IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Ministrul Culturii sare la gâtul Primăriei Capitalei pentru construcţia Memorialului Holocaustului
http://www.gandul.info/administratia/ministrul-culturii-sare-la-gatul-primariei-capitalei-pentru-constructia-memorialului-holocaustului.html?3933;2336380
Ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, a acuzat ieri Primăria Capitalei că obstrucţionează realizarea construcţiei unui Memorial al Holocaustului în Bucureşti, dar instituţia pe care o reprezintă nu a depus actele necesare prentru eliberarea unui document în acest sens.
Conducerea Ministerului susţine că municipalitatea blochează construcţia unui Memorial al Holocaustului, de şase luni, pentru că ar dori să realizeze în zonă o parcare subterană.
Problema a fost detaliată, ieri, într-o conferinţă de presă, de către ministrul Iorgulescu şi de secretarul general Virgil Niţulescu. Ei au arătat că piatra de temelie a monumentului a fost pusă încă din octombrie 2006, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu. „Ne-am lovit de un aviz din partea unei comisii de specialitate a Consiliului General al Muncipiului Bucureşti, fără de care nu ni se poate elibera autorizaţia de construire. (Memorialul Holocaustului, n.r.) este o construcţie masivă.

Va ocupa scuarul din spatele fostului Minister de Interne, pe malul Dâmboviţei. Această zonă, în momentul de faţă, reprezintă o zonă de interes pentru Primărie, care doreşte să contruiască acolo o parcare subterană, în situaţia în care Ministerul Culturii şi Cultelor a obţinut un certificat de urbanism în bună regulă, iar memorialul a fost decis ca urmare a raportului aprobat de preşedintele României, în baza unui concurs internaţional”, a declarat Virgil Niţulescu. Comisia care refuză să dea avizul este o comisie tehnică de urbanism din cadrul municipalităţii. „Am vorbit cu primarul general şi nu o dată pe această temă, domnul Adriean Videanu şi-a arătat toată disponibilitatea să ne ajute, cu toate acestea, comisia are în continuare obiecţii. Situaţia durează de şase luni”, a mai spus Niţulescu.
MCC a prevăzut pentru 2008 o sumă de 3-5 milioane de lei în acest sens.
Memorialul Holocaustului va fi realizat în centrul Bucureştiului de sculptorul Peter Jacobi, un compex monumental abstract format din şase piese, cea principală atingând înălţimea de şapte metri. Jacobi a câştigat un concurs organizat în prima parte a anului 2006 de MCC. Ansamblul monumental va fi amplasat în spaţiul public delimitat de străzile Lipscani, Ion Brezoianu, Mihai Vodă şi ing. Anghel Saligny.
La rândul său, Primăria Capitalei a comunicat că Ministerul nu a prezentat documentele necesare aprobării planului urbanistic zonal şi că realizarea monumentului a fost avizată de Comisia tehnică de urbanism încă din 10 octombrie 2007.

Expozitie dedicata victimelor Holocaustului "Holocaust 1933 - 1945. Curajul de a-ti aduce aminte". O expozitie cutremuratoare despre crimele comise de nazisti si aliatii lor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, atit in Germania cit si in Romania. La Muzeul National de Istorie a Romaniei.

Expozitia reflecta aspecte ale politicii de prigoana si discriminare rasiala promovate de nazisti si de aliatii celui de-al treilea Reich in perioada 1933 - 1945, actiuni care au culminat cu exterminarea a peste sase milioane de evrei dintre care, circa un milion au fost copii. In holul central al Muzeului National de Istorie a Romaniei au fost expuse fotografii, panouri cu texte ce relateaza cele intimplate evreilor in lagarele de concentrare naziste, dar si copii ale unor documente care atesta faptul ca pe teritoriul Romaniei a avut loc o ucidere sistematica a evreilor. Expozitia a fost itinerata pina in prezent in 50 de tari de pe cinci continente. Documentele referitoare la uciderea evreilor in Basarabia, Bucovina, sudul Transilvaniei sau in timpul Pogromului de la Bucuresti, al celui de la Iasi, sau in sudul Transilvaniei au fost furnizate de Lya Beniamin si de Irina Cajal-Marin.
Expozitia cuprinde si doua obiecte-simbol pentru cei care au avut de suferit in urma prigoanei naziste: o usa de tren - pentru a aduce aminte de metodele de deportare, si o caruta, dintre cele cu care gardienii umblau prin lagar pentru a aduna pe cei morti.
Presedintele Ion Iliescu a declarat ca aceasta expozitie constituie un mijloc de a face ca astfel de evenimente sa nu se mai intimple. "Este un act politic si de cultura de a organiza aceasta expozitie cu o astfel de motivatie si care exprima nevoia de a ataca radacinile unor asemenea tragedii din istoria umanitatii. Societatea noastra s-a confruntat cu consecintele Holocaustului ca fenomen generat prin promovarea legislatiei antisemite si prin actiunile prublice ale unor organizatii de tip fascist", a declarat presedintele Ion Iliescu la vernisajul expozitiei. Seful statului si-a adus aminte de faptul ca in 1941 locuia linga abatorul din Bucuresti, locul unde au fost omoriti mai multi evrei si de incendierea sinagogilor, magazinelor si locuintelor locuite de acestia. "Sint fapte ale istoriei care trebuie sa ramina mereu prezente in amintire ca sa putem curma din radacina ceea ce a generat aceste fapte anti-umane si sa nu mai permitem repetarea lor", a incheiat Iliescu.
Directorul Centrului Simon Wiesenthal, Efraim Zuroff, unul dintre organizatorii expozitiei a subliniat ca oamenii politici trebuie sa recunoasca atunci cind este cazul existenta Holocaustului si ca cei care au participat activ la punerea sa in practica trebuie descoperiti si pedepsiti. "Nu trebuie sa ne amagim. Holocaustul nu s-a intimplat pe alta planeta, s-a intimplat aici, si in aceasta tara, chiar in acest oras in care ne aflam acum", a declarat Efraim Zuroff.
Intr-o conferinta de presa desfasurata inaintea deschiderii oficiale a expozitiei, Zuroff a anuntat ca a trimis procurorului general al Romaniei o scrisoare cu numele a doi colonei, care au avut un rol active in omorirea evreilor din Basarabia si Bucovina, in 1941. Cei doi colonei, Radu Dinulescu si George Petrescu, au fost reabilitati de statul roman, printr-o hotarire a Curtii Supreme de Justitie.
Reprezentantul Centrului Simon Wiesenthal asteapta ca procurorul general al Romaniei, Ilie Botos sa anuleze aceasta reabilitare, iar cei doi sa isi ispaseasca pedeapsa. Expozitia a fost realizata in colaborare de Ministerul Culturii si Cultelor, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Centrul Simon Wisenthal – Israel si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania. La eveniment au mai participat Ambasadorul Statului Israel, Rodica Radian Gordon, ministrul Culturii si Cultelor, Razvan Theodorescu, membri ai Corpului Diplomatic acreditati in Romania. Expozitia va fi deschisa pina in luna martie a acestui an.

Holocaust la masa de sahLa acest inceput de an, Teatrul Evreiesc de Stat (TES) din Bucuresti a inclus in repertoriu un spectacol dupa textul cunoscutului dramaturg Pavel Kohout, "Jocul regilor", in versiunea scenica a lui Felix Alexa. Avandu-i in distributie pe Maia Morgenstern, Mircea Rusu si Andrei Finti, montarea de la TES propune o poveste de iubire intunecata de umbrele Holocaustului, in care trei vieti se incruciseaza si apoi isi traiesc solitar istoria, fiecare in umbra celeilalte.
Nu despre camerele de gazare ale Holocaustului si nici despre cumplitele experimente la care au fost supusi evreii in timpul lui Hitler vorbeste spectacolul montat de Felix Alexa la Teatrul Evreiesc. Ci despre un experiment, in fond, mai cumplit, pentru ca prelungeste experienta suferintei pana in zona limitei suportabilului, descarcand apoi tensiunile intr-o poveste de dragoste. Regizorul jongleaza frumos cu vietile celor trei personaje implicate in asa-zisul triunghi amoros si dozeaza bine trecerile de la o scena la alta, de la un cuvant la altul. Ca-ntr-o piesa de jazz, partiturile celor trei se dezvolta solitar, pentru ca in final sa se regaseasca si sa se completeze scenic rescriind o istorie personala a Holocaustului.
Construita pe doua nivele, iubirea din adancuri si cea de la suprafata, montarea lui Felix Alexa aduce fata in fata doua lumi si le asaza la aceeasi tabla de sah. Un duel al mintilor si al spiritelor, jocul in care intra cei doi barbati depaseste cu mult planul pur personal in care sunt legati si despartiti de dragostea pentru aceeasi femeie, care "face naveta" ani intregi intre cele doua iubiri. Holocaustul, cu toate spaimele si ororile lui, este intretinut artificial, cu dragoste si ura, inghetat intre patru pereti, si conservat special pentru un singur om, Walter Kellermann (Andrei Finti, intr-un rol corect, bine condus scenic de la inceput si pana la sfarsit). Pentru el, Doctorul, sotul Elsei, nu lasa Holocaustul sa moara si, in fiecare sambata, ii deschide capacul pivnitei sa iasa sa vada lumina unei lumi care nu mai exista, care s-a schimbat din temelii. De ani intregi, Doctorul il tine prizonier pe amantul sotiei sale, construindu-i o existenta iluzorie, din care Hitler n-a disparut niciodata, iar armata germana a cucerit incet, incet tot pamantul. Iar Kellermann se lasa prada acestei vieti din adancuri, acolo unde vocea lui Hitler nu ajunge niciodata si unde traieste traducand sonetele lui Shakespeare. In timp ce omul paseste pe luna, evreul salvat odata demult de Elsa si de sotul ei si ascuns in pivnita casei lor traieste in alt ritm istoria lumii. Poezia lui Shakespeare si iubirea pentru Elsa tin loc de istorie personala... Iar montarea lui Felix Alexa scoate in evidenta tocmai aceasta latura a povestii in care sunt implicati trei oameni ce aleg sa traiasca, pe rand si impreuna, in doua realitati. Mircea Rusu construieste in rolul sotului Elsei un personaj aflat la limita dintre "omenesc preaomenesc" si cruzime inumana, in acelasi timp capabil sa se aseze la masa de sah cu omul pe care il uraste atat de mult, incat l-a tinut inchis ani intregi in subsolul unei existente special creata pentru el, dar pentru care are, in acelasi timp, o afectiune stranie, bine subliniata scenic de jocul actorului.
Nu triunghiul amoros este cheia povestii de la Teatrul Evreiesc, nu adulterul, ci, mai degraba, existentele construite paralel, jocul dublu al fiecaruia dintre personaje, vietile dezvoltate impreuna si paralel, calatoria in timp, drumul de la un nivel al lumii la altul. Cu o intuitie a detaliului greu de egalat, Maia Morgenstern aluneca frumos prin tunelul dintre cele doua hauri ale timpului. Traieste doua vieti, daruindu-se fiecareia cu aceeasi pasiune, fara sa insele pe nimeni, fara sa fure nimanui nimic, fara sa umble cu jumatati de masura. Cu umor si pasiune, Elsa iubeste doi barbati, ii daruieste fiecaruia cate un copil, joaca sah cu fiecare dintre ei pe rand si castiga de fiecare data, fara sa vrea..., pentru ca in final sa-i aseze la aceeasi masa. Iar acest ultim "joc al regilor" reprezinta, in fond, o intalnire a ei cu ea insasi si cu prezentul. E semn ca timpul isi intra din nou "in matca".

Drept la replică

Octavian Andronic a trimis spre publicare următorul drept la replică: "Ziarul <<Realitatea Românească>> crede că dă lovitura cu un titlu scos din recuzita altor "verzi": "Evreii în punctele cheie ale Revoluţiei din decembrie 1989", publicat în ediţia sa electronică din 22 decembrie. Autorul - sau autorii - fac un inventar al personalităţilor de origine evreiască (?!) care au contribuit la succesul revoluţiei. Alături de Petre Roman, Silviu Brucan şi Teodor Brateş, ei consemnează şi numele meu: <<Revoluţia avea nevoie de o susţinere şi prin presa scrisă. Aşa se face că primul ziar al Revoluţiei a fost scos de Octavian Andronic care, în 22 decembrie, la ora 12,45 fix (Ceauşescu fugise la 12,08), fondează Libertatea - "primul ziar liber al Revoluţiei Române", întâiul număr fiind tipărit şi distribuit gratuit în acea zi>>. S-ar putea trage din acest text concluzia că a existat o "celulă" evreiască care a pus în aplicare un plan minuţios, mie revenindu-mi sarcina - secretă bineînţeles - să scot ziarul care să susţină revoluţia. Autorii greşesc din două motive: Primul este că nu eu am făcut ziarul. Ziarul a fost făcut împreună cu toţi foştii mei colegi de la "Informaţia" care au participat la evenimente şi care au înţeles mersul ireversibil al lucrurilor. Unii nu l-au înţeles şi s-au ferit să-şi pună semnăturile în acel prim număr. Apoi ziarul n-a apărut la "12,15 fix", că n-avea cum. Atunci s-a luat hotărârea - printr-un vot colectiv al celor care se aflau în redacţie - să se facă "un nou ziar care că scrie adevărul". Ziarul a apărut mai târziu, pe la orele 14. Eu, la rândul meu, am fost unul dintre cei care l-au scris dintr-o suflare. O poziţie oficială aveam să obţin abia după vreo lună, când am fost ales, democratic, prin vot secret, redactor şef - situaţie unică până astăzi în presa românească. Al doilea: mă măguleşte alăturarea de numele personalităţilor de origine evreiască şi nu pot decât să regret faptul că nu aparţin unei etnii care-şi protejează şi-şi ajută membrii în toate momentele importante. Din "păcate", în arborele meu genealogic, nu figurează decât ţărani români din Vrancea (din partea tatălui), şi din Banat (din partea mamei), tatăl meu fiind, cât a trăit, preot ortodox. Aşadar, cu riscul de a-i dezamăgi pe autorii articolului - cărora li s-a părut, poate, că au prins un pont gras - fac aceste precizări, sugerându-le să mai încerce şi alte variante. De pildă, dacă au fost şi grupări boliviene în Revoluţie sau, dacă a participat la ea şi vreun eschimos sau vreun nativ din Patagonia. Cu astfel de dezvăluiri în mod sigur tirajul ziarului va creşte. P.S. Oricum, articolul din Realitatea Românească ar putea constitui un bun exerciţiu de studiu pentru Consiliul pentru Combaterea Discriminării, cel puţin pentru modul "subtil" în care pune

http://www.azi.ro/tele.htm

Evrei, in punctele cheie ale Revolutiei din 1989

A devenit un lucru comun faptul ca decizia lui Ceausescu de a organiza un miting pe 21 decembrie 1989, pentru a condamna revolta de la Timisoara, a fost echivalenta cu semnarea propriei sentinte. Cum si cine l-a impins la luarea acestei decizii ramane un lucru care va fi cu greu elucidat. Exista si speculatia ca, initial, Ceausescu ar fi vrut sa faca, in ziua fatidica de 21 decembrie, un sir de vizite pe marile platforme industriale din Bucuresti, cu scopul de obtine direct de la muncitori sustinerea in condamnarea revoltei timisorenilor. Mitingul din fata Comitetului Central s-a transformat in opusul a ceea ce si-a dorit Ceausescu. La un moment dat, apar primele semne ale dezaprobarii multimii, iar incercarile lui Ceausescu de a-i determina pe oameni sa-si pastreze calmul au esuat in ciuda promisiunii privind marirea alocatiilor pentru copii cu 100 lei. Mitingul convocat de dictator s-a transformat intr-o revolta, ce avea sa continue noaptea pe baricadele din Piata Universitatii. Din noaptea de 21 spre 22 decembrie incep practic sa apara liderii Revolutiei. Pe baricadele din Piata Universitatii doua voci extrem de viguroase indemnau cu patos revolutionar la alungarea dictatorului. Petre Roman (fiul lui Walter Roman, fost Ernst Neulander) si, mai ales, Dan Iosif. Dupa fuga lui Ceausescu, punctul de greutate al Revolutiei Romane s-a mutat in Comitetul Central si, apoi, in Televiziune. In fiecare dintre cele doua puncte fierbinti se remarca Silviu Brucan (nascut Saul Bruckner), politolog plin de idei si cu un dezvoltat simt oganizatoric. El a fost cel care l-a propus pe Petre Roman pentru functia de prim-ministru, pe care a si preluat-o. Momentele fierbinti din zilele urmatoare, pana la 26 decembrie 1989, au fost permanent pe ecranele televizoarelor, in ceea ce s-a numit apoi "Revolutia in direct". Animatorii cei mai importanti din Televiziunea Romana au fost Teodor Brates (ginerele lui Nicolschi) si Victor Ionescu. Despre primul, generalul Voinea afirma intr-un interviu publicat de cotidianul "Adevarul" ca "a fost tartorul atunci, al emisiei, era teful emisiei, nimeni nu indraznea sa dea ceva pe post fara aprobarea lui". Revolutia avea nevoie de o sustinere si prin presa scrisa. Asa se face ca primul ziar al revolutiei este scos de Octavian Andronic, care, in 22 decembrie, la ora 12,45 fix, (Ceausescu fugise la ora 12:08) fondeaza "Libertatea" - "primul ziar liber al Revolutiei romane", intaiul numar fiind tiparit si distribuit gratuit in aceeasi zi.

(Duminica 23.12.2007 15:50, Ion Navalici) © Realitatea Romaneasca

Holocaustul din România - obiect de studiu
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/08/050807_holocaust.shtml
Guvernul a aprobat înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România.


Decizia vine după ce, la sfârşitul anului trecut, un raport al unei comisii internaţionale concluziona că aproape 400.000 de evrei au fost ucişi sub administraţia românească de la începutul anilor '40.

Anterior prezentării acestui raport, unii membri ai guvernului de atunci negaseră însăşi existenţa Holocaustului pe teritoriul României, iar fostul preşedinte Ion Iliescu făcea declaraţii care au indignat comunitatea evreiască.

'Pagină neagră de istorie'




Recunoaşterea oficială a existenţei Holocaustului în România îşi găseşte însă, în continuare, contestatari.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România va funcţiona în subordinea Ministerului Culturii şi va avea, pentru acest an, un buget de 8 miliarde de lei vechi, din fondul de rezervă al guvernului.

Se aşteaptă ca institutul să devină funcţional în luna septembrie şi să pună, în scurt timp, piatra de temelie a unui memorial al victimelor holocaustului.

Secretarul de stat din Ministerul culturii, Virgil Niţulescu, a la BBC că înfiinţarea unui astfel de institut era necesară "pentru a lămuri în sfârşit o pagină neagră din istoria României şi o pagină care a fost ocultată ani de zile după 1944 din diverse motive, evident politice."

Virgil Niţulescu precizează că înfiinţarea institutului a fost determinată şi de raportul publicat la sfârşitul anului trecut de o comisie internaţională care a studiat Holocaustul din România.

Aşa numitul raport Wiesel, după numele şefului acestei Comisii, concluziona că sute de mii de evrei au fost ucişi sub administraţia românească din cauza unui "antisemitism adânc înrădăcinat în elita politică şi culturală românească".

Negarea Holocaustului din România



Respectiva comisie fusese înfiinţată după mai multe incidente diplomatice. În 2003, guvernul de la acea vreme susţinea într-un comunicat că în România, în perioada 1940-1945, nu ar fi avut loc Holocaust.

La doar o lună, fostul preşedinte Ion Iliescu făcea afirmaţii care au stârnit indignarea comunităţii evreieşti.

Ion Iliescu declara în cotidianul Haareţ că "în România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel".

O dată cu publicarea raportului Wiesel, autorităţile de la Bucureşti au acceptat, în mod oficial, existenţa Holocaustului în România.

Au existat însă şi contestatari. Liga pentru combaterea antiromânismului afirmă şi acum că rezultatele raportului ar fi fost viciate. Preşedintele Legii, Ion Coja, susţine că are date dobândite de "comisia pe care am constituit-o paralelă cu comisia Wiesel" care "în unanimitate infirmă ideea de Holocaust".

Dl Coja mai spune că speră că "Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului va lua în seamă datele pe care le putem furniza".

În replică, secretarul de stat Virgil Niţulescu afirmă că "istoricii serioşi ştiu că a existat Holocaust".

El spune că Institutul pentru Studierea Holocaustului va analiza tocmai detaliile care pot fi contestate. De exemplu, numărul de evrei români care au murit în timpul celui de-al doilea război mondial.

Pogromul de la Iaşi
Plan de lecţie



Vârste: elevi de liceu din clasele a XI-a şi a XII-a
Durata: două ore de curs

• Obiective Didactice
  
• Viaţa evreiască din Iaşi înainte de război
  
• Pogromul din Iaşi din iunie 1941
  
• A îndrăzni să fii altruist: Viorica Agarici
  
• Drepţi între popoare: Criteriile Yad Vaşem-ului
  

Obiective didactice

• Elevii vor învăţa despre Holocaustul din România
  
• Elevii vor învăţa despre relaţiile dintre evrei şi vecinii lor neevrei din Iaşi înainte de al doilea război mondial
  
• Elevii se vor confrunta cu probleme dificile, legate de responsabilitatea autorităţilor române în uciderea brutală a unor cetăţeni români
  
• Elevii vor examina diferitele forme de asistenţă şi motivaţiile neevreilor care au depus eforturi pentru a-i salva pe evrei
  
• Elevii vor fi încurajaţi să înveţe în mod activ
  
• Elevii vor înţelege mai bine faptul că oamenii au puterea de a alege : fie să rămână indiferenţi la crimă, la distrugere ; fie să respecte alte fiinţe umane.
  

Sugestii de întrebări pentru deschiderea discuţiei în clasă: 1. Ce cunoaşteţi despre viaţa evreilor din România înainte de al doilea război mondial ? 2. Ce ştiţi despre Holocaust ? 3. Ce ştiţi despre ceea ce li s-a întâmplat evreilor din România în timpul Holocaustului ?

Viaţa evreilor din Iaşi înainte de război

În Iaşi, localitate din provincia românească Moldova, evreii au început să se stabilească la sfârşitul secolului al XV-lea. Majoritatea evreilor din Iaşi se întreţineau din comerţul local şi din diferite meşteşuguri. Iaşiul a devenit un centru important al vieţii evreieşti, în el existând aproximativ 90 de sinagogi. Iaşiul era de asemenea cunoscut pentru tipărirea de ziare şi cărţi evreieşti, şi aceasta în special datorită familiei Saraga.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, aproximativ jumătate din populaţia oraşului erau evrei. Această perioadă a cunoscut o înflorire a activităţilor culturale evreieşti, mai ales a celor organizate de grupuri sioniste. În 1878, Naftali Herz Imber (1856-1909) a compus în Iaşi o poezie în limba ebraică intitulată « Hatikvah » , care ulterior a devenit imnul naţional al Statului Israel - melodia poartă influenţa muzicii populare româneşti. Tot în Iaşi, Avram Goldfaden (1840-1908) a pus bazele primului teatru profesionist de limbă idiş. Pe lângă renaşterea culturală evreiască, s-a manifestat şi o intensificare a antisemitismului local şi a acţiunilor violente împotriva evreilor, mai ales în cadrul universităţii locale.
În 1930, evreii constituiau 30% din populaţia oraşului, însumând 35 465 de persoane. Lazăr Rozin, un supravieţuitor al Holocaustului, născut în Iaşi în 1927, spune că :
« Am avut o copilărie lipsită de griji, în care mă jucam în curte cu ceilalţi şase fraţi ai mei. Între noi vorbeam română, dar părinţii noştri vorbeau idiş unul cu altul. Tatăl meu deţinea un magazin în oraş, iar cel mai mare dintre fraţii mei învăţa medicină. Nu eram foarte religioşi, însă menţineam un mod de viaţă tradiţional. Mergeam la şcoala locală din oraş, chiar şi în zilele de sâmbătă. » Rozin îşi mai aminteşte că « Până la începerea războiului, nu am simţit nici un sentiment antisemit. Cu toate acestea, în 1940 nu mi s-a mai permis să merg la şcoală. Profesorii evrei din Iaşi, cărora la rândul lor li se interzisese să predea în şcolile de stat, au început să lucreze într-o şcoală cu predarea pentru elevii evrei - unul dintre aceşti elevi eram eu » *

« Este incontestabil că în ţara noastră există un sentiment antisemit puternic. Aceasta este o problemă veche a istoriei noastre » (Regele Carol al II-lea, ianuarie 1938)

Sugestii de activităţi şi probleme de discutat: 1. Cercetaţi termenul « antisemitism ». Ce înseamnă el de fapt ? 2. Ce tipuri de prejudecăţi şi defecte rasiale li se atribuiau evreilor ? 3. Prin ce este antisemitismul şi toate formele de intoleranţă religioasă periculos societăţii ca întreg ? Justificaţi-vă răspunsul.

Pogromul din Iaşi din iunie 1941

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 28 iunie 1941, soldaţi români şi germani, membri ai serviciului român de siguranţă, poliţia şi mase de locuitori au comis crime şi jafuri la adresa evreilor din Iaşi. Mii dintre aceştia au fost ucişi în casele lor şi pe stradă ; alte mii au fost arestaţi de patrule de soldaţi români şi germani şi duşi la sediile poliţiei. Lazăr Rozin, care avea doar paisprezece ani în iunie 1941, relatează : « Au intrat în casa noastră, urlând şi jefuindu-ne toate bunurile. Ne-au poruncit să ieşim cu toţii din casă, inclusiv mama şi surorile mele. Am ajuns la secţia de poliţie şi pe drum am văzut cum oamenii erau bătuţi şi cadavre de evrei erau înşirate pe străzi. » ** În următoarea zi, « Duminica neagră », soldaţii români au impuşcat mii de evrei care fuseseră încarceraţi în secţia de poliţie.
Aproximativ 4000 de evrei, strânşi din toate părţile oraşului, au fost înghesuiţi în vagoane şi camioane de marfă. « Trenurile morţii » au fost închise ermetic şi au circulat dus-întors între mai multe gări. 2650 de evrei au murit de sufocare sau de sete, iar alţii şi-au pierdut minţile. Lazăr Rozin susţine următoarele: « Ne-au îngrămădit în trenuri...nu ştiam ce avea să se întâmple...credeam că ar fi şi dat foc vagoanelor dacă nu le-ar fi fost teamă să distrugă locomotiva. ..Timp de cinci zile ne-am sufocat în trenul supraaglomerat. Majoritatea oamenilor au murit în vagon...dormeam pe cadavre ».**
La data de 30 august 1941, cei 980 de evrei care au supravieţuit torturii au fost aduşi înapoi în Iaşi. Tribunalul pentru crime de război care i-a judecat în 1948 pe criminalii de război români a stabilit faptul că mai mult de 10 000 de evrei au fost ucişi, inclusiv doi dintre fraţii lui Lazăr Rozin.
Pentru mai multe informaţii despre Mendel Rozin, unul dintre fraţii lui Lazăr Rozin care a fost ucis în Holocaust, click aici.
În timpul pogromului, autorităţile române, împreună cu militarii germani, nu numai că au ucis mii de locuitori evrei ai Iaşiului, dar au şi încercat să distrugă o întreagă comunitate ce existase de mai bine de trei secole.

Întrebări pentru discuţia de grup : 1. Care este rolul autorităţilor guvernamentale faţă de cetăţeni ? 2. În timpul pogromului de la Iaşi, militarii români au împuşcat mii de evrei care fuseseră încarceraţi în curtea secţiei de poliţie. Care credeţi că ar trebui să fie misiunea principală a ofiţerilor de poliţie în general? Cum au ajuns să se implice într-o crimă în masă oamenii a căror datorie obişnuită este de a proteja cetăţenii locali ?

Luaţi aminte : Este important ca elevii să înţeleagă că Viorica Agarici, despre care vor învăţa în lecţia următoare, a fost o excepţie de la regulă. Holocaustul este un sumbru memento al faptului că apatia poate deveni norma. A studia încercările câtorva oameni de a-i salva pe evrei, în contrast cu milioanele de nepăsători, face ca această lecţie să fie cu atât mai importantă. Elevii trebuie să fie stimulaţi să se gândească la cum poţi deveni un aliat după ce ai fost un spectator dezinteresat şi la avantajele acestei tranziţii pentru sine, pentru cel sau cei care sunt ajutaţi şi, în general, pentru societatea în care o asemenea schimbare are loc.

A îndrăzni să fii altruist : cazul Vioricăi Agarici

Viorica Agarici, fostă preşedinte a Crucii Roşii Române din oraşul Roman, a petrecut noaptea de 2-3 iulie 1941 în gara oraşului, oferind provizii soldaţilor care se îndreptau spre frontul de est. În timpul nopţii, a auzit gemete şi strigăte de ajutor din vagoanele închise care se aflau departe de gară. Aceste sunete veneau de la supravieţuitorii evrei din Iaşi, care fuseseră deportaţi din casele lor după masacrul din 29 iunie 1941, în care pieriseră mii dintre conaţionalii lor.
După masacru, evreii rămaşi în Iaşi au fost transferaţi în două trenuri către lagăre aflate în România. Vagoanele trenurilor morţii au fost ferecate şi timp de mai multe zile au circulat dus-întors între gări, evreii închişi în ele fiind lăsaţi fără mâncare, apă sau medicamente. Trenul ce se îndrepta către localitatea Târgu Frumos cu aproximativ 1000 de pasageri se oprise în gara Roman. Unii dintre evreii aflaţi în el muriseră şi nu fuseseră evacuaţi. Când Agarici a auzit ţipetele, a cerut paznicilor români să deschidă vagoanele pentru ca nefericiţii prizonieri să poată fi ajutaţi. Graţie insistenţelor Vioricăi Agarici, unora dintre evrei li s-a permis să iasă din vagoane pentru a îşi recăpăta puterile înainte de continuarea drumului. Cadavrele au fost scoase din tren, prizonierilor evrei li s-a dat apă şi mâncare şi, datorită intervenţiei doamnei Agarici, unii dintre pasageri au rămas în viaţă când trenul a ajuns la destinaţie.
La scurt timp după actul său salvator, Viorica Agarici a fost destituită din funcţia pe care o deţinea la Crucea Roşie Română. După război, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a sprijinit-o mulţi ani pe doamna Agarici. Pe 3 ianuarie 1983, Yad Vaşem a recunoscut- o ca Drept între Popoare. Fotografia ceremoniei de plantare a copacului în onoarea faptelor Vioricăi Agarici din timpul Holocaustului poate fi văzută click aici.

Probleme de discutat şi activităţi de grup : • Cum a devenit Viorica Agarici o salvatoare în gara din Roman după ce fusese o spectatoare? • Aţi caracteriza-o pe Viorica Agarici, şi pe aceia care i-au ajutat pe evrei în timpul Holocaustului, ca eroi ? De ce sau de ce nu ? • Încurajaţi-i pe elevi să mediteze la semnificaţia acestui pasaj din Talmud (Codul juridic evreiesc) : « Cine salvează o viaţă este precum cel care a salvat existenţa unei lumi întregi » • Sugeraţi-le elevilor să redacteze o scrisoare Vioricăi Agarici despre ce anume gândesc şi simt despre experienţele acesteia.

Drept între popoare : criteriile respectate de Yad Vaşem

Începând cu anii 1950, Yad Vaşem a documentat acţiunile neevreilor care şi-au riscat vieţile în timpul Holocaustului pentru a salva evrei în ţările care fuseseră ocupate de nazişti sau care colaborau cu regimul german.
Un comitet de judecători se întruneşte pentru a discuta individual cazul fiecărei persoane care este un candidat la titlul de « Drept între Popoare », evaluându-l pe baza următoarelor criterii :

• O încercare ce a constat în implicarea activă a candidatului de a salva un evreu indiferent dacă această încercare a fost încununată de succes sau nu
  
• Riscul propriei vieţi a salvatorului în timpul unei asemenea încercări - în timpul regimului nazist, avertismentele specificau clar că oricine se încumetă să ajute evrei îşi risca nu doar propria viaţă, ci şi vieţile membrilor de familie.
  
• Considerente umanitare ca principala motivaţie : salvatorul nu trebuie să fi primit compensaţii materiale ca o condiţie a acţiunilor sale
  
• Existenţa unei mărturii a persoanei salvate sau a unor materiale de arhivă referitoare la fapte
  

După examinarea acestor criterii instituite de Yad Vaşem, oferiţi-le elevilor răgazul de a îşi comunica observaţiile şi sentimentele, meditând asupra următoarelor întrebări :

• Sunteţi de acord cu aceste criterii ?
  
• Există alte considerente pe care vă aşteptaţi să le regăsiţi în criterii ?
  
• Ce înseamnă pentru voi termenul de « Drept între popoare » ?
  

Proiecte de studiu pentru elevi : 1. Împărţiţi clasa în grupuri de doi elevi. Cereţi fiecărui grup să cerceteze cazul cuiva care a primit titlul de Drept între popoare , aşa cum este prezentat pe acest site. Puneţi-le elevilor la dispoziţie timpul necesar pentru a lucra la acest proiect atât în timpul orei de curs cât şi în afara ei, sugerând unele dintre ideile următoare : Puneţi în scenă o întâlnire de după Holocaust între un salvator şi o persoană salvată de el/ea. În timpul conversaţiei, concentraţi-vă asupra reflecţiilor salvatorului asupra propriilor sale dileme, dificultăţi şi fapte din timpul celui de-al doilea război mondial. Creaţi un desen care să reprezinte această persoană (sau grup) şi acţiunile sale în timpul Holocaustului Scrieţi un articol de ziar care elogiază activităţile salvatorului în timpul Holocaustului După ce elevii îşi prezintă proiectele de cercetare întregii clase, încheiaţi ora cu o discuţie de grup concentrată asupra dilemelor şi riscurilor cu care s-au confruntat « Drepţii între popoare » în acea vreme. 2. Cercetaţi comunitatea evreiască din Iaşi de după război. Ce li s-a întâmplat evreilor din Iaşi care au supravieţuit Holocaustului? Ce urme de viaţă evreiască au rămas acolo ? Cât de mulţi evrei mai locuiesc acolo în prezent ?

* S.Spector (editor), Encyclopedia of Jewish Life¸vol 1 (NEW York: New York University Press 2001), paginile 538-541
** Mărturia lui Lazăr Rozin se găseşte în arhivele de la Yad Vaşem, grupul de înregistrăi 0,33, dosarul 7211

Romania va introduce studiul Holocaustului la liceu Oficialii romani spera ca din anul scolar 2004-2005 sa introduca o materie speciala dedicata studierii problemei Holocaustului, care sa-i lamureasca pe elevii de gimnaziu si de liceu in legatura cu aceasta chestiune, informeaza "Cotidianul". "Din anul scolar viitor, Holocaustul se va studia ca disciplina in gimnaziu, la clasele V-VIII. In prezent, in manualele de istorie exista citeva capitole ce trateaza aceasta problematica, dar nu este de ajuns. Va exista o disciplina separata in acest sens", a declarat ministrul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, Alexandru Athanasiu. In prezent, programa aferenta cursului ce se va preda in scoli despre Holocaust a fost elaborata de specialistii din Ministerul Educatiei si a fost trimisa spre aprobare Consiliului National pentru Curriculum. "Deocamdata, sintem la stadiul de proiect, am elaborat programa, are 12 pagini, si am trimis-o spre aprobare. Cred ca, in luna ianuarie a anului viitor, se va definitiva. Programa elaborata are in vedere o istorie a evreilor in Romania, un aspect general, dar se va insista pe problema Holocautsului", a declarat Doru Dumitrescu, inspector de istorie in cadrul Ministerului Educatiei. Totodata, acesta sustine ca materia privind Holocaustul va fi una optionala si se va preda la clasa a VII-a si la clasa a XI-a. "S-a simtit nevoia cunoasterii comunitatii evreiesti de pe teritoriul Romaniei, comunitate care a fost foarte bine reprezentata. Problema legata de Holocaust este deosebit de sensibila si se impune educarea noii generatii in spirit tolerant", a mai declarat inspectorul Dumitrescu. Profesorii care vor preda aceasta materie vor fi cei de istorie, care au fost deja instruiti in legatura cu problema evreilor, in centre speciale amenajate la Bucuresti, Cluj si Craiova. "Formarea profesorilor in ceea ce priveste problematica evreiasca a inceput inca din anul 2000", a mai spus Doru Dumitrescu.

INTERVIU
„Romania nu a facut suficient impotriva antisemitismului“


Oren David, ambasadorul Israelului in Romania, a acordat primul interviu de la numirea sa la post pentru ziarul Cotidianul.

Relatiile dintre Romania si Israel nu au fost niciodata mai bune, crede Oren David

Ce vi s-a parut cel mai surprinzator in Romania?

Cind am ajuns, am fost impresionat de progresele facute de aceasta tara intr-un timp relativ scurt, gradul de sofisticare la care s-a ajuns, nivelul inalt de occidentalizare din orase. M-au impresionat placut prietenia oamenilor, caldura pe care o emana si politetea lor. Mi-a mai placut faptul ca, spre deosebire de alte tari din aceasta regiune, au fost pastrate parcurile in Bucuresti, zonele verzi.

In domeniul relatiilor dintre Romania si Israel ati realizat schimbari?

Relatiile dintre tarile noastre sint unice, deoarece Romania este singura tara din partea aceasta de lume care a mentinut relatiile cu Israelul neintrerupt, de la crearea statului nostru, in 1948. Sper ca in prima parte a anului viitor sa eliminam si necesitatea vizelor pentru romanii care vor sa viziteze Israelul. Acum relatiile noastre sint mai bune ca niciodata, deoarece se bazeaza pe numeroase elemente comune: politice si geostrategice, economice, culturale, pe relatii etnice. Comunitatea ce provine din Romania este a treia ca numar din Israel, 450.000 de persoane.

In ce domenii au investit in principal israelienii in Romania?

Investitiile israeliene in Romania incep in cer si se termina sub pamint. Spun ca incep in cer, referindu-ma la satelitul israelian Amos pentru telecomunicatii, care ofera servicii pentru diverse firme de telecomunicatii din Romania. Sub pamint, firmele israeliene ofera servicii de management al apei. Cea mai mare firma israeliana de comunicatii si-a mutat in 2000 in Romania centrul de cercetare, deoarece a gasit aici oameni bine pregatiti. Numeroase marci cunoscute in Romania sint israeliene: firma de cafea Elite, Tnuva - lactate, Kenvelo - imbracaminte (numele insemnind „da si nu“ in ebraica), Prigat. In sectorul financiar, banca Leumi are deja 36 de filiale in Romania, desi s-a deschis doar anul trecut.

Sinteti multumit de pasii facuti de Guvernul roman in privinta recunoasterii Holocaustului din Romania?

Guvernul roman a facut foarte multe in acest sens, s-a infiintat Centrul Wiesel pentru monitorizarea antisemitismului. A fost instituita Ziua comemorarii Holocaustului, 9 octombrie. Ceea ce nu s-a facut inca este construirea unui memorial in Bucuresti pentru comemorarea victimelor Holocaustului. In plus, nu s-au facut inca pasii necesari pentru implementarea legislatiei ce pedepseste atitudinile antisemite. Ma refer la exprimarile antisemite ale unor profesori (si este cu atit mai trist, deoarece este vorba de oameni educati) care sustin ca in Romania nu a avut loc un Holocaust, desi mai exista inca supravietuitori si martori, atit evrei, cit si ne-evrei, care confirma faptele. Guvernul nu a luat nici o masura impotriva respectivilor profesori, in ciuda existentei unei legi foarte dure.

Credeti ca Romania s-ar putea implica mai mult, ca parte a UE, in procesul de pace din Orientul Mijlociu?

Asteptam din partea Romaniei, precum si din partea altor prieteni ai Israelului sa reprezinte o voce mai puternica in favoarea noastra. Israelul a cedat deja foarte mult, s-a retras din Fisia Gaza, din Liban, si ce am primit in schimb? Hamas a ocupat cu forta Fisia Gaza, de unde se lanseaza atacuri cu rachete impotriva civililor israelieni, acelasi lucru s-a intimplat cu Hezbollahul, in Liban. Ne-am fi asteptat ca UE sa fie mai intelegatoare fata de Israel si ca prietenii nostri din UE sa influenteze pozitia Uniunii, avind in vedere concesiile facute. Si in cazul ONU, ne-am astepta ca prietenii nostri sa se ridice in apararea noastra atunci cind anumite grupuri de tari incearca sa atace Israelul prin anumite rezolutii unilaterale, fara a lua in considerare suferinta civililor israelieni. Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, de exemplu, a dat anul trecut 11 rezolutii impotriva Israelului, singura democratie reala din Orientul Mijlociu, nu impotriva Hamasului, nici a Hezbollahului, nici a Iranului, unde sint omorite cu pietre femeile acuzate de adulter.

Ziua nationala de comemorare a Holocaustului din Romania

http://www.animatouch.moonfruit.com/


Ziua Holocaustului este comemorata la 9 octombrie, data la care, in 1941, a inceput deportarea evreilor din Bucovina de Sud, teritoriu aflat atunci sub administratie romaneasca.

Ziua Holocautului a fost marcata pentru prima data oficial in Romania in urma cu trei ani. Ea a fost instituita printr-o hotarare de Guvern, la propunerea Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania, condusa de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.
La Templul Coral, s-au strins marti de dimineata, 9 octombrie 2007, ministri, deputati, ambasadori si reprezentanti ai comunitatii evreiesti.
Comemorarea victimelor Holocaustului a inceput cu o rugaciune in memoriam pentru odihnirea evreilor ucisi de fascisti.
"Azi ne bucuram de drepturile de cetateni. Avem o legislatie care nu da dreptul manifestarilor retrogradate, xenofobe, rasiste", a spus Aurel Vainer, presedintele Federatiei Comunitatii Evreiesti din Romania (FCER) .
"O societate democrata isi asuma si greselile din trecut. Iar Romania, in ultimii ani, a facut pasi importanti pentru scoaterea la lumina a istoriei Holocaustului si pentru punerea in practica a recomandarilor facute de Comisia Wiesel. Exista si un manual pentru studierea Holocaustului, iar in Bucuresti va fi construit un momunent comemorativ in cinstea victimelor Holocaustului", a spus ministrul Adrian Iorgulescu, citind mesajul premierului Calin Popescu Tariceanu.
Vicepresedintele Asociatiei Evreilor Romani Victime ale Holocaustului, Liviu Beris, si-a adus aminte cum in urma cu exact 66 de ani, pe cind avea 14 ani, "marsaluia intr-un convoi al mortii care serpuia pe drumurile Basarabiei". "Vad oameni impuscati pentru ca ramineau in urma, nou-nascutii care mureau pentru ca nu aveau ce minca, vad foamea, o vad si o simt si acum. In societatea noastra exista negationsistii care incearca sa ne mai omoare, de aceea exista pericolul ca fiara sa reapara", a spus supravietuitorul din Transnistria.
Potrivit directorului de programe de la Memorialul Holocaustului de la Washington, Radu Ioanid, in urma cu 66 de ani, peste 90 de mii de evrei din Bucovina si peste 56 de mii de evrei din Basarabia erau aruncati peste Nistru. Tot atunci, 150 de mii de evrei romani aveau aceeasi soarta, iar dupa doi ani doar 50 de mii mai erau in viata. Aproape 280 de mii de evrei romani si ucrainieni au murit sub jurisdictie romana.
La Palatul Cotroceni
Presedintele Traian Băsescu a decorat, marti, 9 octombrie 2007, la Palatul Cotroceni, 21 evrei supravietuitori ai Holocaustului, prilej cu care a declarat ca suferintele acestora sint consecintele unei legislatii rasiale, opresive si antidemocratice a statului roman.
La evenimentul de la Cotroceni au participat reprezentanti ai Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania in frunte cu deputatul Aurel Vainer, ambasadorul statului Israel in Romania Oren David, Jonathan Rosenzweig, atasat cultural al Ambasadei Israelului la Bucuresti , colonelul Daniel Davidi atasatul militar al Ambasadei Israelului Bucuresti, presedintele B’nai B’rith Romania Jose Iacobescu si alti reprezentanti ai societatii civile.
Presedintele Basescu a conferit, cu ocazia Zilei Holocaustului, celor 11 supravietuitori prezenti disctinctia Ordinul National "Steaua Romaniei" in grad de Cavaler lui Liviu Beris, Oliver Lustig, Lezer Finchelstein, Ordinul National "Serviciul Credincios" in grad de Cavaler pentru Lia Bercovici, Benone Constantin si Ordinul National "Pentru Merit" in grad de Cavaler lui Friedrich Antschel, Radu Comsa, Octavian Fulop, Sarina Ionescu şi Iancu Ţucărman.
Din motive de sanatate, un numar de 10 supravietuitori carora li s-au acordat distinctii nu au putut participa la inmanarea acestora, urmand a le fi inmanate ulterior: disctinctia Ordinul National "Steaua Romaniei" in grad de Cavaler lui Otto Adler, Ordinul National "Serviciul Credincios" in grad de Cavaler lui Petre Muresan, Libe Havasa Burihovici, Devy Abraham, Vasile Nussbaum, Nicolae Kallos , Herman Freifeld, Emeric Rozsa si Ordinul National "Pentru Merit" in grad de Cavaler lui Berta Wexler, Miriam Iudith Muresan .
Decorarea a fost facuta "in semn de profund respect pentru cutremuratoarele suferinte indurate in lagarele de concentrare din timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu prilejul comemorarii Zilei Holocaustului in Romania".
In numele celor decorati a vorbit Liviu Beris, care a spus ca istoria Holocaustului evreilor din Romania este parte a istoriei Romaniei. "Atunci cind evreul a fost calcat in picioare, nu a fost calcat numai evreul, ci si notiunea de om si totdeauna cind ceva incepe cu evreul continua cu tot ce este diferit, cu cel care are opinii diferite, origini diferite, ginduri diferite si comportamente diferite", a spus Liviu Beris.
Presedintele FCER, Deputatul Aurel Vainer, a strins mina si a declarat ca este foarte emotionat de acest moment. La incheierea ceremoniei, presedintele Traian Basescu i-a informat pe cei prezenti ca saptamina viitoare va organiza o ceremonie similara pentru decorarea unor reprezentanti ai etniei rrome care au supravietuit deportarii in Transnistria in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Tot marti 9 octombrie, Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" (INSHR) si-a inaugurat noua biblioteca, ocazie cu care a primit o donatie de 500 de carti din partea Memorialului Holocaustului de la Paris, in prezenta directorului acestei institutii, Jacques Fredj.
Presedinte FCER
Dr. Aurel Vainer

Expozitie despre Romania in vremea Holocaustului
La Tirgul de carte ''Gaudeamus'' a fost vernisata saptamina trecuta expozitia ''Romania in vremea Holocaustului - destinul evreilor si al rromilor''. Expozitia prezinta un grupaj foto-documentar, insotit de o colectie de carti care abordeaza subiectul Holocaustului evreilor si rromilor din Romania. Directorul Societatii Romane de Radio (SRR), Dragos Seuleanu, a explicat initiativa organizarii acestei expozitii prin faptul ca „foarte putini oameni au informatii despre istoria Holocaustului din Romania.” SRR a fost organizator al expozitiei, alaturi de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania. La rindul sau, istoricul Andrei Oisteanu a motivat oportunitatea organizarii acestei manifestari, relateaza Rompres. „Uitarea este nociva, memoria excesiva este, de asemenea, nociva, dar oare in Romania putem vorbi de o memorie excesiva?” El a mentionat faptul ca in manualele scolare subiectul Holocaustului nu este abordat, desi au fost publicate numeroase volume referitoare la aceasta pagina a istoriei europene.

Primim de la Institutul Elie Wiesel:

Am citit cu perplexitate textul, care se recomanda a fi marturia unei persoane ce a trait in Romania anilor ‘40, aflandu-se in anturajul lui Iuliu Maniu, personalitate de prim rang a Partidului National Taranesc. Intrucat este o marturie, firesc mesajul este incarcat de subiectivitate si, nu de putine ori, realitatea istorica este denaturata de memoria personalitatii autorului. De aceea nu vrem sa comentam acuratetea textului, a evenimentelor relatate etc. Ceea ce frapeaza insa este scopul pentru care el a fost scris: reabilitarea maresalului Antonescu.
Desi prezentat in ziar ca fiind un text "care aduce niste precizari importante privind soarta evreilor romani din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial", redactorii suplimentului "Aldine" omit sa mentioneze ca el a fost scris in 1982, in revista "Le monde juif" (Paris) si in multe din datele sale istorice este depasit de documentele istorice intrate in circuitul public, studiile si cercetarile dedicate acestei probleme dupa 1990.
Un singur exemplu. Afirmatia "ca guvernul de la Bucuresti nu a organizat niciodata masacre ale evreilor pe teritoriul romanesc" este contrazisa flagrant de cercetarile recente. Mentionam numai Pogromul de la Iasi, iunie 1941, unde au murit cca 13000 de evrei si unde responsabilitatea lui Antonescu si a institutiilor statului roman este probata documentar. (a se vedea de exemplu, CISHR, Raport final, Edit Polirom, Iasi, 2005). Exista, de asemenea, unele aprecieri ce se contrazic. La inceputul articolului citim ca "regimul personal al maresalului Ion Antonescu nu a fost rasist", iar pe parcurs aflam ca evreilor li se interzisese sa fie incorporati in armata "din cauza politicii de discriminare rasiala".

Nici chiar renuntarea la "solutia finala", pe care autorul o prezinta ca fiind piesa centrala a demersului sau, nu a fost in 1944, ci in octombrie 1942.
In fapt, intregul text este o insailare de amintiri, in cea mai mare parte desprinse de realitate si fara posibilitatea de a fi probate documentar. Ele au fost redactate cu un singur scop, acela de a dezincrimina si deresponsabiliza pe Ion Antonescu si Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, pentru Holocaustul evreilor din Romania. Fara a nega faptul ca in octombrie 1942 regimul Antonescu renunta la "solutia finala" pentru evreii din Vechiul Regat, solutie pe care o planificase, nu putem sa nu ne exprimam profundul dezacord pentru afirmatii de genul: refuzul deportarii in Polonia "a fost fara indoiala un act de umanitate si foarte curajos", din partea lui Antonescu.
Cum se stie, in noiembrie 2004, presedintia si guvernul Romaniei au asumat concluziile din Raportul final al Comisiei E. Wiesel. "Comisia conchide, impreuna cu marea majoritate a cercetatorilor de buna-credinta ai acestui domeniu, ca autoritatile romane poarta principala responsabilitate atat pentru planificarea, cat si pentru punerea in practica a Holocaustului" (p.388).
In aceste conditii, textul din suplimentul Aldine nu face decat sa reintoarca dezbaterea istorica si consecintele ei civice cu decenii in urma, cand mituri si prejudecati nationaliste rescriau istoria prin omisiuni fortate. Astazi, asemenea atitudini si mesaje nu fac decat sa transforme neasumarea sau minimalizarea Holocaustului intr-o atitudine antinationala, in contradictie cu pozitiile si principiile politice si de alianta ale Romaniei.

Mihail E. Ionescu, director general
Alexandru Florian, director executiv

Dezbaterea privind Holocaustul in Romania poate avea loc acum
Radu Ioanid este unul dintre putinii specialisti in studiul Holocaustului din Romania. Sociolog de meserie, el s-a stabilit in a doua parte a anilor ‘80 in Statele Unite ale Americii, la Washington D.C., unde este directorul departamentului de Programe Arhivistice Internationale al United States Holocaust Memorial Museum – o pozitie privilegiata pentru cercetator. Lucrarea acestuia The Holocaust in Romania. The Destruction of the Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944, aparuta in anul 2000 – cu editii in romana, ebraica si franceza –, este una dintre cele mai bune sinteze ale domeniului existente la ora actuala.


Controversa definirii Holocaustului

Va propun o discutie care sa abordeze Holocaustul romanesc si cadrul mai larg al antisemitismului – subiecte ce au intrat brusc in atentia presei si a opiniei publice in ultima vreme. Din pacate, „actualizarea“ a venit ca urmare a unor declaratii politice la nivel inalt lipsite de abilitate, si nu ca rezultat al unor dezbateri publice informate si la obiect. Sa incercam, inainte de toate, sa definim termenii problemei. Despre ce vorbim atunci cind ne referim la Holocaustul din Romania?

Prin Holocaust inteleg discriminarea, izolarea, deportarea si exterminarea evreilor si a altor grupuri etnice de catre Germania nazista si aliatii sai in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Trecind la victimele din Romania: ele sint in primul rind evreii, apoi rromii si, intr-o masura mult mai mica, membrii unor secte religioase (martorii lui Iehova, baptistii, stilistii), acestia din urma persecutati si deportati, dar nu exterminati. Conform datelor furnizate de insasi administratia Antonescu in septembrie 1943 au fost deportati in Transnistria 56.089 de evrei din Basarabia si 90.334 de evrei din Bucovina, dintre care mai erau in viata in toamna aceluiasi an 49.927 de evrei. Regimul Antonescu se mai face vinovat de pogromul de la Iasi, cu miile de victime si cu abominabilele sale trenuri ale mortii, precum si de moartea/asasinarea altor cel putin 150.000 de evrei care locuiau in Transnistria, la Odesa, Golta si Berezovska. Conform istoricului roman Viorel Achim, au fost deportati in Transnistria, din Regat, cel putin 24.686 de rromi, dintre care 11.441 erau nomazi, iar 13.176 sedentari. Maximum 10.000 dintre acestia au supravietuit. Dar Holocaustul nu incepe cu deportari si cu exterminari; incepe cu un ansamblu de masuri discriminatorii de natura legislativa si politieneasca ce se concretizeaza in masuri fiscale speciale, in munca fortata, in izolarea in ghetouri si lagare a populatiei care este tinta procesului de distrugere. Holocaustul nu poate fi redus la actul final de gazare, practicat de Germania nazista. Conform acestei definitii reductioniste, ghetourile din Ardealul de Nord, sau lagarul de la Jasenovac din Croatia, sau cel de la Drancy din Franta nu tin de Holocaust.

http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=9149&print=true

O alta intalnire a avut loc intre Maniu si Antonescu, in legatura cu proiectul unei contributii exceptionale de razboi pe care evreii ar fi trebuit sa o plateasca. Nu se stia nimic precis despre valoarea acestui fel de impozit, dar, conform anumitor zvonuri, era vorba despre sume fabuloase de care evreii nu puteau sa se achite, ceea ce ar fi furnizat un pretext pentru a-i acuza de sabotaj si a-i deporta. Ca de obicei, conducatorii evrei au facut apel la Iuliu Maniu.
Maresalul Antonescu i-a spus presedintelui ca avea in vedere o contributie impusa doar evreilor, dat fiind ca acestia nu participau la campania militara. Iuliu Maniu a observat ca neparticiparea la razboi nu putea fi imputata evreilor, pentru ca era consecinta limitarii ce decurgea din statutul lor de cetateni romani, din cauza politicii de discriminare rasiala. Maresalul i-a replicat zambind ca multi romani ar fi fericiti sa fie obiectul unei asemenea restrictii ca sa nu fie nevoiti sa mearga in stepele rusesti. Atunci cand Iuliu Maniu a remarcat ca se putea presupune ca razboiul nu era agreat, maresalul a fost de acord ca nu era, dar a precizat ca fusese obligat sa o faca. Era prima data cand maresalul facea aluzie la participarea fortata la razboi a Romaniei. Guvernul Antonescu a renuntat la proiectul contributiei speciale din partea evreilor.

La cererea anumitor indivizi, Iuliu Maniu a intervenit pe langa maresalul Antonescu pentru a obtine pensii pentru evreii in varsta care lucrasera in Romania, dar care nu aveau cetatenia romana. Existau mai multi evrei in aceasta situatie si, printre ei, un profesor foarte cunoscut. Neglijasera sa-si faca la timp formalitatile pentru obtinerea cetateniei romane, iar legea romaneasca prevedea ca doar cetatenii romani puteau beneficia de o pensie din partea statului roman. Presedintele a trimis-o pe doamna Ella Negruzzi, presedinta organizatiei national-taranesti a femeilor, la maresal, care le-a acordat persoanelor in cauza cetatenia romana printr-un decret cu actiune retroactiva.
Cea mai importanta interventie a lui Maniu a fost atunci cand a contribuit la impiedicarea deportarii evreilor si comunistilor din Romania in lagare de exterminare din Polonia.

Desi Romania a fost ocupata de nazisti, nimeni nu a fost deportat de pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti, in lagarele hitleriste de exterminare.
Cunosc personal acest fapt pentru ca am avut un rol modest in actiunea de salvare, ceea ce–mi permite sa fac un raport mai detaliat asupra acestor imprejurari. L-am cunsocut pe profesorul George Alexianu cu ocazia studiilor mele universitare si, mai tarziu, cand am inceput sa profesez ca avocat, m-a ajutat pe plan profesional, trimitandu-mi-i pe unii dintre prietenii sai, care aveau proces. In timpul razboiului, Alexianu era un colaborator apropiat al maresalului Antonescu, care-l numise guvernator civil in Transnistria. Profesorul Alexianu stia ca eram colaboratorul lui Maniu si, de fiecare data cand il intalneam, imi vorbea cu respect despre presedinte.
In vara lui 1944, Alexianu m-a invitat in biroul sau din Bucuresti, ca sa-mi spuna ca un trimis al guvernului german - pe nume Richter -, se gasea in capitala romaneasca, venise pentru a organiza cu administratia romaneasca deportarea evreilor si a comunistilor din Romania in lagare din Polonia. Profesorul Alexianu mi-a dat aceasta informatie cu scopul vadit ca eu sa o transmit lui Maniu, ceea ce am facut in aceeasi zi. O data aceasta informatie confirmata de catre persoane din anturajul fostului prim-ministru Gigurtu, Iuliu Maniu m-a intrebat daca voiam sa duc o scrisoare din partea sa maresalului. Desigur, am fost de acord si audienta la maresal a fost obtinuta de profesorul Alexianu, care m-a dus cu masina sa.
Dat fiind ca nu cred ca e momentul sa fac un raport detaliat al acestei audiente, vreau doar sa precizez ca in scrisoarea catre maresal, Maniu il ruga sa nu tolereze deportarea ceruta de nemti, iar, in raspunsul sau, maresalul Antonescu il asigura pe presedinte ca, atata vreme cat va fi la guvernare, nimeni nu va fi deportat dincolo de granitele romanesti.

Ion Antonescu si-a tinut cuvantul, pentru ca nimeni nu a fost deportat in lagarele de exterminare naziste de pe teritoriul romanesc controlat de guvernul sau. Astfel, mii de oameni care ar fi trebuit sa fie exterminati in lagare ca acela de la Auschwitz-Oswiecim, Birkenau-Brzezinska, au fost salvati. Cei mai amenintati erau evreii si comunistii. Daca comunistii erau putini la numar in acea vreme in Romania, in schimb existau intre 250.000 si 300.000 de evrei pe teritoriul romanesc controlat de guvernul Antonescu.
Doar aceia care traiesc intr-o tara ca Polonia, unde milioane de familii deplang moartea a cel putin uneia dintre rudele lor si in care fiecare localitate pastreaza urme ale represaliilor sangeroase, isi pot da seama de importanta refuzului pe care maresalul Antonescu l-a dat proiectului nazist de deportare a locuitorilor din Romania in lagare din Polonia. A fost fara indoiala un act de umanitate si foarte curajos.
Mai tarziu, am primit informatii care mi-au consolidat convingerea. In anii ’50, ma gaseam in inchisoarea de la Ocnele Mari, unde am petrecut mai multi ani, fara condamnare, nici proces si fara sa mi se comunice nici macar verbal motivele detentiei mele. Mai multe sute de persoane se gaseau in aceleasi conditii. Printre ele, un om destul de cunoscut in Romania in perioada interbelica si care mi-a povestit ca in primavara lui 1944 a fost convocat la o sedinta unde se stransesera filo-germani notorii si de asemenea un emisar al guvernului nazist, pe nume Richter. Obiectivul intalnirii era formarea unui guvern pentru a-l inlocui pe cel al lui Antonescu. Toti romanii au respins aceasta propunere si, in plus, i-au comunicat maresalului acest proiect. Era cu siguranta vorba de un santaj din partea nazistilor, in urma respingerii propunerii lor de deportare. Fermitatea maresalului i-a derutat si au trebuit sa renunte.

In anii ’70, traversam Maramuresul, Transilvania de Nord si Tara Crisurilor si peste tot am intalnit oameni care mi-au spus ca in perioada mai-iunie 1944, nu doar din orase, dar si din sate un mare numar de evrei si de tigani au fost deportati in lagarele din Polonia, de unde nu s-au mai intors. Bastinasii ,- martori ai acestui fapt -, m-au condus la placi comemorative ca sa-mi arate, gravat in piatra, numarul victimelor. Mi-au povestit scene cutremuratoare traite in timpul zilelor si noptilor cand administratia ungureasca le aresta pe aceste biete victime, pentru a-i inghesui in trenuri si camioane cu destinatia lagarelor de exterminare. Toate localitatile de unde au fost deportati evrei si tigani se gasesc in regiunile romanesti ocupate de trupele unguresti din vara lui 1940, ca o consecinta a Dictatului de la Viena.
Nu exista nici o posibilitate sa scape de acest destin nefericit pentru ca politia ungureasca nu ierta pe nimeni. La Oradea-Mare, exista un hotelier evreu foarte bogat. Cand regentul Ungariei, amiralul Horty, si-a facut intrarea triumfala in acest oras dupa ocuparea localitatii de catre trupele unguresti in 1940, acest hotelier evreu a pavoazat pe cheltuiala lui, drumul parcurs de amiral, calare pe o vitica argintata. La inceputul lui iunie 1944, cand politia ungureasca a venit sa-l aresteze, hotelierul si-a invocat in van fidelitatea fata de Ungaria ; politistii l-au ridicat alaturi de multi alti evrei si nu s-a mai intors.
Toate aceste regiuni de unde s-au facut deportari au ramas sub administratia ungureasca pana la sfarsitul anului 1944, cand trupele romanesti si sovietice au alungat-o.

Daca aceste regiuni s-ar fi aflat sub controlul guvernului de la Bucuresti, e sigur ca acesti oameni ar fi fost salvati de la un destin tragic.
Aceste regiuni au revenit la patria-mama in 1945. In zilele noastre, in anumite publicatii despre Holocaust, se mentioneaza sute de mii de victime evrei din Romania, fara sa se precizeze ca provinciile de unde au fost facute deportarile apartineau in vremea aceea Ungariei si ca administratia ungureasca este responsabila pentru ele. Este o nedreptate fata de Romania si e una din cauzele care m-au determinat sa scriu acest articol.
In anii ’50 si ’60, am aflat ca alte personalitati romanesti, dintre care profesorul George Bratianu, au intervenit pe langa maresalul Antonescu in favoarea evreilor. Dat fiind ca nu detin aceste informatii din sursa sigura, nu pot sa le declar cu garantia autenticitatii.

Atat cat stiu, nimeni nu a evocat ajutorul dat evreilor in timpul razboiului si imi explic aceasta tacere prin faptul ca cei care i-au ajutat pe evrei considera actiunile lor ca pe indeplinirea unei datorii umane. Dar tine de datoria morala a conducatorilor evrei romani ca si a celor care au beneficiat de aceste actiuni sa faca cunoscut unui public larg numele binefacatorilor lor si asistenta pe care au primit-o.
Este posibil ca Iuliu Maniu sa fi intreprins si alte actiuni in favoarea evreilor pe care eu nu le cunosc. Nu am fost decat un colaborator al presedintelui, am primit din partea sa diverse misiuni de incredere, dar Maniu a avut multi alti colaboratori si un secretar particular. El nu avea obiceiul sa vorbeasca despre activitatea sa de binefacator si nu as fi aflat niciodata despre intervederile avute cu maresalul Antonescu daca procesul guvernului Antonescu din mai 1946 nu ar fi avut loc.
Incepand cu 6 martie 1945, Partidul National Taranesc a trecut in pozitie, deci nu a participat in nici un fel la acest proces. Mai mult, a considerat contrara Constitutiei legea speciala, promulgata in 1946, privind judecarea guvernului Antonescu. Constitutia din 1923, reintrata in vigoare in 1944, prevedea ca pedeapsa capitala nu poate fi aplicata decat in timp de razboi si, in 1946, nu mai existau ostilitati.
Tonul dezlantuit al anumitor ziare oficiale lasa de inteles ca maresalul Antonescu fusese deja condamnat la moarte. La inceputul lunii mai 1946, Iuliu Maniu i-a trimis o scrisoare lui Petru Groza, seful administratiei de atunci din Romania. Cu aceasta ocazie, am aflat de demersurile presedintelui, pe care le-am mentionat, ca si de faptul ca insusi Comandamentul aliat din Cairo ii ceruse sa-i apere pe evreii si comunistii din Romania. Scrisoarea adresata de presedinte lui Petru Groza a fost adusa de mine dr. N. Lupu, pentru ca sa o inmaneze liderului comunist.
Catre sfarsitul anului 1945, dr. Lupu s-a despartit de Partidul National Taranesc si a pastrat o atitudine rezervata, dar Maniu l-a rugat sa-i duca acesata scrisoare lui Petru Groza pentru ca dr. Lupu intervenise personal in favoarea evreilor pe langa maresal si era in bune relatii cu Groza.

Petru Groza i-a raspuns presedintelui, prin intermediul dr. Lupu, ca va supune colectivului sau demersul facut in favoarea maresalului Antonescu si ca, in orice caz, acesta nu va fi acuzat de masacrul evreilor, pentru ca asemenea orori nu au avut loc pe teritoriul romanesc. Personal, ma vad obligat sa aduc la cunostinta opiniei publice imprejurarile in care viata evreilor si a comunistilor din Romania a fost salvata, pentru ca aceste fapte constituiau baza apararii acuzatilor. Dar, pentru a-mi face depozitia in fata instantei numita tribunalul poporului, ar fi trebuit sa fiu propus ca martor.
Nu stiu pentru care motive i s-a numit maresalului un aparator din oficiu; il cunosteam, dar nu-mi inspira nici o incredere. In acelasi lot cu maresalul se gasea si profesorul Alexianu, fost guvernator civil in Transnistria, al carui aparator era unul din prietenii mei. Am mers la acesta si i-am vorbit despre intentiile mele. A comunicat propunerea mea lui Alexianu cand l-a vazut la inchisoare, dar acesta nu a fost de acord ca sa depun marturie in process, pentru ca intelesese in cursul anchetei penale - cand vorbise deja cu acuzatorii publici ai evenimentelor expuse aici - ca toata apararea lui Iuliu Maniu nu putea decat sa infurie aceasta instanta politica si sa inrautateasca situatia acuzatului. I-am comunicat presedintelui opinia lui Alexianu. Dar maresalul il propusese deja pe Maniu ca martor al apararii, iar cand acesta si-a sustinut depozitia, maresalul nu a vrut sa stie decat doua lucruri, mai precis: daca Maniu a stiut pe data de 23 august 1944 ca el, maresalul, a fost arestat in aceeasi zi in Palatul regal si daca il considera tradator de tara.
Iuliu Maniu a declarat ca aflase de arestarea maresalului din data de 23 august 1944 abia a doua zi dimineata, pe 24 august 1944, si ca nici un om de buna credinta nu-l poate considera pe maresal tradator de tara. La sfarsitul audientei, s-a apropiat de boxa acuzatilor si i-a strans mana maresalului.

Dupa condamnarea la moarte a lui Antonescu si a colaboratorilor sai, pre-sedintele i-a adresat o scrisoare lui Petru Groza, amintindu-i ca salvarea evreilor si a comunistilor din Romania se datora maresalului si cerandu-i sa comute pedeapsa capitala. In aceasta scrisoare se mentiona si faptul ca Petru Groza, el insusi arestat din cauza unui incident, fusese eliberat de maresal la cererea presedintelui. Asupra circumstantelor acestui fapt, Pamfil Riposanu, fost secretar particular al lui Petru Groza si in prezent avocat la New York, e mai bine informat.
A doua scrisoare a fost inmanata lui Petru Groza tot de dr. N. Lupu, iar acesta o primise din partea lui Maniu prin intermediul avocatului L. Leon. Acesta mi-a spus ca Petru Groza a raspuns ca nu putea face nimic pentru ca marile puteri aliate, care controlau executarea conventiei de armistitiu, se opuneau comutarii pedepsei capitale in acest proces. Nu am avut posibiliatea sa verific daca afirmatiile lui Groza sunt adevarate.
Nici Iuliu Maniu, nici maresalul Ion Antonescu nu s-au prevalat niciodata de actiunile lor generoase, iar propria mea constiinta m-a impins sa afirm ca toate aceste acte curajoase si umanitare au fost rezultatul fondului uman caracteristic natiei noastre romane.

Dupa crearea Romaniei Mari din 1918, populatia evreiasca s-a gasit in plina inflorire atat gratie atitudinii favorabile a administratiei romanesti, cat si caracterului romanilor, lipsiti de orice sentimente xenofobe.
Cand trupele sovietice ocupa Basarabia si Bucovina de Nord in iunie 1940, numarul evreilor care au trecut pe teritoriul ramas sub controlul guvernului de la Bucuresti a fost cu totul insignifiant.
Dupa Dictatul de la Viena, din vara lui 1940, cand trupele unguresti ocupa Maramuresul, Transilvania de Nord si regiunea Crisurilor, numarul evreilor ramasi pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti a fost de ase-menea insignifiant.
Asadar, in urma dezmembrarii Romaniei in 1940, majoritatea celor 850.000 de evrei romani au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri, in asa fel incat, pe teritoriul controlat de la Bucuresti, puteau fi numarati doar 250.000-300.000 de evrei.

Printre consecintele extinderii dominatiei germane asupra Romaniei, in 1940, cand trupele lui Hitler au intrat in tara, putem mentiona de asemenea schimbarea statutului, pana atunci favorabil, de care evreii din Romania se bucurasera pana atunci. Desi regimul personal al maresalului Ion Antonescu nu a fost rasist, guvernul de la Bucuresti a fost totusi constrans in urma presiunilor naziste sa decreteze niste legi care stabileau un statut discriminatoriu si limitativ al drepturilor evreilor care traiau pe teritoriul romanesc. De exemplu, evreilor le era interzis sa faca parte din armata, sa exercite anumite profesii, sa detina fabrici industriale si comerciale etc. Toate aceste masuri nu vizau anumite categorii de evrei, care erau scutiti, datorita vechimii familiilor lor in Romania, sau datorita faptului ca ei insisi sau predecesorii lor luasera parte la Razboiul pentru Independenta sau la crearea Romaniei Mari, sau gratie altor merite.
Este evident ca legislatia discriminatorie a provocat pagube materiale evreilor din Romania, in special membrilor anumitor profesii, cum ar fi cea de avocat (dat fiind ca profesia lor era exercitata in public si interzisa evreilor). Ceilalti s-au adaptat imprejurarilor. Industriasii si negustorii si-au continuat activitatea dupa ce au gasit un nume fals, de tip crestin, ca sa-i acopere.
Ca in toate epocile dificile din istoria poporului evreu, membrii cei mai saraci ai comunitatii au suferit mai mult decat ceilalti din cauza acestor masuri drastice. Cu toate acestea, nici o lege nu a fost promulgata cu scopul de a leza demnitatea umana a evreilor, nu au fost obligati sa poarte semne distincive, cum ar fi «Steaua lui David». Nici o masura nu a fost luata, de asemenea, cu scopul de a atenta la sanatatea sau la viata evreilor.

Faptul ca eu cunosc aceste imprejurari personal sau din sursa directa imi da dreptul sa declar ca, pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la Bucuresti, nu au existat camere de gazare, nici alte instalatii de exterminare masiva a populatiei evreiesti, ca nu s-au luat masuri destinate sa distruga integritatea fizica sau mentala a evreilor, ca nu au fost practicate experiente cu titlu de cobai asupra populatiei evreiesti. Pot sa constat de asemenea ca guvernul de la Bucuresti nu a organizat niciodata masacre ale evreilor pe teritoriul romanesc care s-a aflat sub controlul sau, nici nu a tolerat ca asemenea masacre sa fie infaptuite.
In concluzie, tin sa subliniez ca pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la Bucuresti, nu au fost luate masuri care sa duca la distrugerea in masa a unei populatii, pe motive de rasa, religie sau motive politice.

Cunosc toate aceste fapte pentru ca in epoca eram avocat in Baroul de la Bucuresti si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc Roman, pe care-l voi numi «Presedintele» pe parcursul articolului meu.
La solicitarea unor conducatori ai uniunii comunitatilor evreiesti din Romania, a diversi rabini, anumite persoane particulare si chiar la cererea anumitor membri ai Inaltului Comandament din Cairo, Iuliu Maniu a intervenit pe langa maresalul Antonescu, fie personal, fie prin intermediul dr. Nicolae Lupu sau al doamnei Ella Negruzzi, pentru solutionarea favorabila a diverselor probleme ale populatiei evreiesti din Romania. Maresalul Antonescu a rezolvat intotdeauna favorabil cererile de aceasta natura, pe care presedintele i le-a adresat. De exemplu, Iuliu Maniu a intervenit personal pe langa maresalul Antonescu sa opreasca evacuarea evreilor din anumite localitati si sa ingradeasca trimiterea lor in lagare de concentrare. Acest demers a fost facut de presedinte in iunie 1942, la cererea conducatorilor Uniunii comunitatilor evreiesti din Romania.

La acea epoca, relatiile intre cei doi oameni de stat erau destul de reci pentru ca, cu un an inainte, cand armata romana a ajuns la Nistru presedintele ceruse maresalului sa nu treaca pe malul stang al fluviului si sa nu purceada la operatiuni militare pe teritoriul rusesc. Dar maresalul nu i-a satisfacut cererea si trupele romanesti au intrat in Ucraina.
Numai iminenta marilor pericole
care-i amenintau pe evreii din Romania a putut sa-l determine pe presedinte sa mearga sa-l intalneasca pe maresal. Acesta i-a confirmat lui Iuliu Maniu ca guvernul german cerea trimiterea evreilor in lagare.
Cu ocazia primei intalniri cu Hitler, maresalul a obtinut consimtamantul Führer-ului pentru ca Abwehr si Gestapo sa colaboreze cu politia romaneasca, dar ca cele doua organizatii nemtesti sa nu faca arestari pe teritoriul romanesc.
Focuri de arma, trase dintr-un hambar, asupra unei mici unitati militare germane, aflata temporar in Moldova, ca si descoperirea de afise cu continut antinazist, i-au oferit guvernului german pretextul de a pretinde ca proprii sai agenti sa faca arestari, pentru ca - afirmau nemtii - politia romana nu era suficient de activa, iar transporturile venite de pe front erau amenintate de catre evrei.

Intr-adevar, in anumite cazuri, participarea evreilor parea sa fie dovedita, dar faptele evocate aici, ca de exemplu difuzarea clandestina de afise in orasele Galati, Sibiu, Timisoara etc, nu era de natura sa constituie un pericol pentru armata germana. Autorii descoperiti - romani si evrei - au fost arestati si condamnati la inchisoare de catre tribunale militare romanesti. Maresalul Antonescu a respins cererea guvernului hitlerist, dar a trebuit sa promita ca va lua masuri de siguranta impotriva evreilor, adica ii va trimite in lagare.
Presedintele l-a rugat insistent pe maresal sa renunte la acest proiect pentru ca, prin expulzarea localitatilor de rezidenta, li se inlatura orice posibilitate de a-si castiga existenta si ca trimiterea in lagare ar fi facilitat deportarea lor de catre nazisti.

In anii aceia, in Romania circulau zvonuri asupra deportarilor de evrei, din tarile ocupate de nemti, dar nu se cunostea nici numele lagarelor, nici ororile care aveau loc acolo. Maresalul Antonescu a promis sa ordone intreruperea evacuarii si si-a exprimat speranta ca evreii vor fi suficient de prudenti ca sa nu le dea nemtilor pretexte pentru o interventie directa. In realitate, in urma raportului pe care presedintele l-a facut catre conducatorii comunitatilor evreiesti asupra convorbirilor sale cu maresalul, acestea au stabilit contacte cu guvernul, dand garantii ca fiecare comunitate isi va supraveghea proprii sai membri. Cu privire la aceste contacte, dr. Th. Lavy a scris un articol publicat in Israel, in Viata noastra (Notre vie), din 13 iunie 1980. Asupra continutului intelegerilor la care s-a ajuns, de catre conducatorii evrei cu guvernul, nu am informatii de prima mana ; de aceea nu pot sa relatez nimic, ca sa nu colportez zvonuri. Comunitatile nu puteau sa se oblige la supravegherea evreilor veniti clandestin in Romania.
Intr-adevar, anumiti evrei arestati pentru difuzarea de afise antinaziste au venit clandestin in Romania, mai ales dupa ocuparea Transilvaniei de Nord de catre unguri. Pentru a impiedica infiltrarea evreilor straini, guvernul Antonescu a promulgat o lege care prevedea pedepse grele impotriva acestei categorii de imigranti clandestini. Aceasta lege nu a fost aplicata, desi cateva sute de evrei din aceasta categorie au fost descoperiti de catre politia romana. Era vorba despre niste nefericiti a caror viata era o perpetua tragedie. Proveneau din Austria, Cehoslovacia si Polonia. Dupa ce au scapat in mod miraculos de raziile din tarile respective, au reusit sa ajunga pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti. Tribunalele militare de la Bucuresti ezitau sa le aplice sanctiuni penale severe si au cerut instructiuni guvernului. Maresalul Antonescu inclina sa-i trimita in tarile lor de origine, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte. Liderii evreilor din Romania au cerut din nou ajutorul lui Iuliu Maniu. Presedintele i-a cerut dr. N. Lupu, presedinte al organizatiei national-taranesti din Bucuresti, sa se duca in numele sau la maresalul Antonescu si sa faca demersurile necesare pentru a-i salva pe evreii in pericol. De data asta, Iuliu Maniu nu s-a dus personal, ci l-a delegat pe dr. Lupu, pe langa maresal, pentru ca fusese prevenit de acesta ca informatori nazisti se gaseau in anturajul sau.

Se pare ca dr. Lupu a pledat calduros si l-a convins pe maresal, pentru ca acesta i-a promis ca evreii in cauza vor fi ajutati sa ajunga in Turcia, ceea ce au si facut de altfel dupa ce si-au procurat acte, cu ajutorul comunitatilor si a anumitor personalitati romanesti.
Am aflat, in 1957, dintr-o conversatie cu Mihail Popovici, vice-presedinte al Partidului National Taranesc, si cu ziaristul evreu Sereanu, ca primul ii ajutase, de asemenea, pe acesti evrei, intervenind in favoarea lor pe langa ambasadorul Turciei la Bucuresti.
Populatia evreiasca din Romania nu a fost dusa in epoca in lagare, dar teama deportarii a durat cat a durat razboiul. Din cand in cand, bietii oameni, care traiau deja in stare de angoasa, erau alertati. O informatie falsa, un zvon se raspandeau cu viteza fulgerului si aduceau teroarea in fiecare casa evreiasca.
De mai multe ori, erau puse in circulatie in mod deliberat zvonuri despre indivizi care ar fi vrut sa smulga bani de la persoane terorizate, promitandu-li-se salvarea vietii. Guvernul Antonescu a reprimat aceste infractiuni de conjunctura si, in perioada 1943-1944, mai multe grupuri de santajisti au fost judecati si condamnati. Trebuie mentionat ca printre acestia se gaseau romani, nemti, unguri si chiar evrei, unii facand parte din familii care se bucurau de o buna reputatie.

Vremurile iesite din comun pot sa exalte virtutea si sa exacerbeze inclinatiile odioase. In calitatea mea de avocat, am avut in timpul razboiului un client care era cetatean austriac, pe jumatate evreu. Locuia de mult in Romania, pentru ca reprezenta interesele familiei sale din strainatate, posesoare a majoritatii actiunilor unei fabrici textile din Bucuresti. Restul actiunilor apartineau altui evreu, cetatean roman care, in pofida legii rasiale, pusese stapanire pe toata fabrica, prin intermediul anumitor romani, care jucau rolul unor «oameni de paie». Recurgand la santaj, il ameninta pe austriac ca-l denunta la Gestapo, vrand sa-l constranga sa cedeze oamenilor sai actiunile familiei sale. Dupa razboi, clientul meu s-a dus sa traiasca in Austria, dar cosmarul acelor vremuri inca il urmarea.

Romania salvata de la Holocaust. Restituirea adevarului...

Cei mai multi evrei din regat au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri. Doar polonezii pot aprecia refuzul administratiei noastre
Publicam mai jos un articol care aduce niste precizari interesante privind soarta evreilor romani din timpul celui de-al Doilea Razboi mondial.
Asa cum se stie, studiul acestei probleme prezinta dificultati aparte, daca tinem cont de numeroasele si importantele modificari pe care granitele Romaniei le-au suferit in august 1940, atunci cand Basarabia si Bucovina de Nord au fost anexate de catre URSS, Transilvania de Nord de catre Ungaria si Dobrogea de Sud de catre Bulgaria. Astfel, numeroasa populatie evreiasca din aceste provincii
s-a trezit sub o noua conducere, in vreme ce in restul tarii, Ion Antonescu a preluat puterea, iar regele Carol abdica si era inlocuit de fiul sau, Mihai. Retragerea administratiei, a politiei si a armatei romane din teritoriile pierdute a fost insotita, in multe locuri, de pogromuri contra populatiei evreiesti, inclusiv la Bucuresti, in data de 21 ianuarie 1941, la initiativa «Garzii de Fier», organizatie extrem de antisemita. In
aprilie 1941 soseste la Bucuresti delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, care are drept prima misiune introducerea in Romania a legislatiei antisemite. Pe 29 iunie 1941, la o saptamana de la atacul germanilor contra URSS, trupele nemtesti si romanesti se dedau la un masacru al evreilor din Iasi, iar la 3 iulie frontul de sud se pune in miscare si, in spatele avangardei Wehrmacht-ului, apar in Romania detasamentele Einzatszruppe D, sub comanda lui Otto Ohlendorf. Foarte rapid, operatiunile militare se desfasoara in Basarabia si Bucovina de Nord unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale Wehrmacht-ului si mai ales cu cele ale Einzatszruppe. Frontul se restrange destul de repede catre est si la sfarsitul lui iulie ajunge deja la Nistru.


La inceputul lui august 1941, romanii incep sa faca deportari de familii intregi, din populatia evreiasca din Basarabia si din Bucovina dincolo de Nistru, in Transnistria, si asta in conditiile salbatice in care atat barbatii cat si femeile sunt folositi pentru a executa muncile cele mai extenuante, in zonele periculoase, aproape de teatrul de razboi; sunt doborati de foamete, epidemii si epuizare fizica. Responsabilitatea guvernului roman in aceste evenimente e mare, desi nu e usor sa o separi de aceea a responsabililor germani. In restul Romaniei, evreii sunt ghetoizati, iar legile antisemite ii fac sa decada si-i izo--leaza. Toate acestea arata ca responsabilitatea guvernului de la Bucuresti, al lui Ion Antonescu, este una de netagaduit. Anumite pasaje din ceea ce urmeaza trebuie citit avand in minte acest aspect al problemei.

Cu toate acestea, trebuie spus ca proiectele privind deportarile intregii populatii evreiesti din Romania catre lagarele de exterminare din Polonia nu vor fi niciodata puse in aplicare si nici, in general, deportarile in afara frontierelor romanesti a evreilor care locuiau pe teritoriul «vechii Romanii», cea de dupa 1940. Datorita rapoartelor Marelui Rabin al Romaniei din acea vreme, Dr. Alexandru Safran, stim ca acest rezultat fusese obtinut printr-o serie de interventii pe langa Maresalul Ion Antonescu si a lui Mihai Antonescu, vice-prim-ministru, demersuri facute in diferite perioade de catre Regina-Mama, de catre Patriarhul ortodox Nicodim, nuntiul apostolic Monseniorul Cassulo si de catre mitropolitii ortodocsi ai Transilvaniei, Balan si al Bucovinei, Tit Simedrea.
Articolul pe care-l publicam aduce o lumina noua si interesanta asupra istoriei eforturilor depuse pentru a–i cruta pe evreii romani de deportarea catre lagarele de exterminare din Polonia, precizand interventiile lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, sef al Partidului National taranesc. Acestea par sa fi ramas necunoscute pana in prezent.

Mai multe studii remarcabile, publicate in ultimele decenii, proiectii de filme, dezbateri publice privind prescrierea crimelor, in legislatia vest-germana, anchetele internationale privind teribilele masacre care au avut loc in diverse tari au avut o puternica influenta asupra opiniei mondiale si putem spera ca omenirea va gasi mijloacele cele mai potrivite de a face sa inceteze pentru totdeauna si peste tot practicile genocidului.
Denuntarea crimelor si prezentarea lor obiectiva nu pot decat sa serveasca acestei mari cauze a umanitatii, dar recunoasterea actiunilor de mare curaj, duse pentru a combate fortele dementiale ale exterminarii, constituie de asemenea un act de justitie obligatorie, ca si un sprijin pentru constiinta universala, in eforturile sale care incearca sa puna capat tiraniei criminale.
Din pacate, in dezbaterile care continua, mentionam foarte putin sau deloc eroismul familiilor poloneze care, cu pretul vietii, au salvat mii de evrei, fermitatea opusa de catre danezi la deportarea evreilor din tara lor, rolul pe care biserica catolica romana l-a jucat in salvarea a numeroase persoane etc.

Convingerea ca orice contributie la stabilirea adevarului constituie indeplinirea unei datorii morale m-a determinat sa scriu acest raport asupra evenimentelor care au crutat Romania de cruzimile Holocaustului si care a salvat mai ales viata evreilor care au trait pe teritoriul Romaniei, sub conducerea guvernului de la Bucuresti.
In Romania, dupa ultimul recensamant, 850.000 de evrei traiau in momentul declansarii celui de-al Doilea Razboi mondial.
Repartizarea teritoriala a populatiei evreiesti in Romania nu a fost uniforma in anumite provincii ca Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord si Tara Crisurilor, evreii erau mai numerosi atat in orase cat si in sate, in vreme ce in restul tarii, adica in Banat, Oltenia, Valahia, Dobrogea, Moldova meridionala, erau mai putin numerosi si traiau mai degraba in orase.
Densitatea mai mare in regiunile amintite se datora emigratiei masive si prelungite a evreilor originari din Ucraina, Bielorusia si Galitia, din secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX.

Cîntarea holocaustului (II)Dramaturgul nu poate fi înlocuit. Büchner si Brecht nu pot fi comparati cu adaptatori ca Visky András. Desigur, dramatizarile sînt necesare, nu de asta vorbim noi aici. Iar spectacolul lui Tompa a tinut seama ca adaptatorul a transformat "practica rituala a rugaciunii kadis într-o forma teatrala". Dovada ca el a pastrat un minyan, adica un personaj colectiv, de zece credinciosi, prezenti la rugaciune, cum cere traditia. Decorul (Carmecita Brojboiu) sugereaza o sinagoga, în care, la un moment dat, chiar în ceasul de rugaciune, îsi face aparitia un supravietuitor al holocaustului, interpretat de actorul Dimény Aron, personaj caruia începem sa-i descoperim trecutul, copilaria, familia, educatia, scoala, iubirea, care, toate, sînt vazute cu totul altfel acum, dupa ce a trecut prin trauma nazista. Însusi Dumnezeu este pus sub semnul întrebarii, eroul se întreaba daca mai exista, iar daca exista, cum de a putut admite o crima atît de cumplita, sa priveasca cu nepasare uciderea a milioane de oameni nevinovati!
Aceasta este marea problema evreiasca, ce a condus la ateizarea multor evrei. Chiar cînd se roaga, supravietuitorul uita cuvintele, se opreste la cuvîntul Dumnezeu, care îi sta ca un nod în gît. Tompa declara ca a fost sensibilizat si de doi poeti maghiari, Radnóti si Pilinszky, care i-au inspirat poezia si imaginile spectacolului, dar si sacralitatea lui. Pilinszky afirma despre Auschwitz ca "este un scandal ca s-a putut întîmpla si este o sfintenie desavîrsita prin faptul ca s-a întîmplat". Aceasta ideea este vehiculata si în cinematograful maghiar, precum în filmul Fara destin (2005), al ungurului Lajos Koltai, dupa romanul Sorstalanság al aceluiasi Imre Kertész, laureat al Premiului Nobel în 2002, roman scris în 1975 si tradus în engleza Fateless (1992), bazat pe experienta autorului traita la Auschwitz si Buchenwald. Scriitorul maghiar socheaza prin faptul ca reabiliteaza oarecum lagarele de concentrare sau, mai exact, pe supravietuitorii lor, aratînd ca tînarul erou evreu, care a trecut prin infern, nu numai ca nu a vazut cu ochii lui camere de gazare (Imre Kertész avea sa socheze opinia internationala si prin eseul A holocaust mint kultúra/ The Holocaust as Culture, aparut în 1993), dar ca exista fericire în detentie, în cea mai cumplita detentie, idee pe care o întîlnim si la Steinhardt, în Jurnalul fericirii, si la Nicole Valéry-Grossu, dupa al carei roman autobiografic Nicolae Margineanu a facut filmul Binecuvîntata fii, închisoare! În esenta, daca întelegem noi bine cum se pune aici problema evreiasca, ideea de sacralitate justifica si holocaustul!
Un alt holocaustist sau cîntator al holocaustului este si regizorul Alexandru Hausvater, care a abordat frontal tema chiar cu primul sau spectacol de dupa revolutie, Au pus catuse florilor. Se pare ca asa cum Gelu Ruscanu vedea peste tot idei, Hausvater vede holocaust. Altfel nu se explica de unde tot scoate piese de import cu aceasta tema pe care le pune unde nu gîndesti. Harnicia lui în aceasta directie nu are margini. Iar acum a gasit si un teren propice, pentru ca editia din acest an a FNT a fost cam maghiaro-evreiasca, multe spectacole referindu-se la probleme evreiesti, în special la holocaust, cum am aratat mai sus. Si Monumentul de Colleen Wagner, cel putin în viziunea lui Hausvater concretizata la Teatrul din Resita, este despre holocaust în general, fie evreiesc, fie iugoslav, fie de oriunde, caci Hausvater pare sa fie convins ca holocaust iese acolo unde exista agresor si victima. Daca citim ce scrie el în programul festivalului, depasim cu mult teatrul cruzimii al lui Antonin Artaud. E un teatru al violentei, în care se întîlnesc calaul, ce se hraneste cu ura, si victima, cu justificarile, zice regizorul. Ei se întîlnesc, se descopera, încep sa aiba nevoie unul de altul, ajung chiar la iubire, dar si la macelarirea finala. Numai ca planul politic si cel teoretic sînt pe scena altceva, caci agresorul este un obsedat sexual, care îsi violeaza si omoara victimele, asa cum vedem deja la intrarea în sala de spectacol, unde se afla doua femei întinse pe scari si mutilate. Limbajul este de groapa, cam asa: "Mi-ai astupat vaginul cu noroi si te-ai p...t pe el!".
De altfel, chiar într-o groapa de noroi se petrece tot conflictul dintre violator, pe nume Stetko (Constantin Bery), si victima, pe nume Mejra (Malina Petre). Ni se sugereaza, prin numele personajelor, ca ne aflam în spatiul iugoslav, iar imaginea atrocitatilor petrecute acolo, cu cazurile acelor femei violate si ucise, este violent redata prin jocul disperat al actorilor si prin ceata creata de fumigene. La un moment dat, scena este plina de rochii, desigur rochii ale victimelor casapite de agresor, ce plutesc si în aer, dar sînt si în pamînt, pe care le descopera Stetko atunci cînd îsi sapa groapa. Aici avem o felie de infern, calaul teoretizîndu-si astfel crimele: "Un act sexual este o crima si deci cu totii, toata planeta, sîntem criminali, fiindca toti facem sex si orice act sexual este o crima". Unamuno spunea ca un act sexual este o lupta între el si ea pentru un al treilea, care se va naste, dar aici, în acest cîmp de lupta, totul se reduce la crima si la justificarea ei. Hausvater ne ofera o imagine de apocalipsa. Pe care o cînta. Fiindca si crezul sau este asemenea tuturor minoritarilor: "Violul? Ne intriga. Crima? Ne pasioneaza. Razboiul? Ne distreaza. Atîta timp cît se întîmpla. Acolo. Dar acum, acolo e aici. Agresorul este membru al unui grup de interese. Victima face parte din minoritatea uitata. Durerea mostenita. Monumentul le nominalizeaza pe toate. În umbra lui. Plîng pentru victima. Dar si pentru agresor. Dar cel mai mult plîng pentru NOI". Cine este acest "NOI"? Cine plînge pentru agresor si îl cînta cu sfintenie? Cine cere sa se ridice un Monument al adevarului? Cine justifica deopotriva crima si uitarea? Si cine se distreaza pe seama razboiului si a holocaustului? (Sfîrsit)

Cîntarea holocaustului (I)Numarul mare de spectacole proaste vazute la Festivalul National de Teatru se datoreaza fenomenului megalocostica, adica mult si prost, în loc de putin si bun, cum se întîmpla la Festivalul Shakespeare de la Craiova, unde toate spectacolele sînt memorabile. Le tin minte aproape scena cu scena, desi au trecut doi ani, iar pe unele spectacole vazute aseara la FNT le-am si uitat deja sau as vrea sa le uit, as vrea sa nu le fi vazut niciodata. Dintre acestea face parte în primul rînd Cîntarea cîntarilor, cel mai frumos poem de dragoste din literatura lumii, care, în viziunea lui Mihai Maniutiu, devine o blasfemie. În loc sa redea poemul, sa gaseasca imagini artistice teatrale echivalente, unde sa-si dea masura talentului, cum ne-am fi asteptat, regizorul face un scenariu paralel si aplica aberatii cosmaresti versurilor-minune. Fiindca el considera ca aceasta opera atribuita împaratului Solomon este un "poem-enigma", care poate fi interpretat cum vrei, a imaginat pogorîrea în lume a Sulamitei sub chipul Sofiei "suflul matern al lui Dumnezeu", si încercarea ei de a-i îmblînzi pe "paznicii meterezelor noptii", care reprezinta deriziunea umana sub chipul unor clovni descreierati ce batjocoresc iubirea. Pentru acest scenariu putea apela la oricare poem din lume sau la Codex Burana, de pilda, nu era nevoie de Cîntarea cîntarilor, mai ales ca viziunea este actualizata si poemul biblic devine de nerecunoscut. Imaginati-va ca povestea nu se petrece în codrii Libanului, ci într-un lagar, ca iubitul Sulamitei nu e un tînar frumos, ci un bosorog, care abia se tîraste pe scena, imaginati-va ca Sulamita devine un fel de Maica Tereza, care îi unge cu mir pe puscariasi si-i încalzeste cu trupul ei gol, precum se întîmpla în al doilea razboi mondial cu soldatii americani înghetati, carora li se aduceau femei ca sa-i dezghete. Imaginati-va ca în locul puritatii acestui poem se aude un huruit infernal, enervant, interminabil, marit de un ecou monstruos în casca, din care nu iese nici un vers inteligibil, asa cum interminabile sînt si rochiile de mireasa cu care este îmbracata Sulamita, dar pe care ea le arunca de parca ar fi camasa lui Nesus. Ei îi place sa ramîna goala si frumoasa, ca actrita Gyorgyjakab Eniko, care se raceste si nu se mai poate încalzi cu toate plapumile din lume, cu care "fiicele Ierusalimului" îl acoperisera si pe batrînul mire! Nu ne era de ajuns aberatia numita Experimentul Iov, alt poem al Bibliei, model de revolta divina, macelarit de Maniutiu, cum probabil sînt si alte comori ale Bibliei din Trilogia evreiasca, pe care am refuzat sa le mai vedem, ca sa nu ni se faca greata. În acest stil, nu este greu sa ne imaginam ce a putut face acest asa-zis autor din Ecleziastul. Bine ca înca nu s-a atins de Carmina Burana, dar nu e tîrziu s-o faca.
Asa se întîmpla cînd, în loc de dramaturgi, functionam cu adaptatori, cînd în loc de oameni de teatru cu idei apelam la înfometati de imagini. Asa se întîmpla cînd faci un festival-gogoasa, pe care nu ai cu ce sa-l umpli. Si îl umpli cu umpluturi, cu surogate, cu spectacole otova de-ale amicilor, iar amicii Maniutiu si Dabija et co. au umplut toate golurile din festival cu golurile lor, goluri de idei si de imaginatie. Sau apelezi la amici din afara, care îti recomanda sa aduci tocmai de peste ocean un spectacol la fel de tîmpit, tot o adaptare libera semnata de Bryan Reynolds dupa Woyzeck de Büchner, prezentata de trupa americana, de care n-a auzit nimeni, "Transversal Theatre Company", sub titlul Umbra albastra, spectacol atît de prost ca-ti venea sa le plîngi actorilor de mila, ca si regizorului Robert Cohen, care ne-a aratat cum se poate mima golul. Golul de idei, golul de imaginatie.

O consolare fata de aberatia lui Maniutiu a venit din partea lui Tompa Gabor, un regizor serios, care prin toate montarile sale a impus o tinuta artistica, o înalta si constanta stacheta estetica. De data aceasta ma refer la spectacolul Vinerea lunga, o piesa de Visky András, dupa romanul Kadis pentru copilul nenascut de Imre Kertész, prezentat de aceeasi trupa a Teatrului Maghiar din Cluj, care a jucat si Cîntarea cîntarilor! Dar cîta deosebire! Aici avem cu adevarat un requiem al holocaustului, o minunata cîntare a cîntarilor acestei tragedii evreiesti. Tompa ne informeaza ca este vorba despre "un roman al holocaustului, scris sub forma unei rugaciuni ancestrale". Pentru a justifica adaptarea romanului, regizorul considera ca "istoria teatrului european poate fi descrisa, începînd cu tragedia antica greaca, trecînd prin dramele Renasterii si pîna astazi ca o istorie a adaptarilor". În acest fel si Tompa Gabor taie nasul teatrului, care este dramaturgul. Dar eu nu cred ca un adaptator, oricît de bun, poate suplini valoarea si locul unui dramaturg autentic. Poti spune ca Sofocle e un adaptator? Ce-a adaptat el, miturile grecesti? Da, dar piesele sale sînt opere de sine statatoare, sînt texte pe care nu le mai poate scrie ca el nimeni, desi dupa piesele lui s-au facut o mie de adaptari, cum a facut si Tompa. Shakespeare s-a inspirat din cronicile vremii, nu le-a adaptat, fiindca el a scris texte de sine statatoare, bine definite, pe care toata lumea le adapteaza!

"Copii în focarul istoriei"Inaugurată la Muzeul de Istorie al Bucovinei, expoziţia fotografică poloneză "Copii în focarul istoriei" se vrea o transpunere în tonuri albe şi negre a universului copiilor din Silezia Superioară, configurînd cu ajutorul celuloidului, destine marcate de întîmplările tragice ale unei epoci trecute, precum cea a războiului, dar şi bucuria celei actuale.

Imagini de copii evrei care aşteptau să intre în camerele de gazare ale lagărului de la Auschwitz sau născuţi în acest lagăr, copii belaruşi sau silezieni eliberaţi în 1945. Copii la şcoală, la grădiniţă, aflaţi la prima împărtăşanie. Copiii vremurilor de atunci şi copiii de acum, care, aşa cum scria pe una dintre imagini, "vor scrie următoarea pagină de istorie a secolului XXI". Expoziţia este rodul parteneriatului de 10 ani dintre Consiliul Judeţean Suceava şi Voievodatul Silezia şi al colaborării dintre Complexul Muzeal Bucovina şi Muzeul din Bitom, din colecţiile căruia provine de fapt expoziţia. "Este doar un fragment dintr-o expoziţie mult mai extinsă, care are o mare încărcătură istorică. În versiunea de la Bitom avem înscrisuri şi colecţii de fotografii de la oameni care mai trăiesc şi azi. Sperăm să fie înţelese, pentru că fotografia este un mijloc universal de comunicare. Există şi informaţii, astfel că cel care trece pe aici poate afla despre principalele evenimente istorice prin care a trecut Silezia", ne-a spus muzeograful Isabela Kuniel, realizatoarea expoziţiei de la muzeul din Bitom. Expoziţia va putea fi vizitată pînă pe 1 noiembrie

Românii, toleranţi şi nu prea faţă de etniile minoritare

O cercetare realizată de Colegiul de sociologie "Max Weber", la cererea Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului relevă că românii au diferite păreri în privinţa minorităţilor etnice alături de care trăiesc.


Evreii, bănuiţi că ar exagera ideea de persecuţie

O treime dintre români se declară de acord cu afirmaţia că "suferinţa poporului evreu este o pedeapsă de la Dumnezeu", iar pentru 27 la sută, "crucificarea lui Isus este un păcat pentru care evreii nu pot fi iertaţi". Potrivit studiului, comparativ cu acum trei ani, a crescut numărul românilor care cred că politica şi finanţele internaţionale sînt controlate de evrei, de la 23 la sută in 2003, la 31,5 la suta în 2006. Totodată, a crescut şi procentul celor care sînt de acord cu afirmaţia că evreii exagerează persecuţiile la care au fost supuşi pentru a obţine avantaje, de la 27 la sută la 31,5 la sută.

Fără utilizare publică a limbii maghiare

Prejudecăţile faţă de maghiari sînt mai degrabă în registrul relaţiilor de putere decît în cel al relaţiilor socio-economice. Jumătate dintre români consideră că încrederea este o dimensiune primordială etnică. 48 la sută dintre cetăţeni apreciază că este dezirabil ca în funcţii de responsabilitate de stat şi societate (judecător, poliţist) să fie angajaţi numai români. Relaţiile româno-maghiare sînt definite mai degrabă conflictuale, 15 la sută din populaţie considerînd că în ultimul an aceste relaţii s-au înrăutăţit. În plus, 43 la sută dintre români se declară deranjaţi de utilizarea publică a limbii maghiare. Această formă de atitudine negativă apare mult mai frecvent în Dobrogea şi Moldova, şi mai puţin în Crişana, Maramureş, Transilvania şi Bucureşti.

Rromii, cei mai discrimaţi cetăţeni

Dacă sînt ceva mai reticenţi în privinţa evreilor şi maghiarilor, referitor la rromi, 68,5 la sută dintre români sînt de părere că statul ar trebui să ajute la dezvoltarea identităţii acestei etnii. Studiul relevă că segregarea forţată a romilor este susţinută de mai puţini români decît acum trei ani şi există un optimism legat de nivelarea diferenţelor sociale şi de modul de viaţă dintre romi şi majoritate, prin educaţie. Romii sînt percepuţi ca fiind categoria cea mai susceptibilă a fi tratată defavorabil în contactul cu anumite instituţii sau în locaţii sociale care ţin de practica vieţii cotidiene. Totuşi, 61,5 la sută dintre cetăţeni sînt de acord cu afirmaţia potrivit căreia, dacă ar fi patroni, nu ar angaja romi pentru că majoritatea sînt leneşi şi fură, însă 62 la sută nu sînt de acord cu faptul că rromilor nu le trebuie şcoală, pentru că oricum nu se folosesc de ea.

Ieşenii, îndemnaţi să înveţe lecţiile amare ale istoriei

Ieri, în Sala Senatului a Universităţii "Al.I.Cuza" a avut loc conferinţa internaţională "Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941): prologul Holocaustului din România". Manifestarea, organizată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, în colaborare cu Institutul pentru Studii Iudaice Universitare, instituţia gazdă şi Comunitatea Evreiască, a vizat dezbaterea aspectelor semnificative ale Pogromului de la Iaşi, pentru ca o astfel de tragedie să nu se mai repete.
La conferinţă au participat ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Nicholas Taubman, ministrul Afacerilor Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, prefectul Radu Prisăcaru, rectorul Universităţii "Al.I.Cuza", Dumitru Oprea, Pincu Kaiserman, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Iaşi, şi ambasadorul Israelului la Bucureşti, Rodica Radian Gordon. "Timpul s-a aşternut peste mormintele victimelor Pogromului de la Iaşi. Acest simpozion a fost posibil acum, deoarece sute de documente care au fost interzise în vremea comunismului pot fi studiate, iar adevărul poate fi reconstituit mai uşor. Nu prin cosmetizarea faptelor din trecut vom obţine o mai bună înţelegere, ci doar prin acceptarea celor întîmplate", ne-a spus dl Kaiserman, discursul său fiind urmat de un moment de reculegere în memoria victimelor.

La rîndul său, ambasadorul SUA a arătat că, deşi nimic nu poate readuce vieţile şi visurile celor care au dispărut în urmă cu 65 de ani, trebuie să luptăm împotriva urii, intoleranţei şi bigotismului: "Chiar şi astăzi, statele democratice nu pot ignora naţionalismul extrem, atunci cînd acesta iese din nou la suprafaţă. Este, de fapt, un cancer care poate corupe întregul corp dacă nu este depistat. Nu ne putem întoarce spatele atunci cînd microbiştii folosesc calificative care instigă la ura rasială şi etnică împotriva echipelor adverse sau cînd aceştia atacă, în mod violent, marşurile paşnice ale grupurilor minoritare". Dl Paul Saphiro, preşedintele Muzeului Holocaustului din Washington, a apreciat că în vara anului 1941 au fost curmate nu numai mii de vieţi, ci şi democraţia, România devenind "o ţară condusă de un regim criminal, care, în alianţă cu Germania nazistă, a aruncat în afara legii şi societăţii pe toţi cei de religie iudaică, un regim politic care s-a bazat în politica sa faţă de evrei pe discriminare şi crimă în masă". El a adăugat că unii români încă neagă Holocaustul. Astăzi, la Cimitirul Evreiesc va avea loc o ceremonie de comemorare, iar la Monumentul victimelor Pogromului se vor depune coroane de flori.

Mărturii din timpul Holocaustului
Dincolo de informaţiile oferite de cărţile de istorie, peste filele cărora uneori se trece în grabă, există povestirile oamenilor ce au fost martori muţi ai evenimentelor pe care popoarele lumii le-au trăit de veacuri.

Spusele celor care au îndurat necazurile unor războaie ce nu erau ale lor sînt încărcate de durere.
Prigoana evreilor"Micul Paris" al judeţului Botoşani, aşa cum a fost numit cîndva oraşul Săveni, a fost de-a lungul anilor locul unde mulţi evrei spuneau cu mîndrie "acasă". Doamna Betty Cojocaru este una dintre persoanele respectate ale urbei. Evreică la origine, născută la data de 12 ianuarie 1934, şi-a petrecut copilăria visînd la un somn tihnit fie şi pentru o noapte. "În anul 1940 aveam 6 ani şi nu prea ştiu ce s-a întîmplat. Părinţii mei preferau să nu pomenească de acele zile, era prea multă durere. Nici eu nu prea vorbesc cu soţul meu sau cu copiii despre vremurile acelea. Am fost în pericol de moarte în acei ani, mulţi dintre noi au murit, dar eu nu înţelegeam prea mult, eram o copilă. Dar îmi aduc aminte momentul cînd ne-au deportat în Transnistria, în noiembrie 1941, şi că a trebuit o vreme să-mi coase mama o stea galbenă pe hăinuţă", îşi aminteşte bătrîna evreică. Amintirile sînt încă vii, imaginea copilului care se ţinea de fusta mamei fiind păstrată într-un lăcaş special al sufletului. "Aproape toţi evreii din oraş am fost duşi într-o zi la gară şi urcaţi în vagoane. Mi-aduc aminte că era mare aglomeraţie pe peron, o mulţime de oameni, de toate vîrstele", a mai spus Betty Cojocaru. Au fost înghesuiţi în vagoane, unii peste alţii, fără apă şi fără hrană. Mulţi dintre ei nu au mai ajuns la destinaţie. S-au prăpădit de foame, de sete, de boală... "Trenurile au pornit peste Prut şi mai departe. Am trecut prin trei lagăre: Kodima, Ozarineţ şi Moghilev, în Transnistria (teritoriul primit spre administrare de către România în august 1941, prin tratatul semnat de Ion Antonescu cu germanii. A nu se confunda cu actuala Transnistrie – n.r.)", a povestit femeia, care îşi aminteşte că erau supravegheaţi de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi, cu toţii români, înverşunaţi şi gata să tragă la orice mişcare. Unul dintre ei a trecut orice barieră pentru a da o mînă de ajutor evreilor oropsiţi: "Mereu, în familie, cînd rememoram acele momente, îl aminteam pe impiegatul de la gara Ungureni: încerca săracul să dea apă celor din vagoane, dar l-a surprins şeful de post, l-a oprit şi l-a ameninţat. Şi printre jandarmi erau unii mai de treabă, le dădeau deţinuţilor cîte ceva de mîncare, apă, ţigări. Ne mai lăsau pe noi, copii, să mergem la cerşit..."Mirosul morţiiLagărul din Transnistria, în care Betty Cojocaru a trăit clipe de coşmar, a fost mormîntul multor semeni de-ai ei. Lupta pentru supravieţuire, în care şi cel mic, şi cel mare avea rolul său, la fel de important, a îmbrăcat forme inimaginabile. Locuind cîte cinci familii într-o cămăruţă, suferinţa evreilor a devenit un tot unitar care, paradoxal, le-a întreţinut speranţa. Lipsa hranei a dus la boală şi moarte, a dus la gesturi disperate. "Eram într-un ghetou, într-o parte a oraşului, de unde nu aveam voie să ieşim. Mama a încercat, biata, într-o zi să iasă ca să ne caute de mîncare, dar a fost prinsă. Au bătut-o crunt, în faţa noastră. Toată noaptea am învelit-o în cearşafuri ude. Avea pielea înnegrită, sfîşiată...", a povestit Betty Cojocaru şi lacrimile suferinţei, ce i-au brăzdat de timpuriu chipul, au început din nou să curgă. "A fost tare greu, mai ales că au fost şi nişte ierni foarte geroase şi foamete. Eu aveam o treabă zilnică de făcut: căutam printre gunoaie coji de cartofi sau resturi de mîncare şi mama încropea cîte ceva", a spus femeia. O mică parte dintre evreii oropsiţi au avut norocul să nu mai încape în lagăr. Stăteau pe unde apucau şi coseau cojoace pentru localnici, iar în schimbul "bijuteriilor" care ieşeau din mîinile lor primeau hrană. "Dar cei mai mulţi o duceau greu. Pe cei care mureau nu-i îngropau imediat, îi ţineau o vreme într-o casă, claie peste grămadă. Pe urmă cereau să se sape o groapă şi îi aruncau acolo. Mi-aduc aminte mirosul...", a povestit bătrîna evreică.Revenirea acasăCînd vremurile s-au potolit, multe familii de evrei s-au întors la Botoşani şi s-au stabilit la Săveni. Singurele bagaje pe care le-au adus erau doar amintirile unor momente prea dureroase. Bărbatul cu care s-a căsătorit Betty Cojocaru, evreu de origine, trecuse prin aceeaşi experienţă dureroasă a deportării, dar şansa de a locui printre sătenii din Transnistria l-a ţinut departe de suferinţa cumplită din lagăr. Oraşul a început să prindă viaţă la venirea evreilor, care au dat dovadă de un talent deosebit în afaceri: "Erau multe familii de evrei, de obicei grupate pe anumite străzi. Majoritatea avea o mică dugheană sau un atelier de croitorie, cojocărie, cizmărie...".La Săveni, în scurt timp s-au structurat două pături sociale în rîndul evreilor. Unii bogaţi, care aveau sinagoga lor, şi alţii săraci, care se rugau pe unde apucau. "Şi aici, în Săveni, erau aşa de mulţi evrei încît au fost ridicate cu timpul vreo cinci sinagogi. Strada asta, 1 Decembrie, avea case şi prăvălii pînă în capăt, la muzeu. Unii aveau şi beciuri, cei cu stare, cu prăvălii mai mari. Era chiar o sinagogă pe care o frecventau cei mai cu stare. A noastră era sinagoga calicilor, dar a rămas în picioare şi azi", a spus cu o oarecare mîndrie Betty Cojocaru.Chiar dacă a fost marcată profund de evenimentele din tinereţe, nu regretă nimic şi s-ar întoarce oricînd în trecut. "A fost greu, dar n-am de ce a mă plînge, noi am dus-o mai bine decît tineretul de azi, pentru ei e mult mai greu. Greu cu banii, greu de găsit de lucru. Să dea Dumnezeu ca măcar copiii aceştia de azi să o ducă mai bine. Părinţii lor trudesc pentru ei, pe unde pot, cum pot... Să aibă grijă de copii!", a mai spus bătrîna evreică, mesajul dorind a fi un sfat împletit din toată suferinţa ce a trăit-o cîndva.Liliana Anuţei

Evreii din Fălticeni cer Primăriei pază militară în cimitire şi la sinagogă

După ce în urmă cu cîţiva ani fosta conducere a Comunităţii Evreieşti din Fălticeni "închiria" terenul din vechiul cimitir pentru... activităţi agricole, recent, preşedintele Comunităţii, Tania Grunwald, a solicitat Primăriei pază militară la Cimitirul Evreiesc vechi, Cimitirul Nou şi Sinagoga Mare, invocînd Legea privind funcţionarea Poliţiei Comunitare.
D-sa menţionează într-o adresă adresată Primăriei că aceste lăcaşuri sfinte sînt situate în zone frecventate de rromi, "care se ocupă de distrugerea gardurilor, furturi şi spargeri". În ceea ce priveşte distrugerile, din cercetările Poliţiei Municipale nu rezultă probe care să susţină afirmaţiile dnei Taniei Grunwald. Cimitirul vechi are peste 200 de ani (o piatră funerară, datînd din 1780, confirmă aşezarea timpurie a evreilor pe aceste meleaguri), multe pietre funerare s-au deteriorat sau au fost folosite de locuitorii zonei la temeliile caselor. După 1940, comunitatea evreiască s-a redus considerabil, ajungînd astăzi la cîteva familii. Dar şi evreii au partea lor de vină, în privinţa distrugerilor din cimitire. Benu Marmor, fost lider la comunităţii, ne declara în vara anului 1999, cînd federaţia a închiriat terenul unor persoane care cultivau zarzavaturi pe morminte, că "nu văd prin asta un lucru rău. Oricum, este vorba de cimitirul vechi, în care nu a mai fost îngropat nimeni de 150 de ani. Persoana care a luat în grijă cele două hectare ale comunităţii are grijă ca terenul să nu rămînă în paragină şi asigură şi paza. Cine mai ştie cine a fost îngropat acolo? Eu unul, nici măcar nu cunosc limba ebraică şi, de aceea, nici nu pot spune al cui este fiecare mormînt". Între timp Benu Marmor a plecat de la conducerea Comunităţii evreieşti din Fălticeni şi au rămas cîţiva bătrîni în a administra cimitirele şi sinagoga, o clădire în care doar puţini fălticenei au avut privilegiul să intre în ultima jumătate de secol. Ce-i drept, în zonă locuiesc multe familii nevoiaşe care-şi stăpînesc cîteodată somnul la umbra unei pietre funerare. Administraţia locală are în subordine nou-înfiinţatul serviciu al Poliţiei Comunitare şi, din nefericire, cu cei 13 poliţişti nu poate asigura paza la nivelul dorit nici măcar pentru obiectivele din subordine, muzee, piaţa agroalimentară, bazar sau clădirea primăriei, patrulele stradale fiind aproape inexistente. Mai mult, primăria încearcă să ajungă la o înţelegere cu Secţia de pază şi ordine Jandarmeriei pentru paza militară a Muzeului de Artă "Ion Irimescu", clădire care adăposteşte lucrările inestimabile ale maestrului. Pentru că problema proprietăţilor evreieşti a fost dintotdeauna una delicată la Fălticeni, se aşteaptă ca autorităţile să găsească o soluţie care să-i mulţumească şi pe puţinii evrei care mai trăiesc în municipiu. Pînă atunci, patrulele care veghează asupra liniştii şi ordinii continuă să supravegheze atent cele trei obiective.

60 de ani de istorie uitată
Astăzi, Primăria şi Catedra de istorie a Colegiului Naţional "Nicu Gane" organizează simpozionul "Holocaustul. O istorie de peste 60 de ani". La propunerea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, Guvernul a declarat 9 octombrie Ziua Holocaustului.
Semnificaţia acestei zile este legată de începerea deportării evreilor din România în Transnistria, în anul 1942, ca parte a planului Germaniei naziste şi a statelor colaboratoare de persecutare şi anihilare a evreilor europeni. Şase milioane de evrei şi alte milioane de oameni (ţigani, slavi, disidenţi politici, homosexuali, prizonieri de război, bolnavi mintali şi infirmi) au pierit ucişi de nazişti între anii 1933 şi 1945. Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni păstrează între documentele sale o dovadă certă a contribuţiei unuia dintre marii artişti ai neamului în ajutorarea evreilor români în timpul prigoanei naziste.
300 ani de istorie a evreilor fălticeneni...
Conform statisticilor, în Fălticeniul anului 1805 erau 848 de evrei, în 1859 – 5.765, în 1899 erau 5.500, iar în 1930 – 4.046 suflete. Prin recensămîntul din 1941, s-a stabilit că populaţia evreiască a Fălticenilor a scăzut la 4.020 suflete, ca în 1947 să fie 4.700 evrei, în 1950 doar 3.000, în 1977 201 evrei. În recensămintele din 1992 apăreau 52 evrei, în 2002 18 evrei, iar în octombrie 2005 au mai rămas 13 suflete.
... şi 13 sinagogi construite începînd cu 1795
La Fălticeni au existat 13 sinagogi. În amintirile lui Dimitrie Bolintineanu, cuprinse în volumul Călătorii în Moldova, aflăm despre acele "procesii religioase pe strada..." "Sinagoga Mare", construită în 1795 (acum în funcţiune). Distrusă într-un incendiu, a fost reconstruită în 1854; "Leipziger" (1812); "Habad" (1852), una dintre vechile sinagogi; sinagogi ale croitorilor (1862), ale cizmarilor (1872); "Hevra Beit Semi"; "Strul Hakatan" (1888); "Meir Ioil Last" (1890); "Mahala" (1862); "Klaus" (1870); "Iuhr" (nu se cunoaşte anul). Sinagoga "Strul Hakatan" a fost înălţată, ca un elogiu postum, în memoria Rabinului Strul. În memoria Rabinului Tverski, s-a ridicat, întru altă neuitare, "Sinagoga Rabinului". Oisie Falic, autorul volumelor Seilot ve Tsuvot (Response), Nehorah Deoraita (Lumina Legii), avea propriul său Beit Hamidras.
Primele şcoli evreieşti şi profesorii lor de elită
În 1866 s-a înfiinţat o şcoală publică de băieţi, condusă de ebraistul S. Rabener, unul dintre traducătorii poeziei româneşti. Alte două şcoli elementare, subvenţionate de o organizaţie filantropică, inaugurate înainte de 1866, dar închise temporar, şi-au reluat cursurile în 1874. În 1899 se deschide o şcoală de fete, cu 168 de eleve. A.G. Davidescu execută, în 1903, proiectul unei şcoli moderne "pe un teren cumpărat de comerciantul Max Goldenthal..." (Liviu Rotman, Şcoala israelito-română. 1851-1914). Printre profesorii excepţionali, pe care prof. David Riemer i-a numit "de elită", semnalăm: M. Sufrin, Braunstein Berthold, Albert Spaier, David Moscovici şi Iohanan Iacubov, Alter Dorf, Israel Rosenbach s.a.
Cercuri, asociaţii, societăţi culturale şi o bibliotecă celebră
Este vorba de Cercul studenţilor evrei din Fălticeni care organiza conferinţe, Cercul Cultural "Eugen Relgis", înfiinţat de Iacob Bacalu, Cercul Cultural "Cugetarea", condus de Fischel Haimovici. Este interesant de amintit că una dintre şedinţe a fost prezidată de folcloristul Artur Gorovei. Societatea "Înfrăţirea" a fost înfiinţată în anul 1928, condusă de Lazăr Peltz. Asociaţia Culturală a Femeilor Evreice (A.C.F.E.) organiza acţiuni culturale şi de strîngere a donaţiilor. Timp de cinci ani (1935-1940), una dintre cele mai importante biblioteci a fost Biblioteca "Shalom Alehem".
Mîinile de aur ale unor meseriaşi care au fost cîndva
Să ne amintim de marii croitori evrei ai Fălticenilor. De căldărarii, chitarii, cojocarii evrei care au făcut epocă. Zeci şi zeci de meseriaşi, dacă nu sute, mii. Au construit şi săli de spectacole: Adolf Bayer şi Moise Herman. Au păstrat legături strînse cu marii meseriaşi şi neguţători, cu confraţii lor întru "brăţări de aur" din Moldova, Muntenia, Transilvania...

Diplomă şi medalie "Drept între popoare" la Gura Humorului

Ieri, statul Israel, prin secretarul ambasadei acestui stat la Bucureşti, Netta Balazs, a transmis diploma şi medalia de "Drept între popoare" primarului oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc, pentru Valerian şi Minodora Beleca, familie care în anul 1941 a salvat de la moarte evrei.
La ceremonia care a avut loc la muzeul oraşului, au fost prezenţi prefectul Orest Onofrei, reprezentantul Asociaţiei Supravieţuitorilor Holocaustului, Friedrich Antschel, al Federaţiei Comunităţii Evreilor din România, Tania Grindberg, expertul guvernamental pe probleme de minorităţi, Vladimir Hapenciuc, precum şi un public numeros. În luările de cuvînt au fost amintiţi şi ceilalţi suceveni cunoscuţi că şi‑au riscat viaţa pentru a‑şi salva semenii în timpul Holocaustului, precum primarul din Cernăuţi, Traian Popovici, originar din Fundu Moldovei, care a salvat de la deportare 16.000 de evrei sau familia Simion Hîj din Rădăuţi. "În Talmud scrie că cine salvează o viaţă, salvează lumea şi ei au fost drepţi între popoare în una din cele mai negre perioade ale istoriei. Regimul de teroare nu i‑a împiedicat să‑şi ajute semenii. Valerian şi Minodora Beleca nu au arătat nici frică, nici indiferenţă la suferinţa evreilor", a spus reprezentantul ambasadei israeliene, Netta Balazs. Domnia sa a mai reliefat paşii importanţi făcuţi de România în recunoaşterea trecutului