IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Care este stadiul actual al temei Holocaustului in istoriografia din Romania?

Problema nu e simpla si nu vreau sa ascund ca inca e greu sa fie discutata deschis. Una dintre cauze a fost deja amintita, tacerea indelungata de decenii. Alt grup de cauze este intelegerea diferita a disciplinei istorice. Conceptual, istoricul a fost invatat ca istoria e un instrument al educatiei patriotice, al formarii omului nou. In acest context, cercetatorul istoric a fost invatat sa se solidarizeze cu obiectul cercetarii sale. Nu intimplator se folosesc termeni de „ai nostri“ pentru… armata lui Mihai Viteazu… De aici dificultatea de a discuta un subiect cu inalt grad de dificultate. Deci, pe de-o parte, este o incercare de a „ameti“ subiectul, de a vorbi de el, dar, de fapt, de a nu vorbi. In acelasi timp, in cadrul mai multor universitati din Romania: Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj sau Universitatea Bucuresti, se aud si alte voci, care vorbesc deschis despre problema Holocaustului. Marea speranta este „cresterea“ si „maturizarea“ tinerei generatii de cercetatori. Am avut multe discutii cu tineri cercetatori, doctoranzi, masteranzi sau tineri profesori din invatamintul preuniversitar si am fost placut surprins de capacitatea lor de a discuta deschis problematica Holocaustului, decrisparea lor. Ca istoric, nu pot sa nu observ avansul pe care il au politologii in aceasta directie. Indrumati de universitari, care inteleg importanta fenomenului Holocaustului, ca George Voicu sau Stelian Tanase, ei i-au depasit pe colegii istorici in abordarea fenomenului. Aceasta prezenta tinara ma umple de optimism si e mult mai importanta decit asertiunile unuia sau altuia dintre politicieni, cu gindul la viitorul sondaj de opinie.

V-ati nascut si ati trait multi ani in Romania. Credeti ca romanii sint mai
antisemiti decit alte popoare?

In general, sint impotriva formularii „popor antisemit“ sau „popor mai antisemit“ ori a ideii de a masura antisemitismul unui popor. Eu nu cred ca exista popoare antisemite. Exista popoare la care a existat educatie antisemita, exista popoare in care a existat antisemitismul la nivel guvernamental, un antisemitism de stat. Nu cred ca se poate vorbi despre popoare antisemite. In contextul acesta, eu nu vorbesc niciodata de poporul roman ca de un popor antisemit. Vorbesc insa de o traditie antisemita in cadrul civilizatiei romanesti, care exista...

In prezent se spune ca in Romania avem „un antisemitism fara evrei“. Asa o fi, oare?

Se aplica aceasta nu numai in Romania, ci in multe alte tari – un antisemitism impotriva unei populatii care practic nu mai exista. Exista o comunitate ai carei membri au virsta ridicata, care nu mai sint activi decit, vorba aceea, numarati pe degete! Multi, inclusiv comunistii, au incercat sa demonstreze ca antisemitismul este produs de evrei. Antisemitismul nu este produs de evrei. Antisemitismul este produs de o serie de cauze sociale, economice s.a.m.d.

Ce v-ar placea sa „scoateti la lumina“ in viitorul apropiat din arhivele romanesti?

De obicei, nu afli ce-ti place. As vrea sa-mi pot continua cercetarile. Chiar daca mi-am scris, de fapt, cartea, cred ca nu voi fi in stare sa ma opresc aici si sa nu ma mai ocup de alte aspecte ale perioadei comuniste. Eu cred ca cercetarea istoriei evreilor in perioada comunista, ca si cercetarea altor minoritati – si alte minoritati au probleme foarte importante in perioada comunista: deportarea germanilor, niste masuri antimaghiare, nivelarea tuturor, inchiderea oricaror scoli confesionale etc. –, se poate face prin cercetarea comunismului ca atare. Mai cred ca exista in Romania si in Estul Europei, in general, o retinere in a studia fenomenul comunist din diverse motive. Exista un leit-motiv, in care eu nu cred, ca-i prea aproape. Ce inseamna prea aproape? Nu avem cu cine, impresiile sint prea apropiate, trairile afective sint prea puternice... Eu cred ca in stiinta nu trebuie sa existe probleme afective. Cercetatorul – spre asta tindem, catre aceasta tind si eu – trebuie sa fie, de fapt, un chirurg care judeca la rece, cu manusi si halat alb curat. Sa nu ia virusii care vin din arhive, sa nu cada prada lor. Sa mentina distanta, nu neaparat in timp, ci sa aiba o distanta ideologica pentru a cerceta.

Ce „ne invata“, in principal, comunismul?

Cred ca cercetarea fenomenului comunist, de exemplu acum, dupa 11 septembrie 2001, cind problema lumii este terorismul, devine foarte importanta. Ar trebui sa ne intoarcem sa-l cercetam pe Lenin, pentru ca eu cred ca primul teoretician sistematic al terorismului este Lenin. El a condus grupul terorist care preia puterea, indiferent daca are sau nu majoritate. Este un grup de oameni hotariti, bine indoctrinati, bine legati intre ei cu legaturi de asemenea structura incit pot face orice. Inclusiv sa atace cu avioanele doua turnuri din centrul celui mai puternic stat. Cercetarea comunismului este importanta pentru foarte multe aspecte si ar trebui facuta. Cu incercarea de a avea distanta nu in timp si nu geografica, ci distanta ideologica pentru a studia formele acestei structuri, problemele, rolul conducator al partidului care insemna de fapt controlul intregii societati, nivelarea intregii societati, ingineria sociala a regimului, formarea unui anumit tip de om... Pe care, in parte, din pacate, l-au format. Noi speram atunci ca e o vorba goala. Toate acestea sint probleme foarte interesante. Si stiu ca sinteti de aceeasi parere. Cred ca ne-am intilnit in pasiunea pentru cercetarea acestei perioade anormale. Cred ca au aparut deja o serie de lucrari importante – printre ele si cartea pe care ati scris-o despre Lucretiu Patrascanu, care este una dintre cele mai bune analize ale perioadei staliniste din Romania si vine sa lumineze acea perioada neagra care este perioada comunista.
http://www.observatorcultural.ro/Istoria-comunismului-si-a-Holocaustului-(II).-Interviu-cu-Liviu-ROTMAN*articleID_9300-articles_details.html

In ce an?

In 1942. Neaplicarea acestui plan, dupa ce fusese semnat si transmis Germaniei – intii aminarea lui si apoi neaplicarea lui – a insemnat schimbarea pozitiei lui Antonescu datorita cauzelor pe care le-am pomenit inainte. Faptul ca a existat acest plan este foarte clar. Antonescu a avut propriul plan de exterminare a evreilor, principala cale era Transnistria, si, spre deosebire de alti aliati ai lui Hitler, a evitat cit a putut sa se incadreze in planul german. Explicatiile sint multiple, multe tinind si de structura sa psihica. Dar rezultatul trebuia sa fie acelasi! In al doilea rind, as vrea sa mai adaug ca o vreme nu s-a vorbit deloc de Transnistria. Apoi s-a incercat sa se vorbeasca despre Transnistria ca despre ceva foarte usor si blind, un fel de casa de odihna in care au fost dusi evreii. Transnistria a fost – si cartea pe care a publicat-o Ancel a demonstrat acest lucru – un loc unde evreii erau dusi sa fie exterminati. Sigur ca nu ca la Auschwitz, nu compar, dar exista grade ale crimei.

Cine-ar putea stabili o ierarhie in privinta chinurilor uciderii rapide – prin impuscare, otravire cu gaze sau oroarea Hiroshimei – si a mortilor lente prin infometare si frig din lagarele celuilalt tip de regim totalitar, comunismul?
Toate acestea fac parte din ceea ce numim istorie contemporana, fiind chiar o caracteristica a ei...

Nu trebuie pus semnul egal, dar vorbind despre Transnistria, ideea era exterminarea. In momentul in care evreii ajungeau in Transnistria, li se confiscau buletinele de identitate. Deci acesti oameni se transformau in oameni fara identitate care puteau fi omoriti oricind si oriciti. Puteau fi si pastrati. Dar nu mai aveau apararea pe care o are orice om, in orice parte a lumii. Erau apoi transportati in modul cel mai brutal, mergeau pe jos prin zapada si din timp in timp erau si omoriti, va rog sa consemnati acest amanunt cinic pentru ca incerc sa demonstrez un lucru. Adica nu erau transportati ca niste detinuti, ci ca niste oameni care puteau fi si erau din cind in cind omoriti. Transnistria insasi era un complex de lagare. Unul dintre ele, Bogdanovka, era un loc al mortii la fel ca Auschwitz. Acolo oamenii erau adunati, strinsi intr-un staul de porci si exterminati prin impuscare si ardere. A fost deci o exterminare sistematica. Sigur n-a fost acea „exterminare stiintifica“ ca la Auschwitz. Apropo de aceasta, exista foarte multe proteste germane impotriva omorurilor evreilor folosite de armata romana. Nu din dragoste pentru evrei, ci pentru ca aceste cadavre aruncate puteau produce epidemii periculoase pentru o armata care se indrepta spre front. Din motive de igiena, nemtii voiau o lichidare curata si sistematica, ceea ce nu se intimpla in Transnistria.

Ca orice cetatean matur al Romaniei, in scoala am avut o singura sursa de informare despre cele petrecute in Transnistria – romanul Satra de Zaharia Stancu, care descrie tiganii deportati. Despre ei, despre tiganii de care povestea romanul, de ce nu se mai vorbeste acum?

Se vorbeste. Dar exista o intirziere. Cartea colegului meu Radu Ioanid s-a numit in editia engleza, publicata la Washington, Holocaustul evreilor si al tiganilor. Fireste, e de datoria istoriografiei sa dezvaluie atrocitatile comise de guvernul Antonescu impotriva populatiei rome. E un fapt istoric centralitatea „problemei evreiesti“ in timpul regimului Antonescu. El insusi avea sa spuna, la un moment dat, pentru mine important nu este razboiul impotriva bolsevicilor, pentru mine important este razboiul impotriva evreilor.

Care este sensul corect al acestui cuvint foarte folosit, dar putin cunoscut – Holocaust?

O definitie filologica nu este importanta in istorie. Un fenomen grav in istorie primeste un nume si ramine cu acest nume datorita faptului ca asa a fost. Holocaust inseamna exterminarea sistematica a evreilor in perioada respectiva. Inseamna o politica de exterminare si inseamna lipsirea unor oameni de drepturile de baza. In general aceste doua elemente dau sensul cuvintului. Astazi se incearca ocolirea fondului problemei, prin „retragerea“ in discutii savante filologice. Eu vad in aceasta metoda o incercare de a fugi de esenta problemei.

Cum se defineste, in opinia dv., fenomenul numit Holocaust?

Continutul capitolului romanesc al Holocaustului este dat de urmatoarele fapte: 1. Faptul ca o populatie in integralitatea sa – nu conteaza starea materiala, orientarea politica, religiosi sau laici – este scoasa de sub scutul legii. E vorba de posesori ai cetateniei romane. Deci un singur numitor comun: evreitatea. Acesti oameni, prin legislatia evreiasca a lui Ion Antonescu, sint spoliati economic, li se confisca proprietatile, sint dati afara din casele lor, elevii si studentii sint exclusi din sistemul de invatamint de toate gradele, specialistii: ingineri – printre ei si regretatul meu parinte –, avocati, medici, artisti sint scosi din breslele profesionale – barou, asociatia inginerilor, sindicatul scriitorilor etc. – si sint siliti sa-si cistige piinea prin tot felul de munci ocazionale. Se iau impotriva lor masuri umilitoare, precum confiscarea aparatelor de radio etc. In mare se poate spune ca devin cetateni de rang inferior. O data cu aceasta degradare civica se pot astepta la orice! Viata lor nu mai are aceeasi valoare cu a vecinului neevreu. 2. Au loc pogromuri, la Bucuresti – in perioada guvernarii legionare si apoi in ajunul si imediat dupa inceperea razboiului intr-o serie de centre, din care cel mai important a fost la Iasi, in iunie 1941. 3. Deportarea aproape integrala a populatiei din Basarabia si Bucovina in Transnistria. Incercarea de a se face o deosebire intre cele doua regiuni si restul tarii e un simplu joc, ele erau regiuni romanesti. De altfel au fost deportati si evrei din sudul Bucovinei, regiune ce nu fusese sub ocupatie sovietica in perioada 1940-1941. 4. Atrocitati impotriva populatiei evreiesti din Ucraina. Nu cred ca crimele din Odessa pot fi puse pe seama altora decit a guvernului si a armatei romane. 5. Conceperea planului de deportare – in valuri – incepind cu cei din sudul Transilvaniei si Banat – a tuturor evreilor din Romania. Plan de care am vorbit mai inainte.

Cercetarea Holocaustului este mult mai mediatizata decit, sa spunem, cercetarea…

Perioadei lui Carol cel Mare...

Pentru exteriorul comunitatii istoricilor pare foarte important raspunsul intrebarii la ce foloseste cercetarea Holocaustului? Dv. ce finalitati ii conferiti?

Are o semnificatie foarte importanta. Am incheiat un secol care incepe, in mod figurativ, cu pogromul de la Chisinau in 1930 si se termina cu represiunile grave din fosta Iugoslavie. Deci un secol al lagarelor, un secol al exterminarii fara precedent care este in acelasi timp un secol al dezvoltarii fara precedent a stiintei, a culturii. Un secol in care apare computerul, un secol in care televiziunea se impune ca o putere foarte mare, in care formele de comunicare intre oameni sint revolutionate, in care corespondam si noi prin Internet... Cind l-am incheiat, ne-a fost frica cind am trecut pragul de la un mileniu la altul ca se intimpla ceva cu aceste computere. Daca vine sau nu acel val, si n-a venit. Poate ar trebui acum, dupa ce ne-am linistit, sa ne gindim putin si asupra semnificatiei umane, ce s-a intimplat si unde ne ducem. Sa ne gindim si ca cea mai grava reprimare care a existat a fost la mijlocul secolului trecut si inseamna Holocaust. E fara precedent, dar ca sa fie fara urmare trebuie sa o analizam si sa o cercetam. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, multi spun ca Holocaustul, cercetarea Holocaustului este – sa retineti in ghilimele foarte ingrosate – „o afacere evreiasca“. Ii intereseaza pe evrei, e importanta pentru evrei, evreii vor… Intreb: de ce? Sigur ca pentru evrei, care au fost victime principale, Holocaustul a insemnat o trauma enorma, dar inca nu s-a raspuns la toate intrebarile de ordin politic, ideologic, teologic. Apropo de teologic, foarte multi evrei care au scapat au negat existenta lui Dumnezeu. Ceea ce e si firesc poate – daca Dumnezeu a permis sa se intimple ceea ce s-a intimplat, inseamna ca Dumnezeu nu exista. Sau daca exista, nu merita sa-i dam vreo cinstire. Sau dimpotriva, au devenit foarte religiosi. Deci impactul este foarte puternic. Dar mult mai importanta este cercetarea acestei tragedii de catre societatile in mijlocul carora s-a petrecut, trebuie pusa in permanenta intrebarea: „Cum a fost posibil?“. E vorba, in primul rind, despre responsabilitatea tortionarului, dar si a celor care au fost martori tacuti si nepasatori. Din acest punct de vedere mi s-a parut foarte interesant un articol al Magdalenei Boiangiu intitulat Ferestre inchise. Despre indiferenta martorilor la deportarea evreilor, aparut recent intr-o publicatie a Institutului Goethe din Bucuresti.

Secolul incheiat e plin de orori care – sint de acord cu dv. – ridica chestiuni mult mai complexe decit priceperea si munca istoricului. Se pune chestiunea grava a studiului naturii umane si a contextelor care transforma oameni normali in criminali. Citeva date de referinta ale secolului trecut ne-ar putea determina sa-l denumim „secolul crimei in masa“. Redau citeva cifre dintr-o statistica prezentata de Tzvetan Todorov, unul dintre analistii acestor fenomene umane exceptionale. Primul razboi mondial: 8,5 milioane de morti pe fronturi, aproape 10 milioane din rindul populatiei civile, 6 milioane de invalizi. Rusia sovietica – 5 milioane de morti in razboiul civil, 4 milioane de victime ale represiunii, 6 milioane de morti in vremea foametei din 1932-1933. Al doilea razboi mondial – 35 milioane de morti doar in Europa. Statisticile se raporteaza, in general, la Europa. Dar n-a fost doar acesta un continent singeros. In Cambodgia, spre exemplu, in timpul regimului comunist al lui Pol Pot, toti cei care nu sustineau proiectul de creare a omului nou au fost ucisi – unul din sapte cetateni ai tarii... Cum ajung oamenii sa savirseasca asemenea orori? Cercetarile de psihologie demonstreaza ca, in general, tortionarii nu sint niste psihopati, ci apartin categoriei oamenilor obedienti...

Putem in felul acesta reveni la intrebarea de ce e important Holocaustul. Pentru evrei este desigur important, dar eu zic ca este mult mai important pentru celelalte popoare care nu au fost victime, din mijlocul carora s-au ridicat cei care au ordonat asasinatele. In primul rind, Germania. Dar Germania n-a fost singura. Este mult mai important pentru ei. Ca sa inainteze, trebuie asumate niste responsabilitati. Nu poti sa treci intr-o etapa noua fara sa-ti asumi niste responsabilitati. Nu poti sa treci in secolul XXI, pastrind niste clisee din secolul al XIX-lea cum ar fi romantismul acesta „ce bine era intr-o civilizatie rurala...“. Poate era bine, poate nu era bine, dar nu poti sa inaintezi cu acel model in secolul XXI. Germania hitlerista este principala vinovata si Hitler este autorul principal al acestor planuri monstruoase. Dar efectul acestui plan ar fi fost mult mai redus daca n-ar fi existat colaborarea citeodata entuziasta a altor popoare, a oamenilor din politie, din armata, din birocratiile diverselor state. Inclusiv in tari cu grad de civilizatie ridicat si chiar cu traditie democratica. Sa nu uitam de Franta regimului de la Vichy, de unde au fost deportati multi oameni la Auschwitz...

Dv. vorbeati de responsabilitati. Ceea ce s-a intimplat este bine de stiut si trebuie folosit exemplul consecintelor ca mijloc de avertizare in fata nationalismului, populismului sau fanatismului religios. Dar nu poti sa platesti in istorie, cred, nimic. Cum, in fata justitiei, nici fiul nu poate ispasi pedeapsa de criminal a tatalui sau...

Nu e vorba de platit. E vorba de asumare ca sa ne putem feri de o repetitie. Un interes national al popoarelor despre care am vorbit este asumarea acestor raspunderi pentru ca prin asta se despart de o greutate, de o ghiulea.

Intr-un ziar de mare tiraj din Romania – nu intr-o publicatie de specialitate – erati citat, este adevarat, nu de catre gazetarul ce semneaza articolul, ci de catre un alt istoric, ca sustinator al opiniei ca romanii vor trebui sa plateasca despagubiri atunci cind cercetarile istorice vor dovedi consecintele politicilor antievreiesti din timpul guvernarilor de dreapta. Cum comentati informatia aceasta?

Da, cunosc citarea din Evenimentul zilei. Din pacate, afirmatia mea este scoasa din context. Am spus ca, fireste, este necesar sa se plateasca despagubiri tuturor celor care au fost spoliati de totalitarismul de dreapta sau de stinga. Aceasta nu e o problema „evreiasca“, ci una generala. Ideea este ca noua Romanie recunoaste principiul sacrosanct al proprietatii si ii despagubeste pe cei spoliati, fie evrei in perioada Antonescu, fie romani, evrei, unguri, germani in perioada comunista. Asta am spus, dar nu in contextul discutiei despre Holocaust. Regret ca ziarul nu a gasit de cuviinta sa publice lamuririle mele ulterioare. Regret, printre altele, pentru ca apreciez ziarul Evenimentul zilei. In general, incercarea de a prezenta problema asumarii Holocaustului ca pe o problema financiara este inca o cale de a distorsiona discutia autentica, de „a trage trenul pe linie moarta“.

Nu mai amintim, decit in treacat, celebra, mitica triada Eliade-Cioran-Ionesco. Lucrurile sint cunoscute. Dintre ei, numai Ionesco, catre sfirsitul vietii, s-a onorat pe sine, incepind cu anii ’70, ajutind activ exilul militant. Sa fi contat, oare, ca in tinerete n-a fost de extrema dreapta, asemenea celorlalti doi? Prin ’37, Eliade scria ca nu-l intereseaza decit „o Romanie nationalista, frenetica si legionara“, cind s-o prabusi „putreda democratie“19… S-a tinut de cuvint si nu s-a implicat decit la inceput, putin, prin ’48-’55, cind propaganda comunista sustinea, maniheist, ca partida se juca doar intre ei si fascisti. Din acelasi fragment de jurnal pe anii 1981-2000 al Monicai Lovinescu, din 22, p. 10: „Duminica, 18 octombrie [1981, n.n.]: Grég si Odile (Grigorescu) la cafea, intorsi din America incintati. Greg venise sa ne arate Jurnalul II al lui Mircea Eliade, pe care nu l-am primit inca. L-am citit inainte de publicare si, dupa multe ezitari, i-am scris lui E[liade, n.n.] sa scoata cel putin paragraful in care plinge pe scriitorul roman cenzurat in insasi persoana... cenzorului suprem, Vasile Nicolescu, venit sa-l vada, si sa adauge macar citeva rinduri cu Goma, ciudat absent acolo unde sint prezenti – mereu – emisarii regimului: de la Candea la Paul Anghel. Din aceeasi dorinta – sau obsesie – de a nu se pune rau cu autoritatile din Romania, spre a continua sa fie publicat, evita sistematic in Jurnal sa citeze lungile noastre conversatii ssubl. n.t, imediat ce soseste la Paris pentru a-l pune la curent cu ce e nou in litere la Bucuresti. Se preface ca afla totul de la «vizitatori». Pe V.[irgil, n.n.] si pe mine ne numeste, bineinteles, dar numai cind nu e esential“.

Stiu personal, in schimb, cit de mult a valorat ajutorul lui Ionesco… Dar a fost si cam singurul de marca. El semna toate apelurile, manifestele si petitiile, patrona sau prezida toate comitetele, si Liga Drepturilor Omului, si Asociatia contra demolarilor, si Comitetul Francez pentru Drepturile Omului in Romania… Si nu mai pomenesc aici de colaborationisti declarati, precum muzicologul Roman Vlad, la un moment dat si director al Scalei din Milano, si membru in multe „comitete si comitii“ – ultima numire fiind aceea de director de onoare al Festivalului G. Enescu din 2001, adus de organizatori, tocmai in virtutea confectionatei sale biografii „neprihanite“ – dupa cum citim in acelasi sus evocat program al Festivalului (dar, pina in 1989, impreuna cu, de altfel, reputatul arheolog Dinu Adamesteanu, au fost frecventatori asidui ai Ambasadei RSR de la Roma si membri, amindoi, tot pina la Revolutie, in comitetul de redactiei al revistei italo-ceausiste Columna. Dl Roman Vlad, intr-o veselie, se prezenta – vazut de mine, prin primavara lui 1986, pe un canal al televiziunii nationale italiene – ca descendent direct din… Vlad Tepes, iar Dinu Adamesteanu figura si in conducerea mentionatei asociatii colaborationiste zisa a „Etniei Romane“), cind nu s-au facut direct unelte ale dezinformarii, ca faimosul legionaro-ceausist dovedit (de justitia italiana) I.C. Dragan sau deputatul lui Le Pen, din Parlamentul European, Gustav A. Pordea…

In acest timp, modelele nu lipseau: marele Pablo Casals s-a urcat, vreme de 40 de ani, pe podium, cu o banderola neagra la brat, doliu pentru Spania sa republicana, pierduta. Picasso n-a lasat ca Guernica lui sa ajunga in mina franchistilor. Marlène Dietrich, nemtoaica, neevreica, a putut, in schimb, sa denunte efectiv crimele tarii sale si pe Hitler, inca din 1933, sa se exileze si sa cinte pentru armata SUA in timpul razboiului antinazist, iar la intoarcere sa ingenuncheze (ca si cancelarul Willy Brandt, in 1970, tot german si neevreu – care a imbracat uniforma armatei norvegiene pentru a combate nazismul), pe locul unde fusese ghettoul din Varsovia20. Heinrich Mann, scriitor de marca, tot german, tot neevreu si tot din exil, a putut insa conduce biroul german al Vocii Americii in aceiasi ani, iar fratele sau, marele romancier Thomas Mann, sa exprime pozitii antifasciste asemanatoare… Toata lumea stia ce gindeau Matislav Rostropovich si sotia sa, soprana Galina Vishnevskaia, ca si amintitul regizor Costa Gavras, grec refugiat in Franta, ori regizorul rus Andrei Tarkovski, ori Mikis Theodorakis, ori Melina Mercouri (dar nu si Irene Pappas ori Maria Callas!), sau Nana Mouskouri, cu al ei inaltator Cint al libertatii, pe muzica din Nabucco, devenit, prin excelenta, imnul Libertatii. Cine poate uita acel zguduitor „Mon Pays, souviens-toi quand tes bateaux étaient tes galères“, la auzul careia tremurau teribilii colonei, efemeri dictatori ai Greciei? Toti acestia erau constiinte civice. Mihaela Mihai21 sau Margareta Pislaru nu puteau si ele sa faca ceva asemanator, sa electrizeze masele de refugiati romani, macar, daca nu lumea-ntreaga? Totusi, comicul Mircea Crisan, evreu, o facea cu succes, si casetele lui delectau exilul… E vorba aici, repetam, despre datoria morala a virfurilor, a marilor autoritati culturale, stiintifice, artistice…
Cu infime exceptii, dintre romani, l-am amintit pe Ionesco. I-i vom adauga pe aproape uitatul Dinu Lipatti (in 2000, s-au implinit 50 de ani de la prematura lui disparitie; in Romania cea festivista, care celebreaza orice si pe oricine, nu l-a evocat nimeni…), care stringea bani, prin concertele sale, pentru refugiatii romani, si pe interpretii Gheorghe Zamfir, Ion Piso si Viorica Cortez. Dar majoritatea personalitatilor romane de referinta au absentat de la aceasta datorie de onoare. Glasul lor nu s-a facut auzit. A urlat, in schimb, pentru Romania, pentru Doina Cornea si pentru toti dizidentii, la Opera mare din Paris, de la Bastilia, cu ocazia galei extraordinare a Bicentenarului Revolutiei Franceze, din iulie 1989 (si i-a dat si un formidabil interviu lui Paul Goma, pentru Europa Libera), marea cintareata americanca de culoare Barbara Handricks…

Antologia Rusinii, contestata – de unii – lista de abdicari si compromisiuni intocmita si tinuta la zi de Virgil Ierunca, de-a lungul mai multor decenii, geme de nume mari… A trebuit ca, in locul „monstrilor sacri“, sa-si asume greaua povara de demnitate tineri pe care nu-i cunostea nimeni si carora, deci, le-a fost cu mult mai greu sa se impuna si sa-si cistige credibilitatea: Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, care au format o veritabila scoala a exilului, Neagu Djuvara, care si-a asumat refugiul de la A la Z, publicistii Mihai Korne, René Théo, Nicoletta Frank, Mircea Carp, Mihai Farcasanu, Ion Ratiu, politologul Ghita Ionescu, Maria si Ioana Bratianu, pentru a nu vorbi decit de prima generatie a exilului (toti aveau, atunci, prin 1948, intre 20 si 30-35 de ani; ce bine le-ar fi prins un sprijin din partea „marilor consacrati“, un Brancusi, un Enescu, un Celibidache, un Lupascu…). Apoi, dupa 1977 – cind, urmare a cazului Goma, se produce o revigorare a activitatilor de exil, reorganizarea Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului (LDHR, cu sediul la Paris, sectia romana a Federatiei Internationale a Ligilor Drepturilor Omului – FIDH – Paris) etc., – li se alatura istoricii Matei Cazacu si, mai ales, Mihnea Berindei – poate cel mai activ, mai fiabil si mai eficient dintre toti –, regretatii Ion Ghica, entuziastul fizician, si inimoasa literata Antonia Constantinescu, si ea recent, prematur disparuta, sau oameni oropsiti in Romania, multi iesiti dupa lungi ani de puscarie, care ajunsesera, practic, fara nume, dupa jumatatea vietii, in Occident, cum ar fi Dinu Zamfirescu, Sanda si Vlad Stolojan, Radu Campeanu, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Constantin Mares, Oana Orlea-Cantacuzino, Mihai Sturdza, Ion Ioanid, Ion Varlaam (poate cel mai tinar detinut politic: arestat la 13 ani, a facut 10 ani de inchisoare!), Sanda Golopentia, care, impreuna cu sotul ei, C. Eretescu, ingrijea editia USA a Luptei, de la Paris, C. Poghirc, Ion Solacolu, regretatii Vlad Georgescu, istoric si director al Europei Libere (mort la 51 de ani, suspect de a fi fost radiat de Securitate, prin sinistra metoda „Radu“, ca si trei alti colegi directori sau redactori de la acelasi post de radio), Mihai Botez si arh. Stefan Gane, initiatorul Asociatiei din exil pentru protectia Monumentelor Istorice etc. A trebuit ca unii dintre ei sa infrunte, in plus, si deriziunea celorlalti, care-i socoteau, in cel mai bun caz, niste don Quijote, dar, adesea, niste ratati sau veleitari…
…Intr-un numar din Adevarul Literar si Artistic si la o emisiune TV din anul 2000, Cristian Tudor Popescu, directorul publicatiei si redactor-sef al Adevarului, evoca o calatorie a lui Arghezi in 1962, in Elvetia. Cui adresa el penibili ditirambi (ceva de genul: „Ma simt mic si ma infior cind iau condeiul a Va scrie…“) de pe malurile Lemanului? Lui Gheorghiu-Dej! In loc sa lase, adauga, amar, Cristian Tudor Popescu, eventual in secretul unei banci elvetiene, un biletel pe care sa fi scris doar atit: „Iertati-ma pentru compromisurile pe care am fost nevoit sa le fac… Mila pentru batrinetile mele“ si care sa fi fost citit fie si numai dupa moarte…


Personalitati evreiesti de la care puteam astepta mai mult

Din rindul personalitatilor, al marilor spirite, de la care puteam astepta mai mult, n-au lipsit, insa, desigur, nici evreii: Ce-au facut, unde au fost nume mari precum Tristan Tzara, mort in 1963, Paul Celan (1920-1970; fugit clandestin la Viena, in 1948, apoi la Paris; in 1947, dupa ce lucrase doi ani la Cartea Rusa, a colaborat la Agora lui Ion Caraion si Virgil Ierunca22, pe care l-ar fi putut regasi in exil…), Victor Brauner (1903-1966 – cu atit mai incomprehensibil cu cit fratele sau, celebrul folclorist Harry Brauner si sotia acestuia, Lena Constante, au zacut ani indelungati in temnitele comuniste), fostii deputati evrei din Parlamentul Romaniei, printre care Landau (desi exista o Uniune a parlamentarilor romani liberi, in exil, in jurul fostului deputat PSD Eftimie Gherman23…), longevivul Marcel Iancu (1895-1984; in plus, si primar al unei comune de artisti de pe muntele Carmel), pictorul Jules Perahim, poetul Gherasim Luca, Colomba Voronca, sotia, disparuta de curind, a poetului Ilarie Voronca (mort in 1946), marea pianista Clara Haskil (1895-1960), compozitorul Stan Golestan (1875-1956), cronicar muzical la Figaro, scriitorul Ion Pribeagul (1887-1973), mai tinerii reputati interpreti amintiti mai sus Silvia Marcovici si Radu Lupu etc.?… Argumentul ca unii plecasera de mult nu sta in picioare nici in cazul lor... Chiar si celebra actrita Lauren Bacall, sotia lui Humphrey Bogart, desi nascuta la New York (1924), dar din parinti evrei romani, putea schita un gest, macar in anii din urma ai regimului... Cit despre resentimentele acum mai estompate – dar relativ, de inteles – ale unui Elie Wiesel (n. 1928, laureat al Premiului Nobel, recent onorat si decorat si de Romania), evreu ungur din Sighetul Marmatiei, deportat in lagarele de exterminare chiar de statul maghiar (cindva atit de primitor, dar care a introdus numerus clausus impotriva evreilor inca din anii ’20, sub Horty, iar in 1944, sub Szalasi, ii trimitea la Auschwitz – filmul Sunshine, de Istvan Szabo, a aratat dimensiunile dezamagirii…). Cred ca si in cazul lui Elie Wiesel – ca si pentru unii mai sus numiti – este valabila explicatia generala incercata de noi la inceput: insuficienta amalgamare si coeziune a statului roman interbelic, un stat ramas, in ciuda democratiei reale si unor eforturi in sensul bun, mai mult etnic decit civic.
Cu toate acestea, putem sa afirmam ca, proportional, evreii romani si-au facut intr-o mai mare masura datoria fata de Romania decit ceilalti romani „fugiti“, din care, cum am aratat, doar o infima minoritate, acei 200-300, au ales calea actiunii civice in exil, onorindu-si, cu adevarat, astfel, statutul si titlul de „refugiat politic“.

_________
1. Mihai Pelin, Opisul emigratiei politice, Editura Compania, Bucuresti, 2002, pp. 349-350.
2. Ibid.
3. Ibid., p. 283.
4. Jurnalul literar, nr. 17-20, septembrie-octombrie 2001.
5. Cel putin pina cind nu a alunecat pe panta colaborationismului, calatorind in Romania, dupa 1979 (v. Mihai Pelin, op. cit., pp. 155-156; anul calatoriei este gresit, Dinu Zamfirescu l-a intilnit in tara inainte de 1975!).
6. Ibid., p. 325.
7. Ibid., p. 216.
8. Vocile Exilului, editie ingrijita de Georgeta Filitti, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998, p. XVI.
9. Cu subtitlul: An Account of Ten Years Captivity in Comunist Romania, v. Mihai Pelin, op. cit.: pp. 184-185. Dinu Zamfirescu l-a cunoscut in inchisoare si l-a revazut, in exil, in ultimii ani ai vietii.
10. Mihai Pelin, op. cit., p. 200.
11. Ibid., p. 158.
12. Catalogul Festivalului international George Enescu, editia 2001, v. biografia compozitorului.
13. Mihai Pelin, op. cit., pp. 123-124.
14. Ibid.
15. Ibid.

16. V., in acest sens, scrisoarea, de o mare valoare morala, dar, mai ales, de o exceptionala modestie, adresata de V. Ierunca lui M. Eliade, la 22 octombrie 1972, publicata in Vatra, nr. 6-7/2000, pp. 82-83 („...Nu cred ca aceasta obsesie – nobila – de a face cunoscuta in Occident literatura romana, e cea mai indrituita in ierarhia urgentelor. In ce ma priveste, eu cred ca altundeva se situeaza aceasta urgenta: in tara, dupa cum stii, exista un climat de mocirla si confuzie. [...] Rolul nostru este, in primul rind, sa-i sprijinim pe cei ce, in tara, se bat pentru a salva spiritualitatea romaneasca de aceasta pierzanie organizata. E vorba de «exilatii interni» [...]. Esti dezamagit si te-ai asteptat la mai mult din partea acestui exil. Nefiind investit de nimeni si de nimic, voi vorbi, din nou, in numele meu. Aveam de ales intre a incerca sa devin un eseist de expresie franceza (exeget subtil al lui Blanchot si al/a literaturii) si a face ce-am facut: bucatarie de exil. Am ales ultima solutie fiindca implicat intr-un razboi religios impotriva comunismului [...] mi-am spus ca Romania are noroc cu cei mari, numiti mai sus. Iar cei mici, sa facem ce ramine de facut ca cei mari sa nu-si piarda nici timpul, nici vocatia, cu accidentele minore ale exilului. Nu joc pe sacrificatul (poate ca nici nu e sigur ca aveam ceva de spus pe plan universal), dar am trait, si traiesc, convingerea profunda ca sacrificiul este o datorie absoluta. Vremile sub care stam nu sint numai de cultura [...], ci si de un anumit stil de a te impotrivi lor. Am ales intre bibliografie si pustiu, mai ales ca bibliografia era deja convertita in creatii de cei mari, deci salvata; [...] D-ta te silesti sa te convingi de o alta identitate a exilului“...).
http://www.observatorcultural.ro/Romani-si-evrei-in-exilul-romanesc*articleID_4819-articles_details.html

Nimeni nu le cerea prea mult acestor glorii nationale. Era suficient sa accepte sa semneze niste apeluri, sa accepte sa „adere“ macar (daca, din pricina programului prea incarcat, sau pentru a nu-si irosi pretiosul lor timp, nu puteau sa fie prezenti, personal…) la diverse manifestatii ori la demonstratii de strada (de exemplu, in fata ambasadelor RPR/RSR), sa accepte sa prezideze unele comitete – intr-un cuvint, sa consimta, doar, sa le fie folosit, „cheltuit“ numele in folosul cauzei, a unei cauze – zicem noi – drepte, care merita16… In plus, aceste personalitati, provenite din lumea nepolitica a culturii, a artelor, a literelor, din „societatea civila“, detineau un capital de credibilitate infinit superior politicienilor de profesie (care, intr-un prim moment, n-au lipsit, dar care aveau putina trecere la opinia publica internationala: Radescu, Visoianu, Niculescu-Buzesti, G. Duca, Ghilezan, Gafencu, Brutus Coste, R. Boila, Al. Cretzianu, Eftimie Gherman, Serban Voinea etc.).

Ce-ar fi fost daca s-ar fi comportat asa chiar si numai unii dintre cei evocati? Cit ar fi cistigat tara? Dar propria lor constiinta? Argumentul ca nu se mai bucurau de ei cei din tara este slab. Si asa nu-i prea vedeau, cei mai multi nici nu mai treceau deloc prin tara. Sa mai adaugam citeva nume: vedete mari ale scenei lirice internationale: Ileana Cotrubas, Ioana Cegolea, Virginia Zeani (dimpotriva, pe aceasta din urma, in loc s-o gasim acolo unde i-ar fi fost locul, adica in exilul autentic – plecase in 1947 – o gasim in… conducerea Asociatiei Etniei Romane, o organizatie aflata in slujba propagandei ceausiste, infiintata la Viena, in 1983, de cunoscutul colaborationist I.C. Dragan17, tocmai cind adevarul despre Romania incepuse sa-si faca poteca), citiva cintareti de muzica usoara, precum celebra Margareta Pislaru, Mihaela Mihai, Anca Agemolu, Janina Matei (in schimb, miticul Jean Moscopol – 1903-1982 – evreu, s-a putut implica politic, la Europa Libera, in anii ’50!18), o actrita populara ca Vasilica Tastaman (ramasa in Suedia, unde a infiintat si un teatru de succes), un lingvist de talie mondiala precum Eugen Coseriu (pentru angajamentul moral-politic, ar fi putut sa ia exemplul colegilor de breasla Sever Pop, C. Poghirc sau Eugen Lozovan), regizori ca marele Liviu Ciulei, Andrei Serban, Lucian Giurchescu, Lucian Pintilie.

In legatura cu Lucian Pintilie. Sa ne imaginam, o clipa, ce impact ar fi avut daca un film ca Dupa-amiaza unui tortionar, in loc de 2002, sa fi aparut, sa spunem, in 1978, sau 1985, fiindca Pintilie, din 1970, traia in libertate… E drept, optase pentru statutul de navetist Paris-Bucuresti si retur. Dar mijloacele tehnice – practic patru actori si un plan fix – ii puteau fi la-ndemina chiar si-n conditiile saraciei din exil… Asa a turnat Costa Gavras, la Paris, Z – cu regimul coloneilor in toi, la Atena. Macar sa-i fi intins o mina de ajutor unui biet actor care-i solicitase sprijin: autenticul refugiat politic si regretatul Dumitru Furdui, ajuns la mare strimtoare – sint martor, personal – prin 1985-1986, pripasit in casa prietenului nostru Cicerone Poghirc, un exilat de marca… In loc de ajutor, Pintilie, care pe atunci monta un mare spectacol, la un mare teatru parizian, l-a poftit pe Furdui, in cel mai pur limbaj „consulat RSR“, sa-si „reglementeze, mai intii, situatia“ cu statul roman!… Alibiul sau era de fier: avea capodopere de terminat la Bucuresti, nu putea sa se compromita cu un fugar… Dintr-un fragment din Jurnalul 1981-2000 al Monicai Lovinescu, aflat sub tipar la Humanitas, aparut, in avanpremiera in 22, Nr. 34, din 20 august 2002, p. 9: „Simbata 12 septembrie [1981, n.n.]: Telefon Pintilie, dupa ce a vazut L’homme de fer [filmul lui A. Wajda, n.n.]. Nu numai de film, dar si de ratarea a ceea ce ar fi putut si vrut sa faca el: «In acest timp eu fac procesul bascaliei romanesti...»“.

Jean Steiger (n. 1931), directorul uneia dintre revistele de limba romana, dar si vechi corespondent al Europei Libere la Tel Aviv (secundat, mai recent, de prozatorul Virgil Duda, n. 1939, ajuns in Israel la finele anilor ’80) este un nume care nu mai trebuie prezentat. Sositi tirziu, in ultimii ani ai regimului, s-au manifestat politic, in presa din Israel, dar si la Europa Libera si in alte medii de informare din exil, publicisti cu vasta experienta, din interior, in ale comunismului romanesc precum Ion Manea (n. 1925, fost ziarist la Scinteia si redactor-sef adjunct la Agerpres, devenit, dupa 1980, la Europa Libera, deranjant denuntator al ziaristicii de partid10), Ileana Vrancea, fost redactor la Lupta de clasa (ulterior, Era Socialista), organul ideologic al PCR, Sorin Toma (nascut 1914, fost ilegalist, si redactor-sef, in anii ’50, la Scinteia, acum, dupa oribile culpe – cum ar fi scoaterea din literatura, in 1948, a lui Arghezi – isi recunoaste vinovatiile), au ajuns sa denunte cu luciditate si spirit autocritic sistemul care, cindva, le infeudase mintile. Amintim si numele Cellei Minarth (n. 1932), stabilita la Paris, via Israel (plecase in 1946), colaboratoare a Europei Libere si directoare a reactivatului, in 1985, Radio France in limba romana, si pe cel al lui Alain Paruit (Herskovits/Herscovici, n. 1939, la Paris), traducatorul „istoric“ al lui Paul Goma si cel mai prolific traducator de literatura romana din Franta, membru activ al LDHR, titular de emisiuni, alaturi de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, la Europa Libera.

Toti cei enumerati – si multi altii, pe care nu i-am mai putut mentiona – au binemeritat, deopotriva, si ca evrei si ca romani. Si-au onorat pe deplin libertatea in care au avut sansa sa traiasca, si-au facut cu cinste datoria fata de tara si de cei ramasi acolo, in urma lor, sa sufere, indiferent de nationalitate sau de credinta, si au demonstrat o impresionanta fidelitate fata de aceasta, care nu intotdeauna le-a fost, cum am putut vedea, vatra primitoare. S-au implicat activ, expunindu-se, curajos, riscurilor cunoscute, pentru pozitia lor ferma, atunci cind – reamintim – nimic nu-i obliga si cind, mai ales, mai aveau o patrie apta sa le garanteze un viitor linistit si prosper, de care pot fi mindri: Statul Israel.
Exilul nostru activ, am aratat mai sus, a fost extrem de redus: 200-300 de persoane pe parcursul a peste 40 de ani. Un numar nepermis de mic. Calculat la cei 400.000 de emigranti evrei din Romania, cei 50-60 de evrei si de israelieni cu profil de militanti ai exilului romanesc (chiar si mai multi, daca ii luam in considerare si pe gazetarii de limba romana din Israel) reprezinta un numar foarte restrins. Raportat insa la infimul total sus-mentionat, de circa 200-300 de militanti ai exilului, dintr-un total de poate peste 1.000.000 de romani fugiti, in general, proportia evreilor, de 25-30%, este considerabila.

Oricum, este un procent net superior ponderii minoritatii evreiesti din Romania, care, la apogeul sau, prin 1940, n-a depasit niciodata 5%! Cu o cifra comparabila de plecari – circa 400.000 –, minoritatea germana (e drept, compusa majoritar din tarani si meseriasi) n-a dat, am vazut, decit patru sau cinci exilati care sa-si merite numele (care, adica, sa continue, si dupa ajungerea in tara stramosilor, sa se bata pentru Romania). Iar acestia toti apartin exclusiv pomenitelor grupuri plecate de-abia la jumatatea anilor ’80, cind cutitul ajunsese la os: William Totok – disident in anii ’70, implicat in scandalul Aktionsgruppe, de la casa de cultura Adam Muller Guttembrunn, a germanilor din Timisoara – si Herta Müller, Richard Wagner, Helmut Frauendorfer. Lor li s-ar putea adauga si Anneli Mayer-Gabany, plecata in anii ’60, multi ani sefa a biroului de cercetari al Europei Libere. Cit despre celelalte minoritati, grecii au dat citiva, in frunte cu ziaristii René Théo (Theodosiasdis, n. 1910 – editorul, recent disparut, al celei mai longevive publicatii de exil, miticul BIRE – Buletin de informare pentru romani in exil, aparuta neintrerupt, la Paris, o data la doua saptamini, pe cheltuiala inimosului editor, in conditii cvsiartizanale, din 1948 pina la 1 martie 1990), Dem. Petropouliadis (cu Vasilis Moussou si fostul insarcinat cu afaceri regal Radu Arion, editorii uitatei reviste Vocea Libertatii, Atena, 1954-1968) si Romilo Lemonidis – zis Victor Cernescu –, fost director adjunct la Europa Libera, dar aproape 100.000 de italieni – practic zero (singurul nume notabil: dl Alessandro Ciffarelli, zis Sandu Greceanu, n. 1927, disparut si el relativ recent, voce istorica, din 1958, la Europa Libera). Dintre armeni, ii putem mentiona doar pe Armand Gurian (cetatean turc, a plecat in 1950 sa-si faca stagiul militar, apoi, din 1955, a lucrat tot la Europa Libera11) si pe Toma Kavanian (Tony Barbulescu, de la acelasi post de radio). O data ajuns in tara de bastina a stramosilor si integrat acolo, mai nimeni nu mai ajungea sa se gindeasca si la tara din care plecase. Evreii constituie singura exceptie consistenta. Ce sa mai vorbim, insa, cind majoritatea numelor celor mai multi, romanii, n-au facut nimic…



II. Personalitati ale exilului – o datorie morala neonorata
Enescu si altii

E vorba aici despre ceva ce mi-as permite sa numesc datoria morala a virfurilor, a marilor personalitati, a celor cu autoritate si notorietate nationala si internationala. In cazul lor, al marilor spirite, scuza cu „apolitismul“ nu functioneaza si nu se aplica… Numai citeva exemple: George Enescu. Cind a plecat, in iunie 1947, beneficia nu numai de o recunoastere mondiala, dar era si deputat FND-Groza, in Parlamentul ales prin frauda, din 1946, si membru marcant al Consiliului ARLUS… In catalogul Festivalului Enescu din 2001, sub pana dirijorului Cristian Mandeal, citim ca, respingind regimul comunist, marele compozitor si-ar fi parasit tara12. Nu ni se pomeneste nimic, in schimb, despre statutul sau de deputat tocmai al guvernului care opera comunitizarea… Sa ne mai intrebam ce efect devastator ar fi putut avea un denunt public semnat de Enescu, o data ajuns la Paris, despre regimul pe cale de a se instala si pe care el insusi il cautionase? Dimpotriva.

Din fisa sa reiese ca „nu-i frecventa pe romanii fugari“13. Desi se scrie ca „avea oroare de tot ce insemna activitate politica“, aceasta nu l-a impiedicat, insa, sa accepte sa fie deputat FND in Parlamentul rusinii, ales pe listele rusinii (un amanunt ce lui Pelin ii scapa…). O anume Constanta Olariu, o informatoare a securitatii, nota ca: „…marele muzician e boicotat de emigratia romaneasca“14. Nici nu e de mirare, intrucit Enescu a fost primit si pastrat si in noua Academie RPR, de dupa criminala epurare din 1948, si nici pasaportul sau „reperist“ nu era de natura sa-i atraga simpatii printre adevaratii refugiati politici… Se mai spune acolo ca „in rest, nu a prezentat interes pentru Securitate“15, ceea ce, in anii cei mai negri ai regimului, suna intristator… Unde mai pui ca, la doar trei ani de la moarte sa, survenita la Paris, in mai 1955, regimul de la Bucuresti, inca puternic stalinist, organizeaza prima editie (in 1958!) a Festivalului G. Enescu… Nici macar mult cunoscutul semnal muzical al Actualitatii Romanesti, cu rapsodia sa, ce-a supravietuit pina la 30 iunie 2000, in emisiunile Europei Libere, n-a fost, cum imi placea mie sa cred, vreun dar de la Enescu… Spre dezamagirea mea, de la dna Monica Lovinescu am aflat ca, departe de a fi fost oferit de Enescu sau lasat „cu limba de moarte“ postului de radio, acest semnal fusese, in mod prozaic, cumparat pur si simplu, ca oricare altul, platindu-se drepturi de autor, prin grija lui Noel Bernard, in anii ’60… De altfel, o alta marturie culeasa recent de noi, de la cineva care l-a intilnit in primii ani ’50 pe Enescu, dna Nicoletta Franck, spune ca acesta ar fi si intentionat sa se intoarca in tara, de nu l-ar fi retinut Maruca, sotia sa…
Dar sa ne gindim ce-ar fi insemnat o actiune similara, de infierare publica a regimului instalat de sovietici, din partea unui Constantin Brancusi care, se spune, avea si o aversiune in plus fata de „materialisti“? Enescu a murit in 1955, Brancusi chiar mai tirziu, in 1957. Au avut destul timp sa se dumireasca. Drama Romaniei ajunsese in toi. Au spus ei ceva de Ana Pauker, de Gheorghiu-Dej, de darea afara a regelui (in definitiv, Enescu isi datora lansarea familiei regale…), de Canal? Au luat ei vreodata contact cu exilul romanesc, cu Consiliul National, cu regele, cu un Radescu, Visoianu, Niculescu-Buzesti etc.?

Pe acestia, ca politicieni, lumea, opinia publica ii lua in seama mai putin, dar niste exponenti de frunte, proveniti din lumea non-politica, din cultura, din arta, ca Brancusi sau Enescu, e mai mult ca sigur ca ar fi fost ascultati…
La fel ne intrebam ce ecou ar fi avut o luare publica de pozitie impotriva regimului din partea unei personalitati precum Martha Bibescu, atit de bine introdusa in mediile internationale, in anii interbelici (cu atit mai mult cu cit a murit de-abia in 1973 si ar fi avut timp sa vada si sa comenteze multe; prefera in schimb frecventari RSR-iste, gen Magazin Istoric, unde i s-au si publicat memoriile…) …Sau o interventie a actritei Elvira Popescu (1894-1993), o glorie a Frantei (ce sa-i faci, insa, daca aceasta prefera cocktail-urile ambasadei reseriste…)? Sau a marelui regizor Jean Negulescu (1900-1993), o celebritate a Hollywood-ului, care a dirijat-o inclusiv pe Marylin Monroe? Sau – potential si mai percutant – ce efect ar fi avut fie si o singura interventie critica a marelui Sergiu Celibidache (sotia sa afirma recent ca sotul ei nu a pasit niciodata in Romania comunista, desi toti romanii stiu de pretuitele sale concerte de la finele anilor ’70, cind in Romania nu mai exista de mult alibiul vremelnicei liberalizari din anii ’64-’71…)? Sau a filozofului Stefan Lupascu (1900-1988)? Sau a inventatorului Henri Coanda, care a preferat insa sa cedeze magulirilor lui Ceausescu si sa se „repatrieze“, cu mari onoruri… Sau a lui George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, fost refugiat care a cedat, si el, cintecelor de sirena ale regimului ceausist si si-a vizitat „meleagurile natale“, uitind insa sa mai adauge si ca acestea gemeau in lanturile impuse tocmai de amabilele sale gazde... Muzicieni celebri, ca Radu Lupu, Lola Bobescu, Silvia Marcovici, dirijori ca Ionel Perlea (1900-1970) sau Constantin Silvestri (1913-1969), au preferat calatoriile facile in Romania unui angajament politic de exil, care, de altfel, putea fi perfect compatibil si paralel cu cariera lor artistica…

Tot evreu, dar francez, dupa tata, a fost si un alt important lider PSD din exil, Serban Voinea (Gaston Boeuve, n. la Paris, 1894)1. Dupa un scurt „flirt“ cu comunistii, timp in care a fost numit ambasador la Berna (octombrie 1946), a demisionat si a cerut azil politic inca inainte de izgonirea regelui, raliindu-se componentei socialiste a exilului nostru democratic (e drept, in conflict cu ceilalti doi sefi social-democrati, Iancu Zissu – ce se bucura de recunoasterea Consiliului National Roman, deci, de acces la Fondul National, gestionat de Constantin Visoianu – si Eftimie Gherman). In anii ’60 era membru al Adunarii Natiunilor Europene Captive (ANEC) si al Centralei Internationale a Sindicatelor Libere (CISL), socotite, dispretuitor, de comunisti drept „galbene“, cum apare in fisele sale de la Securitate2. A facut onoare conditiei sale de refugiat politic. Ca si un alt veteran PSD, Lazar Schineanu (Josefsohn, n. 1904), fugit in 1948, activ in anii ’50-’70, mai intii la Europa Libera, apoi in cadrul PSD italian (a fost sef de cabinet al ministrului Luigi Preti), prieten cu Emil Ghilezan. Un nume, astazi, uitat este si cel al ziaristului Camil Ring (n. 1909), tot de extractie PSD, fost, in tara, coproprietar al ziarului Semnalul, iar in exil, in anii ’48-’50, un apropiat al fruntasului taranist Remus Boila si printre initiatorii revistei Buletin de informare pentru romanii in exil (BIRE). In ciuda unor momente controversate (colaborari cu Siguranta antonesciana, din ianuarie 1944, apoi cu cea comunista, pina-n 1948, „intors“ de serviciile franceze etc.3), si a penibilei prestatii a fiului sau – celebrul Lucian Cornescu-Ring – in Romania postrevolutionara, poate fi considerat o personalitate a exilului si un dusman aprig al regimului comunist.

La fel, se poate vorbi despre Ruben Rubsel, scriitor care a denuntat sistemul comunist prin zguduitoarea carte mentionata mai sus, aparuta, in limba romana, in conditii de refugiu, la Paris, in 1955 (citiva ani mai tirziu, pe banii sai, va edita si o culegere de conversatii pe teme de exil; iata cum se contureaza, prin actiune, constiinta asumarii unui militantism politic in emigratie…), despre Sorana Gurian, autoarea unui tulburator „jurnal“ aparut la Paris, in 1950 (de curind reluat in Jurnalul literar4), despre prestigiosul istoric de arta Ionel Jianu (1905-1993), despre publicistul Horia Liman (n. 1912), despre surorile Annie (n. 1910) si Nora (1914-1986) Samuelli (dupa 12 ani de detentie fiecare, pentru „vina“ de a fi lucrat la Legatia americana, au fost „cumparate“ de un var din SUA, in 1961; in 1967, la Washington, Annie si-a publicat memoriile concentrationare – Zidul care desparte –, recent editate si-n Romania, tara careia ii erau, de fapt, destinate), despre fostul deputat PNT Aureliu Weiss, ajuns in exil la Paris, despre reputatul avocat Marcel Shapira (n. 1915), seful istoric al Ordinului Masonic Roman, in exil, la Paris (singurul organism de exil recunoscut vreodata, gratie lui, ca reprezentind oficial Romania intr-un for international – in speta, in Congresele masonice internationale – pe picior de egalitate cu Ordinele din celelalte tari), despre ziaristul Miron Grindea (1909-19965), despre romancierul de succes Norman Manea, exilat in SUA, in 1986, ori despre pleiada marilor ziaristi si cercetatori evrei ai departamentului romanesc de la Europa Libera, de la legendarul director Noel Bernard (1925-1981) sau sotia acestuia, dna Ioana Magura Bernard, la veterani precum Iosif Flavius (1909-1991), Liviu Floda (Andrei Brindus, n. 1913), la inimosii Sorin Cunea (n. 1928) si Max Banus, la Iacob Popper (1921-1994) si sotia sa, Any Magder (Anisoara Negulescu, n. 1930), la mai tinerii, straluciti politologi Mike Shafir (n. 1944), Vladimir Socor (n. 1945) si Vladimir Tismaneanu (n. 1951, desi fost lector de partid6), la Victor Eskenasy-Morosan (n. 1951), la ultimul director dinainte de Revolutie, Nestor Rates (n. 1933, fost redactor Agerpres) si multi altii. Vladimir Krasnosselski (1924-1991), corespondentul, din 1979, la Geneva, al Europei Libere, veteran PSD, fost secretar privat al lui C. Titel Petrescu, fost detinut politic (1957-1964), sociolog cu bune legaturi in zona socialist-sindicala, era si el evreu. Dupa cum evreu este si dr. Ionel Cana, cunoscut dizident, cofondator al Sindicatului Liber SLOMR (1979), arestat si, ulterior, refugiat politic in SUA, revenit in tara dupa Revolutie.


Mediile de informare

Am dori sa putem vorbi mai mult despre mediile de informare de limba romana din Israel, inclusiv ascultatul – si nu numai de catre evrei – post de radio Kol Israel (Vocea Israelului; romanii, printre care, cindva, si subsemnatul, erau interesati mai ales de politica externa), la care s-au evidentiat gazetari curajosi precum dnul Jean Ancel, viitorul reputat istoric, si cronicarul Baron. Desi, cum a reiesit chiar din dezbaterile Colocviului nostru, Kol Israel, ca voce oficiala a Statului Israel, era usor santajabil – in caz de radicalizare „anticomunista“ si „anticeausista“ a comentariilor – cu sistarea emigrarii evreilor, si acesta, pe ansamblu, si-a onorat statutul de radio al Lumii Libere (poate, dupa cum mi s-a explicat, cu o flexiune in perioada relativei liberalizari din tara, 1964-1972, cind au fost atenuate atacurile antiregim; in anii ’80, in schimb, pe masura degradarii situatiei, Kol Israel a recuperat si el in prezentarea adevarului fara fard despre Romania „sub ocupatie romaneasca“, precum ar spune Paul Goma, initiatorul dizidentei romanesti).
Cit priveste presa propriu-zisa (independenta, prin definitie, deci cu o marja de manevra mult mai mare) in limba romana din Israel, aceasta si-a facut cu prisosinta datoria de presa libera si a infierat regimul, comportindu-se, de facto, la fel ca presa romaneasca de exil propriu-zisa – cu care colabora – de la Paris, din Germania sau din America…

Pe linga publicatiile cunoscute, precum cotidianul Viata Noastra (caz unic, pina in 1989, in toata lumea occidentala; din 1993 apare zilnic si Ultima ora), initial proprietate a sindicatului Histadrut (apropiat de Partidul Muncii, socialist), ce apare neintrerupt, din 1948, sau revista de calitate Minimum a lui Al. Mirodan (fost ziarist la Scinteia si la Gazeta Literara, dramaturg, in 1977, plecarea sa a devenit un caz paralel cu miscarea Goma7), sa mai amintim doua, uitate: Vointa si Adevarul8. Gratie prietenilor israelieni avem, acum, citeva nume, macar, din galeria – desigur, mult mai numeroasa – a publicistilor romano-israelieni care s-au cinstit pe sine scriind adevarul despre trista realitate din tara: Moshe Em. Moscovici, fost detinut politic, si Moshe Mau, ambii de la Viata Noastra, dr. Shmul Sami Cohavi si Bernard Kausanski (n. 1908), de la revista Renasterea Noastra, Willy Marcus, mai sus mentionatul David Shafran etc. Un caz dramatic l-a reprezentat si ziaristul Leonard Kirschen (1908-1983), de formatie britanica, corespondent al presei anglo-saxone, dar cetatean roman, implicat, de la Istanbul, unde a locuit intre 1941-44, in salvarea evreilor din Romania sub Antonescu. Revenit in tara, este arestat in 1951 si condamnat la 25 de ani de munca silnica pentru inalta tradare (lucrase, in razboi, din Turcia, pentru Anglia; un al doilea caz Gh. Tomaziu...). Eliberat in 1960, la presiuni britanice, pleaca la Londra, unde revine la Associated Press, iar in 1963 isi publica volumul de memorii carcerale Prisoner of Red Justice9. Un episod interesant, despre care stiam vag, dar a carei importanta mi-a fost subliniata cu acelasi prilej de catre dl Shlomo Leibovici-Lais, l-a constituit marea manifestatie din mai 1954, de la Tel Aviv, in favoarea sionistilor arestati in Romania. Scurt timp dupa aceea, au fost eliberati si au sosit in tara Fagaduintei.

Sentimentul de apartenenta la Romania

Dar daca dintre etnicii romani care, proportional, au sfirsit prin a dobindi o intiietate – de fapt, intristatoare – printre „destarati“, doar o minoritate infima, apreciata la circa 200-300 de persoane, s-a angajat, in decurs de peste patru decenii, in activitati militante de exil, e logic ca, dintre minoritari (care-si aveau, deja, o tara de referinta), si mai putini au adoptat un astfel de comportament. Insa dintre acesti putini, in mod indubitabil, contingentul cel mai mare l-au dat evreii (am si vazut un prim exemplu: Ruben Rubsel).
Acest fapt a fost posibil poate si deoarece, in opinia noastra, evreii au stiut mai bine decit toate celelalte minoritati sa-si asume, avind si o experienta istorica in acest sens, necesara, dubla identitate: aceea de israelieni, pe linga aceea de romani. In plus, dintre toate grupurile minoritare, ei dispuneau de departe de cea mai buna pregatire intelectuala, factor net favorizant in acest proces. Sa ne gindim ca, la o populatie emigrata similara (dar formata mai degraba din tarani si meseriasi, chiar daca mai inaintati socio-economic decit romanii de aceeasi conditie), germanii – dupa vom vedea mai jos – n-au dat decit patru sau cinci militanti de exil demni de acest nume si foarte tirziu (grupul din jurul scriitorilor timisoreni William Totok si Herta Müller, plecati de-abia catre mijlocul anilor ’80).

Dar e evident ca nimic nu i-ar fi destinat pe evrei acestui rol de „romani“ in exil, stiute fiind persecutiile pe care adesea le-au avut de suferit in trecut, in tara noastra, si care ar fi predispus, poate, la alta reactie, de comprehensibil rejet (foarte prezenta, de altfel, si ea, dar nu in acest segment specific!). Sa nu uitam ca integrarea etnica, in tesutul national, a evreilor, la numai citeva zeci de ani dupa Marea Unire din 1918, nu era reala decit, eventual, in unele parti ale Vechiului regat, mai ales la Bucuresti si in Muntenia. Statul roman interbelic a fost mai degraba un stat etnic al romanilor decit unul civic, al tuturor cetatenilor sai. Chiar incetateniti, era dificil, pentru minoritari, sa evite senzatia de „tolerati“. Pina prin anii ’40-’50, era greu ca un evreu transilvanean, bucovinean sau basarabean (care, de cele mai multe ori, era de limba si cultura maghiara sau germana – sa nu uitam ca Austro-Ungaria i-a emancipat pe evrei inca de la infiintare, in 1867, ceea ce i-a atasat visceral de aceasta, pe cind Romania n-a facut-o decit fortat, dupa 1918; ce bucurie putea fi pentru un evreu ungur ardelean trecerea sub ultimul stat european care nu ii recunostea drepturi cetatenesti?) sa se simta cu adevarat „roman“, atasat de valorile romanesti. Este si motivul pentru care, in primele valuri de emigrare israelita masiva, din acei ani, s-a manifestat mai mult si respingerea „romanitatii“.

In Romania interbelica, evreii erau impartiti in doua grupuri mari: asimilationisti si sionisti. Schematic, se poate spune ca asimilationistii erau mai degraba cei din Vechiul Regat, mai bine integrati, pe cind sionistii erau cei din provinciile unite dupa 1918. Primii erau legati mai ales de PNL (cazul cel mai cunoscut: W. Fildermann), ceilalti, mai cu seama de Partidul Evreiesc si, uneori, de stinga PNT si PSD). Dupa 1930, o data cu sporirea antisemitismului, tendinta sionista creste. La scara celor aproape 900.000 evrei, citi numara Romania in 1940, comunistii reprezentau o infima minoritate, proportie perfect valabila si la nivelul anului 1945 (desi, prin Holocaust si pierderea Basarabiei, evreii se injumatatisera). Faptul ca „multi comunisti au fost evrei, putini evrei au fost comunisti“, dupa celebra formula a dlui H. Kuller, este o realitate incontestabila. Prin insasi structura lor sociala (negustori, meseriasi particulari, oameni de afaceri, profesiuni liberale), evreii (ca si italienii, armenii, grecii), in ciuda traditiilor lor egalitare si in pofida conditiei de victime ale regimului fascist, erau funciar incompatibili cu comunismul si au fost printre cei mai loviti de nationalizari, la care se mai poate adauga, in cazul evreilor religiosi, si impunerea ateismului de stat. Asa se explica de ce imensa masa a evreimii romane, si burghezo-asimilatii, si sionistii, cu exceptia – cel putin initiala – a unui nucleu de comunisti, departe de a pactiza cu regimul (cum abuziv incearca unii, azi, sa insinueze), literalmente „a votat cu picioarele“, cum se spunea. A optat, adica, si din convingere, dar si din cauza confiscarilor, pierzind (a doua oara in citiva ani, dupa legile lui Antonescu de spoliere prin „romanizare“, abrogate la 23 August 1944) si urmind sa lase totul indarat si sa ia calea emigrarii spre Israel. Ceea ce, in primii ani, era departe de a fi o destinatie comoda...
Paradoxal, tocmai regimul comunist, cu tot cortegiul sau de suferinte si privatiuni, de nivelare in jos, dar si cu partea sa ideologic internationalista (cel putin initial, pina ce national-comunismul ceausist a luat amploare, in anii ’80) si integrator-fortata, a contribuit, cred, cel mai mult la amalgamarea evreilor in tesutul national. Astfel incit si ei, potrivit unui soi de sociologie a inchisorii, au inceput prin a se simti din ce in ce mai „romani“, supusi acelorasi vexatiuni, solidari in aceleasi incercari. Intre un evreu plecat in 1945, cel mai ades, justificat, intorcind spatele, si unul plecat in 1975 sau 1985, diferenta, in privinta sentimentului sau de apartenenta intima la Romania, e mare.

Singurul – imens – avantaj al evreilor, care-i deosebea net de restul populatiei majoritare il constituia tocmai dreptul la emigrarea legala, un vis aproape de neatins pentru romanul de rind (desi, macar teoretic, posibil, dupa amintitele acorduri de la Helsinki, din 1975), dar care nu stirnea decit arareori resentiment. Un roman „fugit“ si un evreu plecat legal sfirseau prin a gindi si a actiona din ce in ce mai asemanator, chiar daca primul nu mai avea tara, iar celalalt avea una, si inca primitoare. Veneau din acelasi loc, purtau, tot mai mult, aceeasi suferinta…
Evreii alcatuiesc, totusi, cel mai mare numar dat de o minoritate exilului nostru. Nume sint deci relativ multe si, mai cu seama, consistente si reprezentative. Incepind chiar de la simbolul cel mai tare, fostul sef-rabin Alexandru Safran (n. 1910, marele prieten al regelui Mihai, cu care a impartasit un exil comun, genevez, omul care a contribuit decisiv la conferirea titlului de „Just al popoarelor“ reginei-mama Elena) si de la varul sau, vitriolicul publicist David Safran, care semna in La Nation Roumaine, organ al Consiliului National Roman (un succedaneu de guvern roman in exil), numeroase articole (personal, mi-aduc aminte de lunga serie Moses Rosen – politruc), si care, la Europa Libera, tinea rubrica religioasa iudaica Pericopa saptaminii, la prietenul de actiune al marelui rabin, celebrul patriot liberal si anticomunist Wilhelm Fildermann (1882-1963), fost deputat PNL (ca si Al. Safran, fugit clandestin, nu plecat legal, ca evreu, din Romania; ca liberal, el urma sa fie cooptat in Consiliul National Roman, dar nu s-a mai facut din cauza acelorasi lamentabile diviziuni care au si dus la spargerea CNR), de la pastorul luteran de origine evreiasca Richard Wurmbrand (1910-2001), poate cel mai tulburator marturisitor al „gulag“-ului romanesc, pe care l-a facut integral (1948-1964), o fala a exilului nostru, recunoscut in intreaga lume, la ziarista Nicoletta Franck (n. 1920), catolica, dar tot de origine evreiasca (fiica avocatului Nicolae Apotecker, din Iasi), o apropiata a regelui, la militantul social-democrat Iancu Zissu (?-1969, New York), avocat, membru al Consiliului National, apropiat al lui C. Visoianu si reprezentant al PSD Independent in Internationala Socialista, sau la cunoscutul om politic si jurnalist Asra Berkowitz (n. 1886), si el fost senator (1927-1931) si activist PNL, editor al ultimului ziar liberal (feb. 1946-nov. 1947) din Romania, Liberalul (si pentru aceasta „onorat“ cu ani grei de inchisoare in perioada „clasica“ 1948-1964; ajuns apoi in exil, in SUA, sa demaste regimul prin articole in publicatii de prestigiu si un volum de memorii).

Dupa instalarea politiei germane la Cluj, am mai ramas treizeci si trei de zile in Ungaria. M-am intors in tara la 1 mai 1944 cu documente legale. Consulatul Român din Cluj a considerat necesar sa anunte Ministerul Afacerilor Straine din Bucuresti despre reintoarcerea mea in România, in doua telegrame 9, trimise in aceeasi zi, formulate astfel: “Raoul Sorban va pleca cu certificat de repatriere la Sibiu” si “Serviciul de contraspionaj a facut o perchezitie la domiciliul lui Sorban. S-au ridicat scrisori si cartea: Hitler mi-a spus” (Nu se specifica daca cei care au facut perchezitia erau de la contraspionajul ungar ori român?)

Vatra a publicat מn nr. 3-4 si 5-6/2002 un text puternic antisemit, Basarabia si "problema". Mesajele lui Goma din acest articol fluviu se regasesc si מn romanul sau Basarabia, publicat מn acest an la Bucuresti de Editura Jurnalul literar. Fragmente din acest volum, inclusiv cele cu conotatii antisemite, au fost preluate מn suplimentul Aldine al cotidianului Romגnia libera din 5 octombrie 2002. Fara a mai trece מn revista mesajele antisemite din textul selectat de cotidian, nu pot sa nu remarc maniera asemanatoare, la Vadim si la Goma, מn care relateaza despre Elie Wiesel.

Paul Goma se dovedeste a fi un negationist radical. El nu ia מn seama "falsitatea, idiotenia termenului « antisemit », cand semiti sunt si maltezii si berberii si arabii si, cine ar crede, azi, מn Israel: palestinienii!" (Vatra, nr.3-4/2002, p.35). Consecvent, autorul, fara urma de מndoiala carteziana, afla cauza pogromurilor מmpotriva evreilor, la care s-a dedat regimul Antonescu, מn asa zisele crime ale evreilor din Basarabia מmpotriva armatei romגne, o data cu retragerea administratiei romגnesti מn iunie 1940. Cu alte cuvinte, vara lui 1941 este razbunarea romגnilor pentru vara 1940. Asemenea logicii vadimiste, evreii sunt vinovati de Holocaust. "Ce s-a putut מntampla מn doar o saptamana: 28 iunie- 2 iulie 1940, de מnnebunisera Romגnii, de turbasera Romגnii, cerand, promitand- ei, Romגnii- razbunare pe Evrei, potrivit legii Talionului cea care cere: « Ochi pentru Ochi si Dinte pentru Dinte » ? Care sa fi fost Ochiul-prim (מn timp)? Dar, primul, cronologic, Dinte?" (idem., p.34)

Caracterizarile negative, profund triviale la adresa evreilor, adevarate sarje de antisemitism interbelic, abunda מn cele 2 articole din revista de la Tמrgu-Mures. Astfel, evreii care nu recunosc ca ei au fost cauza prima a pogromurilor "ignora cu o superioritate de rasa inadmisibila (si analfabeta - oare fac asta numai din analfabetism?, ei, Oameni ai Cartii?) adevarul cronologic, istoric, acela care spune...agresiunea Evreilor מn timpul evacuarii militarilor si civililor romגni din teritoriile cedate a semnificat Ochiul - prim, iar ce s-a מntamplat, dupa un an de zile- inadmisibil, reprobabil, criminal - a fost, vai, un raspuns la agresiune, "Ochiul" scos pentru Ochiul scos- a fost razbunarea Romגnului pe Evreu" (idem.,p.35). ־n Mein Kampf, Hitler l-a omagiat pe Schopenhauer tocmai pentru ca "i-a numit pe evrei « maestri ai minciunii ». Cine nu recunoaste acest fapt sau nu vrea sa-l creada, scria Hitler, nu va putea nicicand sa contribuie la victoria adevarului" (מn Pierre-Andre Taguieff, La nouvelle judeophobie, Paris, 2002, p.123). Peste timp, prin grija lui Hitler, spiritul lui Schopenhauer vine si se sincronizeaza cu P.Goma.

Paul Goma nu numai ca reia sloganurile negationistilor, realizand o noua apropiere de mesajul lui Vadim, dar ajunge sa preia si teme din antisemitismul actual, cel al fundamentalismului islamic, incriminand pe israelieni drept criminalii palestinienilor. "Le este greu, foarte greu Evreilor, instalati de doua milenii מn statutul de victima, מn cultura unicul genocid: Shoah, sa admita adevarul istoric cel care spune: genocid se declina, din nefericire la plural. Impunerea monopolului asupra suferintelor de pe urma persecutiilor carora ei le-au fost victime מn urma cu peste o jumatate de secol, totodata negand, relativizand, interzicand sa se vorbeasca de alte lichidari מn masa, de alte victime inocente, de alte comunitati martirizate decat a lor- dovedeste insolenta, nesimtire etica si, paradoxal: lipsa de inteligenta. Dar mai ales le este greu Evreilor sa admita ca si ei au fost calai pentru alte comunitati- si continua a fi, azi, מn Palestina" (Vatra nr.5-6/2002, p.37). Textul lui Paul Goma apartine, prin mesaj si expresie, antisemitismului radical. Nu cred sa mai existe מn productia elitei culturale romגne postcomuniste scrieri ce ar putea sa se asocieze cu ura neostoita a fostului disident.

La aceste manifestari antisemite, a caror nocivitate e greu sa nu fie surprinsa de orice om cu bun simt, reactiile civice sau ale institutiilor publice au fost firave. Cu o exceptie, CNA a hotarat מnchiderea postului OTV, care a gazduit, מn emisiunile lui Dan Diaconescu, cu mare larghete si fara urma de spirit critic, mesajele agresive ale lui C.V.Tudor. Primele mesaje ale ziaristilor, formatorilor de opinie sau ale politicienilor au fost favorabile sanctiunii acordate. Au aparut apoi si unele opinii mai nuantate, care distingeau מntre postul de televiziune, emisiunea מn sine si invitatul emisiunii. Pe buna dreptate si, de altfel, מn spiritul Ordonantei de Urgenta, se sustine ideea ca masura aplicarii unei sanctiuni trebuia מndreptata מmpotriva autorului mesajelor antisemite, xenofobe sau calomniatoare. Da, numai ca atunci nu CNA ar fi trebuit sa reactioneze, ci Ministerul Public.

Neasteptat, situatia creata מn jurul postului OTV a servit drept un bun pretext de a disculpa, מnca odata, antisemitismul unora dintre elitele intelectuale. Asa se face ca Mircea Mihaies מn editorialul din Romגnia literara nr.38, 18-24 septembrie 2002, "Antisemitismul fara antisemiti", aplica o strategie care, מn cele din urma, micsoreaza intensitatea mesajului comunicat. Efectul scontat, cel de a concentra atentia societatii civile asupra extremsimului vadimist se dilueaza. Cititorului i se induce un alt mesaj aparent fara de legatura. Autorul pare ca s-a folosit de suspendarea OTV pentru a-i disculpa de antisemitism pe G.Liiceanu, D.Tudoran, N.Manolescu. Dupa ce analizeaza מn spiritul valorilor democratice atמt prestatia מn timp a OTV, cat si responsabilitatea lui C.V.Tudor ca creator de mesaje anitsemite si xenofobe, M.Mihaies, מn ultima parte a articolului, se razboieste cu George Voicu, unul dintre foarte putinii intelectuali care a analizat cu luciditate, cu spirit critic, diversitatea mesajelor antisemite, nationaliste din spatiul cultural, politic si mediatic al Romגniei מn tranzitie. Fara sa deosebeasca מntre antisemitismul radical, cel profesat de Gh.Buzatu, I.Coja, C.V.Tudor, P.Goma sau I.C.Dragan si antisemitismul de centru (mainstream), autorul mai ca מl מnvinovateste pe G.Voicu pentru usurinta cu care se exprima cel dintמi. "Daca ma gandesc bine, scrie Mihaies, sinistra situatie de azi e reversul elucubrantei campanii demarate acum cativa ani de George Voicu si acolitii sai (sic!). Atunci, Romגnia era denuntata pentru antisemitismul elitelor sale. Dar respectivul antisemitism exista doar מn mintea מnfierbantata a politologilor stangisti. Luni de zile, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran au fost terfeliti מn fel si chip. Cand am מndraznit sa-i atrag atentia unuia dintre maestrii de ceremonii ai acelui rusinos episod al vietii intelectuale din Romגnia ca inventand antisemiti nu face decat sa-i cautioneze pe adevaratii antisemitii...".

Ceea ce nu pare sa מnteleaga M.Mihaies este ca militantismul civic sau politic pentru a combate extremismul de dreapta nu implica, מn nici un fel, tacerea atunci cand antisemitismul sau alte porniri discriminatoare מsi afla culcusul מn discursul elitei intelectuale.

Nu cred, de pilda, ca trebuie sa ramanem impasibili la negationismul lui N.Manolescu sau, mai grav, sa nu מl recunoastem. ־n virtutea logicii ca mesajul lui Vadim ar fi mai rau ca al lui Manolescu. Un rau nu מl exclude pe celalalt. Or, N.Manolescu, מnclinat spre relativisme si nuantari ce dilueaza continutul, ajunge sa considere ca M.Eliade doar "a cochetat cu legionarismul" (Romגnia literara, 20 mai 1998), nu gaseste nimic fascistoid "מn tableta domnului Zamfir despre Maurice Papon" (Romגnia literara, 12 august 1998). Preocupat obsesiv de opinia ca raul comunismului a fost mai mare ca raul fascismului, paradoxal, asemenea lui Vadim si Goma, מl apara pe negationistul Garaudy, autorul "Miturilor fondatoare ale politicii israeliene", carte ce i-a consacrat orientarea antisemita. Pentru Manolescu, Garaudy este martorul cel mai comod pentru a demonstra cum ca evreii nu accepta, מn afara Holocaustului, nici un alt genocid. Fapt pentru care, a gasit explicatia salvatoare criticul literar, gulagul nu ar avea locul ce i se cuvine מn istorie. "Cineva se teme ca pierde monopolul dezvaluirii crimelor contra umanitatii? O proba indirecta מn sprijinul banuielii mele este procesul intentat lui Garaudy מn Franta, care nu spusese ca nu a existat Holocaust, dar ca s-a facut un teribil lobby מn jurul lui. Ei bine, chiar pierderea monopolului asupra acestui fel de lobby se pare ca-i nelinisteste pe unii" (Romגnia literara, 11 martie 1998). ־n sfמrsit, anul acesta, מn primavara, N.Manolescu, alaturi de alti confrati, a sarit מn doua randuri, o data מnainte de a fi citit cartea A. Laignel-Lavastine Cioran, Eliade, Ionesco:L'oubli du fascisme, pentru a minimaliza adeziunea doctrinara a lui Eliade si Cioran la legionarism.

Acelui segment al elitei intelectuale care mai are dificultati de mentalitate מn a מntelege tarele de spiritualitate ale culturii romגnesti interbelice, מmi permit sa מi citez din H.Arendt. "Sub pretextul ratacirii artistice sau a naivitatii intelectuale, ar fi temerar sa ignoram lista impresionanta a oamenilor eminenti pe care totalitarismul מi numara printre simpatizantii sai, printre tovarasii de drum sau printre membri sai" (H.Arendt, Le systeme totalitaire, Editions du Seuil, Paris, 1972,p.50). A invoca un antisemitism mai dur, mai agresiv, asa cum face M.Mihaies, pentru a nega un antisemitism, poate mai nuantat, provenit dintr-un spirit cultivat, dar nu lipsit de prejudecati, nu face decat sa complice la nesfarsit dezbaterile despre antisemitismul din Romגnia. Nu trebuie cred uitat nici faptul ca fiecare ipostaza a antisemitsmului are publicul sau.

Vicepresedintele Senatului, din partea PRM, este dl.Gheorghe Buzatu. Nu apartenenta la acest partid este o chestiune de subliniat, מntrucat functia revine PRM, ca al doilea partid parlamentar, מn baza regulilor de distribuire a demnitatilor מn piramida organizationala a institutiei. Desi, iata Adrian Severin מn editorialul din Ziua, 23 ocombrie 2002, "Extremismul nu are grade de comparatie" lanseaza o idee interesanta, ce ar putea focaliza atentia clasei politice. El propune ca remediu, מmpotriva extremismelor, asocierea si militantismul organizatiilor civice si partidelor democratice, un pact pentru marginalizarea democratica a manifestarilor extremismului de dreapta. Acest nou contract democratic ar cuprinde si renuntarea la aplicarea mecanica a algoritmelor si regulilor birocratice din institutiile reprezentative. Prof.univ. Gh.Buzatu este מnsa si presedinte al Ligii maresalului Ion Antonescu si unul dintre istoricii care au participat activ la cultul lui Antonescu. De asemenea, el este unul dintre reprezentantii negationismului מn istoriografia romגneasca a Holocaustului. ־n calitate de presedinte al Ligii maresalului Antonescu a initiat ridicarea statuii din curtea bisericii Sfintii Constatin si Elena din Bucuresti. Tot el a girat, anul trecut, editarea cartii lui Vlad Hogea Nationalistul, a carui antisemitism a atras protestul ambasadei statului Israel. Aparitia Ordonantei de Urgenta nu a modificat מn vreun fel nici pozitia sa מn Senatul Romגniei si nici existenta asociatiei civice al carui lider este מn continuare.

Cele mai virulente si primitive atacuri antisemite s-au consumat מn lunile iulie si septembrie. Ele au fost proferate de C.V.Tudor, liderul PRM si au fost mediatizate atat de oficiosul partidului, saptamanalul Romגnia Mare cat si de postul de televiziune OTV. Unele dintre aceste mesaje au fost citite de la tribuna Senatului Romגniei, fara ca sa asistam la contrareactii din partea celor aflati מn sala de sedinta. Dincolo de vulgaritatile emise la adresa unor persoane de etnie evreiasca, C.V.Tudor stapaneste, cu priceperea oricarui lider extremist de dreapta, mai toate canoanele antisemitismului.

Avalansa discursului populist מnlantuie mai toate temele antisemite. Minimalizarea si negarea Holocaustului. "־ntre noi fie vorba, Holocaustul a ajuns mai important decat o religie: daca cineva ־l neaga pe Dumnezeu, nu i se מntampla nimic - daca neaga Holocaustul, risca sa fie condamnat penal, ca marele filozof francez Roger Garaudy sau chiar sa intre la מnchisoare. E, totusi, prea mult. Nici un om normal la cap nu poate nega Holocaustul, care a fost o realitate tragica a omenirii, dar, pentru numele lui Dumnezeu, lumea a intrat מn mileniul III, haideti sa ne gandim si la viitor, sa iesim din prizonieratul tenebrelor trecutului!" (Declaratie rostita מn plenul Senatului Romגniei si difuzata de postul OTV, luni 9 septembrie 2002). ־n afara lui Garaudy, cunoscut negationist si sustinator al islamismului, pentru a creste credibilitatea mesajului sau antisemit, Vadim recurge si la sprijinul unui alt celebru iudeofob, Norman Finkelstein."־n acest caz, dati-mi voie sa ma מndoiesc de cifra de 6 milioane de evrei care, pretind unii, ar fi fost victimele Holocaustului. Au fost, dar nu 6 milioane si asta au demonstrat-o chiar evreii" (31 iulie, OTV, emisiunea Dan Diaconecu מn direct).

Evreii sunt vinovati pentru comunism, pentru crimele comise מn acea perioada. "Perioada stalinista, condusa de evrei; asta-i realitatea, nu are nimeni curajul sa spuna? O spun eu, sa ma מmpuste pe mine, sa ma מnchida pe mine ca spun adevarul istoric. Ana Pauker era evreica, Silviu Brucan,..., era si מnca mai este evreu...; Teohari Georgescu, evreu; Vasile Luca, evreu. Aproape toata conducerea era evreiasca. Pentru ca Lucretiu Patrascanu, Dumnezeu sa-l ierte!, a מndraznit sa spuna la o מntalnire la Cluj: « ־nainte de a fi comunist, sunt romגn » l-au bagat la puscarie si l-au si מmpuscat (מn realitate Patrascanu a fost condamnat si executat de catre Gh.Dej, fiind considerat un rival politic- n.ns.). Cine-l tortura? Un evreu, unul Jean Steiger sau Coller cred ca se chema..." (31 iulie, OTV, emisiunea Dan Diaconescu מn direct).

Sionismul principalul pericol al lumii contemporane. ־n aceiasi emisiune a postului OTV amintita mai sus, senatorul PRM, deslantuit מmpotriva lui Elie Wiesel, ne indica radacina relelor din lumea de azi. "...noi nu suntem la cheremul lor si nu suntem colonia lor, a mafiei sioniste mondiale". Nu lipseste nici cultul lui Antonescu si מnvinovatirea evreilor de prigoana si genocidul la care au fost supusi. ־nca pe 2 aprilie, C.V.Tudor a tinut מn plenul Senatului un discurs pentru a condamna initiativa guvernului Nastase de a interzice cultul lui Antonescu, מn care neaga Holocaustul si cere reconsiderarea Maresalului ca erou al neamului. Dupa care, מn aceiasi emisiune a lui Dan Diaconescu, la care m-am mai referit, avea sa מsi dezvolte tema proantonescu. Pana la absurd, inversand raporturile dintre evrei si maresal. "Evreii ar trebui sa-i ridice ei statui (lui Antonescu, n.ns.)...Maresalul Antonescu i-a salvat pe evrei si noi vom continua sa-i aparam urmele care mai exista מn tara la ora actuala...Ce crime de razboi a facut Antonescu? Era vreme de razboi, aveam teritorii de eliberat. Care sunt evreii omorati de Antonescu? Aceia care au fost omorati מn curtea chesturii din Iasi erau niste agenti bolsevici, erau niste oameni care au facut rau aramtei romגne atunci ". Ultima afirmatie este un fals istoric grosolan. Asemenea altor declaratii cu mesaj vadit antisemit, construite מnsa ca si cum s-ar sprijini pe evenimente reale, nici acesteia din urma, moderatorul Dan Diaconescu, מn emisiunea deja amintita, nu s-a grabit sa o amendeze.

Logica discursului populist מi joaca feste liderului extremist. Desi neaga ca ar exista antisemitism astazi מn Romגnia, C.V.Tudor מi stabileste cauza: evreii, cetateni romגni sau israelieni, ar urmari sa se מmbogateasca pe seama romגnilor. Ei solicita cu perseverenta restituirea proprietatilor comunitare sau fac afaceri veroase. Iar pentru a acoperi acest comportament pagubitor pentru Romגnia, sugereaza tribunul, recurg la מnvinovatirea romגnilor de antisemitism. "Problema bunurilor evreiesti din Romגnia. Aici, stimati telespectatori, se afla radacina, izvorul, explicatia mai degraba a acestei campanii de מnvinovatire a poporului romגn. A fost vreo problema מn ultimii ani, au existat recrudescente grave, antisemite sau de sorginte fascista מn Romגnia? Unde s-a מntamplat? Se מntampla מn Europa...־n Romגnia nu exista asa ceva!...Toti marii infractori dau lovituri de zeci si chiar sute de milioane de dolari, dupa care dispar מntr-o singura directie, מn Israel". ־ncalzit de propriu fanatism, discursul retoric מsi pierde orice urma de logica simpla. Asa se face ca, plin de ura la adresa lui Elie Wiesel, C.V.Tudor ajunge chiar sa se recunoasca ca antisemit. Surescitat de afirmatia lui Wiesel, pe care o citeaza, cum ca "Propagandisti antisemiti מndraznesc sa scrie ca scopul Israelului ar fi colonizarea Romגniei", el se demasca ca extremist. "־ndraznesc sa scrie? Cum vine treaba asta? Nu este libertate de expresie מn Romגnia? Da, scriem! Tu מndraznesti sa ne מmpiedici sa scriem!" ( aceiasi emisiune OTv din 31 iulie).

Se pare ca senatorului C.V.Tudor, politician care face si desface legea, nici o norma legislativa nu מi poate sta מn cale pentru a-si urma constiinta politica. ־n stilul oratoric bombastic, plin de emfaza, מn emisiunea lui Dan Diaconescu de la OTV, din 31 iulie, el neaga autoritatea Ordonantei de Urgenta nr. 31/2002. "Care lege? Nu exista nici o lege! Exista o Ordonanta...Care Ordonanta, domnule?...Parlamentul functiona, guvernul nu are voie sa dea ploaie de Ordonante cand functioneaza Parlamentul, domnule!...Ordonanta s-a blocat la Senat".

Antisemitismul dur pe care מl reprezinta מn politica PRM si C.V.Tudor, aveam sa מl regasesc מn antisemitismul cultural al lui Paul Goma. Paradoxal, pentru traiectoriile sociale si politice radical diferite pe care le-au parcurs cei doi מn perioada comunista, Paul Goma publica מn doua numere din revista Vatra, un text de un antisemitism tot atמt de feroce, plin de ura ca si discursurile vadimiste.

Gest politic care, cu certitudine, ar fi marcat importante puncte מn dosarele aderarii la NATO sau UE. ־n sfarsit, un alt aspect ce trebuie amintit, pana la aceasta Ordonanta de Urgenta nici un lider politic sau al societatii civile, nici un partid politic, nici o institutie a statului nu a manifestat, מn chip transparent, vreo preocupare constanta pentru a combate extremismele de dreapta din societatea romגneasca. Judecata poate parea prea dura, dar ea se sustine pe lipsa de reactie a societatii מn fata avalansei cultului maresalului Antonescu, pe pasivitatea unor institutii ale statului מn care au avut loc manifestari sau din care s-au transmis mesaje proantonesciene sau chiar mesaje cu conotatii antisemite. Am מn vedere, de exemplu, Parlamentul si armata. ־n aceste cazuri nu frecventa unor asemenea manifestari este importanta ci absenta contrareactiei democratice.

De asemenea, un alt factor, de asta data de context, care permite evaluarea pozitiva a reactiei guvernului de a combate manifestarile extremiste de dreapta, este primirea favorabila pe care Ordonanta a avut-o din partea guvernelor occidentale. ־ntr-o conjunctura geopolitica speciala, rezultata מn urma atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA, Romגnia, cu o economie de piata nefunctionala si alte neמmpliniri מn functionarea institutiilor democratice, beneficiaza, pentru prima oara, de maximum de sanse pentru integrarea מn NATO. Dar, fara o astfel de actiune politica decisiva pentru a marca desolidarizarea statului de nationalismul extremist, de antisemitism si discriminare rasiala este putin probabil ca Romגnia ar fi putut dobandi avizul favorabil la Praga, מn noiembrie, la reuniunea la varf a tarilor membre NATO.

Desigur ca, teoretic se poate discuta si asupra chestiunii daca efectele politice sau cele de securitate previzibile a fi obtinute pana la sfarsitul acestui an, nu se puteau obtine si fara un asemnea act legislativ. ־nclin sa cred ca nu, avand מn vedere clasa politica romגneasca si traiectoria nationalismului extremist din Romגnia de dupa 1989. Pe de alta parte, evaluari de genul "ce ar fi fost daca" tin mai mult de analiza de tipul scenariilor, acceptabile mai ales ca operationale מnainte de a se lua o decizie. ־n cazul nostru un asemenea demers ar fi unul speculativ si fara o finalitate reala. Cu alte cuvinte, Ordonanta exista, ea trebuie respectata, asa cum este firesc cu orice prevedere legislativa sau juridica מntr-un stat de drept. De-a lungul timpului, ea poate fi amendata, pozitiv sau negativ, מn functie de interesele fortelor politice aflate la guvernare la un moment dat.

De asemenea, merita subliniat ca tinta principala a Ordonantei este stavilirea cultului maresalului Antonescu, al carui statut oficial, recunoscut de puterile aliate, este cel de criminal de razboi precum si eliminarea din spatiul public a manifestarilor de antisemitism. Fara a nega perfectibilitatea acestui demers legislativ, fapt de altfel facilitat de depunerea Ordonantei de urgenta la Parlament pentru a fi votata si transformata מn lege, nu este cred lipsit de interes o fotografiere succinta a efectelor civice si politice pe care Ordonanta le-a indus מn societatea romגneasca, מn primele 6 luni de existenta.

Radiografia unor mentalitati. Efectele pozitive cele mai rapide ale Ordonantei au fost produse de actiunea administratiei centrale si locale. Astfel, rand pe rand au מnceput sa cada busturile maresalului aflate pe domeniul sau מn perimetrul institutiilor publice . Si totusi...

La scurt timp dupa ce executivul emitea Ordonanta, מn incita guvernului se organizeaza galeria cu tablourile tuturor prim ministrilor. Tabloul lui Antonescu se afla pe perete. ־n curtea penitenciarului Jilava, acolo unde a fost executat maresalul, continua sa existe un monument, ridicat dupa 1990, dedicat memoriei lui. ־n holul de la intrarea profesorilor de la liceul Iulia Hasdeu din Bucuresti se afla o placa care aminteste ca la inaugurarea noii cladiri a scolii (1942) au participat regele Mihai I, conducatorul statului Maresalul Ion Anotonescu si Ion Petrovici, ministrul Culturii Nationale si Cultelor.

Ajunsa מn Parlament, Ordonanta de Urgenta a trezit atatea nemultumiri, מncat nici astazi ea nu a reusit sa treaca de comisia juridica. Totul s-a מmpotmolit la definirea Holocaustului. A fost sau nu Holocaust מn Romגnia? Parlamentarii nu pot sa se decida. La aceasta chestiune au reactionat contradictoriu, cu respingeri si reveniri, nu numai politicieni recunoscuti pentru nationalismul lor populist, dar si oameni politici ce pareau castigati de partea valorilor democratiei. Reactia de negare a Holocaustului מn Romגnia a senatorului Mircea Ionescu Quintus, de exemplu, a fost o surpriza mediatica. De altfel, pare sa se astearna convingerea printre politicieni ca מn Romגnia nu a fost Holocaust, dar regimul antonescian a participat la Holocaust מn teritoriile ocupate. Chiar daca asa ar sta lucrurile, oare teritoriile ocupate, Basarabia si Bucovina, nu erau teritorii romגnesti? Nu au fost ele pretextul pentru care Antonescu a ordonat trecerea Prutului? Sau poate aveau sa devina romגnesti abia dupa ce erau curatate de evrei.

Staţia terminus
Staţia terminus

Un roman de buna credinta m-a intrebat de ce sa nu condamnam si antiromanismul? Desigur, in principiu, si antiromanismul este condamnabil. El ar insemna propaganda sau actiunea sistematica vizand moartea civila sau eliminarea biologica a tuturor acelora care apartin culturii romane pe motiv ca sunt diferiti de alte etnii. Cu exceptia, poate, a unor iresponsabile gesturi individuale care, la limita, pot fi incadrate in diferite prevederi ale dreptului comun, exista oare un asemenea fenomen ori are el o periculozitate reala si semnificativa? Categoric, nu! In prezent antiromanismul este doar o stafie nascuta din creierul infierbantat al extremistilor romani spre a-si justifica ura fata de alte culturi si neamuri. Sa ne imaginam, insa, ultimul razboi mondial fara Holocaust! Cu totul altfel ar fi aratat lumea postbelica. Conflagratia ar fi cunoscut masura unei clasice lupte pentru putere ori, cel mult, incrancenarea specifica infruntarilor ideologice. Prin Holocaust razboiul a primit caracterul tragic al exterminarii. De aceea toata ordinea democratica a lumii de azi, cu bunele si relele ei, cu ONU, cu NATO, cu drepturile omului, cu indivizibilitatea securitatii, isi are originea in zguduirea constiintelor produsa de Holocaust. A minimaliza importanta Holocaustului inseamna a nega actuala ordine mondiala bazata nu atat pe niste cifre sau fapte izolate, ci pe valori pe care o noua ordine ar trebui sa le pastreze ca temelie a unui viitor mai demn.
Nu am crezut niciodata ca exprimarea de scuze si regrete ori plata de despagubiri catre urmasi pot compensa suferintele martirilor. Cu atat mai mult cu cat chiar si urmasii s-ar putea sa aiba in minte castigul, iar nu reparatia. Sunt sigur ca nu toti cei care au fost ucisi fara mila au fost caractere ireprosabile. Cred a sti ca multi napastuiti s-au comportat la randul lor, mizerabil, napastuindu-i pe tovarasii de suferinta. Banuiesc ca nu toti cei care au reusit sa scape din "infernul uman" vor merita "paradisul ceresc". Inteleg ca este nedrept ca romanilor sa li se ceara a arunca portretele maresalului Antonescu care, totusi, a si luptat impotriva bolsevismului si a incercat sa refaca frontierele istorice ale tarii, in timp ce amiralului Horty i se organizeaza funeralii nationale. Am convingerea ca gandurile nu pot fi arestate si ca nici indreptarea pacatelor nu vine prin interzicerea dezbaterilor cinstite. Regretele si despagubirile nu ne sunt necesare, insa, pentru reparatie, ci pentru ispasire; ispasirea ne este necesara pentru exorcizarea, smulgerea raului care mai zace in noi; iar exorcizarea este necesara pentru mantuirea noastra viitoare. A noastra, a urmasilor nostri si a urmasilor urmasilor nostri. Intr-un atare context nu putem considera decat ca pe o imensa ticalosie orice sugestie cum ca exterminarea s-ar scuza fiindca a putut sa-i elimine si pe unii rai, iar nu doar pe cei buni; ori ca ea nu a fost cu desavarsire rea cata vreme nu toti au murit; ori ca ucigasii nu sunt cu desavarsire responsabili deoarece in viata au savarsit si fapte bune; ori ca nu toti cei care au scapat sunt cu desavarsire buni si indeajuns de iertatori. Problema nu este veninul, de altfel, de inteles, al supravietuitorilor, ci toleranta zero fata de calai. Cine nu cunoaste o asemenea toleranta zero trebuie tratat ca un complice. Un complice post factum la o crima care ramane repetabila. Un asemenea complice nu se sanctioneaza doar de catre opinia publica, ci de catre stat; si nu doar prin discurs politic ori prin lupta cu statuile, ci prin demers judiciar. Asta trebuie sa faca autoritatile romane acum!