IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Un monument Holocaustului în Moldova

Conform ziarului "Istoki Jizni"(Sursele Vieţii-Izvoarele Vieţii)
editată de Comunitatea Chabad Liubavici din Chişinău, în satul Reuţel
din preajma oraşului Bălţi s-a deschis un monument victimilor
Holocoustului din timpul Războiului. Satul Reuţel a fost o statie de
deslocare pentru evreii din România şi Basarabia, care erau
transportaţi în ghetourile din Chişinău şi Tiraspol, pentru a fi
ulterior transferaţi şi exterminaţi în lagărele de concentrare din
Transnistria. Aici sub cerul liber evreii erau ţinuţi cîteva zile fără
apă şi hrană, in aşteptarea de a fi repartizaţi. Mulţi dintre ei copii,
femei şi bătrîni, care aveau numai o vină, cea de a fi de etnie
iudaică, au murit chiar în stepele de lîngă Bălţi.

• dacă problema Holocaustului n-ar fi fost percepută ca având o
legătură directă cu disputa identitară din Republica Moldova, cu
siguranţă istoricii moldoveni ar fi fost mai deschişi şi mai critici
faţă de documentele emise de administraţia din anii 1941-1944, dar şi
faţă de cea din perioada interbelică, inclusiv faţă de modul în care au
fost tratate minorităţile, cea evreiască inclusiv;

• problema
deportării şi tratamentului aplicat evreilor în România sub guvernarea
antonesciană trebuie de-contextua­lizată de problema identităţii
majorităţii populaţiei din Republica Moldova; iar viabilitatea unei
identităţi naţionale – în cazul de faţă a celei româneşti – nu poate fi
compromisă de greşelile sau chiar crimele unei sau altei administraţii,
fie cea interbelică sau cea din timpul celui de-al doilea război
mondial;

• crimele în timp de război ale guvernării antonesciene
nu pot legitima per se existenţa unei etno-naţiuni moldoveneşti, aşa
cum încearcă să stipuleze istoricii moldovenişti, fideli tezelor
istoriografiei sovietice; aceste crime nu pot de-legitima, în egală
măsură, nici tendinţa de îmbrăţişare a identităţii româneşti de către
cea mai mare parte a intelectualităţii şi populaţiei basarabene;

•
în discuţiile cu privire la soarta evreilor în spaţiul românesc, mai
ales acelea legate de perioada interbelică şi din timpul celui de-al
doilea război mondial, istoricii sunt deseori tentaţi să utilizeze
verdicte categorice, de ordin esenţialist, de regulă, din celea care se
rezumă la învinuiri de „antisemitism” sau „antiromânism”; de aceea s-ar
impune, de vreme ce eliminarea lor pare utopică, cel puţin o gestionare
mai responsabilă a aces­tora, mai ales că prima acuzaţie – cea de
„antisemitism” – capătă din ce în ce mai mult şi o dimensiune juridică,
devenind astfel un instrument de care unii istorici, prevalându-se de
apartenenţa la sau colaborarea cu instituţii de prestigiu, abuzează
pentru a stigmatiza, marginaliza sau intimida colegii de breaslă;

•
chestiunea Holocaustului a căpătat, pe lângă caracterul său
istorico-moral, şi o dimensiune educativă pentru societăţile
post­moderne în care paradigma clasică a statului-naţiune devine din ce
în ce mai anacronică datorită fluxului masiv şi continuu de imigranţi
în spaţiul occidental şi nevoii de a integra politic, economic şi
cultural noile minorităţi;

• istoricii de la Chişinău au mult de
învăţat în plan metodologic şi conceptual de la studiile privind
Holocaustul, efectuate în Europa de Vest şi America de Nord; este vorba
în special de reconstituirea şi interpretarea mărturiilor
supravieţuitorilor deportărilor staliniste din fosta RSSM, dar nu
numai; istoricul şi societatea basarabeană, cea românească în ansamblu,
au ocazia astfel să constate felul în care o comunitate – cea evreiască
– îşi păstrează memoria colectivă şi încearcă, prin urmare, să nu
admită repetarea pe viitor a tragediei care s-a abătut asupra acesteia
acum mai mult de jumătate de veac;

• recunoaşterea şi studierea
Holocaustului din anii 1941-1944, din Basarabia, Nordul Bucovinei şi
Transnistria, în România în general dacă acceptăm definiţia largă a
Holocaustului, este nu numai o datorie a istoricilor basarabeni şi
români în general, subsumabilă deontologiei lor profesionale, ci
constituie şi obligaţia întregii naţiuni române de a-şi înfrunta
paginile dureroase ale propriului trecut. Este şi singurul mod onorabil
şi viabil în care, între Prut şi Nistru, poate fi combătută propaganda
etno-moldovenistă, antiromânească, antieuropeană în esenţă, a
comuniştilor moldoveni şi a nomenclaturii de factură sovietică. O
identitate colectivă nu se poate susţine prin omisiuni şi deformări de
sens contrar. Dimpotrivă, singurul mod de a o perpetua eficient este
cunoaşterea şi asumarea integrală a trecutului.

http://iudaism-ro.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Chiar dacă era decis să „cureţe” naţiunea română de „străini”, în
realitate, susţine Solonari, Antonescu şi-a temporizat punerea în
practică a concepţiei sale din următorul raţionament: după război,
România n-ar fi putut avea argumentul moral de a învinui Ungaria de
exterminarea românilor din Transilvania de Nord, întrucât ea – România
– ar fi putut fi la rândul ei învinuită de tratament nedrept la adresa
minorităţilor sale etnice. Contrar a ceea ce se consideră de obicei,
Antonescu a avut îndoieli în privinţa victoriei germane încă din
noiembrie 1941, aminteşte Solonari, astfel încât proasta tratare a
minorităţilor ar fi pus România la conferinţa de pace într-o situaţie
foarte complicată; de aceea, susţine autorul, Antonescu nu a fost un
lunatic, el a reuşit să stăpânească atât propriile impulsuri
genocidale, cât şi pe cele ale subordonaţilor săi26. Rolul armatei
române şi a iniţiativei de „jos”27 în tratamentul aplicat evreilor este
un alt aspect evocat de autor şi care constituie o sugestie interesantă
pentru cercetările ulterioare asupra temei respective.

Concluziile
autorului sunt oarecum contradictorii în raport cu ipoteza de lucru
enunţată la început. El postulează în introducerea articolului, după
cum am văzut, că deportarea evreilor basarabeni a fost formal
justificată de Antonescu prin participarea evreilor la acţiuni
antiromâneşti, pro-sovietice în perioada 1940-1941, iar evreii din
Vechiul Regat au fost trataţi relativ mai bine, fiind exceptaţi de la
deportare. În final însă, autorul conchide că regiunea dintre Prut şi
Nistru trebuia să devină o provincie model de purificare etnică, după
care ar fi urmat aplicarea progresivă a acestei strategii la scara
întregii Românii28. Cu alte cuvinte, ipoteza articolului induce ideea
că autorul ar vrea să subscrie la paradigma funcţionalistă a
Holocaustului, dar ulterior, prin argumentaţia care o dezvoltă, ajunge
să formuleze o concluzie care ţine de concepţia intenţionalistă. În
ciuda acestor contradicţii, articolul ridică şi tratează într-o manieră
nouă, chiar dacă deseori provocatoare, dar utilă, soarta evreilor
basarabeni şi bucovineni, dar şi a evreilor români în general, în
timpul celui de-al doilea război mondial.

Concluzii

•
memoria Holocaustului a fost marginalizată, din varii motive, chiar în
statele occidentale, precum Statele Unite sau Germania Federală până în
anii 1970; din alt unghi de vedere, perioada celui de-al doilea război
mondial a fost considerată mult timp incomodă şi pentru istoriografia
franceză, mai ales de Şcoala „Analelor”; recunoaşterea şi asumarea
trecutului dureros din anii 1939-1945 a provocat o criză de conştiinţă
pentru cele două naţiuni europene; iar pentru SUA, Holocaustul a
devenit din anii 1960 una dintre temele centrale ale culturii
americane, simbolizând şi anticipând impunerea paradigmei
multiculturalismului;

• responsabilitatea indubitabilă a lui Ion
şi Mihai Antonescu, precum şi a funcţionarilor români implicaţi în
acţiuni represive împotriva evreilor români, precum şi pasivitatea sau
simpatia unei părţi a naţiunii române în chestiunea Holocaustului nu
trebuie asimilate cu o vină colectivă a românilor în general;

•
documentele de arhivă provenind de la cabinetul guvernului Antonescu
trebuie privite cu mai multă circumspecţie decât s-a făcut, de regulă,
altfel istoricul este tentat să justifice, volens-nolens, acţiunile
acestuia;

• rezerva cu care istoricii români de la Chişinău au
tratat anumite probleme sensibile ale contemporaneităţii, printre care
şi Holocaustul, se datorează unei concepţii potrivit căreia sovieticii
au promovat obiectivul de deznaţionalizare şi exterminare a populaţiei
locale, iar administraţia românească interbelică şi din timpul celui
de-al doilea război mondial a constituit un regim relativ progresist,
în ciuda unor greşeli comise;

• pentru istoriografia românească
de la Chişinău, anul 1940, nu 1941, este anul „de ruptură” în istoria
Basarabiei; de aceea, paradigma care a dominat, mai ales în anii 1990,
excludea o interpretare mai critică a ceea ce a urmat reîncadrării
provinciei în statul român;

• cu toate acestea, deficienţele de
interpretare nu justifică o schimbare radicală a concepţiei istoriei
naţionale a Republicii Moldova, bazată pe Declaraţia de independenţă
din 1991, ci impune extinderea spaţiului existent consacrat istoriei
minorităţilor în contextul istoriei ansamblului majoritar românesc,
inclusiv a celui relativ la Holocaustul evreilor, precum şi o
interpretare mai critică a perioadei interbelice şi a anilor 1941-44,
de o manieră în care au procedat ţările cu tradiţii democratice; or,
dacă este adevărat că România, inclusiv Basarabia, a fost victimă a
comunismului, nu este mai puţin adevărat că şi România, la rândul ei,
este responsabilă de persecutarea în masă a unora dintre minorităţile
sale, mai ales a evreilor şi ţiganilor;

Există numeroase pagini în care după descrierea unor drame legate de
Holocaust, autorul revine imediat asupra situaţiei curente din
Republica Moldova, astfel, cititorului i se sugerează ideea
responsabilităţii unor istorici sau oameni politici pro-români de la
Chişinău faţă de crimele comise de Hitler sau guvernul Antonescu acum
peste 50 de ani18. Nazaria îl consideră şi pe Zigu Ornea, regretatul
istoric literar, român de origine evreiască, printre admiratorii lui
Antonescu pe motiv că acesta recunoaşte existenţa unor documente care
probează atitudinea ostilă a unor evrei basarabeni faţă de armata
română în retragere la sfârşitul lui iunie 194019. În cele din urmă,
autorul indică cifra de cca 700 mii de evrei basarabeni şi bucovineni
care au fost exterminaţi pe timpul administraţiei antonesciene20.
Numărul victimelor depăşeşte cu mult calculele făcute pe baza
documentelor de arhivă de reputaţi istorici occidentali, precum Denis
Deletant sau Radu Ioanid, care estimează la rândul lor victimele la cca
300 mii evrei21. Nazaria însă nu cunoaşte istoriografia occidentală
asupra problemei, limitându-se la citarea în câteva rânduri din alţi
autori care au consultat literatura anglo­-saxonă22. De altfel, Raul
Hilberg, lucrarea fundamentală a căruia a fost tradusă în română, în
1997, nu este citat nici o dată.

Cu alte cuvinte, este vorba de
un text de natură propagandistică, care are menirea de a culpabiliza o
parte importantă a istoricilor de expresie românească din Republica
Moldova, dar şi politicieni de orientare pro-română şi, prin urmare,
promovează un discurs care încearcă să compromită însăşi îmbrăţişarea
identităţii româneşti. Chestiunea Holocaustului este instrumentalizată
în disputa privind identitatea majorităţii populaţiei din Republica
Moldova, cei care susţin identitatea românească fiind etichetaţi drept
pro-antonescieni, respectiv, fascişti şi antisemiţi. Păstrând
proporţiile, lucrarea lui Nazaria poate fi comparată cu scandaloasa
lucrare a lui Daniel Goldhagen23, care încerca să culpabilizeze
întreaga naţiune germană, pe toţi cetăţenii de rând ai Germaniei, de
crimele săvârşite de regimul nazist. Majoritatea istoricilor
occidentali au criticat teza lui Goldhagen, acesta pierzând în ultimă
instanţă şi catedra sa de la Harvard.

„Factorul american” 2: revenirea la sursele primare

Una
dintre cele mai recente contribuţii la problema pe care o analizăm şi
asupra căreia dorim să ne oprim aici, a apărut în numărul din
septembrie 2006 al reputatei reviste americane Nationalities Papers,
intitulat Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and
Bukovinian Jewry, semnat de Vladimir Solonari. Este cel de-al doilea
articol al istoricului moldovean emigrat în SUA acum câţiva ani,
dedicat problemei Holocaustului. De data aceasta, nu este vorba de o
critică a istoriografiei, ci de o reconstrucţie istorică nuanţată şi
relativ convingătoare, bazată pe materiale publicate şi documente
inedite. Interogaţia principală a autorului este: ce obiective a
urmărit guvernul român prin epurarea de evrei a unei părţi a
teritoriului său naţional, în timp ce în cealaltă parte a României
această politică, chiar dacă a fost dură şi discriminatoare, nu poate
fi calificată drept asasinat în masă sau genocid? Răspunsul la această
întrebare rezidă, în opinia autorului, în concepţia despre lume a lui
Ion Antonescu – Weltanschuung – în special, în viziunea sa asupra a
ceea ce trebuie să devină naţiunea română24. Este vorba mai exact,
arată Solonari, de faptul că Antonescu privea minorităţile etnice ca un
corp străin în cadrul României şi considera că salvarea naţiunii române
se va putea realiza doar prin eliminarea acestor elemente „parazitare”.
Sunt invocate mai multe declaraţii ale lui Ion Antonescu în care acesta
postulează ideea că războiul este o ocazie care nu trebuie ratată
pentru a epura naţiunea de minorităţi, în special de evrei. Autorul
este de părere că înşişi liderii opoziţiei democratice din România
împărtăşeau aceeaşi concepţie, imputându-i lui Antonescu nu atât ceea
ce face, ci mai ales mijloacele aplicate în realizarea acestui scop. În
sprijinul acestei concluzii, Solonari citează din memorandum-ul lui
Iuliu Maniu adresat lui Ion Antonescu la 8 noiembrie 1941: „Partidul
Naţional Ţărănesc susţine tendinţa de Românizare prin mijloace legale
ale vieţii noastre sociale şi economice..., dar dezaprobă, în cel mai
categoric mod, Germanizarea întreprinderilor noastre ... şi penetrarea
sistematică a elementelor străine în sistemul nostru de producţie” 25.
După părerea noastră, a susţine „tendinţa de românizare” nu înseamnă
neapărat să subscrii la teza purificării etnice; pentru o afirmaţie
atât de categorică, probele documentare invocate nu sunt nici pe
departe suficiente.

Pe de altă parte, declaraţiile lui Antonescu de a face din Transnistria
o provincie românească, curăţată de toţi străinii, sunt considerate de
autoare a fi în contradicţie cu alte afirmaţii ale conducătorului
statului român10. După părerea noastră însă, nu atât discursurile mai
mult sau mai puţin contradictorii ale „mareşalului” contau, cât
realitatea de la faţa locului, realitate care, până la deznodământul
bătăliei de la Stalingrad, reflecta mai degrabă politica de eliminare a
evreilor deportaţi, dar şi a ţiganilor, prin supunerea acestora la
multiple privaţiuni şi persecuţii. Este adevărat, de asemenea, că
populaţia evreiască din Vechiul Regat nu a fost deportată peste Nistru,
ceea ce sugerează că politica antisemită a regimului Antonescu era mai
degrabă una de natură funcţionalistă decât intenţionalistă. Din alt
punct de vedere, putem admite că anumite declaraţii ale lui Ion
Antonescu – destul de vehemente împotriva evreilor, chiar atunci sau
mai ales atunci când în realitate statul român facilitează, după
noiembrie 1942, deseori deloc dezinteresat, ci contra plată, emigrarea
evreilor spre Palestina sau alte destinaţii11 – erau adresate mai mult
uzului extern, menite a linişti suspiciunile Germaniei naziste.

Un
alt autor care discută, de data aceasta pe larg, soarta evreilor
bucovineni şi basarabeni, în perioada celui de-al doilea război
mondial, este Pavel Moraru. În cartea sa Bucovina sub regimul
Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, apărută la
Chişinău în 200412, autorul dedică un subcapitol acestui subiect.
Esenţa abordării sale poate fi ilustrată de următorul pasaj: „politica
de stat faţă de evrei (în comparaţie cu cea din Reich-ul nazist ori a
unor state aflate în sfera de influenţă germană) a fost moderată. Se
preconiza scoaterea evreilor din Ţară prin deportarea lor sau emigrarea
forţată, dar nicidecum înlăturarea lor prin exterminare (…) Nici un
evreu român nu a luat calea evreilor maghiari, care au fost daţi pe
mâna germanilor”. În sprijinul afirmaţiilor sale, istoricul moldovean
aduce declaraţiile lui Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran13, surse a
căror credibilitate însă sunt puse la îndoială, mai ales ale primului,
de Irina Livezeanu, Alexandru Florian, Mihail E. Ionescu şi alţii. Sunt
citate câteva mărturii ale funcţionarilor români care priveau critic
sau chiar s-au opus deportării evreilor bucovineni în Transnistria,
precum ar fi maiorul Gheorghe Ionescu, generalul Vasile Ionescu sau, în
special, Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi. Spre deosebire de
Basarabia, notează Moraru, din Bucovina n-au fost deportaţi toţi
evreii, cei exceptaţi de la evacuare fiind evreii creştinaţi, soţiile
evreice ale creştinilor sau cei care prestau servicii în interesele
statului – medici, specialişti în industria lemnului etc. Măsurile de
deportare au vizat mai ales evreii din Bucovina de Nord, iar cei din
sudul provinciei, neocupată de sovietici la 1940, fiind trataţi în mare
ca cei din Vechiul Regat. Prin urmare, şi evreilor nord-bucovineni li
s-a imputat responsabilitatea colectivă de colaborare şi simpatie cu
regimul sovietic în anii 1940-1941. În total, la data de 17 decembrie
1942, în Transnistria se aflau 83 077 evrei bucovineni care au
supravieţuit transportării şi condiţiilor de detenţie, numărul total al
celor deportaţi nefiind cunoscut cu exactitate. În 13 martie 1944,
guvernul Antonescu a luat decizia de a readuce toţi evreii deportaţi în
Transnistria dar, după părerea autorului, aceasta nu a fost posibil din
cauza înaintării rapide a Armatei Roşii. Moraru condamnă tratamentul
inuman aplicat evreilor români, dar precizează că acţiunile întreprinse
au fost luate în spiritul vremii. Autorul evidenţiază caracterul
funcţionalist al politicii antisemite a lui Antonescu, dar rămâne
într-o oarecare măsură ataşat tezei, exprimate în numeroase documente
oficiale din epocă, care susţin ideea că măsurile împotriva evreilor au
fost luate chiar în interesul lor14. Se observă deci că, deşi autorul
încearcă în ansamblu să efectueze o analiză nuanţată a situaţiei
evreilor şi în parte reuşeşte, el rămâne influenţat într-o oarecare
măsură de spiritul apologetic al istoriografiei româneşti profesat de
curentul lui Gheorghe Buzatu şi Ion Coja, care încearcă să minimalizeze
responsabilitatea lui Antonescu în exterminarea evreilor.

Politizarea excesivă a subiectului: „Holocaustul în Moldova”, 2005

O
altă lucrare consacrată subiectului care ne interesează aici a fost
publicată în 2005, fiind coordonată de istoricul Sergiu Nazaria sub
denumirea Holocaustul în Moldova. Deşi pe copertă figurează alte trei
nume, Nazaria recunoaşte, în introducere, că el este autorul principal
al lucrării, ceilalţi fiind numiţi indirect coautori mai mult din
complezenţă şi ca recunoştinţă pentru materialele puse la dispoziţie15.
Iniţial, a fost prevăzută publicarea unui volum de documente pe această
temă, dar din anumite considerente s-a ajuns la apariţia unei cărţi
care îşi propune să dea o interpretare directă documentelor acumulate.
Este vorba de prima lucrare de proporţii apărută la Chişinău şi
dedicată exclusiv acestei probleme. Cartea constituie fără îndoială o
contribuţie importantă la cunoaşterea variilor aspecte ale
Holocaustului evreilor basarabeni şi bucovineni, utilizând pe larg atât
mărturii oculare şi documente publicate, cât şi surse inedite de
arhivă. După părerea noastră însă, la nivelul interpretării şi al
limbajului, lucrarea respectivă este mai degrabă un pamflet politic
decât un discurs istoric. De exemplu, însuşi faptul că unii istorici
basarabeni consideră că Basarabia a fost ocupată la 1940 de URSS şi
eliberată la 1941 de România este apreciat de Nazaria drept un „păcat
originar” din care decurg toate celelalte. Autorul declară de altfel
foarte explicit care este scopul lucrării: „va reprezenta o lovitură
puternică, atât la nivel ştiinţific, cât şi moral-politic, la adresa
ideologiei „noastre” româno-unioniste şi a susţinătorilor ei” 16.
Probabil pentru aş susţine mai lesne punctul de vedere, Nazaria numeşte
adeseori regimul lui Antonescu drept nazist, iar cel al lui Hitler –
fascist 17, inducând încă o dată în eroare cititorul, pe care de multe
ori îl subestimează sau îl ignoră de-a dreptul, mizând pe faptul că
tirajul mic, de 50 de exemplare, al cărţii l-ar pune la adăpost de
critici.

Tineri istorici basarabeni şi „problema evreiască”





O serie de autori occidentali, unii dintre cei care pun bazele
studiului Holocaustului, precum Hannah Arendt, Léon Poliakov sau Gerald
Reitlinger, au văzut o relaţie directă între antisemitism şi
exterminarea evreilor europeni. Unii istorici basarabeni au abordat
tangenţial problema în acelaşi sens. Viorica Nicolenco, spre exemplu,
în teza sa de doctorat consacrată perioadei 1923-1940 a atras atenţia
asupra activităţii unor partide de extremă dreaptă în Basarabia
interbelică, precum şi a felului în care a fost receptată dimensiunea
antisemită a mesajului promovat de aceste forţe politice. Deşi
preocuparea centrală a tezei lui Nicolenco nu este legată de problema
evreiască, autoarea a încercat să explice cauzele unor manifestări
antisemite în provincie. Consultând dosare ale Siguranţei şi
Jandarmeriei, Nicolenco constată că există mai multe explicaţii ale
antisemitismului local: evreii erau consideraţi adepţi ai ideilor
comuniste, pe de-o parte, şi invidiaţi pentru statutul lor social şi
economic, pe de altă parte1.

Un alt autor din generaţia tânără
care tratează tangenţial chestiunea antisemitismului în Basarabia, în
timpul celui de-al doilea război mondial, este Veaceslav Stăvilă2. El
se preocupă de evrei în contextul atitudinii minoritarilor etnici faţă
de schimbarea administraţiilor în Basarabia între anii 1939 şi 1945.
Stăvilă include câteva documente de arhivă, care arată că unii evrei au
asasinat reprezentanţi ai administraţiei româneşti în retragere în
iunie 19403, şi un document potrivit căruia în judeţele basarabene
intrate în componenţa RSSM, din totalul de 285 comunişti, 185 erau
etnici evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români4. Alte date
utilizate de Stăvilă indică faptul că, în unele localităţi din
Basarabia, ţăranii arestau activişti comunişti şi evrei pro-sovietici
chiar anterior revenirii administraţiei româneşti în iulie 19415, ceea
ce sugerează că existau anumite sentimente antievreieşti în rândurile
populaţiei locale datorate percepţiei că unii evrei au jucat un rol
important în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei. Din păcate
însă, abordarea acestor date de arhivă – şi nu numai în ceea ce
priveşte problema care ne interesează în mod predilect aici – se
limitează, de regulă, la primul nivel al discursului istoric, la
descrierea empirică, fără o angajare cât de cât a aspectelor de
ansamblu ale interpretării istorice.

O altă lucrare importantă
care se axează pe perioada celui de-al doilea război mondial este
semnată de Rodica Solovei6. Ea tratează chiar spaţiul în care a avut
loc deportarea evreilor basarabeni şi bucovineni – Transnistria sub
administraţia civilă românească. Autoarea însă dedică lucrarea sa doar
aspectelor social-economice şi culturale ale administraţiei civile
româneşti, evitând discutarea pe larg a situaţiei evreilor pe motiv că
lagărele de concentrare s-au aflat sub supravegherea armatei române, şi
nu a administraţiei civile. Solovei consideră, de aceea, că „studierea
situaţiei evreilor din Transnistria în al doilea război mondial
depăşeşte cadrul lucrării”7. Cu toate acestea, autoarea menţionează
comunitatea evreiască atunci când este vorba de aspecte ce ţin de
starea sanitară a lagărelor de concentrare, de măsurile adoptate de
autorităţi împotriva bolilor contagioase, precum tifosul exantematic.
Se sugerează că rezultatele au fost oarecum eficiente, întrucât numărul
contagiunilor scade progresiv de la cca 30 mii, în perioada noiembrie
1941-iulie 1942, la peste 3 000 în iulie 19438. Este menţionată şi
soarta ţiganilor deportaţi – cca 30 mii numai în judeţele Oceakov şi
Golta. Un detaliu interesant este că familiile de ţigani care aveau un
membru înrolat în armata română şi luptau pe front obţineau avantaje
materiale. Ţiganii erau plasaţi în sate, în comparaţie cu evreii
internaţi în gheto-uri şi lagăre, iar munca lor era retribuită la fel
ca cea a muncitorilor lo­cali. Numai în cazul în care ţiganii părăseau
în mod neautorizat localităţile unde erau repartizaţi, urma internarea
lor în lagăre9. După părerea noastră, includerea unui capitol sau
subcapitol cu privire la evreii şi ţiganii deportaţi era
indispensabilă, mai ales că există deja suficiente documente de arhivă
disponibile şi mărturii pe acest subiect.

Evreii au mulţumit catolicilor clujeni de Ziua Memoriei


Ziua Memoriei victimelor Holocaustului a adus o premieră istorică la
Cluj. Liderii comunităţii evreieşti din oraş au mulţumit catolicilor
pentru sprijinul pe care episcopii Iuliu Hossu şi Marton Aron l-au
acordat celor persecutaţi de autorităţile horthyste instaurate în
Nordul Ardealului ocupat de Ungaria în anul 1940. Corul Sinagogii din
Cluj a concertat în catedrala greco-catolică Schimbarea la Faţă iar
unul dintre supravieţuitorii lagărelor de la Auschwitz şi Buchenwald,
Vasile Nusbaum, a depus mărturie despre crimele înfăptuite de nazişti.

Este
pentru prima dată când corul unei sinagogi concertează într-o catedrală
greco-catolică. Liderii comunităţii iudaice din Cluj rostiseră înainte
un kadiş, adică o rugăciune comună pentru cei morţi. Apoi, preoţii
catolici şi rabinii evrei, împreună cu credincioşii lor s-au rugat în
catedrala greco-catolică pentru pacea sufletelor celor ucişi în timpul
prigoanei pornite de autorităţile horthyste şi în lagărele naziste ale
morţii. Evreii au mulţumit catolicilor pentru sprijinul pe care
prelaţii greco şi romano-catolici l-au dat celor prigoniţi. Episcopul
Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie, l-a acordat evreilor
închişi în clădirea Spitalului evreiesc din Cluj, azi Clinica de
Chirurgie III, precum şi celor 16.000 de oameni deportaţi în ghetoul de
la Fabrica de cărămizi de la marginea oraşului. Iuliu Hossu, deşi el
însuşi era persecutat de autorităţile maghiare, i-a vizitat pe cei
închişi şi le-a împărţit bani şi alimente. Episcopul romano-catolic
maghiar Marton Aron a denunţat public în biserica Sfântul Mihail din
Cluj persecutarea evreilor şi a cerut Guvernului de la Budapesta să
înceteze prigoana sau să demisioneze. Cei doi episcopi au plătit apoi
preţul verticalităţii lor, fiind întemniţaţi de către autorităţile
comuniste din România. Iar pentru credinţa şi tăria morală de care au
dat dovadă, acum ei sunt în curs de sanctificare, a spus preotul Mircea
Marţian, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Greco-Catolice de
Cluj-Gherla. Istoricul Ioan Bota a declarat că circa 18.000 de evrei au
putut fi salvaţi de prigoană, cu sprijinul prelaţilor catolici, al
ambasadei României la Budapesta şi al consulatului român de la Oradea,
care funcţiona în partea Transilvaniei ocupată de Ungaria. Evreii au
primit acte false pentru a se putea adăposti în România. Pentru că şi
aici ei erau persecutaţi, aşa cum arată progromurile de la Iaşi şi de
la Bucureşti, episcopul greco-catolic din Bucureşti şi Iuliu Maniu, cu
acordul tacit al primului ministru de atunci, Mihai Antonescu, i-au
adăpostit pe evreii care ulterior au reuşit să se refugieze cu vaporul
în Palestina.

Însă nu toţi au avut aceeaşi soartă. Cea mai mare parte a evreilor din
Ardealul de Nord au fost deportaţi în Germania în lagărele morţii, după
cum îşi aminteşte unul dintre puţinii supravieţuitori ai lagărelor de
la Auschwitz şi Buchenwald, Vasile Nusbaum. La sosirea în Auschwitz,
el, tatăl şi frăţiorul său au fost despărţiţi de mama sa. Tânărul
Vasile Nusbaum a încercat să intre în legătură cu mama sa şi a cerut
ajutorul unui deţinut mai vechi. Acesta însă a ridicat un deget spre
cer şi i-a spus că mama sa se află acolo, în fumul negru şi gros care
se ridica din crematoriile în care fiinţele umane gazate erau arse la
grămadă. A urmat despărţirea de tatăl său, care a fost considerat inapt
pentru muncă şi trimis la gazare.

Apoi, îşi aminteşte Vasile Nusbaum, fratele său mai mic a fost trimis
la moarte de însuşi sinistrul Doktor Mengele. Vasile Nusbaum a spus că
unul dintre deţinuţi i-a spus că ar fi putut să îl salveze pe fratele
său dacă trimite pe altcineva în loc la moarte. Vasile Nusbaum nu a
îndrăznit să facă acest gest. În Transilvania de Nord, în anul 1940,
când Ungaria a ocupat această parte de ţară, trăikau circa 180.000 de
evrei. Cei mai mulţi dintre ei au fost deportaţi. Doar câteva mii s-au
mai întors acasă.

http://arhiva2004.informatia.ro/index.php?titlu=Evreii_au_multumit_catolicilor_clujeni_de_Ziua_Memoriei&name=News&file=article&sid=90554

Evreii transilvăneni


Din Transilvania au fost trimişi spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941.


În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea
evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureş, Satu Mare şi
Baia Mare au fost concentraţi în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj,
Bistriţa şi Oradea au fost izolaţi prin Decretul nr. 6163/1944. La 10
mai 1944, toţi evreii erau concentraţi. Germania l-a însărcinat pe
Edmund Veesenmayer să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul
din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii
au fost înghesuiţi în spaţii neamenajate, fără facilităţi sanitare,
autorităţile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând
deportarea cât mai grabnică a celor închişi.


Trenurile cu deportaţi din Transilvania de Nord care au trecut prin
Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor şi numărul de
deportaţi.


16 mai Sighetu Marmaţiei 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmaţiei 3.248
19 mai Vişeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmaţiei 3.104
21 mai Vişeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmaţiei 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vişeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vişeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureş 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureş 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Şimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistriţa 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Şimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistriţa 2.875
6 iunie Şimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureş 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819


Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó (”Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4-12).


http://horthymiklos.wordpress.com/tag/evrei/

Statuia episcopului maghiar Marton Aron a fost dezvelită sâmbătă la Cluj, în faţa unui public numeros.

Peste 300 de clujeni au fost prezenţi
la dezvelirea statuii episcopului romano-catolic Marton Aron, amplasată
în faţa catedralei “Sfântu Mihail”. La ceremonia episcopului ardelean,
care s-a opus deportării evreilor şi politicilor regimului comunist, au
participat episcopul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba-Iulia,
Jakubinyi Gyorgy, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Florentin
Crihălmeanu, consilierul prezidenţial pe problema minorităţilor,
Eckstein Kovacs Peter, precum şi numeroşi lideri locali ai UDMR.

Inaugurarea monumentului s-a realizat cu ocazia aniversării
a 1.000 de ani de la înfiinţarea Arhidiecezei Romano-Catolice Alba
Iulia. Liderii comunităţii religioase catolice au subliniat rolul major
al lui Marton Aron în susţinerea Bisericii în timpul prigoanei
comuniste, când regimul instalat de sovietici a încercat ruperea
relaţiilor liderilor ecleziastici cu Roma şi transformarea Bisericii
Catolice în biserică naţională. De asemenea, Marton Aron a fost
marginalizat şi în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, când a condamnat deportarea evreilor în lagărele de
concentrare şi a cerut autorităţilor maghiare din Ardealul ocupat
stoparea acestei politici, pe care a considerat-o “inumană”.
Dacă unele surse istorice îl blamează pe epicopul Marton Aron pentru
activităţi iredentiste în timpul Primului Război Mondial, episcopul
Florentin Crihălmeanu a evidenţiat ajutorul pe care episcopul maghiar
l-a acordat preoţilor greco-catolici, după ce statul comunist a scos
din legalitate, în 1948, cultul greco-catolic. Astfel, mai mulţi tineri
greco-catolici, printre care arhiepiscopul Lucian Mureşan, au fost
primiţi la Seminarul catolic unguresc de la Alba-Iulia, în condiţiile
în care un învăţământ superior greco-catolic nu exista. “Marton Aron
este un mare suflet de apostol al veacului nostru!”, a afirmat
Crihălmeanu la ceremonie.

“Pentru că a militat împotriva Holocaustului, este o personalitate importantă şi pentru evrei”, a întărit Eckstein Kovacs Peter. De asemenea, Biserica Romano-Catol ică
a început demersurile de beatificare a episcopului care a stat ani de
zile în închisorile comuniste. Marton Aron s-a născut la 28 august
1896, în localitatea Sândominic, lângă Miercurea Ciuc, şi a murit în 29
septembrie 1980, la Alba Iulia. El a deţinut funcţia de episcop
romano-catolic al Ardealului între anii 1938-1980, fiind ridicat în
anul 1949 la rangul de arhiepiscop “ad-personam” de către Papa Pius al
XII-lea.


http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=22308

Târgu Mureş

Ghetoul din Târgu Mureş a fost
stabilit într-o cărămidărie dezafectată de pe strada Koronkai, pe o
suprafaţă de aproximativ 25.000 de metri pătraţi. El se compunea
dintr-o clădire mare, cu acoperişul găurit şi podea de ciment; deoarece
nu mai era folosită de câţiva ani, aceasta era extrem de insalubră.
Populaţia ghetoului se ridica la 7.380 de evrei, dintre care
aproximativ 5.500 proveneau chiar din oraş, iar ceilalţi din
comunităţile câtorva districte, ca Band, Miercurea Nirajului,
Sângeorgiu de Pădure şi Sovata. Printre ei se aflau 276 de evrei din
Sfântu Gheorghe şi evreii din Bezidu Nou, descendenţi ai secuilor care
se convertiseră la iudaism la începuturile existenţei Principatului
Transilvaniei. S-a afirmat că acestor evrei li s-a dat şansa de a scăpa
de ghetoizare dacă se declarau maghiari creştini dar, potrivit unor
surse, au refuzat. Aproximativ 2.400 de evrei din cei 7.380 prezenţi în
cărămidărie, cel mai mare ghetou din zonă, şi-au găsit adăpost în
clădirile care serviseră la uscarea cărămizilor; ceilalţi au trebuit să
se descurce sub cerul liber. Comandantul ghetoului a fost şeful
poliţiei, Géza Bedö; adjunctul său era Dezsö Liptai. Consiliul
Evreiesc, care a făcut tot ce a putut ca să uşureze suferinţa evreilor,
îi includea pe Samu Ábrahám, Mayer Csengeri, Mór Darvas, Ernö
Goldstein, József Helmer, Dezsö Léderer, Jenö Schwimmer, Ernö Singer şi
Manón Szofer.
Condiţiile din acest ghetou erau la fel de mizerabile ca peste tot;
aprovizionarea cu apă constituind o problemă deosebită. Dr. Ádám
Horváth, responsabilul cu sănătatea al oraşului, şi adjunctul său, dr.
Mátyás Talos, au fost principalii responsabili pentru dezastrul
serviciilor sanitare şi de sănătate din ghetou.
Evreii din Târgul Mureş au fost concentraţi sub comanda generală a
primarului Ferenc Májay, care a participat la conferinţa convocată de
László Endre. De fapt, Májay a procedat la implementarea
instrucţiunilor lui Endre chiar la o zi după conferinţă, când a dispus
ca principala sinagogă din oraş să fie transformată în spital
improvizat. Unităţile de jandarmerie şi poliţie care au fost direct
implicate în procesul de ghetoizare se aflau sub comanda directă a
colonelului János Papp, şeful Directoratului Jandarmeriei din cele
patru judeţe ale Ţării Secuilor; colonelului János Zalantai,
comandantul legiunii de jandarmi din judeţul Mureş-Turda; şi a lui Géza
Bedö. Un rol de conducător au avut şi colonelul Géza Körmendi,
comandantul unităţilor de honvezi din oraş şi judeţ, şi generalul
István Kozma, şeful aşa-numitei Gărzi de Frontieră Secuieşti (Székely
Határör), organizaţie paramilitară. Participarea la operaţiuni a
comandanţilor honvezilor (forţele armate maghiare) a avut un caracter
de excepţie, deoarece unităţile armatei regulate nu au fost, în mod
normal, implicate în procesul de ghetoizare. Kozma a declarat că s-a
implicat la cererea personală a lui László Endre. Maiorul Schröder,
reprezentantul local al Gestapo, a oferit asistenţa tehnică necesară
pentru operaţiunea antievreiască.
Cu toată brutalitatea şi eficienţa autorităţilor militar-administrative
locale, Paksy-Kiss a găsit nesatisfăcătoare implicarea lor în această
operaţiune şi a trimis, pentru a le asista, o unitate specială de
jandarmi. Concentrarea evreilor s-a făcut cu ajutorul aripii locale a
organizaţiei paramilitare de tineret Levente.
Colaboratorii apropiaţi ai lui Májay la iniţierea şi administrarea
măsurilor antievreieşti în Târgu Mureş au fost Ferenc Henner, şeful
notarilor de la primărie, şi Ernö Jávor, notar-şef la prefectură. În
judeţul Mureş-Turda, concentrarea s-a făcut sub conducerea lui Andor
Joós şi Zsigmond Marton, prefectul şi, respectiv, adjunctul
prefectului. În judeţul Odorhei şi în oraşul Sfântu Gheorghe, reşedinţa
judeţului, ghetoizarea s-a făcut sub supravegherea generală a
prefectului Dezsö Gálfy. Comanda directă în judeţ a fost exercitată de
adjunctul de prefect István Bonda şi de către locotenent-colonelul
László Kiss, comandantul jandarmeriei din judeţ. În oraşul Sfântu
Gheorghe, adunarea evreilor a fost condusă de maiorul Ferenc Filó şi de
şeful poliţiei, János Zsigmond.
Ca şi alte ghetouri, cel din Târgu Mureş avea o “comisie de cercetare”,
a cărei funcţie era să evalueze petiţiile adresate de evrei, inclusiv
cererile pentru statutul de exceptat. Comisia, a cărei atitudine faţă
de evrei a fost extrem de negativă, era formată din Májay, Bedö şi
colonelul de jandarmi Loránt Bocskor. Şi în Târgu Mureş exista o
“monetărie”, aflată într-o mică clădire din interiorul ghetoului.
Printre torţionarii care au participat la obţinerea bunurilor de
valoare de la evrei au fost Ferenc Sallós, căpitanii Konya şi Pintér,
din partea jandarmeriei.
Primul transport a fost trimis către Auschwitz la 27 mai 1944. La 8
iunie, când pleca al treilea transport, 7.549 de evrei fuseseră
evacuaţi din acest ghetou local.

Reghin


Ghetoul din Reghin a fost stabilit într-o cărămidărie total neadecvată,
aleasă de primarul Imre Schmidt şi de şeful poliţiei, János Dudás.
Ambii au participat, împreună cu László Endre, la conferinţa de la
Târgu Mureş din 28 aprilie 1944. În alegerea locului pentru ghetou şi
în operaţiunea de adunare a evreilor, ei au fost asistaţi de către
maiorul László Komáromi, şeful forţelor de honvezi din Reghin;
locotenentul G. Szentpály Kálmán, comandantul unităţii locale de
jandarmi, şi de Jenö Csordácsics, consilier la primărie şi “expertul”
local în problema evreiască.
Cea mai mare parte a evreilor au fost cazaţi în clădiri fără pereţi,
care serviseră la uscarea cărămizilor. Unii s-au văzut obligaţi să
rămână sub cerul liber, iar câtorva li s-a permis să locuiască în case
situate lângă ghetou, la marginea oraşului. La momentul de vârf,
ghetoul număra 4.000 de persoane, dintre care aproximativ 1.400 erau
chiar din oraş. Ceilalţi au fost aduşi din partea de est a judeţului
Mureş-Turda şi din nordul judeţului Ciuc.40
Evreii din Gheorghieni, judeţul Ciuc, au fost adunaţi sub supravegherea
primarului Mátyás Tóth şi a şefului poliţiei, Géza Polánkai. Chiar şi
evreii care obţinuseră exceptarea au fost luaţi împreună cu ceilalţi şi
duşi în localul şcolii primare, unde percheziţia pentru găsirea
bunurilor de valoare era condusă de Béla Ferenczi, membru al
departamentului local de poliţie. După trei zile petrecute în localul
şcolii, unde nu au primit aproape deloc mâncare, evreii au fost
transferaţi în ghetoul din Reghin.41
Ghetoul din Reghin era păzit de poliţia locală şi de o unitate specială
formată din 40 de jandarmi din Szeged. Condiţiile din ghetou erau
similare celor existente în alte părţi. Percheziţiile pentru găsirea
bunurilor de valoare se făceau sub conducerea ofiţerilor de poliţie şi
de jandarmerie care păzeau ghetoul şi cu participarea lui Pál Bányai,
Balázs Biró, András Fehér şi Istvan Gösi, membri ai unităţilor speciale
de anchetă ale jandarmeriei. Pentru a ajuta la anchetarea evreilor din
Gheorghieni, Béla Ferenczi a fost solicitat să facă deplasarea de la
Gheorghieni la Reghin. La anchetă, Irma Lovas era responsabilă de
percheziţiile vaginale. Ghetoul se afla sub conducerea directă a lui
János Dudás.

Sfântu Gheorghe


În ghetoul din Sfântu Gheorghe au fost aduşi evreii din localitate, ca
şi aceia din micile comunităţi din judeţul Trei Scaune şi din partea de
sud a judeţului Ciuc. Populaţia totală a ghetoului era de 850 de
persoane.42
Comisia pentru stabilirea amplasamentului ghetoului era formată din
Gábor Szentiványi, prefectul judeţului Trei Scaune, care s-a purtat
destul de decent cu evreii din zona rurală; Andor Barábas, adjunctul de
prefect; István Vincze, şeful poliţiei din Sfântu Gheorghe;
locotenent-colonelul Balla, comandantul jandarmilor din judeţul Trei
Scaune. Toţi aceştia participaseră, împreună cu László Endre, la
conferinţa de la Târgu Mureş. Ghetoizarea celor câteva sute de evrei
din oraşul Sfântu Gheorghe a diferit ca procedură faţă de ceea ce s-a
întâmplat în alte părţi. La 2 mai 1944, evreilor li s-a cerut de către
poliţie să se prezinte a doua zi, la ora 6 dimineaţa, la sediul
acesteia, împreună cu toţi membrii de familie. O persoană din fiecare
familie a fost lăsată să se întoarcă acasă, însoţită de un poliţist,
pentru a lua bunurile esenţiale, admise de autorităţi. După aceea,
evreii au fost transferaţi într-o clădire neterminată, care nu avea
nici uşi, nici ferestre.
Evreii din judeţul Ciuc, inclusiv cei din Miercurea Ciuc,43 au fost
adunaţi sub comanda generală a următorilor: Ernö Gaáli, prefectul
judeţului Ciuc; József Abraham, adjunctul prefectului; Gerö Szász,
primarul din Miercurea Ciuc; Pál Farkas, şeful poliţiei oraşului;
locotenent-colonelul Tivadar Lóhr, comandantul jandarmilor din
Miercurea Ciuc. Ca şi responsabilii oraşului şi ai judeţului Trei
Scaune, şi aceşti oficiali participaseră la întâlnirea de la Târgu
Mureş, cu László Endre. Condiţiile din ghetoul de la Sf. Gheorghe, care
se afla sub comanda directă a unui ofiţer SS neidentificat, erau dure.
Evreii din acest ghetou au fost transferaţi în ghetoul de la Reghin
după o săptămână. Sighetu Marmaţiei


Deşi,
din punct de vedere geografic, judeţul Maramureş făcea parte din
Transilvania de Nord, pentru scopurile dezevreizării a fost considerat
parte a Ruteniei Carpatice şi a nord-estului Ungariei. Deoarece
cuprindea una dintre cele mai mari concentrări de evrei ortodocşi şi
hasidici din Ungaria, oficialii germani şi maghiari au fost deosebit de
preocupaţi de curăţarea acestei zone de evrei.
Detaliile măsurilor
antievreieşti aplicate în judeţul Maramureş, ca şi în Rutenia Carpatică
în întregimea ei, au fost adoptate la conferinţa de la Munkács, din 12
aprilie 1944. Judeţul Maramureş şi municipalitatea din Sighetu
Marmaţiei au fost reprezentate la această conferinţă de László Illinyi,
adjunctul de prefect; Sándor Gyulafalvi Rednik, primarul Sighetului
Marmaţiei; Lajos Tóth, şeful poliţiei; colonelul Zoltán Agy,
comandantul legiunii locale de jandarmi; şi colonelul Sárvári,
comandantul Districtului Jandarmeresc IV. În dimi-neaţa zilei de 15
aprilie, László Illinyi a convocat o întrunire la Sighetu Marmaţiei cu
înalţii oficiali ai judeţului pentru a discuta detaliile procesului de
ghetoizare, inclusiv alegerea amplasamentelor ghetourilor. În aceeaşi
după-amiază, Lajos Tóth a prezidat o întrunire a şefilor jandarmeriei
din Sighetu Marmaţiei, la care s-au trecut în revistă detaliile
operaţiunii. Această întrunire a stabilit şi cele 20 de comisii
responsabile de adunarea evreilor. Din fiecare comisie făceau parte un
ofiţer de poliţie, unul de jandarmi şi un reprezentant al serviciilor
civile.
Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost stabilit în două secţiuni
periferice ale oraşului, locuite iniţial de categoriile cele mai sărace
ale evreimii. În ghetou s-au aflat peste 12.000 de evrei, dintre care
puţin peste 10.000 proveneau chiar din oraş. Ceilalţi au fost aduşi din
multe sate cu populaţie majoritar românească aflate în cuprinsul
districtelor Dragomireşti, Maramureş, Ocna Şugatag, Ökörmezö (azi în
Ucraina), Rahó (azi, în Ucraina), Técsö (azi, în Ucraina) şi Vişeu de
Sus.45
Ghetoul era extrem de aglomerat, aproape fiecare cameră din fiecare
clădire, inclusiv pivniţele şi podurile, fiind locuită de 15 până la 24
de persoane. Ferestrele clădirilor de la marginea ghetoului au fost
vopsite în alb, pentru a-i împiedica pe locuitorii ghetoului să
comunice cu ne-evreii. Pentru a asigura izolarea ghetoului, acesta a
fost încercuit cu sârmă ghimpată şi păzit nu numai de poliţia locală,
ci şi de o unitate specială formată din 50 de jandarmi, aduşi din
Miskolc, sub comanda colonelului Sárvári. Comandantul ghetoului era
Lajos Tóth. Adjunctul său era József Konyuk, şeful pompierilor din
localitate. Ghetoul se afla sub autoritatea generală a lui Sándor
Gyulafalvi Rednik, al cărui consilier expert pe probleme evreieşti era
Ferenc Hullmann. Hullmann a fost acela care a respins practic, toate
cererile înaintate de Consiliul Evreiesc prin care se solicita
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru locuitorii ghetoului.
Consiliul Evreiesc era format din rabinul Samu Danzig, Lipót Joszovits,
Jenö Keszner, Ferenc Krausz, Mór Jakobovits şi Ignátz Vogel.
Ca în toate celelalte ghetouri, şi la Sighetu Marmaţiei exista o
„monetărie”, în care evreii erau torturaţi pentru a spune unde şi-au
ascuns bunurile de valoare. Echipa de torţionari era formată din Tóth,
Sárvári, János Fejér, comisar de poliţie, şi József Konyuk. Pe perioada
măsurilor antievreieşti, şeful judeţului Maramureş era László
Szaplonczai, un membru de frunte al Partidului Renaşterii Maghiare
(Magyar Megújulás Pártja) al lui Béla Imrédy.
Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost printre primele lichidate după
începerea deportării în masă, la 15 mai 1944, prin evacuarea a 12.849
de evrei, în patru transporturi, care au plecat din oraş la 16 şi la 22
mai. Câţiva evrei, printre care şi medici, care au fost prinşi după
plecarea transporturilor, au fost deportaţi din ghetoul de la
Aknaszlatina. Acest ghetou, în care se aflau 3.317 evrei din satele
învecinate, a fost lichidat la 25 mai.46
Au mai existat alte două ghetouri în judeţul Maramureş. Cel din
Ökörmezö, în care se aflau 3.052 de evrei, a fost lichidat la 17 mai.
Un ghetou mult mai mare a funcţionat pentru scurtă vreme la Vişeu de
Sus.47 Evreii de aici au fost transportaţi cu trenul la Vişeu de Jos,
unde s-au alăturat evreilor din localităţile învecinate.48 Un total de
12.079 de persoane au fost deportate de la Vişeu de Jos şi Vişeu de
Sus, în patru transporturi, în intervalul 19-25 mai 1944.

Bistriţa

Cei aproximativ 6.000 de evrei
din Bistriţa şi din comunităţile judeţului Bistriţa-Năsăud au fost
concentraţi la ferma Stamboli, aflată la 2-3 mile de oraş. Aproape
2.500 de locuitori ai ghetoului proveneau chiar din Bistriţa. Ceilalţi
au fost aduşi din comunităţile din districtele Bistriţa de Jos şi
Bistriţa de Sus, Năsăud şi Rodna.33
Ghetoizarea evreilor din oraş s-a făcut sub comanda primarului Norbert
Kuales şi a şefului poliţiei, Miklós Debreczeni. În alte comunităţi ale
judeţului, operaţiunea a fost condusă de László Smolenszki, adjunctul
de prefect, şi locotenent-colonelul de jandarmi Ernö Pasztai. Toţi
patru participaseră, împreună cu László Endre, la conferinţa din 28
aprilie de la Târgu Mureş.Ghetoul, constând dintr-un număr de barăci şi
adăposturi pentru porci, era inadecvat din toate punctele de vedere.
Resursele de apă şi hrană au fost, în mare parte, foarte sărace, din
cauza comportamentului inacceptabil al lui Heinrich Smolka, cel
însărcinat cu asigurarea lor. Printre cei care au cooperat cu Smolka la
persecutarea evreilor s-a aflat Gusztáv Órendi, un agent al Gestapo din
Bistriţa. Autorităţile poliţieneşti locale au asigurat paza ghetoului
cu 25 de jandarmi din Dumitra, trimişi la Bistriţa de colonelul
Paksy-Kiss. După 10 mai 1944, prefect al judeţului a fost Kálmán
Borbély.
Deportarea celor 5.981 de evrei din Bistriţa a avut loc la 2 şi 6 iunie 1944.


Oradea


Cel mai mare ghetou din Ungaria – cu excepţia celui din Budapesta – a
fost cel din Oradea. De fapt, în acest oraş erau două ghetouri: unul
pentru evreii din localitate, ce cuprindea 27.000 de persoane, aflat în
apropierea Marii sinagogi ortodoxe şi a Pieţei Mari; celălalt, pentru
cei aproape 8.000 de evrei aduşi din multele comunităţi rurale ale
următoarelor douăsprezece districte: Aleşd, Berettyóújfalu (azi, în
Ungaria), Biharkeresztes (azi, în Ungaria), Cefa, Derecske (azi, în
Ungaria), Marghita, Oradea, Săcueni, Sălard, Salonta Mare, Sárrét (azi,
în Ungaria) şi Valea lui Mihai. Mulţi dintre evreii acestor comunităţi
au fost concentraţi în şi în jurul depozitului de lemne Mezey.35
Ghetoul din Oradea era extraordinar de suprapopulat. Evreii din oraş,
care constituiau aproape 30 la sută din populaţia localităţii, au fost
înghesuiţi pe o suprafaţă care putea adăposti doar a cinsprezecea
parte, şi nu a cincea parte din populaţia oraşului. Densitatea era atât
de mare încât 14-15 evrei împărţeau o singură cameră. Ca toate
celelalte ghetouri, cel din Oradea suferea de pe urma lipsei de
alimente; au existat, de asemenea, victime ale măsurilor punitive
practicate de o administraţie locală deosebit de sălbatică; adeseori,
conducerea antisemită a oraşului întrerupea electricitatea şi apa în
ghetou. Mai mult, sub comanda locotenent-colonelului Jenö Péterffy,
jandarmii au fost deosebit de sadici la “monetăria” locală, care se
afla în Fabrica de bere Dréher, în imediata vecinătate a ghetoului. În
interior, ghetoul era administrat de un Consiliu Evreiesc, condus de
Sándor Leitner, liderul comunităţii evreilor ortodocşi. Deportarea
evreilor a început cu “evacuarea” celor concentraţi în depozitul de
lemne Mezey, la 23 mai. Aceasta a fost urmată, la 28 mai, de primul
transport care a avut loc chiar din oraş. Ultimul transport a părăsit
Oradea la 27 iunie.

Ţara Secuilor


În Districtul Jandarmeresc X, aşa-zisa Ţară a Secuilor (Szekler Land),
care cuprindea judeţele Mureş-Turda, Ciuc, Odorheiu şi Trei Scaune,
evreii au fost plasaţi în trei mari ghetouri: Târgu Mureş, Reghin şi
Sfântu Gheorghe.
Concentrarea evreilor din judeţele Ţării Secuilor s-a făcut potrivit
hotărârii conferinţei de la Târgu Mureş, din 28 aprilie 1944. Aceasta a
fost condusă de László Endre şi i-a reunit pe toţi prefecţii, primarii
oraşelor, şefii districtelor şi ofiţerii de rang înalt ai poliţiei şi
jandarmeriei din regiune. Aşa cum s-a decis la conferinţă, ghetoul din
Târgu Mureş îi cuprindea nu numai pe evreii din oraş, ci şi pe aceia
din comunităţile judeţului Odorheiu şi din partea de vest a judeţului
Mureş-Turda. Ghetoul din Reghin îi cuprindea pe evreii din comunităţile
părţii de est a judeţului Mureş-Turda şi pe cei din sudul judeţului
Ciuc. Ghetoul din Sfântu Gheorghe a fost înfiinţat pentru evreii din
judeţul Trei Scaune şi din partea de sud a judeţului Ciuc. Ca peste
tot, evreii din diferitele comunităţi au fost mai întâi concentraţi în
sinagogile locale sau în clădirile aparţinând comunităţii înainte de a
fi transferaţi în ghetourile de care aparţineau.

Şimleu Silvaniei

Ghetoizarea evreilor din
judeţul Sălaj s-a făcut sub comanda şi supravegherea oficialilor care
au participat la conferinţa de la Satu Mare din 26 aprilie: András
Gazda, adjunctul prefectului judeţului; János Sréter, primarul
Zalăului; József Udvari, primarul Şimleului Silvaniei;
locotenent-colonel György Mariska, comandantul unităţii de jandarmi a
judeţului; Ferenc Elekes, şeful poliţiei din Zalău; István Pethes,
şeful poliţiei din Şimleul Silvaniei. Baronul János Jósika, prefectul
judeţului Zalău, a demisionat imediat ce a fost informat de András
Gazda despre deciziile luate la conferinţa din 26 aprilie. El a fost
unul dintre puţinii oficiali unguri care au îndrăznit să ia o poziţie
publică împotriva acţiunilor antievreieşti, considerându-le atât
imorale, cât şi ilegale. Succesorul său, László Szlávi, un împuternicit
al guvernului Sztójay, nu a avut asemenea scrupule şi a cooperat deplin
la implementarea măsurilor antievreieşti.
La scurtă vreme după reîntoarcerea de la Satu Mare, s-au organizat
consultări la biroul prefectului cu Béla Sámi, responsabilul şef al
judeţului, doctorii Suchi şi Ferenc Molnár, şefii sectorului de
sănătate din judeţul Sălaj şi, respectiv, din Şimleu Silvaniei, László
Krasznai, conducătorul districtului Şimleu Silvaniei, şi István
Kemecsey de la departamentul serviciilor tehnice din Şimleul Silvaniei,
cu scopul de a se stabili o locaţie pentru ghetou.
Adunarea evreilor din Şimleu Silvaniei s-a făcut sub comanda directă a
lui István Pethes; în Zalău, sub conducerea lui Ferenc Elekes, iar în
alte părţi ale judeţului sub direcţia lui András Gazda şi sub
conducerea nemijlocită a locotenent-colonelului György Mariska. Printre
comunităţile mai mari care au fost afectate s-au aflat cele din Tăşnad
şi Crasna.
Evreii din judeţul Sălaj au fost concentraţi în cărămidăria Klein din
Cehei, într-o zonă mlăştinoasă şi noroioasă, la aproximativ trei mile
distanţă de Şimleu Silvaniei. La momentul de vârf, ghetoul adăpostea
aproape 8.500 de evrei.26 Printre aceştia se aflau evreii din
comunităţile din districtele Crasna, Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu
Silvaniei, Supuru de Jos, Tăşnad şi Zalău.27 Deoarece adăposturile
construite din cărămizi erau în număr limitat, mulţi locuitori ai
ghetoului erau obligaţi să trăiască sub cerul liber. Ghetoul era păzit
de o unitate specială de jandarmi de la Budapesta şi era condus de
Krasznai, unul dintre cei mai cruzi comandanţi de ghetou din Ungaria.
Drept rezultat al torturilor, hranei necorespunzătoare şi
aprovizionării total inadecvate cu apă a ghetoului, evreii din judeţul
Sălaj au ajuns la Auschwitz într-o stare foarte proastă, ceea ce a
făcut ca un procent neobişnuit de mare să fie selectaţi pentru gazare
imediat după sosirea în lagăr. Deportările de la Cehei au avut loc
între 31 mai şi 6 iunie, în trei transporturi.

Satu Mare


Datorită relativ importantei concentrări a evreilor în judeţul Satu
Mare, autorităţile maghiare au înfiinţat două ghetouri în judeţ: unul
în oraşul Satu Mare, altul la Baia Mare. La început, Carei a fost de
asemenea folosit drept centru de concentrare pentru evreii care locuiau
acolo şi în comunităţile învecinate. Totuşi, după o scurtă perioadă,
evreii din ghetoul de la Carei, care era condus de un Consiliu Evreiesc
compus din István Antal, Jenö Pfefferman, Ernö Deutsch şi Lajos
Jakobovics, au fost transferaţi în ghetoul din Satu Mare.29
Reprezentanţii judeţului la conferinţa de la Satu Mare, din 26 aprilie,
au fost László Csóka, primarul oraşului Satu Mare; Endre Boér,
adjunctul prefectului judeţului; Zoltán Rogozi Papp, adjunctul
primarului din oraşul Satu Mare; Ernö Pirkler, secretarul general al
oraşului, reprezentanţi ai poliţiei şi jandarmeriei. Comisiile pentru
arestarea evreilor din Satu Mare şi din împrejurimi au fost stabilite
la o întrunire ţinută la scurt timp după conferinţă. Aceasta a fost
prezidată de László Csóka şi au participat la ea reprezentanţi ai
poliţiei şi jandarmeriei, inclusiv Károly Csegezi, Bela Sárközi şi Jenö
Nagy, din partea Poliţiei, şi N. Deményi, din partea jandarmeriei.
Membri ai consiliilor financiare şi educaţionale ale oraşului au luat
parte şi ei la lucrările comisiei. Ghetoizarea în Satu Mare s-a făcut
cu cooperarea lui László Csóka; în restul judeţului, evreii au fost
adunaţi sub comanda administrativă a lui Endre Boér.
În momentul său de vîrf, ghetoul din Satu Mare a adăpostit aproximativ
18.000 de evrei. Ei fuseseră adunaţi din următoarele unsprezece
districte ale judeţului: Ardud, Baia Mare, Carei, Copalnic Mănăştur,
Csenger (azi, în Ungaria), Fehérgyarmat (azi în Ungaria), Mátészalka
(azi în Ungaria), Oraşu Nou, Satu Mare, Şomcuta Mare şi Seini.30
Comandantul ghetoului era Béla Sárközi, ofiţerul de poliţie responsabil
de ramura locală a Oficiului Naţional Central pentru Controlul
Străinilor (Külfőldieket Ellenörzö Országos Központi Hatóság – KEOKH).
Consiliul Evreiesc era condus de Zoltán Schwartz şi îi includea pe
Samuel Rosenberg, liderul comunităţii evreieşti, Singer, Lajos Vinkler
şi József Borgida, cu toţii şefi foarte respectaţi ai comunităţii
evreieşti din Satu Mare.
Percheziţiile pentru descoperirea bunurilor de valoare au fost făcute
cu cruzimea obişnuită de Sárközi, Csegezi şi Deményi. Eficienţa lor a
fost sporită de prezenţa unei unităţi speciale formate din 50 de
jandarmi din împrejurimile localităţii Mérk.
Ghetoul a fost lichidat prin deportarea evreilor în cursul a şase transporturi, între 19 mai şi 1 iunie.

Baia Mare


Ghetoizarea evreilor din Baia Mare şi ai diferitelor comunităţi din
districtele sud-estice ale judeţului Satu Mare s-a făcut urmând liniile
de bază stabilite la câteva zile după conferinţa de la Satu Mare.
Întrunirea liderilor locali a avut loc la sediul Partidului Crucilor cu
Săgeţi din Baia Mare, la ea participând şi László Endre. Oraşul a fost
reprezentat, la început de adjunctul de primar Károly Tamás, dar acesta
a fost înlocuit curând de István Rosner, un ajutor al şefului poliţiei,
care s-a dovedit mai maleabil. Printre alţii, au fost prezenţi Jenö
Nagy, şeful poliţiei; Sándor Vajai, fost secretar general al biroului
primarului; Tibor Várhelyi, comandantul unităţii de jandarmi; Gyula
Gergely, liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi din Transilvania de
Nord; József Haracsek, preşedintele Asociaţiei Baross (o asociaţie
virulent antisemită a oamenilor de afaceri creştini).
Ghetoul pentru evreii din oraşul Baia Mare a fost stabilit pe
terenurile virane ale Fabricii de sticlă König; evreii aparţinând
diferitelor comunităţi din districtele Baia Mare, Şomcuta Mare şi
Copalnic Mănăştur au fost cantonaţi în nişte grajduri din Valea
Borcutului, aflate la aproximativ două mile de oraş. Adunarea evreilor
şi percheziţiile după bunuri de valoare s-au făcut sub comanda lui Jenö
Nagy şi Gyula Gergely, cu participarea SS-Hauptsturmführer Franz
Abromeit. Ghetoul din Baia Mare cuprindea aproximativ 3.500 de evrei,
iar cel din Valea Borcutului, în jur de 2.000. Dintre aceştia din urmă,
numai 200 şi-au găsit adăpost în grajduri; ceilalţi au fost cantonaţi
sub cerul liber. Comandantul şef al ghetoului a fost Tibor Várhelyi.
Evreii din ghetoul de la Baia Mare au fost supuşi torturilor şi
metodelor de anchetă obişnuite în toate ghetourile. Printre cei
implicaţi în aceste anchete, conduşi de Nagy şi de Várhelyi, au fost
Károly Balogh şi László Berentes, asociaţi la Fabrica Phoenix din Baia
Mare, ca şi Haracsek, Péter Czeisberger, Zoltán Osváth şi detectivii
József Orgoványi, Imre Vajai şi István Bertalan. Răspunderea generală
pentru administrarea judeţului îi revenea, la vremea respectivă, lui
Barnabás Endrödi, care a fost numit prefect al judeţului Satu Mare de
către guvernul Sztójay, la 25 aprilie 1944.
Cei 5.916 evrei din cele două ghetouri au fost deportaţi în două transporturi, între 31 mai şi 5 iunie.

Ghetouri
Cluj


Ghetoul din Cluj a
fost unul dintre cele mai mari din Transilvania de Nord. Ca şi în alte
zone ale regiunii, ghetoizarea, care a început la 3 mai 1944, a fost
precedată de un anunţ lipit în întreg oraşul cu o zi înainte. Semnat de
Lajos Hollóssy-Kuthy, adjunctul şefului poliţiei, textul anunţului a
fost publicat şi în presa locală, la 3 mai. Evreii din Cluj şi din
comunităţile judeţului Cluj au fost concentraţi într-un ghetou stabilit
la cărămidăria Iris, în partea de nord a oraşului. Chestiunile
specifice ale operaţiunii de concentrare au fost puse la punct la o
întâlnire din data de 2 mai, sub conducerea lui László Vásárhelyi,
primarul oraşului, László Urbán, şeful poliţiei şi a colonelului de
jandarmi Paksy-Kiss. Întrunirea, la care au participat aproape 150 de
oficiali ai municipalităţii însărcinaţi cu operaţiunea de adunare, s-a
ocupat de detaliile procesului de ghetoizare, aşa cum a fost configurat
în decret şi la conferinţa lui László Endre, ţinută la Satu Mare la 26
aprilie.
Oficialii maghiari din Cluj au primit asistenţă de
specialitate pentru atacul împotriva evreilor de la SS-Hauptsturmführer
Strohschneider, comandantul local al serviciilor germane de securitate.
Ghetoizarea s-a făcut în ritm rapid. La 10 mai, populaţia ghetoului
ajunsese la 12.000 de persoane. În momentul său de vârf, chiar înainte
de deportare, cuprinzându-i atunci şi pe evreii transferaţi din ghetoul
de la Gherla, populaţia ghetoului din Cluj era de 18.000 de persoane.
Alături de ofiţerii menţionaţi mai sus, următorii oficiali au fost şi
ei implicaţi masiv în ghetoizarea evreilor: József Forgács, secretarul
general al judeţului Cluj, reprezentându-l pe adjunctul prefectului;
Lajos Hollóssy-Kuthy, adjunctul şefului poliţiei; Géza Papp, un ofiţer
de poliţie de rang înalt; Kázmér Taar, un angajat cu rang înalt al
biroului primarului. Comanda generală a procesului de ghetoizare în
judeţul Cluj, cu excepţia oraşului Cluj, a aparţinut lui Ferenc Szász,
adjunctul prefectului judeţului Cluj, şi lui József Székely, primarul
oraşului Huedin. Evreii din diferitele oraşe şi sate ale judeţului au
fost mai întâi concentraţi în localităţile lor, de obicei în sinagogă
sau în instituţia evreiască adiacentă. După o scurtă perioadă de timp
şi o primă rundă de exproprieri, ei au fost transferaţi în ghetoul din
Cluj.
Printre cei transferaţi în ghetoul din Cluj se aflau evrei din multe
comunităţi din districtele Borşa, Cluj, Hida, Huedin şi Nadasdia.20
După comunitatea evreiască a Clujului, de departe cele mai mari
comunităţi aduse la cărămidăria Iris au fost cele din Huedin şi Gherla.
Evreii din Huedin au fost adunaţi sub comanda şi supravegherea lui
József Székely, Pál Boldizsár, ofiţerul responsabil cu aprovizionarea
în oraş, József Orosz, şeful poliţiei şi a ofiţerilor de poliţie şi
detectivilor Ferenc Menyhért, András Szentkúti, András Lakatos şi
Sándor Ojtózi.
Cărămidăria ghetou din Gherla cuprindea aproape 1.600 de evrei. Dintre
aceştia, circa 400 erau originari chiar din oraş; alţii au fost aduşi
din comunităţile vecine în districtul Gherla.21 Transferul acestor
evrei în ghetoul din Cluj s-a făcut sub comanda lui Lajos Tamási,
primarul Gherlei, şi a lui Ernö Berecki şi András Iványi, ofiţeri
comandanţi ai poliţiei din oraş.
Ghetoul din Cluj s-a aflat sub comanda directă a lui László Urbán.
Administraţia internă a ghetoului a fost încredinţată Consiliului
Evreiesc, format din liderii tradiţionali ai comunităţii evreieşti
locale. Acesta era condus de József Fischer, şeful comunităţii
Neologice a oraşului, şi îi includea pe rabinul Akiba Glasner, József
Fenichel, Gyula Klein, Ernö Marton, redactorul-şef al publicaţiei Új
Kelet („Estul Nou”), Zsigmond Léb şi rabinul Mózes Weinberger
(ulterior, Carmilly-Weinberger). Secretar general era József Moskovits,
şi secretarul Dezsö Hermann. József Fischer avea reputaţia de a fi unul
dintre liderii evrei locali care erau complet informaţi asupra
realităţilor programului nazist al Soluţiei Finale. El şi familia sa
s-au aflat printre cei 388 de evrei luaţi din ghetoul din Cluj şi duşi
la Budapesta – şi, eventual, spre libertate – la 10 iunie 1944, ca
parte a controversatei înţelegeri a lui Kasztner cu SS-ul.22
Ghetoul a fost evacuat în şase transporturi, primul dintre acestea
fiind executat la 25 mai, iar ultimul la 9 iunie.

Dej


Ghetoul din Dej a cuprins cea mai mare parte a evreilor din judeţul
Someş. Sub conducerea administrativă a prefectului Béla Bethlen,
judeţul a fost reprezentat la conferinţa de la 26 aprilie cu László
Endre, la Satu Mare, de: János Schilling, adjunctul de prefect; Jenö
Veress, primarul Dejului; Lajos Tamási, primarul Gherlei; Gyula Sárosi,
şeful poliţiei din Dej; Ernö Berecki, şeful poliţiei din Gherla, şi Pál
Antalffy, comandatul jandarmeriei din Someş. Obiectivele şi deciziile
acestei conferinţe au fost comunicate ofiţerilor şefi ai serviciului
civil, jandarmeriei şi poliţiei din judeţ la o întâlnire specială
convocată şi condusă de János Schilling la 30 aprilie. Ca şi în alte
părţi, acţiunea de ghetoizare a început la 3 mai. Adunarea evreilor din
judeţ s-a făcut sub conducerea lui Pál Antalffy. Ghetoul din Dej s-a
aflat printre cele mai mizere din Transilvania de Nord. La insistenţa
oficialilor locali virulent antisemiţi, acesta a fost stabilit într-o
pădure – aşa-numita „Bungur” – situată la aproximativ două mile de
oraş. În momentul de vârf, ghetoul cuprindea 7.800 de evrei, inclusiv
cei 3.700 de evrei din oraş. Alţii au fost aduşi din comunităţile
rurale ale judeţului Someş, mulţi dintre ei fiind adunaţi, iniţial, în
reşedinţele de district de la Beclean, Chiochiş, Dej, Gherla, Ileanda
şi Lăpuş.24 Cei mai norocoşi dintre locuitorii ghetoului se adăposteau
în barăci improvizate, ceilalţi fie în corturi făcute manual, fie
trăiau sub cerul liber. Înainte de transferul către „Bungur”, evreii
din Dej au fost concentraţi în trei centre din interiorul oraşului,
unde au fost supuşi la percheziţii corporale pentru a li se lua
obiectele de valoare.
Ghetoul, încercuit cu sârmă ghimpată, era păzit de poliţia locală,
ajutată de o unitate specială formată din 40 de jandarmi, adusă de la
Zalău. Comanda supremă a ghetoului se afla în mâinile lui Takáts, un
“agent guvernamental”. Administraţia internă a ghetoului a fost
încredinţată Consiliului Evreiesc, compus din liderii respectaţi ai
comunităţii locale. Consiliul îi includea pe Lázár Albert (preşedinte),
Ferenc Ordentlich, Samu Weinberger, Manó Weinberger şi Andor Agai. Dr.
Oszkar Engelberg era medicul şef al ghetoului, iar Zoltán Singer era
reprezentantul economic responsabil cu aprovizionarea.
Condiţiile sanitare din ghetou erau deplorabile, ca şi serviciile de
bază şi aprovizionarea. Această situaţie s-a datorat în mare măsură,
relei voinţe a lui Jenö Veress, primarul Dejului, şi a doctorului
Zsigmond Lehnár, medicul şef. Echipele de anchetatori care căutau
bunuri de valoare au fost la fel de crude la Dej ca şi în alte părţi.
Printre cei implicaţi în astfel de anchete au fost József Fekete,
József Gecse, Maria Fekete, Jenö Takács, József Lakadár şi ofiţerii de
poliţie Albert (Béla) Garamvolgyi, János Somorlyai, János Kassai şi
Miklós Désaknai.
Ghetoul a fost lichidat între 28 mai şi 8 iunie, din el fiind deportaţi
7.674 de evrei, în trei transporturi. Câţiva evrei au reuşit să scape
din ghetou. Printre aceştia s-a aflat rabinul József Paneth din Ileanda
Mare, care, împreună cu nouă membri ai familiei sale, se pare că a
reuşit să ajungă în siguranţă în România.
http://www.mmhtn.org/ghetouri.php

ŞOCANT: Liderul PLDM egalează acţiunile lui Ion Antonescu cu cele lui Franklin Roosevelt




Prim-vicepreşedintele
PLDM, Mihai Godea, a comparat, joi, într-o conferinţă de presă, crimele
admise de mareşalul Ion Antonescu cu acţiunile Preşedintelui Statelor
Unite din acea perioadă, Franklin Delano Roosevelt.




Prin
această comparaţie, Godea a încercat să justifice crimele împotriva
umanităţii, admise de aliatul lui Hitler în cel de al Doilea Război
Mondial.

Potrivit lui Godea, "Antonescu a fost
un militar care a ţinut la onoarea epoleţilor săi şi această onoare nu
a discreditat-o nici până în clipa în care a primit un glonte în cap de
la comandantul plutonului de execuţie". Godea a ţinut să sublinieze că
la aceste concluzii a ajuns, studiind "cu mare atenţie" toate volumele
despre procesul şi detenţia mareşalului Antonescu.

"Dacă se trage o linie între toţi cei
care s-au făcut vinovaţi de crime de război, indiscutabil nu se poate
explica nicicum lagărele de rromi din Transnistria, se poate explica,
dar nu şi accepta asistenţa pentru deportarea evreilor din Basarabia şi
din alte regiuni ale regatului României", a menţionat liderul PLDM.

În acelaşi timp, Mihai Godea a
subliniat că nu crede că ceea ce făcea Ion Antonescu nu se încadra în
limitele şi filosofia unui război. "Pentru că atrocităţi s-au comis de
toţi actorii implicaţi în cel de-al Doilea Război Mondial. Este sau nu
Franklin Delano Roosevelt criminal de război, ştiind că va fi atacat
Pearl Harbor şi nu a acţionat în niciun fel ca Preşedinte al Statelor
Unite ale Americii. Ba din contra, a utilizat Pearl Harbor pentru a
intra în război de partea Aliaţilor", a concluzionat Godea, justificând
acţiunile mareşalului român Ion Antonescu, care a fost aliatul
Germaniei naziste.

Imediat după cel de al Doilea Război
Mondial, Ion Antonescu a fost condamnat pentru crime de război şi
împotriva umanităţii. Potrivit datelor United States Holocaust Memorial
Museum, în perioada 1941-1944 pe teritoriul actual al Republicii
Moldova, la indicaţia directă lui Antonescu, au fost exterminaţi peste
300 mii de evrei şi ţigani.

http://omg.md/Content.aspx?id=3827〈=1

Victimele Holocaustului, comemorate în Harghita, Bistriţa-Năsăud şi Timiş



Zeci de coroane şi jerbe de flori au fost depuse în Harghita la
monumentele funerare din cimitirele evreieşti, autorităţile locale şi
judeţene aducând astfel un omagiu celor care şi-au pierdut viaţa în
timpul Holocaustului


Zeci de coroane şi jerbe de flori au fost
depuse în Harghita la monumentele funerare din cimitirele evreieşti,
autorităţile locale şi judeţene aducând astfel un omagiu celor care
şi-au pierdut viaţa în timpul Holocaustului, victimele Holocaustului
fiind comemorate şi la Bistriţa şi Timişoara, transmite corespondenţii
Mediafax.
În municipiul Gheorgheni, manifestările comemorative au început prin
oficierea unui ceremonial religios, în sinagoga din localitate, mai
mulţi preoţi aparţinând tuturor confesiunilor creştine intonând câte o
rugăciune, în limbile română şi maghiară, în memoria celor aproximativ
900 de evrei ucişi în lagărele de exterminare naziste.
Această zi a fost una dintre puţinele în care sinagoga din Gheorgheni a
fost deschisă şi s-a umplut de oameni, după ce comunitatea evreilor din
oraş a dispărut aproape în totalitate. Elevii mai multor şcoli din
Gheorgheni, puţinii supravieţuitori ai Holocaustului şi reprezentanţi
ai autorităţilor locale au luat parte la comemorarea de la sinagogă,
după care au depus coroane de flori la cimitirul evreiesc din oraş.
Din cei 998 de evrei care trăiau în Gheorgheni, doar 92 s-au mai întors
din lagărele naziste din Auschwitz, Dachau şi Birkenau, numele celor
ucişi fiind inscripţionate, în anul 1946, în marmură pe pereţii
sinagogii din localitate. Manifestări comemorative dedicate Zilei
Holocaustului au avut loc şi la Miercurea-Ciuc şi Odorheiu-Secuiesc,
autorităţile locale şi judeţene marcând evenimentul prin depunerea de
coroane şi jerbe de flori în cimitirele evreieşti.
La Bistriţa, şapte evrei din municipiu, care au supravieţuit
Holocaustului au fost principalul subiect al manifestărilor dedicate
acestui eveniment. Potrivit lui Fredi Deac, evreii din Bistriţa au fost
duşi iniţial într-un lagăr la patru kilometri de Bistriţa, pe
teritoriul actualei Staţiuni de Cercetare şi Producţie Pomicolă
Bistriţa, unde se spunea că va fi pregătit terenul pentru o crescătorie
de porci.
„În data de 2 mai 1944 s-a răspândit zvonul că evreii vor fi ridicaţi
şi deportaţi. Primarul a dezminţit că ar exista un asemenea plan, dar
prefectul a dat ordinul 9112 prin care a impus tuturor evreilor să
poarte stea galbenă şi să nu părăsească oraşul. S-a mai pus în vederea
fiecărui evreu să-şi pregătească un bagaj cu două rânduri de haine,
lenjerie de pat şi alte obiecte într-un bagaj în greutate maximă de 50
de kilograme, dar se interzicea prin acelaşi ordin să se ia hârtii de
valoare, bijuterii şi metale preţioase. În dimineaţa zilei de 3 mai,
echipele organizate au început ridicarea evreilor, inclusiv a celor
bolnavi, care au fost duşi în lagărul de concentrare stabilit pe un
teren viran, înconjurat cu sîrmă ghimpată", a declarat Fredi Deac,
rememorând evenimentele petrecute în urmă cu 60 de ani.
"În lagăr nu exista fântână, nici condiţii de preparare a hranei.
Pentru pregătirea hranei au fost aduse căzi de baie din casele evreilor
în care aceştia au fost obligaţi să-şi pregătească mâncarea. În aceste
condiţii, 300 de evrei au murit şi au fost înmormântaţi în incinta
lagărului, într-o groapă comună. În 10 mai 1944, comandamentul corpului
9 al armatei maghiare a ordonat prefectului şi primarului oraşului
Bistriţa să înceapă acţiunea de deportare a populaţiei evreieşti din
lagăre în Germania. Din lagărul din Bistriţa s-a făcut deportarea în
două tranşe. În prima rundă au plecat peste 3.100 de persoane, iar în 6
iunie s-a făcut a doua deportare cu un număr de 2875 de persoane”, a
adăugat Fredi Deac. Elena Pop, decana de vârstă a evreilor deportaţi,
care a supravieţuit Holocaustului, a declarat că experienţa pe care a
trăit-o a fost traumatizantă. „Tratamentul a fost mai degradant decât
cel pentru animale", a declarat aceasta, afirmând că se numără printre
cei norocoşi pentru că a scăpat cu viaţă.
Tot marţi, au fost depuse la Bisitrţa, coroane de flori din partea
Comunităţii Evreilor Bistriţa, a Prefecturii Bistriţa-Năsăud, a
Consiliului Judeţean şi a Primăriei Bistriţa la Monumentul
Deportaţilor. Şi comunitatea evreiască din Timişoara a participat,
marţi, la Ziua Holocaustului. Evreii din Timişoara, alături de
autorităţi şi elevi, au depus coroane la mormintele unde au fost
îngropaţi conaţionalii lor. În acest an, la Timişoara, s-a comemorat
pentru prima dată Ziua Holocaustului.
În oraş trăiesc aproape 600 de evrei, dintre care şi cinci
supravieţuitori ai Holocaustului. Unul dintre ei, Pavel Strausz, şi-a
amintit cum între 1940 şi 1945, pe când era doar un copil, a trăit un
adevărat coşmar. Acesta a mărturisit că întotdeauna avea geanta
pregătită cu mâncare, haine şi apă, deoarece îl pândea pericolul de a
fi luat în orice moment de fascişti. Manifestarea de la Timişoara s-a
încheiat cu un simpozion de comemorare a evreilor dispăruţi în perioada
1940-1945.

http://www.avj.ro/node/193598/comnews/item?item_id=250398

Dosarul unui Drept intre Popoare

Rasfoind, la Yad Vashem, dosarul unui Drept intre Popoare
Corespondenta de la Zvi Ben Dov
Am aflat, de curand, ca printre persoanele care au primit din partea
Institutului Yad Vashem din Ierusalim titlul de Drept intre Popoare –
acordat neeverilor care au salvat, riscandu-si propria viata, vieti de
evrei – se afla si un locuitor din Focsani, orasul in care m-am nascut.
Am vrut sa aflu amanunte si m-am fus la Yad Vashem, unde am avut
posibilitatea sa citesc dosarul lui Anghel T. Anutoiu, nascut la
Nicoresti, un sat din Vrancea, in Decembrie 1914.
Mama lui Anghel, romanca Ioana T. Antoiu, si tatal lui - Wainer Mendel
– si-au crescut baiatul in saul Naruja, judetul Vrancea. Majoritatea
prietenilor cu care si-a petrecut Anghel copilaria au fost evrei. El nu
a avut acces la cultura si traditiile evreiesti. Totusi. in cautarea
unui drum in viata sau ca o atractie speciala spre evrei, a legat
prietenii in decursul anilor si cu alti evrei , printre ei si rabini.
Dupa terminarea scolii, a fost angajat ca secretar al Asociatiei
Veteranilor "Marele Voievod Mihai" pentru judetele : Bacau, Tecuci,
Ramnicu Sarat, si Putna. In continuare, pana la terminarea razboiului,
in 1945, a primit functia de secretar al comandamentului de mari
unitati. In aceste functie a avut acces la documente secrete cu privire
la arestari, evacuari si executii de evrei in Romania. Angel pastra
legaturi stranse cu prieteni romani si evrei care faceau parte din
organizatii clandestine antifasciste si, dupa ce a citit aceste
documente, a luat o hotarire curajoasa : sa ii ajute pe evrei, sa-i
salveze de la moarte, chiar daca in acest fel si-a riscat propria-I
viata. Iata cateva din faptele care justifica primirea distinctiei,
gasite in dosar:
Cand i s-a adus la cunostinta hotararea de arestare si evacuare a
evreilor din Brasov - printre care Dr. Graumfeld Iancu, rabinul Ernest
Deutch si rabinul Sperber - Angel i-a anuntat si a reusit sa-i ascunda
la un prieten pe o perioada destul de lunga si astfel le-a salvat
vietele de la o moarte sigura.
In orasul Piatra Neamt, Anghel a salvat viata membrilor familiei
Weisman, pe care i-a ascuns la un prieten, pana la plecarea lor in
Israel. In 1941, in orasul Buzau, era in legatura cu rabinul Simon
Bercovici. Cand a aflat ca s-a emis ordin de arestare a rabinului , l-a
ascuns la un prieten din copilarie si astfel i-a salvat viata. In
orasul Odobesti, a salvat vietile urmatoarelor persoane: Haim Sacagiu,
Smuel Stoleru, Liza Herscovici si a rabinului Schechter. Pe rabinul
Schechter si pe Dr. Tercatin i-a adapostit la rude ale lui.
In ajunul sarbatorii de Pesah (Pastele Evreiesc) din 1941, in orasul
Barlad, i-a salvat de la moarte pe farmacistul Ezra Bergman, pe Dr,
Talik, pe Dr. Bril, impotriva carora fusesera emise ordine de arestare
si evacuare.
Pe baza acestpr fapte – si a altora asemanatoare - Institutul Yad
Vashem din Ierusalim a decis sa-I acorde lui Angel T. Anutoiu titlul
de:" Drept intre popoare"
Din pacate, Angel a plecat dintre noi bolnav si sarac.
Istoria evreimii romane il va pastra in amintire cu veneratie. In
drumul sau prin viata, el a salvat vietile multor evrei, fapt pentru
care am considerat datoria mea morala sa ii dedic, cu emotie, aceste
randuri.

Zvi Ben Dov (fost Puiu Zilberman, Focsani)
Ramat Efal

Măcelărirea evreilor din România i-a îngrozit până şi pe nazişti


“Nici o ţară, cu excepţia Germaniei, nu a contribuit
atât de activ ca România” la distrugerea evreilor, scrie istoricul
american Raul Hilberg, bazându-se pe “Cartea neagră”, publicată la
Bucureşti pe finalul anilor ’40. Traducerea acestui volum, realizată de
Alexandra Laignel-Lavastine, tocmai a apărut în Franţa.

Publicaţia “Le Monde” consacră o recenzie extinsă “Cărţii
negre” de Matatias Carp, un tom de peste 1.000 de pagini transpus în
franceză de Alexandra Laignel-Lavastine şi proaspăt intrat în
librăriile din Hexagon.

350.000 de evrei au fost exterminaţi în România fără ca germanii să
trebuiască să intervină, eventual doar marginal, iar măcelul a atins un
asemenea nivel încât i-a înspăimântat şi pe nazişti, se arată în
articolul din “Le Monde”. Legi antisemite fuseseră instituite din 1938,
dar erau o nimica toată faţă de ceea ce s-a petrecut în august 1940;
totul a început “clasic”, cu interdicţia de a practica anumite meserii,
privarea de bunuri etc.
În curând, statul îi oprima pe evrei în toate
aspectele vieţii lor cotidiene: confiscându-le aparatele de radio şi
bicicletele, interzicându-le să cumpere pâine, obligându-i să renunţe
la o parte a îmbrăcăminţii lor; dacă nu, riscau zece ani de închisoare.

Un bărbat a realizat caracterul absolut inedit al situaţiei: Matatias
Carp, unul dintre cei mai prestigioşi avocaţi bucureşteni, pe atunci în
vârstă de 36 de ani. Dat afară din barou, decide să devină grefierul
suferinţelor îndurate de evreii români şi nu face nimic altceva în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru a strânge toate
datele, Carp se foloseşte de poziţia sa de conducere în Uniunea
evreilor români pentru a-şi forma o reţea de informatori în toată ţara,
care îi procură rapoarte şi fotografii. În plus, mituieşte un
funcţionar pentru a intra ilegal în Ministerul de Interne duminica,
unde, punându-şi viaţa în pericol, recopiază arhivele. Revine acasă şi
converteşte enorma masă de informaţii în povestiri pe care le dictează
soţiei lui. Pogromul din Bucureşti (ianuarie 1941), cel din Iaşi, care
face 14.000 de victime cinci luni mai târziu, plus masacrele fără număr
comise de armată, poliţie şi de jandarmerie până în 1944, dar şi
măcelul din Transnistria - vezi Bogdanovka, 48.000 de evrei morţi
într-o lună -, toate se regăsesc în tomul lui Carp.

Fiindcă punea în lumină profunzimea antisemitismului popular şi
responsabilitatea statului pentru moartea a 50% din evreii români,
“Cartea neagră” a căzut în uitare timp de decenii. Republicarea ei în
1996 s-a sincronizat cu apariţia în Rusia a Cărţii negre despre
deportarea evreilor din URSS şi Polonia, scrisă de Vassili Grossman şi
Ilia Ehrenbourg şi interzisă de sovietici vreme de cinci ani. O
aducere-aminte târzie, pe care Carp nu a apucat să o vadă; s-a stins în
Israel în 1953, la cinci ani după ce terminase cartea.

http://www.cotidianul.ro/cartea_neagra_macelarirea_evreilor_din_romania_i_a_ingrozit_pana_si_pe_nazisti-80186.html

Comemorare de “Ziua holocaustului”
Manifestarea dedicată comemorării a avut loc ieri în cimitirul evreiesc
din cartierul Chercea, în prezenţa mai multor oficialităţi locale şi
şefi de instituţii civile şi militare.
Ziua Holocaustului a fost instituită în ţara noastră printr-o Hotărâre
de Guvern la propunerea Comisiei Internaţionale pentru Studierea
Holocaustului în România şi este comemorată la data de 9 octombrie,
dată la care, în anul 1941, a început deportarea evreilor din sudul
Bucovinei. Potrivit prefectului Mihaela Marcu, comemorarea zilei de 9
octombrie este un semn de respect şi solidaritate faţă de suferinţa
celor care au cunoscut Holocaustul, cu toate ororile sale. “În acelaşi
timp, comemorarea Holocaustului este un moment de reflexie şi un
permanent avertisment că orice formă de intoleranţă, de discriminare şi
de xenofobie poate marca destinul unei naţiuni. Holocaustul a fost un
fenomen unic prin amploarea brutalităţii sale, prin cruzimea fără
scrupule şi prin caracterul inuman al asasinatului în masă. O societate
democratică îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte istoria. Totodată, îşi asumă
şi greşelile trecutului pentru a nu le repeta în viitor. Comemorarea
victimelor Holocaustului înseamnă totodată evaluarea critică a
trecutului, contribuind la formarea în spiritul adevărului a tinerei
generaţii”, a afirmat prefectul judeţului.
Coroane de flori la monumentul Holocaustului
La rândul său, David Segal Iancu, preşedintele Comunităţii Evreilor
Brăila, a susţinut că evreii din Brăila au contribuit la dezvoltarea
economică şi socială a oraşului, au trăit într-o armonie aproape
perfectă, exceptând perioada legionarilor, şi a subliniat faptul că
trecutul negru nu trebuie uitat. “Aducem omagiu acestor victime şi am
convingerea, la gradul de inteligenţă la care s-a ajuns, aceste lucruri
nu se vor repeta. Mulţumesc acelora care au contribuit astăzi prin
exerciţiu de democraţie la depunerea coroanelor de flori”, a afirmat
reprezentantul Comunităţii Evreilor.
A urmat ceremonialul religios oficiat de către rabinul Comunităţii şi
depunerea de coroane de flori la Monumentul Holocaustului de către
reprezentanţii Prefecturii, Consiliului Judeţean, Primăriei Brăila,
Garnizoanei, Inspectoratului de Jandarmi Judeţean, Comunităţii Evreilor
şi Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional.


http://www.ziaruldebraila.ro/actualitate/comemorare_de_ziua_holocaustului_.html

Suntem si antisemiti!
Medicii romani sunt pusi la zid pentru ca au incriminat negotul ovulelor de la SabycTrei
persoane sunt, deocamdata, arestate in scandalul izbucnit la clinica
israeliana Sabyc, acuzate de constituire a unui grup infractional
organizat si de organizarea traficului de celule de origine umana in
scopul obtinerii unui folos material. Medicii romani, care au acuzat
incalcari grave ale deontologiei si juramantului lui Hipocrate risca
acum sa fie acuzati de antisemitism, potrivit Asociatiei Mondiale a
Medicilor, condusa de medicul israelian Yoram Blachar.






Colegiul Medicilor din
Romania risca in mod inutil sa isi atraga acuzatii de antisemitism,
comparandu-i pe medicii israelieni cu nazistii, a declarat presedintele
Asociatiei Mondiale a Medicilor, doctorul Yoram Blachar, citat de
cotidianul Haaretz. Blachar, medic israelian care conduce agentia
internationala de etica in domeniul medical, a raspuns astfel
declaratiei de marti a profesorului Vasile Astarastoae, presedintele
Colegiului Medicilor din Romania, care i-a asimilat pe doctorii
israelieni personalului medical de la Auschwitz. Astarastoae a spus ca
medicii arestati "au cumparat parti din corpul unor persoane sarace,
vulnerabile fara a le informa despre riscuri sau a le spune ca este
vorba despre un proiect de cercetare". Potrivit lui Blachar, chiar daca
cei doi medici ar fi facut trafic de ovule, acest lucru ar fi la
"ani-lumina distanta" de ceea ce se petrecea la Auschwitz.
Comunitatea nuanteaza
Evreii si israelienii
care lucreaza in Romania considera ca raidul politiei la clinica Sabyc
din Bucuresti ar putea fi atribuit mai degraba concurentei - probabil
din partea altor israelieni - decat antisemitismului sau xenofobiei.
Rabinul Naftali Deutsch, a explicat ca in Bucuresti exista mai multe
clinici de fertilizare israeliene pe care politia "nu le de­ranjeaza",
adaugand ca, "in mod cert, acesta a fost un caz de disputa intre
clinici concurente". Presedintele comunitatii evreiesti din Romania,
Aurel Vainer, a declarat ca medicii din familia Miron au fost vazuti in
masini scumpe, ceea ce " provoaca invidie si oamenii reactioneaza
negativ"
Ieri, ministrul
Sanatatii, Ion Bazac, a declarat ca medicii israelieni nu aveau voie sa
lucreze in centrul Sabyc fara aprobarea Ministerului Sanatatii, iar
acestia nu au solicitat la minister un astfel de docu­ment. "Niciun
medic din afara granitelor nu poate veni sa lucreze in Romania fara
aprobarea Ministerului Sanatatii", a spus Bazac, citat de Mediafax. Bazac cere explicatii
Tot ieri, reprezentanti
ai ministerului, impreuna cu anchetatori ai DIICOT, au mers la Sabyc
pentru identificarea echi­pamentelor folosite in prelevarea de ovule,
incercand stabilirea continutului bancii in care se presupune ca s-au
stocat ovule.
Bazac a mai precizat si
ca va verifica motivele pentru care Agentia Nationala de Transplant
(ANT) a autorizat atat de tarziu clinica. In legatura cu functionarea
clinicii Sabyc, Bazac a spus ca de acest aspect "raspunde" ANT, care a
dat autorizatia de functionare.
Clinica particulara
Sabyc a fost acreditata, de curand, pentru activitatea de fertilizare
in vitro de catre ANT desi functioneaza ilegal din 2006.
Intre timp, sediul
Sabyc nu va putea fi deschis, nici macar partial, astfel cum se
anuntase miercuri, deoarece anchetatorii asteapta de la Ministerul
Sanatatii un set de instructiuni tehnice prin care sa li se arate cum
se pot muta aparatele me­­dicale in scopul depozitarii lor pentru
cercetare.



Verificati si de fisc
Reprezentantii
autoritatilor fiscale au descins, joi, la locuintele din Haifa ale
profesorilor Natan Levit si Genia Ziskind, anchetati in dosarul
clinicii Sabyc din Bucuresti, scrie si Jerusalem Post. Reprezentantii
autoritatilor fiscale au confiscat documente si materiale referitoare
la activitatea desfasurata de cei doi medici in Romania.

Constanta: Profil/Psihiatrul Friedmann despre Mazăre: „Imatur afectiv“

Evreii din Constanţa îl iartă pe primarul adolescentin. Medicul
psihiatru Carol Friedmann este şeful comunităţii evreieşti din
Constanţa, fiind cel mai renumit şi titrat specialist constănţean din
domeniu.


Printre localnici, numele doctorului a devenit sinonim cu profesia sa.
Psihiatrul a acceptat ieri să comenteze pentru Adevărul conotaţiile
gestului primarului Radu Mazăre de a se îmbrăca în uniformă nazistă la
o paradă de modă, la care a fost însoţit de fiul său de 14 ani,
costumat în ordonanţă germană.

„Am fost şocat. Am văzut secvenţa de nenumărate ori, am imprimat-o şi
m-am retras în cabinetul meu pentru a o analiza. Am primit nenumărate
telefoane din partea unor prieteni în a căror judecată am încredere,
dar am vrut să nu cad în capcana de a judeca lucrurile după o primă
impresie. Să ştiţi că nu mi-a făcut deloc plăcere să văd acele imagini.
Mi-au trebuit câteva zile să îmi revin. Este un gest înfiorător!“, a
declarat medicul evreu.

„Conduită juvenilă“



„Copilul trebuie deparazitat“

„Sigur, trebuie tras de urechiuşe pentru această extravaganţă. Nu ajută
nimănui să-l judecăm şi să-l executăm în piaţa publică. Am fi exact ca
aceia pe care îi detestăm. Pentru el este mult mai important să tragă
învăţăminte din această întâmplare. Cred că pentru el a fost un duş
rece cu efect terapeutic. Sunt convins că şi Elie Wiesel, pe care îl
cunosc personal, ar judeca aşa, ca mine. Radu Mazăre, în calitate de
personalitate publică, trebuie să se maturizeze. La copilul lui,
însă... aici este buba. Din copilul lui trebuie să iasă un om vrednic
de stimă. Dacă este responsabil, va veni să stea de vorbă cu noi.
Copilul trebuie deparazitat de erori cum a fost această costumaţie“,
spune Friedmann.

Este uniforma Wehrmachtului simbol nazist?


Aceasta
realitate tulburatoare a fost si este inca greu de acceptat in
Germania. Intre istorici exista deja consens asupra faptului ca armata
regulata a fost implicata in atrocitati, dar publicul este inca
refractar si se repliaza pe vechile clisee confortante.
Un
prieten spunea ca modul cel mai potrivit de a trata intimplarea in care
primarul Constantei Radu Mazare a aparut imbracat in uniforma de nazist
ar fi printr-o formula de adresare consacrata demult de Ion Iliescu
intr-o discutie cu un jurnalist. Probabil acesta este nivelul la care
poate fi analizat gestul de o idiotenie incredibila al primarului PSD.
Atita doar ca Ion Iliescu si colegii sai de partid nu au inspiratia sa
foloseasca formula atunci cind trebuie. Desigur, dincolo de
nervozitatea noastra, mai potrivit ar fi raspunsul calm si ferm al
legii care pedepseste exhibarea simbolurilor fasciste. Dar, nu-i asa,
ne-am invatat de mult in Romania sa nu asteptam nimic de la cei care ar
trebui sa aplice legea.
Am urmarit
cite ceva din dezbaterile din presa si de pe televiziuni legate de
cazul Mazare, nu vreau sa repet ce s-a spus. Ating aici doar un subiect
care a stirnit dispute: in ce masura uniforma armatei germane regulate
din timpul razboiului este un simbol nazist.
Problema
asocierii dintre regimul nazist si Wehrmacht si implicarea armatei
germane regulate in atrocitati in timpul celui de-al doilea razboi
mondial constituie subiecte de dezbatere dintre cele mai delicate din
sfera publica postbelica. Totul a pornit de la un tabu.
Procesul
de la Nurnberg, desi a vorbit despre complicitatea Wehrmachtului cu
regimul nazist, s-a focalizat asupra institutiilor naziste declarate in
actele procesului drept "criminale": Gestapo, SS impreuna cu SD si
aparatul de conducere al partidului nazist. Nazismul aparea in aceasta
descriere ca produsul unui tiran nebun si al unei minoritati fanatice,
dar neprezentative. Astfel, procesul a avut un efect direct disculpant
asupra societatii germane, a unor institutii care, in fapt,
participasera si ele la atrocitati (in special Wehrmachtul si Politia)
si a unor categorii de faptasi (functionari civili, colaboratori locali
etc).
Doua sint motivele
principale pentru aceasta orientare. In primul rind, imediat dupa
razboi lipseau informatiile precise si documentele privind autorii
atrocitatilor. Crimele impotriva civililor erau atribuite mecanic unor
figuri patibulare desemnate generalizant ca "nazisti", "SS-isti" etc.
Pe frontul de vest au fost respectate, in general, legile razboiului
"civilizat" si pentru aliatii occidentali a fost greu de inteles ca
armata regulata germana ar fi fost implicata in atrocitati si abuzuri
in alta parte. Al doilea motiv tinea de interesul politic al aliatilor
vestici. Reconfigurarea aliantelor postbelice si dorinta de a coopta
Germania pe frontul antisovietic al razboiului rece a facut ca
politicile retributive sa treaca pe planul doi. Se stie, armata
regulata este un epitom al natiunii si, in conditiile in care aproape
20 de milioane de germani trecusera prin Wehrmacht in timpul
nazismului, includerea armatei germane intre institutiile declarate
"criminale" ar fi echivalat, pentru gindirea politica precauta a
vremii, cu un blam colectiv. Adica s-ar fi repetat "greseala" de dupa
primul razboi mondial, cind, s-a spus, frustrarea produsa de declararea
Germaniei ca stat vinovat pentru "Marele razboi" a contribuit la
ascensiunea nazismului si la izbucnirea celui de-al doilea razboi
mondial.
Anii ''50 si '60 au
consolidat - prin pozitia guvernului vest-german, prin scrierilor
veteranilor de razboi si prin produse ale culturii populare - mitul
Wehrmachtului "bun", descris ca institutie apolitica si corp
profesional neimplicat in atrocitati, nelipsind nici accentele
eroizante.
Lucrurile au inceput
sa se schimbe pe masura ce documentele confiscate de aliati au fost
restituite Germaniei Federale si a sporit vointa politica si academica
de a discuta implicarea Wehrmachtului si a altor institutii in crimele
impotriva populatiei civile pe frontul de est. Pina atunci, istoricii
privisera razboiul impotriva Uniunii Sovietice doar din prisma istoriei
militare, concentrindu-se asupra deciziilor, strategiilor si
bataliilor. Cu timpul, incepind de la sfirsitul anilor '60, au aparut
alte abordari care observau asocierea la crime in masa a armatei
regulate germane. De prima importanta in acest sens sint lucrarile
semnate de istoricul Omer Bartov, care, printre altele, observa ca
armata, departe de a fi o institutie apolitica, a fost profund asociata
nazismului (in special dupa schimbarile din 1938), expusa indoctrinarii
politice si a contribuit decisiv la implementarea politicilor radicale.
Pe
masura ce informatia istorica s-a acumulat, istoricii au realizat ca
operatiunea Barbarossa a deschis calea spre un nou tip de razboi,
"razboiul de anihilare", pregatit ideologic prin declararea "evreilor"
si "slavilor" ca specii ale subumanitatii si prin asocierea
propagandistica a evreilor cu comunismul. Discursul nazist rationaliza
"razboiul total", cu finalitate rasiala, legitimind astfel uciderea nu
doar a soldatilor inamici, ci si a civililor (in special, a
activistilor comunisti), a femeilor, copiilor si batrinilor. Un decret
special scotea actiunile Wehrmachtului impotriva civililor de sub
jurisdictia curtilor militare si recomanda represalii impotriva unor
intregi comunitati in cazul in care se inregistrau actiuni antigermane.
Vinatoarea de comisari sovietici si de partizani a deschis calea unor
ingrozitoare masacre in masa (cele mai cunoscute fiind cele din
Bielorusia si Ucraina). Dispretul fata de slavi a facut ca tratamentul
rezervat prizonierilor de razboi sa nu respecte conventiile
internationale, astfel incit peste 3 milioane de prizonieri de razboi,
adica aproape 60% dintre cei luati in captivitate de armata nazista, sa
piara pina la sfirsitul razboiului, ucisi sau lasati sa moara.
Antisemitismul
imbracat tot sub forma rationalitatii militare a legitimat actiunile
vaste impotriva evreilor. Ideea initiala era ca populatia evreiasca sa
fie ucisa de Einsatzgruppen, unitatile mobile criminale de trista
faima. Cum a devenit clar destul de repede ca unitatile Einsatzgruppen
nu fac fata, Wehrmachtul a fost angajat in aceasta actiune genocidara.
Crimele impotriva evreilor au fost fie ordonate, fie spontane, cu
motivatii dintre cele mai diverse. Din studiile facute, a reiesit ca
motivatia ofiterilor si soldatilor in virsta era legata cu precadere de
memoria primului razboi mondial, de mitul antisemit al "pumnalului in
spate" si de o inradacinata spaima/aversiune provocata de comunism, in
timp ce militarii mai tineri erau motivati mai ales de antisemitismul
rasist nazist. "Barbarizarea razboiului" (dupa expresia lui Bartov),
dezumanizarea, privatiunile cotidiene, entuziasmul victoriei sau
frustrarea infringerii, expunerea continua la bombardamentul ideologic,
rutinizarea violentei, conformismul criminal si altele au contribuit la
transformarea soldatilor si ofiterilor din oameni obisnuiti, care poate
purtau in portofel fotografia fiului sau nepotului, in ucigasi de
civili, de oameni fara aparare.
Aceasta
realitate tulburatoare a fost si este inca greu de acceptat in
Germania. Intre istorici exista deja consens asupra faptului ca armata
regulata a fost implicata in atrocitati, dar publicul este inca
refractar si se repliaza pe vechile clisee confortante. O expozitie
deschisa in 1995, care prezenta publicului larg crimele Wehrmachtului
de pe frontul de est, a fost primita cu extraordinara ostilitate.
Reactia este pina la un punct de inteles, pentru ca este vorba despre
multi dintre parintii, bunicii si strabunicii germanilor de astazi.
Atrocitati
de felul celor comise in Uniunea Sovietica au fost repetate de catre
Wehrmacht in Serbia, Grecia sau Italia. Evreii din Romania au cunoscut
si ei barbaria militara nazista, pogromul de la Iasi fiind cel mai bun
exemplu, aici soldatii germani si romani din armatele regulate
gasindu-se umar la umar in vinatoarea de evrei. In Romania, dezbaterea
dureroasa asupra responsabilitatii bunicilor nostri inca nu a avut loc.
Asadar,
pe scurt: da, uniforma Wehrmachtului este simbol nazist si este privita
ca atare peste tot in lume, pentru ca, asa cum am vazut, a existat o
asociere intru ideologie si crima dintre armata regulata germana si
regimul nazist.

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/este-uniforma-wehrmachtului-simbol-nazist~ni5klf