i-au preintimpinat de cite ceva, sa spuna ca-s sanatosi, batrinii
sa ia copiii - Despartirea (barbati valizi pentru munca / femei / invalizi
de munca) - tunsul (peste tot) - dusul/gazare - imbracarea in haine vargate
- tatuatul (numarul de lagar - Marmor Martha: "Inchipuiti-va ca am
intrat intr-o clasa, intr-o zi de vara, inca eram tinara si ma duceam
la lectii cu o bluza cu mineca scurta. Si copiii din clasa au observat
ca eu am aici ceva (e vorba de numarul tatuat pe mina de catre fascisti
- n.n.). Si m-au intrebat ce e. Le-am spus ca niste oameni foarte rai,
nu le-am spus din ce partid faceau parte, caci era numai clasa a sasea,
stiti, copii de 12 ani; si ca ei m-au dus si mi-au spus ca nu mai am nume,
ca de acum incolo am numai numarul acesta si ca eu nu sint un om ca toti
oamenii. Si ei au intrebat "Da' de ce este acolo ceva, asa, scris
deasupra?". Fiindca au gresit si au corectat si au scris in loc de
"A219" "20", adica "B20", ma rog, au corectat
ca pe o hirtie, va inchipuiti. Ma duc a doua zi in clasa aceea, copiii
ma asteapta in picioare, fiecare are mineca ridicata si, cu cerneala,
au scris un numar pe brat. Asa am plins, era, stiti, ceva din partea unor
copii mici, ceva cu care au vrut sa demonstreze ca simt si sint alaturi
de mine. Au inteles ca era ceva groaznic. Niste copii". - Grun: "Ei,
numarul meu, 72045, daca facem un pariu si ma suni noaptea pe la ora 3,
cam atunci deja dorm, si ma intrebi numarul de lagar - ti-l spun imediat,
nu pe gindite. Dupa 60 de ani, sau cit au trecut, mai mult. 60 aproape.
Deci, numarul asta a intrat, din frica, in constiinta oamenilor, extraordinar.
Asta nu puteai sa uiti. Daca eu, copil, n-am putut nici pina in ziua de
azi sa-mi uit numarul") - bagati in baraci foarte mari, de obicei
fara paturi - perioada de dezumanizare - Baraci - Apel - Munci - Apel
- Religia - Camera de gazare - Crematoriul - Foame - Apel: rol psihologic,
dura foarte mult, ore intregi in picioare - Tifos exantematic - paduchi
- Intoarcerea acasa - Atitudinea fata de ei a celorlalti cetateni - Integrarea
in societate: cei emigrati/ramasi aici. Aceasta e schema evenimentelor.

- Ce experienta au trait evreii care au fost deportati in Transnistia
sau in lagarele marelui Reich?
- De exemplu Alexandru Gross a avut o incercare de evadare si este martorul
- indirect - al experimentelor. Pentru ca-n lagarele naziste se faceau
experimente groaznice pe gemeni, de exemplu li se taiau miinile ca sa
vada daca mor in acelasi timp. Muresan Petru, acum un vestit medic, stie
ce experimente se faceau - genti din piele cu tatuaje, despre experimentele
din blocul de copii. A vazut intr-o carte copilul pe care-l vedea in fiecare
zi si care a supravietuit. Susana Diamantstein l-a vazut "fata in
fata" pe Mengele, cel mai temut personaj, cel care hotara cine va
intra in camerele de gazare. Roza Schachter s-a maritat in lagar, a ramas
gravida si a nascut in lagarele din Transnistria, a vazut lagarul de copii,
pe care-l descrie. Doamna Davidovici povesteste despre ceva pus in mincare
care le-a oprit femeilor ciclul menstrual. Zice ca asa se explica ca majoritatea
supravietuitoarelor n-au si nici n-au avut copii, nici ea n-are.
Unii au refuzat sa vorbeasca, chiar dupa ce m-am inteles cu ei, la telefon,
sa ne intilnim sa facem interviul. O doamna din Iasi, Urna Clara, care
e un caz aparte, deosebit de interesant si - sint sigur - foarte rar,
n-a vrut sa vorbeasca probabil din cauza sotului ei, care tipa, striga
la ea ca n-are de unde sa tina minte si n-are ce sa spuna. Urna Clara
a fost deportata in Transnistria impreuna cu parintii care au fost impuscati
acolo si ea a stat intr-un camin de copii pina a fost trimisa, cu trenul,
inapoi in Romania, unde a fost infiata de o alta familie. Iata o experienta
rarisima a carei protagonista a preferat, ca in perioada comunismului,
sa taca.
- Care au fost lucrurile care te-au marcat lucrind la aceasta carte?
- De exemplu, vineri am facut interviu cu domnul Dan Vasile, m-am intors
acasa, iar duminica am primit de la alt supravietuitor cu care am facut
interviu acest e-mail: "Stimate Dle Mihai. Va istiintez ca Dstra
sunteti ultima persoana, care ati luat interviu cu Dl. Vasile Dan. Azi
l-am inmormantat. Cu stima si spor la munca. V.Nussbaum". Domnul
Csernowitz avea un aparat in loc de inima. I-am luat interviu unui om
caruia nu-i mai functiona inima...
- Cum sint supravietuitorii Holocaustului?
- Sint niste oameni care nu urasc, care povestesc grozaviile prin care
au trecut fara ura.
- Despre ce vorbesc ei acum, cind se intilnesc?
- In legatura cu asta pot sa-ti raspund cu un alt citat din interviul
cu Marmor Martha: "Totdeauna discutam despre deportare. Si acuma.
Unde ai fost? - Ce-ai muncit? - Ce-ai facut acolo? - Cu cine ai fost?
- Cind ai fost eliberat? - Cine te-au eliberat? - Cind ai ajuns acasa?
- pe toate astea le discutam. Si nu se uita, vedeti, au trecut de-atunci
58 de ani. Virsta tatalui tau. Poate ca n-are nici atita".

Scris de Admin 26.07.09 16:25

Mărturii despre deportarea in Transnistria a evreilor din Bucovina

Discuţii pe tema deportării evreilor din Bucovina şi mărturii ale
victimelor ce au pătimit in lagărele de concentrare de la Birkenau şi
Dachau au avut loc, duminică, la Sinagoga din Rădăuţi, in organizarea
Comunităţii Evreieşti din localitate, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Cercetătorul ştiinţific dr. Lya Benjamin, de la Centrul de Studii
Istorice al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, a spus că
deportarea evreilor din Suceava a inceput in dimineaţa de 9 octombrie
1941, din acest oraş fiind deportaţi 3.638 de evrei, iar din comunele
limitrofe şi Solca alţi 1.395 de evrei, apoi in ziua de 10 octombrie au
fost deportaţi evreii din Gura Humorului şi Vatra Dornei, unde
operaţiunea s-a executat in cinci ore, fiind deportate 2.650 de
persoane.
Dr. Benjamin a spus că ultimele convoaie din sudul Bucovinei au plecat
in data de 13 octombrie 1941, deportarea desfăşurându-se in condiţii
"inumane", evreii care au fost nevoiţi să plece cu bagaje minimale
fiind transportaţi in vagoane de marfă până la Nistru, in localitatea
Atachi, care avea să fie "prologul pentru ce urma să reprezinte
Transnistria: mizerie, jaf, batjocură".
Ea a explicat că viaţa şi moartea celor peste 200 000 de evrei
deportaţi in Transnistria in anii 1941 -1942 din Basarabia, Bucovina,
din judeţul Dorohoi şi ţinutul Herţei, parţial din Vechiul Regat şi din
sudul Transilvaniei reprezintă "unul dintre capitolele cele mai tragice
ale holocaustului românesc".
La rândul său, preşedintele Asociaţiei Victimelor Holocaustului din
România, Otto Adler, a povestit cu umor ce a pătimit in lagărele de
concentrare de la Birkenau, Dachau sau in lagărul de muncă situat la
graniţa cu Franţa, despre lucrurile care evocă bucuria in faţa unei
bucăţi de pâine sau a unor cartofi fierţi, dar şi despre persoane care
şi-au păstrat caracterul uman chiar in condiţiile vitrege de atunci,
precum şi despre persoane care au comis atrocităţi.
El a amintit de gestul umanitar al unui tânăr de vârsta sa ce făcea
parte din HitlerJunge şi care l- a ajutat procurându-i medicamente ce
i-au salvat viaţa tatălui său sau de gestul unui coleg din lagăr care
era in stare să-şi rupă din bucăţica de pâine pentru a-i ajuta pe
ceilalţi.
Istoricul Harry Kuller, de la Centrul de Studii Istorice al Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România, a vorbit despre argumentele pe
care le aduc negaţioniştii in cazul Holocaustului care uneori "reuşesc
să muşamalizeze atât de bine lucrurile incât par plauzibili".
Kuller a spus că negaţionismul cunoaşte mai multe forme, plecând de
negaţionismul integral, când se spune că in România "nu s-a intâmplat
un Holocaust de tipul celui de la Auschwitz", la cel prin care se
recunosc anumite fapte, cum a fost pogromul de la Iaşi, la
negaţionismul deflectiv când faptele respective ar fi fost dictate şi
făptuite de alţii, până la negaţionismul parţial şi la cel cu motivaţie
sau negaţionismul de comparaţie.
Istoricul Harry Kuller a recunoscut că, din fericire, aceste tipuri de
negaţionism au, in prezent, ca portavoce un număr foarte mic de
persoane sau publicaţii.
Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi, prof. Tania Grindberg,
a declarat corespondentului MEDIAFAX că după dezbaterile pe tema
Holocaustului participanţii au depus apoi la Siret coroane de flori la
Sinagoga din localitate, unde se află două plăci comemorative pe care
sunt inscripţionate numele a 780 de evrei deportaţi in Transnistria.
La această manifestare au participat, printre alţii, istorici suceveni,
redactorul Iulia Deleanu, de la revista "Realitatea Evreiască", membri
ai Comunităţii Evreieşti din Rădăuţi, viceprimarul Sucevei, Angela
Zarojanu, decanul Facultăţii de Litere şi ştiinţe ale Comunicării,
prof.univ.dr. Horia Bârleanu şi poeta şi publicista suceveană Angela
Furtună, de la Biblioteca I.G.Sbiera din Suceava, reprezentanţi ai unor
instituţii locale şi judeţene.
La recomandarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea consecinţelor
Holocaustului in România şi a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din
România, Guvernul României a emis, in luna mai 2004, o hotărâre prin
care s-a stabilit ca ziua de 9 octombrie să fie Ziua Holocaustului in
România.

http://www.obiectivdesuceava.ro/index.php?page=articol&ids=22368

Scris de Admin 26.07.09 16:16

Tragedia evreilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei ungureşti din 1940-1944

Alături de tragedia
românilor din teritoriul ocupat al Ardealului se petrecea şi tragedia
evreilor, victime ale şovinismului ungar, ale monstruoasei politici de
exter-minare etnică şi rasială dusă de gu-vernele de la Budapesta în
anii Dictatului de la Viena.1

Potrivit
recensământului efectu-at în anul 1941 în Transilvania de Nord,
localitatea Spermezeu, din totalul celor 2078 de locuitori, avea 152
evrei care convieţuiau alături de cei 1889 români majo-ritari şi de cei
34 maghiari, 2 ruteni şi 1 ţigan.2

Numele evreilor din perioada anilor 40 nu mai sunt cunoscute astăzi, decât după “ciuf” (poreclă), de unii dintre săteni, care i-au putut cunoaşte şi cu care au convieţuit. De la sătenii: Nazarica Şerban, prof. Emil Cotuţiu, Vasile Drăgoi, Ioan Balaş şi Şerban Macedon
am aflat câteva date care ne vor ajuta în relatarea evenimentelor
tragice din primăvara anului 1944. Casele evreilor, foarte încăpătoare
şi bine construite (unele se păstrează până astăzi, fiind locuite de
români), ocupau partea centrală a satului, cu crâşmele, prăvăliile şi
măcelăriile lor, iar românii locuiau doar la periferie. “De unde stă
Alexan-dru Dolarului şi până la grajdul taurilor de pe Şes erau doar 4
case locuite de români: casa lui Cotuţiu Simeon la Gura Pără-ului, casa
lui Gavrilă a Pando-rului, casa lui Indrei Balaş şi casa giacului Grigore Cosma” (prof. E. Cotuţiu).

Pe locul actualei case parohiale locuia Şmilcu lui Ida, care avea măcelărie. “La prăvălia lui, chilu de carne îl cumpăram pe 4 ouă” – îşi aminteşte Nazarica Şerban”. “Mama mă trimetea la el când eram copil şi cumpăram petrol pe ouă, pe fileri şi penghi”
(Vasile Drăgoi). Alături de locuinţa lui Şmilcu era casa Şoctărului,
care locuia cu soţia şi cele două fiice (Ghizi şi Baila). “Şoctăru, rabinul lor, tăia toate găinile evreilor. Cele care nu erau cuşă-re nu se consumau şi se aruncau la butea cu petrol”(prof.Emil
Cotuţiu). Lângă casa Şoctărului, din centrul satului, era casa lui
Jupu, iar vis-a-vis, unde locuieşte astăzi fam. Ioan Pop locuia atunci
Nemeş, care avea magazie cu oale din lut. Alături, pe locul actualului
cămin cultural din localitate stătea Fobias cu soţia Laica, evreul “era un fel de negustor având multe terenuri agricole” (Vasile Dră-goi). Sinagoga evreilor a fost construită din piatră în anul 18873 şi era amplasată pe locul actualului magazin universal al satului (cooperativa). Alături de sinagogă se afla şi baia publică. “În sina-gogă, pe pereţi erau pictaţi 2 lei mari, pacă amu-i văd” (Vasile Drăgoi).

Dudăl şi soţia
Czili, numită Dudăloaie, aveau cea mai mare prăvălie din sat. Dudăloaie
erau o bună comerciantă. Împrumuta cu insistenţă năfrămi, mărgele,
felu-rite podoabe pe anumite sărbători ţărancelor din sat, mai ales
fetelor. “A doua zi făceam orice să facem rost de bani şi să-i dăm
plata, că podoabele erau tare faine şi ne venea bine cu ele. Nu le-am
mai fi lăsat de la noi nici în ruptul capului. Ş-amu ţân o năframă
cumpărată de la Dudăloaie” (Nazarica Şerban). Casa lui Dudăl şi Dudăloaie se păstrează până astăzi, într-însa locuieşte familia decedatului Constantin Deneş. “Dudăloaie
avea o singură fetiţă, care se numea Zisi, tare alintată. Să zice că
le-o împuşcat pe amândouă în lagăr la nemţi că n-o vrut să se despartă
una de alta” (Vasile Drăgoi).

În aceeaşi clădire
în care locuieşte astăzi Valentin lui Savas-tinu Diacului (la Strajă)
locuia Şmil. Acesta avea o moară, iar ca morar pe ţăranul Meftode
Cristea. “Moara lui Şmil era în partea de sus a satului şi i se
zicea moara lui Meftode. Oamenii când mergeau dimineaţa la lucru lăsau
la Şmil, în centru satului, “giptu”. Meftode îl ducea la moară, îl
măcina, iar până seara făina era adusă în centru, la Şmil. Oamenii,
seara, la întoar-cerea de pe hotar, şi-l puneau în car, gata măcinat,
şi-l duceau acasă” (prof. Emil Cotuţiu). Aproape de Şmil, în
actualul parc, locuia Şetăr Adolf, care avea o altă măcelărie.
Vis-a-vis, pe locul stu-pinei lui Puşcaş, locuia familia Friş, care
deţinea cojocărie. Unde locuieşte Cosma Radu se afla casa familiei
Nacman, care confecţiona pălării din paie.

Pe locul casei
prof. Emil Cotuţiu locuia Hescăluţ (Abraham Hirsch), cu soţia Estera şi
mama dânsului, “Avrămoaie”. Acesta avea cea mai mare “crâşmă” din
localitate, numită “Biruinţa”. Pe Părău mai locuiau câteva familii de
evrei, unul dintre ei era pantofar.

În zona Şes, unde
locuiesc familiile Chira, urmaşii lui Pante-limon Chira, stăteau
“jidanii” Şaicu, care locuiau împreună cu părinţii şi Aron care avea un
băiat pe nume Iţ şi o soră Luţa. “Aron avea o prăvălie şi batoză” (Emil Cotuţiu). Vis-a-vis, lângă locuinţa lui Gavrilă Balaş stătea Vais, “un jâdan de statură mică”, pantofar şi brutar de meserie, “avea cuptor de copt pâine”.
Lângă casa lui Vais se mai afla casa cărăuşului Ferşală, care
transporta cărbune de la Agrieş în Reteag la vagon. Pe locul unde sunt
casele lui Ioan Curtuşan şi Timoftei Baias locuia Duvădber care se
ocupa tot cu cărăuşia şi Motală care era fierar şi croitorul Mendălu
Lupului.

Vecin cu casa lui
Indrei Balaş locuia evreul Mindala din Poieni (în apropiere de locul
unde se ţinea târgul în acea perioadă). Evreul Moise Aizic, cel care
deţinea presa de ulei şi Moara Sâtii, îşi avea locuinţa pe locul
actualei case a lui Alexa Morarului (Ioan Balaş).

Tot pe Şes unde
locuieşte familia învăţătorului Benedi Rus se afla casa lui Benţien,
care era cojocar. Alături locuiau Flocioile, evreice croitorese în casa
cărora “se cocea pasca jidovască” (prof.Emil Cotuţiu). Vis-a-vis
unde este casa familiei Grigore Rus mai locuia un evreu, Dolfi, care se
ocupa tot cu cărăuşia. “Avea patru cai şi două căruţe. Căra alături de alţi jidani cărbuni de la Agrieş la vagon în Reteag”
(prof.Emil Cotuţiu). În apropiere, pe Şes, unde locuieşte Grigore
Măierean locuia evreul Moise, iar vis-a-vis, pe locul casei familiei
Chira (Şuştărul) se afla locuinţa evreului Şamşi, care avea pompă
specială pentru sifon. Pe locul “La Tauri” stătea evreul tinichigiu
Avrumitic iar pe locul casei lui Ion Roman a lui Terente locuia evreul
Olariu. Doctorul uman din localitate era tot evreu, se numea Vaisner.
În perioada 1933-1937 când s-a edificat spitalul uman4, doctorul Vaisner a locuit în centrul satului. Din 1937 a locuit în apartamentul din cadrul spitalului.

Expulzarea evreilor din Sper-mezeu s-a făcut la începutul lunii mai, 1944. Macedon Şerban îşi aminteşte. “Noi,
fecioraşii tineri, eram premilitari, <> cum ni se
spunea atunci. Într-o seară am fost adunaţi toţi pre-militarii satului
şi ne-o pus câte doi să stăm de pază la câte o casă jâdovească, să-i
păzâm să nu părăsească deloc casa. Diminea-ţa i-o adunat pe tăţi
grămadă la şcoală: bătrâni, tineri, copii de şcoală, copii mici şi i-o
controlat dacă nu au aur. După amiaz i-o dus cu carele la lagărul din
Dej.”

“…vreo 12 jandarmi cu pene o mobilizat carele cu boi din sat. I-o suit apoi pe cară cu ce aveau pe ei. Erau vreo 40 de cară şi
jandarmii unguri îi păzău cu pistoalele, parcă amu-i văd. Copiii
plângeau de pe care. Românii, când treceu pe drum carele cu evrei ieşau
pe la porţi şi plângeu şi ei. <
vreţi să vă duc şi pă voi>>, o strâgat un jandarm la românii care
să cântau (plângeau, n.n.). I-o dus pă toţi la Dej şi de acolo
în lagăr. Puţini s-o mai întors. Mama ştia jâdoveşe bine. Era bună
prie-tenă cu Dudăl, care avea cea mai mare prăvălie din sat. Înainte cu
vreo câteva zile de a-i duce, i-o zis la mama: <
lucrurile din prăvălie şi ţi le du acasă că pe noi ne-or duce>>.
Pentru că jâdanii aveau o stea în piept, mama s-o temut de jandarmi să
ieie ceva şi apoi nu o lăsa inima să ia nimic de jalea lor” (Vasile Drăgoi).

La ghetoul din Dej
(pădurea “Bungur”) au fost transportaţi cu aceeaşi brutalitate atât
evreii din Spermezeu şi localităţile din preaj-ma Dejului, cât şi cei
din oraşul Dej. Nu au fost exceptaţi nici evreii care nu purtau steaua
galbe-nă. Au fost internaţi în ghetou 7860 de evrei, după unii 8000 de
evrei. Viaţa în ghetou a fost foarte grea, cazarea necorespunzătoare,
iar aprovizionarea cu alimente defec-tuoasă. Ghetoul era organizat în
condiţii inumane, fără adăpost, fără hrană, fără apă, fără closete,
fără aşternut, doar cu frunze uscate. Din cauza acestor condiţii
vitrege de viaţă au murit 25 evrei şi mai mulţi copii sugari.5

Printre
schingiuitori erau Fekete Margareta, Janczo Rozalia (moaşă în Reteag),
Gecze Iosif, Dejakanai etc. Acesta din urmă, comisar de poliţie, îi
bătea groaznic peste tălpi pe evrei şi apoi îi punea să joace sârba, în
timp ce-i bătea în conti-nuare peste burtă şi peste spate. A torturat o
mamă de faţă cu fiii ei, după aceea au fost şi aceştia tortu-raţi.
Criminalul de război Gecze Iosif a maltratat atât de crunt pe dr. Biro
Samoilă din Târgu Lăpuşului, încât acesta a murit.6

Deportarea tuturor
evreilor din toate ghetourile din Transilvania s-a făcut în modul cel
mai inuman, pe căldurile de la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii
iunie 1944.

“Toţi evreii au fost îmbarcaţi într-un vagon de marfă câte 70-80
persoane, de-a valma, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni,
sănătoşi şi bolnavi. În fiecare vagon nu s-a pus decât două găleţi, una
pentru apă şi alta pentru WC. (…) S-a întâmplat chiar mai
mult, şi anume cadavrele celor care au murit în cursul transportului nu
au fost scoase din vagon până la Aus-chwitz, care era staţia finală. În
afară de acestă promiscuitate cau-zatoare de dureri fizice şi morale,
pe tot parcursul drumului, jandar-mii însoţitori au căutat să
inti-mideze în fel şi chip pe cei care îşi făceau călătoria din urmă”.7

După ce trenurile
cu victime au ajuns la gara din Kosice, de acolo le-au preluat soldaţii
germani, care le-au condus până la lagărul de muncă şi exterminare de
la Auschwitz şi Birchenau.8

Scris de Admin 26.07.09 15:13

Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1940-1944)

de Burschi GRUDER

De anii petrecuti la liceul evreiesc "Cultura B" imi amintesc ca de o
perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de
intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.
Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noastra abia luase
nastere, nu avea un local potrivit si clasele erau adapostite in
diferite case mici, imprastiate intr-un intreg cartier.
Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mircea Voda in care
mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa
noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de
gimnastica a societatii "Aurora", de pe strada Aurora, aproape de
Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe
langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla.
Lumina electrica ardea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura
ferestruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe
matematicianul Kreindler, pe domnisoara Façon care ne preda istoria si
pe o profesoara de romana al carei nume nu l-am retinut, o blonda
tanara si frumoasa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre
baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub
fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridicat pe neasteptate si a realizat
ce s-a intamplat in hohotele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz
pe "raufacator", care se rosise ca o sfecla, i-a spus "Sa nu mai
faci" si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe
vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!
Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cladire nelocuita,
imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe
vremuri o gradina infloritoare. Casa apartinea unui evreu bogat
care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie
impotriva legilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire
spre folosinta scolii noastre si atunci clasele imprastiate dupa cum
am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori
intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul
si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apartament
era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate
clasele si cancelaria.
Cladirea in care eram adapostiti fusese o somptuoasa locuinta. De la
peronul de la intrare, unde probabil pe vremuri opreau trasuri
elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o
imensa oglinda de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga,
un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea
printr-un luminator din tavan, decorat ca un vitraliu cu sticle
colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble
frumos decorate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau urmele
bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lemne rare si tapete
fanate care altadata fusesera stralucitoare. Acum devenisera salile
noastre de clasa.
Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am invatat un an.
Acolo l-am avut profesor de romana pe Mihail Sebastian si tot acolo,
in mijlocul unei ore, usa clasei noastre s-a deschis si directorul
scolii, insotit de cativa profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca
trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca urmare a
unui proces si a unei perioade de detentie in celula condamnatilor la
moarte, perioada in care cei apropiati lor facusera tot ce le fusese
cu putinta ca sa-i scape de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut
un moment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a
ramas stapana pe incapere toata dimineata.
Tot acolo am primit primele lectii de educatie sexuala. Directorul
scolii avea un frate medic si a introdus aceste ore la clasa celor de
varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in
care din cand in cand ni se facea si un "control periodic". Clasa se
golea, noi ieseam pe balconul interior si eram strigati in ordine
alfabetica sa intram unul cate unul in clasa goala, unde, asezat pe o
banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul
asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam "nevolnicul madular"
pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boala venerica. Dupa
ce toti treceam de aceasta etapa penibila, ne reasezam in banci si
medicul ne explica cu argumente din cele mai convingatoare ca materia
seminala are o compozitie la fel de nobila ca cea a creierului, ca
e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai asteptam. Profesorul
nostru era medic generalist.
Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de
educatie sexuala. Era un medic de "dermato-venerice" cu cabinet, care
ne spunea ca stiinta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta
impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in
consecinta, ne sfatuia "sa ne vedem de treaba". Pe cine sa crezi?
In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Mamulari cu Sfantul Ion
Nou, se afla o mica scoala primara destinata copiilor evrei, o cladire
scunda cu o curte lunga despartita de trotuar printr-un gard inalt de
scanduri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand treceam pe
acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni
mari, barbati si femei care asteptau, asezati pe tot felul de bagaje,
intr-o tacere sumbra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din
Bucuresti care fusesera adunati acolo inainte de a fi deportati in
Transnistria.
In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta
bucatarie a casei. Incaperea avea doua ferestre mari intre care era
fixata tabla si o imensa soba de gatit mare, care nu era folosita
pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu
un godin plasat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa
clasa la inaltime.
In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor clasei noastre
impotriva unui tanar profesor de geografie care reusise sa-si atraga
antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin
maculatoarele noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut
burlanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata clasa. Am anuntat
cancelaria ca s-a intamplat un accident, ora nu s-a mai tinut,
profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa
si noi am fost pedepsiti cu raderea parului de pe cap. Din fericire,
la varsta aceea parul creste repede.
Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La
un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al
"Patronajului". Programul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am
intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind
in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una
dintre ele traversand o parte a curtii din spatele cladirii, unde noi
nu aveam acces.
Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cladirea noastra avea
misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria
in care invatam, am observat in perete o "usa secreta" cum am mai
vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni
mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita
la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu
stiu cine a reusit sa gaseasca o cheie potrivita si intr-o recreatie
am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste
tinere de varsta noastra, imbracate in port national, lucrau la
razboaie de tesut din lemn. S-a produs panica, fetele au fugit de la
razboaiele lor, iar noi ne-am speriat si am inchis usa la loc. Pe
vremea aceea scolile mixte erau un lucru la care nimeni nu ar fi
indraznit sa se gandeasca!
Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri
intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.
La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din strada Mircea
Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care
scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata
"Victoria Socialismului", ea a devenit birou de santier si asta a
salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noastra
avea doar unul, adaugat dupa razboi prin straduinta directorului
nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la
strangerea banilor pentru constructie.
Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul liceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.
Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a invatamantului, de dupa 23 august, scoala a fost desfiintata.
Dar nu si amintirea ei!

Graficianul Max Emanuel (BURSCHI) GRUDER, s-a nascut la data de 16
mai 1928, din parinti originari din Bucovina. Este cunoscut ca un
ilustrator de carti pentru copii inca din 1946, cand, student fiind la
Politehnica din Bucuresti sectia mecanica, a inceput sa colaboreze la
revista « Tineretea ».
Din anul 1949, cand s-au infíintat publicatiile pentru copii, Burschi
Gruder a colaborat permanent la toate revistele care apareau in
Bucuresti, saptamanale sau lunare, sub semnatura de Burschi.
Pana in 1989 a fost ilustrator permanent la “Pionierul”, “Scanteia
Pionierului”, « Cravata Rosie”, “Arici Pogonici”, “Luminita”, “Soimii
Patriei”, iar dupa 1989 la “Clopotel”, “Licurici” si “Universul
Copiilor”, pana ce acestea si-au incetat aparitia.
A continuat sa ilustreze cu predilectie reviste pentru copii iar
printre colaboratorii si prietenii sai de-o viata o amintim pe
cunoscuta graficiana de origine romana, Lise Marin, cel mai longeviv
ilustrator-autor de carti pentru copii de la editura Nathan din Paris.
De-a lungul timpului, unele din desenele sale aparute in periodicele
din Romania au fost reproduse in reviste pentru copii din Polonia,
Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova s.a.m.d. fiind citate
pozitiv in presa culturala a vremii (Gazeta literara, Contemporanul
etc).
Burschi Gruder a realizat nenumarate coperti la reviste si carti, a
inventat povestiri in imagini, a inovat stilul BD din Romania, a
ilustrat cartile lui Marin Sorescu, Tudor Opris, Ion Vlasiu, Iosif
Sava, Dumitru Prunaru, Al. Mironov, Eduard Jurist, Alexandru Sen,
Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu,
Adriana Iliescu, Galia Gruder s.a. precum si propriile carti, a creat
personaje care au ramas in memoria cititorilor si parintilor lor, azi
bunici.
In anul 1956 a ilustrat prima sa carte "Alarma in subterana" care s-a
bucurat de succes, fiind citata in presa si editata apoi si in limba
engleza, apoi a fost solicitat sa ilustreze si alte carti, reusind
astfel sa publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului,
Ion Creanga, Didactica, Stiintifíca, Coresi, Ali, Hasefer.
In prezent, Burschi Gruder isi continua activitatea de grafician
ilustrator la Bucuresti, unde in acest an a publicat la editura Hasefer
“Aventurile carligului de rufe Uf” (versuri Galia Gruder, sotia sa) si
colaboreaza constant la "Pipo" si "Luceafarul copiilor".(MN) citeste[...]

Scris de Admin 25.07.09 21:49

Un ierarh ortodox urmeaza sa fie numit erou al evreilor

Un ierarh ortodox urmeaza sa fie numit erou al evreilor, pentru ca i-a salvat pe acestia in timpul Holocaustului.

Mitropolitul
Bucovinei din perioada 1940-1945, IPS Tit Simedrea, va fi al 56-lea
roman onorat de statul Israel cu titlul de "Drept intre Popoare",
informeaza Cotidianul, in editia de marti.

Mitropolitul de la
Cernauti si-a folosit influenta si chiar si-a riscat pozitia si
libertatea pentru a salva mai multi evrei in perioada Holocaustului.

Centrul
de Istorie a Evreilor din cadrul Federatiei Comunitatilor Evreiesti din
Romania a descoperit recent documente de arhiva care intaresc imaginea
de "salvator" a IPS Tit Simedrea.

Scris de Continut sponsorizat

IN ROMANIA[1]

IN ROMANIA[1]

Mosnenii s-au facut stapani pe drepturile bancherilor

Biografia lui Mihai MARINA - fiu distins

Statul Israel a transmis diploma şi medalia de Drept î

Re: IN ROMANIA[1]

Re: IN ROMANIA[1]

Povestea unui iesean salvat din Infern

Repatriere. Draga Evreii din România. Prolog

Stupoare in lumea politica: Primarita Ivanof sustinuta

Un nou volum din seria Studia et acta historiae iudaeo

Noi documente privind suferinta, rezistenta si e

Re: IN ROMANIA[1]

Badita Anghel

-----Sighet - capitala Holocaustului si a Gulagului din Roma

Raport holocaust

Parohia Greco-Catolica Budesti refuza oferta primariei di

Oficial israelian: Israelul l-a iertat pe Mazăre, conform t

Re: IN ROMANIA[1]

Re: IN ROMANIA[1]

Re: IN ROMANIA[1]

Re: IN ROMANIA[1]

Re: IN ROMANIA[1]

Mărturii despre deportarea in Transnistria a evreilor d

Tragedia evreilor din Spermezeu în timpul ocupaţiei

Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1

Un ierarh ortodox urmeaza sa fie numit erou

Re: IN ROMANIA[1]