IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Liga Pro Europa acuza de anti-semitism un saptamanal
TIRGU MURES – Liga Pro Europa (LPE) din Tirgu Mures a anuntat miercuri 25 aprilie ca a sesizat Ministerul Culturii si Cultelor, Ministerul Internelor si Reformei Administrative si Clubul Roman de Presa asupra unor articole si caricaturi antisemite aparute in saptaminalul “Europai Ido” din Sfintu Gheorghe.
Conducerea ligii a cerut sa se ia masuri ferme impotriva saptaminalului, care a publicat articole si caricaturi antisemite “chiar in perioada comemorarii Holocaustului”.
Intr-un comunicat de presa semnat de copresedintele LPE, Smaranda Enache, si directorul Biroului pentru Drepturile Omului, Haller Istvan, se apreciaza ca redactia saptaminalului “Europai Ido” poate fi considerata o “organizatie cu caracter fascist, rasist sau xenofob”.
In sesizare, LPE a cerut sa se analizeze continutul numarului 8/2007 al publicatiei Europai Ido si sa se constate incidenta Ordonantei de Urgenta 31/2002 privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii.
“Consideram ca prin publicarea articolelor si a caricaturilor antisemite din paginile 1, 2, 3, 11, 14, redactia acestei publicatii se poate incadra in definitia data de OUG 31/2002 organizatiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”, arata semnatarii.
In textele publicate in “Europai Ido” se afirma: “Poporul nostru maghiar a devenit victima lobby-ului international al sionismului evreu ce doreste dominanta mondiala, iar actualul program al guvernului Ungariei este masinatia criminala de neoprit pentru realizarea programului de genocid rasist, sionisto-talmudist”; “la noi nu exista o Tara Mama, doar o ramasita de tara, locuita de un tors national bolnav, sub o continua ocupatie evreiasca”.
Un alt citat afirma: “Trebuie sa-i rog pe iubitii mei concetateni maghiari ca toti cei ce pot, sa vorbeasca, sa urle si sa propage vestea si dovada ca noi, maghiarii, suntem sub ocupatie sionista! A trecut vremea cind inca mai aveam ce pierde si a trecut si vremea cind mai puteam visa la o revolutie morala pasnica: aici e nevoie de o alta metoda impotriva lor, o foarte, foarte, foarte alta metoda”.

„Factorul american” 2: revenirea la sursele primare

Una dintre cele mai recente contribuţii la problema pe care o analizăm şi asupra căreia dorim să ne oprim aici, a apărut în numărul din septembrie 2006 al reputatei reviste americane Nationalities Papers, intitulat Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry, semnat de Vladimir Solonari. Este cel de-al doilea articol al istoricului moldovean emigrat în SUA acum câţiva ani, dedicat problemei Holocaustului. De data aceasta, nu este vorba de o critică a istoriografiei, ci de o reconstrucţie istorică nuanţată şi relativ convingătoare, bazată pe materiale publicate şi documente inedite. Interogaţia principală a autorului este: ce obiective a urmărit guvernul român prin epurarea de evrei a unei părţi a teritoriului său naţional, în timp ce în cealaltă parte a României această politică, chiar dacă a fost dură şi discriminatoare, nu poate fi calificată drept asasinat în masă sau genocid? Răspunsul la această întrebare rezidă, în opinia autorului, în concepţia despre lume a lui Ion Antonescu – Weltanschuung – în special, în viziunea sa asupra a ceea ce trebuie să devină naţiunea română24. Este vorba mai exact, arată Solonari, de faptul că Antonescu privea minorităţile etnice ca un corp străin în cadrul României şi considera că salvarea naţiunii române se va putea realiza doar prin eliminarea acestor elemente „parazitare”. Sunt invocate mai multe declaraţii ale lui Ion Antonescu în care acesta postulează ideea că războiul este o ocazie care nu trebuie ratată pentru a epura naţiunea de minorităţi, în special de evrei. Autorul este de părere că înşişi liderii opoziţiei democratice din România împărtăşeau aceeaşi concepţie, imputându-i lui Antonescu nu atât ceea ce face, ci mai ales mijloacele aplicate în realizarea acestui scop. În sprijinul acestei concluzii, Solonari citează din memorandum-ul lui Iuliu Maniu adresat lui Ion Antonescu la 8 noiembrie 1941: „Partidul Naţional Ţărănesc susţine tendinţa de Românizare prin mijloace legale ale vieţii noastre sociale şi economice..., dar dezaprobă, în cel mai categoric mod, Germanizarea întreprinderilor noastre ... şi penetrarea sistematică a elementelor străine în sistemul nostru de producţie” 25. După părerea noastră, a susţine „tendinţa de românizare” nu înseamnă neapărat să subscrii la teza purificării etnice; pentru o afirmaţie atât de categorică, probele documentare invocate nu sunt nici pe departe suficiente.

Chiar dacă era decis să „cureţe” naţiunea română de „străini”, în realitate, susţine Solonari, Antonescu şi-a temporizat punerea în practică a concepţiei sale din următorul raţionament: după război, România n-ar fi putut avea argumentul moral de a învinui Ungaria de exterminarea românilor din Transilvania de Nord, întrucât ea – România – ar fi putut fi la rândul ei învinuită de tratament nedrept la adresa minorităţilor sale etnice. Contrar a ceea ce se consideră de obicei, Antonescu a avut îndoieli în privinţa victoriei germane încă din noiembrie 1941, aminteşte Solonari, astfel încât proasta tratare a minorităţilor ar fi pus România la conferinţa de pace într-o situaţie foarte complicată; de aceea, susţine autorul, Antonescu nu a fost un lunatic, el a reuşit să stăpânească atât propriile impulsuri genocidale, cât şi pe cele ale subordonaţilor săi26. Rolul armatei române şi a iniţiativei de „jos”27 în tratamentul aplicat evreilor este un alt aspect evocat de autor şi care constituie o sugestie interesantă pentru cercetările ulterioare asupra temei respective.

Concluziile autorului sunt oarecum contradictorii în raport cu ipoteza de lucru enunţată la început. El postulează în introducerea articolului, după cum am văzut, că deportarea evreilor basarabeni a fost formal justificată de Antonescu prin participarea evreilor la acţiuni antiromâneşti, pro-sovietice în perioada 1940-1941, iar evreii din Vechiul Regat au fost trataţi relativ mai bine, fiind exceptaţi de la deportare. În final însă, autorul conchide că regiunea dintre Prut şi Nistru trebuia să devină o provincie model de purificare etnică, după care ar fi urmat aplicarea progresivă a acestei strategii la scara întregii Românii28. Cu alte cuvinte, ipoteza articolului induce ideea că autorul ar vrea să subscrie la paradigma funcţionalistă a Holocaustului, dar ulterior, prin argumentaţia care o dezvoltă, ajunge să formuleze o concluzie care ţine de concepţia intenţionalistă. În ciuda acestor contradicţii, articolul ridică şi tratează într-o manieră nouă, chiar dacă deseori provocatoare, dar utilă, soarta evreilor basarabeni şi bucovineni, dar şi a evreilor români în general, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Concluzii

• memoria Holocaustului a fost marginalizată, din varii motive, chiar în statele occidentale, precum Statele Unite sau Germania Federală până în anii 1970; din alt unghi de vedere, perioada celui de-al doilea război mondial a fost considerată mult timp incomodă şi pentru istoriografia franceză, mai ales de Şcoala „Analelor”; recunoaşterea şi asumarea trecutului dureros din anii 1939-1945 a provocat o criză de conştiinţă pentru cele două naţiuni europene; iar pentru SUA, Holocaustul a devenit din anii 1960 una dintre temele centrale ale culturii americane, simbolizând şi anticipând impunerea paradigmei multiculturalismului;

• responsabilitatea indubitabilă a lui Ion şi Mihai Antonescu, precum şi a funcţionarilor români implicaţi în acţiuni represive împotriva evreilor români, precum şi pasivitatea sau simpatia unei părţi a naţiunii române în chestiunea Holocaustului nu trebuie asimilate cu o vină colectivă a românilor în general;

• documentele de arhivă provenind de la cabinetul guvernului Antonescu trebuie privite cu mai multă circumspecţie decât s-a făcut, de regulă, altfel istoricul este tentat să justifice, volens-nolens, acţiunile acestuia;

• rezerva cu care istoricii români de la Chişinău au tratat anumite probleme sensibile ale contemporaneităţii, printre care şi Holocaustul, se datorează unei concepţii potrivit căreia sovieticii au promovat obiectivul de deznaţionalizare şi exterminare a populaţiei locale, iar administraţia românească interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial a constituit un regim relativ progresist, în ciuda unor greşeli comise;

• pentru istoriografia românească de la Chişinău, anul 1940, nu 1941, este anul „de ruptură” în istoria Basarabiei; de aceea, paradigma care a dominat, mai ales în anii 1990, excludea o interpretare mai critică a ceea ce a urmat reîncadrării provinciei în statul român;

• cu toate acestea, deficienţele de interpretare nu justifică o schimbare radicală a concepţiei istoriei naţionale a Republicii Moldova, bazată pe Declaraţia de independenţă din 1991, ci impune extinderea spaţiului existent consacrat istoriei minorităţilor în contextul istoriei ansamblului majoritar românesc, inclusiv a celui relativ la Holocaustul evreilor, precum şi o interpretare mai critică a perioadei interbelice şi a anilor 1941-44, de o manieră în care au procedat ţările cu tradiţii democratice; or, dacă este adevărat că România, inclusiv Basarabia, a fost victimă a comunismului, nu este mai puţin adevărat că şi România, la rândul ei, este responsabilă de persecutarea în masă a unora dintre minorităţile sale, mai ales a evreilor şi ţiganilor;

• dacă problema Holocaustului n-ar fi fost percepută ca având o legătură directă cu disputa identitară din Republica Moldova, cu siguranţă istoricii moldoveni ar fi fost mai deschişi şi mai critici faţă de documentele emise de administraţia din anii 1941-1944, dar şi faţă de cea din perioada interbelică, inclusiv faţă de modul în care au fost tratate minorităţile, cea evreiască inclusiv;

• problema deportării şi tratamentului aplicat evreilor în România sub guvernarea antonesciană trebuie de-contextua­lizată de problema identităţii majorităţii populaţiei din Republica Moldova; iar viabilitatea unei identităţi naţionale – în cazul de faţă a celei româneşti – nu poate fi compromisă de greşelile sau chiar crimele unei sau altei administraţii, fie cea interbelică sau cea din timpul celui de-al doilea război mondial;

• crimele în timp de război ale guvernării antonesciene nu pot legitima per se existenţa unei etno-naţiuni moldoveneşti, aşa cum încearcă să stipuleze istoricii moldovenişti, fideli tezelor istoriografiei sovietice; aceste crime nu pot de-legitima, în egală măsură, nici tendinţa de îmbrăţişare a identităţii româneşti de către cea mai mare parte a intelectualităţii şi populaţiei basarabene;

• în discuţiile cu privire la soarta evreilor în spaţiul românesc, mai ales acelea legate de perioada interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial, istoricii sunt deseori tentaţi să utilizeze verdicte categorice, de ordin esenţialist, de regulă, din celea care se rezumă la învinuiri de „antisemitism” sau „antiromânism”; de aceea s-ar impune, de vreme ce eliminarea lor pare utopică, cel puţin o gestionare mai responsabilă a aces­tora, mai ales că prima acuzaţie – cea de „antisemitism” – capătă din ce în ce mai mult şi o dimensiune juridică, devenind astfel un instrument de care unii istorici, prevalându-se de apartenenţa la sau colaborarea cu instituţii de prestigiu, abuzează pentru a stigmatiza, marginaliza sau intimida colegii de breaslă;

• chestiunea Holocaustului a căpătat, pe lângă caracterul său istorico-moral, şi o dimensiune educativă pentru societăţile post­moderne în care paradigma clasică a statului-naţiune devine din ce în ce mai anacronică datorită fluxului masiv şi continuu de imigranţi în spaţiul occidental şi nevoii de a integra politic, economic şi cultural noile minorităţi;

• istoricii de la Chişinău au mult de învăţat în plan metodologic şi conceptual de la studiile privind Holocaustul, efectuate în Europa de Vest şi America de Nord; este vorba în special de reconstituirea şi interpretarea mărturiilor supravieţuitorilor deportărilor staliniste din fosta RSSM, dar nu numai; istoricul şi societatea basarabeană, cea românească în ansamblu, au ocazia astfel să constate felul în care o comunitate – cea evreiască – îşi păstrează memoria colectivă şi încearcă, prin urmare, să nu admită repetarea pe viitor a tragediei care s-a abătut asupra acesteia acum mai mult de jumătate de veac;

• recunoaşterea şi studierea Holocaustului din anii 1941-1944, din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria, în România în general dacă acceptăm definiţia largă a Holocaustului, este nu numai o datorie a istoricilor basarabeni şi români în general, subsumabilă deontologiei lor profesionale, ci constituie şi obligaţia întregii naţiuni române de a-şi înfrunta paginile dureroase ale propriului trecut. Este şi singurul mod onorabil şi viabil în care, între Prut şi Nistru, poate fi combătută propaganda etno-moldovenistă, antiromânească, antieuropeană în esenţă, a comuniştilor moldoveni şi a nomenclaturii de factură sovietică. O identitate colectivă nu se poate susţine prin omisiuni şi deformări de sens contrar. Dimpotrivă, singurul mod de a o perpetua eficient este cunoaşterea şi asumarea integrală a trecutului.



Note:

1. Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia, 1923-1940, Chişinău, Civitas, 1999.

2. Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945, Chişinău, Tipografia Centrală, 2000.

3. Ibidem, p. 96-98. I. E. Levit, la rândul său, în critica adusă lui A. Petrencu, susţine că nu au existat asasinate ale reprezentanţilor armatei şi administraţiei româneşti în retragere la 1940 în care să fi fost implicaţi evreii. Vezi I. E. Levit, „Advokat”, în Glasul Moldovei, 22 (29 iunie 1999), p. 4.

4. V. Stăvilă, op. cit., p. 14; Michael Bruchis, Nations-Nationalities-People: A Study of the Nationalities Policy of the Party in Soviet Moldavia, Boulder, Co.: East European Monographs, 1984, p. 197.

5. V. Stăvilă, op. cit., p. 103.

6. Rodica Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniul social-economic şi cultural (19 august 1941 – 29 ianuarie 1944), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2004.

7. Ibidem, p. 90.

8. Ibidem, p. 76-77.

9. Ibidem, p. 88.

10. Ibidem, p. 31-32.

11. Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, London, W.H. Allen, 1961, p. 504, 508, 509.

12. Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, Chişinău, Prut Internaţional, 2004.

13. Ibidem, p. 110, 124.

14. Vezi întreg paragraful dedicat evreilor, Ibidem, p. 108-124.

15. Sergiu Nazaria, Dumitru Danu, Alexandru Moraru, Iurii Zagorcea, Holocost v Moldove, Chişinău, CEP USM, 2005, p. 7. După apariţia cărţii, Alexandru Moraru, care a asigurat o parte importantă a materialelor de arhivă inedite, şi-a declarat public dezacordul cu privire la includerea sa drept co-autor, distanţându-se categoric de interpretarea şi concluziile lui Nazaria.

16. Ibidem.

17. Vezi de ex. Ibidem, p. 6, 15.

18. Ibidem, p. 11, 22, 28, 30, 42 etc.

19. Ibidem, p. 184.

20. Ibidem, p. 209.

21. Dennis John Deletant, „Ghetto Experience in Golta, Transnistria, 1942-1944”, Holocaust and Genocide Studies, vol.18, no.1, Spring 2004, p.1; Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940–1944, Chicago: Ivan R. Dee & the United States Holocaust Museum, 2000, p. 108. Vezi şi Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. 2, Bucureşti, Hasefer, 1997, p. 695.

22. Ibidem, p. 205.

23. Daniel Goldhagen, Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust, New York, Alfred A. Knopf, 1996. Pentru o recenzie reprezentativă la această carte vezi Ruth Bettina Birn, Volker Riess, „Revising the Holocaust”, în The Historical Journal, vol. 40 (March 1997), 1, p. 195-215.

24. Vladimir Solonari, Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry, în Nationalities Papers, vol. 34, no. 4, p. 473-8.

25.Ion Calafeteanu, Ed., Iuliu Maniu, Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice: 1940 –1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 112. Apud Solonari, p. 478.

26. Ibidem, p. 481.

27. Ibidem, p. 485-487.

Istoriografia şi chestiunea Holocaustului: cazul Republicii Moldova (II)

Tineri istorici basarabeni şi „problema evreiască”

O serie de autori occidentali, unii dintre cei care pun bazele studiului Holocaustului, precum Hannah Arendt, Léon Poliakov sau Gerald Reitlinger, au văzut o relaţie directă între antisemitism şi exterminarea evreilor europeni. Unii istorici basarabeni au abordat tangenţial problema în acelaşi sens. Viorica Nicolenco, spre exemplu, în teza sa de doctorat consacrată perioadei 1923-1940 a atras atenţia asupra activităţii unor partide de extremă dreaptă în Basarabia interbelică, precum şi a felului în care a fost receptată dimensiunea antisemită a mesajului promovat de aceste forţe politice. Deşi preocuparea centrală a tezei lui Nicolenco nu este legată de problema evreiască, autoarea a încercat să explice cauzele unor manifestări antisemite în provincie. Consultând dosare ale Siguranţei şi Jandarmeriei, Nicolenco constată că există mai multe explicaţii ale antisemitismului local: evreii erau consideraţi adepţi ai ideilor comuniste, pe de-o parte, şi invidiaţi pentru statutul lor social şi economic, pe de altă parte1.

Un alt autor din generaţia tânără care tratează tangenţial chestiunea antisemitismului în Basarabia, în timpul celui de-al doilea război mondial, este Veaceslav Stăvilă2. El se preocupă de evrei în contextul atitudinii minoritarilor etnici faţă de schimbarea administraţiilor în Basarabia între anii 1939 şi 1945. Stăvilă include câteva documente de arhivă, care arată că unii evrei au asasinat reprezentanţi ai administraţiei româneşti în retragere în iunie 19403, şi un document potrivit căruia în judeţele basarabene intrate în componenţa RSSM, din totalul de 285 comunişti, 185 erau etnici evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români4. Alte date utilizate de Stăvilă indică faptul că, în unele localităţi din Basarabia, ţăranii arestau activişti comunişti şi evrei pro-sovietici chiar anterior revenirii administraţiei româneşti în iulie 19415, ceea ce sugerează că existau anumite sentimente antievreieşti în rândurile populaţiei locale datorate percepţiei că unii evrei au jucat un rol important în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei. Din păcate însă, abordarea acestor date de arhivă – şi nu numai în ceea ce priveşte problema care ne interesează în mod predilect aici – se limitează, de regulă, la primul nivel al discursului istoric, la descrierea empirică, fără o angajare cât de cât a aspectelor de ansamblu ale interpretării istorice.

O altă lucrare importantă care se axează pe perioada celui de-al doilea război mondial este semnată de Rodica Solovei6. Ea tratează chiar spaţiul în care a avut loc deportarea evreilor basarabeni şi bucovineni – Transnistria sub administraţia civilă românească. Autoarea însă dedică lucrarea sa doar aspectelor social-economice şi culturale ale administraţiei civile româneşti, evitând discutarea pe larg a situaţiei evreilor pe motiv că lagărele de concentrare s-au aflat sub supravegherea armatei române, şi nu a administraţiei civile. Solovei consideră, de aceea, că „studierea situaţiei evreilor din Transnistria în al doilea război mondial depăşeşte cadrul lucrării”7. Cu toate acestea, autoarea menţionează comunitatea evreiască atunci când este vorba de aspecte ce ţin de starea sanitară a lagărelor de concentrare, de măsurile adoptate de autorităţi împotriva bolilor contagioase, precum tifosul exantematic. Se sugerează că rezultatele au fost oarecum eficiente, întrucât numărul contagiunilor scade progresiv de la cca 30 mii, în perioada noiembrie 1941-iulie 1942, la peste 3 000 în iulie 19438. Este menţionată şi soarta ţiganilor deportaţi – cca 30 mii numai în judeţele Oceakov şi Golta. Un detaliu interesant este că familiile de ţigani care aveau un membru înrolat în armata română şi luptau pe front obţineau avantaje materiale. Ţiganii erau plasaţi în sate, în comparaţie cu evreii internaţi în gheto-uri şi lagăre, iar munca lor era retribuită la fel ca cea a muncitorilor lo­cali. Numai în cazul în care ţiganii părăseau în mod neautorizat localităţile unde erau repartizaţi, urma internarea lor în lagăre9. După părerea noastră, includerea unui capitol sau subcapitol cu privire la evreii şi ţiganii deportaţi era indispensabilă, mai ales că există deja suficiente documente de arhivă disponibile şi mărturii pe acest subiect.

Pe de altă parte, declaraţiile lui Antonescu de a face din Transnistria o provincie românească, curăţată de toţi străinii, sunt considerate de autoare a fi în contradicţie cu alte afirmaţii ale conducătorului statului român10. După părerea noastră însă, nu atât discursurile mai mult sau mai puţin contradictorii ale „mareşalului” contau, cât realitatea de la faţa locului, realitate care, până la deznodământul bătăliei de la Stalingrad, reflecta mai degrabă politica de eliminare a evreilor deportaţi, dar şi a ţiganilor, prin supunerea acestora la multiple privaţiuni şi persecuţii. Este adevărat, de asemenea, că populaţia evreiască din Vechiul Regat nu a fost deportată peste Nistru, ceea ce sugerează că politica antisemită a regimului Antonescu era mai degrabă una de natură funcţionalistă decât intenţionalistă. Din alt punct de vedere, putem admite că anumite declaraţii ale lui Ion Antonescu – destul de vehemente împotriva evreilor, chiar atunci sau mai ales atunci când în realitate statul român facilitează, după noiembrie 1942, deseori deloc dezinteresat, ci contra plată, emigrarea evreilor spre Palestina sau alte destinaţii11 – erau adresate mai mult uzului extern, menite a linişti suspiciunile Germaniei naziste.

Un alt autor care discută, de data aceasta pe larg, soarta evreilor bucovineni şi basarabeni, în perioada celui de-al doilea război mondial, este Pavel Moraru. În cartea sa Bucovina sub regimul Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, apărută la Chişinău în 200412, autorul dedică un subcapitol acestui subiect. Esenţa abordării sale poate fi ilustrată de următorul pasaj: „politica de stat faţă de evrei (în comparaţie cu cea din Reich-ul nazist ori a unor state aflate în sfera de influenţă germană) a fost moderată. Se preconiza scoaterea evreilor din Ţară prin deportarea lor sau emigrarea forţată, dar nicidecum înlăturarea lor prin exterminare (…) Nici un evreu român nu a luat calea evreilor maghiari, care au fost daţi pe mâna germanilor”. În sprijinul afirmaţiilor sale, istoricul moldovean aduce declaraţiile lui Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran13, surse a căror credibilitate însă sunt puse la îndoială, mai ales ale primului, de Irina Livezeanu, Alexandru Florian, Mihail E. Ionescu şi alţii. Sunt citate câteva mărturii ale funcţionarilor români care priveau critic sau chiar s-au opus deportării evreilor bucovineni în Transnistria, precum ar fi maiorul Gheorghe Ionescu, generalul Vasile Ionescu sau, în special, Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi. Spre deosebire de Basarabia, notează Moraru, din Bucovina n-au fost deportaţi toţi evreii, cei exceptaţi de la evacuare fiind evreii creştinaţi, soţiile evreice ale creştinilor sau cei care prestau servicii în interesele statului – medici, specialişti în industria lemnului etc. Măsurile de deportare au vizat mai ales evreii din Bucovina de Nord, iar cei din sudul provinciei, neocupată de sovietici la 1940, fiind trataţi în mare ca cei din Vechiul Regat. Prin urmare, şi evreilor nord-bucovineni li s-a imputat responsabilitatea colectivă de colaborare şi simpatie cu regimul sovietic în anii 1940-1941. În total, la data de 17 decembrie 1942, în Transnistria se aflau 83 077 evrei bucovineni care au supravieţuit transportării şi condiţiilor de detenţie, numărul total al celor deportaţi nefiind cunoscut cu exactitate. În 13 martie 1944, guvernul Antonescu a luat decizia de a readuce toţi evreii deportaţi în Transnistria dar, după părerea autorului, aceasta nu a fost posibil din cauza înaintării rapide a Armatei Roşii. Moraru condamnă tratamentul inuman aplicat evreilor români, dar precizează că acţiunile întreprinse au fost luate în spiritul vremii. Autorul evidenţiază caracterul funcţionalist al politicii antisemite a lui Antonescu, dar rămâne într-o oarecare măsură ataşat tezei, exprimate în numeroase documente oficiale din epocă, care susţin ideea că măsurile împotriva evreilor au fost luate chiar în interesul lor14. Se observă deci că, deşi autorul încearcă în ansamblu să efectueze o analiză nuanţată a situaţiei evreilor şi în parte reuşeşte, el rămâne influenţat într-o oarecare măsură de spiritul apologetic al istoriografiei româneşti profesat de curentul lui Gheorghe Buzatu şi Ion Coja, care încearcă să minimalizeze responsabilitatea lui Antonescu în exterminarea evreilor.

Politizarea excesivă a subiectului: „Holocaustul în Moldova”, 2005

O altă lucrare consacrată subiectului care ne interesează aici a fost publicată în 2005, fiind coordonată de istoricul Sergiu Nazaria sub denumirea Holocaustul în Moldova. Deşi pe copertă figurează alte trei nume, Nazaria recunoaşte, în introducere, că el este autorul principal al lucrării, ceilalţi fiind numiţi indirect coautori mai mult din complezenţă şi ca recunoştinţă pentru materialele puse la dispoziţie15. Iniţial, a fost prevăzută publicarea unui volum de documente pe această temă, dar din anumite considerente s-a ajuns la apariţia unei cărţi care îşi propune să dea o interpretare directă documentelor acumulate. Este vorba de prima lucrare de proporţii apărută la Chişinău şi dedicată exclusiv acestei probleme. Cartea constituie fără îndoială o contribuţie importantă la cunoaşterea variilor aspecte ale Holocaustului evreilor basarabeni şi bucovineni, utilizând pe larg atât mărturii oculare şi documente publicate, cât şi surse inedite de arhivă. După părerea noastră însă, la nivelul interpretării şi al limbajului, lucrarea respectivă este mai degrabă un pamflet politic decât un discurs istoric. De exemplu, însuşi faptul că unii istorici basarabeni consideră că Basarabia a fost ocupată la 1940 de URSS şi eliberată la 1941 de România este apreciat de Nazaria drept un „păcat originar” din care decurg toate celelalte. Autorul declară de altfel foarte explicit care este scopul lucrării: „va reprezenta o lovitură puternică, atât la nivel ştiinţific, cât şi moral-politic, la adresa ideologiei „noastre” româno-unioniste şi a susţinătorilor ei” 16. Probabil pentru aş susţine mai lesne punctul de vedere, Nazaria numeşte adeseori regimul lui Antonescu drept nazist, iar cel al lui Hitler – fascist 17, inducând încă o dată în eroare cititorul, pe care de multe ori îl subestimează sau îl ignoră de-a dreptul, mizând pe faptul că tirajul mic, de 50 de exemplare, al cărţii l-ar pune la adăpost de critici.

Există numeroase pagini în care după descrierea unor drame legate de Holocaust, autorul revine imediat asupra situaţiei curente din Republica Moldova, astfel, cititorului i se sugerează ideea responsabilităţii unor istorici sau oameni politici pro-români de la Chişinău faţă de crimele comise de Hitler sau guvernul Antonescu acum peste 50 de ani18. Nazaria îl consideră şi pe Zigu Ornea, regretatul istoric literar, român de origine evreiască, printre admiratorii lui Antonescu pe motiv că acesta recunoaşte existenţa unor documente care probează atitudinea ostilă a unor evrei basarabeni faţă de armata română în retragere la sfârşitul lui iunie 194019. În cele din urmă, autorul indică cifra de cca 700 mii de evrei basarabeni şi bucovineni care au fost exterminaţi pe timpul administraţiei antonesciene20. Numărul victimelor depăşeşte cu mult calculele făcute pe baza documentelor de arhivă de reputaţi istorici occidentali, precum Denis Deletant sau Radu Ioanid, care estimează la rândul lor victimele la cca 300 mii evrei21. Nazaria însă nu cunoaşte istoriografia occidentală asupra problemei, limitându-se la citarea în câteva rânduri din alţi autori care au consultat literatura anglo­-saxonă22. De altfel, Raul Hilberg, lucrarea fundamentală a căruia a fost tradusă în română, în 1997, nu este citat nici o dată.

Cu alte cuvinte, este vorba de un text de natură propagandistică, care are menirea de a culpabiliza o parte importantă a istoricilor de expresie românească din Republica Moldova, dar şi politicieni de orientare pro-română şi, prin urmare, promovează un discurs care încearcă să compromită însăşi îmbrăţişarea identităţii româneşti. Chestiunea Holocaustului este instrumentalizată în disputa privind identitatea majorităţii populaţiei din Republica Moldova, cei care susţin identitatea românească fiind etichetaţi drept pro-antonescieni, respectiv, fascişti şi antisemiţi. Păstrând proporţiile, lucrarea lui Nazaria poate fi comparată cu scandaloasa lucrare a lui Daniel Goldhagen23, care încerca să culpabilizeze întreaga naţiune germană, pe toţi cetăţenii de rând ai Germaniei, de crimele săvârşite de regimul nazist. Majoritatea istoricilor occidentali au criticat teza lui Goldhagen, acesta pierzând în ultimă instanţă şi catedra sa de la Harvard.

Profanare într-un cimitir evreiesc
Doi tineri din comuna Frumuşica sînt cercetaţi pentru profanare de morminte, potrivit unui comunicat difuzat ieri de Inspectoratul de Poliţie Judeţean. Tinerii, ambii de 16 ani, au pătruns în incinta cimitirului evreiesc din Frumuşica, unde au distrus trei pietre funerare de la trei morminte distincte. Membrii comunităţii evreieşti din Botoşani au sesizat Poliţia, iar autorii, care sînt elevi, au fost prinşi. Cei doi adolescenţi au declarat poliţiştilor că au comis fapta din teribilism şi distracţie. Părinţii celor doi s-au angajat să repare prejudiciul cauzat Comunităţii Evreieşti.

"Astfel de tragedii să nu se mai repete"
Chiar dacă nu toţi cunosc date istorice, cifre sau statistici, orice ieşean, indiferent că e încă pe băncile şcoli sau trecut de prima tinereţe, reacţionează emoţional atunci când este întrebat despre Holocaust. "Nu ştiu să vă spun date exacte de genul câte persoane au murit sau evenimente precise. Ştiu doar că a fost cel mai crunt genocid şi că e lăudabil faptul că, după atâţia ani, societatea nu îi lasă pe semeni să uite ce s-a întâmplat. Cred că asta este cea mai bună modalitate ca astfel de tragedii să nu se mai repete", ne-a spus Nicoleta Munteanu, studentă la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. Indiferent de categoria socială din care fac parte, Holocaustul este pentru ieşeni o pată neagră în istoria omenirii, "un masacru inutil împotriva demnităţii umane", consideră Alina B, manager la o firmă ieşeană. În fiecare an, la Iaşi, ca de altfel în toate oraşele unde există comunităţi evreieşti, se organizează evenimente care să aducă aminte de pogrom.
Unii privesc aceste comemorări ca pe o datorie, ca pe reparaţia morală care trebuia făcută peste generaţii. "Din câte ştiu eu, şi prin Iaşi a trecut pogromul. Aşa că avem datoria pentru cele trei milioane de oameni care au murit atunci ca măcar din când în când să ne aducem aminte", ne-a spus şi Gruia Alexandrescu, pensionar.

Liviu Beriş, supravieţuitor al Holocaustului din Transnistria, vorbeşte cu multă emoţie despre propria-i experienţă din anii ‘40: "A fost nevoie de milioane de ani ca să apară omul, şi doar de câteva zile pentru ca noi să parcurgem drumul invers, de la om la animal". [/color]

Priveghi pentru fratele Şmil

Şmil A. Bercovici, evreu din Leova şi cetăţean al României, a fost supus represiunilor comuniste în 1940, imediat după ocuparea Basarabiei de către URSS. Poate ţinea vreo tăbăcărie, cizmărie, brutărie, croitorie, papetărie etc., şi a fost considerat „element social periculos”. Poate nu a vrut să sară cu steagul roşu în întâmpinarea comisarilor roşii şi a fost trecut pe listele negre de către bandele de comunişti care au maltratat români încă din 26 iunie 1940. Poate nu a vrut să se ridice contra statului al cărui cetăţean era. Poate a stat ascuns în vreun beci ţinând-o de mână pe fiica lui, îngrozită de setea comuniştilor de a ucide oameni. Oricum, fratele nostru Şmil a fost trimis în Gulag (alt criminal Auschwitz) în aceleaşi vagoane ale groazei împreună cu fratele nostru ţăran român Vasile Gafencu, de la Sângerei, fost deputat în Sfatul Ţării.
Fratele nostru Şmil ar fi martor bun la un posibil proces al comunismului. Şi nu numai el. Ci şi vărul lui, Şmil I. Bercovici, arestat şi deportat tot în 1940. Şi fratele acestuia, Moisei I. Bercovici, arestat în 1940 şi internat într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk. Şi soţia acestuia Bliuma, şi fiul lor Boris (născut în 1930), şi fiica lor Rima (născută în 1936), trimişi cu vagonul de vite în regiunea Akmolinsk, mai departe de tatăl lor. Cum să nu plângi, cu o lumânare în mână, chinurile acestui om, rupt atât de neomeneşte de fiica lui de 4 ani? Frate Moisei, odihneşte în pace!
Leib Bihman, tot din Leova, a fost supus represiunilor comuniste în 1941 şi a murit în detenţie în 1943. Soţia Eglea, fiicele Frima şi Şala erau deportate încă din 1940 în regiunea Solikamsk. Fratele Leib Bihman o fi plâns pentru sufletele lor până a murit. Ca şi bunelul celui care scrie. Şi Şimon Bilevschi a fost condamnat în 1941 şi a murit în Gulag în 1942. Şi David Goldenştein, din lista comercianţilor leoveni, a fost condamnat în 1941 şi a murit în Gulag în 1942. Avea patru fiice, toate copii mici - Feiga, Sara, Brunea şi Ghita, trimise cu mama lor, Roza, în Kazahstan. Urmaţi de despărţitele familii Reşer, Şafer, Şeinfeld, Şteinberg, Ţalic, Vaserman, Velţer etc., etc. Mii de martiri evrei dispăruţi în Gulag nu sunt pe listele jertfelor Holocaustului. Despre ei cânta tragic genialul Osip Mandelştam pe o grămadă de gunoi la Magadan. Să-i pomenim alături de morţii noştri. Pentru odihna sufletelor lor să aprindem o lumânare toţi cei care am egalat comunismul cu nazismul. Frate Şmil, noi te iubim, odihneşte în pace.

Cronica unei vizite în România

de rabin avocat Iosef Wasserman, rabinul H.O.R. Proiectul a început în perioada sărbătorii de Pesah anul 2001, la un hotel din Tveria, la o întâlnire organizată de biroul turistic Tour Link. Am primit, atunci, propunerea să organizez comemorarea a 61 de ani de la pogromul de la Dorohoi, în cimitirul evreiesc al oraşului unde acesta s-a petrecut.

Imediat mi-am dat consimţământul, deoarece este foarte important pentru istoria evreilor din România să se ştie că primul pogrom din epoca holocaustului din această ţară a avut loc la Dorohoi, la 1 iulie 1940, lucru neştiut chiar de mulţi oameni din Israel. Totdeauna în presa israeliană se vorbeşte despre pogromurile de la Bucureşti şi Iaşi, dar pogromul de la Dorohoi pare să fi fost uitat. Am organizat, delegaţia, imediat. Ea a fost formată din două persoane importante, afară de subsemnatul, preşedintele Hitahdut Olei Romania, Zeev Schwartz, născut la Mihăileni şi istoricul Lucian-Zeev Herşcovici, care este şi secretarul Sfatului Rabinic Român din Israel. Plecarea a avut loc sâmbătă seara, 30 iunie 2001. Ajunşi la aeroportul Otopeni duminică dimineaţa 1 iulie 2001, după şapte ore întârziere, am fost aşteptaţi de reprezentanţi ai Prefecturii Judeţului Botoşani. După o călătorie de câteva ore am ajuns la Dorohoi. Când m-am plimbat prin oraşul meu natal, am simţit fiorii copilăriei. Oraşul mi s-a părut schimbat, dezvoltat, dar amintirile rămân la fel, de neuitat. Ne-a primit omul de afaceri Mihai Debeli, care este omul de legătură al Organizaţiei Originarilor din Dorohoi cu oraşul natal. În scurtul timp pe care l-am avut la dispoziţie înaintea întâlnirii festive de la primărie, am vizitat fabrica de obiecte de sticlărie artistică, întemeiată de Mihai Debeli, care ne-a impresionat mult. Oameni ca el contribuie la dezvoltarea economică a oraşului. Am ajuns la primărie. În sala de festivităţi am fost primiţi de primarul municipiului Dorohoi, domnul Vasile Gherasim, de primari ai localităţilor din împrejurimi, de comunitatea evreiască locală, de cetăţeni din Dorohoi. Grupul de turişti israelieni, veniţi pentru comemorare, ne aşteptau deja. După salutul primarului municipului Dorohoi şi salutul meu de răspuns, reprezentanta obştii evreieşti ne-a mulţumit pentru vizită şi a amintit cu mare dragoste despre contribuţia tatălui meu, rabinul Pinhas Wasserman - rabin al oraşului Dorohoi timp de cinci decenii - care a fost iubit nu numai de evrei, ci şi de creştinii locali. Comemorarea de la cimitirul evreiesc. Zeci de automobile, precum şi două autobuze cu turişti, au pornit spre cimitir. Toată ziua a plouat. O zi rece şi ploioasă. Şi totuşi Dumnezeu a schimbat atmosfera. Deodată cerul s-a înseninat, soarele a ieşit din spatele norilor iar aerul s-a încălzit. Am putut începe comemorarea la cimitir. Moderatorul a fost istoricul Lucian Zeev Herşcovici, care a descris tragicul eveniment comemorat: 61 de ani de la primul pogrom din istoria evreilor din România în perioada Holocaustului, la 1 iulie 1940. Ceremonia a început cu aprinderea unei lumânări, în memoria victimelor pogromului, de către preşedintele comunităţii evreieşti din Dorohoi, David Meir. În continuare, au aprins lumânări toţi cei care au vrut să cinstească, astfel, victimele pogromului. Am condus ceremonia religioasă. Am citit o rugăciune de Izkor, pe care am compus-o în mod special. Apoi am spus Kadiş. Mulţi oameni mi s-au alăturat, au spus Kadiş şi ei, în memoria rudelor lor ucise în pogrom. Moderatorul a invitat câteva persoane să ia cuvântul. Printre aceştia s-a aflat primarul municipului Dorohoi, Vasile Gherasim. El a citit şi mesajul trimis de Victor Opaschi, consilierul preşedintelui României, Ion Iliescu. Apoi, Zeev Schwartz, preşedintele HOR, a povestit cu lacrimi în ochi cum au fost ucişi în Holocaust tatăl şi fratele său. A luat cuvântul şi David Meir, preşedintele Comunităţii Evreilor din oraş, martor ocular. În alocuţiunea mea am accentuat asupra a trei elemente: Primul este că această comemorare, de la 1 iulie 2001, în prezenţa grupului de turişti israelieni, a membrilor obştei evreieşti locale şi a cetăţenilor români din oraş, reprezintă o lecţie, pe viu, atât pentru poporul român cât şi pentru poporul evreu, în sensul cunoaşterii acestui capitol întunecat din istoria evreilor din România. Al doilea element pe care l-am subliniat este colaborarea, dintre evreii originari din Dorohoi şi primăria acestui municipiu, pentru păstrarea cimitirului evreiesc local în condiţiuni bune. Cel de-al treilea, este dorinţa noastră de a transforma această comemorare într-o tradiţie anuală, cu scop memorial şi educativ. A urmat depunerea a 6 coroane de flori la monumentul victimelor, fiecare coroană fiind purtată de câte două persoane, un cetăţean israelian şi unul român. După încheierea ceremoniei de la cimitir, participanţii au fost invitaţi la o rugăciune în sinagoga locală. Cu această ocazie am vizitat şi sinagoga Beit Shlomo, unde oficiase rugăciunile tatăl meu, iar eu am avut cinstea de a face Bar-Mitzva. Această sinagogă, de obicei închisă, a fost deschisă la rugămintea mea. Era într-o stare deplorabilă. Primarul mi-a promis ajutorul pentru repararea şi transformarea ei în Muzeul obştei evreieşti din Dorohoi. Am privit cu durere sinagoga copilăriei mele, care servise şi la primirea tuturor oaspeţilor de peste hotare, când vizitau obştea din Dorohoi. Ea a fost vizitată - printre alţii - de fostul Şef-Rabin al Israelului, Shlomo Goren; de fostul ministru israelian al învăţământului, Zvulun Hammer; de rabinul Schindler din Statele Unite ale Americii şi de mulţi alţii. Apoi, toţi participanţii au fost invitaţi la o masă festivă şi o întâlnire social-culturală la hotelul lui Mihai Debeli. În acest cadru a fost prezentat filmul realizat de Televiziunea din Ierusalim despre ceremonia denumirii unei străzi din capitala Israelului cu numele regretatului rabin Pinhas Wasserman, fost rabin al Dorohoiului şi împrejurimilor. Primarul Dorohoiului şi-a exprimat bucuria şi mândria pentru denumirea acestei străzi din Ierusalim şi mi-a promis că îmi va comunica în curând data la care va fi denumită o stradă cu numele rabinului Pinhas Wasserman şi la Dorohoi. La Botoşani şi în alte localităţi din judeţ A doua zi dimineaţă am fost musafirii oraşului Botoşani. Ne-au primit Ioan Aniculesei, preşedintele Consiliului judeţean Botoşani şi Gheorghe Baltă, deputat de Botoşani în Parlamentul României. După o frumoasă primire la Prefectură şi convorbiri fructuoase despre colaborarea turistică viitoare între israelienii originari din România şi judeţul Botoşani în legătură cu viitoare vizite de turişti la cimitirele evreieşti din acest judeţ, am plecat însoţiţi de preşedintele Ioan Aniculesei ca să vizităm oraşul şi câteva localităţi din judeţ. Am vizitat cimitire evreieşti - scopul principal al vizitei noastre în judeţ. Primul a fost cel din Botoşani, unde am primit explicaţii din partea lui David Iosef, preşedintele Comunităţii Evreilor din oraş. O supriză deosebită am avut-o pe când vizitam cimitirul evreiesc din Bucecea: Ioan Aniculesei, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, care ne-a condus la cimitir, pe mine şi pe Zeev Schwartz, cu maşina lui, ne-a povestit că este originar din Bucecea şi cunoaşte acest cimitir îndeaproape. O parte din el este deteriorată. În centru se află, însă, renovat, mormântul ţadikului Iosef Aharon, al cărui nume îl port. M-am emoţionat când am citit inscripţia de pe piatra sa de mormânt. Am făcut rugăciunea către ţadik, pentru ca el să se roage pentru toată obştea originarilor din România, pentru Israel şi pentru poporul român, în a cărui ţară a trăit şi a fost înmormântat. De la Bucecea, tot sub conducerea preşedintelui Ioan Aniculesei am ajuns la Mihăileni. La poarta cimitirului evreiesc local ne-a aşteptat primarul oraşului, Dorin Moroşanu. El ne-a deschis poarta cimitirului. Ne-am apropiat de mormintele tatălui şi fratelui preşedintelui HOR., morţi în Holocaust. Primarul Mihăileniului s-a bucurat că cineva născut la Mihăileni a ajuns într-o funcţie înaltă în Israel. România fără Şef Rabin, în viitor. ("În viitor nimeni nu va mai ocupa postul de Şef-Rabin" - N. Cajal) Pentru prima dată am fost primit cu căldură deosebită de preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, academician profesor Nicolae Cajal şi de secretarul Federaţiei, avocat Iulian Sorin. La întâlnire au mai participat, printre alţii, Dorel Dorian - deputat în Parlamentul României şi redactor-şef al revistei "Realitatea Evreiască", Sandra Segal - responsabilă cu problemele tineretului şi cu problemele educaţiei evreieşti în cadrul F.C.E., Sivan Alex - director general al F.C.E. din partea organizaţiei Joint, Joseph Halevy din Paris - fiul fostului rabin Meir A. Halevy. S-a discutat despre situaţia evreilor din România, problema antisemitismului, problema necesităţii întăririi educaţiei evreieşti a tineretului, la fel de importantă ca cea a luptei împotriva antisemitismului, problema studiilor academice iudaice în România. S-a pus baza colaborării între mine şi F.C.E., privind certificatele emise de F.C.E. pentru Israel, semnate de avocatul Iulian Sorin. S-a menţionat că această organizaţie nu emite certificate de evreitate, ci doar asupra persoanelor decedate, înmormântate în cimitirile evreieşti şi asupra plăţii taxei de membru într-o comunitate evreiască. Av. Iulian Sorin a specificat că aceste certificate nu reprezintă dovezi de evreitate a persoanei respective. S-a stabilit că în viitor voi primi explicaţii în funcţie de necesităţi în legătură cu certificatele care vor ajunge la biroul meu. De asemenea, s-a hotărât invitarea în viitor, în România, a unor rabini membri ai Sfatului Rabinic al rabinilor originari din România, vorbitori de limba română, pentru a conferenţia la simpozioane organizate de F.C.E.. Zeev Schwartz a propus întărirea colaborării între F.C.E. din România şi H.O.R., în toate problemele necesare. Propunerea a fost acceptată de profesorul Nicolae Cajal. De asemenea, am ascultat afirmaţia academicianului Cajal, potrivit căreia în viitor nimeni nu va mai ocupa postul de ŞEF-RABIN al ROMÂNIEI, preferându-se numirea de rabini în diferite oraşe cu comunităţi relativ mari. Părerea noastră este că prezenţa rabinilor în comunităţi locale este necesară, dar că este necesară şi existenţa unui ŞEF-RABIN şi a instituţiei Şef-rabinatului, care să coordoneze activitatea spirituală şi serviciile religioase evreieşti în România, prevenindu-se astfel anarhia în acest domeniu. În această problemă am stabilit că nu suntem de acord cu propunerea amintită. Cred că întâlnirea noastră a deschis o pagină nouă în colaborarea dintre H.O.R. şi F.C.E. din România. În a doua zi a şederii noastre la Bucureşti, am fost vizitaţi la hotelul Mariotte, unde locuiam, de către dl. Dorel Dorian, redactor-şef al revistei Realitatea Evreiască şi de Iulia Deleanu, redactoare a aceleiaşi reviste. Ei ne-au vorbit despre situaţia evreilor şi a antisemitismului în România. Dl. Dorel Dorian ne-a adus la cunoştinţă că, deoarece unii membri ai conducerii F.C.E. au încetat din viaţă în ultimii ani, vor avea loc, în curând, alegeri pentru Comitetul de Conducere al F.C.E.R.. El a afirmat că ideea alegerii noului ŞEF-RABIN va fi rediscutată cu această ocazie. Membrii delegaţiei au acordat un interviu ziaristei Iulia Deleanu pentru revista Realitatea Evreiască. Musafiri ai ministerului Afacerilor Externe al României Înainte cu două luni, la întâlnirea pe care am avut-o, la Ierusalim, cu dl. Cristian Diaconescu, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe din România, dumnealui mi-a spus că nu ştie când va avea o ocazie proximă de a mă revedea şi a mă primi în biroul său. Această ocazie s-a ivit acum. A fost o întâlnire deosebit de plăcută, care a întărit şi mai mult legătura noastră pentru o colaborare în viitor. Zeev S., Preşedintele HOR., a afirmat că Israelul este o ţară mică, dar cu mare influenţă în lume, iar evreii originari din România au posibilitatea de a influenţa în favoarea României. La sfărşitul întâlnirii, delegaţia noastră împreună cu secretarul de stat Cristian Diaconescu, au acordat un interviu reprezentanţilor mass-mediei din România. Vreau să mulţumesc biroului de turism Tour-Link pentru iniţiativa pe care a avut-o de a organiza comemorarea victimilor pogromului de la Dorohoi în acest oraş, pentru prima oară. Sper că această tradiţie se va repeda anual. În acest an vom pleca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să comemorăm 65 de ani de la primul pogrom care a avut loc în România, în oraşul Dorohoi.

MONITORUL- DE IASI

Interviu cu rabinul avocat Iosef Aharon Wasserman, preşedintele Fundaţiei pentru promovarea şi dezvoltarea iudaismului român

Cu puţin timp înainte de Paştele Evreiesc, rabinul avocat Iosef Aharon Wasserman, una dintre cele mai apreciate personalităi din Israel, care militează de ani de zile pentru creşterea aprecierii în Israel a originarilor din România, s-a aflat într-o vizită ce a tranzitat trei judeţe din Moldova. Scopul acestei vizite nu a fost unul pasiv, ci s-a discutat şi s-au pus bazele unei importante comunicări şi colaborări pentru comemorarea victimelor Holocaustului din România, acţiuni ce sunt integrate în “Marşul Vieţii”. Mai precis, domnia sa, rabinul avocat Iosef Aharon Wasserman s-a întălnit cu primarii şi preşedinţii comunităţilor evreieşti din Botoşani şi Dorohoi cu care de altfel a semnat şi un “Protocol” de colaborare. În cursul zilei de ieri, acesta a avut o întălnire oficială şi cu viceprimarul Iaşului, Costel Adăscăliţei care, a salvat absenţa primarului Gheorghe Nichita aflat în capitală cu probleme de partid. Tot ieri, reporterii cotidianului “Monitorul de Iaşi” au avut ocazia să discute cu rabinul avocat Iosef Aharon Wasserman care este şi preşedintele Fundaţiei pentru promovarea şi dezvoltarea iudaismului român. Rep.: Spuneţi-ne vă rog cănd şi cum a început acest proiect care mai apoi s-a materializat în “Marşul Vieţii”? IAW: “Marşul Vieţii” a fost gândit cu sufletul, cu ceva timp în urmă. Noi vrem ca evreii din toată lumea să cunoască şi să ştie despre Holocaustul care a avut loc. Suferinţa acelor oameni ne-a făcut să ne gândim că generaţia noastră şi genera]iile următoare trebuie învăţate că şi în istoria poporului român au existat câteva pagini negre care nu trebuie uitate în special pentru memoria victimelor Holocaustului. Pentru aceste victime trebuie să facem totul, pentru a le menţine vie atât memoria cât şi suferinţa. Dorim ca “Marşul Vieţii” să fie o acţiune istorică şi educativă pentru poporul român şi pentru evreii de origine română. În Iaşi am stabilit ca această zi să aibă loc pe data de 7 iulie 2005. Rep.: Cum credeţi că se va realiza această colaborare cu factorii ce vor deveni responsabili de realizarea acestui marş? IAW: În urmă cu o zi am făcut o vizită la Primăria oraşului Dorohoi şi la Primăria oraşului Botoşani. Tot acolo ne-am întâlnit cu preşedinşii comunităţilor evreieşti din aceste oraşe. După ce am discutat despre importanţa “Marşului Vieţii” şi importanţa cunoaşterii evenimentelor petrecute în urmă, am semnat un protocol de colaborare pentru stabilirea bazelor desfăşurării acestui eveniment. În acelaşi timp înfrăţirea oraşelor din România, Israel, Franţa, America şi exemplele ar putea continua, înseamnă adevărata viaţă comună între popoare. Numai astfel se pot face schimburi, astfel se poate ajunge la o înţelegere între popoare şi la un respect reciproc. Rep.: Care sunt evenimentele ce vor însoţi “Marşul Vieţii”? IAW: Atunci cănd va avea loc acest marş noi vrem să consolidăm legăturile între poporul evreu şi poporul român. În oraşele cu care avem protocol încheiat vom organiza marşuri, vom merge la monumentele şi în cimitirile evreieşti, vom participa la ceremonii religioase. De asemenea noi vrem ca artiştii noştrii să vină aici şi să împărtăşească din folclorul nostru dar în acelaşi timp să cunoască şi ei viaţa poporului român. Rep: Ce îşi mai propune să facă acest proiect? IAW: Cunoaşterea mai bună a celor două popoare vrem să ducă la schimburi între studenţi, la schimburi de activităţi şi asta este desigur unul dintre principale scopuri care sper că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul factorilor responsabili să avem în iulie de construit noi proiecte şi activităţi printre care şi acest aspect de înfrăţire între oraşe. Rep: Ce gânduri le adresaţi ieşenilor? IAW: Acest oraş îl cunosc de mulţi ani iar ultima vizită, în care am fost musafirul Iaşului, a avut loc în anul 1995, când am candidat la postul de Şef Rabin al Romăniei. Am găsit aici o comunitate deosebită, m-am întâlnit cu studenţii israelieni care învaţă aici. Iaşul în Israel este foarte cunoscut. Reprezintă poate comunitatea cea mai puternic activă pentru obştea evreiască pentru că este formată nu numai din evrei locali ci şi din evrei din Israel, care vin să înveţe aici. Mi s-a spus că la Universitate s-a deschis în urmă cu două luni Centrul universitar al iudaismului. Sper să am ocazia să fiu invitat să vorbesc studenţilor şi să ţin un discurs. Nu vreau să fac comparaţie cu alte oraşe ca să nu lovesc în alţii, dar pot spune că am găsit un oraş frumos, un oraş istoric. Am văzut o viaţă tânără, sunt oameni care respiră această viaţă. Păcat că deja trebuie să plec dar sper ca în vară să revin şi să aduc mul]i turişti. Această activitate nu este numai pentru “Marşul Vieţii”, seara culturală care ne-am propus-o întâlnirile între grupuri de aceeaşi orientare profesorală. Păcat este însă că în Israel mai sunt mulţi oameni care nu cunosc monumentele istorice din Iaşi şi spun asta nu pentru a face complimente. Am întrebat-o pe colega mea de delegaţie care reprezintă un grup mare de turism din Israel de ce nu a trimis până acum un grup mare de turişti. Dacă vom primi şi ajutorul Primăriei, primul grup care va veni aici vor fi şi delegaţi ce vor povesti în Israel ce locuri frumoase sunt. Rep: În cât timp se ajunge la Iaşi din Israel şi cum credeţi că se poate rezolva problema timpului? IAW: Dacă se va putea, noi vrem să ajutăm la realizarea unei curse directe între Tel Aviv şi Iaşi. Să vă spun sincer, fără această linie aeriană, două zile se pierd numai pe drum. Vreau ca biroul de turism să facă o cerere pentru o astfel de linie. Diferenţa ar fi de la două zile la patru ore. Rep.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră reacţia pe care preşedintele României a avut-o atunci când a participat la comemorarea victimelor Holocaustului? Şi când spun asta mă refer la gestul pe care l-a văzut o ţară întreagă şi anume că Traian Băsescu a plâns în timpul ceremoniei. IAW: Eu sper că vom avea şi sprijinului domnului preşedinte Traian Băsescu. Reacţia dumnealui am văzut-o şi noi, cei din Israel. Acele lacrimi pe care el le-a vărsat la muzeu ne face să ne gândim că vom avea concursul lui pentru ca acest Holocaust să fie învăţat şi de români. Şi dacă vom primi şi acordul dumnealui în acest proiect poate vor veni şi personalităţi la nivel foarte înalt din ţara noastră. Acest proiect îl fac şi în numele Asociaţiei al cărui preşedinte sunt. Faptul că am plecat de la 14 ani din România şi am trăit singur într-o altă ţară, pe atunci nouă pentru mine, m-a învăţat că în viaţă trebuie să lupţi din greu pentru lucrurile cu adevărat importante care se câştigă greu. După toate vizitele care le-am făcut aici în ţară, aş putea spune că “Marşul Vieţii” a început deja. Rep: În încheiere aş vrea să vă adresez o întrebare mai puţin delicată. Ştim că acum scurt timp în urmă a apărut un material în presă, la dumneavoastră în ţară, material în care se vorbea despre faptul că “Marşul Vieţii” a avut deja loc. Ce părere aveţi despre acest material de presă? IAW: Sistemul democratic este un sistem în care fiecare om are dreptul să aibă părerea lui personală mai ales în grupul lui. Mă miră însă că un preşedinte de ziar a permis acest articol pentru că eu sunt sigur că ce este scris acolo nu reprezintă părerea redactorilor care lucrează la acel ziar şi pe care îi cunosc personal şi mai ales a cititorilor ziarului. Sunt însă bucuros în aceste clipe când se vede că realitatea este alta şi când oficialii oraşelor au încheiat aceste protocoale şi şi-au dat acordul pentru a face eforturi de a se realiza “Marşul Vieţii” alături de comisia care a fost înfiinţată în Israel. Sper ca şi cei care gândesc altfel să privească importanţa acestui marş şi în final să îşi dea acordul. Aceasta este democraţia adevărată pe care eu o cunosc.

MARŞUL VIEŢII " ÎN ROMÂNIA
UN ARC DE TRIUMF SACRU

Convorbire cu Rabinul Avocat I. Wasserman Preşedintele Fundaţiei pentru Promovarea Iudaismului Român Recent, rabinul avocat Josef Wasserman, Preşedintele Fundaţiei pentru Promovarea Iudaismului Român şi Consilier pentru România în Comisia Parlamentară pentru eternizarea memoriei Holocaustului, a făcut o vizită de lucru în cadrul unei delegaţii (pe care a condus-o) pentru pregătirea realizării "Marşului Vieţii", concomitent cu comemorarea a 65 de ani de la Pogromul din Dorohoi şi din alte localităţi dintre Dunăre şi Carpaţi.

Rep: - Dacă luăm în consideraţie reacţiile presei şi televiziunii din România, ca şi poziţia reprezentanţilor oficiali din localităţile pe care le-aţi vizitat, putem considera vizita pe care aţi efectuat-o ca un adevărat success. I.W.: Este adevărat. Aş vrea să subliniez şi un alt aspect, deosebit de important: maturitatea şi poziţia pozitivă pe care România o manifestă faţă de acest subiect dificil şi dureros pentru istoria acestei ţări. Este, fără îndoială, o altă Românie decât cea în care s-au petrecut fapte incredibile şi inadmisibile la adresa poporului evreu. Tocmai acest salt la antipozi (cel puţin al majorităţii cetăţenilor acestei ţări) este relevant şi va fi subliniat şi în cadrul "Marşului Vieţii" pe care-l vom realiza după modelul celui din Polonia, având rolul să pună în lumina reflectoarelor fapte care nu trebuie să se repete. Istoria oricărui popor are şi pagini negre dar, ca şi în viaţa fiecăruia dintre noi, o dată cu trecerea timpului (la alte dimensiuni) ele trebuie să capete valoare educativă. Nici mulţi dintre evrei, nici mulţi dintre românii care nu au trăit în epoca Holocaustului, nu ştiu ce grozăvii au fost şi, chiar dacă află cumva, nu pot să creadă că, acolo, pe pământ românesc – şi nu numai – au existat persoane fără urmă de omenie, care să înfăptuiască crimele pogromurilor. Noi vrem să împiedicăm aşternerea prafului peste mormintele celor asasinaţi, subliniind totodată şi poziţia unor "Drepţi între Popoare". "Marşul Vieţii" îşi propune un rol reparator şi constructiv. Cât priveşte poziţia României faţă de Holocaust, se remarcă – chiar şi în ultimul timp – un progres considerabil şi o schimbare de atitudine demne de remarcat. Urmăresc cu atenţie şi sunt emoţionat de lacrimile adevărate ale Preşedintelui Băsescu, eu fiind unul dintre atâţia care l-au văzut pe preşedintele României la Muzeul Holocaustului din Washington. Poziţia aceasta a domniei sale – spre deosebire de oscilaţiile anterioare ale fostei conduceri – este concludentă! Astfel, succesele vizitei mele trebuie considerate şi în noul context al dorinţei de integrare europeană şi de participare a României la valorile civilizaţiei moderne. Rep: Care sunt localităţile abordate pentru "Marşul Vieţii"? I.W.: În primul rând Dorohoiul – care a fost şi primul loc unde a început Holocaustul – apoi Iaşii, Botoşanii şi, precum se înţelege de la sine, Bucureştii. Aceste din urmă localităţi vor marca amintirea Holocaustului prin Comemorări oficiale centralizate. Am purtat discuţii concrete de lucru cu primarii din Dorohoi şi Botoşani, în prezenţa preşedinţilor comunităţilor evreieşti locale, cât şi cu viceprimarii Municipiului Iaşi şi al Capitalei. Adeseori am găsit bunăvoinţa şi dorinţa de a realiza manifestări de o calitate superioară, care să răspundă importanţei temei noastre. Pentru a ilustra felul cum au înţeles conducătorii localităţilor amintite să răspundă iniţiativei noastre, ar trebui să citez concluziile protocolare scrise, pe care le-am încheiat cu o serie de primării. Voi cita, însă - pentru a nu abuza de timpul şi spaţiul pe care mi-l acordaţi - din scrisoarea de încheiere a convorbirilor, pe care mi-a înmânat-o primarul Municipiului Botoşani: "Stimate Rabin Josef A. Wasserman, Vă mulţumesc pentru iniţiativa dvs. de a include oraşul Botoşani în Programul Acţiunii de Comemorare a Victimelor Holocaustului, intitulat "Marşul Vieţii în România". Suntem convinşi că acest program ar putea conduce la îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două comunităţi şi sperăm ca această manifestare să constituie o emoţionantă reîntâlnire pentru acei care au trăit în acest oraş, dar şi o invitaţie pentru acei care doresc să-l viziteze şi să-l cunoască pentru prima dată. Suntem deosebit de încântaţi să sprijinim organizarea acestor manifestări şi sperăm ca Seara Culturală, la care vor participa atât artişti din România cât şi din Israel, să fie o reuşită. Aşteptând să vă întâmpinăm la Botoşani cu prilejul acestei acţiuni, vă rog să primiţi expresia înaltei mele consideraţii". Documentul este semnat de Cătălin Mugurel Flutur – Primarul Municipiului Botoşani. În ceea ce-l priveşte pe primarul din Dorohoi, ing. Sergiu Lungu, acesta – pe lângă faptul că aminteşte de o hotărâre a noastră comună, încă din 27.12.2000 – în sensul realizării "MARŞULUI VIEŢII" şi stabileşte concret componenţa comisiilor de organizare alcătuite din membri ale celor două părţi, în mod special adresează în scris Preşedintelui Knessetului, dl. Reuven Rivlin, invitaţia de a onora cu prezenţa domniei sale comemorarea victimelor Holocaustului. Şi de la primarul municipiului Iaşi aşteptăm o scrisoare de concluzii, un protocol, domnia sa nefiind în localitate la data vizitei noastre. Preconizăm – să nu omit! – şi o comemorare în apropierea acestei localităţi, la Podul Iloaiei, la groapa comună cu cadavrele evreilor omorâţi în Pogrom.Vreau să menţionez importanta discuţie pe care am avut-o cu deputatul Aurel Vainer, reprezentatul comunităţii evreieşti în Parlamentul României. O întîlnire reuşită şi am hotărît să iniţiem Comisia parlamentară pentru Memoria Holocaustului în Israel şi în România. Rep: Am văzut, la Televiziunea Română (TVR Internaţional) interviul care v-a fost luat şi, trebuie să recunoaştem, a fost o emisiune remarcabilă, atât prin ţinuta ei naturală şi demnă, cât şi prin conţinut. I. W.: Trebuie să mărturisesc că presa românească m-a răsfăţat (include aici şi presa electronică); ziarul "Monitorul de Iaşi" m-a însoţit şi la primăria de acolo, iar interviul publicat ilustrează, şi el, acel element de deschidere faţă de problema evreiască, de Holocaust, manifestând simpatie şi consideraţie. În ceeace priveşte Televiziunea Română, am fost intervievat în perioada dintre Paştele evreiesc şi cel creştin. M-am bucurat nespus să am astfel prilejul de a binecuvânta, în româneşte, pe coreligionarii noştri din România (şi din Israel – căci emisiunile acestui post se transmit şi la noi), totodată să-i felicit pe toţi românii, pe toţi oamenii de bine, cu prilejul sărbătorilor lor de primăvară, în spiritul înţelegerii şi apropierii universale dintre oamenii de pretutindeni. Bunătate, înţelegere, omenie - iată ce stă la fundamentul tuturor acţiunilor noastre. Rep: Am desprins că în localităţile unde se preconizează să treacă "Marşul Vieţii" urmează a avea loc şi manifestări culturale. Despre ce ar fi vorba? I.W.: Se iau în consideraţie programe artistice susţinute de artişti din ambele ţări, care să prezinte bijuterii de suflet ilustrative pentru poporul evreu şi poporul român. Nu numai rememorarea trecutului dureros ne interesează (fiind esenţial să aducem omagiul şi pioşenia noastră victimelor pierite pentru simplul motiv că erau evrei) dar şi cunoaşterea dintre noi, a celor de azi, evrei şi români, ca o bază de înţelegere şi colaborare actuală şi de viitor. Fără a avea în vedere viitorul, adică generaţiile noastre actuale cât şi copiii şi nepoţii noştri – din ambele ţări – toată strădania noastră nu ar fi binecuvântată de Dumnezeu. Prin "Marşul Vieţii", prin perspectivele ce acesta le deschide, vrem să realizăm un ARC DE TRIUMF ridicat peste cei 65 ani care s-au scurs de la Holocaust. El pune baze mai temeinice evoluţiei relaţiilor dintre ţările noastre, astfel precum doreşte fiecare dintre popoarele noastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu! I. Tikva

65 de ani de la Pogromul din Dorohoi

MARŞUL VIEŢII – PENTRU PRIMA DATĂ PE PĂMÂNTUL ROMÂNIEI MARŢII 5/7/05, LA NUMAI CÎTEVA ZILE DUPĂ COMEMORAREA, ÎN MUNŢII IERUSALIMULUI, A VICTIMELOR POGROMOLUI DE LA DOROHOI, UN GRUP DE 70 DE ISRAELIENI SUPRAVIEŢUITORI AI HOLOCAUSTULUI, GENERAŢIA A DOUA ŞI A TREIA, OFIŢIERI ÎN REZERVĂ AI ARMATEI STATULUI ISRAEL, ÎMBRĂCAŢI IN HAINE OFICIALE, CORUL DE CANTORI DIN IERUSALIM, PRIMARUL ŞI VICE PRIMARUL MUNICIPIULUI DOROHOI, RABINII IOSEF WASSERMAN ŞI IOSEF HAREL AU LUAT PARTE LA MANIFESTAREA " MARŞUL VIEŢII " CARE ESTE PRIMUL EVENIMENT, DE ACEST FEL, ORGANIZAT ÎN ROMÂNIA, DAR CARE SE VA CONTINUA ŞI ÎN ANII URMĂTORI.

"MARŞUL VIEŢII" A ÎNCEPUT CU MERSUL PE JOS DE LA HOTELUL PARC LA CIMITIRUL EVREIESC DIN DOROHOI, ÎMPREUNĂ CU PERSONALITĂŢI DIN VIAŢA POLITICĂ DOROHOIANĂ CARE AU VENIT TOCMAI PENTRU A SALUTA ŞI ADUCE UN OMAGIU VICTIMELOR HOLOCAUSTULUI. LA CIMITIRUL EVREIESC MEMBRII DELEGAŢIEI AVEAU LACRIMI ÎN OCHI ŞI ERAU CUPRINŞI DE EMOŢIE CÂND CORUL CANTORILOR DIN IERUSALIM A INTONAT IMNURILE ROMÂNIEI ŞI ISRAEL, ÎMPREUNĂ CU ANSAMBLUL FOLCLORIC DE LA PALATUL COPIILOR DIN ORAŞ, PENTRU TOŢI CEI DISPĂRUŢI. SERVICIUL RELIGIOS, LA CIMITIR, A FOST OFICIAT DE RABIN AVOCAT IOSEF WASSERMAN. LUNI SEARA OMUL DE AFACERI MIHAI DEBELI A AVUT GRIJĂ SĂ ORGANIZEZE O SEARĂ CULTURALĂ CU UN PROGRAM ROMÂNESC ŞI ISRAELIAN, LA HOTELUL PARK, DE CARE S-AU BUCURAT CEI CE ÎŞI AMINTESC DE FOLCLORUL ROMÂNESC, DAR ŞI CEI CE AU VENIT PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ROMÂNIA. REPORTERII T.V.R.1 INTERNAŢIONAL AU FILMAT "MARŞUL VIEŢII" ŞI SEARA CULTURALĂ ÎN BUCUREŞTI. PRINTRE ALTELE AM SPUS:.... Suntem întruniţi sub cerul bunelor credinţe şi al celor mai curate intenţii. "Marşul vieţii", pe care-l inaugurăm acum, este o manifestare de covârşitoare importanţă, ce ilustrează clar politica actuală a României, aceea de a manifesta superioritatea şi inţelepciunea faţă de un subiect atât de dificil şi trist pentru istoria acestei ţări. Este o mutaţie pozitivă care dovedesc maturitate şi tărie. Este o altă Românie decât cea a copilăriei mele, decât cea în care tatăl meu, Rabinul Pinchas Wasserman, a păstorit. Este România care va intra in Comunitatea Europeană, este România deschiderii spre cele mai inalte valori morale, spirituale şi economice. Prin acest "Marş al Vieţii" se împiedică aşternerea prafului uitării peste mormintele pe care noi plângem, înfiorându-ne de fiecare dată, zguduindu-ne la gândul că oamenii a fost chinuiţi, ucişi, umiliţi pentru simplul motiv de a fi evreu. Nu mulţi evrei şi nici mulţi români care nu au trăit în epoca Holocaustului şi mulţi dintre noi chiar mai în vârstă, ştim ce grozăvii au fost, şi chiar când se află de ele, nu pot să creadă că aici, pe pământul românesc, au existat persoane fără urmă de omenie, care să înfăptuiască crimele pogromurilor. Astfel de fapte nu pot fi uitate şi nu trebuie uitate, după cum noi, evreii, nu uităm şi nu vom uita faptele atâtor români de omenie şi consideraţia faţă de bunicii, părinţii noştri, faţă de noi înşine, în vremuri de neagră tristeţe. Nu uităm pe cei drepţi între popoare şi-i venerăm împreună cu toţi ai lor. Vă rog să-mi permiteţi aceste clipe înălţătoare şi de mare consideraţie pentru tot ce aveţi bun şi frumos, dumneavoastră şi familiile dumneavoastră, întregul neam românesc, să vă binecuvântez din oraşul sfânt Ierusalim, şi vă doresc pe mai departe bunătate, înţelegere, omenie şi luminătatea de a-i educa pe copiii şi nepoţii dumneavoastră numai spre valorile înalte ale omenirii, sub bolta cerească a lui Dumnezeu. Fie ca această pomenire a Marşului Vieţii să constituie un pas înainte spre ridicarea unui Arc de Triumf peste cei 65 de ani care s-au scurs de la Holocaust, pe baza căruia să realizăm noi pagini de prietenie între evrei şi români, între Statul Israel şi Statul Român. Muzica, arta, frumosul, din această seară, să se transforme într-o muzică sfântă a sufletelor noastre, în amintirea celor pieriţi. Îi plângem pe cei duşi pe nedrept, deplângem faptele criminale şi întunericul moral în care s-au petrecut şi spunem NU categoric oricăror lichele care încearcă să reînvie un trecut înjositor. Noi construim acum o lume mai bună pentru generaţiile viitoare şi pentru noi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu pentru instaurearea Păcii în lumea întregă. Mulţumesc în primul rînd tuturor participanţilor la MARŞUL VIEŢII PE PĂMÂNTUL ROMÂNIEI, oamenilor de afaceri care ne-au ajutat în succesul acestui proiect, Fredi Robinzon şi Mihai Debeli, Primarilor şi consiliilor primăriilor din Dorohoi, Botoşani şi Bucureşti, T.V.R. 1 Internaţional, ziarului Monitorul din Iaşi, Sălii de Teatru ARCUB, cât şi tuturor celor care – la un nivel mai semnificativ sau mai modest şi-au adus contribuţia la reuşita unei asemenea manifestări de profundă, umană şi emoţionantă semnificaţie. Rabin Avocat Iosef Wasserman Preşedintele Fundaţiei

Marşul vieţii a avut totuşi loc

În ziarul “Ultima oră” a apărut sub semnătura d-lui ing. Baruch Tercatin articolul intitulat “Tristeţe sau plăcere?” din care îmi permit să citez: “În calitatea mea de coordonator al serii, e vorba de comemorarea pogromurilor de la Dorohoi din 1940 şi de la Iaşi din 1941, comemorare care a avut loc aici, in Israel, nu mi-aş fi permis să organizez o reprezentaţie comică cu Bodo ş.a.m.d., aflu că ei vor participa la un spectacol de muzică folclorică, organizat de aceeaşi fundaţie (Iosef Wasserman) şi Centrul de proiecte culturale ale municipiului Bucureşti “. Chiar atît de jos am ajuns noi, evreii?

Punem în balanţă două evenimente, unul din Israel şi unul la faţa locului sau a locurilor : Bucureşti, Botoşani, Dorohoi, Podul Iloaiei? În ce priveşte seara de închidere a evenimentelor legale de comemorarea pogromurilor şi a Marşului vieţii care a avut loc între 3 şi 7 iulie, ea a fost definită ca o seară de solidaritate cu poporul evreu iar discursurile de rigoare, potrivite evenimentului, s-au încheiat cu participarea unui cor de copii români şi evrei cu cîntece interpretate în ivrit, da, copiii români au învăţat textele în ebraică. Participarea românilor a fost sinceră şi entuziastă. Speră şi ei la o iertare! Departe de a fi o “reprezentaţie comică cu Bodo”. Şi în afară de asta un lucru arhicunoscut este că în toate plăcerile vieţii trebuie adăugat şi un strop de tristeţe: se sparge paharul la nuntă în amintirea Ierusalimului pierdut, la oricare tristeţe eşti mingîiat, aşa că titlul în sine al articolaşului e cam deplasat. Pe de altă parte, după ce respinge orice comparaţie între Marşul vieţii organizat de rabinul Wasserman cu cel al fostului şef-rabin al Israelului, Meir Lau, la Auschwitz, autorul articolului recomandă rabinului avocat Wasserman “să se ocupe mai departe de funcţia ce o are în Israel şi să-i lase pe fraţii noştri dispăruţi în România să se odihnească în pace”. Adică dacă nu eşti mare ca Eminescu să nu mai scrii poezii? Prin articolul lui, dl. Baruch Tercatin cere ca la mormîntul martirilor noştri căzuţi doar pentru vina de a se fi născut evrei sa nu vină nimeni, să nu-i pomenească nimeni, să nu le aprindă o lumînare sau să se spună Kadiş. Noi, urmaşi ai martirilor, am făcut acest lucru şi am reamintit şi celor buni din neamul românesc ca şi antisemiţilor de teapa lui Coja şi Buzău că existăm şi au de la cine să ceară iertare. Pedeapsa Domnului o lăsăm în seama Lui, pentru noi este suficient că am reuşit să vedem realizat Marşul vieţii în pofida tuturor greutăţilor puse în cale de evrei şi nu de creştini. Dr. Egon Melamed Ultima oră-22/07/05

Holocaustul evreilor din România - Aşdod, 5765/2005

Trebuie ca cineva să fie orb pentru ca să nu vadă că ura împotriva poporului evreu, aşa cum se arată în aceste zile, nu este rezultatul unei politici sau alteia, ci este aceeaşi în fiecare generaţie, având doar forme diferite în funcţie de condiţiile existente.

Rădăcina ei este aceaşi, una singură: pur şi simplu ura împotriva poporului evreu, ura gratuită, nemotivată şi inexplicabilă împotriva poporului evreu de-a lungul generaţiilor. Există oare în istoria omenirii vreun popor care să fi trecut prin ceea ce a trecut poporul evreu şi cu toate acestea continuă să existe? Noi declarăm: „Am Israel Hai” – poporul evreu trăieşte. Cum este posibil acest lucru? Acest secret a fost transmis şi clarificat primului nostru conducător, Moşe Rabeinu, atunci când a primit prima sa misiune. Moşe mergea prin pustiu şi a văzut o tufă de spini care ardea cu flăcări, dar nu se consuma. Trebuie de accentuat asupra sfârşitului propoziţiei mai mult decât asupra începutului ei. Faptul că tufa de spini arde cu flacără este interpretat în felul următor: întotdeauna poporul lui Israel a fost persecutat şi nu mai are posibilitatea de existenţă în conformitate cu legile naturii. Răspunsul este însă: nu se consumă, nu se termină, nu-şi încetează existenţa. În Tora nu există povestiri lipsite de o bază reală. În această povestire se află trecutul, prezentul şi viitorul poporului evreu. Ce înseamnă tufa de spini (în limba ebraică: sneh)? Este o plantă mică de deşert, uscată, care în momentul când este cuprinsă de flăcări se consumă într-o clipă. Iată însă că, în cazul nostru, tufa de spini arde cu flacără, însă nu se consumă. Creatorul lumii i-a arătat acest secret lui Moşe. Poporul evreu este mic, statul nostru este mic şi totdeauna în centrul atenţiei, ca o tufă de spini care arde cu flăcări, dar nu se consumă niciodată. În fiecare generaţie, fiecare om este dator să se vadă pe sine însuşi ca şi cum ar fi fost salvat din Holocaust, din pogromuri, pentru a pune în aplicare comandamentul divin: „Aminteşte-ţi şi nu uita ce s-a întâmplat poporului evreu în epoca Holocaustului”. Ne aflăm 65 de ani de la primul pogrom, de la Dorohoi, care a deschis tragedia Holocaustului din România, ce a continuat timp de 4 ani. Iudaismul român a cunoscut pogromuri la Bucureşti, Iaşi şi alte localităţi, deportări în Transnistria, vapoarele Struma şi Mefkure scufundate în apele Mării Negre – iar noi ne aflăm lângă Memorialul lor. Acest lucru arată că noi, originarii din România, am simţit pe pielea noastră tufa de spini care arde. Simţim totul prin trupul nostru, dar trebuie să ne amintim, să nu uităm rezultatele: „Tufa de spini a ars cu flacără, dar nu s-a consumat” Iată, au trecut 57 de ani de la întemeierea Statului Israel, iar noi, cei care ne aflăm în Ereţ Israel, trecem prin zile grele. Încă sunt ucişi civili, femei şi copii, a căror unică dorinţă era să trăiască în linişte, să sărbătorească „Bar-Mitzva”, să facă „Sederul” de Pesah. Vrem să trăim ca un popor liber în Ţara noastră Sfântă. Nu avem voie să disperăm, pentru că Dumnezeu nu-şi va părăsi poporul ales. Prin Tora, El comunică poporului evreu: V-am dat calitatea reînnoirii, într-atât încât chiar dacă v-aţi prăbuşit aveţi posibilitatea să scăpaţi de suferinţă, să vă împrospătaţi şi să vă reînnoiţi. Acest lucru s-a întâmplat poporului evreu în Egipt, încât s-au eliberat de cele 49 de necurăţenii, s-au înălţat şi au devenit poporul ales. În ultima generaţie, în epoca Holocaustului a fost o situaţie asemănătoare, încât aproape că am încetat să existăm. Şi atunci, din focul lagărelor de concentrare construite de criminalii nazişti şi acoliţii lor, criminalii de alte neamuri, care se înţeleseră să distrugă, să omoare şi să ducă la pierzanie poporul evreu, ne-am ridicat şi ne-am recăpătat curajul şi ne-am reînnoit viaţa noastră aici, în Ereţ Israel. Această calitate este specifică numai poporului evreu, aşa cum scrie la sfârşitul Torei şi la începutul ei. Tora se încheie cu cuvântul „Israel” şi începe cu „Bereşit”, ca o aluzie că noi, poporul evreu, indiferent de situaţia în care ne-am afla, putem reveni la început cu forţe tinereşti şi reînnoi viaţa, ca şi mai înainte. Voi încheia cu rugăciunea către Dumnezeu: „Păzitor al poporului lui Israel, păzeşte rămăşiţele poporului lui Israel”.

MARŞUL VIEŢII O NOUĂ EDIŢIE!

Holocaustul – miezul de esenţă al unităţii noastre actuale. Se spune că în iad există mai multe cazane mari în care sunt puşi păcătoşii să fiarbă în smoală clocotită. Un cazan special este pentru o parte din organizaţiile evreilor din România, în Israel. Toate cazanele au în jurul lor paznici cu lopeţi în mână: când un păcătos vrea să sară din clocotul distrugător, primeşte o lopată în cap şi nefericitul îşi reia locul în smoala clocotită. Un singur cazan mare nu este păzit de nimeni.

- De ce? întrebă un vizitator. Cum menţineţi ordinea aici? - Aici nu e nevoie să le dai în cap, pentru simplul motiv că nimeni nu reuşeşte să ridice capul. Când cineva vrea să o facă, ceilalţi îl trag de picioare. Şi treaba merge exact după regulile iadului: nimeni nu saltă capul. Lăsând gluma la o parte, aş spune că sunt puţine cazurile de acest fel, dar sunt! Cazanul există şi regula "funcţionează"; de exemplu – chiar eu am fost tras în jos, în cazanul de smoală fierbinte al organizaţiilor evreilor din România, trăitori în Israel. Despre ce este vorba? M-a pus naiba să am iniţiativa de a înfiinţa "Marşul Vieţii" în România. Toată lumea a fost de acord. Asta – la început. Deputata Colette Avital a organizat o întrunire la Knesset. De acord cu mine a fost şi preşedintele Parlamentului israelian, Rubin Rivlin. Avocatul deputat Avram Poraz – aşişderea. Pe urmă, pe ocolite, cu vorbe "strâmbe", au dat-o…cotită: că n-ar fi momentul, că de ce organizaţia asta şi nu alta, că ar fi şi că ar păţi… Încet, încet, toţi s-au îndepărtat de mine. Ba chiar au "lucrat" împotrivă. Fiecare cu ego-ul lui, fiecare cu ambiţiile lui mici. Iar alţii, de pe margini," teoreticieni": că nu va fi bine primită iniţiativa, că antisemitismul se va intensifica, şi câte şi mai câte. Cu toate că o iniţiativă, devenită tradiţională, există în acest sens. Cea din Polonia. Dar chiar şi reprezentantul Ministerului Învăţământului s-a arătat rezervat. Pentru Polonia, acest minister este actoiv în sens pozitiv. În rest, să mai vedem… Cu excepţia ziarului "Viaţa Noastră", presa de limba română din Israel a fost zgârcită cu laudele şi largă cu obiecţiile. Oponenţii principali au fost însă fosta conducere a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti şi rabinul Menahem Hacohen, care se dă drept Rabinul Şef al evreilor din România (deşi nu este, şi nici nu ştie măcar limba enoriaşilor evrei din România). Câte intrigi, câte "sfori" trase pentru nereuşita acestei acţiuni. Nici Ambasada României în Israel nu a avut o poziţie pozitivă, implicându-se (din câte înţeleg) în acelaş "joc mărunt". Şi, totuşi, "Marşul Vieţii" în România a avut loc! Am luat "taurul de coarne" – cum se spune – şi, deşi am fost deschis şi i-am solicitat pe toţi să fie alături de mine, în frunte, ţinând seama de importanţa acestei manifestări, am fost nevoit să pornesc singur. Am antrenat prieteni şi cunoştinţe, şi alţi oameni de bine, fără politicieni, fără oameni mici în funcţii mari. Şi – am reuşit!!! A fost un "Marş al Vieţii" de înaltă ţinută morală şi s-a dovedit că toate pretextele invocate şi infiltrate nu au avut temei pentru a nu realiza o amplă acţiune educativă – de conştiinţă şi construcţie pozitivă. "Marşul Vieţii" este un arc voltaic peste timp. Este o replică. Victimele Holocaustului au murit, dar noi – poporul evreu – trăim! Genocidul, Holocaustul, nu a putut să-şi atingă scopul final. Lanţul întreg, generaţiile noastre – cum se exprimă un prieten, istoric de profesie – se întăreşte şi mai mult, verigă cu verigă, după ce, concret, te afli pe locurile zguduitoarelor fapte, ca şi la mormintele fraţilor, bunicilor şi străbunicilor noştri. Pe de altă parte, pentru cei din România s-a dovedit că o astfel de manifestare, acceptarea ei, implică maturitate naţională şi politică, omenie în cel mai înalt grad al cuvântului. Oameni simpli, ca şi lideri oficiali, s-au angajat alături de noi, în a afirma în faţa adevărului crud şi dureros: "Niciodată nu se va mai repeta!". Deasemenea, "Marşul" s-a dovedit un bun prilej de cunoaştere reciprocă între oameni de bine, de ambele părţi. Cu acest prilej a reieşit mai clară suferinţa evreiască, element de esenţă care a dus la întemeierea Statului Evreiesc, iar victimele au fost commemorate cu cinste şi ceremonial adecvat. Concluzia este clară: viaţa învinge moartea, civilizaţia a învins barbaria, pluralismul şi omenia au învins rasismul şi naţionalismul exclusivist; iudaismul triumfă, până la urmă. asupra antisemitismului. Ceea ce m-a intrigat şi m-a indispus a fost că obstacolele acestei acţiuni au venit nu atât de la partenerii creştini din România, ci mai ales din partea evreilor. Cum de este posibil? Pe "uliţa noastră românească" mai este nevoie de multă educaţie evreiască. La toate nivelele. Repet: la toate nivelele! Aşa cum spune titlul unui articol de dr. Egon Melamed: "Marşul Vieţii a avut, totuşi, loc" şi în România. Polemizând cu o persoană al cărui nume nu are nici o importanţă, autorul arată că acesta cere ca la mormântul martirilor noştri, căzuţi doar pentru vina de a se fi născut evrei, să nu vină nimeni, să nu-i pomenească nimeni, să nu le aprindă nimeni o lumânare sau să spună kadiş. Noi, urmaşi ai martirilor, am făcut acest lucru şi am reamintit şi celor buni din neamul românesc, ca şi antisemiţilor (.......), că existăm şi au de la cine să ceară iertare. Pedeapsa Domnului o lăsăm în seama Lui. Pentru noi este suficient că am reuşit să vedem realizat "Marşul Vieţii", în pofida tuturor greutăţilor puse în cale - de evrei şi nu de creştini. Vreau să menţionez că, în faza actuală, România se arată a fi o ţară mult mai înţeleaptă şi mai serioasă, iar modul cum am fost primiţi demonstrează clar că forţele binelui, la toate nivelele, sunt puternice, dând garanţie că arcul voltaic, arcul de triumf peste timp, între popoare, este un monument al prieteniei şi al raţiunii. Astfel de manifestări, precum cea pe care am înfăptuit-o, deschid inimile nu în mod trecător ci mult mai puternic şi mai adevărat. Recunosc cu plăcere că gândul mă duce, în acest context, la Preşedintele Băsescu care, prin comportamentul său, a ştiut să imprime un ton pozitiv în problema evreiască, exemplul său personal având o mare putere de influenţă. Se înţelege că şi anul acesta voi iniţia un nou "Marş al Vieţii". Deschid uşa larg către oricine doreşte să fie alături de noi, în frunte, să pună umărul, să realizeze ceea ce conştiinţa noastră comună, de evrei, ne îndeamnă. Nu falsele orgolii, nu intriga şi meschinăria ne caracterizează, ci principiile de bază ale iudaismului român. În numele acestuia îi chem pe toţi conducătorii instituţiilor şi organizaţiilor româneşti şi de orice fel din Israel, să spună DA, să transforme şi mai mult această manifestare într-o amplă acţiune israeliano – română de etică şi educaţie, de prietenie şi înţelegere. Să uităm gluma cu cazanele de smoală, în care fierb păcătoşii. Holocaustul, comemorarea lui, trebuie să fie miezul de esenţă al actualităţii noastre, atunci când ne gândim la unitatea noastră, la seminţia noastră, la continuitatea noastră. Noul "Marş al Vieţii" porneşte la drum!. Veniţi! Cu respect, Rabbin Josef A.Wasserman Preşedintele Fundaţiei

Şoc pentru victimele HolocaustuluiFederaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Asociaţia Evreilor din România Victime ale Holocaustului îşi exprimă „profunda nedumerire şi amărăciune resimţite la vestea reabilitării parţiale a mareşalului Ion Antonescu şi a câtorva notorii căpetenii legionare". Mareşalul Ion Antonescu, şeful Gărzii de Fier, Horia Sima şi alţi 19 membri ai guvernului român din 1940 au fost achitaţi pentru crime împotriva păcii.

R. Theodorescu: Criza privind Holocaustul in Romania, provocata de necunoastere
http://www.divers.ro/index.pl/eveniment_ro?wid=37453&func=viewSubmission&sid=5125
BUCURESTI - Criza din aceasta vara, legata de problema Holocaustului, n-a fost provocata din rea-vointa in comentariile unor ziaristi, diplomati, oameni politici romani si straini, ci venea din necunoastere, din aproximare, a declarat, miercuri 17 octombrie, ministrul Culturii si Cultelor, Razvan Theodorescu. Theodorescu a afirmat, la o manifestare organizata de Fundatia Wilhelm Filderman si Casa NATO, ca declaratiile privind problematica Holocaustului au fost provocate de necunoastere si "aproximare" si nimic nu este mai periculos, intr-un subiect atit de delicat, decit "confuzia terminologica" si aproximarea. Ministrul Culturii a precizat ca Romania a participat la Holocaust si acest lucru trebuie spus limpede, pentru ca face parte din "istoria noastra tragica". Trebuie sa se vorbeasca despre ce s-a intimplat in Bucovina, Basarabia sau Iasi, pentru ca lucrurile se confunda, iar tinerii, care nu stiu nimic despre Holocaust, trebuie sa afle. Este adevarat, pe de alta parte, ca evreii romani au fost salvati, la un moment dat, de niste "oameni extraordinari", ierarhi ai BOR, de Regina Mama Elena si altii, dar asta nu schimba cu nimic caracterul de "criminali de razboi" al membrilor Guvernului Antonescu, a adaugat Razvan Theodorescu. Ministrul Culturii a mai spus ca Holocaustul ramine cea mai mare crima din istoria umanitatii, provocata de Germania nazista si aliatii sai, iar victimele au fost in primul rind din rindul evreilor si abia apoi din rindul rromilor, homosexualilor si bolsevicilor. Romania va stabili ziua in care va comemora Holocaustul in fiecare an si aceasta va reprezenta, probabil, un moment semnificativ din eliberarea de catre aliati a evreilor din lagarele naziste din Europa, a aratat Theodorescu.
El a afirmat ca a vizitat, cu o zi inainte, cartierul evreiesc din Budapesta, unde au reaparut semne naziste pe ziduri. "Exista aceasta tendinta de neinteles psihologic a unor dereglati de a se manifesta in acest fel si de aceea avem nevoie de legea pe care a dat-o Guvernul roman de interzicere a insemnelor naziste", a precizat ministrul. Presedintele Fundatiei Wilhelm Filderman, Teodor Wexler, a povestit ca sotia sa a participat la "Drumul crucii" de la Cernauti la Moghilev, unde si-a pierdut intreaga familie si este "meritul istoric" al romanilor ca, in 1945, au adoptat si integrat in societate 1.500 de orfani evrei din Transnistria veniti in Romania. Wexler a mai spus ca presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, academicianul Nicolae Cajal, a fost "utilizat" de presedintii Romaniei, dupa 1990, ca ambasador itinerant al tarii in marile capitale ale lumii. Intrarea Romaniei in NATO se datoreaza, in buna parte, lui Nicolae Cajal, a aratat Wexler.
Theodorescu a subliniat ca ceea ce a facut Nicolae Cajal in preajma primirii Romaniei in NATO "va fi spus intr-o zi". Inainte de reuniunea la nivel inalt a tarilor din Grupul Vilnius, la Bucuresti, a avut loc si o intilnire a sefilor comunitatilor evreiesti. NATO, ca organizatie a natiunilor democratice, este extrem de atenta la felul in care se asigura drepturile minoritatilor si aceasta intilnire a fost un "barometru, un test firesc" pentru a se observa cum sint tratate minoritatile, a aratat Theodorescu.
El a marturisit ca fiica academicianului Cajal, Irina Cajal, cetatean american si roman este, de putina vreme, consilier pe probleme evreiesti in Ministerul Culturii si Cultelor. Fundatia Wilhelm Filderman a prezentat si volumul "Predarea Holocustului in secolul XX", scris de profesorul francez Jean-Michel Lecomte, un manual editat de Consiliul Europei, care va fi distribuit gratuit in invatamintul preuniversitar. Cartea defineste notiuni precum rasa, etnie, evreu, genocid, Holocaust, vorbeste despre inceputurile nazismului, despre antisemitism, despre ghetouri si exterminare, dar si despre persecutia impotriva Martorilor lui Iehova, a romilor si homosexualilor. (DIVERS)

Eu nu neg Holocaustul, eu neg participarea românilor la Holocaust! (III)


Asadar, a face revizuirea unor cifre, de data asta a cifrelor privitoare la Holocaust, este o operatiune curenta în istoriografie, cu totul normala, care nu implica cu necesitate intentii anti-evreiesti, de diminuare ori desconsiderare a suferintelor îndurate de victime! Ultima revizuire de care am cunostinta îi apartine d-lui Viorel Roman, care, zilele trecute, a publicat o statistica, preluata din surse evreiesti occidentale, la al carei capat concluzioneaza ca daca Hitler i-ar fi ucis pe toti evreii aflati "la dispozitia sa", ar fi facut un numar de cel mult 1,5 milioane de victime. Citez din articolul Antonescu si evreii între Orient si Occident: Numarul victimelor poate fi astfel estimat între 1 si 1,5 milioane de evrei. Mai mult nu stateau la "dispozitia" lui Hitler... Oricum, chiar si acest numar "este mai mult decît suficient pentru a condamna un genocid".
Nu este exclus însa ca, în final, aceasta revizuire sa mareasca numarul victimelor, nu neaparat sa-l scada! Dupa cum spuneam, "contributia" sovietica la Holocaust, desi certa, înca nu poate fi precizata sub aspect numeric! Din pacate, nu se face nici un efort în acest sens, ceea ce este greu de acceptat si de înteles, mai ales din perspectiva româneasca. Este mult mai certa participarea sovietica la Holocaust, dovedita în fel si chip, în comparatie cu participarea româneasca, pusa la îndoiala în primul rînd de evrei, de evrei dintre cei mai seriosi! De ce sovieticii sînt din start absolviti de orice raspundere? Nu cumva evreii ucisi sau numai deportati de sovietici sînt contabilitati ca victime ale altora, ale românilor? Iata, în ecuatia din Transnistria, unde este localizat Holocaustul "nostru", un element important îl constituie numarul evreilor care, de voie sau fara de voie, au însotit Armata Rosie atunci cînd aceasta, în vara lui 1941, s-a retras din Basarabia. Fara nici o proba, autorii evrei holocaustizanti afirma ca au fost "în jurul" a o suta de mii. O cercetare serioasa ar putea duce la revizuirea acestui numar. Nimeni nu poate sa spuna pe ce se bazeaza invocarea numarului 100.000, altminteri suspect de rotund! Si sigur inexact! Nu vreau sa revin asupra argumentelor pe care, de-a lungul ultimilor 10-15 ani, le-am invocat pentru a demonstra absenta atît a intentiilor de genocid, a dispozitiilor oficiale, cît si a faptelor savîrsite de români care sa fi dat consistenta acestor intentii.

Din documentele si probele avute la dispozitie nu rezulta ca Ion Antonescu a dus o politica de exterminare a evreilor. Dimpotriva, pe multi români i-am auzit criticîndu-l, mai exact spus înjurîndu-l pe Ion Antonescu pentru politica sa de protejare a evreilor. Chiar asa! În sensul ca, în timp ce românii degerau de frig la Stalingrad sau în prizonieratul din Siberia sau de la Vorkuta, evreii erau scosi sa curete zapada pe Calea Victoriei. Ca si ninge la Bucuresti zi de zi!...
Marturisesc însa ca siguranta mea de sine, pe care o aveam cînd decretam nevinovatia românilor, a parintilor nostri, ezita totusi cînd ajungeam la contabilizarea evreilor pe care i-a ucis în Transnistria tifosul exantematic. Era limpede ca regimul antonescian, arogîndu-si dreptul de a-i stramuta pe evrei din casele lor în Transnistria, îsi lua astfel si raspunderea de a se îngriji de soarta celor deportati. á la guerre comme a la guerre, dar nu putem pune totul pe seama vicisitudinilor inerente razboiului, altminteri binecunoscute si cele mai multe previzibile.Faptul ca tifosul a facut atîtea victime printre evrei nu poate fi pus numai pe seama "murdariei" în care ghetto-ul i-a obisnuit pe evrei sa traiasca! Eu unul nu am acceptat aceasta explicatie si am considerat ca acesta este si punctul slab al demonstratiei mele cum ca "românii nu sînt de vina"! Am asteptat sa ma edific asupra acestei probleme. În urma cu cîteva luni, comisia pe care Vatra Româneasca a alcatuit-o, în replica la comisia Wiesel, pentru a cerceta "Holocaustul" din România, a intrat în posesia raportului integral pe care l-a redactat în 1943 Crucea Rosie Internationala în urma inspectiei si anchetei desfasurate în Transnistria. Raportul, pe cît de neutru, pe atîta de amanuntit, dovedeste ca într-adevar nu a existat o politica româneasca de genocid antievreiesc, ca autoritatile românesti s-au straduit sa le faca evreilor conditii cît mai omenesti de supravietuire, în limitele posibilitatilor.
În mod clar rezulta din raportul CIR ca nu se poate vorbi de intentii malefice, criminale etc. Vom da publicitatii acest raport, cît de curînd. Din el se desprinde totusi gravitatea consecintelor pe care le-a avut tifosul exantematic în interiorul comunitatilor evreiesti din Transnistria: zeci si sute de morti, cu miile... Chiar nimeni sa nu fie de vina?!

http://www.ziarultricolorul.ro/dosarele_tricolorul.html?aid=6305

Film despre Holocaust turnat în România

Ecranizarea romanului despre Holocaust „Adam Hundesohn” al scriitorului israelian Yoram Kaniuk (foto) se va filma şi în ţara noastrã. Regizorul american Paul Schrader a anunţat cã va începe în luna aprilie filmãrile dupã scenariul romanului, în România şi în Israel.
Romanul povesteşte viaţa evreului german Adam Stein (Jeff Goldblum) care este internat într-o clinicã din Israel pentru supravieţuitorii Holocaustului. În amintirile sale dureroase din timpul regimului nazist care a condamnat comunitatea evreiascã din Germania la moarte, persistã figura comandantului de lagãr Klein (Willem Defoe). El obişnuia sã îl oblige pe Stein, în lagãr, sã se poarte ca un câine, sã latre şi sã lingã vasele cu mâncare. Mai târziu, în clinicã, Stein întâlneşte un tânãr bolnav psihic care se crede un câine şi încearcã sã îl ajute sã depãşeascã boala. Tot în clinicã, Adam se îndrãgosteşte de sora medicalã Gina.

Eu nu neg Holocaustul, eu neg participarea românilor la Holocaust! (II)



În ultimii ani unii neaga existenta camerelor de gazare în care ar fi fost ucisi cîteva milioane de evrei. Cum nimeni nu i-a acuzat pe români ca au avut în Transnistria camere de gazare, subiectul mi-e necunoscut. Nu l-am cercetat în vreun fel! Nu stiu cine are dreptate. Dar tare mult m-as bucura daca pîna la urma se va dovedi ca acele camere de gazare sînt la fel de adevarate ca si sapunul evreiesc. De ce m-as bucura? Din solidaritate cu ideea de demnitate umana! Nu din antisemitism sau simpatii naziste, nemtesti. Si cred ca orice evreu normal ar trebui sa resimta la fel contestarea camerelor de gazare, cu speranta ca aceasta constatare se va confirma! Doamne, ajuta! si slava Domnului!, daca nemtii, frati de-ai nostri, oameni ca si noi, nu au împins comportamentul lor aberant, inuman, pîna la a gaza nu numai paduchii, ci si pe evrei, frati de-ai nostri, oameni ca si noi... În piesa Credinta, pe care am scris-o în 1977, într-un moment de mare tensiune al piesei i-am pomenit, mai exact spus i-am invocat pe cei 6.000.000 de evrei ucisi de nemti în "cadrul", organizat nemteste, al Holocaustului. Eram convins ca au fost sase milioane! La vremea aceea stiam ca, din cele sase milioane, numai la Auschwitz murisera patru milioane!

Abia din presa de azi, occidentala si antinegationista, aflu însa ca la Auschwitz au murit "numai" 1,1 milioane de evrei, printre care si multi tigani si polonezi! Tot despre cei 6 milioane de evrei, în care am "crezut", am scris si în mai multe articole publicate în "Flacara" de odinioara, precum si în 1986, în cartea Transilvania. Invincibile argumentum, aparuta în 1991, unde un capitol întreg, capitolul Omenia româneasca, este dedicat Holocaustului. Acolo vorbesc tot de 6.000.000 de evrei ucisi de autoritatile naziste... Deci, de unde si pîna unde eu negationist, cînd înaintea mea au fost propriu-zis negationiste autoritatile evreiesti de la Yad Vashem si altii, mult mai bine informati decît subsemnatul, care au contestat cifra sase, de milioane?! Dar si mai mult se impune alta întrebare: de unde atîta interes pe capul meu pentru acest subiect: Holocaustul? Alta grija n-am avut? Explicatia este simpla: ca profesor de limba româna, ca persoana interesata, cîteodata chiar pasionata de fenomenul românesc, am vazut în comportamentul românilor fata de evrei nota semnificativa care face diferenta între noi si "ceilalti"! Era un loc comun înainte de 1990, unanim acceptat si de evrei - evreii din tara si cei din Israel si de aiurea, ca atît statul român, cît si românii, cu exceptii nesemnificative, au refuzat sa dea curs insistentelor si presiunilor venite din afara, de la "comunitatea europeana" a anilor '40-'44, prin care ni se cerea sa participam la exterminarea evreilor! Nu ne-am aliniat curentului european, nu ne-am integrat în ...Europa acelor ani, fapta care mie, ca român, îmi stîrnea, nu neg, cele mai mari satisfactii si mîndrii nationaliste! Era o dovada ca nu întîmplator cuvîntul românesc omenie nu are echivalent propriu-zis în alte limbi! Si îmi tihnea, desigur, sa fac comparatie mai ales cu cele patite de evreii din Ungaria, în conditii istorice identice. Winston Churchill se pronuntase limpede cu privire la acest subiect, afirmînd ca modul cum s-au purtat ungurii cu evreii constituie "crima cea mai abjecta din istoria umanitatii". Evident, Churchill nu stia ce vorbea... stie Elie Wiesel, care pune azi crimele honvezilor unuri pe seama jandarmilor români! Adica îl... neaga pe Churchill! Sa fie sanatos! Negationistul dracului!... Puslamaua! Asadar, ceea ce m-a interesat nu a fost istoria evreilor, "problema evreiasca", nu am nici un sentiment special pentru ei, ci m-a interesat fenomenul românesc. La fel, nu m-a interesat istoria turcilor sau a maghiarilor, ci numai momentul în care istoria i-a pus fata în fata cu noi, românii, s.a.m.d... Specificul românesc a fost o tema de reflectie pentru cei mai multi intelectuali români. Dupa parerea mea, acest specific s-a manifestat în istorie cel mai pregnant în împrejurarile în care românii au fost în situatia de a dispune ei de soarta unor adversari, a unor inamici. Am fost bucuros sa constat ca în gena româneasca este înscris modelul Dromichete, celebrul si uitatul print geto-dac. Care s-a purtat cu prizonierii într-un mod unic de omenos în toata antichitatea. Un veritabil crestin avant la lettre!...
Cam la fel s-au purtat si românii cu prizonierii turci la 1877, la Budapesta în 1919, mai apoi în Transnistria si Odessa, ca armata de ocupatie... Cunosc din familie cum s-au purtat românii cu prizonierii rusi în 1941-1944, iar despre ce au patit aviatorii anglo-americani cazuti prizonieri la nord si la sud de Dunare avem marturii net distincte: la sud de Dunare au fost ucisi dupa torturi salbatice, iar la nord de Dunare, adica în România, au fost tratati aidoma ca pe vremea lui Dromichete... Acest comportament am stiut ca l-au avut românii si fata de evrei. Un comportament care i-a singularizat în pozitiv fata de multe alte popoare, în primul rînd fata de vecini! M-am simtit bine, ca om si ca român, sa constat acest comportament literalmente exceptional. Din pacate exceptional... Iar si mai regretabil este ca despre aceasta "gena" româneasca nu se vorbeste mai nimic, mai ales în manualele noastre scolare! Am afirmat public aceasta pozitie a mea, atît înainte, cît si dupa 1990. Azi, pentru aceasta pozitie sînt pus la stîlpul infamiei de catre, citez, "evreimea româna". Plus cîtiva fripturisti autohtoni. Alde Mircea Dinescu, Stelian Tanase etc. Eroarea este totala si deloc nevinovata! Ca veni vorba de "stîlpul infamiei", fac o corectura: în decembrie 1940, la Hîrsova, evreul Spiegler si trei tarani români au fost pusi la stîlpul infamiei pentru specula. Se afirma ca din pricina frigului evreul Spiegler a sucombat. Aduc vestea cea buna: dl Spiegler n-a murit atunci, ci mult mai tîrziu. Stiu asta din familie, caci tata era prieten bun cu dl. Spiegler, în care calitate s-a simtit dator în ziua "aceea" sa ia o masina de piata din Constanta, s-o încarce cu bunatati si sa mearga la Hîrsova, unde a mîncat si a taifasuit cu cei patru ore în sir, pîna s-au scurs cele douazeci si patru cît dura pedeapsa legionara cu vestitul stîlp! Nu este singurul gest pe care taica-meu l-a facut solidar cu evreii din Constanta, în ajutorul si sustinerea acestora, la fel cum nici tata nu a fost singurul român din Constanta care a avut acest comportament absolut normal si banal pentru un român. Greu ar fi sa fie gasit constanteanul care sa fi întors spatele unui evreu constantean aflat la nevoie... Aflat la... aman! Dar trebuie precizat ca nici un evreu din Constanta nu s-a confruntat atunci cu pericolul de a fi ucis pentru ca era evreu! Cu toate acestea, tata a facut si lucruri ceva mai deosebite, despre care m-am oferit sa dau informatii complete celor interesati, bunaoara ambasadorului american, evreul Alfred Moses, care se laudase în public ca este foarte interesat sa-i scoata din anonimat pe românii care s-au ilustrat prin omenia lor fata de evrei în timpul Holocaustului. Am facut greseala de i-am scris individului, am publicat si scrisoarea, n-am primit însa nici un raspuns! Nici macar vreun reprezentant al "evreimii române" nu s-a "autosesizat". Procuratura si mai putin. Am abandonat subiectul pentru totdeauna. Îl las sa ramîna uitat, asa cum a vrut tata si cum de altfel sade bine binelui facut unui om aflat la necaz! (Undeva, într-un cotlon ascuns al mintii mele, îmi zic ca totusi evreii, care sînt atît de minutiosi în a inventaria si razbuna toate vexatiile pe care le-au suferit, vor fi contabilizînd cu aceeasi acribie si binele de care au avut parte, ca n-a fost putin! Nu am nici un motiv sa cred asta, dar totusi o cred! Si mai ales sper! Ca naucu'... Adica sper sa aflu din arhivele evreesti tot raul sau binele de care au avut parte din partea raposatului Zaharia Coja! Dumnezeu sa-l odihneasca...)
http://www.ziarultricolorul.ro/dosarele_tricolorul.html?aid=6267

Eu nu neg Holocaustul, eu neg participarea românilor la Holocaust! (I)



Aflu din presa ca am fost dat în judecata de "evreimea româna" pentru vina de a fi negat Holocaustul!... Ca principiu, consider ca nu este în regula pentru democratia noastra sa instituie legi care sa condamne penal opinia pe care unii o pot avea asupra acestui subiect care este Holocaustul. Opinia ca nu a existat... Sau alta opinie, oricare ar fi! Faca si gîndeasca fiecare cum îl taie capul!... În fapt, însa, eu nu stiu sa existe cineva, un autor, istoric profesionist sau amator, un text deci, care sa fi afirmat ca Holocaustul, ca genocidul antievreiesc nu a existat. Cît am citit si eu din literatura "negationista", cea catalogata ca atare, au fost texte care negau dimensiunile atribuite Holocaustului: sase milioane de evrei... Dar nu se nega în sine tragedia evreiasca - o putem numi si Holocaust, traita în acei ani. Repet, eu nu am întîlnit autori si texte, carti, care sa nege suferintele si persecutiile de care evreii au avut parte în perioada 1939-1945. Aceste texte, textele numite azi negationiste, contesta cifrele, considerîndu-le exagerate, iar textele mele identifica si alti vinovati pentru producerea sinistrului genocid, alaturi de germanii deja clasicizati. Bunaoara, multi autori, inclusiv evrei, vorbesc de participarea sovietica la acest genocid. Vorbesc de cruzimea glorioasei Armate Rosii, care, de exemplu, cînd au eliberat lagarul de la Auschwitz, prima grija le-a fost la depozitul de provizii... Caci germanii, parasind Auschwitzul, din putinul lor le-a lasat cîte ceva de mîncare si prizonierilor pe care îi abandonau. Au mai eliberat sovieticii si arhiva lagarului, aflata azi toata la Moscova. Iar pe multi dintre evreii gasiti în viata i-au urcat în vagoane, tot de vite, clasicele de acum, si i-au expediat în Siberia... Da, ati citit bine: dupa ce Auschwitzul a fost eliberat, un numar oarecare de evrei - nici pîna azi precizat - au mai stat cîtiva ani în Siberia, tot în lagar! Nici azi acest subiect nu este discutat pe îndelete, este un subiect tabu chiar si la vestitele muzee ale Holocaustului! De ce? Pentru ca nu vor rusii! Arhiva bogata pe care rusii o detin în materie de Holocaust le permite sa-i santajeze pe cei care ar încerca sa-i acuze oficial de participare la Holocaust.
Ba chiar unii autori, în principal autori evrei, vorbesc si despre partea de vina a evreilor. Da, au fost multi evrei, persoane si chiar organizatii evreiesti, care s-au implicat din proprie initiativa în "buna" desfasurare a Holocaustului. Dar, conform modelului biblic Iosif si fratii sai, acesti evrei criminali de speta cea mai nenorocita au fost practic iertati. Probabil ca sa nu vorbeasca prea mult. Cine a parut dispus sa vorbeasca a fost ucis chiar în incinta tribunalului, în mod ostentativ si demonstrativ! "Cine face ca el, ca el o va pati!"
Asadar, care este cifra reala a evreilor Holocaustizati? Mergem pe cifra initiala, vehiculata chiar înainte de a se fi terminat razboiul sau acceptam revizuirea ei?
6.000.000 este o cifra cutremuratoare, care îti "îngheata" mintea. Îti sta în loc si nu mai poate sa faca un pas! Cum sa poti pricepe asemenea hecatomba?! În mod natural, as zice în mod instinctiv, cauti argumente pentru a scadea dimensiunile abominabile ale ticalosiei omenesti care a produs acest fenomen în vecii vecilor rusinos pentru speta umana, a noastra... Eu, unul, m-am bucurat ori de cîte ori am gasit asemenea argumente, ca este mai mic numarul evreilor holocaustizati,ca, deci, fiinta umana nu ar fi decazut chiar în ultimul hal posibil! Cu atît mai mult cînd argumentele erau oferite de autori evrei. Cred ca 95% din ce am scris pe acest subiect se bazeaza pe autori evrei... Fireste, mult mai bine informati decît mine asupra subiectului!
Componenta cea mai cumplita a Holocaustului au fost, desigur, cei 900.000 (noua sute de mii) de evrei pe care nemtii i-au facut sapun! Pe la mijlocul deceniului 1970-80 însa, cercetatorii din cîteva universitati americane, urmati de cei de la Institutul Yad Vashem din Israel, au constatat ca în mostrele considerate sapun "evreiesc" si expuse cu piosenie prin toate muzeele nu era nici urma de ADN sau altceva de natura umana. Cum evreii sînt considerati de toti specialistii ca ar fi si ei oameni, concluzia se impunea de la sine: evreii nu au fost facuti sapun. Drept care numarul evreilor morti la Holocaust se cuvine a fi micsorat cel putin cu acei 900.000...
Cred ca orice om normal de pe aceasta planeta ar trebui sa se bucure aflînd ca 900.000 de evrei au fost "salvati" de la o moarte atît de degradanta. Cunosc însa evrei si neevrei care te acuza de anti-semitism daca le vorbesti de cei 900.000 de evrei pe care nemtii i-au facut, zice toata lumea, dar pîna la urma nu i-au facut sapun, zic specialistii! Te acuza de negationism! Literalmente le pare rau sa fie corecta informatia ca nemtii nu au facut pe nimeni sapun. O idee, desigur, negationista. Se pare, asadar, ca, dupa mintea unora, primii negationisti au fost specialistii în chimia organica, din Israel si SUA, care nu au gasit nici urma de evreu în sapunul sanctificat vreme de trei decenii ca dovada suprema a Holocaustului. Ca un soi de sfinte moaste ale Shoah-ului. S-au dovedit, din fericire, false. Din pacate, cei mai multi evrei si neevrei stiu mai departe ca Holocaustul include si acest capitol macabru cum nu se poate mai mult: evreii facuti sapun... Oameni facuti clabuci...
La fel s-a dovedit ca si vestitele abajururi si manusi facute din pielea, din epiderma unor evrei, erau din piele non-umana, ca sa nu zic - si cineva sa se supere - ca pielea acelor... evrei s-a dovedit a fi piele de cîine, iar nu de cîine de evreu, de om, deci!... Nici aceasta veste nu a bucurat pe toata lumea. Fara sapun si fara abajururi, Holocaustul li se pare unora ca-si pierde din sumbra si funesta sa maretie... (O reactie similara am vazut la românii care refuza sa creada ca rascoala din 1907 a produs numai vreo trei sute de victime, nu 11.000... Ce sa mai zic de dezamagirea celor care acceptasera cu atîta entuziasm ideea ca la Timisoara din ordinul lui Ceausescu au fost omorîti 60.000 de românasi! Nu le-a venit deloc usor sa împarta cu o mie!... Dezamagirea a fost evidenta! Cu 60 de victime nu ai loc în nici un Guiness Book! Nu te baga nimeni în seama!... Asijderea, unii sustin ca în temnitele comuniste au murit circa 6-700.000 de români si se uita urît la cei care spun ca, din fericire, nu au fost nici macar o mie...)
http://www.ziarultricolorul.ro/dosarele_tricolorul.html?aid=6223

Prima istorie a evreimii romane
Fara sa fie istoric titrat, colegul nostru Tesu Solomovici intreprinde o salutara incursiune in lumea istoriei tribului evreiesc asezat - in illo tempore - pe pamanturile dintre Nistru, Tisa si Dunare. Paradoxal, desi numarul traitorilor evrei pe aceste meleaguri ajunsese in preajma celui de-al doilea Razboi Mondial la aproape un milion de suflete, totusi nu era de gasit cronica existentei lor pe aceste meleaguri. Pagini disparate, fragmente, studii segmentate, reflectoarele cercetatorilor luminau doar anumite secvente de istorie. Am citit despre primul evreu care a scris cu vreo doua secole in urma, cateva pagini de istorie evreiasca, el isi castiga existenta ca tambalagiu si se numea Iakov Psantir. A scris despre istoria evreilor si cel mai important istoric al romanilor, Nicolae Iorga, dar cercetarea sa se oprea undeva prin Evul Mediu. Tesu Solomovici marturiseste ca le-a citit scrierile, si ca a consultat o intreaga biblioteca, a umblat si prin arhive, dar dezvaluie cu sinceritate ca lucrarea sa trebuie privita ca o cronica a evreimii-romane scrisa de un ziarist impatimit de istorie. Personal, prefer o carte in care istoria palpita viu, avand pulsatia vietii autentice, decat imbacsitele tomuri de istorie docta si plicticoasa. Autorul isi exprima nadejdea sa nu atraga asupra-i antipatia cercetatorilor titrati pentru ca a dat tiparului aceasta istorie si-si explica gestul: i s-a parut curios ca aceasta comunitate evreiasca, odinioara atat de numeroasa pe pamanturile romanesti, si cu o istorie atat de veche, sa nu poata prezenta p cronica tiparita a existentei sale de la inceputuri si pana in zilele noastre. Acum aceasta cronica exista; ea se intinde pe doua volume - primul a si aparut zilele acestea -, acoperind perioada dintre primul secol inainte de Hristos si pana la 23 august 1944. E fascinant modul cum prezinta autorul aparitia primilor evrei in cetatile grecesti din Pontul Euxin, pe malurile Marii Negre sau in localitatile-cetati ale dacilor. Documentele sunt rare, dar nu lipsesc. M-a atras si modul inteligent al prezentarii "aparitiei chestiunii evreiesti" in Tarile Romane, ca si curajul de a interpreta altfel - nu tocmai foarte ortodox -, anumite istorii legate de istoria Holocaustului si de guvernarea maresalului Ion Antonescu. Cine a afirmat ca in materie de istorie, importante sunt acribia si nuanta, ingemanandu-le nu a gresit

NAZISTUL, LA TIMIŞOARA
Pe veranda unui vile din Timişoara, un bătrân stă relaxat pe un scaun şi priveşte în gol, nemişcat, minute în şir.
Bătrânul, înconjurat de ghivece cu flori, se numeşte Nikolaus Schiffer şi are 86 de ani. În urmă cu 60 de ani, stătea, probabil la fel de nemişcat, ca gardian SS în lagărele de exterminare naziste.
Vecinii americani
Vecinii spun că bătrânul nu prea iese din casă. O văd mai des pe soţia lui, care mai iese să ude florile, să adune rufele de la uscat sau merge la cumpărături.
Timişorenii care locuiesc pe aceeaşi stradă nu ştiu motivul pentru care familia de americani a venit să locuiască în România, în urmă cu trei ani. Soţii Schiffer sunt discreţi în legătură cu trecutul lor, atât de discreţi, încât au refuzat toate încercările ziariştilor de a sta de vorbă cu ei.
Povestea venirii lor în România este legată doar de trecutul bătrânului. Fost gardian în lagărele de concentrare naziste, acesta a fost depistat în urmă cu 15 ani de autorităţile americane, care i-au retras cetăţenia şi l-au expulzat, în 2002. În acelaşi an, Schiffer sosea în România.
"A fost greşit"
Fostul nazist locuieşte acum, împreună cu soţia sa, Anna, în Timişoara, în vila unui pastor penticostal.
De când a venit în România, BĂNĂŢEANUL a încercat în repetate rânduri să stea de vorbă cu Schiffer, însă acesta a refuzat de fiecare dată. De acelaşi tratament au avut parte şi jurnaliştii americani. În 11 ani, cât au durat procesele (1991 - 2002), Schiffer nu a acordat nici un interviu, cu excepţia cazurilor când era abordat pe stradă sau în faţa casei, momente în care, asaltat cu întrebări, îşi susţinea nevinovăţia. Într-o scurtă discuţie avută cu ziaristul Elliot Grossman, de la ziarul "Morning Call" din Allentown, Pennsylvania, cu care BĂNĂŢEANUL a colaborat în realizarea acestui material, Nikolaus Schiffer a declarat: "A fost greşit ceea ce naziştii le-au făcut evreilor. Este greşit ceea ce autorităţile ne fac nouă astăzi. Eu nu am nimic pe conştiinţă. Chiar nimic. Pot să vă spun că, indiferent ce sunteţi - evreu, negru -, eu iubesc toţi oamenii. Cu toţii sunt creaţia lui Dumnezeu. Nu am prejudecăţi".
Secretul
Schiffer, român la origine, şi-a pierdut cetăţenia americană pe motiv că, în 1953, când a cerut viză de intrare în SUA, a ascuns faptul că a fost gardian în lagărele de concentrare naziste - una dintre condiţiile de la vremea aceea pentru care se refuza accesul pe teritoriul SUA. După ce a rămas fără cetăţenie, împotriva lui Nikolaus Schiffer au început procesele în vederea expulzării. În 11 ani, cât a fost prin tribunale, Schiffer a fost nevoit să-şi vândă casa pentru a-şi plăti cheltuielile şi avocatul. În afară de asta, când povestea a ajuns în presă, medicul său de familie a refuzat să-l mai aibă ca pacient, iar nepoţii săi au ajuns să fie strigaţi de către colegii de şcoală "naziştii". După ce a pierdut şi ultimul proces, Schiffer a fost expulzat din Statele Unite.
A schimbat legea
Ajuns în România în 21 mai 2002, la vârsta de 83 de ani, Schiffer a pus autorităţile pe jar, iscând controverse în parlament şi provocând chiar schimbarea legii privind regimul străinilor. Astfel, pentru a nu se repeta povestea, fiindcă americanii au mai descoperit şi alţi foşti nazişti de origine română, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 194/2002 s-a adăugat în lege următoarea prevedere: "se refuză intrarea pe teritoriul României a străinilor despre care există motive serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanităţii" (art. 8, alin. 1, litera d). Conform Autorităţii pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, după Nikolaus Schiffer, datorită acestei noi prevederi stipulate în legea privind regimul străinilor, nici un alt fost nazist expulzat din SUA nu a mai intrat în România.
Român-german-american
Situaţia lui Schiffer a fost cu atât mai controversată cu cât el s-a născut în SUA, fiind astfel primul nativ american lăsat fără cetăţenie şi deportat din ţara natală. Părinţii lui, români de etnie germană originari din Moraviţa, s-au stabilit în Philadephia, statul Pennsylvania. Aici, în 9 aprilie 1919, a venit pe lume fiul lor Nikolaus Schiffer. La un an de la naşterea sa, părinţii au hotărât să se întoarcă pe meleagurile natale, revenind în Moraviţa. Faptul că primul război mondial luase sfârşit se poate să fi cântărit mult în decizia acestora de a reveni în ţară, o dată cu mulţi alţi foşti imigranţi de la acea vreme. Însă, de pe urma acestei decizii, Nikolaus Schiffer suferă şi astăzi.
În Waffen SS
Nikolaus Schiffer a crescut în Moraviţa, mergând la şcoala germană din localitate până în clasa a şasea. Apoi a învăţat meseria de cofetar, lucrând în acest domeniu până în 1941, când a fost chemat să lupte în armata română, aliată cu Germania nazistă. Avea 21 de ani. În bătălia de la Stalingrad, unde au murit sute de mii de oameni, Nikolaus Schiffer a fost împuşcat în piept. După ce s-a recuperat, a cerut să fie scutit de serviciul militar, pe motiv că este singurul sprijin al mamei sale, rămasă văduvă în 1940.
În 1943, Antonescu şi Hitler au semnat un tratat care permitea etnicilor germani din România să servească armata germană. Conform istoricilor, acest lucru se făcea doar pe bază de voluntariat, însă Schiffer a susţinut, de-a lungul audierilor, că nu s-a înrolat de bună voie în armata germană. În scurt timp, tânărul Nikolaus Schiffer din Moiraviţa a ajuns în trupele de elită "Cap de mort" ale Waffen SS.
Lagărele naziste
Ca gardian SS din 1943 până în 1945, primul lagăr de exterminare în care Schiffer a activat a fost Sachsenhausen, din apropierea Berlinului. Acolo exista o cameră de gazare în care erau omorâţi prizonierii care nu mai puteau munci. Alţii erau aliniaţi lângă un zid şi ucişi cu rafale de mitralieră. În nouă ani, aproximativ 100.000 de persoane au pierit în acest lagăr.
Şase luni mai târziu, Schiffer a fost mutat în lagărul Trawniki, din Polonia, iar la începutul anului 1944 într-un alt lagăr, tot din Polonia, Majdanek. În acelaşi an, în august, Schiffer a fost mutat din nou în Germania, în lagărul Flossenburg. Tânărul SS-ist a participat şi la două "marşuri ale morţii" către lagărele de concentrare de la Dachau şi Auschwitz, în timpul cărora prizonierii slăbiţi erau împuşcaţi sau lăsaţi să moară dacă nu mai puteau merge mai departe.
Acuzatorii şi apărarea
De-a lungul proceselor, Schiffer a negat că ar fi participat la torturarea sau uciderea unor deţinuţi din aceste lagăre. Procurorii au găsit trei martori, supravieţuitori ai lagărelor unde a activat Schiffer, care au depus mărturie împotriva lui. Aceste mărturii nu îl vizau pe Schiffer direct, dar descriau în amănunt tratamentele inumane la care erau supuşi prizonierii şi crimele soldaţilor, inclusiv ale gardienilor SS. Chiar dacă nici o dovadă concretă cum că Schiffer ar fi ucis şi torturat prizonieri nu a fost adusă în instanţă, s-a considerat că simplul fapt că a asistat la producerea acestora este de ajuns pentru a-i fi retrasă cetăţenia şi a fi expulzat. Însă Schiffer a negat şi faptul că ar fi asistat. Mai mult, a declarat că nu a văzut să fi fost împuşcat sau torturat vreun prizonier! Singurul martor care a venit în apărarea lui Schiffer a fost un istoric, care a explicat instanţei contextul în care Schiffer a ajuns în armata germană şi a subliniat faptul că acesta era un simplu soldat, care trebuia să asculte ordinele superiorilor. Tot în apărarea sa, avocatul lui Schiffer, Lawrence Rudnik (evreu la origine), a spus, în timpul unuia dintre procese: "Schiffer nu a vrut să servească în armata nimănui. Într-o anumită măsură, el însuşi a fost o victimă, deşi nu în aceeaşi măsură ca şi oamenii care au fost exterminaţi".



Citeşte tot articolul