IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Ambasada romana la festivitatea de comemorare a eliberarii detinutilor din lagarul Mauthausen
Ambasada Romaniei la Viena a participat duminica, 18 mai, la festivitatea internationala de comemorare a 63 de ani de la eliberarea lagarului de concentrare Mauthausen, festivitate care in acest an a fost dedicata in mod special luptatorilor din rezistenta anti-nazista, transmite Romanian Global News.
Delegatia ambasadei, condusa de insarcinatul cu afaceri a.i. al Ambasadei Romaniei la Viena, Adriana Stanescu, si de atasatul apararii, militar si aero al Romaniei, col. Aurel Voiculescu, a participat la marsul comemorativ si a fost salutata in fata monumentului victimelor din lagarul Mauthausen. Au fost depus coroane de flori la placa comemorativa dedicata victimelor originari din Romania si la monumentul victimelor lagarului. La festivitati au fost prezenti presedintele federal al Austriei Heinz Fischer, presedinta Consiliului National al Parlamentului Barbara Prammer, cancelarul federal Alfred Gusenbauer, ministri ai guvernului austriac, precum si alti circa 7000 de participanti din toata lumea.

Compensaţii târzii pentru evreii din România
O comisie israeliană de stat a decis ca evreii care au fost încarceraţi în România şi Bulgaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial să fie recunoscuţi ca victime ale Holocaustului. Ei urmează să primească beneficii financiare.
Până acum, conform legii germane, dar şi a unor criterii referitoare la despăgubiri, evreii din România şi Bulgaria care, în timpul Holocaustului, s-au aflat în localităţi din aceste două ţări sub regimul interdicţiei de circulaţie de la căderea serii şi până dimineaţa, nu primeau despăgubiri.
S-a considerat că aceştia nu au fost privaţi de libertate individuală şi nu au fost despăgubiţi. În urma unui recurs introdus de 109 persoane la Comisia de stat a Israelului pentru despăgubiri, ei au avut câştig de cauză.
5.000 de despăgubiţi
Această categorie, de acum, este îndreptăţită să primească despăgubiri. Se estimează că este vorba de aproximativ 5.000 de persoane, evrei originari din aceste ţări.
Până în prezent, guvernul israelian a acordat sprijin financiar doar supravieţuitorilor care au fost supuşi în mod direct persecuţiilor naziste, nu şi celor care au părăsit zonele ocupate de nazişti, precum Italia, Franţa Bulgaria şi România.

Volum despre Holocaustul din Romania, lansat la MAE
Volumul „Al III-lea Reich si Holocaustul din Romania 1940-1944. Documente din arhivele germane”, editat de Ottmar Trasca si Dennis Deletant si publicat la Editura Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Eli Wiesel”, a fost lansat miercuri, 9 aprilie, la Ministerul Afacerilor Externe (MAE).
Potrivit unui comunicat citat de Rompres, la lansarea volumului, cu ocazia editiei din luna aprilie a programului „Repere editoriale la MAE”, au participat, alaturi de cei doi autori, acad. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Ioan Chiper, directorul Departamentului de Istorie a Relatiilor Internationale din cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Romane si general maior (r) Mihail Ionescu, directorul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Eli Wiesel”.
Conform comunicatului, autorii evidentiaza deosebirea dintre perioada regimului comunist, cind problema minoritatilor etnice, in special a celei evreiesti, a fost ocultata, si ultimul deceniu, cind pe masura apropierii si integrarii tarii noastre in structurile europene si euroatlantice istoriografia romaneasca a devenit mult mai interesata de intreaga problematica a Holocaustului in Romania.
Programul „Repere editoriale la MAE”, lansat in luna martie 2008, isi propune prezentarea unor lucrari ale unor autori romani si straini din domenii conexe diplomatiei, care au legatura cu activitatea specifica Ministerului Afacerilor Eexterne, cu dezvoltarea profesionala a diplomatilor, sau care aduc in atentie perioade si aspecte importante ale istoriei si diplomatiei moderne si contemporane.

Inscriptii antisemite si antimaghiare

Mai multe inscriptii antisemite si svastica au fost scrise cu vopsea neagra, in noaptea de marti spre miercuri, pe cladirea in care isi are sediul Comunitatea Evreiasca din Cluj-Napoca.
Inscriptiile „Aici va ascundeti, masonilor!", „Moarte!" si „Garda va vede", svastica si o stea a lui David au aparut pe cladire dupa ora 22.00, cind la sediu a fost adus un transport de azima pentru sarbatoarea de Pesah.
Totodata, mesajul „Moarte ungurilor", scris cu vopsea neagra, a aparut pe zidul unei cladiri de pe o artera pietonala din centrul municipiului Cluj-Napoca, iar o alta inscriptie, cu acelasi mesaj, a fost facuta la citeva zeci de metri distanta, in apropierea Parcului Caragiale. De asemenea, pe parbrizele mai multor masini parcate pe Bulevardul Nicolae Titulescu au fost lipite, joi, mai multe afise cu harta Romaniei Mari.
Presedintele UDMR Cluj, Laszlo Attila, s-a declarat indignat de aparitia acestor inscriptii. „Sint indignat si uimit de faptul ca apar la Cluj astfel de inscriptii. Ieri (joi n.r.) au fost contra evreilor, iar acum contra ungurilor. Este regretabil ca cineva incearca sa atate cu astfel de mesaje opinia publica”, a declarat Laszlo Attila.
La rindul sau, presedintele Federatiei Comunitatii Evreiesti din Romania, Aurel Vainer, a asociat aparitia de inscriptii antisemite la Cluj-Napoca de mitingul "Noii Drepte" din 15 martie si a anuntat ca va depune o interpelare pe adresa ministrului Internelor si Reformei Administrative, Cristian David.
Vainer a declarat, pentru Mediafax, ca este indignat de cele intimplate si ca nu intelege de ce autorii inscriptiilor i-au facut „masoni" pe evreii din Cluj. „Ca supravietuitor al Holocaustului, sint indignat pina la culme de ceea ce am putut vedea si citi pe peretii sediului Comunitatii Evreiesti din Cluj, una decimata de Holocaust si cu un numar foarte mic de membri. De ce ne urmareste cineva, pentru ca noi nu complotam impotriva nimanui", a spus Vainer.
Presedintele Federatiei Comunitatii Evreiesti a reclamat si asocierea evreilor cu masonii. „Evreii sint evrei, masonii sint masoni. Noi nu facem decit sa dezvoltam o viata comunitara care sa prezerveze aceasta mostenire iudaica. Nu inteleg de ce a fost un mesaj atit de urit si nedemn pentru anul 2008 intr-o tara membra UE", a explicat acesta.
Aurel Vainer, deputat in Parlamentul Romaniei, va sesiza organele abilitate si va depune o interpelare pe adresa ministrului MIRA, Cristian David. „Ma voi adresa si primului ministru", a spus Aurel Vainer.
Acesta a pus incidentul pe seama unei inconstiente, dar asociaza scrierea inscriptiilor antisemite de manifestarea autorizata pe 15 martie a „Noii Drepte". „Nu stim. Sint «Noua Dreapta» sau altceva, mult mai grav. Este semnificativ ca apare la Cluj. Primaria a fost indrituita sa acorde aprobarea, dar iata consecintele", a subliniat Vainer.
Reprezentantii organizatiei "Noua Dreapta" Cluj au declarat ca nu au nicio legatura cu inscriptii antisemite de pe cladirea Comunitatii Evreiesti din Cluj si ca ca ii vor da in judecata pe cei care lanseaza asemenea zvonuri. „Nu avem nicio legatura cu acest incident si ni se pare total penibil cum unii oameni incearca sa-si formeze capital de imagine pe spatele Noii Drepte. Am ajuns sa fim suspectii de serviciu. Orice se intimpla in Cluj, in Romania, faptasii sint Noua Dreapta. S-a dovedit si in alte cazuri ca nu am avut de-a face cu astfel de incidente, am actionat tot timpul in cadru legal", a declarat purtatorul de cuvint al „Noii Drepte" Cluj, George Bara.
Lucratorii Serviciului de Investigatii Criminale si procurori ai Parchetului de pe linga Judecatoria Cluj-Napoca au retinut simbata 29 martie. Acesta se numeste Dan Deaconu, are 27 de ani, locuieste in Calimanesti, judetul Vilcea, si are o firma care distribuie obiecte religioase si de cult.
Tinarul a absolvit facultatea si masteratul in Cluj-Napoca, neavind antecedente penale. El si-a recunoscut fapta, declarind ca o pune pe seama starii de ebrietate in care se afla, dar si pe seama nemultumirii sale in ceea ce priveste conditiile sociale si economice ale tinerilor cu studii superioare. Pe numele tinarului a fost dispusa inceperea urmaririi penale pentru utilizarea in public a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si pentru ultraj contra bunelor moravuri cu tulburarea ordinii si linistii publice.

“Sioniştii, slugile imperialiştilor”
În 1949, urmând modelul sovietic, regimul comunist român a declanşat propaganda împotriva emigrării în Israel. Taberele de muncă şi organizaţiile emigraţioniste au fost desfiinţate, membrii lor fiind condamnaţi la ani grei de închisoare. Printre evrei, sarcina combaterii sionismului i-a revenit CDE care a dus muncă de lămurire în “uliţa evreiască”.


După 23 august 1944, organizaţiile sioniste şi-au reluat activitatea politică, militând tot mai intens pentru crearea statului Israel şi stabilirea evreilor în “locurile sfinte”. Activitatea sioniştilor era coordonată de Executiva Sionistă, Congresul Mondial Sionist şi Agenţia Evreiască. În România, Executiva Sionistă avea trei birouri adminstrative: emigrare, financiar şi educaţie şi propagandă. Deşi uniţi de ţelul înfiinţării unui stat evreiesc, sioniştii militau pentru realizarea dezideratului pe diverse căi. Existau patru blocuri politice: stânga sionistă (Ichud şi gruparea de tineret Gordonia), de centru (Clal), religios şi revizionist. Convinşi că emigrarea era iminentă, sioniştii se “antrenau” încă din România pentru realităţile dure ce-i aşteptau în Israel. Astfel, în 1946, în comunele Sedaru şi Tuluceşti din judeţul Covurlui (Galaţi, în zilele noastre) au înfiinţat ferme-model, existând zvonuri în epocă şi despre colectarea de arme de către tinerii sionişti. Concomitent, s-a intensificat activitatea culturală sionistă, prin dezbateri, reprezentaţii de teatru, literatură sionistă, serate cu muzică ebraică. Treptat, în anii următori, prin virulenţa discursului şi rezistenţa la încadrarea în organizaţiile de masă comuniste, asociaţiile sioniste i-au deranjat pe liderii PMR. Din septembrie 1948, în contextul declanşării în URSS a campaniei împotriva “cosmopolitismului” şi sionismului, PMR a desfiinţat taberele de muncă şi organizaţiilor sioniste, arest-ndu-i pe membrii acestora.



“SIONISM-FASCISM”. În şedinţa din data de 18 martie 1949, s-a pus în “discuţia” Secretariatului CC al PMR desfiinţarea instituţiilor sioniste, odată cu scoaterea în afara legii a partidelor liberal şi social-democrat şi a reprimării prelaţilor romano-catolici. Rămâneau de rezolvat doar unele “chestiuni de tactică”. “Tovarăşii” se aflau în dubiu dacă decretul de desfiinţare să fie sau nu publicat. S-au exprimat, pe rând, Iosif Chişinevschi (“să nu fie publicat, ţinând seama de aspectul internaţional”) şi Vasile Luca (“la fel, dar să fie urmăriţi cei care activează clandestin”). În “unanimitate”, Secretariatul a decis nepublicarea decretului. A însărcinat totodată Ministerul de Interne să interzică organizaţiile sioniste, sub acuzţia de activitate “fascistă”. Sionismul se alătura astfel altor ideologii socotite periculoase, precum “imperialismul”, “titoismul” şi “fascismul”. Sub acuzaţia generică de “sionism-fascism” au fost arestaţi şi condamnaţi şi evrei ostili emigrării în Palestina, ca rabinul Israel Portugal, agenţii organizaţiei Joint sau comuniştii din “lotul Pătrăşcanu”, Emil Calmanovici şi Sandu Lieblich.



A.L. ZISSU SE REVOLTĂ. La scurt timp după decizia Secretariatului PMR, A. L. Zissu a înaintat lui Gheorghiu-Dej un memoriu referitor la campania antisionistă. Sionist convins, născut la Piatra Neamţ (1888), proprietar şi editor al ziarului “Mântuirea”, preşedinte al Partidului Evreiesc începând cu 1931 şi al Oficiului de Emigrări, A. L. Zissu a “jucat” în misiva înaintată lui Dej cartea anti-imperialismului. El amintea liderului PMR că sioniştii şi comuniştii avuseseră un duşman comun, imperialismul britanic. Sugera de asemenea apropierea economică dintre cele două state. Adnotat cu interes de către Dej, memoriul a fost trimis spre studiu şi “tovarăşilor” Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş şi Iosif Chişinevschi. Documentul a rămas fără urmări, statul român continuând persecutarea mişcării sioniste. La mai puţin de un an (iunie 1950), însuşi A.L. Zissu a fost arestat, alături de aproximativ 150 de sionişti. În septembrie 1950 s-a desfăşurat primul proces, împotriva lui E. Kanner, Solomon Schtnowitzer, Pascu Schechter, Iancu Tăbăcaru, A. Horowitz şi Jean Cernăuţeanu, care au primit condamnări între 10 şi 18 ani de închisoare. După alte două luni, Jean Litman, preşedintele Secţiei române a Congresului Mondial Sionist, şi Suzana Benvenisti, au fost arestaţi pentru activitate sionistă. Cele mai ample procese împotriva mişcării sioniste din România s-au desfăşurat în 1954.



CDE, INSTRUMENT ANTI-SIONIST. Principala sarcină trasată CDE după 1948 a fost combaterea doctrinei sioniste. Într-un raport din 26 februarie 1952 al comitetului, se sintetiza astfel activitatea din trecut a activiştilor CDE. “şS-a intensificat, n.n.ţ campania de demascare a sionismului şi a agenţilor sionişti, unelte ale imperialismului americano-englez, aţâţător la război. În cadrul acestei campanii s-a demascat rolul ticălos jucat de guvernul Ben Gurion în uneltirile imperialiste din Orientul Apropiat.” În Bucureşti şi în cele 60 de filiale din provincie, activiştii duceau “muncă de lămurire” anti-sionistă cu populaţia evreiască. Vizitele la domiciliu, piesele de teatru, lecţiile în şcolile cu predare în limba idiş şi conferinţele aveau aceeaşi temă de discuţii – dificultăţile evreilor plecaţi în Israel. În oficiosul CDE “Viaţa Nouă” articolele de fond prezentau negativ realităţile din noul stat. Propaganda anti – sionistă varia de la scrisori trimise de colonişti nemulţumiţi de condiţiile de viaţă, fotografii şi interviuri cu evreii întorşi din Ţara Făgăduinţei şi caricaturi despre statul Israel, până la îndemnuri “energice” la combaterea sionismului. Israelul era acuzat pentru relaţiile diplomatice pe care le întreţinea cu Statele Unite ale Americii, al căror “bază de agresiune în Orientul Apropiat” devenise.



“În slujba muncii productive”


Campania de defăimare a mişcării sioniste s-a bucurat şi de girul Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti, unde s-a jucat piesa “La umbra palmierului”, de Ionel Ţăranu. Aspectele vieţii din lagărele de imigranţi, scenele în care şomerii protestau împotriva “politicii trădătoare a bonzilor sindicalişti mapaişti”, demascarea “exploatatorului” Ochsenfeld, propagandist sionist, proprietar de plantaţii şi lider sindical de către imigrantul Emil, au asigurat piesei de teatru un “mare succes”, conchidea în 1951 corespondentul cultural al oficiosului CDE, “Viaţa nouă”. În literatură, Viorel Savin, inspirându-se din opera scriitorului Şalom Alehem, a adaptat tema evreului “ce trăieşte în vânt” – Menahem Mendel – “realităţilor israeliene”. Ţelul mărturisit al autorului era ca lucrarea “să folosească luptei împotriva agitaţiilor sioniste pentru emigrarea în Israel, luptei pentru încadrarea oamenilor muncii evrei din RPR în munca productivă”.



“E îngrozitoare viaţa în israel”.


Greutăţile traiului din nou-înfiinţatul stat Israel au fost exploatate propagandistic în presa comunistă. La sugestia liderilor PMR, organele de presă ale CDE (“Unirea”, rebotezată din 1951 “Viaţa nouă”) au publicat în serial corespondenţa emigranţilor cu cei de-acasă. De exemplu, Ida Leizerovici, directoarea şcolii elementare 18 din Bucureşti a primit următoarea scrisoare de la Cerna, o rudă din Israel. “Aici am îndurat foarte mult, oamenii sunt foarte răi. Clima este îngrozitoare şi se moare de foame. Atunci când eşti bolnav n-ai medicamente şi doctori; cine nu are bani, moare cu zile. Toată lumea regretă că a părăsit ţara şi fiecare speră să se reîntoarcă. Nu se dă drumul de aici. Bandiţii vor ca toată lumea să le vie şi să fie sclavii lor. De supărare, m-am îmbolnăvit. (...) Oamenii mori de foame şi de mizerie şi îi îngroapă ca pe nişte câini. Scumpă Ida, ai milă cât mai sunt încă în viaţă şi salvează-mă la timp, să nu fie prea târziu. Regret ce am făcut. Îmi dau seama şi-ţi cer scuze. Tu ai suflet bun, sunt sigură de asta şi n-o vei lăsa pe Cerna să moară printre străini în mizerie. Cu drag vă sărută, Cerna.”



“Sclavii capitaliştilor”


“A pleca în Israel însemnează a deveni sclav al capitaliştilor şi carne de tun în războiul pe care-l pregătesc imperialiştii americano-englezi. Nu vă lăsaţi înşelaţi de propaganda sionistă! Nu părăsiţi locurile voastre de muncă, care vă asigură un trai din ce în ce mai bun şi nu vă distrugeţi gospodăriile înjghebate cu trudă!”
Viaţa nouă, 1951

PCR şi evreii din România
• CDE, ORGANIZAŢIE DE MASĂ COMUNISTĂ “Problema evreiască” nu era străină doctrinarilor PCR. În 1948, urmând învăţătura marxist-leninistă, comuniştii români au redactat “Rezoluţia în chestiunea naţională”, ocolind însă dezbaterea statutului evreilor. În schimb, din 1945, înfiinţaseră Comitetul Democrat Evreiesc (CDE), organizaţie de masă “pentru unitatea evreilor” şi combaterea sionismului.



În perioada ilegalistă, în structu­ra pe naţionalităţi a membrilor PCdR se evidenţia nu­mă­rul mare al evreilor – 18%, conform datelor furnizate de Si­guranţa Sta­tului (1930). Mani­fes­tă­rile antise­mi­te au împins mulţi evrei în braţele ideo­logiei comuniste. După răz­boi, PCR şi-a deschis “por­ţi­le”, ceea ce a dus la “românizarea” ca­dre­lor. Mulţi dintre evreii cu funcţii şi-au “ro­mâ­ni­zat”, la rându-le, numele. Printre cei mai bine “plasaţi” erau A. Pauker (până în 1952), I. Chi­şi­nevschi, M. Roller, A. Sencovici, L. Răutu. În ciuda prezenţei lor în or­ga­nis­mele de con­ducere ale PCR, “pro­blema evreiască” părea să-i preocupe prea puţin.



“MINORITATE, NU NA­ŢI­U­NE”. Încă din secolul al XIX-lea şi, mai intens, între cele două războaie, o parte a intelectualităţii româneşti dez­bătuse “chestiunea evreiască”, de multe ori cu patimă şi de pe poziţii antisemite. În luările sale de poziţie, PCR respingea xenofobia şi rasismul, considerându-le practici capita­liste. Sub in­fluenţa învăţăturilor marxist-le­niniste, s-a conturat treptat ideea că evreii sunt o minoritate naţională, parte integrantă a “poporului muncitor”. În plenul Biroului Politic, Chi­vu Stoica le-a “sugerat” to­varăşilor de partid redactarea unei rezoluţii despre “problema evreiască”. “Re­zo­lu­ţia trebuie publicată pentru că ar lă­muri populaţia evreiască”, spunea Chivu Stoica, “căreia i se bagă în cap că socialismul duce la des­fiin­ţarea lor ca naţionalitate şi ar fi o armă puternică în mâna activiştilor de partid, că ar începe munca de lămurire şi mobi­li­zare”. Biroul Politic a evitat “abordarea” directă a “chestiunii”, considerând inoportună publicarea documentului. S-a redactat în schimb “Rezoluţia despre pro­blema na­ţi­o­nală”, elaborată de un “colectiv” al­că­tuit din Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş, Leonte Ră­u­tu, Bercu Feldman şi Ladislau Banyai (decembrie 1948). Textul se li­mita la combaterea sio­nismului, evitând conside­ra­ţiile legate de specificul mi­norităţii evreieşti. Sarcina “de­mas­cării” di­recte a sionismului i-a revenit Comitetului Democrat Evreiesc.



CDE, ORGANIZAŢIE DE MASĂ. Printre numeroasele orga­ni­zaţii de masă în care comuniştii sperau să încadreze populaţia Ro­mâ­niei s-a numărat şi Comitetul De­mocratic Evreiesc. S-au înfiinţat co­mitete similare pentru toate mi­no­ri­tăţile din România (Grec, Armean, Bul­gar, Rus-Ucrainean etc.). Avoca­tul Iosif Şreier, secretar de stat la Mi­nis­terul de Interne (ulterior emigrat în străinătate şi declarat fost co­la­borator al Siguranţei), şi H. Maxy, din partea PCR, au avut “iniţiativa” creării noului organism. La 9 iu­nie 1945, în localul şcolii primare Ia­cob şi Carolina Lobel, s-au deschis oficial lucrările CDE, în prezenţa lui Vasile Luca, secretar general al Fron­tului Naţional Democrat şi lider mar­cant al PCR. Scriitorul Emil Do­rian, membru în comitetul de condu­cere al CDE, îşi nota astfel în jurnal im­presiile despre Vasile Luca: “Are căl­dură în glas şi tot ce spune conţine o greutate masivă, o inteligenţă orga­ni­zată şi o vastă sinceritate cuceritoare”. Printre conducătorii CDE s-au numărut cunoscuţi intelectuali evrei, printre care neurologul Arthur Kreindler, profesorul Maximili­an Popper, scriitorul Ury Benador. De asemenea, s-a încercat atragerea tuturor formaţiunilor po­litice evre­ieşti, inclusiv a sioniştilor. Blocul Sionist al Palestinei Muncitoare, Ichud, Mishmar, Ikuf, grupări disidente ale Uniunii Evreilor din România, reprezentanţii PSD au acceptat cooptarea în structura CDE. După model comunist, funcţionau un Birou Politic, Comitet Central şi comitete regionale şi orăşeneşti. Având iniţial posibilităţi reduse de acţiune în interiorul comunităţii evreieşti, din cauza influenţei organizaţiilor tradiţionale, CDE s-a limi­tat la activitate culturală. Printre al­tele, a “luptat” pentru folosirea limbii idiş prioritar celei ebraice. Ac­tiviştii săi au înfiinţat biblioteci, atenee populare, teatre, prin secţia de “Folclor şi Cultură Idiş” (IKUF). În do­meniul social, CDE s-a ocupat de ori­entarea tinerilor evrei către me­­se­rii practice, în detrimentul celor tra­di­ţionale, liber-profesioniste, precum avocatura, medicina, jurnalistica.



ÎN SLUJBA “PARTIDULUI”. Comuniştii au folosit CDE în fo­losul propriu, pentru a-şi spori in­fluenţa printre membrii co­mu­nităţii evreieşti. De exemplu, în preajma alegerilor din 1946, CDE a publicat broşura “Cum vor vota evreii la 19 noiembrie 1946: de la robia din trecut la libertatea de as­tăzi şi mâine”, prin care evreii erau îndemnaţi să aleagă reprezentanţii FND. Comitetul s-a do­vedit de ajutor şi în “ofensiva” de­clanşată de PCR contra liderilor comunităţii evreieşti (rabinul-şef Alexandru Şafran, Wilhelm Filderman şi Al.I. Zissu).


Dej, pe dinafară



La 29 aprilie 1945, în Templul Coral din Bucureşti, sioniştii români au manifestat în fa­voa­rea creării unui stat evreiesc. Mo­men­tul nu era ales în­tâm­plă­tor. Peste puţin timp, Conferinţa de la San Francisco urma să ho­tărască destinul sta­tului Israel. Manifestanţii s-au de­plasat în centrul Bucureştiului, “pi­che­tând” una câte una ambasadele Marilor Puteri (SUA, Marea Britanie şi URSS). La întrunire a apărut şi Gheorghiu-Dej, care le-a cerut sioniştilor să sprijine guvernul Groza. Despre ţelul sionist – crearea statului evreiesc – Dej nu a suflat nici o vorbă. “Mi-aduc aminte, le-a zis Dej mai târziu, în 1948, colegilor săi din Biroul Politic, când, cu ocazia unei adunări la Templul mare, am hotărât să mă duc şi să asist la o adunare unde a vorbit fostul şef-rabin, Şafran, şi am ţinut de acolo să adresez câteva cuvinte şi unde Partidul a fixat poziţie faţă de populaţia evreiască în privinţa drepturilor. În templu s-au auzit glasuri... că de ce nu vorbeşte despre statul Israel (Ereţ-Israel – n.n.), despre plecarea acolo.”


Persuasiune



“ŞCDEŢ este o simplă grupare de directivă politică, grupare fără adeziuni de membri, deci fără caracterul unei organizaţii, şi care trebuie să sprijine acţiunea de guvernare, lămurindu-i pe evrei încotro trebuie să meargă politiceşte”

Emil Dorian - Jurnal, 6 octombrie 1945

Visând la “Ereţ Israel”


• EVREII ROMÂNI SPERAU SĂ EMIGREZE
Între 1938 şi 1944, autorităţile române au adoptat o legislaţie antisemită. În timpul regimului antonescian, evreii bucovineni şi basarabeni au fost în­chişi în lagăre de concentrare şi ghetouri, peste 300.000 dintre ei pierind. În­toar­cerea armelor împotriva Germaniei naziste şi înlăturarea mareşalului Antonescu au reaprins printre evrei speranţa emigrării spre “tărâmul promis”..

“Trecerea timpului devine perceptibila”
Memorialul Holocaustului din Romania este creatia artistului Peter Jacobi, desemnat cistigator in urma unui concurs international organizat de Ministerul Culturii, in anul 2006. Acesta a acordat un interviu in care povesteste despre birocratia in care s-a impotmolit proiectul, dar si despre semnificatia sculpturilor destinate rromilor si evreilor. In luna ianuarie, Ministerul Culturii a acuzat Primaria Capitalei ca blocheaza construirea Memorialului Holocaustului.
Romaworld: Din ce cauza se intarzie construirea memorialului?
Peter Jacobi: Arhitectul Anghelescu a fost la Ministerul Mediului, pentru a I se elibera autorizatia de mediu, dar a fost refuzat politicos. Apoi s-a dus la Ministerul Constructiilor, unde i s-a spus ca nu poate sa primeasca aprobarea de constructie, pentru ca exista o Ordonanta de Urgenta, data anul trecut, pentru ca a fost o tentativa a unor oameni de afaceri care doreau sa construiasca in unele din parcurile bucurestene.
Romaworld: Ministerul Culturii se implica in toata aceasta birocratie?
Peter Jacobi: Ministerul Culturii se straduieste sa gaseasca o solutie. Atunci s-a vorbit cu arhitectul capitalei Bold, care a zis ca acest teren nu este inregistrat ca spatiu verde. Surpriza. Dupa ce va iesi in scris refuzul de la Ministerului Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii trebuie sa primeasca un document din care sa reiasa ca nu este spatiu verde. Atunci am avea toate aprobarile secundare pentru ca sa putem introduce o cerere pentru autorizatia finala.
Romaworld: De ce s-a opus Primarul Capitalei acestui proiect?
Peter Jacobi: Lucrurile sint tratate foarte formal. Au fost multe probleme. Intai s-a refuzat proiectul general de catre primarul Adriean Videanu, pentru ca zice el nu ar fi fost informat si ca el are planuri sa construiasca acolo o parcare subterana. Dar nu e intr-o faza imediat construibila. El a zis ca nu este informat, dar nu este adevarat, pentru ca Ministerul Culturii cind a emis acest concurs a avut aprobarea arhitectul sef Bold, care a spus ca acest teren este disponibil pentru construirea acestui memorial. Acum s-au introdus aprobarile pentru utilitati. Comisia de arhitectura a aprobat Planul Urbanistic Zonal, dar trebuie sa fie aprobat si de Consiliul Capitalei. Atunci nu mai are Bold nici un motiv sa ne mai intirzie si sa blocheze proiectul. Dar inca nu este trecut acest hop cu actele.
“Eram practic pregatit cu o suma de idei de baza”
Romaworld: Ce v-a motivat sa faceti acest memorial?
Peter Jacobi: Eu ma ocup de 30 de ani de ideea unui memorial contemporan, in care se folosesc mijloacele sculpturii moderne. Eu am prins razboiul. La sfirsitul razboiului aveam 10 ani. Am vazut trupe de toate felurile. Eu, daca stau in Germania, am trait intr-o tara care a fost distrusa intr-o masura foarte mare. De exemplu orasul unde locuiesc a fost distrus intr-un raid. Atunci, intr-o singura dupa-amiaza au fost ucisi 18 mii de copii si femei. Dupa aia am inceput sa creez tot felul de incaperi si forme, si coloane memoriale care se refereau intr-un mod general la victimele razboiului doi. In momentul in care acest concurs a fost lansat, in anul 2006, pe internet, eu eram practic pregatit cu o suma de idei de baza. La concurs eu am prezentat vreo opt propuneri cu diverse ansambluri.
MEMORIALUL HOLOCAUSTULUI DIN ROMANIA
Romaworld: Cum va arata Memorialul Holocaustului?
Peter Jacobi: In acest ansamblu, incinta principala care are o lungime de aproximativ 16 metri, si o inaltime de 7 metri, va fi amplasata sub nivelul platformei generale, la o adincime de aproximativ doi metri. Cladirea va fi realizata din beton in exterior, iar in interior peretii si pavimentul vor fi acoperiti cu placi din granit de culoare gri inchis. Acoperisul este format din barne de otel. Spatiile alungite dintre aceste birne permit luminii naturale sa penetreze in interior. Soarele va “desena” formatiuni complexe de linii si umbre. O parte din spectacolul vizual va fi generat si de reflexia reflexiilor, regasindu-se intr-o miscare continua, generata de cursul soarelui. Crapaturile de sus se reflecta in podeaua principala care este din granit, si iti da impresia unei adincituri iluzioniste, care seamana a groapa. Groapa comuna. Astfel, trecerea timpului devine in mod fizic perceptibila. Cu toate aceste elemente ajungi la un complex de imagini care iti aduc aminte de Holocaust. In mijlocul acestei incaperi avem un trunchi de piramide, inalte de 45 de centimetri, pe care sint scrise prenume de rromi si de evrei. Vor mai fi si o serie de nume tipice. Pentru a crea o legatura directa prin aceste lucruri, intre nepoti sau stranepoti si cei care au murit in urma deportarii.
COLOANA AMINTIRILOR
Romaworld: Cum va arata coloana memoriala?
Peter Jacobi: Coloana memoriala va avea o inaltime de 17 m, diametrul ei variind intre 1.40 m si 1.55 m. Coloana va fi turnata in fonta, iar modulii vor fi insiruiti pe un pilon central. Aceasta sculptura va marca locul, ea fiind vizibila de la distante mari. In virful coloanei va fi gravat cuvintul “in memoriam”. Aceasta mai este numita si coloana amintirilor.
Romaworld: Cum vor fi reprezentate cele doua etnii?
Peter Jacobi: Pentru cele doua etnii avem doua sculpturi specifice. Pentru evrei Steaua lui David formata din doua triunghiuri, care sint inclinate. Pentru rromi am conceput aceasta sculptura a rotii. In anul 1970 a avut loc la Londra acel congres al romilor, in care ei au ales ca simbol roata. Apoi, un element comun pentru amindoua etnii, va fi o linie de tren stilizata, in pavajul de granit, in relief, care aduce aminte de o cale ferata. Pentru ca si romii si evreii au fost transportati in Transnistria in vagoane fara mancare fara apa.
Romaworld: Cum va fi reprezentata Steaua lui David?
Peter Jacobi: Steaua lui David este formata din doua triunghiuri, inclinate. Cele doua triunghiuri care formeaza Steaua lui David sint ridicate, formind o constructie abstracta. Pe postamentul constructiei, lumina soarelui va proiecta bidimensional forma Stelei lui David. Sculptura va fi in asa fel orientata catre soare, ca pe data de 9 octombrie - ziua Holocaustului in Romania - desenul proiectat sa fie corect redat.
“Pentru romi am conceput aceasta sculptura a rotii”
Romaworld: Cum vor fi reprezentati romii?
Peter Jacobi: Pentru rromi am conceput aceasta sculptura a rotii. In anul 1970 a avut loc la Londra acel congres al rromilor, in care ei au ales ca simbol roata. Roata va avea un diametru de circa 2,90 m, avind o inaltime de 0,50 m. Sculptura va fi turnata in fonta, avind o greutate de aproximativ noua tone. Aceasta sculptura va fi plasata intr-o cavitate. Astfel, se poate sta asezat in jurul ei. Roata este un simbol al rromilor. Ea simbolizeaza migrarea etniei rromilor din Panjab-ul indian precum si indelungata traditie a migrarii unor grupuri de rromi. De asemenea, roata simbolizeaza si soarele, in India gasindu-se un templu al soarelui in care rotile sint parte a unui vehicul arhitectonic si simbol solar. Soarele in multe culturi reprezinta elementul vietii. Aceasta sculptura aduce aminte de ideea de satra, de a sta in jurul unui foc.
Curriculum Vitae. Scultorul Peter Jacobi s-a nascut in anul 1935, la Ploiesti. In anul 1954 este admis la Facultatea de Arte, sectia sculptura, azi Universitatea de Arte, pe care o termina sase ani mai tirziu. Prima expozitie personala a lui Jacobi are loc in anul 1965 la Galeria Simeza. La virsta de 35 de ani, in anul 1970, sculptorul se muta in Germania, unde un mai tirziu avea sa devina profesor la Universitatea de Arta Pforzheim. Dupa numeroase expozitii personale si de grup, din Europa pina in Asia, Peter Jacobi expune anul acesta, la Bejing, sculptura “Constructie deschisa” pe platforma olimpica din fata Stadionului Olimpic.

Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru şi cel care, ajuns la Theresienstatd, a fost eliberat de aliaţi.
Mie, Kasztner mi-a salvat viaţa şi nimic nu e mai preţios.
Kasztner a negociat de două ori cu Eichmann, la Budapesta. După câte mi-a spus el, Eichmann, care era superiorul lui Krumey, a fost chemat de acesta la Budapesta pentru că dorea să-i demonstreze cât e el de competent. Prin discuţia directă între Eichmann şi Kasztner, acesta dorea să arate cât era el de necesar şi cât de bine lucrase.
De fapt, Eichmann nu era responsabil în sferele superioare de cazul nostru, ci Wisliceny, care avea acelaşi rang cu Eichmann. Pentru Eichmann, aşa numitul “grup Bergen-Belsen” era o noutate, un caz urmărit de colegii lui. Şi cum probabil că exista o anumită rivalitate între diferitele servicii…! Iată ce mi-a zis Rudolf.
În august ’45, după întoarcerea în Ungaria, m-am înapoiat la Satu Mare numai timp de 12 ore.
Am găsit sinagoga distrusă, casa noastră distrusă, în afară de mormântul bunicilor mei dinnainte de război, pe care l-am fotografiat, nu mai rămăsese nimic. N-am rezistat, era mai presus de puterile mele! Prea multe amintiri, o lume car s-a dărâmat! Aveam aceeaşi senzaţie ca şi cum aş fi fost în comă avansată, dar încă lucid! Aveam impresia că nu mai controlez nimic, era ca nisipul care-ţi curge printre degete!
După câteva ore, mă întorc la Budapesta, unde mă pun pe lucru ca un sclav în fabrica de textile pe care o aveam. Cu acordul autorităţilor comuniste, organizez o operaţie de troc de blănuri contra maşini textile din Belgia, ceea ce îmi permite să voiajez de mai multe ori în Occident. Astfel am înţeles ce se organizase la Ialta şi unde se găsea frontiera între comunism şi capitalism. Încerc să salvez o parte din bani, cu ajutorul afacerii de compensaţie din Belgia, însă nu o pot finaliza, pentru că survine naţionalizarea uzinei de azi pe mâine, în aprilie ’48.
Am avut dintotdeauna noroc!
Aveam o fetiţă de 16 luni, însă nu mai aveam libertatea de spirit din timpul războiului, din cauza responsabilităţilor familiare. Mă însurasem în iunie ’46.
Uzina închisă de poliţia economică, sunt dat afară şi acuzat de tot felul de scorneli, după modelul clasic comunist. N-am semnat nimic, am rezistat şi după multe eforturi, am reuşit să ies din închisoare, unde am rămas numai zece zile. După legile regimului comunist de pe atunci, dacă nu semnai, nu exista nici o probă. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat!
Încă odată am avut noroc!
Într-una din casele mătuşii mele, locuia cineva care-l cunoştea pe ministrul de Interne, generalul care controla forţele de poliţie.
Mă primeşte. Această persoană vorbea idiş, pentru că era născută în zona slovacă-ucrainiană a Austro-Ungariei. Îi explic că am nevoie de un paşaport pentru a pleca din ţară. Şi nu unu’, ci douăsprezece! Îmi răspunde: “Visezi!”
“De loc! Avem şase apartamente plus proprietatea dela ţară pe care le puteţi avea!”
Acest erou al războiului din Spania, Dr. Ferencz Munich (preşedintele Consiliului de Minştri în 1956 n.n.), care mai are încă o stradă cu numele lui la Budapesta, şi care a trăit între 1919 şi 1945 la Moscova, cu excepţia sejurului în Spania, un adevărat “tovarăş”, telefonează în faţa mea la Departamentul paşapoarte, al cărui şef era.
La telefon îi răspunde un colonel, pe care îl cunoşteam, pentru că fusese în lagărele de muncă, fiind evreu, şi care îi trânteşte telefonul în nas, spunându-i: “Aceste paşapoarte nu le veţi obţine niciodată!”
Din cauza afacerii de troc, nu voia să mă lase să plec.
Totuşi, o parte din familie obţine paşaportul, ceilalţi, ascunşi într-un car cu fân, reuşesc să treacă în Austria.
La Viena, împărţită în zone de ocupaţie, ne instalăm în cea americană.
Pentru extinderea validităţii paşaportului, mă servesc de un cartof!
Metoda era simplă: luaţi un cartof crud, îl tăiaţi în două părţi perfect netede, luaţi paşaportul care are deja o ştampliă, apăsaţi cartoful pe ştampilă şi o reproduceţi pe pagina albă. Rezultă o ştampilă de clasa I!
Cum aveam de hrănit douăsprezece persoane, împreună cu familia cumnatului meu, toată lumea lucra! Cumnatul se învârtea prin cafeneaua Parlamentului şi căuta clienţi, de la care obţinea câte 5 sau 10 USD pentru fiecare extensie de validitate.
Aşa am trăit câteva luni.
În cele din urmă, plec la Bruxelles, ca să recuperez banii trimişi, şi descopăr că transferul fusese blocat de guvernul ungar şi începem un proces.
Ne-am instalat la Paris, într-un hotel la care locuiam la mansardă, iar jos era un bordel. Ajunsesem pe 7 decembrie 1948 la Gare de l’Est cu paşapoarte “Regatul Ungariei”, pe care le traficasem cu vize pentru Honduras, plătite 50 USD la Viena. Pe baza acestor vize false, elveţienii şi francezii au eliberat o autorizaţie de trecere, fără oprire. La Basel, poliţistul francez, după ce s-a uitat la vize, ne-a spus:
“Ştiţi că nu aveţi dreptul să vă opriţi?”
“Desigur, mergem la Le Havre să ne îmbarcăm!”
Noroc că nu ne-a cerut biletul de tren, pentru că nu era valabil decât până la Paris!
La hotel, portarul ne spune a doua zi: “N-aveţi viză! Duceţi-vă la Prefectură!”
La Prefectură, nimeni nu cunoaşte “Regatul Ungariei”!
Cer audienţă la şef, urc la etajul trei, unde găsesc o femeie grasă, foarte simpatică, de vreo 50 ani. Îi explic problema mea, pun paşapoartele pe masă, se uită la ele şi-mi zice:
“După ce mi-aţi spus, înţeleg că totul e fals! Păcat că n-avem frontieră cu Ungaria ca să vă putem expulza! Dar ce e adevărat în această poveste?”
“Adevărat? O secundă, Dnă.!” Deschid uşa şi-i arăt toată familia, pe culoar.
“Toate aceste fiinţe trebuie să mănânce, Dnă.! Lăsaţi-ne să rămânem. Vom munci!”
Nu numai că ne-a lăsat, dar ne-a şi împrumutat bani ca să ne putem face fotografii pentru un permis de 30 zile. Şi din 30 zile în 30 zile, din 3 luni în 3 ani, în 5 ani… până când am depus cererea de naturalizare.
Atunci a venit în vizită, pentru prima dată, agentul de poliţie din cartier. Am discutat un moment, am băut un pahar şi l-am întrebat ce vânt l-a adus pe la noi.
“Aţi cerut naturalizarea. Vrem să ştim cu cine avem de-a face!”
După vreo şase luni, soţia îmi spune: “Iar avem o scrisoare dela Ministerul de Finanţe. Nici n-am avut timp s-o deschid!”
Înăuntru ni se cerea să plătim 25 FF, pentru că obţinusem naţionalitatea franceză!
Cum se poate? Cumnatul meu a cerut-o în acelaşi timp, are doi copii născuţi în Franţa şi a fost amânat peste cinci ani! De ce?
Mă duc la Ministerul Populaţiei, unde sunt primit şi mi se explică:
“E simplu! Cum se scrie numele Dvs.?”
” Kalocsai cu K!”
” Şi cumnatul?”
“Se numeşte Politzer.”
“Deci cu litera P? E clar! Alocaţia era valabilă până la litera L!”
Iată cum devii francez!
Asta se cheamă “noroc”!
N-am suferit niciodată ca atâtea milioane de oameni în timpul războiului! Când mă gândesc la toate aceste evenimente, eu care nu sunt cu adevărat credincios, îmi spun că trebuie să existe ceva! E imposibil! De ce tocmai eu? Mă întreb ca bătrânul evreu din poveste: “Ce-am făcut ca să merit asta?”
De aceea am afirmat dela început că am o reţinere să-mi povestesc amintirile. Ele sunt cu siguranţă foarte colorate, interesante, ies din comun, însă faţă de toţi cei pe lângă care am trecut, care au suferit…
Şi încă ceva: Când mă întorceam cu Crucea Roşie şi ajunsesem la Linz, mă plimbam şi am întâlnit nişte refugiaţi într-o cazarmă, lângă linia de demarcaţie, unde aşteptau autorizaţia ruşilor ca să revină în ţările lor. Un camarad îmi spune:
“Tot n-avem nimic de făcut, deseară. Vino cu mine la cazarma Cutare.”
“Ce putem face acolo?”
“Când prindem un SS, acolo îl isprăvim!”
SS-işti erau torturaţi, ai noştri îi prindeau… Am ieşit din sală, când am văzut ce se petrecea acolo. Oare SS-iştii meritau asta? Cum n-am trăit ce au suferit acei băieţi, care i-au prins… nu puteam participa! Era peste puterile mele! N-aş fi făcut asta nici măcar cu un animal!
Nu ştiu dacă mărturia mea va fi luată în consideraţie. În orice caz, dacă mai există supravieţuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune altceva decât ce-am spus eu.
Cu aceasta am povestit totul!
* * *

“Celui qui se met à table avec le diable, doit avoir une longue cuillère!”, *8 spune un proverb francez.
Iată că Sigismond Kalocsai a reuşit să negocieze cu diavolul, să stea cu el la masă şi, totuşi, să-şi salveze viaţa. Şi nu numai odată, ba chiar şi cu diferiţi “diavoli”!
Pentru că, după cum am văzut, Rudolf Kasztner, cel care a conceput această acţiune, în cele din urmă a fost înghiţit de demonii pe care i-a dezlănţuit. Totuşi, în cazul lui, istoria nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. În luna iulie 2007, exact la 50 ani după ce a fost asasinat, valizele de documente pe care Kasztner le-a lăsat şi care astăzi se află la Yad Vashem, au putut fi deschise şi date spre consultare publicului. Familia lui profită de această ocazie pentru a demara o nouă acţiune de reabilitare a lui Rudolf Kasztner.
Ca de obicei în cazul unui subiect atât de sensibil, în care au fost în joc vieţile a sute de mii de oameni, părerile sunt împărţite. Poate de aceea mărturia lui Sigismond Kalocsai, actor de prim plan al evenimentelor dezbătute, are o importanţă capitală. Însă, contrar celor afirmate şi repetate de el – “Am avut dintotdeauna noroc în viaţă!” - ne putem întreba dacă, norocul repetându-se de nenumărate ori, nu este mai degrabă rezultatul unei realizări personale. Sau, cum spune proverbul binecunoscut: “Norocul şi-l face omul cu mâna lui!”

La începutul lunii iulie 1944, am fost trezit noaptea. Soseşte Krumey, care ne informează că nici o centimă nu a fost plătită în Elveţia şi, în consecinţă, “vom fi obligaţi”, după cum a spus, “să vă transferăm în lagărul alăturat, cel de muncă. Înţelegerea e înţelegere! Am aşteptat destul. Însă, pentru a vă demonstra buna noastră credinţă, -pentru că argumentul prietenilor voştri care refuză plata este că nu mai sunteţi în viaţă - vom demonstra că sunteţi în viaţă.” A tras la sorţi la întâmplare 10% din nume, adică 144, separând chiar familii, şi a spus: “Vă urcaţi în camioane şi plecaţi în Elveţia!” După şase zile, ploua cu cărţi poştale din Elveţia, cu codurile convenite, certificând că au sosit cu bine.
În altă ocazie, aşteptând ca jumătatea să fie plătită, timpul trecea, nu mai aveam hrană în rezervă, apăruse febra tifoidă, soseau primele grupuri evacuate din Polonia, printre care ţigani şi prizonieri ruşi, nu mai era loc nicăieri şi au creat un lagăr doar pentru ei. Atunci am înţeles că ceea ce contează nu e rezistenţa fizică, ci rezistenţa morală. Ruşii şi ţiganii, care trăiseră dintotdeauna în condiţii sanitare mizerabile, cădeau ca muştele, după apariţia tifosului. Ştiam că tifosul se propagă prin păduchi şi, ca să nu-i luăm, ne spălam chiar şi în aceeaşi apă, în acelaşi hârdău, chiar şi câte cincizeci, însă de două ori pe zi! Şi ne rădeam în fiecare zi, chiar şi cu aceeaşi lamă! Numai ca să nu se propage boala.
Până la urmă, n-am fost mutaţi la “Arbeitslager”.
În decembrie 1944, ajunsesem deja într-o situaţie grea: în ultimile şase săptămâni ne temeam de transfer, pentru că simţeam războiul în aer, banii nu fuseseră plătiţi şi noi nu ne mişcam! Atunci ne-a fost, cu adevărat, frică!
În cele din urmă, pe 4 decembrie, la două noaptea, soseşte Krumey: “Doamnelor şi Domnilor, plecaţi peste o oră în Elveţia!”
Nimeni nu l-a crezut! Nimeni! Atunci ne-am spus: “E lagărul de exterminare! Ni l-au trimis pe Krumey pentru că îl cunoaştem”.
Comisia evreilor (Judenrat) mă cheamă şi îmi spune: “Ai un ‘Aussweis’. Du-te şi trezeşte-l pe Lt. Col. german.” De abea ieşeam din lagăr, când am văzut două faruri care se apropiau. Era chiar el: “Am auzit că plecaţi! Vin să vă liniştesc şi să-mi iau rămas bun!”
O oră mai târziu, eram în trenuri încălzite, de clasa a III-a şi plecam cu toţii dela Bergen-Belsen. Toţi cei veniţi din Ungaria. Lipseau numai două persoane.
Într-o zi, soseau deportaţi dela Auschwitz. Când soseau grupuri de deportaţi, toată lumea intra în barăci, în afară de noi. Noi rămâneam în curte. O pereche din Cluj, din familia Kasztner, recunoaşte una din fiicele lor în grup şi îi fac semn. A doua zi, această persoană cere o întrevedere cu comandantul lagărului şi îi spune: “Dle. Comandant, am văzut-o pe fiica mea în grupul sosit dela Auschwitz. Vă rog să o transferaţi în grupul nostru.” Comandantul răspunde: “Da!”
După o oră vin să caute perechea, sub pretextul de a-şi recupera fiica. Nu i-am mai revăzut nici odată! După informaţiile obţinute, comandantul ar fi luat această decizie pentru că au pronunţat cuvântul “Auschwitz”, care era tabù chiar şi la sfârşitul anului 1944!
Deci, în momentul plecării lipseau aceste două persoane, însă înregistrasem două naşteri.
Plecăm, deci, cu trenul. Deşi totul era distrus, ajungem, ca printr-un miracol, după două zile, la lacul Constanţa, la Lindau, care formează frontiera între Germania, Austria şi Elveţia. Krumey, prezent, ne spune frumos “La revedere!” şi doar atunci aflăm că amicul nostru, Kasztner, se află la Theresienstadt, nu departe de Praga, cu alţi 1500 evrei unguri, al doilea convoi. Aşteptau plata celui dintâi, ca să libereze pe cel de-al doilea. Aceste 1500 persoane au fost eliberate mai apoi de armata sovietică.
La Lindau, autorităţile elveţiene ne iau în primire. Sunt numit şef, pentru că vorbesc mai multe limbi, şi aflu dela elveţieni că suntem aici pentru cincisprezece zile şi că vom pleca la Philippeville, în Algeria, pentru că elveţienii nu vor să-şi ia refugiaţi pe cap. Suntem conduşi la St. Gallen, la un spital, unde toţi suntem bolnavi, pentru că doctorii nu ne-au spus cum trebuie să mâncăm. După trei zile, suntem transportaţi la Caux, lângă Montreux, o staţiune de ski, instalaţi într-un palace, care era complet gol, ca toate hotelurile pe atunci. Mai târziu, acest hotel a devenit sediul mondial al “Reînarmării mondiale”*7 americane!
Ne-am instalat în acest hotel, care nu era suficient de încăpător pentru necesităţile noastre, drept care am luat şi hotelul alăturat “Regina”, unde locuiau colegii noştri “caşer”. Am fost numiţi “Republica din Caux”!
În nici un caz nu voiam să mergem mai departe. Eram în paradis!
De acolo am trimis telegrame lui Churchill, Roosevelt, Stalin, De Gaulle explicând că nişte nenorociţi de refugiaţi evrei se află în Elveţia şi că autorităţile locale vor să ne deporteze în Algeria.
În ciuda tuturor rugăminţilor, elveţienii n-au cedat şi ne-au anunţat că a doua zi sosesc camioanele.
A doua zi, 1400 persoane, femei, copii, bătrâni, erau toţi goi puşcă, afirmând că dacă autorităţile locale vor să ne transporte astfel prin Elveţia, noi suntem de acord! Aşa au cedat şi am rămas, până la urmă, în Elveţia.
Am sosit deci pe 7 decembrie, în plin război, în Elveţia şi grosul trupei a plecat spre Ungaria la mijlocul lui august 1945, cu excepţia a 400 persoane, de care s-a ocupat JOINT-ul, care au plecat în Palestina. Dacă n-ar fi fost aceşti sionişti, întreaga idee nu s-ar fi născut niciodată!
Eu am rămas în Elveţia. Pe elveţieni nu-i iubesc. În primul rând, colonelul responsabil de grupul nostru ne lua tichetele de hrană şi totul era disponibil numai cu tichete. L-am denunţat şi a fost arestat.
Erau ipocriţi în general, pentru că fuseseră mai nazişti decât naziştii, s-au îmbogăţit fără limită în timpul războiului făcând afaceri cu Germania, dar pe 8 mai clopotele au bătut ca şi când ei ar fi câştigat războiul! Nu mi-au lăsat o amintire agreabilă!
Între timp, am plecat cu câţiva camarazi în Italia, ca să participăm la rezistenţă împreună cu italienii şi să luptăm împotriva armatei lui Kesselring*8.
Eram 12 persoane. Am părăsit Elveţia de manieră clandestină, pentru că eram păziţi de armată şi în fiecare zi se făcea apelul. Însă noi nu aveam nevoie să ni se spună cum se iese dintr-un lagăr! Am rămas însă foarte puţin timp, pentru că ne-am dat seama că nu era serios şi că italienii erau nişte gugumani. În realitate, am avut impresia că, pentru ei, rezistenţa nu era decât un pretext pentru a-şi lichida conflictele personale între familiile mai mult sau mai puţin duşmane.
Trecusem în Val d’Aosta şi în oraşul Aosta cu hârtiile elveţiene de refugiaţi, aşa că ne puteam instala câtăva vreme ca să vedem “de unde bate vântul”. Am fost conduşi la vreo 15 km., în munţi, unde am întâlnit un grup de rezistenţi de vreo 60 persoane. În zece zile n-am auzit decât un singur foc de puşcă, în schimb certuri, joc de cărţi… Drept care, am decis să ne întoarcem în Elveţia.
După cum am mai spus, Elveţia nu-mi e dragă.
Am încercat să câştig nişte bani, pentru că mă plictiseam.
Am remarcat că funicularul care trecea pe lângă hotelul nostru se urca până la Rochers-de-Naye, la 1800 metri şi că, în timpul iernii, când zăpada era înaltă, poştaşul lua schiurile şi mergea din fermă în fermă pentru a distribui scrisorile. Mi-a dat ideea de a reveni la meseria mea de bază -textilele- şi aşa am găsit un grosist în cartea de telefon din Lausanne, numit Dreyfuss.
Mă duc să-l întâlnesc, mă primeşte, îi arăt cartea de refugiat elveţian, bagă mâna în buzunar ca să-mi dea de pomană, dar îi răspund că nu am venit pentru asta, că nu sunt un cerşetor: aş vrea o bucată de stofă fără tichet şi fără bani, pe care nu-i am. Ca să scape de mine, îmi dă stofa cerută.
După câteva zile, revin cu banii câştigaţi şi cumpăr trei bucăţi de stofă. Aveam toate tichetele necesare pentru că soţii fermierelor erau mobilizaţi în timpul războiului şi eu obţineam dela femeile lor tot ce doream. După numai o lună, cinci sau şase băieţi din hotel lucrau deja pentru mine. Însă după ce făcusem turul unei văi, nu mai reveneam, pentru că metrajul sau calitatea lăsau de dorit! Apoi, am perfecţionat sistemul cu un coleg a cărui sarcină era să umble din primărie în primărie, unde recupera lista fermierilor cu vârsta lor şi cea a copiilor. Când sosea într-o fermă, spunea: “Mme. Cotraz, vin dela minister.” Şi arăta cartea cu crucea elveţiană. “Sunteţi o familie meritoasă; aveţi o fată de măritat; vă aduc stofă pentru fata Dvs. la un preţ special, ca pentru familiile meritoase!” Şi aşa vindeam stofele.
După legea elveţiană, orice refugiat putea cere să fie eliberat dacă avea un cont cu 2400 FS, adică de 12 ori 200 FS necesari pentru a trăi o lună. Scopul legii era să ocupe pensiunile de familie care, din cauza războiului, erau goale şi fără turişti. Când am strâns destui bani, m-am eliberat, însă am continuat acest comerţ, locuind într-o pensiune din Lausanne.
Cum mă plictiseam, m-am dus la Geneva, la sediul “Crucii Roşii” şi am cerut să mă întorc în Ungaria. Mi-au spus că pregăteau trimiterea unui convoi cu medicamente pentru copii, în luna august. Am fost numit şofer, cu o maşină Opel Kadett, un camion şi, după trei zile de negocieri, două autobuze pentru cei care doreau să se întoarcă acasă. Elveţienii ne-au avertizat că plecăm pe responsabilitatea noastră, pentru că, probabil, ruşii nu ne vor lăsa să traversăm punctele de control. Cei care însoţeau medicamentele, nu aveau nici un risc, însă ceilalţi…
Aşa am învăţat cum se lucrează cu ruşii. Aveam şi tablete de ciocolată, şi devize, şi medicamente, însă a trebuit să negociez vreo 4 sau 5 zile cu ei. Între timp, cum aveam maşina mea, am întâlnit alţi camarazi ieşiţi din lagăre, care aşteptau în carantină, din cauza tifosului, ca să se poată întoarce în Ungaria.
Reamintesc că Kasztner a fost asasinat pe când era deputat în Knesset, în Israel.*7 S-a scris mult despre acest subiect. A fost acuzat şi de deturnare de fonduri şi de nepotism. Nu ştiu şi n-am dovezi! Ceea ce ştiu, este că ne-a salvat, cu ideea lui, pe noi toţi, adică 3000 evrei. Şi, dacă l-ar fi crezut mai devreme, dacă n-ar fi existat această asimilare morbidă a evreilor, care nu credeau că un evreu ungur poate fi persecutat, ar fi putut salva cu mult mai mulţi.

“Ştiţi, aş putea fi mama Dvs. Dacă v-aş ruga să vă daţi jos pantalonul, v-aţi supăra?”
După această operaţie, mi-a cerut să aştept câteva minute. A revenit cu două lumănări şi un şal alb, ţinând-o de mână pe fată; a întins mâinile deasupra capului fetei şi a recitat o rugăciune. Pe urmă a spus: “Cu acest om poţi pleca liniştită!” Azi, fata e în Israel. Această întâmplare îmi va rămâne imprimată în memorie ca şi cum ar fi evenimentul cel mai important al istoriei noastre!
Proiectul iniţial al SS-ilor prevedea că vom pleca în vapoare, pe Dunăre, până la Marea Neagră, în portul român din Constanţa şi, de acolo, tot cu vapoare în Palestina.
Prima încercare, făcută cu 300 persoane a eşuat pentru că au fost înconjuraţi de un pluton de jandarmi unguri şi Krumey a trebuit să utilizeze întreaga lui autoritate pentru a obţine întoarcerea lor la sinagogă, la punctul de plecare. Krumey putea interveni pe lângă ministrul ungur de tutelă, pentru a influenţa comportarea jandarmilor, însă aceştia nu ascultau de ordinele SS-ilor.
După trei zile, Krumey ne-a spus: “Trebuie să terminăm. Vă vom duce cu trenul la Marsilia şi, de acolo, veţi pleca în Palestina.”
Agenţia evreilor din Palestina nu ştia nimic despre această operaţie. Cunoşteau prima parte, pentru că Joël Brand, la un anumit moment, a încercat să ia contactul cu JOINT-ul. Ne era frică de îndrăzneala noastră! Nu ştiam dacă SS-iştii vor accepta banii. Ne era frică să nu fim descoperiţi şi încercam să tragem de timp, pentru că primisem promisiunea că, atâta vreme cât negocierile continuau, cu sau fără rezultat, nu se va proceda la deportări. Pe atunci, nu ni se părea foarte important, pentru că nu credeam cu adevărat în succesul acestei operaţii. Aveam confraţi care spuneau: “La ce bun construiesc ghetourile dacă vor să ne deporteze? De ce nu ne deportează imediat? În loc să ne aducă în ghetou, de ce nu la gară şi în tren?” Ceea ce avea o logică!
La un moment dat, ne-am spus că trebuie să luăm contactul cu JOINT-ul.
Noi am sugerat via Istanbul, care se afla pe atunci într-o ţară neutră cu toate reprezentanţele diplomatice ale Aliaţilor şi ale Axei. Joël Brand a cerut autorizaţia de a pleca singur, cu trenul, lăsându-şi soţia şi copiii. Krumey a răspuns: “Nu, plecaţi mâine cu un avion militar!” Şi a doua zi a plecat!
Ne înţelesesem asupra unui cod şi am înţeles că JOINT-ul nu dorea să negocieze, în nici un caz, cu SS-iştii. Acest fapt, Joël Brand l-a confirmat prin telegrama codată dela Istanbul. Am continuat negocierile cu spatele la zid, ca să ajungem la suma necesară. Se presupunea că JOINT-ul ne va da un ajutor material pentru a salva 1 000 000 evrei, plătind 10 000 USD pentru fiecare. După ce s-a petrecut în continuare, se va vedea că exista posibilitatea unei înţelegeri. Între timp, Brand trimetea telegrame spunând că JOINT-ul trebuia să consulte Comitetul de administraţie, ceea ce va necesita timp. Noi continuam negocierile.
După prima tentativă care eşuase, am fost îmbarcaţi într-un tren cu vagoane pentru călători de clasa a III-a şi cu un vagon de clasa a II-a, pentru cei patru însoţitori SS care păziseră sinagoga. Câteva compartimente erau rezervate pentru bătrâni şi bolnavi, pentru că grupul era format din persoane dela sugaci la 80 ani.
O ultimă tentativă de a ne opri a jandarmilor, sub pretext că linia a fost bombardată, ne întârzie cu o noapte. Cum era cald, noaptea ne-am culcat pe iarbă. Dimineaţa eram încercuiţi de jandarmii unguri şi cei patru SS au reuşit cu greu să obţină să fim lăsaţi să urcăm în tren.
Cele 1400 persoane ajung, în fine, la Viena, unde Krumey şi Kasztner ne aşteptau pe cheiul gării; ni se dă cacao caldă, cozonac, prăjituri şi ni se spune, cât se poate de serios, că, din păcate, liniile fiind bombardate, nu vom odihni într-un “Erholungslager”, adică un “lagăr de refacere” al sănătăţii şi, de cum va fi posibil, ne vom continua drumul.
Am mai voiajat două zile, până când am ajuns într-o gară cu inscripţia “Bergen –Belsen”. N-aveam nici o idee ce însemna asta, deşi, având hărţi, urmărisem traseul şi văzusem că mergeam înspre Marea Nordului, la 300 Km de Hanovra, ceea ce ne îndepărta serios de Marsilia.
Cele 1400 persoane ajung la Bergen –Belsen, unde ne aştepta Krumey, care urma să fie spânzurat după război, însoţit de câini şi garda SS. Ne urcă în camioane şi ne conduc la cca 6-7 Km. Două persoane din grup erau desemnate pentru a nota direcţia şi distanţa, pentru ca să ştim unde suntem.
Ajungem la un lagăr, unde suntem cazaţi în şase barăci, unele lângă altele. Krumey ne spune că suntem într-un “Beforzugtest lager”, adică un “lagăr privilegiat”, că vom alege Consiliul nostru evreiesc, care va fi unica autoritate a lagărului, că trebuie să creăm o poliţie internă, pentru menţinerea ordinii, şi că SS-ii nu au dreptul să intre în lagăr, cu excepţia momentului în care se va face apelul, o dată pe zi.
Unul dintre SS-i cere ca medicii să iasă din rang. Erau printre noi vreo 30-40 doctori. Cum nimeni nu îndrăznea, când am văzut că lucrurile se încurcă, am ieşit în faţă, spunând că sunt doctor. Locotenentul-colonel m-a instalat în superba lui maşină, cu care am ieşit din lagărul evreiesc şi ne-am dus în cel SS. Mă invită să mă aşez în biroul lui, mi se adresează cu “colega!”, îmi oferă ţigări! Trebuie să spun că, fizic, arătam ca nişte oameni normali şi nu ca prizonierii evrei care sufereau în lagăre: îmbrăcaţi normal şi cu o greutate potrivită. După zece minute de discuţie, înţelege perfect că nu am fost niciodată medic. Când m-a întrebat de ce am minţit, i-am răspuns că nu mi-e teamă de el, că familia mea e deja deportată şi că tot ce mi se poate întâmpla e să mă omoare. A râs, foarte politicos, şi m-a anunţat că voi fi secretarul lui. Mi-a dat permisul de liberă circulaţie şi mi-a indicat baraca unde, chiar a doua zi, urma să organizez spitalul evreilor. Naiv, l-am întrebat: “Cum, nu există un spital evreiesc?” A răspuns: “Da, însă în celălalt lagăr.” N-am înţeles!
Mai târziu, din zvonuri, am aflat că Bergen –Belsen era împărţit în trei lagăre: primul era al nostru, cel privilegiat, în care, alături de noi, era o baracă cu 10 sau 15 persoane, piloţi americani şi englezi, doborâţi deasupra Germaniei, aduşi aici şi schimbaţi, în mod periodic, cu piloţii nemţi. O marfă, cum eram şi noi!
Cel de-al doilea era “Arbeitslager”, unde fraţii noştri evrei erau duşi la muncă. Cel de lângă noi părea a fi ocupat de cei de curând deportaţi, însă cu care n-am putut comunica. Cred că erau evrei olandezi. În fiecare zi ieşeau cu uneltele şi reveneau seara.
Eram însărcinat să organizez spitalul şi bucătăria. În trenul cu care am venit aveam un vagon de hrană pentru noi, adică fie orez, fie conserve, fie legume uscate, tot ce se putea transporta. Ni s-a alocat o parte din bucătărie. Seara, am văzut că o secţie din Blocul 6, unde se găseau “hassidimii”, nu mâncase.
A doua zi, mergeam la Krumey şi îl întrebam dacă nu putem pregăti mâncare “caşer”, pentru că altfel, o parte dintre noi, refuză să mănânce.
“De ce nu? E responsabilitatea Dvs.” Astfel, am avut cu toţii bucătărie caşer.
De aceea am spus că am avut din totdeauna o anumită reticenţă. Şansa a făcut ca aceste 1400 persoane, deşi au cunoscut îndeaproape o oarecare angoasă, când mai târziu nu au mai avut hrană sau când o rană nu se cicatriza…
Cum vreţi să compar ceea ce am trăit cu situaţia altor milioane de evrei! Oare n-ar fi mai bine să păstrez tăcerea asupra acestor întâmplări?
În această perioadă eram secretarul ofiţerului german Sturmbannfürer Josef Wintzmayer, care venea la birou zece minute pe zi. Eu, cu Ausweissul de care dispuneam, mă plimbam cât puteam. Numai de a treia secţiune a lagărului, “Vernichtungslager”, lagărul de exterminare, nu mă puteam apropia, nici măcar de departe.
Anumite contacte existau între lagăre, de exemplu, prin cei care lucrau la bucătărie. Cum erau comandanţi chiar şi în “Vernichtungslager”, trebuia să li se ducă de mâncare de trei ori pe zi. Deci cei care conduceau căruţa cu mâncare aveau puţine contacte cu această secţiune. Ştiam cu toţii ce se întâmplă acolo.
La noi, toate sărbătorile erau respectate; am scos chiar sulurile sfinte, pe care le ascunsesem, am organizat o trupă de teatru, în fiecare seară se desfăşura un program într-una sau alta dintre barăci. Nu munceam deloc în timpul zilei.
Într-o zi, unchiul meu se îmbolnăvise grav. Pe vremea aceea nu existau antibiotice, însă Ciba, în Elveţia, fabrica un medicament similar. Mă duc la Lt. Col. Wintzmayer, care-mi spune: “Nici o problemă! Iau maşina, mă duc la Hanovra şi în două ore sunt înapoi”. Aveam numai o mică valiză cu medicamente, pentru spital. N-am înţeles de ce s-a dus! Mi-a spus: “Noi avem o înţelegere!” El o respecta scrupulos, însă nu era obligat să facă tot ce făcea. De ce?
Pe urmă, ca din neatenţie, el lăsa scrisori primite din afară, pe care, bine înţeles, le citeam. Într-o zi, am aflat că era ziua lui de naştere. Cum ne făcea servicii enorme, i-am confecţionat, din fiole de medicamente şi vată, un cadou. I-am spus: “Iată singura şampanie pe care v-o pot oferi pentru aniversarea Dvs.!” S-a aşezat şi mi-a explicat că dacă s-a înrolat în SS ca voluntar era pentru că voia cu orice preţ să supravieţuiască; că e austriac; că nu voia să plece pe frontul de Est şi că era singura modalitate de a scăpa.
Atunci mi-a spus: “Nu uitaţi cum m-am comportat cu Dvs. şi, dacă supravieţuim, s-ar putea ca după război să am nevoie de ajutorul Dvs.”.

Concluzia aceastei reuniuni fiind că cel mai rău ni se va întâmpla chiar şi dacă nu ne încercăm norocul, e mai bine deci să-l încercăm. Drept care cei trei lideri au cerut o audienţă la Obersturmbannfürerul Krumey, care era marele şef SS pentru Ungaria. Au fost primiţi şi, spre marea noastră surpriză, la prima vizită li s-a răspuns: “Reveniţi peste trei zile; aştept ordinele.” Cei trei delegaţi au spus adevărul: că vor să salveze un million de evrei, aducând Germaniei produsele de care ea avea nevoie. Au adăugat de la bun început: “cu excepţia armamentului”.
Între timp, pe 19 martie 1944, regentul Horty, fără nicio pregătire politică, a lansat un appel aliaţilor prin radio, cerând o pace separată pentru Ungaria. În aceeaşi seară, regimentele SS invadează Ungaria, deportează pe regent şi instalează un guvern nazist. E un eveniment foarte important pentru că, a doua zi, liderii Comunităţii israelite sunt convocaţi de colonelul Krumey, care cere, ca de obicei, pături, paturi etc. Comunitatea era prezidată de Dl. Samuel Stern, proprietarul unor importante mori de făină din Budapesta. Comunitatea, în loc să livreze ceea ce reclamaseră autorităţile SS, a adus de două sau trei ori cele cerute. Din nou, acelaşi spirit de asimilare excesiv, imaginând că a face plăcere ocupantului este singura metodă de salvare a comunităţii!
Cei care au început negocierile, plecând dela o propunere lunatică, de necrezut, erau sioniştii, care erau convinşi că în orice caz, dacă eşuează, vor fi deportaţi. Sioniştii aveau convingerea că, în ciuda ocupaţiei germane, nu trebuie plecat capul în faţa autorităţilor nemţeşti, ci din contra, trebuia să vorbeşti cu ei pe picior de egalitate. Am participat la cea de-a doua întrevedere. Singura mea intervenţie, pentru că vorbeau numai Brand şi Kasztner, a fost materială, cerând lui Krumey să ne dea autorizaţii (Ausweissuri), adică hârtii de liberă circulaţie semnate de SS.
Guvernul instalat de germani avea un prefect, numit Endre, care era în acelaşi timp comandantul jandarmediei ungare. Mai răi decât jandarmii unguri, care purtau după tradiţie o pană de cocoş la şapcă, nu exista! Mai antisemiţi, nu exista! Pe lângă ei, mermbrii SS erau nişte umanişti!
Noi formam un grup de 12 sau 13 persoane la curent cu proiectul nostru. Consideram că nu e niciun motiv să speriem populaţia. Scopul acestor “Aussweissuri” era să nu putem fi arestaţi în stradă de jandarmii unguri, la început numai 13 persoane care să poată circula şi negocia.
Am minţit în faţa nemţilor, afirmând că delegaţia venea din partea JOINT-ului*6 american. Krumey ne-a crezut, pentru că a continuat nu numai negocierile, dar la fiecare etapă trebuia să aşteptăm două zile, pentru că redacta un raport. Am aflat asta după aceea, când ni l-a citit, chiar şi semnătura unui general SS numit Wisliceny, care făcea parte din Statul major al lui Himmler. Deci, ca un bun executant, Krumey făcea un raport de fiecare dată către autorităţile superioare, care, în 48 ore, răspundeau. Şi de fiecare dată răspunsul era: “Continuaţi negocierile”.
Am cerut lista produselor de care aveau nevoie şi care pot face obiectul schimbului pentru a obţine salvarea evreilor. Primul răspuns a fost: “camioane militare”. Imediat Brand a răspuns: “Amintiţi-vă, Dle. Colonel, că americanii nu vor să dea material militar.” Răspunsul colonelului: “Ce propuneţi?”. Atunci am propus cacao, ciocolată, banane, portocale, adică produse care nu mai existau în Europa, pentru că exportul lor era interzis din cauza războiului. Răspuns: “Nu!”
Negocierile au durat vreo trei săptămâni, până când Krumey a spus: “Trebuie să terminăm! Va fi 10 000 USD pe cap de evreu, 5000 plătiţi imediat şi 5000 la sosirea în Palestina, pentru care vom indica un cont în Elveţia unde americanii trebuie să-i vireze.”
Am început prin a vorbi de toată lumea, adică cca. un million. Poate părea extraordinar, lunatic, trăznit… Însă un million înmulţit cu 10 000 USD nu e imposibil când poţi salva un million de vieţi!
Din păcate, cu acordul nemţilor, jandarmeria ungară a început instalarea ghetourilor în toată ţara, cu excepţia marilor oraşe, în timp ce noi discutam.
Odată negocierile terminate, Krumey a adus din Cluj, oraşul natal al Dr. Kasztner, vreo 40 persoane din ghetou, printre care şi familia lui Kasztner şi şefii sionişti locali.
Noi consideram că în marile oraşe erau cca. 500 000 persoane, în afară de cei din ghetou, şi în naivitatea noastră, ne-am spus: “câtă vreme nu sunt deportaţi, stăpânii lumii fiind SS-ii, ei îi vor scoate ca să-i trimită în Palestina”. Am subestimat de departe autorităţile ungare, pentru că eram convinşi că puterea e în mâinile SS-ilor care pot face ceea ce vor. Era o eroare în ce priveşte “problema evreiască”. Au început să-i deporteze pe evrei. Nu nemţii! Niciodată! Numai jandarmeria maghiară deporta. Ei alegeau oamenii cei mai bogaţi din ghetou şi-i băteau până la moarte pentru a afla unde şi-au ascuns averea. Nu era nici un SS în ghetouri.
Când ghetoul a fost instituit în oraşul meu natal, cum aveam la îndemână toate ştampilele, m-am dus la părinţii mei, la Satu Mare. Era la început, fiecare putea ieşi şi intra în ghetou, nu era încă închis. Comitetul evreilor se reunea încă în afara ghetoului. Casa noastră era chiar la limita ghetoului. Ferestrele care dădeau înspre oraşul catolic erau închise cu scânduri.
Mi-am regăsit famila. În buzunar aveam diferite acte false care atestau că sunt catolici, altele emise de Ministerul de Interne afirmând necesitatea imperioasă de a se prezenta la Budapesta. Am avut o discuţie în “a parte” cu tatăl meu, căruia i-am arătat actele. Reacţia a fost: “Când tot poporul evreu e în pericol, nu am intenţia să-mi reneg religia!”.

Nimic nu e mai şocant decât răspunsul unui om inteligent, care e deja la limita ghetoului şi care încă îşi închipuie că nu i se va întâmpla nimic! Mi-a explicat că însuşi comandantul jandarmeriei i-a spus că numai bărbaţii capabili de muncă vor lucra în fiecare zi în afara ghetoului şi că vor reveni în fiecare seară, iar că femeile şi copiii vor rămâne în ghetou. Şi au crezut! Iar argumentul pe care îl voi regreta toată viaţa a fost: “Foarte bine! Dacă nu vreţi să veniţi cu mine, eu o să rămân cu voi!” Aveam sentimentul că puteam ajuta cu ceva. Şi tatăl meu mi-a răspuns: “Nu-ţi dai seama! Eşti un militar sub autoritatea guvernului ungar,… deci devii un dezertor.” Credea în ce spunea. Şi m-a obligat să mă întorc cu trenul în aceeaşi seară, ca să nu fiu dezertor. Avea în cap ordinea stabilită, respectul faţă de lege şi guvern, în martie 1944!
În acelaşi timp, mi-a indicat chepengul, instalat sub maşina de gătit, prin care am coborât ca să-mi arate unde erau zidiţi aurul şi banii. Era mândru pentru că ascunsese acolo provizii pentru şase luni. E clar că au crezut ce li s-a spus şi s-au instalat într-o situaţie care, pentru mine, era absurdă şi care, pentru ei, reprezenta realitatea. Rezultatul a fost că întreaga familie a fost deportată…
Revenind la Budapesta, am aflat că Krumey ne-a spus că nu are decât două sinagogi la dispoziţie şi că trebuie să adunăm 1400 până la 1500 persoane maximum. I-am cazat pe saltele, în sinagogă, sub supravegherea SS-ilor. Ne-a mai spus că, după ce plătim, va studia posibilitatea unui alt transport.
Ne-am reunit pentru a decide cine va face parte din această tranşă de 1400 persoane. Am decis că prioritari erau cei cincizeci de evrei polonezi, scăpaţi din lagăre, care erau clandestini şi într-o situaţie cu mult mai dificilă. Pe urmă am decis că trebuia salvată o anumită “intelighenţia” de evrei unguri pentru a putea fi siguri că, după război, viaţa comunitară va putea renaşte.
Am ales profesori, psihologi, scriitori, vreo 50 sau 60 persoane. Mai apoi, un gup de sionişti, bogaţi sau săraci. Cea de-a patra categorie: cei care plăteau, nu numai pentru ei, ci în totalitate.
Astfel am strâns valize cu aur, bijuterii, devize… Aurul venea, mai ales, dela stomatologi, care aveau lamele de 24 karate, cu o valoare importantă într-un spaţiu redus. Cu aceste valize, ne-am dus într-un hotel în care ne aşteptau patru sau cinci bijutieri germani. Ne-am instalat fiecare dintre noi cu o valiză şi un contabil german, care, în mod conştiincios, nota fiecare obiect. Un SS recupera foile, una câte una, şi aduna cifrele, până când, la un moment dat, a spus: “Halt! Avem suma!”. Şi noi am reîmpachetat în valize ce rămăsese şi am plecat.
A doua zi am cerut convocări SS tot ce poate fi mai oficial pentru cele 1400 persoane, care, cu aceste hârtii, puteau intra în cele două sinagogi, fără să fie molestate de jandarmi. Printre ele, familia lui Kasztner, care venea dela Cluj, chemată de Krumey.
Am fost numit şeful sinagogii din strada Bocskay şi am obţinut, după cum promisese Krumey, doi SS gardieni înarmaţi cu puşti, ceea ce era extrem de necesar pentru a nu fi molestaţi de jandarmi şi ca să putem ieşi zilnic în oraş pentru a face cumpărăturile necesare: hrană, medicamente etc.
O amintire marcantă din sinagoga dela Budapesta, unde eram cazaţi:
Într-o zi vine un tânăr religios şi îmi spune: “Văd că tu ai autoritate, aici. Sincer să fiu, când am sosit aici nu credeam în această posibilitate. Însă noi suntem sionişti. Aş vrea să o convingi şi pe sora mea, care locuieşte la Budapesta. Te simţi capabil s-o faci?”
Îmi dă o scrisoare, redactată în ebraică pe care n-o înţelegeam, şi adresa.
Sosesc la adresa indicată la 12, 12 şi jumătate, ora bombardamentelor şi a alertelor aeriene, pentru că ştiam că atunci voi întâlni mai puţini jandarmi pe stradă. Eram însoţit de un SS în taxi şi intrăm într-o casă marcată cu steaua galbenă, în care erau regrupaţi evreii dintr-un ghetou, din care nu puteau ieşi decât două ore, dimineaţa şi două ore, după amiază.
E o amintire teribilă! Casele aveau cursive interioare şi în spatele fiecărei ferestre, ascunşi după perdele, simţeam oameni speriaţi, care vedeau un tip în civil cu un brasard purtând crucea încârligată, urmat de un SS în uniformă şi înarmat. Puteai citi teroarea pe chipul lor şi cum se uşurau când treceam de uşa lor. Pe brasarda mea scria “Verbindungsman” - om de legătură.
Sun la uşă; iese o bătrânică; îi spun că sunt trimis de Dl. Cutare, pentru sora lui. Intrăm cu soldatul SS, ne invită să luăm loc şi pleacă să-şi aducă fata. După câteva minute auzim urlete, zbiarăte, soseşte o tânără, ai fi zis că era nebună: “Dle., bătrâna asta e nebună! Nici n-o cunosc, ea zice că sunt fiica ei, nu-i adevărat! Uitaţi-vă la actele mele, sunt catolică, maghiară de nu ştiu câte generaţii, nici nu înţeleg ce vrea!”
Am înţeles situaţia şi am spus că eu plec. Atunci bătrânica mi-a zis:
“Veniţi cu mine! Dar puteţi să-l lăsaţi pe celălalt afară?”
Am intrat în camera ei şi m-a întrebat:
“Dacă sunteţi cu fiul meu, înseamnă că sunteţi evreu!”
“Bine înţeles!”
“Şi atunci?”
“Asta e situaţia!”
“Puteţi spune rugăciunea pentru pâine?”
“Pot să vă recit tot ce vreţi!”
Şi m-a pus să recit câteva rugăciuni.
“Ştiţi, aş putea fi mama Dvs. Dacă v-aş ruga să vă daţi jos pantalonul, v-aţi supăra?”

La masa cu diavolul…
ÎN LUNA septembrie a anului trecut, am cunoscut din întâmplare, într-un sanatoriu din Paris, un domn de la care am aflat, vorbind vrute şi nevrute, că era evreu din Budapesta. Mai apoi, mi-a mărturisit că se născuse în Satu Mare, imediat după Primul Război Mondial. După ce am mai discutat câteva minute, mi-a venit deodată în minte o întrebare delicată: voiam să ştiu cum a scăpat din deportările masive care au avut loc în Ungaria, la sfârşitul războiului.
A ezitat câteva clipe, după care m-a întrebat: “Ai timp să asculţi o istorie mai lungă?” Intrigat de această reacţie, i-am răspuns afirmativ.
Descrierea evenimentelor pe care am auzit-o în continuare s-a desfăşurat de-a lungul a trei zile, câte o oră în fiecare zi. Mărturisesc că ceea ce am aflat atunci mi s-a părut atât de uimitor, ba chiar neverosimil, încât, după primul episod, am alergat să verific autenticitatea afirmaţiilor interlocutorului meu. Mai apoi, am urmărit în cunoştinţă de cauză povestirea lui, am discutat împreună diferitele detalii şi am vizionat caseta înregistrată acum mai bine de doisprezece ani pentru Fundaţia “Survivors of the Shoah”.
Această mărturie unică a unui martor primordial care a trăit în primul plan un moment particular şi fără pereche al ultimelor zile din cel de-al Doilea Război Mondial este atât de impactantă şi se îndepărtează atât de mult de imaginile cunoscute, încât poţi înţelege cu uşurinţă ezitările martorului în a o face publică. Însă, în mod straniu, se va vedea în continuare că aceste evenimente şi polemicile care le-au generat continuă să fie de actualitate până în zilele noastre, la mai bine de o jumătate de secol după ce s-au petrecut. Un argument major în favoarea necesităţii de a fi amintite.

Mă numesc Sigismund Kalocsai şi m-am născut pe 14 august 1922 într-un oraş numit Satmar. De fapt, acest oraş are două nume: în 1922, când m-am născut, oraşul aparţinea României, deci se numea în româneşte Satu Mare, iar în ungureşte, Satmar. Această regiune din Transilvania a fost mai disputată decât Alsacia şi Lorena, pentru că între 1919 şi 1945 şi-a schimbat de patru ori naţionalitatea între România şi Ungaria.

M-am născut într-o familie aparţinând burgheziei evreieşti dintr-un oraş unde, din 50 000 locuitori, între 14 şi 16 000 erau evrei. E regiunea unde s-a născut hasidismul; oraşul se găseşte la cca. 80 km de Sighet, unde s-a născut laureatul Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel.
Printre aceşti cca. 15 000 evrei din Oradea convieţuiau trei comunităţi importante:
-”hassidimii” cu rabinul Teitelboim în frunte,
-”ortodocşii”,
-şi altă comunitate, numită “Statu quo”.
Nu exista comunitate “neologă”, în sensul occidental al cuvântului, pentru că sinagoga noastră nu avea orgă, ca în sinagogile neologe din diferite ţări, şi citirea Torei se făcea în mijlocul lăcaşului, ca în cele ortodoxe.
Tatăl meu era industriaş.
Aici trebuie să ne întoarcem la Tratatul dela Trianon.
Se ştie ca acest tratat nu a fost conceput sub influenţa preşedintelui Wilson, ca cel dela Versailles, ci de guvernul Franţei, care a creat un lanţ de trei state, născute pe vestigiile Imperiului Austro-Ungar, al cărui scop era formarea unui zid de rezistenţă între influenţa Mittel-Europa (germană) şi, deja, Uniunea Sovietică. Aceste trei ţări erau Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, ţări în care trăia o importantă minoritate ungară. În România, această minoritate reprezenta cca. 2-3 milioane de locuitori care se aflau în Transilvania, ataşată prin Tratatul dela Trianon.
Generaţia părinţilor mei era profund asimilată ca unguri, care nu acceptau deloc “ocupaţia” română. Românii, ca popor, erau desconsideraţi de către unguri, care se considerau aristocraţi, faţă de români care erau ţărani. Cum o mare parte din Ungaria a fost ciopârţită şi oferită celor trei state citate, o politică iredentistă, de naţionalism excesiv, a fost provocată în Ungaria, cu repercursiuni până astăzi.
Aceste trei state fuseseră constituite în totalitate după modelul francez: Cod Napoleon, parlament ales prin vot proporţional, literatură franceză etc. În România, de exemplu, limba franceză era obligatorie în cei opt ani de liceu.
Am învăţat într-un liceu român, cu toate că la 150 km de oraşul nostru, într-un oraş mai mare, Nagyvarad (Oradea), exista un liceu evreiesc. Am studiat la liceul laic, român, unde, de exemplu, n-aveam voie să vorbim ungureşte. Românii rezistau cum puteau la acest naţionalism ungur, de exemplu, organizând concursuri de limbă română pentru funcţionari şi cel care nu vorbea româneşte era licenţiat. Se manifesta o luare de control de către România, care era, pe hârtie, dar şi în realitate, un stat democratic, unde făceau parte din parlament chiar şi deputaţi din partidul evreiesc, care se numea “Partidul evreilor”.
Începând din 1935, când am început să înţeleg ce se petrece, exista în mod indiscutabil un antisemitism emanaţie a ungurilor, foarte puţin sau deloc din partea românilor, cu excepţia marilor oraşe ale ţării, pentru că, după cum astăzi există în Franţa “Frontul Naţional”, democraţia cerea să existe şi în România un partid politic de dreapta, numit “Garda de Fier”, care era fascist declarat în mod oficial. Aceştia, din când în când, prădau prăvăliile evreieşti sau sinagogile, însă nu foarte frecvent. Statul însuşi şi guvernul nu erau absolut de loc antisemiţi.
În familia mea eram doi copii, eu şi sora mea, care avea 15 luni mai mult ca mine. Am studiat liceul şi am ajuns la bacalaureat în iunie ’40. Între timp, în mai ’40, a avut loc Conferinţa dela Viena. Hitler şi Mussolini, pentru a recompensa Ungaria, ţară aliată, membru al Axei, semnează un Diktat care înapoiază, precizez, o parte din teritoriile pierdute prin Tratatul dela Trianon.
Astfel, oraşul meu redevine unguresc pe 5 septembrie 1940, deci, practic trei luni după ce am dat bacalaureatul. Atunci, toată familia şi-a schimbat naţionalitatea. De fapt, tatăl meu nu a învăţat niciodată limba română. Refuza, încerca să vorbească doar când era indispensabil şi chiar atunci cât mai puţin. Deci, în momentul intrării în oraşul meu, primul oraş “eliberat” de către unguri, regentul Horty a sosit pe 5 septembrie călare pe un cal alb. Pe balcon, unde toată familia privea defilarea, erau două persoane care plângeau: tatăl meu şi cu mine. Tatăl meu, de bucurie pentru că îşi regăsea drapelul şi ţara sa, şi eu, pentru că ştiam perfect ce ne aştepta, nu deportarea, nu holocaustul, asta n-am prevăzut-o, însă ştiam că vor intra în vigoare anumite legi antievreieşti şi că exista un “numerus clausus” în universităţile din Ungaria în momentul retrocedării unei părţi din Transilvania.
Plec la Budapesta, unde se găsea universitatea şi, mulţumită relaţiilor, reuşesc să mă înscriu şi, în acelaşi timp, să lucrez. Studiez ingineria textilă. Suntem în septembrie 1940, când existau deja legi antisemite, însă limitate. În “Mica Ungarie”, plus provinciile alipite, vieţuiau 800 000 până la 1 million de evrei. Printre ei, în afară de ortodocşi şi hassidimi, toţi erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla evreilor “en tant que tels” având în vedere trecutul lor în ţară, în armată şi datorită naţionalismului lor exacerbat. Tatăl meu îmi spunea într-o zi în ghetou: “E imposibil ca un fost ofiţer al armatei austro-ungare să fie considerat ca evreu!” Această frază, pentru mine, explică tot! Era de necrezut!
În Ungaria, pe toate porţile apartamentelor, fără excepţie, se găsea o mică placă, pe care scria că “Ungaria ciopârţită nu e o ţară, dar Marea Ungarie e un Paradis!” Şi precizez: pe toate porţile! Pentru că nimeni nu îndrăznea să n-o pună.
Eu înţelesesem cultura occidentală transmisă… revin iar la exemplul Franţei. Profesorul nostru de franceză era un bărbat sau o femeie, adevăraţi francezi, plătiţi de “Alianţa franceză”. De aceea am avut cursuri de drept în franceză, explicaţii privind Codul lui Napoleon sau Constituţia franceză; eram abonat şi citeam ziarele din Franţa. Încet-încet, am înţeles cu toţii ce înseamnă “democraţia”, deşi încă dela crearea ei ţara în care m-am născut nu era o adevărată democraţie. În realitate, nu ştiam ce înseamnă o adevărată democraţie. România era o ţară “democrată”, însă coruptă până în măduva oaselor! Imaginaţi-vă două mici principate care dintr-odată devin o ţară de 18 milioane de locuitori şi a cărei principală resursă este petrolul! Ungaria, după cum îmi spunea tatăl meu, era tot atât de coruptă; singura diferenţă o vedeai când întâlneai pe stradă inspectorul impozitelor. Cel român te saluta respectuos, de departe, pentru că ştia că l-ai plătit. Cel ungur, întorcea capul, ca să nu-ţi întâlnească privirea! Aceeaşi pudoare de “popor superior” sau “aristocratic”! Ei se considerau, în mijlocul acelor popoare numite “slave”, ca fiind “ultimul bastion al Occidentului”.
În anii ’30, făceam parte, ca noi toţi, dintr-o mişcare sionistă; în oraşul nostru erau trei:
-cea mai importantă era emanaţia Histadrutului*1, “Haşomer haţair”,
-pe urmă “Jabotinsky” sau “Betar”*2,
-şi, mai apoi a noastră, numită “Klal”*3.
“Klal” era emanaţia politică din care făceau parte toţi evreii aşkenazi, mai târziu, fondatori ai Statului Israel. Mişcările sioniste, în afară de Betar, nu erau în acea vreme focalizate spre “Aliyah”*4, vorbesc despre anii ’37 sau ’38. Activitatea noastră nu era, în realitate, decât un scutism: învăţam ebraica şi strângeam bani pentru “Keren Kayemeth le Israël”*5, cum se numea în acea perioadă, organizam mitinguri, asistam la conferinţe, dar ne opream aici. “Aliyah” nu era ceva imediat previzibil pentru noi, cu excepţia celor din “Betar”. Aceasta era activitatea mea sionistă, tot atât de bine ca elev de liceu, cât şi ca student.
Am studiat la facultate între 1940 şi 1942, pe urmă n-am mai putut continua studiile. În această perioadă, eram în contact cu prieteni care erau adevăraţi sionişti. Pe vremea aceea, circula în Ungaria o glumă care spunea: “Ce-i un adevărat sionist? E un evreu care încearcă să trimită în Israel un al treilea evreu, cu banii celui de-al doilea!” Era o caricatură a sionismului. Aveam mulţi prieteni printre cei din “Betar”, care era o organizaţie serioasă. Singurul lucru care mă îndepărta de ei era atitudinea lor prea de stânga care, după părerea mea, reprezenta un risc prea mare faţă de autorităţi. Comunişti nu existau, în afară de câţiva indivizi, a căror existenţă o ignoram. Mişcarea “Klal” era cu mult mai moderată.
În 1942, sunt înrolat în armata ungară, însă, în locul unei uniforme militare, noi eram îmbrăcaţi în civil, dar cu o brasardă galbenă, pentru evrei, sau albă, pentru evreii convertiţi la catolicism. Între timp, un număr important de legi antievreieşti apăruseră în Ungaria. Între altele, se considera că este creştin cel care putea demonstra ca cei patru bunici erau creştini. Deci, dacă tatăl tău, evreu convertit, s-a căsătorit cu o creştină, erai considerat tot evreu. Erau deci un număr important de brasarde albe printre noi.
La început, grupul nostru, care se numea “câmp de muncă”, era compus din tineri care aveau vârsta pentru a fi înrolaţi, dar, cu timpul, pe măsură ce războiul avansa, au fost aduşi chiar şi cei care aveau până la 50 ani. Scopul activităţii noastre era să înlocuim armata ungară în construcţiile de fortificaţii sau stocaje în munţi, să lucrăm în uzinele de montaj ale aviaţiei sau de armament… Eram auxiliarii civili ai armatei ungare.
Trebuie să precizez că, fără să vreau, am avut în viaţă foarte, foarte multă şansă! Cea mai bună dovadă este că, fiind născut în Transilvania, am fost înrolat nu la Budapesta, ci în oraşul Baia Mare, la vreo 50 km de oraşul meu. Aici suntem conduşi într-o cazarmă şi avem un comandant, colonel, ofiţer de carieră al armatei ungare; eram încadraţi de ofiţeri de carieră, subofiţeri şi soldaţi. Nu puteam ieşi din unitate, în afara permisiilor acordate.
Colonelul a decis că voi lucra în funcţia de secretar, în biroul alăturat de al său, şi astfel mi-a salvat viaţa, ca şi altor sute de evrei de sub ordinele lui. Era un om excepţional; după război am aflat că a fost decorat tot atât de guvernul ungar, cât şi de cel român. După câte ştiu, e singurul militar de carieră ungur decorat de guvernele staliniste. Numele lui era Revitzki, Emeric Revitzki.
L-am ajutat mult după război, însă merita chiar şi mai mult! El îi considera pe tinerii evrei ca pe copii lui şi îi apăra cu ghiarele şi cu dinţii pentru a nu fi trimişi pe frontul rusesc, în Ucraina sau la Voronej, unde 90% din regimentul meu a pierit.
Mie mi-a spus în ianuarie 1944: “Pleci la Budapesta. Te-am recomandat pentru un regiment unde vei fi iarăşi secretar.”
Mi-am preluat funcţia de secretar, care consista, mai ales, în a dispune de toate ştampilele cu care puteam fabrica orişice acte false pentru toţi prietenii.
N-aveam mare lucru de făcut. Locuiam în oraş.
Într-o zi primesc un telefon dela prietenul meu, Dr. Rudolf Kasztner, care era jurist şi jurnalist la Cluj, cel mai mare oraş din Transilvania, şi pe care-l cunoşteam bine pentru că era sionist. Mă cheamă la el şi-mi explică proiectul care consista în a negocia direct cu SS-iştii, ca sionist, pentru a salva un million de evrei şi să-i transporte în Palestina. Am găsit ideea atât de trăznită, lunatică, încât am încercat să-l conving de inutilitatea intervenţiei.
După câteva zile, m-a chemat din nou şi, de data aceasta eram mai mulţi: Kasztner marele şef, Gottesmann (dupa cum işi aminteşte S. Kalocsai, însă documentele consultate îl numesc Springmann!, n.n.), şeful “Betar”-ului, Joël Brand, şeful dela “Haşomer Haţair” etc. Ne-au expus punctul lor de vedere şi am fost obligaţi să acceptăm concluzia că, dacă nu tentăm nimic, în tot cazul, cea mai gravă urmare va fi că vom fi deportaţi. Pe atunci, nu ştiam nimic despre deportare, însă, din ziua când am început să colaborăm, unul dintre noi a fost desemnat să ajute vreo cincizeci de tineri evrei polonezi, dintre care unul scăpase dela Sobibor (lagăr de concentrare din Polonia n.n.), şi care trăiau în mod clandestin în Ungaria. Trebuia să le obţinem acte, dar şi o locuinţă şi hrană. Ei ne-au informat, pentru prima oară, că lagărele de concentrare există, pentru că nu ştiam nimic.

Funar propune infiintarea unui Muzeu al Holocaustului...
Primarul municipiului Cluj-Napoca, Gheorghe Funar, va propune Consiliului Local infiintarea unui Muzeu al Holocaustului din Ardeal, transmite corespondentul Mediafax. Funar, care este si secretarul general al PRM, a declarat, luni 9 februarie, intr-o conferinta de presa, ca muzeul va cuprinde documente, carti si fotografii despre evreii deportati in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
El nu i-a consultat pe reprezentantii Comunitatii Evreiesti din Cluj sau pe supravietuitorii lagarelor naziste in legatura cu acest proiect, motivind ca o va face dupa obtinerea votului Consiliului Local. Potrivit unui referat de insotire a proiectului de hotarire privind infiintarea muzeului, "cetateni de onoare ai municipiului Cluj-Napoca, precum Farcas Paneth, Oliver Lustig, George Legman sau regretatul Harry Maiorovici au depus marturii cutremuratoare despre tragedia evreilor din Ardealul de Nord-Vest". "Intr-o perioada de crestere a terorismului, a violentei, a romanofobiei si antisemitismului, muzeul s-ar constitui intr-o necesara lectie de istorie adresata tinerei generatii", se arata in documentul citat. Amplasamentul pentru viitorul muzeu nu a fost inca stabilit
=====
...dar comunitatea evreiasca e reticenta fata de acest plan
Presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti Cluj, Gavril Goldner, a declarat ca inainte de infiintarea unui muzeu al Holocaustului, Gheorghe Funar ar trebui sa se ocupe de redenumirea strazii care poarta numele lui Ion Antonescu si ca ar mai trebui ca difuzorii de presa sa renunte la distribuirea publicatiei „Obiectiv legionar”. Totodata, Goldner a mai spus ca nu a fost consultat in legatura cu initiativa primarului Funar. "Depinde de conditii daca sintem sau nu de acord cu infiintarea unui astfel de muzeu. Sa vedem exact ce se vrea, pentru ca s-ar putea sa fie altceva decit credem noi", a precizat Gavril Goldner.
Pe de alta parte, acesta a adaugat ca in aceasta chestiune trebuie consultati si liderii comunitati rroma. „Termenul de Holocaust este rezervat doar pentru doua etnii - cea evreiasca si cea rroma. Celelalte etnii nu se incadreaza in termenul generic de Holocaust si ca atare, consider, ca si rromii ar trebui consultati cu privire la infiintarea muzeului”, a spus Gavril Goldner. Totusi, in opinia sa, „nu numai la Cluj-Napoca ar trebui facut un astfel de muzeu, ci si la Iasi si chiar si la Bucuresti”. Profesorul Goldner a mai spus ca relatiile dintre comunitatea evreilor si primarul Gheorghe Funar sint normale, adaugind ca municipalitatea are cetateni de onoare de origine evreiasca si ca nu este pentru prima data cind acesta a propus infiintarea unui muzeu al Holocaustului. „A mai facut propunerea aceasta si cu prilejul unor comemorari ale noastre, chiar la Templul Martirilor Deportati”, a mai declarat Goldner, care a adaugat ca, totusi, nu doreste ca infiintarea acestui muzeu sa devina obiect de campanie electorala.
Pe de alta parte, deputatul PRM de Cluj, Ioan Miclea, a propus in urma cu doi ani infiintarea unui Muzeu al Holocaustului, ca sectie a Muzeului National de Istorie a Transilvaniei. Propunerea sa isi urmeaza cursul aprobarilor la Ministerul Culturii si Cultelor.

Popor antisemitTanarul Alexandru Bogdan Duca scrie la revista "Cultura". Este absolvent de teologie. Greco-catolic. Eseurile sale sunt constant antistangiste. Le citesc, mereu cu placere, pentru claritatea lor simpatica, nedilematica, aproape propagandistica. De ce sa nu existe si propagandisti de dreapta, mai ales unul ca acesta, care stie sa nu cada in excese fundamentaliste ori mesianice?
De curand, revista "Cultura" a pus in dezbatere volumul lui Sorin Lavric "Noica si miscarea legionara", Humanitas, 2007. Alexandru Bogdan Duca face parte din mediul redactional al revistei si i-a fost usor sa prevada ca volumul lui Lavric va fi atacat cu argumente de stanga de colegii sai de la "Cultura". Asa ca, o si recunoaste, a primit invitatia de a participa la aceasta dezbatere ca pe o provocare. Sorin Lavric mi-e prieten, il voi apara de orice atac, chiar daca nu cunosc inca in ce vor consta aceste atacuri, dar imi imaginez ca va fi vorba de ceva de genul acesta: Noica este prezentat de Lavric ca un justificator al antisemitismului legionar si aprobat ca atare.
Nici vorba de asa ceva in comentariile celorlalti participanti la dezbatere. Dar Bogdan Duca trebuia sa-si apere prietenul cu orice pret. Ei, bine, iata pretul: Duca zice ca legionarii n-au fost antisemiti. Atunci de unde vine legenda aceasta? Simplu, zice Duca, de fapt, poporul roman a fost un popor antisemit, ceea ce noi, romanii, nu putem recunoaste si, de aceea, am cautat un tap ispasitor, un fel de tap justificator, mai exact, pe care sa cada vina noastra de nemarturisit, iar acest tap trebuia sa poarte un nume si acest nume era pe tava: legionarii. Prin urmare, teza lui Bogdan Duca va curge asa: poporul roman a fost un popor antisemit, acum nu mai este, dar intre romani au fost unii care au scapat de acest pacat, legionarii. Cum de au scapat? Uite-asa: cei de la stanga nu cred ca omul e rau de la natura (societatea l-a inrait), iar cei de dreapta cred ca omul e rau de la pacatul originar. Fiind la dreapta dreptei, legionarii, prin urmare, credeau ca omul e rau prin nastere, ceea ce inseamna cu ei, legionarii, nu aveau cum sa dea vina pe evrei pentruÖ pacatul nostru originar, caci nu Eva se trage din Abraham, ci Abraham din Eva.
Argumentul, strict teologic, de mai sus nu explica de ce poporul roman a fost, in istoria sa, de stanga, ajungand sa dea vina pe societate (adica pe evrei) pentru toate relele? Duca zice ca noi, romanii, am dat vina pe turci ca n-am stiut, n-am putut face istorie in Evul Mediu, iar apoi am dat vina pe evrei ca n-am stiut face istorie postotomana. Renastere n-am avut, asa ca vai de mama noastra! Ce tine in aceasta dezlantuire antiromaneasca prolegionara? Care e veriga tare? Veriga tare e chestia cu vai mama noastra. Dar veriga slaba?
Asta nu mai e la mintea cocosului Duca. Romanii au fost antimoderni, unii, elitele conservatoare, inainte de a fi, unii, antisemiti, elitele fundamentaliste traditionaliste. Iar acest antisemitism era rodul unei confuzii intre fructele secundare ale modernizarii (comert, mai ales acela cu alcool, banci) si "geniul" comercial al evreimii.
Da, Eminescu a fost antisemit, dar nu pentru ca ar fi urat evreii ca evrei, ci pentru ca a considerat carciumaritul si speculatia financiara ca fiind opere economice pur evreiesti, iar nu produse ale spiritului burghez, modern, cum erau, in fapt.
Daca se uita in jurul sau si al revistei "Cultura", Duca ar fi putut vedea ca azi, aici si acum, carciumaritul infloreste pe romaneste, iar speculatia financiara e, adesea, opera BNR.

Adevarul despre HOLOCAUST, in Romania
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=34546

De la bun inceput doresc sa mentionez ca tatal meu a decedat in anul 1943, dupa ce a ajutat un grup mare de evrei sa ajunga in Romania din Ardealul de Nord, cedat pe directia Ilva Mica _ Ilva Mare _ Lunca Ilvei _ Casa Candreni _ Vatra Dornei. Trebuie sa stie tot romanul de buna credinta ca in Romania nu a avut loc nici un fel de holocaust, ca a avut loc numai un fel de rafuiala intre evreii comunisti din Basarabia si legionari. Iata cum s-au intamplat lucrurile: In anul 1940, odata cu cedarea Basarabiei si retragerea Armatei Romane, evreii comunisti, care nu erau deloc niste "mielusei blanzi", asa cum incearca anumite organizatii sa-i prezinte astazi, acesti evrei s-au dedat la tot felul de atrocitati, aruncand in Armata Romana, care se retragea, cu apa fierbinte, pietre, tot felul de sticle si corpuri contondente, precum si dejectii! De fapt, din aceasta pricina, a fost creata intre romani si evrei, acea diversiune care s-a accentuat tot mai mult, odata cu trecerea timpului, mai cu seama, dupa ce s-a vazut ca evreii din aproape toate tarile Europei erau deportati si trimisi direct in camerele de gazare. Mai arat aici ca nu a trecut mult timp si evreii din Basarabia cedata, datorita faptului ca acolo nu curgea lapte si miere, ci, din contra, si datorita faptului ca toti erau instariti, au inceput sa fie luati la ochi de catre comisarii sovietici. Adica, printre altele, li s-au confiscat aurul si bijuteriile si nu mai puteau sa faca comert asa, in stil mare, cum erau obisnuiti inainte de cedare. Atunci, desigur ca o mare parte dintre evrei a cautat o alta forma de a se descurca, ei trecand in Romania, pe la Iasi, astfel ca situatia lor sa poata fi la fel de buna ca inainte de cedarea Basarabiei! In asemenea conditii, avandu-se in vedere comportamentul evreilor, in perioada retragerii Armatei Romane din Basarabia, au avut loc intre evrei si populatia romaneasca de la Iasi o serie de resentimente, care, pana la urma, au degenerat in ceea ce inainte se chema pogrom. Intr-adevar au plecat trenuri cu evrei din Romania, dar aceste trenuri au circulat pe directia Constanta. De acolo evreii, cu ajutorul vaporului, ajungeau in Palestina, adica in statul Israel de astazi. Mai trebuie sa subliniez ca sa se stie si despre comportamentul reprobabil al unor tineri evrei din Moldova, de la Iasi, multi dintre ei intrand la Facultatea de medicina (fara examen de admitere). Le spuneau tinerilor studenti romani ca numai ei au vocatie de a fi medici sau avocati si ca tinerii romani ar trebui sa se lase de astfel de meserii. Aceste lucruri le stiu de la dr. Apostol, fost medic la Spitalul Boli - Contagioase din Iasi si care si-a inceput studiile imediat dupa razboi. Asa ca, domnii nostri istorici si sociologi ar trebui ca sa studieze aceste probleme mai amanuntit si apoi sa trateze lucrurile asa cum au fost, si asta mai cu seama ca o serie de scriitori evrei au aratat ca in Romania conationalii lor au fost tratati omeneste si li s-au creat anumite conditii si facilitati mult mai mari decat in alte tari. Personal, eu un lucru nu inteleg: de ce tac istoricii romani si nu studiaza pentru a spune lucrurilor pe nume, asa cum au fost?

Ing. BOCA SABIN

Ziua Internationala a Holocaustului la Bucuresti
Ziua Internationala a Holocaustului, 27 ianuarie, va fi marcata, la Bucuresti, printr-un matineu muzical organizat la Teatrul Odeon, in care violonistul Alexandru Tomescu va sustine un recital alaturi de Orchestra de camera a Casei Radio, dirijata de Vlad Conta.
Evenimentul, care marcheaza Ziua Internationala a Holocaustului, este organizat de Ministerul Culturii si Cultelor (MCC) si Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", in colaborare cu Centrul de Documentare ONU de la Bucuresti si Teatrul Odeon, informeaza Institutul "Elie Wiesel".
Matineul muzical se va desfasura duminica, de la ora 11.30, la Teatrul Odeon. Programul concertului va contine lucrari de Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Antonio Vivaldi si Béla Bartók, interpretate de Orchestra de camera a Casei Radio si violonistul Alexandru Tomescu.
In deschiderea concertului vor lua cuvantul Jan Sorensen, coordonator al ONU la Bucuresti, Virgil Stefan Nitulescu, secretar general al MCC, Mihail E. Ionescu, directorul general al Institutului "Elie Wiesel", si Oliver Lustig, vicepresedinte al Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului si supravietuitor al Holocaustului.
La eveniment vor participa oficiali din cadrul Presedintiei si Guvernului, reprezentanti ai corpului diplomatic acreditat la Bucuresti, ai Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului, agentii guvernamentale, organizatii non-guvernamentale, cadre universitare, studenti si elevi.
Ziua de 27 ianuarie, data de eliberare a lagarului de la Auschwitz, a fost proclamata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite Ziua internationala de comemorare a victimelor Holocaustului, prin rin rezolutia A/RES/60/7, adoptata la 21 noiembrie 2005.
In ziua de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagarul nazist de exterminare Auschwitz-Birkenau, unul dintre cele mai inspaimantatoare locuri din istoria Holocaustului, unde si-au gasit moartea peste 1,5 milioane de oameni, in marea majoritate evrei, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

67 de ani de la pogromul evreiesc din 1941
Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania a comemorat, luni 21 ianuarie, victimele pogromului din 21-23 ianuarie 1941, in timpul caruia au fost ucisi 125 de evrei din Capitala.
Presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti, deputatul Aurel Vainer, a reamintit evenimentele din iarna anului 1941, precizid ca au fost incendiate sinagogi, case si proprietati comerciale si ca pagubele au fost estimate, in acel an, la 383 de milioane de lei.
"An de an, noi marcam acest moment tragic din istoria poporului roman prin comemorari care ii readuc linga noi pe cei ucisi in conditii complet inumane. Este vorba de 125 de vieti omenesti care au fost curmate doar pentru faptul ca in venele lor curgea singe evreiesc”, a declarat pentru Rompres Aurel Vainer.
Vainer a mai aratat ca, pe 20 ianuarie, aproximativ 200 de persoane au fost ridicate de la casele lor si duse in “centre de tortura”, iar a doua zi, 90 dintre acestea au fost duse la Padurea Jilava, unde au fost impuscate. El a spus ca 15 evrei au fost ucisi la abator, iar altii - in diferite locuri din Capitala.
Citind marturiile unui supravietuitor, ale rabinului Zvi Gutman, Vainer a spus ca, dupa ce masacrul s-a terminat, 87 de cadavre au fost numarate pe zapada din Padurea Jilava. Patru oameni au supravietuit, intre care si rabinului Zvi Gutman, dar doi fii ai sai au fost impuscati chiar linga el.
Aceasta poveste zuduitoare a fost relatata si de marele reporter interbelic F. Brunea Fox, ea fiind reluata in numarul din ianuarie a.c. de revista in limba romana “Minimum” care apare in Israel, sub conducerea dramaturgului Al. Mirodan.
La masa rotunda organizata luni, participantii au incercat sa stabileasca daca legionarii si-au desfasurat actiunile potrivit unui plan dinainte stabilit sau a fost vorba de un eveniment anarhic. Potrivit lui Vainer, legionarii ar fi urmat modelul “Noptii de Cristal” din Germania, eveniment considerat a fi inceputul Holocaustului.
La dezbaterea respectiva au mai participat directorul general al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania, Mihai E. Ionescu, reprezentanti ai Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din Romania, profesorii Mircea Botescu, George Voicu si Alexandru Florian.
Potrivit lui Radu Ioanid, directorul Muzeului Holocaustului din Washington, “intre 29 iunie 1940 si sfirsitul lunii mai 1941, peste 600 de evrei au fost asasinati in Romania. Dintre acestia, cel putin 140 au fost omorati la Galati si Dorohoi, in vara anului 1940, cazind - majoritatea – sub gloantele militarilor.
La sfirsitul anului 1940 si la inceputul anului 1941, politia legionara si membrii Garzii de Fier au asasinat 136 de evrei la Bucuresti (...). Inainte de rebeliune, legionarii au omorat 11 evrei la Ploiesti si unul la Harsova”.
Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului din Romania sustine ca pogromul „nu a fost un eveniment izolat, rupt de atmosfera opresiva si de persecutiile tipice din statul naţional-legionar, ci punctul culminant al evolutiilor evenimentelor”.
Odata cu ocuparea principalelor cladiri guvernamentale si administrative din Bucuresti, legionarii au atacat si jefuit magazinele evreiesti de pe strazile Dudesti si Vacaresti, cele doua cartiere fiind incendiate.

Constructia Memorialului Holocaustului, blocata
Primaria Municipiului Bucuresti blocheaza constructia unui Memorial al Holocaustului, de sase luni intirziind acordarea unui aviz necesar autorizatiei de construire a monumentului in Capitala, planuind realizarea in zona a unei parcari subterane, potrivit conducerii Ministerului Culturii.
Problema a fost detaliata, marti 15 ianuarie, in cadrul unei conferinte de presa, de catre ministrul Culturii si Cultelor, Adrian Iorgulescu, si de secretarul general al Ministerului Culturii si Cultelor (MCC), Virgil Nitulescu. Acestia au acuzat Primaria Capitalei ca blocheaza realizarea Memorialului Holocaustului, in conditiile in care piatra de temelie a monumentului a fost pusa inca din octombrie 2006, in prezenta presedintelui Traian Basescu.
"Ne-am lovit de un aviz din partea unei comisii de specialitate a Consiliului General al Muncipiului Bucuresti, fara de care nu ni se poate elibera autorizatia de construire. (Memorialul Holocaustului, n.r.) este o contructie masiva. Va ocupa scuarul din spatele fostului Minister de Interne, pe malul Dimbovitei. Aceasta zona, in momentul de fata, reprezinta o zona de interes pentru Primarie, care doreste sa contruiasca acolo o parcare subterana, in situatia in care Ministerul Culturii si Cultelor a obtinut un certificat de urbanism in buna regula, iar memorialul a fost decis ca urmare a raportului aprobat de presedintele Romaniei, in baza unui concurs international", a declarat Virgil Nitulescu.
Comisia care refuza sa dea avizul este o comisie tehnica de urbanism din cadrul Municipalitatii. "Comisia nu da avizul din motive pe care nu le consider foarte intemeiate. Am vorbit cu primarul general si nu o data pe aceasta tema, domnul Adriean Videanu si-a aratat toata disponibilitatea sa ne ajute, cu toate acestea, comisia are in continuare obiectii. Situatia dureaza de sase luni", a explicat Nitulescu.
Pe de alta parte, Adrian Iorgulescu a spus ca este "surprins" de aceasta situatie, de vreme ce "la inaugurare, cind s-a pus piatra de temelie, a fost prezent si presedintele Romaniei si reprezentantii Guvernului Romaniei".
Potrivit secretarului general al MCC, autorul monumentului, Peter Jacobi, a terminat de realizat machetele Memorialului, putind sa inceapa oricind construirea propriu-zisa. Mai mult, MCC are prevazuta pentru 2008 o suma de 3-5 milioane de lei in acest sens.
Memorialul Holocaustului, care va fi realizat in centrul Bucurestiului de sculptorul Peter Jacobi, va fi un compex monumental abstract format din sase piese, cea principala atingind inaltimea de sapte metri. Jacobi a cistigat un concurs organizat in prima parte a anului 2006 de MCC. Elementul definitoriu pentru Memorial va fi "miscarea", creata prin jocul de lumini si umbre, potrivit unei declaratii a sculptorului, de la momentul respectiv.
Memorialul va fi partial sub nivelul solului, aspect menit sa sugereze faptul ca adesea evreii au trait si au muncit in spatii subterane.
In afara de sculpturi, in exteriorul Memorialului va fi plasat un zid de aproximativ 300 de metri patrati din placi de fibra, pe care vor fi perforate mai multe texte, reprezentative pentru Holocaustul din Romania. Printre acestea se vor afla un text propus de MCC si numele localitatilor unde a avut loc pogromul.
Ansamblul monumental va fi amplasat in spatiul public delimitat de strazile Lipscani, Ion Brezoianu, Mihai Voda si ing. Anghel Saligny, in apropierea sediului Ministerului Administratiei si Internelor. Peter Jacobi va defrisa zona si va amenaja o plantatie cu platani, ale caror coroane se vor uni.
Piatra de temelie a monumentului a fost pusa in cadrul unei ceremonii, in luna octombrie 2006, in prezenta presedintelui Traian Basescu si a ministrului Culturii, Adrian Iorgulescu.

Holocaustul în România – Memoria istoriei şi arhitectura memoriei - la ICR berlin

Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin, în colaborare cu Fundaţia germană cu sediul la Berlin “Denkmal für die ermordete Juden Europas” (Monumentul evreilor ucişi în Europa - www.stiftung-denkmal.de) organizează la Berlin o prezentare a proiectului Memorialului Naţional al Holocaustului de la Bucureşti, urmată de o masă rotundă pe o temă de mare interes internaţional, sub titlul Holocaustul în România – Memoria istoriei şi arhitectura memoriei.
Prezentarea Memorialului va fi făcută de sculptorul Prof. Peter Jacobi, autorul proiectului, iar la masa rotundă, moderată de către Dr. Anneli Ute Gabanyi, politolog la Fundaţia pentru Ştiinţă şi politică, Berlin şi de Dr. Mihnea Constantinescu, Consilier de Stat, directorul de Cabinet al Primului Ministru, participă următorii invitaţi:
Prof. Dr. Wolfgang Benz, directorul Centrului pentru Cercetarea Antisemitismului, (Universitatea Tehnică Berlin) şi purtător de cuvânt al consiliului de experţi al Fundaţiei monumentul evreilor ucişi în Europa,
Prof. Dr. Radu Ioanid, director al International Archival Programs Division, U.S. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C. ,
Dr. Mihail E. Ionescu, directorul general al Institutului Naţional “Elie Wiesel” pentru Studierea Holocaustului din România, Bucureşti,
William Totok, scriitor şi jurnalist la Berlin, membru al Comisiei internaţionale “Elie Wiesel”.

Manifestarea se desfăşoară sub înaltul patronaj al Ambasadorului României la Berlin, Excelenta Sa domnul Bogdan Mazuru şi se desfăşoară chiar în spaţiile Ambasadei, în seara de 30 octombrie 2007, la ora 19.00.
Sculptorul Peter Jacobi s-a născut în România, este stabilit din 1970 în Germania şi se bucură de o reputaţie internaţională prin numeroasele sale lucrări de artă monumentală precum şi prin întreaga sa activitate de creator şi teoretician în domeniul artelor vizuale. Proiectul Memorialului Naţional al Holocaustului de la Bucureşti a fost iniţiat de către Comisia Internaţională „Elie Wiesel“şi lansat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, sub forma unui concurs de soluţii al cărui câştigător a fost declarat, în 2006, sculptorul Peter Jacobi:
„ Mă preocupă de aproape 3 decenii tematica memorialelor, din 1979 lucrez cu noţiunea Timpului, cu vizualizarea trecerii timpului, aşa cum este şi în cazul Memorialului Holocaustului. Imaginea creata de un artist este, desigur, cea mai libera şi independentă de evenimentul istoric. Ea este o imagine care nu poate fi obţinută pe altă cale. Dar care este tot atât de valabilă ca şi interpretarea unui istoric.”
Memorialul Holocaustului de la Bucureşti, a cărui construcţie va începe în curând, este conceput “ca un loc permanent de amintire şi ca un avertisment adresat generaţiilor viitoare” şi ridicarea lui reprezintă pentru naţiunea română un profund act de conştientizare a istoriei.
ADRIANA POPESCU

Institutul Cultural Roman “Titu Maiorescu”-Berlin
Tel. +49-30-890 61 987,- 890 91 232; Fax. +49-30-890 61 988
e-mail: office@rki-berlin.de; adriana.popescu@rki-berlin.de

http://www.icr.ro/comunicate.php?cod=150

Concurs pentru Memorialul Holocaustului din România
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3067
Bucureşti, 23 ian /Rompres/ - Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC) organizează concurs pentru desemnarea autorului Memorialului Holocaustului din România, monument de for public ce se va amplasa în Bucureşti.
Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a concursului, decizia privind realizarea memorialului a fost luată de MCC ca urmare a recomandărilor Comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului din România (Comisia Wiesel) şi a consultărilor cu personalităţi ale vieţii publice, oameni de ştiinţă, artişti plastici, reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, supravieţuitori ai Holocaustului.
Memorialul va semnifica asumarea responsabilităţii Holocaustului din România, dar "trebuie să exprime şi capacitatea umanităţii de a depăşi, fără să uite, rătăcirile istoriei sale.
Amplasamentul memorialului va fi în spaţiul public delimitat de străzile Lipscani, Ion Brezoianu, Mihai Vodă şi Ing. Anghel Saligny, situat în sectorul 5, în proximitatea actualului sediu al Ministerului Administraţiei şi Internelor şi al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Autorul operei selectate prin concursul de creaţie va putea propune şi reamenajarea spaţiului public indicat, în scopul integrării acestuia în discursul artistic determinat de realizarea memorialului.
Autorii trebuie să propună soluţii de inserţie în compunerea Memorialului a următorului text: "Holocaustul din România, 1940-1944. În timp ce Germania nazistă, aliaţii şi colaboratorii ei îşi implementau planurile de distrugere a evreimii europene (care vor fi cunoscute sub numele de Holocaust sau Shoah), statul român a dezlănţuit propria persecuţie a evreilor, care a fost prevestită de legislaţia antisemită a anului 1940. Pogromurile din Dorohoi şi Galaţi, din iunie 1940, precum şi cele din Bucureşti, din ianuarie 1941, şi Iaşi, din iunie 1941, au lăsat în urmă mii de morţi şi au marcat începutul distrugerii organizate a evreimii române. În octombrie 1941, regimul lui Ion Antonescu a început deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria, declanşând genocidul cu scopul eliminării populaţiei evreieşti a ţării. Între anii 1940-1944, statul român a fost responsabil pentru moartea a cel puţin 280.000 de evrei români şi ucraineni. Douăzeci şi cinci de mii de persoane de etnie romă au fost, de asemenea, deportate în Transnistria, unde 11.000 au pierit. În primăvara anului 1944, autorităţile maghiare de ocupaţie din regiunile de nord-vest ale României au deportat 135.000 de evrei transilvăneni la Auschwitz, unde şi-au găsit moartea. Naţiunea română a ridicat acest memorial ca un loc permanent de amintire şi ca un avertisment adresat generaţiilor viitoare".
Concursul se va desfăşura în două etape: concurs de proiecte şi concurs de machete. Autorii selectaţi pentru faza a II-a vor primi premii individuale în sumă brută de 20.000 lei noi.
Concursul a fost deschis luni, 23 ianuarie, iar data limită de înscriere în prima etapă este 15 martie 2006. Machetele pentru etapa a doua se vor depune până la 29 iunie. Proiectul câştigător va fi anunţat la 9 octombrie.
Regulamentul concursului se poate obţine de la Compartimentul Arte Vizuale, Arhitectură al Direcţiei Generale Patrimoniu Cultural Naţional din cadrul MCC sau poate fi accesat pe site-ul: www.cultura.ro. Relaţii suplimentare pot fi obţinute la MCC sau la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti.

Inaugurarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel"
http://roma.mae.ro/index.php?lang=ro&id=31&s=4364&arhiva=true
Bucureşti, 10 oct. /Rompres/ - Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" a fost inaugurat luni, în Capitală, în prezenţa unor personalităţi politice şi culturale, reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti şi invitaţi de peste hotare.
Placa de pe frontispiciu pe care este inscripţionată denumirea institutului a fost dezvelită de doi supravieţuitori ai Holocaustului, Liviu Beriş şi Oliver Lustig.
Ceremonia de inaugurare a fost deschisă de directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Mihail E. Ionescu, care a subliniat că importanţa institutului constă în faptul că există forum în care se poate efectua cercetarea în domeniul Holocaustului, "extrem de importantă din punctul de vedere al istoriei naţionale, pentru că în felul acesta ne cunoaştem mai bine trecutul şi suntem gata să ni-l asumăm".
"A-ţi asuma trecutul a devenit astăzi o valoare euroatlantică, care trebuie internalizată, iar acest lucru urmează a fi implementat gradual, o dată cu dezvoltarea educaţiei în domeniu, educaţie prin diverse mijloace concepute şi elaborate chiar în cadrul institutului", a spus Mihail E. Ionescu.
Ambasadorul Israelului în România, Rodica Gordon, şi-a exprimat convingerea că institutul "va juca un rol important în continuarea drumului pe care România s-a înscris ca urmare a înfiinţării Comisie Wiesel şi ca urmare a admiterii ei ca membru al International Task Force". Ea a subliniat că institutul se deschide o dată cu începerea Anului Nou evreiesc 5755.
Printre cei care au luat cuvântul la ceremonia de inaugurare a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" s-au numărat şi însărcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA la Bucureşti, Mark Talpin, ambasadorul Poloniei în România, Jacek Paliszewski, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, directorul Muzeului Yad Vashem din Israel, Avner Shalem.
Un raport final a fost făcut de Paul Shapiro, director al Departamentului de Studii Avansate asupra Holocaustului din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington.
La eveniment au participat, între alţii, foştii preşedinţi ai României Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, deputatul Mona Muscă, fost ministru al Culturii, în al cărui mandat a fost finalizat proiectul privind înfiinţarea institutului.
Principalul obiect de activitate al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" îl constituie cercetarea şi analiza acestui fenomen, prin identificarea şi conservarea documentelor, publicaţiilor, din ţară şi străinătate, privind Holocaustul şi constituirea unui depozit pentru păstrarea acestora, ca mărturii ale memoriei istorice a secolului al XX-lea. Totodată, institutul va efectua studii şi cercetări pentru aprofundarea cunoaşterii fenomenului Holocaustului, va finanţa editarea, reeditarea şi publicarea de memorii, cărţi, studii, articole, corespondenţă, memorie fotografică, colecţii de documente, albume fotografice, privitoare la Holocaust. Va organiza şi manifestări ştiinţifice consacrate Holocaustului şi reprezentării cercetării româneşti în acest domeniu la întâlnirile ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
Institutul se integrează într-o reţea internaţională cu organizaţii similare şi coordonează, la nivel naţional, cercetarea românească în domeniul Holocaustului.