IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Chişinăul transferă Israelului documente ale SIS

Mikhail Mitzel, reprezentantul cartierului general la New York al organizaţiei JOINT, a vizitat Chişinăul de curând, conform Agenţiei de presă KROSS Press. Scopul venirii la Chişinău a fost obţinerea documentelor serviciilor secrete sovietice cu privire la Isaak Milstein, care a condus filiala JOINT Moldova în anii 1930.

Milstein a fost arestat de către poliţia secretă sovietică, NKVD (antecesorul KGB-ului), în momentul invadării provinciei istorice româneşti Basarabia în 1940 şi a murit în închisoare în 1942. Înainte de căderea URSS, în 1991, materialul de investigaţ ie referitor la cazul Milstein a fost păstrat în arhiva departamentului basarabean al KGB-ului, iar în prezent este stocat în arhivele Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Moldovei, transmit aceleaşi surse.

Nu este pentru prima dată cånd date secrete sunt transferate din arhivele SIS al RM către diferite organizaţii internaţionale. În februarie 2002, direcţia SIS a încheiat un acord cu Consiliul pentru Memoria Holocaustului din SUA, pentru a transfera materiale ale serviciilor secrete de securitate referitoare la exterminarea evreilor pe teritoriul Basarabiei şi al regiunilor învecinate din Ucraina, în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. În iulie 2003, SIS-ul a trimis de asemenea părţii israeliene materiale ale poliţiei secrete ale Imperiului Rus referitoare la pogromul din Chişinău din 1903, considerat drept unul dintre cele mai sângeroase masacre provocate de trupele ţariste ruseşti. În aceeaşi lună, preşedintele israelian Moshe Katzav a vizitat capitala basarabeană, un gest menit să întărească relaţiile dintre cele două părţi, în mod special cele din domeniul academic. Şeful serviciului de presă al SIS, Vitaliy Burzakovsky, a spus atunci că preşedintele comunist al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, l-a constrâns să trimită Israelului materiale de arhivă referitoare la persoanele care au participat la exterminarea evreilor pe teritoriului republicii în perioada celui deal doilea Război Mondial. În prealabil, aceste date au fost „ajustate“ pentru a fi evitate menţiunile cu privire la masacrele din anii 1940-1941 împotriva populaţiei civile din Basarabia, de care se face vinovat NKVD-ul şi formaţiunile militare sovietice. Prin această „primenire“ sunt ignorate sau ascunse acte ce pot fi considerate crime de război ale armatei sovietice.

În decembrie 2003, directorul SIS, Ion Ursu, a trimis Consiliului pentru Memoria Holocaustului din SUA fotocopiile a 61 de cazuri penale intentate persoanelor care au participat la exterminarea evreilor din Basarabia şi Ucraina în anii 1939-1945. Aceste materiale conţin rapoarte ale NKVD şi ale informatorilor din grupările partizane pro-sovietice, referitoare la activitatea trupelor române, serviciilor secrete germane şi naţionaliştilor ucraineni pe teritoriul Basarabiei moderne şi în regiunile învecinate din Ucraina şi România, din acea perioadă. Şeful serviciului de presă al SIS a subliniat că toate aceste documente au fost modificate şi trimise părţii americane, ca urmare a unui ordin personal al preşedintelui Voronin. Prin transferarea de materiale ale serviciilor secrete sovietice către terţe părţi, prin care Chişinăul încearcă să îşi promoveze relaţiile oficiale cu Washington-ul şi alte state occidentale. La Chişinău, în mediile de presă apropiate Opoziţiei, s-a comentat mişcarea lui Voronin de apropiere de Israel drept o manevră de utilizare a sensibilităţilor şi dramei poporului evreu pentru consolidarea propriei puteri. Conform organiza- ţiilor internaţionale de profil, atacurile unor organizaţii rusofone împotriva micii comunităţi evreieşti din Republica Moldova s-au intensificat în ultimii ani, inclusiv prin profanarea unor cimitire la Tiraspol de către membri ai unor brigăzi care sunt în legătură cu Pamiat-ul.

Preşedintele Vladimir Voronin menţine relaţii strânse cu liderul partidului israelian Israel Beitenu (Israel Casa Noastră), Avigdor Lieberman. Acesta este născut pe teritoriul fostei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi îşi vizitează locurile natale destul de frecvent, de fiecare dată întâlnindu-se şi cu preşedintele comunist. Şi un alt lider important din Moldova, preşedinte al Partidului Social Liberal, Oleg Serebrian, este un apropiat al ministrului israelian. Începând din toamna trecută, Lieberman deţine funcţia de vicepremier şi ministru de Planificare Strategică în guvernul israelian. KROSS Press Agency citează serviciul de presă al Israeli Beiteinu, unde se consemnează ca Lieberman îşi face treaba „prin coordonarea activităţii tuturor organismelor de informaţii şi securitate“ din ţară. Deşi reprezentanţii celor mai importante servicii secrete din Israel nu sunt deloc entuziasmaţi să raporteze unui cetăţean al fostei URSS, Lieberman controlează cu mână forte activitatea Biroului guvernamental pentru Relaţii cu Diaspora evreiască din CIS şi din Ţările Baltice, care este considerată oficial ca parte a comunităţii israeliene de informaţii.
http://www.atac-online.ro/geopolitic_18/

Comunitatea Evreilor din Timisoara cere retragerea titlului de Cetatean de Onoare acordat lui Paul Goma TIMISOARA - Comunitatea Evreilor din Timisoara cere Consiliului Local retragerea titlului de Cetatean de Onoare al municipiului acordat in urma cu citeva zile, scriitorului Paul Goma, transmite Rompres.
Dr. Paul Costin, presedintele Comunitatii Evreilor din Timisoara, a declarat joi 8 februarie ca Paul Goma este autorul mai multor materiale antisemite si ca ar fi schimbat anumite date din istoria evreilor din Romania.
"Sint consternat ca in Timisoara s-a putut intimpla asa ceva pentru ca Paul Goma nici nu a facut nimic pentru orasul acesta. Consider ca initiativa de acordare a titlului a fost gresita", a afirmat Paul Costin.
Protestul nu s-a redus doar la nivelul comunitatii evreiesti din Timisoara, ci chiar Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania a inaintat demersuri catre autoritatile timisorene pentru a i se retrage lui Paul Goma acest titlu.
Flavius Boncea, purtator de cuvint al Primariei Timisoara, a precizat ca titlul i-a fost acordat lui Paul Goma cu un vot unanim din partea alesilor locali, acestia fiind singurii in masura sa decida daca ii vor retrage distinctia.
Acestia, la rindul lor, au raspuns solicitarii asociatiilor de revolutionari care au motivat ca Paul Goma merita sa fie Cetatean de Onoare al Timisoarei pentru activitatea sa de dizident anticomunist.
La rindul sau, prefectul de Timis, Ovidiu Draganescu, a opinat ca trebuie gasita o logica in acordarea titlurilor de Cetatean de Onoare al municipiului pentru ca s-a ajuns deja la "o inflatie de Cetateni de Onoare. Eu sint de patru decenii in orasul asta, dar nu-i recunosc pe niciunul ca si cetatean de onoare, care sa fi facut ceva pentru orasul asta", a conchis prefectul.
Autor: DIVERS - www.divers.ro

-MANASTIRE SI ASEZAMANT SOCIAL LA SARMASU
Manastirile au avut in istoria neamului nostru un rol deosebit de important. Ele au fost adevarate centre de spiritualitate, de cultura si de asistenta sociala, adapost, oaze de pace si liniste, surse de siguranta si putere pentru toti credinciosii. Astfel, manastirile au constituit modele de viata contemplativa si de rugaciune, fiind repere principale pentru o credinta vie, statornica, lucratoare prin iubire si ravna pentru mantuirea sufletului. Aici au activat numerosi calugari traducatori, tipografi, copisti, zugravi, cantareti, pictori si sculptori, in multe manastiri existand scoli elementare pentru copii, promovand, prin activitatea lor, cultura, arta si unitatea nationala. Nu in ultimul rand, manastirile erau si institutii de asistenta sociala, pentru ca bolnitele patronate de ele indeplineau un rol profund umanitar, acordand asistenta pentru batrani, saraci, straini si bolnavi. Primele spitale moderne din tarile romanesti au luat fiinta pe langa manastiri. Meditand la aceste binefaceri pe care ni le-au oferit si ni le ofera manastirile, putem usor sa ne dam seama ca intemeierea unei manastiri constituie o binecuvantare dumnezeiasca daruita oamenilor. La aceasta realitate ne-am gandit si noi, preotii si credinciosii din Parohia Sarmasu atunci cand ne-am propus sa incepem aici lucrarile de constructie a unei manastiri si a unui asezamant social, dorind, astfel, sa reeditam si in aceasta zona sinteza de spiritualitate, cultura si asistenta sociala, caracteristica manastirilor noastre. De asemenea, prin aceasta realizare incercam sa continuam aspiratiile si stradaniile inaintasilor nostri, care si-au vazut incendiate sau daramate, din ordinul generalului Bukow, cele aproximativ 300 de schituri si manastiri care vegheau asupra vietii lor. Manastirea si asezamantul social de la Sarmasu se construiesc chiar pe locul numit de localnici "Comoara", nume care parca a profetit ca aici se va inalta o "comoara" de spiritualitate si cultura, cu implicatii concrete in viata sociala a tuturor oamenilor, dar mai ales a celor incercati, batrani, bolnavi, neputinciosi, saraci sau orfani. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care lucreaza prin oamenii cu suflet bun, biserica s-a ridicat, iar la Asezamantul social s-a construit parterul. De aceea, multumim Consiliului Local Sarmasu, sponsorilor, donatorilor si credinciosilor care au contribuit pana acum la buna desfasurare a lucrarilor. Insa continuarea acestui proiect depinde si de ajutorul si sustinerea care vin de la cei milostivi, care stiu ca trebuie sa ne adunam comori si in cer, nu doar pe pamant, si, totodata, stiu ca fapta buna este un prilej de a ne intalni cu Dumnezeu. De aceea, prin intermediul acestor randuri, apelam la toti cei care pot si vor sa sustina continuarea lucrarilor de la Manastirea si Asezamantul social din Sarmasu, stiiind ca la Sfanta Liturghie ne rugam pentru toti "ctitorii, donatorii, miluitorii si facatorii de bine, ca Dumnezeu sa-i pomeneasca intru Imparatia Sa". "Celor bogati in veacul de acum porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra, sa faca ce e bine, sa se inavuteasca in fapte bune, sa fie darnici, sa fie cu inima larga, agonosindu-si lor buna temelie in veacul viitor, ca sa dobandeasca, cu adevarat, viata vesnica." (I Timotei 6, 17-19)

Dreptul la memorie trebuie respectat si in RomaniaStat putin cooperant in ceea ce priveste identificarea si pedepsirea fostilor nazisti, considera Centrul Wiesenthal. Tinerii cunosc foarte putin despre perioada Holocaustului, iar materia scolara pe aceasta tema este insuficienta sau ocolita, reiese dintr-o ancheta proprie a Divers. Concluzia este una deja stiuta: Romania are inca probleme in a-si asuma trecutul recent.

Romania este considerata de Centrul Simon Wiesenthal - care se ocupa de depistarea criminalilor de razboi din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial - drept unul dintre statele cel mai putin cooperante in ceea ce priveste identificarea si pedepsirea fostilor nazisti.
"Esec total" este termenul utilizat de ultimul raport al Centrului Wiesenthal in ceea ce priveste Romania. "Aceasta tara ar fi trebuit sa elucideze, in perioada aprilie 2005-martie 2006, patru cazuri ale unor presupusi colaboratori sau criminali de razboi. Ei au fost identificati de Centrul Wiesenthal in cadrul operatiunii "Ultima sansa", iar unul dintre directorii centrului a precizat ca persoanele suspecte ar fi putut fi implicate in crimele petrecute la Iasi si Odesa, unde evreii au fost arsi de vii", se arata in raport.
Romania si-a recunoscut pogromurile si contributia la Holocaust, dar a inregistrat un esec total in pedepsirea celor vinovati de atrocitatile din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, se mai spune in raport.
In continuarea acestor concluzii oficiale, ne-am propus un simplu demers jurnalistic, respectiv sa vedem cit si ce stiu tineri bucuresteni despre ce a insemnat Holocaustul in Romania sau despre Pogromul de la Iasi.

Tinerii nu stiu mai nimic despre Pogromul de la Iasi
Pentru ca nu au de unde sa isi aminteasca. Acesta ar fi cel mai simplu raspuns. Avem o intrebare si un set de raspunsuri. "Ce stiti despre Pogromul de la Iasi? Dar prietenii dumneavoastra"? Raspunsurile sint urmatoarele:
GRP, absolventa Drept: "Imi spune ceva, dar e...vag".
S.T, absolvent Filosofie: "Da stiu foarte bine ce a fost si ce este, insa prietenii mei nu stiu. Atit spun, ca au mai auzit pe la stiri si ma intreaba daca evenimentul s-a produs recent".
RC, absolvent jurnalism: "Nimic"
M.F, absolvent politologie: "Legionarii? Da am auzit, dintre prietenii mei insa foarte putini stiu despre ce este vorba. Daca ar fi sa dau un procent, as spune 5%".
Am chestionat si noua studenti care se pregatesc in domenii cum ar fi arhitectura, filosofie, matematica, limbi straine si cibernetica insa niciunul nu a gasit o definitie termenului pogrom si niciunul nu a putut vorbi despre evenimentele din iunie 1941.
Profesorul de istorie Robert Stan explica acest lucru in felul urmator. "Manualele de istorie fac o scurta trecere in revista a faptelor Holocaustului. Ele sint enumerate in categoria "greselilor politice" savirsite de maresalul Ion Antonescu. Elevii trec cu vederea aceste evenimente intrucit sint studiate in clasa a XII-a si neintrind in programa de bacalaureat se vorbeste prea putin despre ele.

A fost sau n-a fost?
A fost, citim in "Holocaustul din Romania. Distrugerea evreilor si tiganilor sub regimul Antonescu, 1940-1944". Autorul, Radu Ioanid, este directorul departamentului "Benjamin and Vladka Meed Registry of Jewish Holocaust Survivors" al Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington DC, un cunoscut cercetator in acest domeniu, care incearca sa ofere o imagine asupra crimelor Holocaustului din Romania.
"Simbata 28 iunie, in cursul diminetii, la Iasi un grup de 30 de soldati din Regimentul 13 si din Regimentul 24 Artilerie maltrateaza si jefuiesc pe mai multi evrei sub pretextul cautarii unui post de radioemisie".
Autorul ne spune ca la aceste abuzuri participa si soldati germani. "Au sosit la fata locului chestorul politiei, comandantul garnizoanei, primul procuror al orasului, pretorul diviziei 14 si un pluton de jandarmi. In acelasi timp, apar pe zidurile Iasiului afise tiparite prin care se cheama deschis la asasinate in masa: "Romani! Cu fiecare jidan ucis ati ucis un comunist. A sosit momentul razbunarii!" In seara de 28 iunie, chestorul Gheorghe Leahu ordona politistilor din Iasi "sa nu se amestece in ceea ce va face armata prin oras, fie ca va face bine sau rau". Alaturi de autoritatile venite sa "ii pedepseasca" pe evrei s-au implicat, se arata in document, si civili".
Tot atunci, la ora 21.00 un avion lanseaza semnale luminoase, dupa care, incep sa rasune pe tot cuprinsul orasului focuri de arma. Se creeaza panica in rindul trupelor care strabateau orasul in drum spre front, iar unitatile militare in drum spre front s-au asezat in pozitie de lupta si au ripostat. In urma acestor schimburi de focuri nu s-au inregistrat morti sau raniti in rindul trupelor germane sau romane, dupa cum nu s-au gasit urme de gloante pe zidurile caselor. In schimb, s-au gasit camasi de cartuse, trase din arme de salon.
"In dimineata zilei de duminica, 29 iunie 1941, se aud la Iasi din nou focuri de arma. De aceasta data, se trage in plin: sint impuscati evreii. Cei care sint crutati sint incolonati si escortati din cartierele Tatarasi, Pacurari, Sararie, Nicolina la Chestura Politiei. Unele coloane sint oprite la Liceul National, la Regimentul 13 Dorobanti, la Scoala Wachtel si la Inspectoratul Regional de Siguranta, fiind ulterior si ele dirijate la Chestura. In majoritate, cei escortati erau barbati, dar intre ei se aflau si femei, copii si oameni foarte in virsta: unii erau imbracati, altii numai in pijamale. Unele din aceste crime au avut ca mobil jaful. Escortarea evreilor la chestura politiei era insotita deseori de jafuri si adeseori, cei ce ii scoteau pe evrei din case, alaturi de politisti si militari, erau civili", descrie autorul lucrarii.
Radu Ioanid povesteste ca cei din coloanele duse spre Chestura Politiei se loveau, pe strazi de cadavre. "Astfel, o coloana care a parasit circumscriptia a V-a de politie la ora 5 dupa-amiaza, a trecut pe linga cadavrul unui batrian pe strada Apeduct. La citiva pasi de acolo, a fost vazut cadavrul copilului tinichigiului Suchar, iar pe strada Cuza Voda, in dreptul Camerei de Comert, si in fata magazinului "Ghemul Verde" erau doua stive cu cadavre printre care se distingeau si cele de femei si copii.
Au fost insa si coloane cu evrei salvati in ultimul moment si au existat si evrei care s-au salvat cumparind bunavointa celor ce efectuau raziile. Cu toate acestea, nu trebuie uitat toti soldatii au fost, insa, ingaduitori din ratiuni morale sau pentru bani.
"Alte masacre au fost evitate in ultima clipa: asa au scapat membrii unui convoi compus din circa 800-1.000 de evrei (cu femei si copii). Toti membrii convoiului au fost siliti sa se intinda cu fata in jos pe malul Bahluiului, lainga Podul Ros si in apropierea a citorva mari gropi", povesteste autorul.
Mii de evrei au fost inghesuiti in curtea Chesturii Politiei. Un raport telefonic din 29 iunie 1940, dat la orele 9,30 dimineata, arata "Pina in prezent, sint 1.000 de arestati aproape exclusiv evrei... Detalii nu se cunosc, operatiunea fiind in curs".
Autorul mentioneaza ca numarul victimelor din curtea Chesturii politiei e greu de stabilit. "Cadavrele erau jefuite de ceasuri si stilouri... Cel putin 254 de decedati au fost imediat aruncati in gropile comune ale cimitirului israelit. Cadavrele au fost transportate cu patru camioane si 24 de carute. Transportul cu carutele a durat doua zile. Au fost duse cadavre si la gropile de gunoi din comuna Copou. Cadavrele au fost jefuite de haine si multi muribunzi au fost ingropati impreuna cu cei morti. Inainte de a fi transportati, mortii si muribunzii au fost asezati in stive".
Autor: DIVERS - www.divers.ro

Dreapta radicala si contestarea Holocaustului
Mai multe evenimente converg in ultimele zile spre reluarea unui vechi si sensibil subiect: Holocaustul impotriva evreilor. La 26 ianuarie 2007, Adunarea Generala a ONU a adoptat o rezolutie prin care cere statelor membre sa respinga orice act de negare, “in intregime sau partial”, a evenimentului istoric al Holocaustului, precum si orice activitati desfasurate in acest scop. Rezolutia are valoare de recomandare. In plan intern, la 30 ianuarie, Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), prin presedintele Aurel Vainer, a cerut aplicarea legii in privinta profesorului Ion Coja, considerat negator al Holocaustului si incitator la revizionism si antisemitism. Evenimentele au loc pe fondul aparitiei grupului ITS - Identitate, Traditie, Suveranitate - in Parlamentul European, de tendinta ultranationalista, xenofoba si nuantat negationista.
Traim vremuri in care contestarea de orice fel a devenit o moda. Dan Brown, prin “Codul lui Da Vinci”, si-a exprimat nedumerirea cu privire la familia lui Isus. S-a imbogatit din aceasta banuiala, iar gaselnita lui literara a aruncat in aer linistea mitului crestin.
Cum Holocaustul (sub forma de Shoah) este de decenii unul din cel mai bine protejate brand-uri contemporan-istorice, contestarea lui a generat reactii vehemente, cu precadere in comunitatile evreiesti. In cele ce urmeaza nu vom vorbi atat de Holocaust, cat mai ales de cei care-l neaga, indiferent de masura in care o fac. In fond, cine sunt acesti negationisti, cat sunt de puternici si de ce a fost nevoie de o rezolutie ONU pentru combaterea lor?

Contestatari

In zilele noastre se contesta orice, se rescriu subiecte “definitiv” transate, se ataca teme tabu, cu aplomb sau de-a dreptul cu virulenta.
Arhetipul “inamicului” a suferit modificari majore in ultimii 200 de ani. Fichte definise imaginea francezului ca expresie a acestui arhetip. Germanul a fost inamicul Aliatilor intre 1941 si 1945, sovieticii si americanii au fost arhetipurile Razboiului Rece, iar astazi arabul islamist a ajuns sinonim cu “Raul” in numeroase mentalitati comune ale Occidentului. Dar, arhetipul “evreului” a insotit continuu, din umbra, tipologiile enumerate mai sus.
Unul din cei mai cunoscuti negationisti este britanicul David Irving. Acum se afla intr-o inchisoare in Austria. A fost condamnat in februarie 2006 la trei ani de detentie pentru negarea existentei camerelor de gazare de la Auschwitz.
Ernst Zundel, publicist si grafician german, a fost arestat in februarie 2003, in Tennessee, si deportat in Canada, unde a stat inchis doi ani ca fiind “un pericol pentru siguranta nationala”. La 8 noiembrie 2006 a inceput un proces si in Germania, acuzatia principala fiind de negationism.
Germar Rudolf, nascut in 1964, chimist de profesie, a ajuns la concluzia ca, “tehnic”, gazarea in masa nu se sustine. A fost condamnat la 14 luni de inchisoare in 1996, dar a fugit in SUA. In 2005 a fost arestat la Chicago si extradat in Germania, direct la inchisoare. Au mai fost condamnati Siegfried Verbeke (Belgia), Jurgen Graf si Gaston Amaudruz (Elvetia), Georges Theil si Jean Plantin (Franta), Pedro Varela (Spania), Gunter Deckert, Hans Schmidt si Fredrick Toben (Germania).
In 2002, un grup de intelectuali francezi au lansat un apel public in care solicitau anularea legislatiei de pedepsire a negationismulul: “Intr-o tara libera, nici parlamentul, nici tribunalele nu trebuie sa stabileasca adevarul istoric”.
In decembrie 2006, a avut loc la Teheran o conferinta internationala in organizarea MAE iranian, cu tema “Studiu al Holocaustului. O perspectiva globala”. “Aceasta conferinta respecta intru totul religia mozaica si este neinfluentata de politizare si propaganda”, au spus organizatorii, chiar daca presedintele Ahmadinejad ar face totul ca sa slabeasca pe dusmanul Eretz Israel. Ministrul de externe, Manoucher Mottaki, a spus ca “nu negarea sau confirmare Holocaustului e scopul, ci acela de a invita conferentiari care nu-si pot sustine vederile in Europa”.
Un revizionist radical e, acum, Robert Faurisson, care a declarat telviziunii iraniene ca “nu au existat camere de gazare in Germania”, a fost condamnat la trei luni cu suspendare si la amenda, fiind atacat fizic de sionisti extremisti. Roger Garaudy, luptator in Rezistenta antifascista, si-a pus mari intrebari privind tratamentul aplicat evreilor in Germania nazista, a fost amendat, apoi a renuntat la ideile comuniste si s-a convertit la islam.
La 19 ianuarie 2007, Bruno Gollnisch, liderul grupului de extrema dreapta din Parlamentul European (grup ce si-a “atasat” si PRM), a fost condamnat pentru negarea Holocaustului la trei luni inchisoare cu suspendare, 5.000 de euro amenda si 55.000 de euro daune.

Si evreii neaga

Exista si evrei care neaga Holocaustul. Fara sa fie considerati explicit antisemiti, ei sunt numiti “evrei animati de ura de sine”. Un exemplu e Israel Shahak, autor al cartii “Istoria evreilor, religia evreilor” (Tel Aviv, 1994), in care spune: “Iudaismul e infiltrat de o foarte profunda ura la adresa crestinismului, combinata cu necunoasterea acestuia. O asemenea atitudine a fost cea care a dus la amplificarea Holocaustului...” (p. 97). El are o viziune radicala si privitor la persoana lui Isus: “Toate sursele evreiesti clasice care mentioneaza executia lui Isus isi asuma bucuros responsabilitatea acesteia. In relatarea Talmudica, romanii nu sunt nici macar mentionati” (p. 98).
Un analist interesat de fenomen este si profesorul Carol Iancu, de la Universitatea Montpellier, autorul volumului “Miturile fondatoare ale antisemitismului” (Paris, 2004), unde face o diferentiere clara intre Holocaust si Shoah. Pentru Iancu, “Holocaust este recrudescenta actiunilor antisemite in cursul istoriei, avand radacini foarte vechi. De aceea, e necesara extinderea ideii de Holocaust la nivel de perioada istorica. Shoah este ceea ce s-a intamplat cu evreii in timpul celui de-al II-lea razboi mondial”. Lucrurile sunt mai simple decat le vad multi teoreticieni romani care vorbesc de “distorsiuni” si de “asimetrii” in interpretare, mai ales legat de amploarea Holocaustului romanesc.

Romani sub lupa

Negationismul romanesc are drept caracteristica faptul ca persoanele implicate nu neaga Holocaustul in general, ci pe cel romanesc in special. Un trio radical de intelectuali - profesori cu totii - s-a instalat confortabil in topul negationistilor romani: Corvin Lupu, Gheorghe Buzatu si Ion Coja. Deloc deranjati penal - autoritatile romane nu s-au autosesizat in acest domeniu – cei trei au publicat intens articole si volume. Suma cartilor lor trece de o suta de opuri, dedicate, in mare parte, reinterpretarii unor fragmente de istorie.
Gheorghe Buzatu, membru al PRM (nu vorbim aici de Vadim Tudor, depre care toti “au obosit sa mai scrie”), este si unul din conducatorii Fundatiei “Maresalul Ion Antonescu”, fiind considerat de liderii evrei drept “principalul negationist din Romania”. Repulsia anticomunista a unei parti din populatie dezvolta aura de patriot respectat si cu audienta a acestui tip de personalitate. O imagine de bunic si o voce blanda intaresc perceptia de negationist eficient. Buzatu a republicat cartea ideologului Faust Bradescu, “Viziunea integrala a legionarismului Romanesc” (Bucuresti, 1997), in prefata careia a scris: “Legionarismul e sinonim cu dreptatea sociala, ceea ce nici iudaismul nu e capabil sa faca”.
Ion Coja, profesor la Facultatea de Litere al Universitatii din Bucuresti si prolific autor de carti, e fascinat, la randu-i, de fenomenul legionar si de negarea Holocaustului romanesc. A scris intre altele, “Protocoalele Kogaionului”, “Legionarii nostri”, “Salonul de reanimare” (eroul fiind Petre Tutea), dar a si republicat volumul de documente “Situatia evreilor din Romania”, carte “data la topit de Augustin Buzura in 1994, la ordin politic”, cum spune I. Coja. El participa, de regula, la emisiuni TV cu teme negationiste la National TV sau OTV (“acest Hyde Park din padurea mediatica romaneasca” - Florin Gabrea), fara ca vigilentul CNA sa suspine macar.
Corvin Lupu, decan al Facultatii de studii politice si de securitate a Universitatii din Sibiu, redactor-sef al revistei “Transilvania”, e un autor de frecvente texte negationiste (tot ale Holocaustului romanesc). In iulie 2005, a publicat un articol in care spunea: “Poporul evreu n-ar avea voie sa confiste suferinta si sa o monopolizeze, nici problematica invinovatirilor si despagubirilor pe care sa le achite vinovatii. Exista si alte genociduri. Crede cineva ca a fost mai usor decat le-a fost evreilor? Se insala”.
Paul Goma, cunoscutul scriitor si disident anticomunist, a scris cartea “Saptamina rosie - 28 iunie-3 iulie 1940” sau “Basarabia si evreii”, iesita din orice standarde, “admitand Holocaustul din Romania, motivandu-l si justificandu-l” (Andrei Oisteanu, ianuarie 2005). Parerile sale - de altfel, un profund anticomunist - au fost copios reproduse in presa romaneasca.
Grigore Oprita, considerat de simpatizanti drept “primul detinut politic postdecembrist”, a fost profesor de fizica la Codlea. In februarie 2005, Inalta Curte de Justitie si Casatie l-a declarat nevinovat intr-un proces in care a fost acuzat de propaganda nationalist-sovina si raspandire de simboluri fasciste. Oprita e autorul a doua carti, “Garda de Fier” (1995) si “Cum am devenit extremist de dreapta” (1998, cu capitolul “Holocaustul mic rastoarna Holocaustul mare”) si brosura “Holocaustul, afacerea secolului. A ucis oare Hitler 6 milioane de evrei?”.

“Suntem in alta lume, ei n-au observat asta!”

Paradoxal, dar neolegionarii arata mai putin negatori in public decat negationistii consacrati. Pentru legionarii contemporani, fenomenul.
Ion Coja nu pare ingrijorat
negationist nu prezinta o importanta deosebita. Seful miscarii legionare din Romania, Serban Suru, ne spune ca “rezolutia ONU e ineficienta, in rand cu alte fasuri, fara aplicabilitate obligatorie”. Legat de relatia cu PNG-CD si cu liderul Gigi Becali - despre care o serie de analisti opineaza ca ar avea tendinte tot mai vadite spre extrema -, Suru nu pare incantat: “Becali nu si-a respectat promisiunile, e prea temperamental, desi la inceput mi s-a parut sincer, acum schimbarile din constiinta sunt vizibile. Ne-a sponsorizat unele actiuni, dar apoi, s-a inconjurat de yes-meni care-i stimuleaza grandomania. Tesu Solomovici il trece pe sfetnicul sau, Dan Pavel, pe lista de evrei din «Romania iudaica», publicata in doua volume”. Dupa ce un ziarist constantean anunta ca “Gigi Becali finanteaza Miscarea legionara”, Suru s-a inflamat si l-a dat in judecata pentru calomnie. Tot Suru ne-a confirmat eforturile de a infiinta Partidul Legiunea Crestina, avand ca orizont alegerile din 2008. “Partidul nu inseamna Miscarea legionara, sunt lucruri distincte, vrem sa curatim actul politic de mizerii”, a adaugat Suru.
In context, tinerii sunt distantati de subiectul negationismului contemporan: “Avem treburi mult mai importante decat obsesiile evreiesti. De atunci s-a schimbat planeta, suntem in alta lume, ei n-au observat asta”, spune, de pilda, Marius P., 24 de ani, student la arhitectura.

Cu ochii pe Gigi Becali

Autoinstalarea in postura de salvator al natiunii romane e visul de marire al multor persoane politice; e nevoie de o anumita charisma pentru concretizare, dar si de o accentuata vointa de putere. In opinia lui Maximilian Katz (coordonator al Centrului pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului in Romania), negationisti ca Gheorghe Buzatu, Ion Coja, Corvin Lupu sau Corneliu Vadim Tudor, in fond, intelectuali romani ce se exprima liber, sunt doar exceptii intr-o masa mare de negationism local.
Elita mai larga de negationisti promoveaza un “soft-antisemitism”, ca un virus insidios, propagat de vant. Gigi Becali nu face parte din aceasta elita. El are “calitati innascute” care l-au scos din magma, prin brutalitatea cuvantului, demagogie, manipularea prin mesaj religios a celor credinciosi sau a celor defavorizati. Becali, crede Katz, a folosit la maximum vectorul “suporterii echipei Steaua”, prin liderii de galerii, exploatand cu talent forta banului prin acte caritabile permanent televizate. Mecanismul prin care Becali evolueaza spre prim-planul scenei politice este urmarit atent de UE si SUA. Maximilian Katz are convingerea ca, la un moment dat, Becali “va apasa pedala negationismului”, in rand cu antecesorii academici de mai sus, cu mare priza la public. Centrul de monitorizare a antisemitismului l-a semnalat deja pe presedintele PNG-CD Mures, Doru Borsan, pentru declaratii antisemite repetate.
Si deputatul Aurel Vainer, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), este de parere ca Becali va produce surprize: “Negationismul e foarte aproape si mascat de noii politicieni precum Becali. El evolueaza spre totalitarism chiar prin supraevaluarea propriei persoane. Si Mussolini a fost intai socialist”.


Marco Maximilian Katz acuza: “Multi neocomunisti de varf sunt negationisti”

“Negationistii notorii de astazi fac parte din vechea garda a celor ce-l venereaza pe maresalul Antonescu, in special din cauza atitudinii sale fata de rusi. Pata neagra care intineaza memoria lui Antonescu e constituita din atrocitatile armatei impotriva evreilor transferati in Transnistria, Bucovina etc., acesta fiind motivul pentru care unii dintre anticomunisti au devenit si negationisti. (…) Prejudecatile si educatia conform carora evreii conduc lumea sunt omniprezente in societatea romana moderna. Ele au dictat doua aspecte ale subiectului: 1. clasa conducatoare - intelegand ca nu este “corect politic” sa fii antisemit si ca e “corect politic” sa te aliniezi celor care, cel putin in aparenta, combat antisemitismul - s-a grabit sa mascheze fenomenul printr-o legislatie care a adus Romania in randul statelor cu probleme serioase generate de xenofobie si nationalism; 2. bucurandu-se de toleranta, de confuzia generala din anii ‘90 si de lipsa de vointa a institutiilor statului de a impune legislatia pentru a multumi opinia internationala, toti - fosti comunisti, actuali anticomunisti, nationalisti, legionari - au dat frau sentimentelor adunate in ultimii 60 de ani si au ridicat steaguri pe care se afla si simbolurile urii de rasa. Atat timp cat autoritatile de la Bucuresti, institutia procurorului general vor ignora notificarile noastre, atat timp cat negationisti si antisemiti ocupa functii in Parlamentul Romaniei, iar tineri ziaristi se exprima in limbajul fascistilor si legionarilor, societatea civila romaneasca nu va cunoaste emanciparea care sa propulseze Romania spre o pozitie care sa ii confere o noua si diferita imagine”.

Holocaustul - e necesara o dezbatere suplimentara?Europa a marcat pe 27 ianuarie implinirea a 62 de ani de cind trupele sovietice au eliberat lagarul de la Auschwitz, comemorindu-se astfel cele aproximativ sase milioane de victime ale Holocaustului. In acelasi timp, o propunere a Germaniei de condamnare a negarii Holocaustului in toate tarile UE a fost intimpinata cu o puternica opozitie, argumentindu-se ca astfel se restrictioneaza dreptul la libera opinie. In Romania insa, unde exista o astfel de lege, mai multe organizatii evreiesti au depus o plingere penala impotriva unui profesor universitar acuzat de negarea Holocaustului.

Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER) si Asociatia Evreilor Romani Victime ale Holocaustului (AERVH) au anuntat, miercuri 31 ianuarie, ca au depus cu trei saptamini in urma o plingere penala impotriva lui Ion Coja pentru negarea Holocaustului.
Este a doua plingere penala depusa impotriva profesorului universitar Ion Coja, prima fiind intentata de FCER in anul 2005, dupa cum a declarat, in cadrul unei conferinte de presa, presedintele Federatiei, deputatul Aurel Vainer.
Avocatul Nasty Vladoiu, cel care reprezinta acest caz in justitie, a declarat ca afirmatiile lui Ion Coja in care neaga existenta Holocaustului in Romania si in care isi exprima aceste idei ca si profesor universitar intra sub incidenta articolului 6 din Legea privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii.
Acest articol precizeaza ca "negarea in public a Holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la sase luni la cinci ani si interzicerea unor drepturi".
Ion Coja este, practic, acuzat de reprezentantii evreilor pentru scrisoarea trimisa de acesta sefului statului, Traian Basescu, intitulata "Adevarul despre asa-zisul Holocaust din Romania". "Este a doua plingere penala impotriva lui Coja, pentru un articol incendiar despre cum va fi Romania invadata de evrei. Din pacate, autoritatile nu au reactionat asa cum se cuvine. Nu am primit niciun raspuns de la Parchet", a spus Aurel Vainer.
Presedintele FCER a adaugat ca a solicitat audienta si la procurorul general, dar nu a primit niciun raspuns nici in aceasta privinta.
Avocatul Nasty Vladoiu a explicat ca a depus plingerea penala pe data de 10 ianuarie, cu 30 de zile mai tirziu de la data scrisorii trimisa de Coja, pentru ca FCER si AERVH au asteptat sa vada daca autoritatile se autosesizeaza in acest caz.
"Am asteptat 30 de zile sa vedem daca o infractiune atit de grava ca a lui Ion Coja va avea consecinta autosesizarii Parchetului. Desi exista cadrul legal pentru incrimnarea acestui tip de infractiune, ea a trecut neobservata", a afirmat Vladoiu.
"Vom face un dosar si ne vom adresa Universitatii. Exista statutul cadrului didactic, exista un statut al universitatii si poate ne gindim sa cerem o audienta la rectorul universitatii pentru a expune aceasta problema", a adaugat Aurel Vainer.
Nasty Vladoiu a precizat ca nu va solicita daune morale in bani din partea lui Coja.

Europa comemoreaza si discuta Holocaustul
La 27 ianuarie a fost comemorata Ziua Internationala a Holocaustului, prin care Organizatia Natiunilor Unite incearca sa transmita generatiilor viitoare lectia genocidului, pentru ca aceasta pagina neagra din istoria contemporana a omenirii sa nu se mai repete niciodata.
Ziua de 27 ianuarie a fost aleasa de ONU prin rezolutia adoptata la 1 noiembrie 2005, care respinge orice negare a Holocaustului. Astfel, documentul oficial al Natiunilor Unite recomanda dezvoltarea de programe educationale pentru a incerca sa se previna viitoare acte de genocid.
Comemorarile au loc pe 27 ianuarie, pentru ca pe data respectiva, in 1945, trupele sovietice au eliberat lagarul de la Auschwitz.
Textul acestei rezolutii subliniaza datoria de a aminti viitoarelor generatii despre crimele in masa ordonate de Hitler si de regimul nazist, care au dus la tragedia pe care evreii din toata lumea o numesc Shoah.
Ziua Internationala a Holocaustului a fost comemorata si in acest an in numeroase tari din intreaga lume, prilej cu care au fost organizate manifestari care au cinstit memoria celor care au suferit si murit in timpul Holocaustului. Astfel au avut loc ceremonii la mai multe foste lagare naziste, iar sute de persoane au participat la un concert comemorativ, la Berlin. Au fost totodata onorate si victimele altor atrocitati comise in secolul XX, cum ar fi cele ale conflictelor din Cambodgia, Ruanda, Bosnia sau Kosovo.
In aceasta perioada, odata cu preluarea presedintiei Uniunii Europene, Germania a lansat o propunere privind interdictia la nivelul blocului comunitar a svasticii si, totodata, de incriminare a negarii Holocaustului.
Propunerea a fost insa intimpinata cu mari retineri de mai multe tari, printre care Franta si Italia, dar si de numerosi intelectuali care au considerat ca svastica e un simbol cu profunde conotatii religioase, dar al carui sens a fost deturnat de nazisti si, pe de alta parte, incriminarea negarii Holocaustului ar pune piedici unor discutii libere sau eventual critice.
Pe 29 ianuarie, insa, odata cu prezentarea planurilor pentru legea europeana impotriva rasismului, Berlinul a revenit si a precizat ca nu va incerca sa interzica "simblouri precise precum svasticile".
De asemenea, presedintia germana nu va insista ca toate statele membre sa condamne negarea faptului ca sase milioane de evrei au fost exterminati in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, se arata in proiectul Germaniei pentru legea europeana impotriva rasismului.
Statele membre ar putea decide sa nu incrimineze negarea Holocaustului, "in cazuri in care comportamentul nu este de genul incitarii la violenta sau la ura, impotriva unui grup sau a membrului unui grup", precizeaza proiectul.
Comunicatul Germaniei nu mentioneaza de ce a decis sa nu insiste asupra interzicerii svasticilor la nivelul Uniunii Europene, insa unele state membre sint precaute cu privire la o asemenea legislatie, astfel ca o interzicere la nivelul blocului comunitar ar putea fi greu de obtinut.
Negarea Holocaustului se pedepseste ca infractiune in state europene precum Germania, Austria si Franta, cu inchisoarea de pina la zece ani. Alte tari insa nu considera ca este o infractiune si s-au opus masurilor in vederea unei legislatii la nivel comunitar.
Noul proiect al Germaniei sugereaza ca incitarea la rasism si xenofobia ar putea fi pedepsite cu unul pina la trei ani de inchisoare in toate cele 27 de state membre ale Uniunii, insa fiecare tara va decide detaliile specifice.
Autor: DIVERS - www.divers.ro

... in timp ce istoricii indeamna la luciditate

BUCURESTI - Declaratiile presedintelui Ion Iliescu privitoare la Holocaust nu reprezinta o gafa, ci rezultatul unor calcule "pentru a-si intari propriul electorat si pentru a atrage multe procente de la Partidul Romania Mare", a declarat, marti 6 august, in cadrul unei dezbateri, cercetatorul Andrei Oisteanu.
Centrul pentru Jurnalism Independent a organizat o dezbatere pe tema "Problema Holocaustului reflectata in presa romana", la care a participat, alaturi de Andrei Oisteanu, cercetator al fenomenului, si istoricul Adrian Cioroianu. "Putem sa ne gindim ca fostul ministru al informatiilor Vasile Dancu a gresit, in iunie (n.r: cind a fost emis un comunicat de presa ce nega existenta Holocaustului in Romania). Dar, Iliescu este un politician versat, care, in plus, stia ca va da un interviu serios, pentru cel mai important ziar din Israel", a declarat Andrei Oisteanu, precizind ca intrebarile i-au fost trimise presedintelui Romaniei din timp. "Nu este o gafa, ci un calcul electoral", considera Oisteanu.
Istoricul Adrian Cioroianu a sustinut in mare parte ideea lui Oisteanu, precizind ca, in plus, Ion Iliescu "nu stie" sa vorbeasca deschis despre problema Holocaustului. "Nu cred ca Iliescu este antisemit si nici nu are o lipsa de sensibilitate in problema evreilor. Iliescu face parte dintr-o generatie care nu stie sa vorbeasca despre acest lucru. Nu are datele si limbajul necesar. Aceste lucruri au fost agravate si de interese electorale", sustine Adrian Cioroianu.
Andrei Oisteanu considera ca "marea diversiune a politicienilor este ca spun: „nu este o problema politica, ci una istorica, istoricii trebuie sa cerceteze documentele si sa rezolve problema. De fapt, problema este ca marea majoritate a documentelor au fost gasite si sint deja publicate. Pot sa mai apara doar citeva mici detalii". In sprijinul afirmatiilor sale, Oisteanu a prezentat mai multe carti care trateaza evreii si Holocaustul, aparute pina acum in Romania. Una dintre acestea contine stenogramele dezbaterilor Consiliului de Ministri din vremea lui Antonescu, iar o alta legislatia anti-evreiasca din Romania inceputului secolului trecut.
Politicienii romani "sint dispusi sa nege evidentele pentru a gasi o formula soft, edulcorata pentru a minimaliza Holocaustul si urmarile sale", a mai spus A. Oisteanu, precizind totusi ca "Holocaustul este o ecuatie uriasa care nu poate fi rezolvata prin simplul „da” sau „nu”.
Adrian Cioroianu oferit si o posibila formula de a se defini Holocaustul: "Pe teritoriul aflat in administratia romaneasca au avut loc episoade ce intra in istoria Holocaustului european". "Trebuie sa intelegem ca Holocaust nu inseamna doar camere de gazare cu Zyklon B, ci si moartea de frig sau de foame, precum si executiile sumare care au mai avut loc", a precizat istoricul.
Cei doi cercetatori considera ca problema Holocaustului in Romania este luata in discutie "doar atunci cind un politician calca pe o coaja de banana". "Ceea ce se intimpla in Romania azi s-a intimplat in Franta si Germania in anii '60 - '70. Nu inventam oul. Dar e foarte tirziu. Se intimpla dupa 14 ani de libertate, plus alti 45 de ani in care s-a tacut mult si s-a deformat mult", a apreciat Andrei Oisteanu.
Participantii la dezbatere si-au exprimat opinia ca una dintre problemele care ar trebui rezolvate pentru a fi inteleasa mai bine problema Holocaustului ar fi o mai buna abordare a acesteia in manualele scolare. Potrivit unor vorbitori, generatia de azi a studiat dupa manuale in care se spunea ca Romania nu a participat in nici un fel la Holocaust. In prezent, potrivit reprezentantei Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din Romania, Lya Benjamin, manualul de clasa a XI-a prezinta foarte bine problema Holocaustului pe plan european, dar cel de clasa a XII-a, de Istoria Romaniei, nu face referiri la evrei. "Se spun adevarurile pe jumatate", a aratat Lya Benjamin.
Concluzia intilnirii a fost ca toate aceste discutii tin de maturizarea societatii. "A discuta despre aceste lucruri reprezinta cea mai buna maniera de exorcizare a raului", a declarat Adrian Cioroianu. (DIVERS)

Holocaustul din Romania - subiect in disputa, folosit politic... Romania a ramas singura tara europeana unde Holocaustul a ramas subiect de disputa politica. Ca si vecinii sai din Europa Centrala, trecuta dupa razboi de la un totalitarism la altul, Romania nu a avut ragazul sa-si analizeze experienta totalitara de dreapta. Mai mult decit atit, comunistii romani au pus antisemitismul regimurilor dictatoriale de dreapta pe seama "burghezo-mosierimii”, negind cu inversunare popularitatea de care s-au bucurat acestea in rindul maselor.
In ultimele saptamani, intr-un elan teoretizant nemotivat, autoritatile romane s-au lansat intr-o serie de consideratii legate de natura si proportiile antisemitismului din Romania din timpul razboiului.
La mijlocul lunii iunie, Guvernul Romaniei dadea publicitatii un comunicat oficial prin care anunta, pe de o parte, ca a aprobat Acordul de Cooperare intre Arhivele Nationale ale Romaniei si Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, iar pe de alta parte, sublinia convingerea sa potrivit careia, ”inlauntrul hotarelor Romaniei in epoca 1940 - 1945 nu a avut loc un Holocaust".
Ceea ce s-a dorit o minora concesie facuta electoratului cu simpatii de extrema dreapta s-a dovedit a fi un motiv pentru un incident serios. Organizatiile evreiesti din toata lumea au contrazis comunicatul romanesc, care, pe langa faptul ca a readus in actualitate disputa legata de existenta sau non-existenta Holocaustului, a iritat Tel Avivul, extrem de atent la orice declaratie publica legata de acest subiect. La citeva zile, ministrul Culturii, reputatul specialist in arta medievala dunareana, Razvan Theodorescu, a introdus noi nuante in pozitia guvernamentala, de aceasta data spunind ca “in Romania nu a avut loc un Holocaust dar, prin guvernarea Antonescu si actiunile sale in teritoriul ocupat, a participat la Holocaust”. In sprijinul afirmatiilor sale, Razvan Theodorescu a reluat teza intens promovata de istoricii perioadei anterioare, potrivit careia au fost organizate transporturi catre lagarele germane de exterminare numai in Transilvania de Nord, aflata atunci in componenta Ungariei lui Horthy. Ministrul Theodorescu a avut si o contributie originala, afirmind ca in Transnistria au fost organizate de catre armatele romane lagare de concentrare, dar acest teritoriu nu facea parte din Romania, ci doar se afla sub administrare romaneasca.
Desi ministrul Culturii s-a straduit sa mai atenueze problema pe care Guvernul si-a creat-o prin acest comunicat, a doua zi dupa declaratie, ambasadorul Romaniei in Israel, Mariana Stoica a fost invitata la Ministerul de Externe israelian. Directorului general pentru Europa Centrala si Euroasia, David Peleg, mai putin sensibil la nuantele romanesti, a informat-o pe Mariana Stoica in legatura cu faptul ca "Israelul priveste cu ingrijorare declaratia romana, care nu corespunde realitatii istorice".
Dupa ce presedintele Iliescu a chemat Guvernul sa-si asume si aceasta perioada din istorie, la 17 iunie, printr-o declaratie publica, Guvernul Nastase a admis ideea de Holocaust in perioada 1940 – 1944, recunoscind responsabilitatea autoritatilor romane din acea perioada. La scurt timp dupa acest eveniment clarificator, intr-un interviu publicat in cotidianul israelian Ha’aretz, presedintele Iliescu a revenit cu noi consideratii pe aceasta tema. "Holocaustul nu a afectat numai populatia evreiasca din Europa. Multi altii, inclusiv polonezi, au murit in acelasi fel", a afirmat Iliescu. "In Romania perioadei naziste, evreii si comunisti erau tratati la fel. Tatal meu a fost activist comunist si a fost trimis intr-un lagar. A murit la virsta de 44 de ani, la mai putin de un an dupa ce s-a intors", a declarat presedintele roman.
"Holocaustul a fost un fenomen general in Europa (...), iar astfel de evenimente au avut loc si in interiorul teritoriului Romaniei; masacrele de la Bucuresti si Iasi din 1941 si trimiterea evreilor in lagare de concentrare din Transnistria au avut loc in Romania, iar liderii din acea perioada sint responsabili pentru aceste evenimente", a spus Iliescu. El a adaugat insa ca "este imposibil sa fie acuzat poporul si societatea romana pentru acest lucru".
Fara a sesiza ca, in acceptiunea autoritatilor israeliene, Holocaustul, de unde provine si denumirea, este asimilat numai cu exterminarea populatiei evreiesti, presedintele Iliescu a cauzat un nou incident diplomatic. Din nou, Ministerul israelian de Externe l-a convocat pe ambasadorul roman la Tel Aviv, pentru a afla daca remarcile privind Holocaustul facute de presedintele Ion Iliescu reflecta pozitia Guvernului roman.
Gestul a fost urmat de o scrisoare a presedintelui Ion Iliescu catre presedintele statului Israel, Moshe Katsav, in care isi exprima regretul ca prezentarea "selectiva si incompleta" a interviului pe care l-a acordat ziarului Ha’aretz a generat indoieli in privinta pozitiei Romaniei si a sa fata de Holocaust.
Raspunsul presedintelui Moshe Katsav nu a lasat sa se inteleaga ca Israelul este dispus sa-si schimbe perspectiva asupra Holocaustului. Seful statului evreu apreciaza in scrisoarea sa ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, multi cetateni europeni au fost ucisi….dar numai evreii au fost persecutati din pricina originii lor si din pricina cumplitei ideologii denumita „Teoria rasista”. "Nu toate victimele razboiului au fost evrei, dar toti evreii au fost victime", precizeaza clar Katsav. Presedintele israelian ii mai scria presedintelui Ion Iliescu ca Israelul se asteapta ca Romania sa dea dovada de curaj si sa priveasca in fata trecutul sau tragic din timpul Holocaustului si asasinarea a circa jumatate dintre evreii care au trait sub regimul romanesc in aceasta perioada.
Dincolo de stingaciile diplomatice si apetenta stranie a autoritatilor pentru disputele cu caracter istorico-politic, repetatele declaratii ale autoritatilor romane urmaresc obiective imediate, dar au cauze adinci. Fara indoiala, intr-un an pre-electoral, prin lansarea unei asemenea teme pot fi atrase sufragiile unor alegatori orientati catre extrema dreapta.
Exista insa si cauze structurale. In comparatie cu Germania sau Italia, dupa razboi, epurarea administratiei si a mediului politic national s-a facut prin convertirea acestuia la comunism. Dictatura maresalului Antonescu, spre deosebire de cea a lui Hitler, nu a avut un nucleu ideologic strain sau o contributie teoretica originala, care sa poata fi repudiate. Miscarea legionara si guvernarea Antonescu s-au dorit chintesenta romanismului si doreau sa inlature tot ceea ce romanii dispretuiau in democratia interbelica: nepotismul, clientelismul, coruptia si incompetenta. In realitate, guvernarea care a reusit, pentru scurta durata, sa reduca aceste efecte colaterale ale modernizarii se face vinovata de Holocaustul romanesc.
De aici dorinta unei parti a populatiei Romaniei, inclusiv a unor politicieni de a gasi circumstante atenuante lui Antonescu, de a relativiza crimele comise de autoritatile romane din acea vreme si de a-i elibera pe romani de o mostenire istorica incomoda. Prin confiscarea disputei, politicienii nu reusesc decit sa o incarce cu o miza inutila, fara sa aiba contributii teoretice valoroase. Izolati in non-implicarea lor politica sau doar dornici sa nu supere autoritatile, istoricii romani se feresc sa iasa la rampa, lasind terenul celor care folosesc aceasta tema pentru popularitate.(DIVERS)

MASACRUL DE LA SARMASU: 60 DE ANI!



Localitatea Sarmasu este atestata documentar in anul 1329. In luna octombrie 1848, au fost spanzurati din Sarmasu, de catre armatele kossuthiste si Garzile Nationale Maghiare: Alexandru Batraneanu, prefectul Campiei Transilvaniei; Vasile Simonis, viceprefect, jurist; Macovei Sasu, taran iobag; Maxim Tintesan, tamplar; Stefan Grebla, iobag; Condrade Chezito, iobag; Dumitru Fiscutean, iobag; Luca Popa, cioban; Beneamin Banu, iobag; Simion Valea, taran iobag, si alte 5 victime ramase necunoscute din satele vecine Balda, Visinel si Sarmasel.

Orasul Sarmasu, in perioada 5 septembrie _ 10 octombrie 1944 (timp de 35 de zile) s-a aflat sub ocupatia invaziei ungare horthyste. In aceste zile si nopti, jandarmii unguri cu pene de cocos si Garzile Nationale Maghiare, sub conducerea capitanului de jandarmi Lancz Laszlo, au impuscat sau au dus pe drumul fara de intoarcere peste 126 de evrei si 39 de romani din zona, militari luati prizonieri de razboi din luptele crancene de la Oarba de Mures _ Ludus _ Chetani. Evreii impuscati de jandarmii horthysti in zona Plasei Sarmasu sunt mentionati de Matatias Carp in volumul _ SARMASU, UNA DIN CELE MAI ORIBILE CRIME FASCISTE (Editura Atelierele grafice SOCEC, SAR, Bucuresti, 1945) si Vasile T. Suciu in vol. DE UNDE ATATA URA?, aflat sub tipar, motiv pentru care nu-i mai amintim in documentarul de fata. Vom aminti numai martirii romani, pentru care nu s-au facut cercetari si investigatii de catre autoritati.

Iata cine sunt martirii si eroii romani identificati de noi, in zona Plasei Sarmasu; dr. Banu Vasile (n. 1918, com. Mociu/Cluj, primpretorul Plasei Sarmasu, impuscat la marginea localitatii); plut. maj. Teodor Jucan (n. 1882 Buza/Cluj, fost sef al postului de jandarmi din Sarmasu/Mures, impuscat la coltul padurii comunei Camarasu/Cluj); Iuliu Moldovan (n. 1916, com. Catina/Cluj, contabilul Plasei Sarmasu/Mures); Ioan Moldovan (n. 1906, primarul com. Gabud/Alba); Alexandru Fizesean (n. 1896, com. Catina/Cluj, impuscat la coltul padurii Camarasu/Cluj; in urma lui au ramas 5 copii orfani); Vasile Micu (de 71 ani, preot, com. Sarmasu/Mures, participant la Marea Unire din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia); Petru Cadar (61 de ani, taran roman din Sarmasu/Mures); Letitia Rusu (17 ani, impuscata la fantana in Catina/Cluj); Solomon Istoc (de 18 ani, din Grebenisu de Campie/Mures); serg. Iulian Predescu (seful Pichetului de graniceri Marasesti/Band); Zachei Seulean (71 de ani, taran din Grebenisu de Campie/Mures); sold. Barbu Radu (de 22 de ani, granicer, nascut in comuna Petresti/Dambovita, impuscat la pichetul Visuia); Ioan Gorea (n. 1925, in Visuia); Maria Gorea (mama, satul Visuia/Bistrita-Nasaud); Sofia Harsan (n. 1874, mama, satul Visuia/Bistrita-Nasaud); Eugen Harsan (n. 1925, fiul, satul Visuia/Bistrita-Nasaud); Ioan Loga (de 70 de ani, din Geaca/Cluj); Ioan Miron (71 de ani, din Geaca/Cluj); Ilonka Takacs (27 de ani, din Geaca, unguroaica, casatorita cu roman, in urma ei au ramas 5 copii orfani); Maria Rusu (de 2 ani, mama unguroaica); Ioan Teglas (20 de ani), Vasile Suciu (de 52 de ani); Ilisie Suciu (42 de ani); Cioba Viorel (de 3 ani); Maria Catinean (49 de ani); Tanasie Baciu (23 de ani, soldat din Regimentul 83 _ infanterie Turda, sosit acasa in acea zi in permisie); Ioan Lucaciu (40 de ani); Miron Filip (67 de ani), toti din Geaca/Cluj; Mihaly Estera (19 ani, evreica); Mihaly Rozalia (evreica, de 17 ani); Iosif Moldovan (taran); Ioan Cat (taran), toti din Sucutard/Cluj; sold. Ioan Gainusa, (de 22 de ani, n. Magureni/Prahova); sold. Gheorghe Pana (22 de ani, granicer, impuscat la Sarmasel/Mures); sold. Nicolae C. Nicolae (22 de ani, n. Hotcarau/Prahova, impuscat la Pogaceaua); sold. Florian Popa (granicer, de 22 de ani, n. Corbesti/Bihor, impuscat la Pogaceaua); sold. Gheorghe Ciulei (23 de ani, n. Ramnicu Valcea/Valcea, impuscat la Iclandu Mare/Mures); Ioan Craifalean (n. 1888, fost primar, impuscat in Iclanzel/Mures); Vasile Padurean (de 54 de ani, taran din Valea Larga/Mures); sold. Alexandru Bexa (granicer, n. Cacuciu/Mures), sold. Gheorghe Florea (din Reg. 7 _ graniceri Alba Iulia, ucis in Valea Larga/Mures) si altii.

Din documentele de arhiva studiate si din declaratiile martorilor date la Tribunalul Poporului din Cluj, rezulta ca crimele si masacrele au fost comise din initiativa proprie pe plan local, fara sa fi avut ordin sau directiva oficiala superioara. Dovada este, in acest sens, faptul ca atunci cand banda capitanului Lancz Laszlo, comandantul jandarmeriei din Plasa Sarmasu/Mures, se pregatea sa repete masacrul din noaptea de 16/17 septembrie 1944, avand "pregatiti" alti 45 de evrei si romani arestati din ascunzatoarele lor, la interventia umanitara a locot. colonelului ungur Ujhazi, masacrul nu a mai avut loc, eliberandu-i din Lagarul de la casa picherului Ioan Pop din Sarmasu/Mures, redandu-le viata si libertatea.

In memoria celor 126 de evrei masacrati de jandarmii unguri, s-a amenajat un cimitir si s-a ridicat un monument, s-au facut cercetari. Pentru romanii impuscati sau disparuti de pe fata pamantului nu s-a facut nimic pana in prezent!




Colonel (r) prof. VASILE T. SUCIU,
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=11032

Evreii din Bucuresti au comemorat victimele Pogromului Legionar BUCURESTI - Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER) si Comunitatea Evreilor din Bucuresti au organizat luni 15 ianuarie, la Templul Coral, o ceremonie de comemorare a victimelor Pogromului Legionar care a avut loc, in Capitala, in zilele de 21-23 ianuarie 1941, relateaza Rompres.
La ceremonie au asistat zeci de membri ai comunitatii evreilor din Bucuresti, batrini care au trait acele vremuri si care se reunesc, anual, la Templul Coral, pentru a cinsti memoria celor care au fost ucisi acum 66 de ani de legionarii din "Garda de Fier".
Presedintele FCER, deputatul Aurel Vainer, a deschis ceremonia rememorind evenimentele Pogromului.
"Este vorba despre martirii ucisi fara alta vina decit aceea ca s-au nascut evrei si este de datoria noastra ca evrei si neevrei, sa comemoram o pagina neagra din istoria poporului roman. Trebuie sa ne amintim in fiecare an pentru a nu se mai repeta aceste orori", a subliniat Vainer.
Comemorarea a debutat cu o serie de rugaciuni pentru Romania si Israel, iar in amintirea celor sase milioane de evrei ucisi in Holocaust au fost aprinse sase luminari. Printre cei invitati sa vorbeasca despre evenimentele din 1941 s-au numarat dr. Alexandru Elias, prof. univ. dr. Stelian Tanase, dar si Haba Haas, stabilita acum in Israel.
In zilele Pogromului, in cartierele evreiesti ale Capitalei - Dudesti si Vacaresti - au fost asasinati 121 de evrei, sute de evrei au fost molestati, femeile lor au fost violate, sinagogile au fost devastate ("Cahal Grande"', una din cele mai frumoase sinagogi din Europa, a fost incendiata si distrusa complet) si 1.274 de case au fost pradate si distruse.
Cifrele au fost furnizate chiar de oficialitatile romanesti ale vremii. Un Buletin al Inspectoratului General al Jandarmeriei atesta moartea a 98 de evrei, pe soseaua Bucuresti-Giurgiu, iar Institutul Medico-Legal "Mina Minovici" mentiona 212 cadavre aduse la morga. Nu toti erau evrei, insa s-a pastrat lista cu numele si adresa a 121 de evrei morti in zilele rebeliunii legionare.
Autor: DIVERS - www.divers.ro

Interviu, in exclusivitate, cu Ministrul Afacerilor Externe, Mihai-Razvan Ungureanu
Carte de vizita Mihai-Razvan Ungureanu s-a nascut la 22 septembrie 1968, in Iasi. A absolvit Facultatea de Istorie, din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi. In 1993 a urmat programul de Studii Ebraice al Oxford Centre for Hebrew and Jewish Studies, Universitatea Oxford. Detine un doctorat in Istorie Moderna. Este conferentiar universitar de Istoria moderna a Romaniei la Facultatea de Istorie a Universitatii „Al.I.Cuza”, Iasi. Inainte de a fi numit ministru, a ocupat functia de secretar de stat in Ministerul Afacerilor Externe (1998 - 2001), Director General – emisar regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (2001-2003) si Coordonator-adjunct al Initiativei de Cooperare Sud-Est Europeana (SECI), Viena. Are o activitate stiintifica si editoriala impresionanta. A sustinut cursuri la o serie de institutii de invatamant superior din tara si de peste hotare. A publicat peste 80 articole stiintifice si i-au fost acordate numeroase premii, printre care: Mare Ofiter al Ordinului National pentru Merit, Romania si Comandor cl. I al Ordinului Regal, Danemarca. Vorbeste fluent limbile engleza, franceza si germana. Este casatorit si are un copil.

Mihai-Razvan Ungureanu este cel mai tanar ministru de externe din istoria Romaniei, dar si unul dintre cei mai apreciati membri ai Guvernului. Potrivit sondajelor de opinie din ultimele luni, Ungureanu este cel mai credibil ministru roman. Ba mai mult, a primit si distinctia de „cel mai bun ministru al anului 2006”. Iar calitatile sale nu sunt apreciate doar in tara, ci si in cancelariile europene.

Reporter: Cand va avea loc integrarea Romaniei in UE? Mihai Razvan Ungureanu: Daca prin integrare va referiti la aderarea la Uniunea Europeana, acesta a avut loc la 1 ianuarie 2007. Trebuie sa fim totusi atenti atunci cand vorbim de aderare si integrare, concepte diferite, dar care pentru multi reprezinta acelasi lucru. Este important sa stim ca sunt doua procese diferite, cu obiective diferite si cu finalitate diferita. Obiectivul major al aderarii a fost dobandirea de catre Romania a calitatii de membru cu drepturi depline al UE. Obiectivul major al integrarii europene este ca Romania sa functioneze eficient in UE, sa fie deplin ancorata in politicile si ideile comunitare, sa fie un furnizor de solutii si nu un izvor de probleme, sa fie un partener stabil si credibil pentru celelalte state membre, un model de succes economic si european. Cand va avea loc integrarea Romaniei in UE? Daca doriti un raspuns cu data fixa, ma tem ca nu va pot oferi o astfel de data. Pot sa va spun insa ca e vorba de un proces in care intram bine echipati, pentru ca ne-am pregatit bine pentru a corespunde standardelor Uniunii. Totul depinde numai de noi, de rapiditatea si de seriozitatea cu care vom continua sa punem in aplicare masurile si reformele initiate. Pe de alta parte, este vorba, cred eu, de o reformare a mentalitatilor, pentru a invata sa ne adaptam la gandirea europeana si sa ne implicam mai mult in proiectele care conteaza pentru noi, constienti fiind ca si noi avem un rol important pentru atingerea obiectivului final, acela de integrare deplina in UE. Eu sunt convins ca integrarea Romaniei in UE va fi una dintre povestile de succes ale extinderii. Romania va deveni, pe termen mediu, un stat cu un nivel ridicat de dezvoltare, capabil de a influenta deciziile la nivelul UE. De asemenea, cred ca un rol important in obtinerea acestui succes il vor avea cetatenii romani, pentru ca ei se vor afla in centrul tuturor proiectelor si ideilor de schimbare si modernizare a Romaniei. Nu va fi un proces usor, vor exista si mici dificultati, inerente unui proces complex de transformare si modernizare, insa rezultatul final va fi pe masura eforturilor depuse. Rep.: Se va imbunatati situatia romanilor din afara granitelor acum, dupa aderarea Romaniei la UE? M.R.U.: Sigur ca anticipam o imbunatatire a statutului romanilor care locuiesc si muncesc in alte state membre dupa aderarea Romaniei la UE. Insusi faptul ca de la 1 ianuarie 2007 suntem, cu totii, cetateni europeni, ne confera anumite drepturi de care pana in prezent nu am putut beneficia. Promovarea dosarului Republicii Moldova Rep.: Cum vedeti relatia cu Republica Moldova? Va continua Romania „sa se amestece in afacerile interne ale Republicii Moldova”, cum spunea Presedintele Voronin? M.R.U.: Incepand cu 1 ianuarie 2007, relatia cu Republica Moldova va opera dupa o dimensiune suplimentara – cea europeana -, care vine sa imbogateasca, sa potenteze reperele fundamentale care apropie statele noastre. Vom avea acces la noi instrumente, juridice si financiare, care pot sprijini astfel producerea mult-asteptatului salt calitativ in cooperarea concreta cu Republica Moldova, in consens cu asteptarile locuitorilor de pe cele doua maluri ale Prutului. Speram, totodata, ca parcursul reusit al Romaniei spre UE sa ofere si Republicii Moldova imboldul, hotararea si, de ce nu, chiar argumentele necesare consolidarii propriei optiuni europene. Ne dorim ca experienta Romaniei pe acest drum al integrarii sa fie folosita si apreciata la adevarata sa valoare. Credem cu tarie ca Republica Moldova, fiecare locuitor al acesteia, merita sansa unui destin european. Acesta va fi unul dintre mesajele esentiale pe care le vom transmite, cu staruinta si consecventa, partenerilor nostri europeni. Stim ca acum nu este cel mai fericit moment pentru a ridica problema unei noi extinderi. Ne asumam insa cu toata responsabilitatea misiunea de a promova sistematic dosarul Republicii Moldova in cadru comunitar. Intelegem ca atentia pe care o acordam pentru promovarea optiunii europene a Republicii Moldova ar putea trezi, in unele cazuri, retinere, indoiala sau chiar nemultumire. Cei care au astfel de dubii nu se numara printre cei cu adevarat interesati de implinirea aspiratiilor europene ale Chisinaului. Efortul persistent al Romaniei in aceasta directie este motivat de necesitatea fructificarii, de catre toti cetatenii Republicii Moldova, a sansei la libertate, prosperitate si stabilitate.
Prioritati pentru anul aderarii Rep.: Care sunt prioritatile politicii externe romanesti pentru 2007? M.R.U: Anul 2007 este un an deosebit de important pentru procesul de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana. In acest context, o atentie deosebita va fi acordata valorificarii oportunitatilor pe care ni le ofera calitatea de membru al UE, atat pentru promovarea intereselor noastre nationale majore, cat si in vederea consolidarii si aprofundarii constructiei europene. Romania doreste ca UE sa-si consolideze pozitia de actor global si va sprijini, activ si creator, initiativele menite sa contribuie la intarirea capacitatii de decizie si de actiune a Uniunii, la cresterea coeziunii ei politice si a coerentei in manifestarea optiunilor sale de politica internationala. Ne propunem, de asemena, sa sprijinim continuarea procesului de extindere a UE si de apropiere de Uniune a statelor din vecinatatea noastra estica, precum si a celor din Balcanii de Vest. Un rol deosebit de important in aceasta ultima directie va reveni Politicii Europene de Vecinatate, a carei dezvoltare si diversificare o vom sustine pe deplin. De asemenea, printre prioritatile noastre vor continua sa se numere consolidarea securitatii si stabilitatii in Europa si in lume, dezvoltarea relatiilor de colaborare cu partenerii nostri europeni, continuarea relatiilor speciale cu Statele Unite, dezvoltarea relatiei cu Federatia Rusa, ca si cu alti actori globali importanti sau puteri globale emergente precum Japonia, China, India sau Brazila. In acelasi timp consider ca, in baza pozitiei geografice a tarii noastre, a experientei si expertizei proprii, Romania poate contribui la dezvoltarea fireasca si la diversificarea prioritatilor UE. Ne propunem, de aceea, sa aducem pe agenda de prioritati a UE subiecte noi, precum zona extinsa a Marii Negre, de a carei importanta strategica si valoare economica suntem profund convinsi, poate cu un pas inaintea Comisiei Europene si a unor state membre. Suntem, de asemenea, interesati de continuarea evolutiilor democratice din Rusia si Ucraina si de consolidarea unor relatii de colaborare pragmatice cu aceste tari. Pe de alta parte, avand in vedere legaturile noastre istorice cu Republica Moldova vom sustine, in dialogul cu partenerii nostri europeni, necesitatea ca Republicii Moldova sa i se acorde, la fel ca si statelor din Balcanii de Vest, perspectiva aderarii la UE. O alta zona de interes geostrategic, atat pentru noi, cat si pentru UE, este Asia Centrala, datorita resurselor de hidrocarburi si a rutelor de tranzit catre Extremul Orient. Abordarea geografica a politicii externe a Romaniei va fi completata cu o abordare tematica, avand in vedere teme precum securitatea, democratia, dezvoltarea durabila sau dialogul intre culturi. NATO va ramane principalul garant al securitatii Romaniei si cel mai important forum de dialog si cooperare trans-atlantica in domeniul securitatii. Avand in vedere ca Alianta isi amplifica rolul de furnizor international de securitate si constituie un actor politic major in vecinatatea imediata a Romaniei, tara noastra va continua sa se manifeste in cadrul NATO ca un aliat european cu vocatie trans-atlantica, sustinator al rolurilor complementare ale NATO si UE la nivel global si regional. Nu in ultimul rand, suntem interesati de dinamizarea relatiilor cu romanii de pretutindeni si de pastrarea identitatii lor nationale si culturale. Avem in vedere, de aceea, abordari particularizate, specifice nevoilor acestora si adaptate la caracteristicile tarilor de resedinta. Rep.: Se va schimba atmosfera relatiilor romano-ruse? M.R.U: Integrarea Romaniei in UE, de la 1 ianuarie 2007, nu inseamna o schimbare in abordarea relatiilor internationale ale tarii noastre. Calitatea Romaniei de membru al marii familii europene creste, insa, responsabilitatea pentru un dialog pragmatic, transparent cu Federatia Rusa. Doresc sa precizez ca Romania are capacitatea si vointa politica de a juca un rol constructiv in dialogul UE-Rusia. Urmeaza etapa post 2007, in care Romania va participa activ la negocierea noului Acord de Parteneriat si Cooperare intre UE si Federatia Rusa.

Relatia cu romanii de pretutindeni

Rep.: Exista lacune in activitatea Departamentului pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni? M.R.U: Departamentul pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni are atributii intr-un domeniu prioritar si, de la integrarea acestuia in Ministerul Afacerilor Externe, s-au facut pasi importanti in directia asigurarii unei functionari optime si a unui statut credibil al acestuia. Exista multe aspecte pozitive atunci cand vorbim de activitatea sa. Este un departament dinamic, care si-a asumat foarte multe proiecte, unele in premiera, atat in plan legislativ, cat si in ceea ce priveste finantarile. Ma refer la proiectul de lege privind sprijinul acordat romanilor de pretutindeni, la legea privind regimul acordarii finantarilor nerambursabile pentru sprijinirea romanilor din afara granitelor, act normativ care va intra in vigoare la 1 ianuarie 2007, la proiectul legii privind votul prin corespondenta, dar si la procedura de finantare, menita sa raspunda unor criterii de transparenta si eficienta si la sustinerea efectiva a peste o suta de proiecte sau actiuni destinate comunitatilor romanesti. Acestora li se adauga participarea la demersurile politico-diplomatice, in vederea promovarii drepturilor etnicilor romani de peste hotare, in concordanta cu standardele internationale. Este un domeniu care cere o implicare continua si va asigur ca relatiile cu romanii de pretutindeni si consolidarea parteneriatului cu comunitatile vor constitui prioritati si in viitor.

„Procesul Bucuresti” Rep.: Se schimba politica de cooperare din regiunea Marii Negre de la 1 ianuarie 2007? M.R.U.: Aderarea Romaniei si Bulgariei a adus, intr-adevar, o schimbare majora in peisajul Marii Negre, si anume a statutului per se al acestui spatiu: de la 1 ianuarie 2007, Marea Neagra a devenit litoral al UE, iar un sector semnificativ al granitei estice a Uniunii va fi asigurat in aceasta regiune. Extinderea UE nu schimba insa obiectivele noastre strategice fata de zona vecina si, sper, nici logica unei cooperari regionale consolidate, revigorate, asa cum a fost cultivata si promovata in ultimii ani. Politica noastra externa in aceasta zona pleaca de la premisa fundamentala ca stabilitatea, securitatea si prosperitatea regiunii Marii Negre pot fi asigurate doar ca rezultat al coordonarii intereselor, valorilor si actiunii statelor riverane, in interactiune cu implicarea internationala larga, pe diverse domenii de interes si expertiza. Cu trei tari ale regiunii in interiorul UE, importanta spatiului pontic va creste, fara indoiala. De fapt, pana nu demult, regiunea Marii Negre a fost perceputa ca spatiu al confruntarii si competitiei, trecand printr-o perioada de „inghet istoric” in timpul Razboiului Rece. Acum insa, regiunea parcurge un proces amplu de redefinire geopolitica si reorganizare. Marea Neagra se „reinventeaza” si este redescoperita din punct de vedere strategic, economic, ecologic, cultural. In acest cadru, UE va avea un rol din ce in ce mai important, cu responsabilitati sporite in asigurarea unui parcurs democratic si prosper al statelor regiunii care se orienteaza spre Vest. Pe toti ne uneste, cred, interesul ca echilibrul regional sa fie stabil, iar pentru aceasta am convingerea ca tarile regiunii trebuie sa sporeasca si sa eficientizeze cooperarea intre ele, pe de o parte, si cu UE si alti actori globali, pe de alta parte. Aici trebuie sa ne gandim la initiative regionale precum OCEMN, Forumul Marii Negre, Euroregiunea Marii Negre, la relatii bilaterale calitativ diferite intre state, la rolul UE, al NATO, al Consiliului Europei, la OSCE si potentialul sau in solutionarea conflictelor. Mai mult, as vrea sa nu uitam rolul pe care alte organizatii si initiative - non-guvernamentale, multinationale, si indeosebi parteneriatele public – privat, mergand de la nivel local, la nivel regional, le pot juca in promovarea regiunii si definirii identitatii regionale. De aceea, Romania pledeaza pentru ca UE sa dezvolte o abordare coerenta, integrata, strategica pentru regiunea Marii Negre – pe care o numim dimensiunea pontica a Uniunii. Actuala Politica Europeana de Vecinatate acopera dimensiunea relatiei bilaterale UE-state din regiune si este un pas semnificativ in directia apropierii, dar lipseste abordarea regionala, care are capacitatea de a valorifica potentialul imens al regiunii. Doresc astfel sa subliniez ca numai atunci cand UE va acorda atentia necesara regiunii Uniunea va fi pregatita sa devina un actor global, in adevaratul sens al intelesului. Abordarea strategica a regiunii Marii Negre, pe multiple paliere bilaterale, regionale si comunitare, prin intermediul tuturor instrumentelor la care Romania isi aduce contributia, cu scopul de a determina emergenta unei dimensiuni pontice a UE o reunim in denumirea de Procesul Bucuresti.
pe larg [...]

Holocaustul în istoriografia occidentală

Soarta evreilor în cel de-al doilea război mondial n-a fost multă vreme – până în anii 1970 – o temă predilectă în istoriografia şi opinia publică occidentală (5). Iniţial, chiar Tribunalul de la Nürnberg (judecarea celor 24, 1945-1946) a avut grijă să nu evidenţieze prea mult persecuţiile contra evreilor, ci a preferat să le includă mai degrabă printre alte atrocităţi comise de nazişti. Mai exact, crimele împotriva evreilor au fost condamnate invocându-se articolul „crime împotriva umanităţii” (6), convenţia ONU despre genocid fiind adoptată în 1948. Studiile privind evreii între anii 1939-1945, fenomen consacrat ulterior sub denumirea metaforică de Holocaust datorită unor supravieţuitori, precum Elie Wiesel sau Primo Levi (7), au fost iniţiate de către evrei germani emigraţi în SUA. Printre aceştia sunt Eva Reichmann, Elinor Sterling, George Mosse, Paul Messing şi Hannah Arendt. Un moment crucial în studiile asupra Holocaustului este apariţia, în 1961, a cărţii istoricului american Raul Hilberg, Exterminarea evreilor în Europa (.

În Europa, abia în anii 1960, istoricii din Germania de Vest se alătură eforturilor de reevaluare critică a perioadei naziste, inclusiv a responsabilităţii statului şi a societăţii germane în ce priveşte„soluţia finală”, cartea lui Hilberg fiind tradusă în germană abia în 1982. Societatea germană rămâne până în anii 1980 oarecum ignorantă faţă de fenomenul Holocaustului, un moment important care schimbă această situaţie fiind difuzarea la televiziunea naţională, în 1986, a filmului lui Claude Lanzman, intitulat Shoah (1985), al cărui consultant principal este acelaşi Raul Hilberg. Realizată între 1976 şi 1981, cu o durată de cca 10 ore, reprezentând un rezumat al celor peste 350 de ore filmate, pelicula lui Lanzman este recepţionată inegal în alte ţări. În Polonia, spre exemplu, Shoah este calificat drept o producţie antipoloneză, iar în Japonia va fi difuzat abia la începutul anilor 1990 (9). Discuţia lansată de istoricul german Ernst Nolte în 1986, provocând aşa-numita „ceartă a istoricilor” (Historikerstreit), are la bază afirmaţia acestuia potrivit căreia Holocaustul se înscrie în şirul altor genociduri în masă din secolul al 20-lea, în special al Gulagului bolşevic (10).

În Franţa, o parte însemnată a istoricilor, inclusiv cei din „Şcoala „Analelor”, au ezitat câteva decenii la rând să abordeze mai deschis problemele legate de istoria Franţei în cel de-al doilea război. Este vorba de chestiuni, precum colaborarea francezilor cu regimul de ocupaţie nazist, considerată o temă incomodă pentru memoria colectivă a francezilor, dar şi responsabilitatea regimului de la Vichy în exterminarea evreilor. Abia după 1980 apar cele mai multe şi cele mai importante contribuţii asupra acestor aspecte (11). Deşi Franţa este prima ţară europeană unde evreilor li se acordă egalitatea în drepturi cetăţeneşti (1791) şi unde evreii sunt poate cel mai bine integraţi în societate, primul preşedinte francez care recunoaşte public responsabilitatea statului francez în deportarea evreilor de către regimul de la Vichy este Jacques Chirac, în 1995 (12).

Pe de altă parte, anumite voci, mai ales printre supravieţuitorii lagărelor de concentrare naziste, dar şi istoricii, au evidenţiat o anumită pasivitate faţă de soarta evreilor europeni din partea guvernului american, a celui britanic, a Vaticanului, a Elveţiei, chiar şi a liderilor mişcării sioniste din Statele Unite (13). Acest lucru vrea să spună că şi statele occidentale cu o puternică tradiţie democratică au fost ţinta unor critici tendenţioase şi exagerate. Remarca însă nu diminuează din responsabilitatea guvernului român în distrugerea evreilor basarabeni, bucovineni şi transnistreni, ci sugerează că este vorba de o problemă mult mai vastă, nicidecum limitată la România, ceea ce susţin, de regulă, istoricii extremişti, alimentând astfel mitul unei conjuraţii împotriva naţiunii române.



În ansamblu, studiile occidentale privind Holocaustul sunt dominate de existenţa a două şcoli istoriografice. Prima, numită generic intenţionalistă, susţine că „soluţia finală” a fost precedată de o serie de politici anterioare, concepute de Hitler înainte de exterminarea propriu-zisă a evreilor. Această interpretare acordă lui Hitler rolul crucial în implementarea politicii genocidale, subliniind şi centralitatea ideologiei naziste în stabilirea agendei politice a conducătorilor Reichului (14). A doua, numită convenţional funcţionalistă, deşi admite rolul antisemitismului în exterminarea evreilor, pune accentul pe importanţa structurilor birocratice, a circumstanţelor politice şi militare din epocă (15). În ceea ce priveşte conceptul de Holocaust, iniţial el desemna exterminarea evreilor, iar ulterior tinde să acopere toate acţiunile de limitare a drepturilor politice, sociale şi economice ale evreilor promovate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Lansarea discuţiei asupra Holocaustului în Republica Moldova

Majoritatea lucrărilor care tratează istoria Republicii Moldova în secolul al 20-lea apar la sfârşitul anilor 1990 - începutul deceniului următor. Cea mai mare parte a acestora se axează pe perioada interbelică şi cea sovietică. În ceea ce priveşte perioada 1941-1944, prima contribuţie basarabeană importantă pe această temă apare în 1997, semnată de Anatol Petrencu (16). Cartea a suscitat reacţii dintre cele mai controversate, fapt care a avut drept efect amplificarea precauţiei tinerei generaţii de istorici de a aborda subiecte considerate incomode. Critica cea mai aspră din cartea lui Petrencu s-a îndreptat asupra capitolului în care se discută soarta populaţiei basarabene în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale (17). Petrencu prezintă, mai întâi, o evaluare a numărului evreilor basarabeni către momentul venirii trupelor române în vara anului 1941, citând un document de arhivă, potrivit căruia comunitatea locală a evreilor ar fi constituit cifra de 17 835 persoane internate în lagăre şi ghetto-uri, aşa cum reiese din recensământul din august 1941. Sunt menţionate alte surse care estimează numărul evreilor basarabeni în vara anului 1940 de la 275 mii la 400 mii evrei. În lipsa unor date cât de cât credibile cu privire la numărul evreilor locali care au fost evacuaţi de armata sovietică în retragere în iunie-iulie 1941, istoricul basarabean tinde să ia ca referinţă datele recensământului românesc din august 1941. Autorul îşi exprimă opinia faţă de politica lui Antonescu faţă de evrei, constatând că „în ghetouri şi lagăre majoritatea evreilor era alcătuită din persoane având vârsta înaintată, femei, copii. O parte dintre evreii rămaşi în Basarabia nu erau ostili administraţiei româneşti. Erau şi din cei ce au fost nedreptăţiţi şi de puterea sovietică: li se confiscase proprietatea, bunurile materiale etc. Documentele subliniază faptul că populaţia evreiască rămasă nu era vinovată şi nu putea purta răspunderea pentru activitatea antiromânească a consângenilor lor, ucişi în lupte sau plecaţi cu sovieticii în adâncul URSS. I. Antonescu, însă, n-a făcut diferenţierea cuvenită, tratând evreii în ansamblul lor [este vorba de scrisoarea lui Antonescu către Filderman – nota I.C.]: „Eu când am luat măsuri contra evreilor, nu le-am luat în contra individului, ci în contra colectivităţii, care a jefuit neamul românesc. Eu apăr naţiunea. Colectivitatea evreiască trebuie să plătească şi lucrul trebuia să fie ordonat” (18). În ciuda acestei poziţii, de condamnare a politicii antonesciene faţă de evreii basarabeni, Petrencu face eroarea de a nu marca între ghilimele calificativele peiorative la adresa comunităţii evreieşti preluate din documentele oficiale de epocă, ceea ce alimentează criticile adversarilor săi politici, care-l învinuiesc de pro-antonescianism. Prima recenzie, apărută la doi ani după editarea cărţii lui Petrencu, a utilizat invective grave – după părerea noastră, nejustificate – la adresa istoricului basarabean. Semnată de Iziaslav Elikovici Levit, care s-a evacuat din RSSM cu armata sovietică în retragere în iunie 1941, reprezentant de marcă al istoriografiei sovietice moldoveneşti, stabilit între timp în Statele Unite, recenzia publicată în Glasul Moldovei, în 1999 nu analizează propriu-zis capitolul cu privire la evrei. În schimb, Petrencu este etichetat drept pro-antonescian şi, prin urmare, denigrator al Holocaustului evreilor basarabeni. Deoarece critica acerbă nu se axează explicit asupra subcapitolului despre evrei (19), Levit pune la îndoială argumentul central al cărţii lui Petrencu, anume că revenirea Basarabiei la România a fost o acţiune legitimă de recuperare a unei provincii ocupate un an înainte de Stalin, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, recuperare – este adevărat – însoţită de represiuni în masă, care nu pot fi nicidecum justificate, luate în special împotriva evreilor basarabeni. Pentru Levit, operaţiunea militară a României din iunie-iulie 1941 – salutată de altfel de cea mai mare parte a populaţiei basarabene, precum şi de majoritatea opiniei publice româneşti şi a partidelor democratice – este apreciată ca antisovietică, în consecinţă, nelegitimă. Orice altă încercare de a reconstitui istoria provinciei din perspectiva politicii economice, sociale şi culturale a regimului Antonescu, chiar dacă nu neglijează soarta evreilor, dar n-o consideră centrală – este considerată de Levit inadmisibilă.

„Factorul american”: relansarea discuţiei asupra Holocaustului evreilor basarabeni

În 2002, un alt istoric basarabean emigrat în SUA, Vladimir Solonari, scrie un articol despre problema Holocaustului reflectată în istoriografia de la Chişinău (20). Solonari repetă argumentele pline de invective la adresa cărţii lui Petrencu din 1997, dar în comparaţie cu Levit o face mai subtil, recunoscând identitatea românească a majorităţii populaţiei basarabene şi condamnând tentativele de creare a unei naţiuni moldoveneşti de către sovietici – contrar a ceea ce a susţinut cu vehemenţă ca politician în Moldova. Alţi câţiva istorici basarabeni, care au abordat între timp aspecte legate de soarta evreilor basarabeni în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, sunt acuzaţi în egală măsură că justifică, minimalizează sau chiar neagă existenţa Holocaustului în Basarabia. Surprinzător, autorul sus-numit nu include explicit în categoria respectivă pe autorii tratatului Istoria Republicii Moldova, scris de istorici pro-comunişti şi pro-sovietici (21). Solonari se limitează a constata, în cazul din urmă, că autorii „tratatului” nu se referă la Holocaustul evreilor basarabeni, şi nu emite verdicte şi judecăţi de valoare păstrându-le cu grijă pentru alţi autori care au abordat cât de cât ches­tiunea în cauză. De data aceasta, întreaga comunitate de istorici contemporaneişti de expresie românească de la Chişinău, care s-au ocupat tangenţial de problema minorităţilor etnice în interbelic şi de perioada 1941-1944, este condamnată. Unele observaţii ale lui Vladimir Solonari sunt pertinente, precum cea a influenţei exercitate asupra discursului istoric de către istoriografia extremistă românească şi preluarea necritică a justificărilor regimului Antonescu în ce privește politica promovată faţă de evrei (22). Dar condamnarea istoriografiei de la Chişinău – în condiţiile în care Solonari, însuşi istoric de meserie fiind, a preferat să joace diferite roluri în culisele politicii moldoveneşti din anii 1990, de la iniţiator al mişcării şovine, făţiş antiromâneşti, Unitate-Edinstvo, la postura unui lider socialist moderat – este excesivă. Pe de altă parte, unii se pot întreba de ce Solonari nu a scris nimic despre Holocaust aflându-se la Chişinău până în 2000? Or, abia emigrat în SUA, înainte de a produce ceva apreciabil ca istoric, el redevine neîntârziat un critic al breslei căreia, brusc, şi-a adus aminte că îi aparţine, dar uitând probabil să se lase de limbajul politic maniheist în care nu există loc pentru nuanţe, ci doar pentru logica „buni” şi „răi”, ai „noştri” şi ai „lor”. Evitând să comenteze opinia lui Levit, Solonari lasă iarăşi anumite semne de întrebare cu privire la valabilitatea argumentaţiei pe care încearcă s-o acrediteze.

Articolul lui Solonari din 2002 – dacă facem abstracţie de identitatea politică flotantă a autorului – poate însă fi citit şi în altă cheie. El poate fi apreciat şi ca o invitaţie adresată istoricilor de la Chişinău de a fi mai critici şi mai atenţi la subtilităţile discursului istoriografic naţional, oarecum izolat de evoluţiile europene şi nord-americane din ultimele decenii.

Istoriografia şi chestiunea Holocaustului: cazul Republicii Moldova (I)

http://www.contrafort.md/2006/145-146/1137.html

Istoriografia de la Chişinău după 1991

În Republica Moldova, abia odată cu declanşarea Perestroikăi şi declararea independenţei la 27 august 1991, a apărut posibilitatea studierii sine ira et studio a trecutului, mai ales a epocii contemporane. Anterior, istoriografia de la Chişinău a fost influenţată puternic de factorul politic şi a făcut parte integrantă din istoriografia entităţilor politice cărora le-a aparţinut provincia dintre Prut şi Nistru de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, înainte de apariţia statului independent nu se poate vorbi de existenţa unei istoriografii moldoveneşti ca atare. În perioada ţaristă şi sovietică, istoricii locali au produs discursuri istorice fiind în permanenţă constrânşi să subscrie la canoanele istoriografiei dominante, supuse la rândul lor agendelor politice din epocă. Între cele două războaie mondiale, istorici basarabeni, precum Alexandru Boldur sau Petre Cazacu, au tratat istoria provinciei în cadrul spaţiului românesc, având posibilitatea în acelaşi timp să-şi personalizeze discursul. După 1991, presiunea politică din exterior dispare şi se părea că istoricii de la Chişinău nu vor mai fi nevoiţi să exprime agende impuse din afara disciplinei lor. Acest optimism, împărtăşit pe larg acum un deceniu şi jumătate, nu s-a dovedit, din păcate, nici pe departe îndreptăţit. Factorul politic, de data aceasta articulat de elitele politice locale tributare mentalităţii sovietice, continuă să exerseze o presiune constantă asupra breslei istoricilor, aşa cum s-a putut observa în privinţa manualelor de istorie. Mărul discordiei dintre istorici şi politicieni l-a constituit chestiunea identităţii populaţiei majoritare. În timp ce majoritatea istoricilor profesionişti de la Chişinău, de altfel ca şi majoritatea covârşitoare a istoricilor din Europa Occidentală şi America de Nord, au susţinut teza identităţii româneşti a naţionalităţii titulare, clasa politică dominantă şi o minoritate a istoricilor nostalgici au cochetat cu ideea promovării unei identităţi etnice moldoveneşti deosebite de cea românească. Cu alte cuvinte, traiectoria istoriografiei moldoveneşti după 1991 nu poate fi abstractizată de traseul sinuos al Republicii Moldova în ansamblu: între încercările de disociere de moştenirea sovietică şi reintegrare în spaţiul românesc, în cel sud-est european şi european în ansamblu, pe de-o parte; şi tentativele de a perpetua prezenţa Moldovei în structurile mentale, politice şi economice euro-asiatice, ale Federaţiei Ruse, succesoare de facto şi de jure a metropolei sovietice.

Chestiunea evreiască şi Holocaustul în discursul istoric autohton

În continuare, să vedem cum a influenţat această realitate complexă discursul asupra istoriei minorităţilor etnice din Republica Moldova în general şi în speţă asupra Holocaustului, chestiune care ne interesează cu predilecţie în acest articol (1).

Elementul evreiesc joacă un rol tot mai important în viaţa Basarabiei mai ales odată cu secolul al 19-lea, dat fiind politica autorităţilor ţariste, care impune restricţii draconice privind dreptul de reşedinţă pentru urmaşii lui Israel. Fiind strâmtoraţi din zonele centrale ale Rusiei, evreii ajung să constituie aproape o jumătate din populaţia Chişinăului, aşa cum arată primul recensământ imperial de la 1898. Situaţia se prezintă nu foarte diferit în alte târguri ale Basarabiei. În următoarea jumătate de veac, cea mai mare parte a populaţiei evreieşti va dispărea. Primul eveniment care zguduie relativa armonie etnică în regiune este pogromul din 1903, instigat, după cum bine se ştie, de către autorităţile ţariste, dar în care rolul stereotipurilor populaţiei locale faţă de evrei nu poate fi neglijat (2). Pogromul de la Chişinău devine în scurt timp un simbol consacrat la nivel mondial al complicităţii autorităţilor la persecutarea violentă a unor grupuri etnice indezirabile din motive politice, religioase sau economice. Emigrarea evreilor basarabeni în străinătate, mai ales în America, începe anume ca urmare a pogromului. În perioada interbelică, în ciuda măsurilor din ce în ce mai discriminatorii la adresa lor, majoritatea evreilor basarabeni rămân totuşi pe loc.

În plin război mondial, în care obsesia purificării etnice domină în teritoriile aflate sub ocupaţie sau influenţă nazistă, regimul Antonescu adoptă o serie de măsuri privind purificarea naţiunii române de elemente „străine”. Primul pas în această direcţie este deportarea în masă a tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord dincolo de Nistru, la sfârşitul anului 1942-începutul lui 1942, motivul oficial fiind acela al colaborării aces­tora cu puterea sovietică şi, mai ales, comportarea lor ostilă în timpul retragerii ostaşilor şi administraţiei române în 1940. O parte importantă a evreilor este exterminată ca urmare a privaţiunilor şi mizeriei din gheto-urile şi lagărele de concentrare din Transnistria, în anii 1942-1944. Aşadar, dispariţia unei întregi comunităţi etnice, cu o pondere însemnată în plan demografic, economic şi cultural, prin represiune sau emigrare forţată, reprezintă una dintre cele mai tragice pagini din istoria contemporană a Basarabiei. La prima vedere este vorba de o chestiune foarte clară şi acoperirea acestui aspect în discursul istoriografic al statului independent Republica Moldova nu trebuia să întâmpine dificultăţi. Au trebuit însă să treacă aproape un deceniu ca acest lucru să atragă atenţia binemeritată a istoricilor. Cum se explică această situaţie? Care sunt factorii care determină evoluţia istoriografiei moldoveneşti în sensul acordării unei mai mari atenţii chestiunii Holocaustului, dispariţiei comunităţii evreieşti din regiune ca urmare a represiunilor în masă din timpul celui de-al doilea război mondial? Cum a evoluat abordarea chestiunii Holocaustului în istoriografia occidentală din ultimele decenii? O altă interogaţie ar fi următoarea: în ce măsură abordarea Holocaustului de către istoricii moldoveni a fost sau nu influenţată de cele două tradiţii istoriografice postbelice hegemonice: cea sovietică; şi, respectiv, cea românească, din perioada comunistă şi cea postdecembristă în egală măsură.

După cum se ştie, istoriografia sovietică a negat existenţa Holocaustului. Pe de-o parte, această omisiune se explică prin antisemitismul visceral de inspiraţie stalinistă al regimului bolşevic, exacerbat mai ales odată cu lansarea campaniei oficiale împotriva sionismului la începuturile „războiului rece”. Pe de altă parte, recunoaşterea Holocaustului era în contradicţie cu doctrina comunistă sovietică, cea care stipula existenţa unui genocid nazist împotriva poporului sovietic în general, fără a evidenţia anumite grupuri etnice în parte. Admiterea faptului că Germania nazistă a promovat o politică de exterminare totală a unor grupuri etnice ar fi însemnat, în logica autorităţilor sovietice, acordarea unui statut special acestor comunităţi – în cazul de faţă, evreilor – ceea ce ar fi periclitat fezibilitatea proiectului de creare a unui popor sovietic cu caracteristici meta-etnice.

Istoriografia comunistă românească a negat, în egală măsură, fenomenul exterminării în masă a evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial; mai exact, a admis exterminarea evreilor români, dar a considerat responsabil de aceste crime fie armata germană, fie autorităţile maghiare din nordul Transilvaniei. Acest lucru s-a evidenţiat mai explicit la sfârşitul anilor 1970 - începutul anilor 1980, când asistăm la exaltarea personalităţii lui Ion Antonescu, atât prin contribuţia unor istorici, precum Gheorghe Buzatu, cât şi a unor scriitori talentaţi, ca Marin Preda. Ceauşescu avea nevoie de legitimarea cultului său personal prin reinventarea unor predecesori, proces care are loc nu fără concursul unor foşti legionari din emigraţie, precum Iosif Constantin Drăgan, stabilit în Italia (3). După 1990, atât istoriografia basarabeană, cât şi cea românească în ansamblu, este preocupată de represiunile regimului comunist, discurs al cărei corolar constă, printre altele, în victimizarea etno-naţiunii, proces văzut drept o strategie de terapie colectivă. Această strategie discursivă nu admite rolul de victimă decât entităţii colective supreme – naţiunii române în cazul de faţă – instituindu-se astfel o pretenţie filosofico-morală asupra monopolului suferinţei. Nu este de mirare că soarta minorităţilor etnice, fenomenul Holocaustului cu precădere, este privită în cadrul acestei paradigme ca una care atentează şi diminuează semnificaţia leit-motivului naraţiunii focalizat pe etno-naţiune. Trebuie amintit, în acelaşi timp, că, în prezent, în Europa Occidentală, studiile transnaţionale, care tratează o anumită tematică acoperind simultan mai multe state, sunt încă puţine în raport cu cele care reconstituie istoria unei singure naţiuni (4).

După revoluţia din decembrie 1989, cultul lui Antonescu este perpetuat, de data aceasta fiind sprijinit de fostul preşedinte Iliescu pentru a combate pretenţiile de revenire la tron ale Regelui Mihai. Abia la sfârşitul anilor 1990 – începutul mileniului 3, odată cu impunerea unei noi generaţii de istorici, istoriografia românească – este vorba aici de contemporaneişti – reuşeşte să formuleze un discurs în conformitate cu valorile europene, impunând astfel marginalizarea istoricilor extremişti. Între timp, istoricii basarabeni stabilesc contacte tot mai strânse cu istoricii de la Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Noii mentori ai istoricilor contemporaneişti de la Chişinău devin de multe ori istoricii extremişti, precum Gheorghe Buzatu sau Ion Coja, mai deschişi, se pare, spre colaborare cu basarabenii, decât istoricii moderaţi, precum Dinu Giurescu sau Florin Constantiniu. Această realitate este perceptibilă şi la capitolul manualelor de istorie apărute la Chişinău în această perioadă, care, deşi centrate pe reconstituirea regională a istoriei românilor, repetă, de regulă, matricea celor apărute la Bucureşti, manuale ce au fost mult timp tributare unei ideologii naţionaliste, moştenire a ceauşismului. Problema Holocaustului se regăseşte astfel într-un statut de cenuşăreasă, fiind ori nedreptăţită, ori neglijată. Ordonanţa 31/2002 constituie prima bază legală în schimbarea situaţiei, iar prin Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (11.11.2004), prezidată de Elie Wiesel, România recunoaşte oficial responsabilitatea sa în Holocaust.

În 2005, pentru a impulsiona studiile în domeniu, guvernul român creează Institutul Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”. În acelaşi an, ia fiinţă şi un Institut Naţional de Investigare a Crimelor Comunismului (altul decât Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, fondat în 1993). La Chişinău însă, tendinţa este inversă, de comasare a instituţiilor de cercetare existente. Este cazul Institutului de Istorie din cadrul Academiei de Ştiinţe, care fuzionează cu Institutul de Stat şi Drept la începutul anului 2006, în timp ce Institutul de Studii Interetnice – între misiunile sale numărându-se şi studierea problemei Holocaustului, dar a cărui activitate rămâne modestă în această privinţă – este încadrat, la rândul său, într-o nouă structură, numită Institutul Patrimoniului Cultural, creat tot în 2006 (în care fuzionează şi alte două entităţi – Institutul de Arheologie şi Etnografie şi Institutul de Studiu al Artelor).

Comemorare trista la Timisoara
Comunitatea Evreilor din Timisoara a comemorat, in data de 10 noiembrie, implinirea a 68 de ani de la inceputul pogromului, marcat de Noaptea de Cristal. Presedintele comunitatii evreilor din Timisoara, dr. Paul Costin, a precizat ca aceasta data ramane una de referinta in memoria evreilor deoarece, in noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, peste 90 de cetateni apartinand aceste etnii au fost ucisi, alte cateva sute au fost batuti, iar 30.000 au fost arestati si dusi in lagare de concentrare. De asemenea, in acea noapte, bande de nazisti au demolat 76 de sinagogi si au incendiat 191, iar magazinele si birourile de afaceri detinute de evrei au fost distruse si vandalizate. “Atatea geamuri ale magazinelor au fost sparte in acea noapte, incat trotuarele straluceau in lumina felinarelor, de unde a derivat si denumirea de ‘Noapte de Cristal’, ramasa in amintirea tuturor”, a explicat Paul Costin.
Potrivit presedintelui comunitatii evreilor din Timisoara, actiunea in forta a inceput dupa ce una din sutele de mii de familii de evrei stabilite in estul Europei si Apusul Poloniei, oprimate de oamenii lui Hitler, i-a scris fiului stabilit in Statele Unite despre umilintele la care sunt supusi, de mai mult timp, evreii. A doua zi, acesta si-a cumparat un pistol, s-a deplasat la Ambasada Germaniei in SUA si l-a impuscat pe primul oficial german care a vrut sa intre in cladirea acesteia, declansand adevarate actiuni de razbunare nazista asupra evreilor din Europa. “Acesta avea sa fie preludiul holocaustului”, a conchis Paul Costin.
Pogromul din Noaptea de Cristal s-a desfasurat pe teritoriile Germaniei si Austriei si a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste impotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost indreptata, pe scara larga si in mod deliberat, impotriva evreilor intr-o tara vest-europeana. (Adina ZAMFIR)
http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?_init=art.view&art_key=10978&cat_load=NEWS&archive=yes

Traficantul ceausist de evrei si germani nu mai are memorie
Delirul unui fost general de securitate
Mihai Pelin

Cu fata lui de sfecla furajera, fostul general de securitate Eugen Luchian a pacalit doi ziaristi, si pe o pagina intreaga de ziar, editia din 23 noiembrie a.c., a reusit sa le spuna nimic. Dar nimic, nimic. Fie ca se da smecher, fie ca ii palpaie penibil memoria, ex-generalul dezinformeaza la greu si ii acuza si pe altii de dezinformare, intre care se numara si subsemnatul. Nu stie despre ce vorbeste. Intr-adevar, a existat un serviciu de dezinformare al Securitatii, insa intre acesta si documentele evocate de mine in cartea Culisele spionajului romanesc nu exista nici un fel de relatie. Aceste documente, in totalitate, reprezinta ancheta efectuata asupra activitatilor Directiei de Informatii Externe, incepand din 1954-1955 pana la dezertarea lui Ion Mihai Pacepa. In 1982, ancheta a fost inmormantata si documentele ei au ramas inghesuite in niste saci de hartie din debaraua cabinetului lui Emil Macri, fiind descoperite de arhivari de la SRI dupa decembrie 1989. Este vorba despre 102 dosare, inregistrate in fondul D al arhivelor SRI, sub numarul 11200. Si nu este vorba despre nici un fel de dezinformare acolo, deoarece Securitatea nu avea nici un interes sa se dezinformeze pe sine.
Ceea ce nu vrea ex-generalul Eugen Luchian sa recunoasca transant este ca el si generalul Gheorghe Bolanu au raspuns efectiv de operatiunea Peregrinii, paguboasa pentru statul roman, in sensul ca i-a afectat considerabil prestigiul, dar deosebit de pro-
fitabila pentru cei ce au manipulat paralele in valuta oferite de cei ce doreau sa paraseasca definitiv Romania, germani sau evrei, ba chiar si romani cu rude care facusera chiag in strainatatea occidentala. Bolanu din partea Directiei de Informatii Externe si el, Luchian, din partea sectiei speciale pentru problemele Ministerului de Interne si Ministerului Apararii Nationale din subordinea Presedintiei Consiliului de Ministri Si operatiunea a fost profitabila nu numai pentru manipulatorii fondurilor in speta, ci si pentru prietenii lor apropiati. Nu intamplator, Ion Mihai Pacepa se refera cu un indicibil regret la Eugen Luchian. Operatiunea Peregrinii, la timpul petrecerii ei, a fost o vaca de muls fabuloasa. Fotografiile alaturate infatiseaza exteriorul si parte din interioarele vilei pe care si-a construit-o Eugen Luchian, facandu-si parte din contributia baneasca a celor decisi sa plece din Romania definitiv. Tot ce insemna in aceasta vila lustra, comutator, incuietoare, cleanta, foraibar si altele, ca sa nu mai vorbim si de aparatura electronica din incape-
rile ei, provenea din strainatate. In anii ’70, se putea edifica o asemenea vila numai cu banii din leafa? Chiar daca era in discutie o leafa de securist suspus?
Operatiunea Peregrinii avea urmatorul curs: petentii se prezentau la un bloc de pe Soseaua Mihai Bravu nr. 53-55, scara 3, ap. 93, prezentandu-si obolul ofiterului Gheorghe Cartis. Acesta intocmea o chitanta, intr-un singur exemplar, care – culmea! – nu era inmanata celui ce predase valuta promisa drept rascumparare a sa de catre rudele din Occident, ci ramanea in dosarele Securitatii, unde se pot gasi si acum. Nu trebuie sa fii deosebit de istet spre a intelege ce camp de malversatiuni financiare veroase se deschidea inaintea tuturor gestionarilor ope-
ratiunii. Iar de restul se ocupa Eugen Luchian. El inainta Presedintiei Consiliului de Ministri cererile de renuntare la cetatenia romana si tot el obtinea aprobarea lor. Numai pentru cei ce se aratau culanti, fireste. Azi asa, maine tot asa, pana cand vila lui Eugen Luchian s-a incheiat la toti nasturii, moment in care – fatalitatea fatalitatilor! - a cazut peste ex-general si ancheta amintita mai sus, condusa de Emil Macri. Fiind normal ca Eugen Luchian sa-l defineasca pe Emil Macri drept „banditul banditilor”. Oamenii din subordinea lui Emil Macri au investigat toate matrapazlacurile lui Eugen Luchian si tot ei i-au dresat acestuia actele pe temeiul carora a ajuns in fata justitiei si, dupa aceea, in puscaria pe care a infundat-o pret de opt ani. Si nu este de-a buna daca presa din Romania a ajuns sa-i caineze pe escrocii din alte vremuri. Si nu numai sa-i caineze, ci si sa conteze pe marturiile lor.
Ce mai spune Eugen Luchian sunt baliverne de om senil. Din mia de personaje despre care afirma ca ar fi trebuit sa fie raspandita prin Occident in postura de asa-zise fantome, ancheta condusa de Emil Macri nu a gasit decat vreo doi sau trei insi, dintre care unul n-a mai dat semne de viata dupa ce fusese plantat in Franta, adica a intrerupt legaturile cu Centrala, si a fost readus cu forta in tara; iar altul a cerut din proprie initiativa sa revina la Bucuresti, pentru ca nu reusea sa se adapteze in Occident si la conditia de om cu identitatea schimbata si cu trecutul trucat. Eu il inteleg pe Andrei Badin cand dezvolta imagini halucinante despre Securitate, dar nu mai inteleg absolut nimic atunci cand asemenea imagini sunt difuzate chiar de un fost ofiter de securitate. Si teoriile lui Eugen Luchian referitoare la asasinarea unor adversari ai regimului comunist cu aparatura generatoare de radioactivitate tin de domeniul unei fantezii desuchiate. Daca asa ceva ar fi existat, aparatura in speta nu putea sa dispara ca si cum n-ar fi fost si era de mult depistata.
O veritabila enormitate este debitata de Eugen Luchian atunci cand asociaza fondurile definite generic CIS – Cheltuieli Informative Speciale – cu asa-zisele conturi secrete ale lui Nicolae Ceausescu. „Nu mai cautati fondurile lui Ceausescu – delireaza acest fost securist toba de puscarie facuta pe drept -, pentru ca nu o sa gasiti nimic, pentru ca actele operative, denumite acte CIS, erau distruse la fiecare trei luni.” Ce reprezenta, in fapt, fondul CIS? Erau sume la care avea acces orice ofiter operativ, in urmatoarele scopuri: plata unor informatori, regalarea unui informator cu o masa sau un cadou in cazul cand respectivul furnizaze o informatie deosebita, cheltuieli de deplasare spre obtinerea unor informatii etc. etc. Intr-adevar, in urma unei decizii a conducerii Directiei de Informatii Externe, pentru ca si in acest domeniu se inregistrau tot felul de malversatiuni, mai ales la rezidentele de spionaj din strainatate, actele privind asemenea cheltuieli se distrugeau periodic, pentu stergerea urmelor, bineinteles. Dar ce dracului de relatie ar fi putut sa existe intre asemenea cheltuieli, normale in cadrul oricarui serviciu de informatii din lume, si fondurile secrete ale lui Nicolae Ceausescu? Este clar ca Eugen Luchian, reintors la mintea copiilor, bate campii, zburdalnic si inconstient.
Repet, pe Andrei Badin sunt capabil sa-l inteleg: omul s-a frecat o vreme de asa-zisa „casa regala” de la Versoix, s-a frecat si de legionarii de peste Ocean, a devenit ulterior pacepist si se lipeste, de regula, de orice afacere unsa cu clei de oase. Dar nu mai inteleg ce cauta Christian Levant in aceasta chestiune, doldora de minciuni de afirmatii de om a carui minte e dusa cu sorcova, cum se dovedeste a fi mintea ex-generalului Eugen Luchian. Cand lucra la alte gazete, Christian Levant a realizat investigatii realmente remarcabile in domeniul trecutului Securitatii si imi este greu sa admit ca ar putea sa fie manipulat de un personaj cam lovit de idiotenie, surprins candva in flagrant delict de coruptie si escrocherie. Sau, poate, cine stie, exista un substrat al obedientei sale de astazi. Oricum, in sfatuiesc pe cei doi recuperatori ai suspectului Eugen Luchian sa cerceteze dosarul nr. 11200 din fondul D al arhivelor SRI, spre a se lamuri cine dezinformeaza si cine nu.
Cu acest prilej, ii anunt pe cei doi ca Tudor Postelnicu n-a indraznit sa-i inainteze lui Nicolae Ceausescu concluziile anchetei intreprinsa sub conducerea lui Emil Macri, tocmai datorita faptului ca acestea contineau niste adevaruri terifiante, care l-ar fi putut aduce la paroxism de seful statului de atunci. Si primul exemplar al acestor concluzii, si copia obtinuta la indigou, au ramas ingropate in arhivele fostei Securitati, preluate de SRI, fara semnatura lui Tudor Postelnicu, girate exclusiv de Emil Macri. Poate asta explica si moartea prematura a fostului sef al Directiei a II-a de contrainformatii economice, la scurta vreme dupa evenimentele din decembrie 1989. Nu numai ex-generalul Eugen Luchian ii pandea lui Emil Macri sambetele.

http://www.cronicaromana.ro/traficantul-ceausist-de-evrei-si-germani-nu-mai-are-memoriedelirul-unui-fost-general-de-securitate.html

Evreii din Romania au comemorat "Noaptea de cristal"Comemorarea a 68 de ani de la "Noaptea de cristal" (Kristallnacht), moment considerat inceputul simbolic al Holocaustului, s-a desfasurat si in mai multe orase din Romania unde traiesc comunitati evreiesti.

Comunitatea Evreilor din Timisoara a comemorat, vineri 10 noiembrie, implinirea a 68 de ani de la inceputul Holocaustului, marcat de Noaptea de Cristal. Presedintele comunitatii evreilor din Timisoara, dr. Paul Costin, a precizat ca aceasta data ramine una de referinta in memoria evreilor deoarece, in noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, peste 90 de cetateni apartinind aceste etnii au fost ucisi, alte citeva sute au fost batuti, iar 30.000 au fost arestati si dusi in lagare de concentrare.
De asemenea, in acea noapte, bande de nazisti au demolat 76 de sinagogi si au incendiat alte 191, iar magazinele si birourile de afaceri detinute de evrei au fost distruse si vandalizate. "Atitea geamuri ale magazinelor au fost sparte in acea noapte, incit trotuarele straluceau in lumina felinarelor, de unde a derivat si denumirea de 'Noapte de Cristal', ramasa in amintirea tuturor", a explicat Paul Costin.
Potrivit presedintelui comunitatii evreilor din Timisoara, actiunea in forta a inceput dupa ce una din sutele de mii de familii de evrei stabilite in estul Europei si Apusul Poloniei, oprimate de oamenii lui Hitler, i-a scris fiului stabilit in Statele Unite despre umilintele la care sint supusi, de mai mult timp, evreii. A doua zi, acesta si-a cumparat un pistol, s-a deplasat la Ambasada Germaniei in SUA si l-a impuscat pe primul oficial german care a vrut sa intre in cladirea acesteia, declansind adevarate actiuni de razbunare nazista asupra evreilor din Europa. "Acesta avea sa fie preludiul Holocaustului", a conchis Paul Costin.
La sinagoga din Tirgu Mures, comemorarea s-a desfasurat in organizarea Ligii Pro Europa si a comunitatii evreiesti din municipiu. Au fost prezenti zeci de elevi de la Colegiul National "Al. Papiu Ilarian", Colegiul National Unirea, Liceul Teoretic Bolyai Farkas si Gimnaziul Europa, carora li s-a explicat ca daca s-ar tine cite un minut de reculegere in memoria fiecarei victime a Holocaustului, pentru cele 6 milioane de oameni ucisi in lagarele de exterminare, ar fi nevoie de 11 ani.
Prin mesajele transmise participantilor, organizatorii au dorit sa scoata in evidenta importanta adoptarii unei atitudini ferme, pentru ca actiuni similare Holocaustului sa nu se mai repete. In memoria celor 6 milioane de evrei ucisi in lagarele naziste, joi 9 noiembrie, la Sinagoga din Tirgu Mures au fost aprinse sase lumanari.
Holocaustul a facut peste 6000 de victime in rindul comunitatii evreiesti din Tirgu Mures si imprejurimi. In judetul Mures mai traiesc acum doar aproximativ 200 de evrei.
"Noaptea de Cristal" este numele simbolic al pogromului impotriva evreilor din 9 noiembrie 1938, organizat de trupele de interventie rapida ale lui Hitler. In acea noapte, violentele au inceput in Berlin prin spargerea geamurilor magazinelor evreiesti si s-au extins rapid in toata Germania. Bilantul acelor evenimente indica 91 de evrei ucisi, peste 30.000 arestati si trimisi in lagare de concentrare, peste 200 de sinagogi incendiate.
Atunci, cartile religioase ale comunitatii evreiesti au fost arse in strada. Pogromul din Noaptea de Cristal s-a desfasurat pe teritoriile Germaniei si Austriei si a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste impotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost indreptata, pe scara larga si in mod deliberat, impotriva evreilor intr-o tara vest-europeana.
Autor: DIVERS - www.divers.ro

Calatorie într-o tara care nu exista

LE POINT (Franta).articol de: Marc Nexon
Acest stat de opereta, produs pur al fostei URSS, situat la 150 de kilometri de România, este un cuib de mafioti protejat de Moscova. O "gaura neagra" pe care nu vrea sa o recunoasca nici un stat. "Stiti ce aveti de facut?... E în regula... Treceti... Dar nu m-ati vazut niciodata". Iata un vames învatat cu mita! Omul în kaki, cu o cascheta sovietica mare cît o placinta, ia hîrtia de 10 euro strecurata în pasaport si ridica bariera. Este al treilea post de frontiera de la plecarea de la Chisinau, capitala Moldovei. Si ultimul. În prezent, drumul drept, marginit de nuci, se adînceste într-o republica-fantoma: Transnistria. O tara care nu exista... Ignorata de comunitatea internationala, absenta pe atlasuri, privata de ambasade straine si ai carei locuitori nu pot fi sunati la telefon din strainatate. O "gaura neagra", afirma diplomatii. Teren al tuturor traficurilor. Cu toate acestea, aceasta terra incognita mare cît doua departamente ale Frantei si-a dat un nume: Republica Moldoveneasca a Transnistriei. Ea dispune de un presedinte, de un Parlament, de o politie, de un drapel, de o moneda, de timbre, de placi de înmatriculare, de graniceri. Si lichideaza orice opozitie. Cetatenii sai au chiar carte de identitate care le confera cetatenia transnistreana... recunoscuta numai de ei! Pe scurt, un stat de opereta cu 550.000 de locuitori, demn de Syldavia din "Tintin". Cu o diferenta: în "Sceptrul lui Ottocar", Syldavia cauta sa scape de banditi. Aici, nimic de acest fel. Mafiile prospera. Si mentin regimul. Cu bunavointa presedintelui, Igor Smirnov, în vîrsta de 64 de ani, fost director de uzina, originar din Kamceatka, în Rusia, cu un fizic de doctor Faust cu sprîncenele ridicate si barbison în stil Lenin. Situatia este neschimbata de 16 ani. Pentru ca Transnistria a rasarit din ruinele URSS. Caderea Zidului, independenta fostelor republici sovietice... În 1992, Transnistria rusofona decide sa se separe de proaspat independenta Moldova românofona. Izbucneste un conflict. Rusia se amesteca. Armata a 14-a a generalului Lebed intra în Transnistria. Ea îi înarmeaza pe separatisti si moldovenii capituleaza. Acestia din urma nu vor recupera niciodata aceasta fîsie de pamînt, de acum aflata sub influenta Moscovei. Teritoriu neglijabil? Nicidecum. Mai întîi, pentru ca Transnistria devine un mijloc de presiune redutabil al Kremlinului fata de Occident. O aparare în fata Washingtonului si a vointei sale de a democratiza Europa de Est. Ea ofera gaz si electricitate la un pret imbatabil si a renuntat chiar recent la un credit de 1 miliard de dolari în favoarea protejatei sale. Cadouri destinate sa mentina în viata republica-marioneta.
La acest joc Rusia exceleaza. Ea atîta aceleasi separatisme în alta parte. Exemple? Osetia de Sud si Abhazia, doua enclave revendicate de data aceasta de Georgia. Calculul ei este într-adevar simplu. Atît timp cît Moldova si Georgia sînt prinse în conflicte teritoriale, ele nu au nici o sansa sa se integreze în NATO dusmana. Ceea ce este crucial! Ca în vremurile bune ale URSS. Numai ca Transnistria prezinta un inconvenient: ea trezeste teama. Cu intrarea României în Uniune la 1 ianuarie 2007, frontierele Europei se apropie periculos: 170 de kilometri separa acum ultimul punct de vama al Uniunii de "gaura neagra" a Transnistriei. Masina se îndreapta acum spre Tiraspol, capitala. Peisajul este aproape pustiu, cîmpuri în paragina. Pe marginea drumului, tarancibatrîne cu saluri colorate aduna nuci în saci de plastic. Uneori, carute trase de cai si încarcate cu stiuleti de porumb se îndreapta spre catunele tacute. "Va saluta orasul care duce spre glorie!". Iata Tiraspolul si lozincile uriase din alte vremuri. 300.000 de locuitori închisi într-un fel de Sovietland. Aici, timpul a încremenit în vremea lui Brejnev. Secera si ciocanul, drapele rosii cu sigla "CCCP" puncteaza bulevardele largi destinate paradelor militare. În fata Sovietului Suprem se înalta o statuie uriasa de granit a lui Lenin si, pe trotuarul opus, un tanc perfect montat sta pe un soclu de piatra. Mai departe, Casa Sovietelor, cu coloane albe, adaposteste primaria. Si, ca si cum simbolurile nu ar fi suficiente, doua tunuri pazesc cafeneaua din fata. Pe lînga Universitate, strazile se animeaza. Este ora prînzului. Grupuri de tineri se înghesuie în troleibuzele prafuite si demolate. Ala si Lera, în vîrsta de 15 ani, se tin de brat. Speranta lor? "Vrem sa mergem sa studiem la Moscova. Nu este o problema, Rusia ne ofera cazare gratuita si burse", spune Ala. O oda Rusiei intonata peste tot. La baza unei stele pe care figureaza un mesaj bataios al lui Stalin, doua studente rontaie chipsuri si beau cola. "Daca trebuie sa alegem între alipirea la Moldova sau la Rusia, este 100% Rusia! Moldova este saraca, Rusia nu!", spune Olga. Si libertatea de exprimare? Întrebarea le pune în încurcatura. Olga se pregateste sa raspunda, dar colega ei îi repereaza pe militieni si o îndeamna sa taca. În Transnistria, frica iese la suprafata. "Taci, taci o data!", porunceste o mama fiicei sale gata sa îsi împartaseasca impresiile. "Mama, dar trebuie sa spunem totusi ca pensiile si nivelul nostru de viata sînt în scadere! Te potolesti!" Mama se ridica si dispare cu fiica ei. Speriata ca vor aparea cei de la politia politica.
Aceasta este omniprezenta. Ca în vremurile URSS. Dovada localurile MGB, KGB-ul local, în curs de marire. Alaturi de o cladire lunga de 100 de metri, o alta rasare din pamînt cu, dupa cum se spune, 30 de celule de 8 metri patrati instalate în subsol. Ajunge sa te duci la una din rarele scoli moldovenesti din Transnistria ca sa îi observi pe "barbatii cu epoleti". La Bender, oras de frontiera, o camioneta cu geamuri acoperite cu perdele bleu este postata zi si noapte în fata singurei scoli care mai îndrazneste sa predea în limba moldoveneasca. "Un cuib de spioni", potrivit regimului. "La fiecare început de an, familiile primesc amenintari daca îsi înscriu copiii la noi, spune Maria Roibu, directoarea. Noi trebuie sa platim pentru calculatoare, iar piscina municipala ne este interzisa". De fapt, "dusmanul moldovean", adica aproximativ o treime a populatiei, are aici rang de sub-cetatean. El plateste o taxa de tranzit de îndata ce trece frontiera. Iar din doua în doua luni, plateste 15 dolari pentru a-si mentine dreptul de a-si folosi masina. "La pensie nu voi avea nici un ban, spune Mariana, în vîrsta de 53 de ani, vînzatoare de legume, care izbucneste în lacrimi. Dar nu vreau sa îmi murdaresc sufletul". Sa îl murdareasca? Altfel spus, sa cumpere un pasaport rusesc. O practica încurajata de guvernul local si de Moscova. 100.000 de locuitori se pare ca au cedat deja presiunilor. Domnisoara Transnistria este înainte de toate paradisul contrabandei. Clanul la putere, e drept, se pricepe. Vladimir, fiul cel mai mare al presedintelui, controleaza vamile. Igor, cel mai tînar, conduce Sheriff, cea mai mare întreprindere din tara, proprietara de supermarketuri si statii de benzina. Fara a vorbi de ministrul Securitatii si de seful Tineretului prezidential, amîndoi cautati de Interpol pentru asasinarea unor opozanti. Pe scurt, o multinationala a traficului în fruntea unui izvor de îmbogatire de 2 miliarde de dolari... Confortabil pentru un buget de stat estimat oficial la 60 milioane de dolari! Coniac, vin, legume, îmbracaminte, totul circula fara taxe sau aproape fara taxe. În luna aprilie, vamesii europeni au descoperit un trafic enorm de pui congelati. În 6 luni, 42.000 de tone de pui veniti de dincolo de Atlantic au tranzitat prin Transnistria "offshore", înainte de a ajunge clandestin în Ucraina. Detaliu dezvaluit de anchetatori: Transnistria afisa un nivel de consum de pui de 7 ori mai mare ca media germana! Vamesul primeste 2% dintr-o încarcatura de 6.000 de dolari. Instalat într-un restaurant alaturi de doua tinere care se leagana pe o melodie de Joe Dassin, Dimitri înghite o portie de cotlet de porc. El este vames de 13 ani în regiune. El povesteste: "Pasagerii sînt echipati cu ochelari nocturni. Noaptea ei trec fluviul la bordul ambarcatiunilor. Timpul de încarcare si descarcare este de 3 ore. La o încarcatura de 6.000 de dolari, vamesul primeste 2%". Unul din prietenii sai adauga: "Pentru tigari, Transnistria furnizeaza foile de tutun si pachetele sînt fabricate pe vapoare în largul Odesei, în Ucraina, înainte de revenire".
Peste tot acelasi balet al încarcaturilor suspecte. Un trafic mai grav pateaza definitiv reputatia Transnistriei: cel al armelor. "Sînt trecute în peretii dubli ai camioanelor", asigura vamesul Dimitri. Lansatoare de rachete, grenade, mitraliere Kalasnikov, motoare de elicoptere produse la Tiraspol ajung se pare de mai multi ani în Balcani, dar si în Cecenia. "Sînt 5 pîna la 7 întreprinderi care fabrica în secret arme sub acoperirea altor produse", povesteste Vladimir, fost angajat la Electromas, o uzina cu 5.000 de oameni, specializata în fabricarea de motoare. Nu sînt neaparat volume mari, adauga Arcadie Barbarosie, director la Institutul de politica publica la Chisinau, dar o întreprindere se descurca sa îsi schimbe productia într-o saptamîna". O eficacitate de care se îndoieste OSCE. "Ei dispun de echipamente învechite", estimeaza Gottfried Hanne, reprezentantul organizatiei la Chisinau. "Dar ei au refuzat întotdeauna inspectiile noastre", admite el totusi. Viitorul Transnistriei? Blocat. Pîna în prezent, toate planurile de pace au esuat. Si, cum spune analistul Arcadie Barbarosie: "Fiecare are interes în statu quo. Rusia vrea sa evite o recunoastere a acestui teritoriu pentru ca se teme sa creeze un precedent suparator pentru republicile din Caucaz. Iar separatistii vor sa continue afacerile lor murdare. Cu siguranta, în Transnistria, Tintin ar avea de lucru.
http://www.ziarultricolorul.ro/externe.html?aid=4127

Seminar international despre Holocaust BUCURESTI - Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" a organizat joi 9 noiembrie, la Bucuresti, un seminar international cu tema "Holocaustul - istorie si educatie in Europa secolului XXI".
Seminarul va fi deschis de ambasadorul Suediei la Bucuresti, Mats Aberg. "Destinat cu precadere profesorilor de istorie, seminarul isi propune familiarizarea participantilor cu particularitatile Holocaustului din Romania si perceptia acestuia dupa 1990, precum si cu aspecte ale educatiei contemporane privind Holocaustul", se arata intr-un comunicat de presa.
Invitatii speciali ai evenimentului sunt Paul A. Levine, profesor universitar si director de cercetare in cadrul programului pentru studierea Holocaustului si genocidului, de la Universitatea din Uppsala (Suedia) si Mikael Enoksson, profesor la Universitatea din Orebro (Suedia), specialist in problematica predarii istoriei Holocaustului in scoli si programe educationale pentru profesorii de istorie.
In afara de acestia, pe parcursul lucrarilor seminarului, vor conferentia si Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreiesti), Viorel Achim (Institutul de Istorie "Nicolae Iorga") si Liviu Rotman (Scoala Nationala de stiinte Politice si Administrative).
Evenimentul este organizat de Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", in cooperare cu Institutul Suedez din Stockholm si Ambasada Suediei la Bucuresti.
Autor: DIVERS - www.divers.ro

IV. Lagărele de tranzit, precum si ghetourile, deportările si alte forme de asasinat în masă
. Moldova si Muntenia
La 21 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat ca toti evreii valizi de la 18 la 60 de ani, care se aflau în satele dintre Siret si Prut, sa fie evacuati în Oltenia, în lagarul de la Târgu Jiu si în satele din împrejurimi. Membrii familiilor acestor evrei si toate celelalte familii evreiesti din alte sate ale Moldovei au fost evacuate în comunele urbane din departa­mentele implicate. Aceeasi masura a fost luata pentru întreaga populatie evreiasca din România care domicilia în zonele rurale . În afara de lagarul de la Târgu Jiu, au mai existat si alte lagare la Craiova, la Caracal, Turnu Severin si la Lugoj .
În întreaga Moldova si într-o mare parte a tarii au fost internati sute de evrei, care raspundeau cu viata pentru faptele coreligionarilor lor. Internarile de ostatici au durat de la 30 iunie 1941 pâna la 23 ianuarie 1942 , dar în Regat nu au avut loc executii de ostateci. Organizarea lagarelor s-a efectuat la ordinul Ministerului Afacerilor Interne sau al Marilor Unitati Militare si a fost executata de unitati ale armatei si de jandarmerie .
O adresa a colonelului Captaru, prefect al departamentului Iasi, trimisa Ministerului de Interne în iulie 1941 este semnifi­cativa în privinta deportarilor evreilor din Moldova spre sudul tarii. În adresa se mentioneaza deportarea din Moldova a 829 de evrei (275 barbati, 377 femei, 98 baieti, 79 fete) în 24 vagoane (12 vagoane de calatori pentru femei si copii si 12 vagoane de marfa pentru barbati).
La 12 noiembrie 1941, la ordinul Maresalului Antonescu, Marele Cartier General al Armatei prezenta o statistica din care, iata, rezulta ca în România 47.345 de evrei erau folositi la „munca de utilitate civica” (munca obligatorie) .
Unii evrei efectuau munca obligatorie în localitatile unde domiciliau. Altii, însa, munceau în asa-zisele „detasamente exterioare de munca”, trimise uneori la sute de kilometri distanta. O lista a Marelui Stat Major (nedatata) indica faptul ca în detasamentele exterioare de munca se aflau mai mult de 17.000 de evrei, raspânditi în 21 de judete ale tarii . Adeseori situatia acestor evrei era dramatica. Folositi la munci extrem de grele (spart pietre, reparat drumuri), ei se aflau într-o stare de extenuare fizica accentuata .
La 11 iulie 1942, Marele Stat Major a ordonat organizarea unor deportari ca pedeapsa pentru abaterile comise în timpul muncii obligatorii . La 24 iulie 1942, Presedintia Consiliului de Ministri a ordonat Ministerului Afacerilor Interne, prin ordinul nr. 9283 sa-i deporteze în Transnistria pe toti evreii comunisti sau simpatizanti comunisti. La 13 iulie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat executarea acestui ordin în urma caruia 1.045 evrei au fost deportati în Transnistria . La 3 septembrie 1940, „Prefectura Politiei Capitalei aresteaza în Bucuresti 395 de evrei, dintre care o parte suspecti de comunism, iar alta parte – cea mai numeroasa – formata din cei care, în luna decembrie 1940, au facut cereri de plecare în Basarabia, cereri gasite în arhivele legatiei U.R.S.S. din Bucuresti . La 8 septembrie 1942, evreii arestati în ziua de 3 septembrie sunt deportati în Transnistria. De-a lungul drumului, numarul lor va creste pâna la 578, caci se vor adauga prin statii evrei din aceeasi categorie, arestati în orasele de provincie.
Odata cu acestia, evreii comunisti sau suspectati de comunism, internati în lagarul de la Tg. Jiu, în numar de 407, sunt îmbarcati în vagoane de marfa, cu destinatia Transnistria.
Cu acelasi tren sunt expediati în Transnistria 554 de evrei suspectati de comunism, aflati în libertate în diferite orase ale tarii, în special în Bucuresti, Timisoara; Arad, Galati, Roman, Botosani si Iasi, si 85 de evrei condamnati pentru activitate comunista, care la aceasta data se aflau în penitenciare, în curs de executare a pedepselor” .
La 22 septembrie 1942, un nou lot de 148 evrei sunt trimisi împreuna cu familiile lor în Transnistria pe baza rapoartelor facute de generalul Cepleanu , iar un alt lot de evrei arestati la 2 octombrie 1942, va fi eliberat 11 zile mai târziu si nu a fost trimis în Transnistria .
La 13 mai 1943, un detasament de 250 evrei din Bucuresti a plecat la Balta, în Transnistria, la munca obligatorie . Acesta a fost unul dintre ultimele transporturi de evrei din Moldova si din Muntenia spre Transnistria.


2. Basarabia si Bucovina
a. Alte asasinate în masa . La 25 iulie 1941, un convoi de 25.000 evrei români a fost condus de trupele române dincolo de Nistru, în Ucraina. Însa autoritatile germane au decis sa-i întoarca pe acesti 25.000 evrei români în Basarabia. Condusi la Scazinet, „se face o triere, batrânii, bolnavii si indivizii istoviti, aproximativ 1.000 de suflete, fiind îngramaditi separat, li se spune ca vor fi internati într-un azil de batrâni. Toti au fost împuscati si apoi îngropati într-un sant antitanc”, la 6 august 1941 . Acest masacru a fost efectuat de trupele germane. La 13 august 1941, convoiul format din 24.000 evrei români se afla între Scazinet si Iampol. Circa 150 de persoane s-au oprit pentru a se odihni într-o padure. Ele au fost împuscate pe malul fluviului de trupele germane. „Chiar si în ultimul moment, la trecerea Nistrului, nemtii au mai împuscat 800 de evrei, care nu trecusera apa la ora ce se fixase pentru terminarea operatiunii” . Dintre acesti 25.000 de evrei din Basarabia, izgoniti dincolo de Nistru de armatele române, la 25 iulie 1941, s-au întors doar 16.500 de persoane, la 17 august 1941. Mai mult de 8.000 de evrei si-au pierdut viata într-un interval de timp de trei saptamâni.
La 1 august 1941, „din ordinul Gestapoului sunt ridicati din ghetoul Chisinau 450 evrei, în special intelectuali si femei frumoase. Condusi afara din oras, la Visterniceni, au fost împuscati 411 dintre ei. Ceilalti 39 au fost readusi în ghetou spre a povesti ce s-a petrecut” . Un alt masacru, aproape de Nistru, a avut loc la 6 august 1941. „Jandarmii din Compania 23 Politie executa prin împuscare 200 evrei, pe care îi arunca în Nistru. Faptul este raportat laconic de Inspectoratul de Jandarmi Chisinau (raport nr. 80 din 13 august). Nu se indica nici împrejurarile, nici localitatea în care s-a savârsit macelul.

b. Lagarele de tranzit. Deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina a constituit un proces amplu si sistematic stabilit de generalul Antonescu si de colaboratorii sai apropiati. Acest proces a fost implementat de Marele Stat Major al Armatei cu violenta si brutalitate. O nota a Secretariatului General al Consiliului de Ministri din 24 ianuarie 1944, privind diversele interventii ale anumitor oameni politici în favoarea evreilor români, dadea urmatoarea explicatie oficiala referitoare la cauzele ce determinau deportarile evreilor din România.
„Deportarea masiva a evreilor din Bucovina în Transnistria a început în august 1941. A urmat apoi deportarea celor din Chisinau si din Basarabia. Mai târziu, masura deportarilor s-a extins si la evreii din Ardeal si Banat, în proportie, însa, mult mai mica, deportarea facându-se din motive precise. Astfel, pe când deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia s-a facut pentru a da o satisfactie simtului de onoare al poporului român, ultragiat prin:
• atitudinea evreilor fata de armata româna la retragerea acesteia din teritoriile cedate în iunie 1940 si prin:
• atitudinea lor fata de populatia româna în timpul ocupatiei U.R.S.S.; celelalte deportari de evrei din vechiul Regat, Ardeal si Banat s-au facut pe baza dispozitiilor domnului maresal Antonescu care a ordonat, la 17 iulie 1942, ca toti evreii gasiti ca au înfrânat legile si dispozitiunile actuale sa fie deportati pe Bug. Aceasta masura, ca si altele ordonate de domnul maresal, cu privire la trimiterile evreilor pe Bug – evreii comunisti, evreii trecuti la alte religii, evreii care se sustrag de la munca obligatorie – au avut ca scop combaterea nerespectarii legilor si degajarea centrelor aglome­rate de elementele iudaice parazitare, care traiesc din înfrânge­rea legilor de economie si ordine interna” .
Rezulta în mod limpede din aceasta explicatie oficiala ca motivul principal al deportarii evreilor din Basarabia si Buco­vina a fost „sa dea satisfactie simtului onoarei al poporului român”, cu alte cuvinte din motive de propaganda. Antonescu, personal, s-a implicat în aceasta propaganda atunci când, într-un ordin dat armatei române la 6 iulie 1941, prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne, „neamul evreiesc a supt (sic) pâinea saracilor, a speculat si a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole” si vorbea despre „nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a românismului”, prin „masurile ce se afla în curs de aplicare si care vor fi continuate dupa normele ce voi hotarî” .
La 8 iulie 1941, în cadrul unei sedinte a Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu afirma fara echivoc, referindu-se la deportarile evreilor: „nu exista în istoria noastra un moment mai favorabil” .
Doua zile mai târziu, Mihai Antonescu, vicepresedinte al guvernului, explica inspectorilor administrativi si pretorilor trimisi în Basarabia si Bucovina: „Actiunea de purificare etnica se va desfasura prin îndepartarea sau izolarea în tabere de munca, în locuri unde nu-si vor putea exercita influentele nefaste , a tuturor evreilor, cât si a celorlalti straini de neam a caror atitudine este îndoielnica..”.
La sfârsitul lunii iulie 1941, autoritatile militare românesti începeau deportarea masiva a evreilor din Basarabia si Bucovina dincolo de Nistru. Evreii fusesera adunati în coloane si împinsi spre Nistru. În cursul actiunii, trupele românesti de jandarmerie s-au lovit de rezistenta autoritatilor militare germane care considerau ca actiunea respectiva era prea grabita. Lagarele de tranzit din Basarabia si Bucovina au luat nastere tocmai datorita opozitiei autoritatilor militare germane, care nu permiteau, în prima jumatate a lunii august (1941), deportarea masiva, dincolo de Nistru, a populatiei evreiesti din Bucovina si Basarabia. Nici nu se punea problema eliberarii lor. S-a recurs deci la solutia provizorie a lagarelor de tranzit.
La 5 august 1941, un prim convoi de evrei români, compus din 3.000 de persoane, este împins îndarat, dincolo de Nistru, la Atachi, de catre germani . La 6 august 1941 conflictul româno-german referitor la deportarile evreilor dincolo de Nistru devine evident. Germanii nu permit trecerea spre Ucraina a evreilor, care sunt condusi înapoi – sub escorta – la Secureni .
Germanii au fost foarte îngrijorati si la 12 august 1941, Berlinul primea un raport: maresalul Antonescu ordonase ca 60.000 de evrei din Vechiul Regat sa fie transferati în Basarabia pentru a fi repartizati la „construirea drumurilor”. De asta data germanii s-au alarmat. Ei au întrezarit spectrul a mai mult de jumatate de milion de evrei, ba chiar mai mult, de evrei trecând Nistrul, în spatele unei Einsatzgruppe D foarte slabita si, oricum, coplesita de misiunea istovitoare pe care o reprezenta exterminarea evreilor din sudul Ucrainei. Cei 600 de oameni ai Einsatzgruppe-i aveau sa se prabuseasca sub greutatea evreilor din zonele avansate precum si din cele din spate.
Reactia germana a fost rapida. La mai putin de o saptamâna dupa ordonarea mobilizarii în vederea muncii, legatia germana îl sfatuia pe primul ministru adjunct, Mihai Antonescu, sa nu procedeze la eliminarea elementului evreiesc decât „într-un mod lent si sistematic”.

V. Transnistria Masacrele din Transnistria
Fדcגnd parte din Ucraina, Transnistria a fost un teritoriu administrat de Romגnia dupד cucerirea lui. Acest teritoriu n-a fost, pur ÷i simplu, anexat, ci era condus de un guvernator, responsabil fa‏ד de Antonescu, iar Nistrul a constituit o realד grani‏ד.

La 19 august 1941, s-a decretat cד מn Transnistria opera administra‏ia romגnד. Gheorghe Alexianu a fost numit guvernator al Transnistriei. ־ntr-un interval foarte scurt de timp, Transnistria se transformase מn ceea ce Alexander Dallin a numit „groapa etnicד a Romגniei” . „Transnistria a fost un de­zastru care a durat o ve÷nicie. Raul Hilberg considerד cד „מn acest teritoriu romגnii au ucis מn regiunea Odessa ÷i Golta aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nici o ‏arד, cu excep‏ia Germaniei, n-a participat מntr-un mod atגt de masiv la masacrarea evreilor .”
Dintre evreii deporta‏i din Basarabia ÷i Bucovina מn Transnistria, au reu÷it sד supravie‏uiascד pגnד la sfגr÷itul rדzboiului doar 50.000. Ceea ce מnseamnד cד minimum un sfert de milion de evrei muriserד מn Transnistria. Nu to‏i, מnsד, au fost asasina‏i. O mare parte dintre ei au decedat din cauza maladiilor endemice, a foametei, frigului ÷i a mizeriei cumplite. ־n mדrturia sa scrisד dupד rדzboi, un supravie‏uitor din Transnistria, Mehr Berura, a declarat urmדtoarele: „La Obodovca am rדmas doi ani ÷i jumדtate. Dintr-un efectiv, de 1.500 de deporta‏i au rדmas מn via‏ד 10%.”
Dar מn Transnistria au avut loc masacre de mare amploare. Primul s-a desfד÷urat la Odessa, מn luna octombrie a anului 1941. Acesta a fost unul dintre cele mai mari mדceluri ale popula‏iei civile din מntreaga istorie a celui de-al doilea rדzboi mondial. La 16 octombrie 1941, trupele germane ÷i romגne÷ti au ocupat ora÷ul Odessa. Conform evaluדrilor Dorei Litani, מn momentul ocupדrii ora÷ului Odessa locuiau acolo aproximativ 80-90.000 de evrei ÷i „mii de evrei, mai ales intelectuali, au fost uci÷i מn primele 24 de ore” . „Cartea Neagrד” a lui Ilya Ehrenbug ÷i Vassili Grossman men‏ioneazד un numדr de 3-4.000 de evrei מmpu÷ca‏i מn primele zile ale ocupדrii ora÷ului Odessa.
La 23 octombrie 1941, o explozie provocatד de o minד a aruncat מn aer clדdirea מn care se afla, comandamentul militar romגn de la Odessa. ־n urma exploziei acesteia, au fost uci÷i generalul Glogojanu, 16 ofi‏eri, 9 subofi­‏eri ÷i 35 de solda‏i.
Este foarte probabil ca la Odessa sד fi fost uci÷i cel pu‏in 25.000 ÷i poate pגnד la 40.000 de evrei, מn ora÷ ÷i la Dalnic.
Un alt masacru de mari dimensiuni, מn care au fost implicate מn mod direct autoritד‏ile romגne din Transnistria, a avut loc מn jude‏ul Golta, la o lunד dupד masacrul de la Odessa.
Conform actului de acuzare din procesul primului lot de criminali de rדzboi, ordinul de exterminare a de‏inu‏ilor din Golta (Bogdanovca, Dumanovca, Acmecetca) fusese dat de Modest Isopescu, prefectul jude‏ului Golta, iar execu‏iile fuseserד efectuate de poli‏i÷tii ucraineni ÷i de jandarmii romגni care se aflau מn serviciul sדu. Majoritatea victimelor era compusד din evrei din Ucraina, dar printre cei uci÷i s-au numדrat ÷i mii de evrei din Basarabia.
Masacrul a מnceput מn diminea‏a zilei de 21 decembrie 1941. Interna‏ii au fost astfel מmpדr‏i‏i: מn cגteva grajduri au fost מnghesui‏i interna‏ii bolnavi ÷i infirmi, ce nu se puteau deplasa מn afara lagדrului, מn pדdurea unde urma sד se facד execu‏ia, iar cei valizi מn restul grajdurilor. Primul lot masacrat a fost cel al bolnavilor ÷i infirmilor. Peste grajdurile מn care se aflau ei s-a turnat petrol, dupד ce mai מnainte se a÷ternuse un strat de paie peste acoperi÷ul grajdurilor ÷i la intrדri. S-a dat ordin „aprinde‏i focul” ÷i, מn cגteva minute, cele douד grajduri ÷i cu cei 4.000-5.000 de interna‏i ardeau ca douד tor‏e, sub supravegherea poli‏iei trimisד de Isopescu Modest, ca sד-i desדvגr÷eascד opera criminalד.
Nu-i greu de imaginat prin ce frדmגntדri chinuitoare au trecut cei 43.000 de evrei care erau מnchi÷i מn celelalte grajduri, a÷teptגnd sד le vinד rגndul. Dar pentru ei, acuzatul alesese un alt loc de masacrare, ÷i anume, rגpa de lגngד o pדdurice din apropierea lagדrului. Fiecare avea un rol de מndeplinit. Pדdurea era locul unde cei destina‏i execu‏iei erau jefui‏i de tot ce mai aveau de pre‏ asupra lor, iar rגpa era destinatד locului propriu-zis de execu‏ie ÷i de ardere.
־n timp ce ardeau cele douד grajduri, interna‏ii valizi erau sco÷i ÷i mגna‏i spre locurile de execu‏ie. Scene מngrozitoare se petreceau מn acele momente, cגnd mamele מ÷i luau copiii מn bra‏e ÷i cereau cerului scדpare, cגnd pדrin‏ii מ÷i מncurajau copiii ÷i so‏ia, cגnd disperarea pusese stדpגnire peste to‏i cei 46.000 de interna‏i. Se mai auzeau מncד ‏ipetele deznדdדjduite din grajdu­rile care ardeau ÷i se prדbu÷eau peste cadavre.
Adu÷i מn pדdure, erau mai מntגi jefui‏i ÷i dezbrדca‏i astfel מncגt, complet goi, erau מngenunchia‏i la marginea rגpei, unde apoi au fost מmpu÷ca‏i מn grupe de cגte 300-400 cu cartu÷e explozive. Masacrul a continuat מn acela÷i ritm ÷i מn zilele de 22 ÷i 23 decembrie 1941. ־n ziua de 24 decembrie a fost suspendat pגnד la 28 decembrie 1941. Dat fiind numדrul mare – 43.000 – al celor masacra‏i, acuzatul Isopescu Modest, pentru a face sד disparד orice urmד – credea el – a dat ordin sד fie arse cadavrele. Arderea cadavrelor a durat timp de douד luni de zile: ianuarie ÷i februarie 1942.
La Acmecetca au fost omorג‏i prin מnfometare 4.000-5.000 de interna‏i, dupד cum spun martorii. Dar nu numai evreii au fost supu÷i acestui tratament, ci ÷i ‏iganii, ‏iganii lui Antonescu, care au fost adu÷i aici, deporta‏i ÷i ei din ‏arד, spunגndu-li-se: Voi vד ve‏i lua, fiindcד nu sunte‏i evrei, cדru‏ele, caii ÷i avutul, pentru cד ve‏i fi coloniza‏i acolo ÷i vi se va da pדmגnt.
Au fost du÷i, ÷i ei au ajuns מn imperiul lui Isopescu. Acolo li s-au luat מntגi cדru‏ele ÷i caii, ÷i cum ‏iganii aveau ÷i ei asupra lor valori, ceva averi, aur, au fost supu÷i ÷i ei jafului, o jefuire totalד. Erau ÷i ei interna‏i מn simple cocine de porci; nu li se dדdea nici o posibilitate sד munceascד, sד-÷i cג÷tige existen‏a. De aceea mureau ca mu÷tele, spun martorii. Ace÷ti ‏igani au avut aceea÷i soartד, fie cד au fost מmpu÷ca‏i, fie cד – mai ales – au murit de foame sau de frig.”
Un document, mדrturie postbelicד, confirmד cifrele dezvדluite מn cursul procesului primului lot de criminali de rדzboi, ÷i מndeosebi: 48.000 de mor‏i la Bogdanovca, 14.000 de mor‏i la Dumanovca ÷i 14.000 de mor‏i la Acmecetca . Din cele douד surse rezultד faptul cד cel pu‏in 70.000 de persoane au fost exterminate מn cele trei localitד‏i numite mai sus, מncepגnd din 21 decembrie 1941 pגnד la sfגr÷itul lui februarie 1942. Se pare cד ar fi existat ÷i unele complicitד‏i germane מn organizarea masacrului acestuia. Mai exact, germanii care se aflau מn apropiere, pe celדlalt mal al Bugului, se temeau de o epidemie de tifos ÷i au fדcut presiuni asupra lui Isopescu pentru ca acesta sד-i execute pe interna‏i.
Anul 1942 a מnceput מn Transnistria prin ac‏iuni menite sד termine exterminarea evreilor din jude‏ul Golta, precum ÷i prin deportarea evreilor de la Odessa.
־n Transnistria a ac‏ionat מn prealabil Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf. Aceea÷i unitate „specialד” מ÷i desfד÷urase, מn prealabil, activitatea ÷i מn Bucovina ÷i era ata÷atד Armatei a XI-a germanד, aflatד sub comanda generalului von Schobert (iar mai tגrziu, sub cea a generalului von Manstein). Din 9 august pגnד la 15 august 1941, Einsatzgruppe D a ac‏ionat מn regiunile Nicolaev ÷i Cherson, iar dupד 1 octombrie 1941, la est de Nipru . Einsatzgruppe D ÷i-a desfד÷urat activitatea ÷i la Simferopol. Zona ei de ac‏iune: „ora÷ul situat cel mai la nord era Cernדu‏i, la sud zona sa se מntindea pגnד la Moghilev-Podolsk, Iampol, iar la est, Crimeea” . Din iunie 1941, pגnד מn iunie 1942, Einsatzgruppe D a lichidat a aproximativ 90.000 de persoane: evrei, ‏igani, ucraineni, partizani, intelectuali, bolnavi mintali
Mostovoi a fost cel mai mare centru de exterminare a evreilor din Berezovca. Conform evaluדrilor supravie‏uitorilor ÷i ale jandarmilor romגni, cel pu‏in 30.000 de evrei au fost extermina‏i מn מmprejurimile Mostovoiului. Alte execu‏ii מn masד au avut loc la Balaiciuc (2.000 de victime), Zaharovca (1.500 de victime), Rastadt (600 de victime) . ־n mai 1942, jandarmii romגni ÷i poli‏i÷tii germani ucid la Vasilinova, Berezovca, 40 de evrei . Aproximativ 31.000 de evrei interna‏i מn districtul Berezovca au fost preda‏i germanilor de comandantul de jandarmi Adam Popescu. Ace÷ti deporta‏i nu s-au מntors niciodatד . „Au sosit la Berezovca ÷i aproape 2.000 de evrei din Odessa care supravie‏uiserד asasinatelor comise de armata romגnד מn 1941. Gara ora÷ului, situatד la vreo sutד de kilometri nord-est de Odessa, era מnconjuratד de sate populate de ucraineni ÷i de „etnici germani”. Odatד coborג‏i din tren, evreii erau du÷i pe cגmp ÷i מmpu÷ca‏i de etnicii germani apar‏inגnd organiza‏iei Selbstschutz, cantonatד מn apropiere. La aceste victime se adדugau ÷i cele ce veneau din orד÷elele ÷i tגrgu÷oarele mai pu‏in importante. ־n luna mai, un membru al serviciului diplomatic german indica o cifrד totalד. Conform evaluדrii lui, fuseserד transfera‏i מn satele germane din Transnistria aproximativ 28.000 de evrei. Un raport ”al jandarmeriei de la Berezovca men‏ioneazד מn aprilie 1942 cד 85% din evreii din jude‏ul Berezovca au ÷i fost executa‏i de forma‏iunile SS . Un alt raport al jandarmeriei de la Berezovca, datat din mai 1942, men‏ioneazד cד מn cursul lunii aprilie, to‏i evreii din Odessa caza‏i la Mostovoi, au fost מmpu÷ca‏i מntr-un cגmp de cדtre forma‏iunile SS, care au ars apoi cadavrele . Jandarmii romגni au executat, ÷i ei, 300 de evrei transfera‏i de la Vapniarca la Berezovca מn primדvara lui 1942 . La מnceputul lunii iunie 1942, trupe ale poli‏iei SS care apar‏ineau coloniei germane Lichtenfeld au מmpu÷cat la Suha Verba 1.200 de evrei. Acest asasinat מn masד a fost raportat Guvernדmגntului Transnistriei de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria . La 3 iulie 1942 autoritד‏ile romגne predau germanilor la Brailov (Bratslav?) localitate situatד la 10 km N-E de Smerinka, 247 de evrei care se refugiaserד pe teritoriul romגnesc. Germanii מi executד imediat .
La 19 august 1942, „la cererea organiza‏iei, Todt ÷i cu aprobarea prefectului jude‏ului Tulcin, col. Loghin, un numדr de 3.000 de evrei, dintre cei deporta‏i מn iunie din Cernדu‏i, sunt preda‏i germanilor ÷i trecu‏i dincolo de Bug” (...) „ Din ace÷ti 3.000 de oameni nu s-a mai מntors aproape nimeni . Bדtrגnii, o parte din femei, o parte din copii ÷i neputincio÷ii au fost מmpu÷ca‏i chiar מn primele zile. Ceilal‏i au fost omorג‏i cu מncetul, pe mדsurד ce nu mai puteau fi folosi‏i la muncד.” La 6 iunie 1943, un alt transport de 829 evrei a fost trimis la cererea organiza‏iei Todt de la Moghilev la Trihati pentru construirea unui pod peste Bug. Soarta acestor evrei a rדmas necunoscutד.
Cג‏i evrei au pierit, oare, מn Transnistria? Un numדr de 146.000 de evrei romגni trecuserד מn 1941 (÷i cגteva mii מn 1942) peste Nistru. ־n 1943 se mai aflau מncד מn via‏ד numai 50.741 din ace÷ti evrei. Deci 100.000 de evrei romגni au pierit מn Transnistria. Trebuie sד mai adדugדm la aceastד cifrד ÷i pe cei aproximativ 25-30.000 de evrei (marea majoritate localnici) masacra‏i la Odessa, pe cei cel pu‏in 28.000 de evrei omorג‏i de germani la Berezovca (מn mare majoritate localnici), pe cei 75.000 de evrei uci÷i la Golta (din nou מn marea majoritate localnici), precum ÷i pe cei 10.15.000 de evrei trimi÷i peste Bug de autoritד‏ile romגne ÷i care vor muri extermina‏i de germani. La aceste victime trebuie adדuga‏i cel pu‏in 11.000 de ‏igani romגni, care au murit מn Transnistria, parte a celor 25.673 de ‏igani deporta‏i מn 1942 מn Transnistria. Jean Ancel estimeazד cד 180.000 evrei localnici au cדzut victima autoritד‏ilor romגne מn Transnistria . Julius Fischer considera cד 87.000 de evrei romגni au murit מn Transnistria ÷i cד 130.000 de evrei localnici au fost uci÷i מn aceastד regiune . Marcu Rozen estimeazד numדrul evreilor mor‏i מn administra‏ia romגneascד la 270.000, din care 155.000 evrei romגni ÷i 115.000 evrei localnici ucraineni .

Via‏a מn Transnistria

Dupד cum scriau Raul Hilberg ÷i Julius Fischer, „Transnistria a fost un מndelung dezastru” ÷i un „monstru geografic” . Transnistria nu fusese consideratד la-nceput de autoritד‏ile romגne÷ti ca fiind locul de deportare a evreilor. Antonescu vorbea despre un spa‏iu de dincolo de mun‏ii Urali, destinat evreilor. Ideea de bazד a administra‏iei romגne÷ti era sד-i מmpingד pe evreii ce izbutiserד sד scape cגt mai departe posibil, cגt mai departe de grani‏ele Romגniei sau ale teritoriilor pe care ea le ocupa. Lucrul acesta se petrecea, evident, מn vara lui 1941, atunci cגnd deportדrile rapide dincolo de Nistru nu le conveneau deloc germanilor ÷i atunci cגnd, מn consecin‏ד, germanii מi מmpingeau מnapoi pe deporta‏i. Aceste opera‏iuni s-au repetat מn februarie 1942, dar cu o intensitate mai micד.
La 4 octombrie 1941, Sec‏ia a II-a a Marelui Cartier General al armatei romגne trimitea, מn numele mare÷alului Antonescu, armatei a IV-a romגne ordinul de a-i deporta pe to‏i evreii din Transnistria מn lagדre situate pe Bug .
Conform referatului generalului C.Z. Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei ÷i ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, referat cu data de 19 noiembrie 1943, fuseserד deporta‏i מn Transnistria din Basarabia, Bucovina ÷i Dorohoi 110.033 de evrei. Referatul men‏iona cד la data respectivד se mai aflau מncד מn via‏ד 50.741 evrei, care se gדseau mai ales מn jude‏ele Moghilev, Golta ÷i Tulcin .
La 9 septembrie 1942 se aflau מn Transnistria 82.921 evrei, men‏iona raportul 9.318 al inspectorului Jandarmeriei din Transnistria. Acela÷i raport men‏iona ca dispדru‏i 65.000 evrei din Odessa, 4.000 evrei din Moghilev ÷i pe to‏i evreii din Berezovca, Ananiev, Ovidopol ÷i Oceacov .
Situat aproape de Nistru, jude‏ul Moghilev a dat posibilitatea de a supravie‏ui celui mai mare numדr de evrei. Incursiunile germane erau aici mai rare, astfel מncגt comunitatea evreiascד a izbutit sד se organizeze mai bine, מndeosebi la Moghilev. Nici autoritד‏ile romגne÷ti n-au ac‏ionat cu aceea÷i cruzime pe care o manifestaserד la Golta ÷i la Odessa. Au existat localitד‏i מn care se gדseau de la 1 la 6 deporta‏i, dar ÷i altele, ca de exemplu, Moghilev, unde se aflau mai mult de 15.000 deporta‏i. Cifrele referitoare la deportarea evreilor din Basarabia ÷i rata lor de supravie‏uire sunt confirmate de Alexandru Dallin.”
־n luna octombrie 1941 convoaiele de deporta‏i din Basarabia ÷i Bucovina treceau Nistrul prin punctele Moghilev, Rגbni‏a, Iampol. La 10 octombrie 1941 „primele convoaie plecate din Vertujeni מn direc‏ia Rezina au trecut Nistrul la Rגbui‏a, au fost mגnate mai departe la Birzula, unde au poposit מn grajduri ÷i apoi au fost gonite pגnד la Grozdovca. Ghetoul מnfiin‏at acolo este comandat de un caporal. El ia מn primire primul convoi numדrגnd oameni prin lovituri de drug מn spinarea fiecדruia.”
La 16 noiembrie 1941, „un convoi masiv de evrei dorohoieni trece prin ×argorod, מn drum cדtre o localitate de pe malul Bugului. Oamenii sunt מn asemenea hal de mizerie, מncגt ‏דrדncile ucrainene, venite la bazar, le dדruiesc toate alimentele aduse spre vגnzare, מngenuncheazד מn fa‏a Preturii ÷i, plגngגnd, solicitד pretorului Dindelegan aprobarea ca acest convoi sד rדmגnד מn orד÷el. Cu greutate ÷i sacrificii, conducדtorii ghetoului local au ob‏inut aceastד aprobare provizoriu, pגnד la primדvarד.”
La 30 noiembrie 1941 s-au efectuat la Moghilev razii, מn urma cדrora evreii fדrד autoriza‏ia de a rדmגne pe loc au fost deporta‏i spre interiorul Transnistriei. Iar מn urma deportדrilor acestora din Moghilev mul‏i copii au rדmas fדrד pדrin‏i . La 1 decembrie 1941 sunt semnalate cazuri de tifos exantematic la Bersad (jude‏ul Balta), ×argorod (jude‏ul Moghilev) ÷i מn ora÷ul Moghilev מ÷i face apari‏ia febra tifoidד .
La 10 decembrie 1941, Ion Antonescu dד Centralei Evreilor autoriza‏ia de a trimite medicamente evreilor deporta‏i מn Transnistria .
La 10 decembrie, la ordinul Guvernדmגntului Transnistriei, מn aceastד regiune rublele sunt schimbate contra mדrci germane. דranii nu au מncredere מn aceastד monedד ÷i nu-÷i vגnd alimentele decגt מn schimbul unor obiecte, ceea ce מnrדutד‏e÷te ÷i mai mult situa‏ia evreilor . Autoritד‏ile romגne nu erau dispuse sד-i primeascד pe evrei la Moghilev, Rגbni‏a ÷i Iampol decגt מn tranzit. La 20 decembrie 1941, peste 500 de evrei deporta‏i la Moghilev sunt din nou deporta‏i מn interiorul Transnistriei; cinci zile mai tגrziu, מn aceea÷i localitate izbucne÷te o epidemie de tifos exantematic .
Situa‏ia acestor evrei era מnfrico÷דtoare. 15.000 de evrei romגni au fost preda‏i – dincolo de Bug – germanilor, care i-au executat. Popula‏ia evreiascד localד a fost executatד מn masד la Odessa ÷i מn jude‏ul Golta. Majoritatea deporta‏ilor evrei din Basarabia ÷i Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei ÷i frigului. N-a existat nici un fel de distribuire ritmicד de alimente. Mul‏i evrei trדiau din cer÷it ÷i-÷i vindeau מmbrדcדmintea pentru a cumpדra hranד, ajungגnd, מn cele din urmד, aproape goi. ־n anumite lagדre, evreii au fost hrדni‏i cu mazדre furajerד ÷i, מn consecin‏ד, au fost lovi‏i de paralizie. Deporta‏ii se hrדneau cu frunzele copacilor, cu iarbד, coji de cartofi. Evreii locuiau deseori מn grajduri sau מn cocine, unde nu aveau nici mדcar paie. Cu excep‏ia a trei lagדre (Peciora, Vopniorka ÷i Scazine‏i) ÷i a מnchisorii din Rגbni‏a, evreii deportati trדiau מn ghetouri מnchise sau deschise, מn localitד‏ile מn care li se ordonase sד locuiascד, fiind sili‏i sד presteze muncד obligatorie, mai mult sau mai pu‏in organizatד ÷i, totodatד, fiind supu÷i procedeului „natural” de exterminare descris mai sus. Acest procedeu „natural” de exterminare a fost stopat spre sfגr÷itul lui 1943, cגnd atitudinea autoritד‏ilor romגne fa‏ד de evreii deporta‏i a מnceput sד se schimbe.
־n luna ianuarie 1942 epidemia de tifos exantematic. a luat propor‏ii. La 5 ianuarie 1942, „la Obodovca, tifosul exantematic atinge o intensitate dezarmantד ÷i nu mai poate fi combדtut. Lagדrul este declarat contaminat, מnconjurat cu sגrmד ghimpatד ÷i pדzit de sentinele. Interna‏ii nu au voie sד iasד nici pentru a se aproviziona, astfel cד, מn afarד de boalד, mul‏i mor de foame.”
Dintr-o statisticד מntocmitד de Centrala Evreilor din Romגnia, la 22 martie 1943, dupד vizita fדcutד de o delega‏ie a Comisiunii de Ajutorare, מn toatד provincia, de la Odessa la Moghilev, rezultד cד la acea datד se mai aflau מn Transnistria de sud urmדtorii evrei:
Ora÷ul Odessa – 60
Jud. Berezovca – 425.
Din totalul de 485, numai o parte erau evrei localnici, iar cealaltד era formatד din rדmד÷i‏e supravie‏uitoare de evrei deporta‏i din Romגnia.”
La 11 februarie 1942, Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria cerea Guvernדmגntului Transnistriei sד autorizeze deportarea evreilor din jude‏ul Moghilev מn jude‏ul Balta, la est de calea feratד Smerinca-Odessa. Aceastד mדsurד ar fi avut ca scop: „rezolvarea problemei evreie÷ti din aceastד zonד ÷i מntreruperea contactului dintre evreii din regiunea Moghilev ÷i cei care rדmדseserד pe teritoriul Romגniei.” „La 16 februarie 1942, prefectul jude‏ului Moghilev a dat ordinul de evacuare a 4.000 de evrei ce urmau sד fie trimi÷i מn localitatea Scazine‏, ÷i a מnsדrcinat Comitetul Evreiesc din Moghilev sד redacteze un referat privitor la deportarea proiectatד.” La 25 aprilie 1942, Comitetul Evreiesc din Moghilev este informat cד, excep‏ie fדcגnd un numדr de 3.000 de evrei, to‏i evreii din Moghilev vor fi deporta‏i la Smerinca. Prefectura din Moghilev renun‏ד la executarea acestei mדsuri la 29 aprilie 1942 . La 19 mai 1942, Guvernדmגntul Transnistriei a ordonat „evacuarea” a 4.000 de evrei din Moghilev la Scazine‏. Ordinul este preluat de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria la 22 mai 1942. Planul concret al deportדrii este elaborat la 25 mai 1942 de Inspectorul General administrativ Dimitrie ×tefדnescu ÷i de Prefectul Nדstura÷ . Memoriul, adresat cu acest prilej de Comitetul Evreiesc comandantului legiunii de jandarmi, a constituit un pretext pentru a nu executa ordinul . De altfel, la 14 iunie 1943, Comitetul Evreiesc din Moghilev a fost demis . La 29 ÷i 30 mai 1943, exact ca la 2 iunie 1942, 3.000 de evrei din Moghilev precum ÷i al‏ii din Chindiceni, Iaruga, Ozarine‏, Cresna sunt trimi÷i, מncolona‏i מn patru coloane, spre localitatea Scazine‏, parcurgגnd tot drumul pe jos. Aici lagדrul fusese instalat מn douד clדdiri dדrדpדnate care apar‏inuserד unei ÷coli militare.
Cגnd, מn toamna anului 1942, Alexianu a hotדrגt dizolvarea lagדrului Scazine‏, restul de evrei rדma÷i מn via‏ד au fost mגna‏i pe jos spre Bug, מn satele Voro÷ilovca, Tivriv ÷i Crasna. ־n Voro÷ilovca, mai mult de jumדtate au murit de foame ÷i de boli.” Lagדrul de la Scazine‏ a fost suprimat la 12 septembrie 1942.
La 20 mai 1942 Radu Lecca, מmputernicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor din Romגnia, a autorizat Centrala Evreilor din Romגnia sד trimitד bani ÷i alimente evreilor din Transnistria . ־n prealabil, la 33 martie 1942, sosise la Moghilev un prim transport de medicamente destinate deporta‏ilor ÷i trimise de evreii din Romגnia . S-au semnalat מncד alte multe transporturi de evrei מn interiorul Transnistriei. La 7 iulie 1942, 90 de evrei interna‏i la Tiraspol sunt deporta‏i la Berezovca . Un numדr de 400 evrei au fost trimi÷i de la Ber÷ad la Tulcin מn august l943; 1.387 evrei au fost, ÷i ei, trimi÷i de la Balta la Nicolaev pentru a construi un pod מn timpul verii lui 1943 .
־n Transnistria cre÷tea ÷i numדrul orfanilor. La Moghilev, unde au existat condi‏ii pentru a efectua statistici, s-au stabilit cifrele urmדtoare privitoare la aceastד problemד: la 30 iulie 1942 se aflau copii la Moghilev, מntr-un orfelinat supraaglomerat, 450 de copii. ־n acela÷i ora÷, la 20 august 1942, se amenajeazד un al doilea orfelinat pentru al‏i douד sute de copii; la 28 noiembrie 1942, celei trei orfelinate din Moghilev adדposteau 800 de copii orfani. ־ntre lunile aprilie 1942 ÷i mai 1943, adicד מn decurs de 14 luni, au murit מn orfelinatele din Moghilev 356 de copii. Mortalitatea. orfanilor din Moghilev a crescut mai ales מn timpul ultimelor trei luni ale anului 1942.
־n lunile martie, aprilie ÷i mai ale anului 1943 au continuat deplasדrile popula‏iei evreie÷ti spre interiorul Transnistriei. La 15 martie, de exemplu, 220 evrei din lagדrul de la Peciora sunt trimi÷i la ferma Rahni, iar מn aprilie aproximativ 100 evrei din ghetoul de la Tulcin sunt expedia‏i la fermele din jude‏. ־n mai, מncד 1.000 evrei au fost trimi÷i la Trihati, dincolo de Bug, pentru a construi un pod. Aici, muncitorii evrei erau מn permanen‏ד chinui‏i de supraveghetorii germani care-i מmpu÷cau pentru cea mai mדruntד abatere . ־n luna iunie 1943, 1.560 deporta‏i evrei au fost transporta‏i de autoritד‏ile militare germane de la Obodovca la Nicolaev, dincolo de Bug. Pגnד la Balta, situatד la o distan‏ד de 80 de kilometri, ei au mers pe jos, apoi ÷i-au continuat drumul cu trenul. Pe drum nu li s-a dat nici un fel de hranד. ־n schimb, se putea מnregistra ca un aspect pozitiv מmbunדtד‏irea situa‏iei sanitare a copiilor orfani de la Moghilev . La 27 iulie 1943 prefectul jude‏ului Tulcin i-a expediat pe cei 2.696 evrei de la Moghilev la muncד obligatorie la Tulcin. Dintre ace÷ti evrei, 280 erau inap‏i de muncד, iar 259 au מncercat sד evadeze, fiind ulterior pedepsi‏i, conform Decretului nr. 23. La 9 septembrie 1943 sunt adu÷i la Trihoti 220 evrei din jude‏ul Golta ÷i מncד al‏i 70 de la Vapniarca. „Regimul este din ce מn ce mai mizerabil. Oameni sunt slei‏i de puteri ÷i de rezerve. ־mbrדcדmintea este zdren‏uitד. Mul‏i sunt numai מnveli‏i מn hגrtie de ziare. Ajutoarele din afarד nu ajung sד foloseascד, din cauza lדcomiei nem‏ilor. Un transport cu מmbrדcדminte, sosit de la Centrala Evreilor, a מncדput pe mגna nem‏ilor, care au vגndut lucrurile מn pia‏ד.”
־n timpul toamnei lui 1943, mul‏i evrei deporta‏i din ghetourile Transnistriei, מ÷i „cג÷tigau” existen‏a cer÷ind, riscגnd astfel, מn fiecare clipד, sד fie surprin÷i ÷i מmpu÷ca‏i. La 16 noiembrie 1943, o comisie condusד de colonelul Rדdulescu, secretar la Pre÷edin‏ia Consiliului de Mini÷tri, viziteazד ghetourile din Transnistria pentru a pregדti vizita unei comisii a Crucii Ro÷ii Interna‏ionale . ×i, מntr-adevדr, „o comisiune a Crucii Ro÷ii Interna‏ionale sub conducerea d-lui Charles Kolb, מnso‏itד de reprezentanta Crucii Ro÷ii a Romגniei, d-na Ioan ÷i delega‏i ai Pre÷edin‏iei Consiliului ÷i ai Guvernדmגntului, viziteazד diferite colonii evreie÷ti din Transnistria. Au fost condu÷i numai acolo unde au voit autoritד‏ile, care au ordonat cu o zi מnainte sד se מmpodobeascד casele ÷i institu‏iunile cu cear÷afuri ÷i lenjerie curatד ÷i sד se מnlדture din birouri graficele ÷i statisticile. Comisiunea nu a avut voie sד fotografieze nimic. Conducדtorii coloniilor au מngrijit, מnsד, ca delega‏iunea sד fie informatד ÷i documentatד asupra situa‏iunei adevדrate.”
Transnistria a מncetat sד mai existe la 20 martie 1944, atunci cגnd Armata Ro÷ie a ajuns la Nistru. „Ultimele sדptדmגni de ocupa‏ie fascistד au trecut fדrד suferin‏ele pe care evreii se obi÷nuiserד sד le מndure vreme de aproape trei ani. Nici ofi‏erii, nici solda‏ii, nici pretorii, nici farmaci÷tii, nici inginerii silvicultori nu mai bדteau... Jidanii deveniserד «domnii evrei».” Eliberarea Transnistriei de Armata Ro÷ie a fost, totu÷i, presדratד cu alte, noi suferin‏e pentru evreii din Transnistria, care au fost מnregimenta‏i cu for‏a מn batalioane de muncד ÷i care au avut de מntגmpinat greutד‏i uria÷e la מntoarcerea lor מn Romגnia. Conform datelor din „Cartea neagrד” a lui Matatias Carp, מn afarד de aproximativ 300.000 de evrei deporta‏i din Odessa, mai mult de 25 000 de evrei fuseserד deporta‏i מn interiorul Transnistriei, de la o localitate la alta. Un raport al guvernatorului Alexianu din 9 martie 1942 dד cifra de 65.252 de evrei deporta‏i מn Transnistria dintr-un loc מntr-altul, dintre care 32.819 de la Odessa, 25.436 de la Rגbni‏a ÷i 5.479 din Tulcin, restul fiind reprezentat de celelalte jude‏e ale Transnistriei .

III. Masacrele de la începutul războiului

1. Pogromul de la Iasi
Pregatirile . La sfârsitul lunii iunie a anului 1941 mii de evrei români au fost asasinati într-unul din cele mai salbatice pogromuri din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pogromul de la Iasi este probabil cel mai cunoscut eveniment din toata istoria asasinatelor antievreiesti din România. A fost o izbucnire antisemita violenta, de mari proportii, dar nu izolata si nici întâmplatoare, înscriindu-se într-o serie lunga de omoruri în masa faptuite de unii români.
Asa cum scria Matatias Carp, pogromul de la Iasi a fost continuarea fireasca a zeci de ani de antisemitism din România.
Pogromul de la Iasi a fost pregatit si de alti doi factori. Primul era si el de ordin istoric. Iasiul avea o veche si puternica traditie antisemita, bine conturata înca din secolul îl XIX-lea. Capitala Moldovei era orasul în care se nascusera Liga Apararii National Crestine, precum si „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Al doilea factor a fost oarecum conjunctural, fiind reprezentat de intrarea României în al II-lea razboi mondial. În lunile dinaintea deschiderii ostilitatilor împotriva U.R.S.S, propaganda oficiala antisemita a continuat a fi difuzata. Supusi unor puternice masuri discrimi­natorii, evreii erau prezentati în continuare ca „straini de neam”, „agenti bolsevici” ori „factori dizolvanti” si „parazitari” ai societatii românesti.
La data declansarii razboiului, Iasiul avea o populatie care însuma cu putin peste 100.000 de locuitori. Dintre ei, aproximativ 50.000 erau evrei; orasul se afla aproape de granita cu U.R.S.S.
Înca înainte de 22 iunie 1941, au fost luate în România o serie de noi masuri cu caracter antisemit. Astfel, prin ordinul nr. 4147 din 21 iunie 1941, generalul Antonescu dispunea „evacuarea tuturor evreilor între 18 si 60 ani din satele dintre Siret si Prut în lagarul de la Târgu Jiu. Tot cu câteva zile înainte de declansarea razboiului, la conferinta legiunilor de jandarmi din România, generalul C.Z. Vasiliu, inspector general al jandarmeriei, dadea ordin, de „curatire a terenului”, ceea ce presupunea masuri de lichidare sau deportare a evreilor .
O parte din acesti jandarmi au tranzitat prin Iasi în timpul pogromului si au actionat direct împotriva populatiei evreiesti a orasului, în asteptarea ocuparii posturilor ce le fusesera rezervate în Basarabia si Bucovina. La procesul sau din 1946, Ion Antonescu avea sa spuna: „Este un principiu militar ca în apropierea frontului populatia trebuie sa fie deplasata” . El avea sa mentioneze totodata: „germanii au cerut ca (pe) toti evreii din Moldova sa-i adunam în ghetouri” .
Este evident ca existenta unei masive populatii evreiesti în imediata apropiere a liniei frontului nemultumea atât autoritatile militare românesti, cât si pe cele germane.
Înainte de intrarea în razboi împotriva U.R.S.S., conform ordinelor Presedintiei Consiliului de Ministri si ale Marelui Stat Major, a fost constituit esalonul unu operativ al S.S.I. cu misiunea oficiala de a apara spatele frontului de actiuni de sabotaj, spionaj si teroare. Esalonul numara aproximativ 160 de oameni.
La 18 iunie 1941, esalonul a plecat cu automobile spre Moldova . Locotenent-colonelul Traian Borcescu avea sa declare (la proces) ca «unul dintre obiectivele secrete ale acestui esalon operational era de a înlatura pe cale de deportare sau exterminare pe evreii din Moldova. De la Iasi, esalonul s-a deplasat la Chisinau, unde s-au reeditat masacrele antievreiesti, cu ajutorul acelorasi echipe din S.S.I., care operasera si la Iasi. Esalonul a ajuns, de asemenea, si la Tighina, ca si la Tiraspol, unde a organizat jafuri, iar apoi la Odesa, unde a participat la masacrarea evreilor» . Fractiuni ale Esalonului unu operativ au comis si alte jafuri si crime în Basarabia si Transnistria.
La 22 iunie 1941 s-au declansat operatiile militare germano-române contra U.R.S.S. În aceeasi zi, mii de evrei din zonele rurale din nordul Moldovei au fost transportati cu trenuri si internati în lagarele de la Târgu Jiu, Craiova, Caracal, Turnu Severin. Tot la 22 iunie 1941, un raport al chestorului Politiei Iasi, colonelul Constantin Chirilovici, arata ca un numar de 25-30 tineri legionari «faceau un fel de scoala sub conducerea a 2 maiori în uniforma, a unui capitan si a unui sublocotenent» .
La 24 iunie 1941 a avut loc un prim bombardament al aviatiei sovietice asupra Iasilor care a provocat pagube reduse si câteva victime. Imediat s-a nascut o puternica psihoza antisemita de masa. Cadrele armatei, legionarii si cuzistii au raspândit zvonul conform caruia întreaga populatie evreiasca a Iasiului s-ar afla în slujba Armatei Rosii; semnalizând aviatiei sovietice locurile unde aceasta trebuie sa-si arunce bombele. «În ziua de 25 iunie, politisti ieseni au cutreierat casele, invitând populatia crestina sa-si puna la ferestre si la intrare semnul crucii” . La 26 iunie 1941 a avut loc un al doilea bombardament sovietic asupra Iasiului. Efectele acestuia au fost devastatoare. Au fost atinse cladirea Comandamentului diviziei a 14-a, Palatul Telefoanelor; Spitalul Sf. Spiridon. Au murit aproximativ 600 de oameni dintre care 38 de evrei. Alte surse mentioneaza 111 morti si sute de raniti . Ca urmare a acestui bombardament, psihoza antisemita s-a întetit. Rapoarte militare românesti mentionau prezenta unor evrei din Iasi în rândul echipajelor avioanelor sovietice doborâte. De asemenea se vorbea despre prezenta în oras a unor parasutisti si sabotori sovietici. La aceasta data se aflau în Iasi soldati ai diviziei 14 de infanterie, o companie a Regimentului 13 compusa din 100 de militari, un batalion de jandarmi compus din 300 de militari, un batalion de jandarmi compus din 300 de militari (unitati românesti) . Se mai aflau în Iasi 450 de politisti ai orasului si alti 330 de politisti care urmau sa ocupe posturi în Basarabia si Bucovina. Totodata, se aflau în oras trupe germane ale Corpului 30 de Armata, ale diviziei 198, precum si ale organizatiei Todt .
Ziua de 26 iunie 1941 a înregistrat si primele victime ale pogromului din Iasi. În aceeasi zi, cinci evrei, ramasi neidentificati, sunt trimisi sa marcheze cu var locul bombelor ramase neexplodate în curtea regimentului 13 Dorobanti. În aceeasi seara, între orele 17 si 21, se fac perchezitii în numeroase case de evrei, ca si razii. Sunt ridicati si dusi la chestura politiei 317 evrei dintre care sunt retinuti 207, întrucât posedau lanterne sau obiecte din pânza rosie .
Vineri 27 iunie 1941, încep sa se auda în Iasi focuri de arma izolate. În aceeasi seara, cinci evrei retinuti la regimentul 13 Dorobanti sub acuzatia de spionaj sunt împuscati.
Desfasurarea pogromului .
Sâmbata 28 iunie, în cursul diminetii, un grup de 30 de soldati din Regimentul 13 si din Regimentul 24 Artilerie maltrateaza si jefuiesc pe mai multi evrei sub pretextul cautarii unui post de radioemisie. Maltratarile, la care participa, pentru prima data în timpul pogromului de la Iasi si soldati germani, au loc în cartierul Tatarasi, strada Rachitii si în cartierul Abatorului, strazile Aurel Vlaicu si Vasile Lupu. Au sosit la fata locului chestorul politiei, comandantul garnizoanei, primul procuror al orasului, pretorul diviziei 14 si un pluton de jandarmi. În acelasi timp, apar pe zidurile Iasiului afise tiparite prin care se cheama deschis la asasinate în masa: „Români! Cu fiecare jidan ucis ati ucis un comunist. A sosit momentul razbunarii!” . Nu este de mirare ca în aceste conditii la abuzurile celor în uniforma s-au asociat si elemente ale populatiei civile. În plus, în seara zilei de 28 iunie, chestorul Gheorghe Leahu ordona politistilor din Iasi «sa nu se amestece în ceea ce va face armata prin oras, fie ca va face bine sau rau» .
În seara zilei de 28 iunie la ora noua, un avion lanseaza semnale luminoase. Imediat dupa aceasta, se aud pe tot cuprinsul orasului focuri de arma de cele mai diferite calibre. Se creeaza panica în rândul trupelor care strabateau orasul în drum spre front. Unitatile militare în drum spre front s-au desfasurat în pozitie de lupta si au ripostat. În urma acestor schimburi de focuri nu s-au înregistrat morti sau raniti în rândul trupelor germane sau române, dupa cum nu s-au gasit urme de gloante pe zidurile caselor. În schimb, s-au gasit camasi de cartuse, trase din arme de salon.
În oras s-a raspândit zvonul ca au intrat în actiune parasutisti sovietici. Drept urmare, grupuri de soldati, jandarmi si premilitari români si germani, însotiti de populatie civila au jefuit si masacrat toata noaptea. Starea de spirit a reprezentantilor autoritatilor române însarcinate cu pastrarea ordinii era aceea de crunt antisemitism.
În dimineata zilei de duminica, 29 iunie 1941, se aud la Iasi din nou focuri de arma. De aceasta data, se trage în plin: sunt împuscati evreii. Cei care sunt crutati sunt încolonati si escortati din cartierele Tatarasi, Pacurari, Sararie, Nicolina la Chestura Politiei. Unele coloane sunt oprite la Liceul National, la Regimentul 13 Dorobanti, la Scoala Wachtel si la Inspec­toratul Regional de Siguranta, fiind ulterior si ele dirijate la Chestura. În majoritate, cei escortati erau barbati, dar între ei se aflau si femei, copii si oameni foarte în vârsta: unii erau îmbracati, altii numai în pijamale. Batuti, cu vânatai sau rani deschise, erau obligati sa mearga în cadenta si cu mâinile deasupra capului. Sunt scuipati, loviti cu pietre si cioburi de sticla, bâte, rangi de fier sau paturi de arma de catre populatia civila si de catre militarii si jandarmii români si germani, care escorteaza sau asista la „spectacol”. Cei care nu puteau merge din cauza loviturilor primite sau a infirmitatilor fizice erau împuscati, astfel ca strazile erau presarate cu cadavre” . Unele din aceste crime au avut ca mobil jaful. Escortarea evreilor la chestura politiei era însotita deseori de jafuri. Adeseori, cei ce îi scoteau pe evrei din case, alaturi de politisti si militari, erau civili. Ei erau înarmati cu revolvere ca si gardienii ce-i însoteau . Unii evrei erau omorâti pe loc.

II. Masacrele dinaintea războiului 1940-1941


1. Masacrele din cursul verii 1940
Vara anului 1940 a fost o perioada de fascizare accelerata în România. Regele Carol al II-lea spera sa-si salveze astfel tronul si sa atenueze efectul gravelor insuccese ale politicii sale externe. La 1 iunie 1940 a fost creat „Partidul Natiunii” si România s-a transformat, potrivit terminologiei oficiale, dintr-un „stat corporativ” în „stat totalitar”. Membrii „Garzii de fier” si liderul lor, Horia Sima, urmau sa joace un rol important în noul partid. La sfârsitul lunii iunie, în momentul în care ultimatumul Uniunii Sovietice, impunând cedarea Basarabiei si a Bucovinei de nord era remis guvernului român, industriasul pro-hitlerist Ion Gigurtu (Gigurtu), prieten al lui Göring, era numit prim-ministru, iar teoreticianul corporatist Mihail Manoilescu primea portofoliul ministerului Afacerilor Externe. Cedarea celor doua provincii si a câtorva localitati din judetul Dorohoi (tinutul Hertei) a determinat retragerea armatei si a administratiei române din zonele respective. Pierderea acestor teritorii a în­semnat o grea lovitura data prestigiului national român. Terme­nul acordat pentru retragere a fost de trei zile, timp în care au avut loc unele incidente între militarii români si cei sovietici. Retragerea fortelor si administratiei române a suscitat „gala­gioase izbucniri de entuziasm printre câtiva ucraineni si printre evrei”, primii salutând sfârsitul dominatiei României, iar ceilalti plecarea exponentilor unui regim tot mai antisemit. Dar nu toti evreii erau satisfacuti de aceasta schimbare de regim. În marea lor majoritate, evreii erau îngrijorati. Exceptie faceau comunistii si adeptii ideologiilor de stânga, care erau prosovietici.
Presiunea exercitata de catre sovietici asupra românilor era foarte mare. Iar „nevoia partii române de a gasi un tap ispasitor era servita de existenta în numar mare a celor ce jucau, în mod traditional acest rol, anume evreii” .
Faptul ca anumiti evrei, alaturându-se românilor, ucrainenilor, rusilor si altora, au întâmpinat armatele sovietice ca pe niste forte eliberatoare nu îndreptatea câtusi de putin prezentarea întregii populatii evreiesti ca vrajmasa a statului român si ca adunatura de tradatori, spioni si agenti comunisti. Jacques Truelle, reprezentantul diplomatic la Bucuresti al guvernului de la Vichy, nota în acest sens, într-un raport al sau: „Daca, în 1940, în timpul evacuarii Basarabiei si Bucovinei, sau produs numeroase incidente, este un fapt stabilit ca evreii n-au fost singurii participanti la ele, ci toata drojdia societatii românesti, din acele provincii, ca si minoritatile ucraineana, rusa si altele care s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte” .
Teza evreului tradator, spion, agent sabotor si dusman al poporului român trebuie pusa în relief, întrucât ea a fost folosita copios de propaganda oficiala româna începând din vara anului 1940.
În iulie 1940, nu existau trupe germane în România si – deci – în masacrele din acea perioada n-a fost implicat nici un soldat sau ofiter german. Asasinatele au fost faptuite de catre soldati si ofiteri ai armatei române sau – câteodata – de catre civilii din populatia româna sau ucraineana. Cele mai multe crime au fost faptuite mai ales de trupele române în cursul retragerii lor din Bucovina.
Primul masacru are loc în comuna Mihoreni (judetul Dorohoi). Din ordinul maiorului Goilav «sunt arestati si torturati de catre soldati Sloime Weiner, fiul sau User Weiner, fiicele sale Roza Weiner si Fani Zekler (aceasta tinând în brate un copil de doi ani). Au fost toti condusi în padurea Tureatca, unde a mai fost gasit cizmarul schiop Moscovici, cu sotia si doi copii, precum si sotia unui Isac Moscovici, cu doua fetite.
Toti au fost aliniati în fata unei gropi si împuscati. Arestat mai târziu, Isac Moscovici a fost batut cu atâta cruzime încât, trimis la spitalul din Dorohoi, a murit pe drum . La 30 iunie 1940, niste militari din regimentul 16 Dorobanti, comandati de maiorul Valeriu Carp, împusca în satul Ciudei din nordul Bucovinei opt persoane: Moise Sächter, dr. Conrad Kreis, fratii Hessman, Herman Gross cu sotia, fiica si un nepotel. Dr. Kreis a fost torturat cu deosebita salbaticie, trupul sau fiind literalmente taiat în bucati” .
Referindu-se la acest asasinat, scriitorul Marius Mircu relateaza: «când, în iunie 1940, rusii au intrat în nordul Bucovinei, la Ciudei, le-au iesit înainte conducatorii organizatiei comuniste din localitate si anume: avocatul Conrad Kreis, studentul Knoll Udelsman si alti doi intelectuali, cu un steag rosu. Dar la hotarul satului, acestia au dat de batalionul regimentului 16 Dorobanti, comandat de maiorul Carp, care a dat ordin ca cei patru sa fie legati. Dupa care li s-au rupt picioarele, li s-au sfarâmat craniile si au fost taiati în bucati cu baionetele» .
Tot la sfârsitul lui iunie 1940 «un grup de 18 soldati comandati de un locotenent navaleste în casa evreului Suhar Lax din Costina (judetul Suceava) pe care, dupa ce îl chinuiesc, îl leaga de coada unui cal si îl târasc aproape trei kilometri pâna la marginea satului. Cadavrul sau, ciuruit de 20 de gloante, a fost gasit în padurea din apropiere» .
La 1 iulie trupele comandate de maiorul Valeriu Carp ajung la Zaharesti (judetul Suceava). Cum în comuna nu se afla decât un singur evreu, sunt adusi 36 de evrei din Vorniceni, Ilisesti, Vicov si Banila. Se cunosc urmatoarele nume: Leon Hamer, Leib Stekel, Ira Lupovici, Nuta Druckman, Moise Haller, Bartfeld, Herer, Edelstein (mama si fiica), dr. Gingold din Vicov. Toii au fost torturati îngrozitor. Unora li s-au taiat urechile, limba sau degetele. În cele din urma, au fost aliniati în fata unei gropi, împuscati si aruncati în acea groapa, atât cei morti cât si cei ce nu fusesera nimeriti de gloante. Maiorul a ordonat ca din plutonul de executie sa faca parte si cei doi evrei pe care îi avea în detasament, unul din Burdujeni si altul, pe nume Fredi Dermer, din Suceava. În ianuarie 1941, cadavrele au fost exhumate din groapa comuna si îngropate în cimitirul evreiesc din Suceava .
Tot la 1 iulie, la Serbauti (judetul Suceava), seful postului de jandarmi, adjutantul Bujica, însotit de sateanul Hapinciu, l-a asasinat cu focuri de revolver pe Smil Gheller, pe sotia acestuia, Sally Gheller si pe Leib Ellenbogen, aruncând apoi cadavrele într-un pârâu. Si aceste victime aveau sa fie înhumate în ianuarie 1941 în cimitirul evreiesc din Suceava . „Cartea neagra” a lui Matatias Carp mentioneaza si alte crime comise între 3 si 5 iulie 1940.
Numeroase asasinate au fost comise în cursul lunii iulie, în trenuri, cu deosebire pe liniile ferate din Moldova. Calatori evrei, dar, mai ales, soldati evrei au fost împuscati, cadavrele lor fiind lasate în câmp. Foarte multi au fost aruncati din tren în timpul mersului. Unii au murit în grele chinuri, iar altii au ramas infirmi .
Aruncarea de evrei din tren, în timpul mersului, devenise curenta ca practica în Moldova a perioadei de care ne ocupam. Faptul a fost cunoscut în întreaga tara. Adesea, victimele erau îngropate chiar lânga linia ferata, fara ca locul sa fie indicat de vreo tablita. Bunaoara, la 2 iulie 1940, frizerul Leon Cohn din Bucuresti, chemat sub drapel la regimentul 29 infanterie, a plecat spre Dorohoi. La Vaculesti, el a fost aruncat din tren împreuna cu alti trei camarazi. A fost îngropat de tarani români lânga linia ferata. Primaria din Vaculesti a întocmit actul de deces nr. 59 din 29 iulie 1940 .
Totusi cele mai mari masacre au avut loc în orasele Galati si Dorohoi. În dupa-amiaza zilei de 30 iunie 1940 cel putin patru sute de evrei care încercau sa paraseasca România pentru a pleca în U.R.S.S. au fost masacrati de o unitate militara româna lânga gara orasului Galati . Un alt incident antisemit soldat cu un numar de morti si raniti evrei ce n-a putut fi confirmat a avut loc tot la Galati de asemenea la 30 iunie 1940 .
În timpul retragerii, militarii regimentului 29 infanterie au avut un schimb de focuri cu militari sovietici, în urma caruia capitanul român Boros si soldatul evreu Iancu Solomon, din acelasi regiment si-au pierdut viata . Funeraliile ostasului evreu trebuiau sa aiba loc la 1 iulie 1940 în orasul Dorohoi. La cimitir a fost trimisa o garda de onoare alcatuita din zece soldati evrei, printre care si sergentul T.R. Bercovici, sub comanda unui adjutant crestin . Dar, în momentul când sicriul era coborât în groapa, s-au auzit focuri de arma. Adjutantul a ordonat soldatilor sa paraseasca cimitirul. Civilii evrei care venisera la înmormântare s-au refugiat în capela mortuara. La poarta de intrare a cimitirului, soldatii evrei au fost dezarmati de un pluton de ostasi crestini comandati de un ofiter, dupa care au fost împuscati. Trupul sergentului Bercovici a fost întins lânga o mitraliera, dupa care au fost chemati diversi oameni carora li s-a explicat ca evreii au tras focuri de mitraliera asupra militarilor armatei române. Apoi, în afara de cei zece soldati evrei ucisi, au mai fost împuscate în cimitir înca 40 de persoane. Toate cadavrele, cu exceptia unui batrân de 94 de ani, lovit cu putere la baza craniului, au fost împuscate în cap, în torace si în abdomen. Pogromul s-a prelungit apoi în oras. Un evreu, scapat din cimitir – omul se numea Sulimovici – a fost salvat de la moarte de catre un plutonier de jandarmi. Dus la spital, el a gasit acolo înca 30 de raniti evrei. Casele crestinilor fusesera însemnate cu cruci, aceasta permitând pogromistilor sa aleaga doar casele evreilor unde violau, jefuiau si apoi împuscau. Numerosi evrei au fost salvati de la moarte de locotenentul Isacescu, de capitanul Stino, de locotenent-colonelul Marino, de colonelul Ilasievici si de generalul Sanatescu .
Potrivit mai multor surse, numarul mortilor în pogromul din Dorohoi se ridica la aproape doua sute . În 109 din cazuri autorii au fost ofiteri si soldati, în opt dintre cazuri au fost soldati si tarani, iar în trei cazuri jandarmi si civili. În celelalte cazuri nu s-au putut stabili autorii.
Pogromul din judetul Dorohoi nu pare sa fi fost rezultatul unor dispozitii date de autoritatile militare sau civile centrale. Ele au fost urmarea unor initiative locale, în general necoordo­nate si consecinta logica a isteriei propagandei antisemite. Dezordinea si haosul ambiant au facut posibila reizbucnirea spontana a antisemitismului cultivat cu insistenta ani si ani de zile.
În iulie si august 1940 a continuat izgonirea familiilor evreiesti din satele Moldovei. În acea perioada, toti evreii capi de familie, din comunele Drânceni si Raducaneni au fost evacuati la Husi, oras în care 120 de evrei au fost arestati pentru a fi apoi internati în lagare.

2. Viata si moartea evreilor români în timpul regimului legionar (6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941)
În urma abdicarii regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, statul român era proclamat „Stat National Legionar”. Regele Mihai I dobândea un rol simbolic. Generalul Ion Antonescu devenea conducatorul statului si presedintele Consi­liului de Ministri. Horia Sima, comandantul miscarii legionare, devenea vicepresedintele Consiliului de Ministri, al doilea om ca putere în statul român dupa generalul Antonescu. Prin decretul prin care generalul Ion Antonescu era proclamat „Conducator”, statul român devenea „Stat national legionar”.
Imediat dupa 6 septembrie 1940 s-a pornit un nou val de persecutii antisemite. S-a început prin excluderea evreilor din diverse asociatii profesionale; iar pe diferite magazine evreiesti din provincie legionarii au afisat inscriptia „Magazin jidovesc”. La 14 septembrie 1940, ziua în care Antonescu i-a numit pe membrii guvernului legionar el l-a primit în audienta pe Wilhelm Filderman, Presedintele Uniunii Comunitatilor Evre­iesti din România. Antonescu va califica actiunile legionare drept „manifestari romantice ale unui tineret oprimat” si va „ordona suspendarea unor masuri abuzive precum decizia de desfiintare a cultului mozaic si placardarea inscriptiilor «Magazin jidovesc»” . Ulterior, Antonescu va scrie Uniunii Comunitatilor Evreiesti: „Asigur pe dl. Filderman ca în cazul în care coreligionarii d-sale nu vor sabota pe fata sau din culise regimul, nici pe planul politic, nici pe planul economic, populatia evreiasca nu va avea nimic de suferit. Cuvântul Generalului Antonescu este cuvânt” . Audienta nu a ramas singurul contact între Antonescu si liderul comunitatilor evreiesti. Ea va fi urmata de alte audiente si de trimiterea de catre Filderman a mai multor memorii privind situatia evreilor români, memorii la care va primi direct sau indirect raspuns de la Antonescu. Aceasta relatie personala dar si institutionala constituie unul din paradoxurile antisemitismului din România. Este într-adevar de neconceput ca un Hitler sa-i primeasca în audienta pe reprezentantii evreilor germani si sa justifice (sau sa anuleze) masurile luate împotriva acestora.

I. Statutul legal al evreilor în România 1800-1944

1. Legislatia antisemita prefascista
Primele masuri juridice antisemite au fost adoptate în Principatele Române în secolul al 16-lea. Dar, prin caracterul lor sporadic, masurile antisemite – rare – nu permit afirmatia ca, în Evul Mediu, ar fi existat un antisemitism de stat în Principatele române. Cum Poarta otomana era toleranta fata de evrei, domnitorii români acceptau ca «evreii din Principate sa-si aiba structuri dupa modelul otoman al corporatiilor» . Sa mentionam aici si atitudinea oscilanta a domnitorilor români din secolul al 18-lea, unii dintre ei adoptând masuri discriminatorii antisemite, iar altii prote­jându-i pe evrei.
În secolul al XIX-lea, legislatia româna referitoare la evrei se dezvolta sub semnul discriminarii etnice si religioase, dobân­dind trasaturi bine definite. Rarele bune intentii ale unor guvernanti români privind ameliorarea situatiei evreilor, în primul rând acordarea de drepturi civile acestora, ca si anumite insistente în acelasi sens venite din afara tarii s-au izbit de tenacitatea si forta curentului antisemit autohton.
Adoptarea „Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat aparitia primei „Constitutii” românesti. Aceasta prevedea obligatia ca toti evreii sa fie înregistrati la autoritatile locale, specificându-se ocupatia fiecaruia. «Evreii care nu-si puteau dovedi utilitatea trebuiau evacuati din localitatile respective».
În pofida faptului ca, atât în Moldova, cât si în Muntenia revolutionarii români de la 1848 cereau emanciparea evreilor, ca si în pofida bunavointei manifestate fata de evrei de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a reprezentat o faza noua în dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numarul legilor, dispozitiilor si regulamentelor antisemite creste si treptat antisemitismul dobândeste un caracter de stat.
Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza si urcarea pe tronul României a membrilor familiei Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date curentului favorabil emanciparii evreilor români.
«Ion Bratianu, fostul revolutionar pasoptist, a inaugurat în calitate de Ministru de Interne, începând din primavara anului 1867, o sistematica politica antievreiasca. Circularele lui Bratianu ordonând izgonirea evreilor din sate si chiar arbitrara expulzare din tara au fost aplicate cu strasnicie de catre organele subalterne» .
În martie 1868 se depune la Camera Deputatilor un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural si prevazând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca raspuns la protestul guvernului francez în legatura cu statutul evreilor din România, Mihail Kogalniceanu trimite Parisului o nota în care refuza sa-i considere pe evrei ca cetateni români.
Tot Mihail Kogalniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, masurile discriminatorii anti-evreiesti în vigoare atunci, pentru a raspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de catre deputatul de Bârlad, I. Codreanu, nemultumit de ceea ce acesta numise „comportamentul” evreilor si de asistenta pe care populatia evreiasca din România o primea din partea „Aliantei Israelite Universale”.
În lunile iunie si iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoasterii independentei României, statu­eaza egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor tarii si acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de participantii la Congres prevedea: «În România deosebirile de confesiune sau credinta religioasa nu vor putea fi invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile si politice de interzicere de a practica functii publice si de a obtine onoruri, sau de a exercita orice mestesug sau profesie în nici un fel de localitate» .
La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constitutia României. Aceasta ar fi trebuit sa conduca la acordarea cetateniei române evreilor români. Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversari, paralel cu o sustinuta campanie antievreiasca. Mihail Kogalniceanu si Ion Bratianu îi prezentau pe evrei atât strainatatii cât si Parlamentului României ca pe dusmani ai tarii. În octombrie 1879 Parlamentul vota legea de revizuire a articolului 7 din Constitutie. Noua lege avea sa împiedice, practic pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial, naturalizarea evreilor români. Legea votata în 1879 acorda cetatenia româna în bloc doar unui numar de 888 de evrei care luptasera în Razboiul de Independenta a României din 1877.
În circa 38 de ani, dupa 1866, au fost încetateniti doua mii de evrei, inclusiv fostii combatanti evrei din Razboiul pentru Independenta.
În domeniul economic, discriminarea antisemita din România secolului al XIX-lea avea sa determine interdictia impusa evreilor de a detine slujbe la caile ferate, la vami, bursa si la regiile care asigurau monopolul statului de vânzare a sarii si a tutunului. Multe legi si dispozitii discriminatorii îi împiedicau pe evrei sa obtina licenta de vânzare în mediul rural a bauturilor alcoolice.
Dar aspectele cele mai dramatice ale persecutarii evreilor români care îsi câstigau existenta la tara o constituiau expulzarile. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste masuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia si aveau sa se intensifice dupa 1885. Ele puteau fi adoptate fie din initiativa autoritatilor centrale, fie a autoritatilor locale. Chiar si Consiliile Comunale aveau competenta de a dispune alungarea evreilor din raza localitatilor respective. Dar, în general, ele îndeplineau dispozitiile primite fie de la prefectul judetului, fie direct de la ministrul de Interne, riscând sa fie dizolvate daca nu executau ordinul. Devenit ministru de Interne, Mihail Kogalniceanu «continua sistemul inaugurat dând noua circulare succesive în 1869. Evreii au fost alungati, maltratati si jefuiti. Numarul celor izgoniti a depasit 1.200 de oameni. O noua campanie de izgoniri expeditive i-a lovit pe evreii în 1876: «peste 800 de persoane au trebuit sa-si abandoneze în 24 de ore caminele.
Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate si în mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din Moldova, refugiati la Bucuresti, au fost evacuati si de acolo.
În domeniul, sanitar, discriminarea antisemita a fost, de asemenea, puternica. Pentru a obtine dreptul de a avea o farmacie, farmacistii evrei se puteau prezenta la concurs doar daca nu se prezentau farmacisti români. Numai românii puteau fi medici primari de judet. Legea sanitara din 3 aprilie 1886 stabilea ca, pentru obtinerea oricarui post în serviciile sanitare, era obligatorie cetatenia româna. Elevii farmacisti si asistentii farmacisti „straini” nu puteau fi angajati decât acolo unde exista un elev sau asistent român. Asistenta medicala era gratuita pentru românii nevoiasi, conform acelorasi legi. Dar articolele 83 si 84 ale legii sanitare prevedeau ca «strainii pot fi admisi sa urmeze un tratament spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numarul paturilor ocupate de straini nu poate depasi 10%. La 25 iunie 1892, „Monitorul oficial” publica un raport din care reiesea ca evreii nu mai erau acceptati în spitalele din Moldova.
Legea învatamântului primar din 23 mai 1893 si modifi­carile aduse ei, ca si legea învatamântului secundar si superior din 24 martie 1893, prevedeau ca învatamântul era gratuit numai pentru copiii de români. „Copiii de straini” puteau fi admisi în scoli de toate gradele numai în. limita locurilor disponibile si platind taxe. Câteodata liceele si cel mai adesea universitatile erau puternice nuclee de propaganda antisemita. Universitatile din Iasi si din Bucuresti au fost pepiniere de cadre pentru primele organizatii antisemite din România si – dupa primul razboi mondial – au constituit nuclee ale primelor formatiuni fasciste românesti.
Traditia antisemita din armata româna ia nastere înca din secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar devine obligatoriu în România, exceptie facând doar strainii. Legea din 5 martie 1876, referitoare la recrutarile pentru armata, va stabili ca toti locuitorii tarii trebuie sa efectueze serviciul militar, cu exceptia celor care sunt cetateni ai altui stat. În consecinta, o mare parte dintre evreii din România sunt obligati sa satisfaca serviciul militar, desi nu au cetatenia româna. Din 1876 evreii sunt încorporati ca „straini care nu apartin unei natiuni straine”. Dupa recunoasterea României de catre Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost obligati sa faca armata ca „locuitori ai tarii”.
În armata, ostasii evrei sufereau persecutii care – pe unii – îi conduceau spre sinucidere.
În timpul razboiului balcanic din 1913, au fost mobilizati circa 13.000 de evrei. Dar, în pofida luarilor de pozitie în favoarea drepturilor lor, nu li s-a acordat cetatenia româna.
În 1915, Legea controlului strainilor a fost folosita pentru sicanarea evreilor. Tot în acel an, autoritatile au pus în practica o politica de alungare a familiilor evreiesti care traiau în zonele din preajma frontierelor. Sute de familii evreiesti din Moldova au fost atunci alungate spre capitalele de judet .
Din rândul evreilor combatanti în primul razboi mondial, s-au înregistrat 882 de morti, 735 de raniti si 825 de decorati. Tema antisemitismului în armata a patruns si în literatura. În nuvela „Itic Strul dezertor”, Liviu Rebreanu prezinta tragedia unui soldat evreu din primul razboi mondial împins de catre superiorul sau la sinucidere. Tot în cursul primului razboi mondial în urma unor ordine date de Marele Cartier General, s-a declansat o campanie antisemita care a dus la moartea mai multor soldati evrei suspectati de spionaj.
Un întreg sistem de delatiuni s-a introdus dupa luna septembrie 1916: familii întregi au fost ridicate si duse la posturi de politie pentru singura vina ca vorbeau limba idis. În Moldova, între 11 mii si 12 mii de evrei au fost arestati. Cei mai multi au fost eliberati dupa un timp, dupa ce, în cursul detentiei, au fost batuti, maltratati si jefuiti .
Prevederile legii de revizuire a articolului 7 din Constitutie nu au fost abrogate decât dupa primul razboi mondial. Desi a constituit un important pas înainte pe drumul emanciparii evreilor din România, decretul-lege nr. 3902 din decembrie 1918. era „de jure” o noua discriminare – pe criterii geografice – împotriva minoritatilor din România care traiau în alte zone decât Moldova sau Tara Româneasca. La acea data, Transilvania, Basarabia si Bucovina fusesera reunite cu România si aveau numerosi minoritari maghiari, germani si evrei. Guvernantii români erau bucurosi sa accepte aceste teritorii, dar în acelasi timp doreau si cel mai mic numar posibil de minoritari.
Articolul 7 al decretului-lege nr. 2085 din 22 mai 1919 privitor la naturalizarea evreilor anula decretul nr. 3902 din 29 decembrie 1918. În esenta, noul decret îl reproducea, pe cel precedent, asigurând din nou dreptul evreilor din Moldova si Tara Româneasca la cetatenia româna, dar simplifica procedura obtinerii naturalizarii de catre acesti evrei, prevazând doar o declaratie de optiune.
Prin Tratatul încheiat de puterile aliate cu România la 9 decembrie 1919, aceasta din urma se obliga sa respecte o serie de prevederi vizând protectia minoritatilor de pe teritoriul ei. Potrivit articolului 7 al tratatului, România se angaja „sa recunoasca în calitate de cetateni români de drept si fara nici o formalitate, pe evreii din toate teritoriile României care nu puteau sa se prevaleze de alta nationalitate afara de cea româna” .
Prin adoptarea noii Constitutii din martie 1923, evreii din România primeau cetatenia româna alaturi de toate celelalte minoritati ale tarii. Articolul 56 al legii din 24 februarie 1924 referitoare la dobândirea si pierderea cetateniei române preve­dea acordarea cetateniei române tuturor locuitorilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului si Satului Mare care îsi aveau domiciliul în aceste regiuni sau se nascusera acolo din parinti locuind în ele.
Aceasta reglementare juridica a durat pâna în 1938, perioada în care Liga Apararii Nationale Crestine a lui A.C. Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail si alte formatiuni politice au agitat „problema evreiasca”. La 21 ianuarie 1938, decretul regal nr. 169 semnat de Carol al 2-lea si de Octavian Goga ca Presedinte al Consiliului de Ministri, a statuat „revizuirea” atribuirii cetateniei catre evrei. În expunerea de motive a Decretului-lege, Ministrul de Justitie, Radulescu-Mehedinti, invoca drept temei fundamental al masurii adoptate „invazia evreilor” de dupa Unirea Principatelor din 1859 .
În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga dadeau cifra de 250.000 si respectiv 500.000 de evrei considerati „ilegali”. Daca regele respingea ideea expulzarii lor, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de acesti 500.000 de „vagabonzi” pe care „nu-i putem considera ca cetateni români” . Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar a acestor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministru de Externe în guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent sa ne maturam curtea, caci este inutil sa toleram la noi toate aceste gunoaie” .
În ciuda afirmatiilor cu caracter net rasist ale lui Octavian Goga, Decretul nr. 169 nu prevedea discriminarea pe baza rasiala, ci pe baza locului de nastere si a obligatiei de a prezenta acte care sa confirme posedarea cetateniei române. Decretul 169 a fost expresia juridica a dorintei lui Carol al II-lea de a combate „Garda de Fier” a lui Corneliu Zelea Codreanu, adoptând – fie si partial – chiar programul acesteia: «Era limpede ca „Garda de Fier” trebuia combatuta si ca singurul mijloc era sa i se adopte o parte din program» . În acest fel, dictatura carlista, începuta în 1938 va dobândi, în vara 1940, o pronuntata orientare fascista. Dar, înca înainte de aceasta ultima etapa a dictaturii regale au existat si alte indicii juridice si administrative ale recrudescentei persecutiilor antisemite. Astfel, bunaoara, legea constitutionala de la 27 februarie 1938 proclama la punctul „a” ceea ce numea „legea sângelui”, iar la punctul „b” facea distinctia juridica si politica între „românii de sânge” si „cetatenii români” .