IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Scandalul de la Sabyc este împins spre antisemitism!?

Compararea medicilor israelieni cu naziştii, formulată de Colegiul
Medicilor din România, riscă inutil să transforme scandalul provocat de
fertilizarea artificială la o clinică israeliană din Bucureşti într-un
caz de antisemitism, a declarat joi pentru Ha"aretz preşedintele
Asociaţiei Internaţionale a Medicilor, Yoram Blachar.


Blachar, un israelian care conduce organizaţia internaţională pentru
respectarea eticii medicale, a reacţionat astfel la comunicatul oficial
publicat de profesorul Vasile Astărăstoaie, preşedinte al Colegiului
Medicilor, care marţi i-a asemănat pe medicii de la clinica Sabyc
personalului de la Auschwitz. Astărăstoaie comenta un raid efectuat
luni de poliţia română la Sabyc, care i-a arestat pe ginecologul Harry
Mironescu şi pe fiul acestuia Yair Miron, ambii israelieni acuzaţi de
comerţ ilegal cu ovule umane.

Astărăstoaie a insistat că ambii
israelieni arestaţi au "cumpărat părţi de organe de la oameni săraci şi
vulnerabili, fără a-i informa asupra riscurilor sau implicării lor
într-un experiment". Cei doi medici israelieni neagă acuzaţia de
încălcare a legii. Dar, chiar şi în cazul implicării lor în traficul
ilegal cu ovule, fapta lor se află la o distanţă de mulţi "ani lumină"
faţă de ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz, a apreciat Yoram Blachar.

Evreii
români şi israelienii care muncesc în România au apreciat la rândul lor
că respectivul raid reflectă mai degrabă spiritul de competiţie -
posibil din partea altor israelieni -, decât un caz de antisemitism sau
xenofobie. Rabinul şef din România Naftali Deutsch a indicat că în
Bucureşti mai sunt câteva clinici de fertilizare deţinute de israelieni
care administrează ovule umane. Poliţia română a indicat că niciuna din
aceste clinici nu a creat probleme. "În mod clar, a fost un caz de
dispută între competitori, astfel toată această tevatură nu s-ar fi
produs", a insistat Naftali Deutsch, citat de Agerpres.

Preşedintele
comunităţii evreieşti din România Aurel Vainer a apreciat la rândul său
că bogăţia etalată de cele două persoane arestate ar fi putut genera
invidii, determinându-i pe unii oameni să "reacţioneze negativ". "Poate
şi faptul că sunt străini a atras atenţia, însă acest lucru nu are
nicio legătură cu originea lor evreiască. Românii bogaţi sunt de
asemenea priviţi cu ostilitate. Aparţine naturii umane", a conchis
rabinul şef din România.

Uniformele naziste au fost create de Hugo Boss

Uniformele naziste, precum cea purtată pe o scenă, la Constanţa, de
primarul Radu Mazăre, au fost create de Hugo Boss, înaintea celui de-Al
Doilea Război Mondial. Cei care le-au fabricat au fost, cel mai
probabil, prizonierii din lagărelede concentrare.

Cu 12 ani în urmă, întreaga lume a fost şocată
să afle că uniformele Wehrmachtului, ale trupelor SS şi ale tineretului
hitlerist au fost create de Hugo Boss, care a folosit, cel mai
probabil, la fabricarea lor munca prizonierilor din lagărele de
concentrare şi ale prizonierilor de război. “Fabrica de haine fondată
de dl Hugo Boss producea haine de lucru şi credem că şi uniforme SS...
Încercăm să aflăm ce s-a petrecut atunci”, declara, precaută, la vremea
respectivă, purtătorul de cuvânt al companiei, Monika Steilen, care
spunea că în arhivele firmei nu s-ar fi găsit nici o referire la acest
lucru.

Siegfried Boss, fiul lui Hugo Boss, care avea,
în 1997, 83 de ani, s-a stropşit însă la mirarea lumii faţă de clienţii
tatălui său: “Bineînţeles că tatăl meu era în Partidul Nazist. Cine nu
era? Toată industria lucra pentru armata nazistă!”.

Hugo Boss a fondat fabrica de textile în 1923, s-a înscris în Partidul
Muncitoresc German Naţional-Socialist în 1931 şi doi ani mai târziu a
început să fabrice uniforme naziste. Producţia a continuat în tot
timpul războiului şi, după cum scria “New York Times”, compania a adus,
pentru a-şi creşte productivitatea, prizonieri din Polonia şi Franţa şi
i-a forţat să muncească la fabricarea uniformelor. După moartea lui
Hugo Boss, în 1948, fabrica a reînceput să facă uniforme pentru
poliţişti şi poştaşi.

Chiar dacă au fost produse în condiţii ticăloase, uniformele naziste
sunt considerate a fi cele mai frumoase pe care le-au purtat vreodată
nişte oameni de arme, indiferent de secolul în care s-au născut, rasă
sau religie. Stilistul Ciprian Sipos explică de ce: “Au cea mai bună
identitate, sunt create cel mai bine, au cel mai corect tipar, îmbracă
foarte bine trupul, hainele picau impecabil, culorile sunt cele mai OK,
diferite tonalităţi de verde, oliv, gri, negru. Nu se vor demoda
niciodată, dacă le scoţi tresele şi însemnele naziste, obţii nişte
costume impecabile”.

În topul celor mai frumoase uniforme de toate timpurile le-ar pune şi
pe cele franţuzeşti, de pe vremea lui Napoleon, şi pe cele din perioada
Rusiei Ţariste: “Uitaţi-vă la Lagerfeld ce a făcut pentru Channel, câte
elemente de inspiraţie ţaristă are”, spune Sipos, care nu se miră de
felul în care i-au servit designerii pe nazişti. “Erau casele «made to
measure», care făceau haine la comandă pentru mai-marii vremii. Multe
ţări au avut în acea vreme croitorii lor celebri, care făceau haine
pentru nazişti, Hugo Boss făcea haine pentru Hitler şi pentru toţi din
Reich, în anii ’50-’60 aceştia au fost luaţi de marile case de modă”.

http://www.cotidianul.ro/uniformele_naziste_au_fost_create_de_hugo_boss-92675.html

Mazăre în război cu evreii? Şi-a cerut scuze...


Defilarea primarului Constanţei Radu Mazăre, crează noi reacţii
negative. Acum cel revoltat este Nati Meir care postează site-ul său
următorul comunicat pentru Radu Mazăre.
„Consider, în calitatea mea de candidat independent la presedinţia
României, că gestul domnului Radu Mazăre este unul lipsit de maturitate
politică, având în vedere ca ar putea influenţa relaţiile diplomatice
romano-israeliene.
Revoltaţi, ca şi mine, reprezentanţi ai unor asociaţii evreieşti şi
importanţi oameni de afaceri israelieni, care au investit în Constanţa
au trimis sesizări organelor abilitate, solicitându-le să ia măsurile
necesare pentru respectarea legii.
De asemenea, ecoul acestui act a ajuns şi în Israel, mass-media
israeliană cotactându-mă, dorind să ştie ce sancţiuni vor fi date
pentru un asemenea gest.
Cunosc faptul că, potrivit Legii 107/2006, utilizarea în public a
simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe se pedepseşte cu inchisoare
de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.Domnul Radu Mazare
este o persoana publică, cu influenţă în rândul populaţiei şi
atitudinea sa ar putea fi considerată un exemplu de urmat, cu atât mai
mult cu cât l-a atras în această paradă şi pe fiul său minor. De ce
trebuie ca domnul Mazăre să ne aducă aminte că au murit milioane de
evrei în lagărele germane?
Această amintire este dureroasă pentru orice om şi consider o
jignire adusă poporului evreu, drept pentru care îi solicit domnului
Radu Mazare, să-şi prezinte public scuzele, în termen de 48 de ore, în
caz contrar, îl voi acţiona în judecată, în calitate de reprezentant al
evreilor din întreaga lume". Primul însă spune că nu a încălcat niciun
drept, dar totuşi îşi cere scuze. "Eu am interpretat rolul unui ofiţer
care lupta împotriva lui Hitler. Acum, sigur, sunt unii care s-au
simţit deranjaţi. În acest context eu îmi cer scuze în faţa lor, pentru
că nu am vrut în niciun caz să agresez pe cineva prin ţinuta mea", a
afirmat Radu Mazăre.

http://www.atac-online.ro/22-07-2009/Mazare-in-razboi-cu-evreii-Si-a-cerut-scuze.html

Primii isi amintesc destul de bine ce au reprezentat
acei ani, "Aveam 7 ani la acea vreme si imi
aduc aminte ca in noaptea dinspre 21 spre 22 septembrie
au fost ucisi opt oameni. Deportarea era planificata
pe 23 septembrie, stiu ca in gara din Aradul Nou erau
trase vagoanele, dar am scapat ca prin minune"
povesteste Dan Nicolae (67 ani).
"Eu am fost deportat in cinci sau sase locuri.
Am lucrat si la diguire la Siret. Au fost momente
de care nu o sa uit atata timp cat voi trai"
spune Alexandru Schwartz (83 ani).
Iuliana Iavit (70 ani) povesteste ca "au fost
vremuri grele, de mare tristete si pentru noi si pentru
rudele noastre si totusi noi ne numaram printre cei
norocosi, fiindca am scapat vii".
Ileana Naschaur (64 ani) isi aminteste de asuprirea
evreilor mai mult din povestite "eram mica
atunci, dar stiu din ce mi-au spus cei apropiati,
ca una dintre rudele noastre a fost deportata la munca
in Oradea si nu s-a mai intors".
Conducerea comunitatii se implica in viata membrilor
Cei care au ramas la Arad incearca sa se sprijine
reciproc. Unii dintre ei, personalitati de marca (scriitori,
ingineri, avocati, doctori) contribuie la dezvoltarea
vietii economice, sociale si culturale a Aradului.
Comunitatea ofera asistenta sociala membrilor prin
cantina si un camin de batrani.
Cei care nu se pot gospodari singuri sunt ajutati
la curatenie si cumparaturi, de asemenea, ei beneficiaza
si de medicamente gratuite si de un cabinet medical.
Pe langa toate acestea, Ionel Schlesinger spune ca
incerca sa le indulceasca existenta prin organizarea
unor activitati culturale "cel putin o data pe
saptamana are loc un fel de masa rotunda, discutam
pe marginea unor teme dinainte stabilite. In cadrul
sediului avem o sala de conferinte, o sala de fitness
si una de muzica, iar pentru tineri avem un
birou cu mai multe calculatoare legate la internet.
Evreii aradeni din prezent sunt oameni simpli cu mult
bun simt, care incearca asa cum pot sa contribuie
la bunul mers al orasului".

http://www.virtualarad.net/news/2004/va_n121004_ro.htm

Ziua Holocaustului in Romania

Ca
si in cazul unui om, in cazul unei comunitati absenta memoriei este
nociva. A devenit un truism sa se spuna ca cei care isi uita greselile
sunt condamnati sa le repete. Dar si rememorarea in exces poate avea
efecte negative. Putem vorbi de exces de memorie in ceea ce priveste
Holocaustul din Romania? Dimpotriva, in aceasta privinta suntem mai
degraba in prima situatie: uitare, ignorare si minimalizare a
fenomenului.
De aceea mi se pare binevenita Hotararea de Guvern nr. 672, din 5 mai
2004, care instituie ziua de 9 octombrie ca "Ziua Holocaustului" in
Romania. Cu acest prilej, se mentioneaza in HG, "vor fi organizate
actiuni culturale, simpozioane, mese rotunde si alte actiuni cu
tematica specifica". Autoritatile administratiei publice "vor acorda
sprijin de specialitate pentru organizarea si desfasurarea
manifestarilor ocazionate de acest eveniment". Hotararea este semnata
de primul-ministru si contrasemnata de ministrul Culturii, iar data a
fost aleasa "la propunerea Comisiei Internationale pentru Studierea
Holocaustului in Romania". In mod exceptional, din cauza faptului ca 9
octombrie cade sambata (de Sabat), anul acesta comemorarea se va tine
pe 12 octombrie. Data fiind importanta simbolica a unei zile
comemorative, e important de vazut care sunt semnificatiile comemorarii
in Romania a "Zilei Holocaustului" si de ce a fost aleasa anume ziua de
9 octombrie si nu alta.
19 aprilie 1943In 1951, Parlamentul noului stat
israelian a adoptat o rezolutie prin care ziua de 27 Nisan (19 aprilie)
a fost declarata "Ziua de comemorare a Holocaustului" (Yom ha-Shoah).
In aceasta zi este cinstita memoria celor circa 6 milioane de evrei
ucisi in Europa in perioada 1933-1945. Semnificativ este faptul ca data
aleasa de israelieni este legata de un moment eroic al Holocaustului:
19 aprilie 1943 - izbucnirea revoltei in ghetoul varsovian.
27 ianuarie 1945 Exista, de asemenea, o zi
internationala a Holocaustului. Este vorba de 27 ianuarie, data
eliberarii in 1945 a lagarelor de exterminare Auschwitz-Birkenau. Unele
tari au legiferat aceasta data ca zi nationala de comemorare a
Holocaustului. In anul 2000, de pilda, Parlamentul italian a stabilit
prin lege ca 27 ianuarie sa fie "Ziua Memoriei" - o data simbolica "de
aducere aminte a Holocaustului, a legilor rasiale, a persecutiei
cetatenilor evrei de catre italieni". A existat propunerea ca si
Romania sa preia comemorarea acestei date. Pe buna dreptate, propunerea
a fost respinsa. Regimul fascist italian nu a practicat forme extreme
de antisemitism, iar numarul evreilor din Italia ucisi pe motive
rasiale a fost relativ mic (circa 7.500). Nu este si cazul Romaniei in
timpul regimului antonescian. De aceea, s-a convenit, in principiu, ca
ziua aleasa sa fie legata anume de episodul romanesc al Holocaustului.
Mai ales ca majoritatea negationistilor romani nu contesta Holocaustul
in general, ci anume capitolul romanesc al acestuia, particularitatile
sale, gradul de implicare a autoritatilor romanesti, dimensiunile
genocidului in Romania si in teritoriile aflate sub administratie
romaneasca. 16 mai 1944Nici ziua de 16 mai nu a fost considerata adecvata. La aceasta data, in
1944, a inceput deportarea la Auschwitz a evreilor din Transilvania de
Nord, aflata atunci sub ocupatie maghiara. A fost una dintre ultimele
actiuni de deportare in masa a evreilor din Europa si una dintre cele
mai rapide. Sub presiunea apropierii frontului, Adolf Eichmann insusi a
organizat in timp record cea mai completa epurare etnica. In decurs de
doar trei saptamani (16 mai-3 iunie) au fost deportati 151.180 de evrei
din Sighetul Marmatiei, Satu Mare, Oradea, Cluj, Targu Mures, Dej, Baia
Mare, Bistrita etc. Dintre acestia, 130.000 au fost exterminati in
lagare. Evident, responsabilitatea pentru acest episod al Holocaustului
revine autoritatilor maghiare si germane.
21 ianuarie 1941 Pentru comemorarea zilei
Holocaustului in Romania a fost luata in discutie, printre altele, si
ziua de 21 ianuarie, data la care, in 1941, a inceput rebeliunea
legionara in timpul careia au fost ucisi peste 120 de evrei din
Bucuresti. Cred ca alegerea acestei zile comemorative ar fi fost cea
mai proasta solutie. Pe de o parte, ar fi permis unele formule retorice
de "eroizare" a maresalului Antonescu, aflat in acel moment (din motive
cunoscute) pe "partea buna a baricadei". Pe de alta parte, accentul
comemorarii anuale ar fi fost pus pe faptul ca pentru capitolul
romanesc al Holocaustului (doar) "legionarii sunt de vina". Astfel ar
fi fost incurajata una dintre formele "negarii deflective" (in termenii
lui Michael Shafir). De data aceasta, pentru inocentarea institutiilor
statului roman, responsabilitatea nu ar mai fi fost atribuita
nazistilor (forma de deflectare cea mai uzuala), ci unor segmente mai
mult sau mai putin periferice ale societatii romanesti. Ministerul
Educatiei si Cercetarii (un factor important in ecuatia comemorarii
Holocaustului) a sustinut cu o energie suspecta alegerea anume a zilei
de 21 ianuarie. 29 iunie 1941 29 iunie parea a fi o zi potrivita
pentru comemorarea victimelor Holocaustului din Romania. "Pogromul de
la Iasi" este o denumire inadecvata pentru ceea ce s-a intamplat in
vara anului 1941. Folosesc totusi aceasta sintagma (cu ghilimele) doar
pentru ca ea s-a incetatenit in literatura de specialitate. Pogromul
(din rus. progrom = "masacru") are o dinamica proprie a psihozei
colective, fiind - ca si linsajul - o actiune spontana, executata de
grupuri de civili isterizati, in care fortele de ordine intervin (de
regula prea tarziu) pentru a limita proportiile macelului. La Iasi, in
vara anului 1941, nu a fost vorba de un pogrom. In urma ordinelor
primite pe cale ierarhica, jandarmii si politistii au arestat cateva
mii de evrei, pe care i-au masat in curtea Chesturii de Politie unde au
fost mitraliati de militari din armata romana. Alte cateva mii de evrei
din Iasi, inghesuiti in "trenurile mortii", au pierit prin asfixiere si
deshidratare (29 iunie-6 iulie). Atat autoritatile militare ale
statului, menite sa-i protejeze pe cetateni (politie, jandarmerie,
armata), cat si autoritatile civile (CFR, administratie locala) au fost
chiar cele care au executat masacrul. Desi 29 iunie ar fi fost o data
potrivita pentru a fi declarata "Ziua Holocaustului" in Romania, totusi
nu a fost adoptata aceasta solutie pentru ca este o zi de vara, cand
Parlamentul, scolile si universitatile sunt in vacanta. In definitiv,
rostul acestei comemorari este de a disemina cunostintele referitoare
la Holocaustul din Romania, de a-i face pe oameni (mai ales pe tineri)
sa inteleaga si sa constientizeze cauzele acestui fenomen unic in
istorie si consecintele sale. Pe buna dreptate, s-a considerat ca -
parlamentarii, studentii si elevii fiind in vacanta - impactul
comemorarii ar fi fost mult redus.
9 octombrie 1941 Capitolul romanesc al
Holocaustului este foarte complex, insumand actiuni si manifestari
diverse, cu semnificatii nuantate. In principal, el consta in
deportarea si exterminarea evreilor (si, in mai mica masura, a romilor)
in lagarele din Transnistria. Regiunile din care cu precadere au fost
deportati evreii au fost Basarabia, Bucovina (de Nord si de Sud),
nordul Moldovei (jud. Dorohoi), mai putin din alte regiuni ale tarii,
inclusiv din Bucuresti. Aceasta situatie i-a condus pe unii comentatori
la bizare formule negationiste. In mai 2002, de pilda, la sesiunea
Academiei Romane menita sa defineasca Holocaustul din Romania,
ministrul Culturii si Cultelor, Razvan Theodorescu, afirma urmatoarele:
"In Romania nu a avut loc Holocaustul, insa Romania a participat la
Holocaust prin guvernarea Antonescu, in spatiile acelea sBasarabia si
Bucovinat care erau in administratie temporar romaneasca" (vezi
Mediafax, 8 mai 2002). La fel ar fi putut zice si nazistii, a comentat
ulterior Michael Shafir, si anume ca Holocaustul nu a avut loc atat in
spatiul german, cat in special "in spatiile acelea care erau in
administratie temporara a celui de-al Treilea Reich" (Intre negare si
trivializare prin comparatie, Polirom, 2002, p.102).
Personal, cred ca alegerea zilei de 9 octombrie este oportuna. Aceasta
data pare sa intruneasca toate conditiile impuse de o corecta
comemorare a Holocaustului in Romania. Pe 9 octombrie 1941 au inceput
deportarile fortate, in vagoane de marfa incuiate, a evreilor din
Bucovina de sud, teritoriu aflat si atunci si acum sub administratie
romaneasca. In primele trei zile (9-11 octombrie) au fost deportati in
Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv batrani, bolnavi, femei si
copii. "Din Suceava au fost evacuati 3.638 evrei, iar din comunele din
judet si anume: Solca, Burdujeni si Itcani, au fost evacuati in total
1.395 evrei", se specifica intr-un raport al Prefecturii din Suceava.
Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Radauti, Darabani,
Mihaileni etc., etc. Deportat la varsta de 5 ani din Burdujeni,
scriitorul Norman Manea rememoreaza evenimentul in romanul
autobiografic Intoarcerea huliganului, Polirom, 2003, pp. 84-86.
Intr-un raport secret din 1 noiembrie 1941, adresat Presedintiei
Consiliului de Ministri, guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu,
atragea atentia asupra "conditiilor foarte grele si neomenoase" in care
se desfasoara "masurile hotarate" de purificare etnica a Basarabiei,
Bucovinei si Moldovei de nord (inceputa in iulie 1941), solicitand
reducerea fluxului de evacuati. Evreii deportati mureau de epuizare, de
frig, de foame, de boli sau, pur si simplu, de glont. Deportarea nu a
fost insa incetinita. Intr-un raport al Inspectoratului de Jandarmi din
Transnistria (nr. 6373/15.XII.1941), superiorii erau anuntati ca, pana
la jumatatea lunii decembrie, din aceste regiuni "au fost adusi in
Transnistria, pentru plasare la srault Bug, 118.847 evrei". Numarul
total al evreilor deportati in Transnistria a fost de cca 150.000.
Este semnificativ ce declara Ion Antonescu inainte si dupa data de 9
octombrie 1941. La sedinta Consiliului de Aprovizionare din 6 octombrie
el afirma: "In ceea ce priveste pe evrei, am luat masura ca sa-i scot
definitiv si total din aceste regiuni. Masura este in curs. Mai am in
Basarabia aproximativ 40.000 de evrei, care in cateva zile vor fi
trecuti peste Nistru s…t Deci chestiunea evreiasca este o chestiune
care se rezolva pentru Basarabia in cateva saptamani si se va rezolva
si pentru Bucovina. Deci, domnule guvernator al Bucovinei, trebuie sa
fii pregatit pentru aceasta masura s...t Tendinta mea este sa fac o
politica de purificare a rasei romanesti si nu voi da inapoi in fata
nici unei piedici ca sa realizez acest deziderat istoric al neamului
nostru". La 11 octombrie, la o mare conferinta cu prefectii din tara,
Ion Antonescu spunea: "Voi face din neamul romanesc un grup omogen. Tot
ce este strain, incet-incet, trebuie sa plece. Am inceput realizarea
acestui deziderat cu inlaturarea evreilor s...t Am inceput cu
Basarabia. Basarabia nu va mai avea picior de evreu. De asemenea,
Bucovina va fi si ea purificata cu 80% din evreimea aflata acolo". Este
simptomatic faptul ca textul acestei cuvantari a maresalului a fost
publicat in Buletinul Ministerului Afacerilor Interne (nr. 4,
1.XI.1941), dar nu si fragmentul de mai sus. Semn ca autoritatile erau
constiente de gravitatea masurilor de etnocid adoptate, chiar si in
cazul unui regim dictatorial pe timp de razboi.
Purificare etnica si etnocidActiunile
propriu-zise de purificare etnica si etnocid au fost pregatite de
discursurile guvernantilor si declansate la ordinele acestora. "Cu
riscul de a nu fi inteles de unii traditionalisti care mai pot fi intre
dvs. - se adresa Mihai Antonescu membrilor Consiliului de Ministri la
sedinta din 8 iulie 1941 -, eu sunt pentru migratiunea fortata a
intregului element evreiesc din Basarabia si Bucovina, care trebuie
azvarlit peste granita s...t Imi este indiferent daca in istorie vom
intra ca barbari s...t Nu stiu peste cate veacuri neamul nostru
romanesc se va intalni cu libertatea de actiune totala, cu
posibilitatea de purificare etnica s...t Asa ca va rog sa fiti
implacabili. Omenia siropoasa, vaporoasa, filozofica n-are ce cauta
aici s...t Sa folosim acest moment istoric si sa curatim pamantul
romanesc si natiunea noastra s...t Daca este nevoie, sa trageti cu
mitraliera s...t Sa va impiedicati cat mai putin de lucruri formale."
Peste aproape doua luni (la 3 septembrie 1941), retorica maresalului
Antonescu atinge cote paranoice: "Toti evreii sa fie readusi in lagare,
preferabil in cele din Basarabia, fiindca de acolo ii voi impinge in
Transnistria s...t Trebuie sa se inteleaga de toti ca nu este lupta cu
slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori invingem
noi si lumea se va purifica, ori inving ei si devenim sclavii lor s...t
Ca sa invingem trebuie sa fim fermi intr-o atitudine s...t Ea
snatiuneat nu depinde de afacerile infloritoare ale unora, ci de
victoria tuturor in contra Satanei. Si razboiul in general si luptele
de la Odessa in special au facut cu prisosinta dovada ca Satana este
evreul".
Ca si tizul sau Mihai Antonescu, maresalul Ion Antonescu era obsedat ca
ar putea rata "momentul acesta istoric" si sa piarda "razboiul cu
evreii". La sedinta guvernului din 5 septembrie 1941, conducatorul
statului spunea: "Am hotarat sa deparazitez viata neamului romanesc de
toti evreii s...t Daca scapam momentul acesta istoric de acum, l-am
scapat pentru totdeauna. Si daca castiga evreii razboiul, noi nu mai
existam. Suntem complet condamnati pieirii. Am datoria ca sa apar
aceasta natie cu ultima energie. Deci nu trebuie sa pierdem timp" (vol.
Problema evreiasca in stenogramele Consiliului de Ministri, alcatuit de
Lya Benjamin, Hasefer, 1996, pp. 266-329).
Emise intr-un cerc foarte inchis, abia aceste declaratii reprezinta
adevarata ideologie (ultranationalista si visceral antisemita) a
guvernantilor de atunci ai Romaniei. Ele s-au pastrat in stenogramele
sedintelor Consiliului de Ministri. Pentru presa, opinia publica si
cancelariile occidentale erau ticluite alte declaratii, prezentand alte
masuri si alte motivatii. Actiunile genocidale intreprinse impotriva
evreilor din estul tarii nu erau motivate, de fapt, nici de pericolul
iudeo-comunist, nici de tratamentul rau aplicat de unii civili evrei
militarilor romani care se retrageau din Basarabia in iunie 1940.
Acestea erau doar pretexte publice folosite de Antonescu. Ele sunt
preluate si azi de diversi negationisti, de la Ion Coja la Paul Goma.
In aceste cazuri, negarea Holocaustului tinde sa devina justificarea
Holocaustului.
In loc de concluziiHolocaustul produs in Romania
nu este, cum cred unii, doar "o problema a evreilor". Este, de
asemenea, "o problema a romanilor". Dar, evident, nu poporul roman este
culpabil de acest etnocid. Responsabilitatea istorica, juridica si
etica revine autoritatilor regimului Antonescu precum si gruparilor si
elementelor extremiste care au incitat sau au participat la actiuni
genocidale. De fapt, Holocaustul din Romania este o problema a noastra,
a tuturor. Comemorarea decenta impreuna, romani si evrei, a "Zilei
Holocaustului" si implicit a victimelor unor orori petrecute cu numai
sase decenii in urma ar fi un important simptom de maturizare si
democratizare a societatii romanesti.
http://www.revista22.ro/ziua-holocaustului-in-romania-1204.html

Faptele vorbesc despre oameni
Începând
cu 28 iunie 194l, trupele române au părăsit teritoriile cedate către
URSS, în urma ultimatumului anunțat de guvernul sovietic, moment extrem
de dureros pentru toată populația României, inclusiv pentru evrei, deși
se fac astăzi afirmații generalizatoare care încearcă să incrimineze în
bloc pe evrei pentru evenimentele petrecute. La 1 iulie al aceluiași
an, trupe militare din care făceau parte și legionari au provocat un
pogrom căruia i-au căzut victime 11 femei, 34 bărbați și cinci copii,
toți evrei și nici unul vinovat cu ceva.
Regretatul cercetător
Marcu Rozen scria că ”mulți ofițeri și subofițeri români au salvat
evrei de la moarte. Astfel locotenenții Al. Atanasiu și Ion Gai,
sergentul Gh. Olteanu ș.a. l-au salvat pe dr. Leon Haber, căpitanul
C.Stino a împiedicat omorârea soldaților evrei din cazarma Regimentului
29 Infanterie, locotenentul Nimereanu, fiu de preot, a salvat o familie
de evrei. Mulți români au ascuns evrei în propriile case”. Violențele
au încetat la intervenția generalului Constantin Sănătescu (viitorul
prim-ministru), comandantul Corpului 8 Armată.
În ianuarie 1941 a
avut loc pogromul de la București. La un an după această cumplită
tragedie, nunțiul papal de la București, monseniorul Cassulo l-a
întâlnit pe stradă pe rabinul Zvi Guttman, care a pierdut doi fi în
pogrom, împușcați la Jilava, fiind el însuși împușcat, dar scăpând cu
viața. Monseniorul l-a salutat în limba ebraică, cu voce tare, spre a
fi auzit de trecători. Era un gest de solidaritate din partea unui
înalt demnitar al Bisericii Catolice.
Despre crimele legionarilor
(astăzi sunt voci care încearcă să-i disculpe, aruncând vina pe mareșal
ori pe sovietici ori chiar ... pe evrei) au scris cu indignare și
adâncă amărăciune diplomatul romîn Grigore Gafencu, diplomații străini
Rene de Weck, Jean Mouton, ca și scriitorii Liviu Rebreanu, Galaction,
Petre Pandrea, ș.a. Desigur aceste proteste s-au erxprimat în fața
hârtiei, (scrisori, jurnal personal). Luată prin surprindere, populația
nu a avut timp să reacționeze la violențele izbucnite aparent spontan.
Dar au fost și reacții . Astfel Constanța Florescu a adăpostit-o pe
prietena ei Roza Hendler, Al. Ghițescu l-a ascuns pe avocatul Joseph
Morgenstern, familia Stoenescu a adăpostit pe membrii familiei Donner,
Maria Tubak le-a spus legionarilor care vânau evrei că nu are
chiriași de această etnie, salvându-i astfel de la moarte sigură. Gh.
Lungulescu a ascuns evrei în căminul Școlii Anglicane din strada
Olteni. Colaboratorul revistei "Realitatea evreiască", Țicu Goldstein,
a relatat faptul că un anume Dumitru Mitică, rom de origine, a venit cu
mâncare la familia Goldstein, știind că ei nu pot să iasă din casă.
Odată
cu începerea războiului cu sovieticii, evreii sunt trimiși la muncă
obligatorie mai aproape ori mai departe de casă, încadrarea lor în
armată fiind strict interzisă pe motive așa zis politice, de fapt
rasiale. Procedura era intenționat înjositoare, soarta evreilor era în
mâna comandanților militari, legea marțială, deportarea, execuția fiind
aplicabile în orice moment, sub orice pretext. Totuși au fost militari
care s-au purtat ca oameni cu suflet; astfel lt. col D. Vasiliu,
căpitanul Mircea Băltean , (primar la Băneasa), ș.a. au avut grijă să
atenționeze din timp populația evreiască despre unele măsuri ce urmau a
se intreprinde, au permis asigurarea hranei și unor condiții cât de cât
normale de muncă, etc.
Mai tragică a fost soarta evreilor din zona
de graniță, care a fost evacuată masiv și apoi deportată. Numele
plutonierului major de poliție Dumitru Prisăcaru a rămas în memoria
supraviețuitorilor din orașul Huși, ca și a noastră care doar am citit
despre comportamentul său, am spune, neobișnuit pentru acele vremuri,
când orice era posibil, în primul rând omorul cu sânge rece, omor la
scara a zeci de mii de oameni. Acest om a venit în curtea secției de
poliție, le-a oferit bieților oameni evacuați adăpost, s-a adresat cu
respect fruntașilor obștii, rabinilor, intelectualilor, celorlalți,
le-a spus că el nu face deosebire între etnii, iar la sfîrșit a anulat
toate hârtiile pe care un zelos executant scrisese "suspect de a fi
comunist”. Desigur, plutonierul nu a putut opri deportarea evreilor la
Tg.Jiu, dar aceștia au putut să-și lase copiii în grija celor din
împrejurimi, iar documentele nu mai aveau acea trimitere de mare risc
pentru viața celui deportat, ”comunist, evreu.” Mihail Sadoveanu l-a
întâlnit după război pe plutonierul major Prisăcaru și i-a făcut
portretul cu pana sa de scriitor.
Pogromul de la Iași a rămas ca una
dintre filele însângerate ale istoriei nu numai a evreilor, dar și a
istoriei acestei țări, pentru că evreii uciși erau cetățeni ai acestei
țări. Au fost oameni de bună credință care au înțeles proporțiile
masacrului ce se pregătea și i-au prevenit pe concetățenii lor, evrei.
Soldați, studenți au mers din casă în casă, acolo unde aveau cunoscuți
și i-au sfătuit unde să se ascundă. Veronica Zosin, devenită ulterior
prima femeie magistrat în România a fost și ea implicată. Inginerul
român Naum, preotul ortodox Răzmeriță au fost uciși numai pentru că au
încercat să salveze evrei. La fel și strungarul Ioan Gheorghiu.
Comisarul de poliție Suvei, gardianul Sava, comisarul Mircescu,
studenții Mircea Scripca, Goga Voloșievici, proprietarul unei case, Gh.
Alexa, av. I. Dimitriu, au intervenit direct pentru salvarea,
eliberarea unor evrei, iar directorul unui spital din Iași, colonelul
dr. Iamandi a refuzat să predea pe evreii care erau angajați ai
spitalului, pentru a nu fi duși la chestură și uciși, cum s-a întîmplat
cu mulți alți evrei. Căpitanul Darie a semnat bilete de trecere liberă
unor evrei, preotul Neculai Savin a adăpostit o familie de evrei cu
copilul acesteia, iar pe soldații care au năvălit în curtea bisericii,
i-a potolit scoțând la vedere icoanele. Medicul radiolog prof. dr. Emil
Radu, industriașul Grigore Profir, căpitanul Panait Panaitescu,
farmacistul dr. Berceanu, prof. univ. dr. Andrei Oțetea, Greta Oculescu
(despre ei a scris și Sebastian), soții Vasile și Agripina Petrescu,
s-au pus chezași pentru viața concetățenilor evrei, unii au fost
maltratați de bandele dezlănțuite ale pogromiștilor. Dacă nu erau
aceste intervenții, probabil, numărul victimelor din iunie-iulie 1941,
la Iași ar fi fost mai mare. Ei au apărat bunul nume al cetățeanului
acestei țări care nu se subordonează unor ordine criminale și nici nu
se îmbată cu sângele unor victime. Acțiuni de salvare au avut loc și
pe parcursul celor două Trenuri ale Morții, deși condițiile erau
aproape imposibile pentru o intervenție salvatoare. Alături de Viorica
Agarici au fost și alți cetățeni români care au făcut tot ce le-a stat
în puteri să ușureze soarta condamnaților la moarte prin asfixiere și
sete.
Un alt capitol al Holocaustului l-a constituit masacrul
sistematic din Transnistria, început în octombrie 1941, cînd a avut loc
și pogromul-masacru de la Odessa. Vom aminti aici numai ceea ce se
referă la actele de omenie, nu înainte de a afirma că la Odessa nu a
avut loc o răzbunare a Conducătorului pentru explozia provocată la
Comandamentul militar român de către agenți NKVD cu o logistică pusă la
punct de la centru, ci pur și simplu un masacru antievreiesc, pentru că
victimele nici nu erau din Odessa, ci din Basarabia. Primarul român al
Odessei a fost șocat de cruzimea cu care au fost îndeplinite ordinele
venite de la București. Îl chema Gherman Pântea și era un om normal. La
fel ca și primarul Traian Popovici de la Cernăuți, Gh. Pântea a dorit
să-și facă datoria de om înainte de toate, el a protestat față de cele
văzute ca martor direct. Radu Cioculescu, din familia cunoscuților
intelectuali , militar fiind, a fost și el șocat de cele văzute într-un
sat din Ucraina, unde erau aduși evreii din Odessa. El i-a descris
într-o scrisoare, unui prieten, aceste odioase scene.
În privința
Transnistriei, pe care Hitler i-o dăruise mareșalului ca recunoaștere
a meritelor în războiul contra URSS, se știu și s-a scris mult. Vom
aminti despre cei care, fără a fi titularizați Drepți ai Popoarelor au
ajutat pe evrei, au transmis sume de bani, pachete, au favorizat
evadări, indiferent că erau sau nu erau direct interesați. Important
este că au salvat oameni de la foamete, boli infecțioase, bătăi, frig,
execuții sumare. Martori există, sunt supraviețuitori ai
Transnistriei, Sonia Palty, Miriam Bercovici, Sarina Ionescu, alții,
câți au rămas în viață și trăiesc aici, în România, ori în Israel ori
în alte țări. Marius Mircu, recent plecat dintre noi, a relatat aceste
fapte într-o carte apărută în 1947
( mai târziu Partidul nu a mai
permis evocarea tragediei evreilor), ”Pogromurile din Basarabia” (Ed.
Glob –București) . Se mai poater discuta despre rolul unor oameni
politici, ai Curții Regale, al unor oameni de cultură, artiști, înalți
prelați care au înțeles că tăcerea, politica struțului în fața unor
acte de barbarie greu de imaginat nu pot fi adoptate fără a simți că
astfel oricine poate fi părtaș la crimă. Despre Transilvania de Nord,
crimele făptuite atât împotriva evreilor, dar și împotriva românilor,
despre actele de solidaritate umană manifestate de unguri și germani
care nu au ajuns să se ”rinocerizeze” ( parafrazându-l pe Eugen
Ionescu), vom discuta cu altă ocazie.




http://animanews.com/index.php?option=com_content&view=article&id=31:drepti

Despre Drepții PopoarelorVom
parcurge capitolele cărții, începând cu nominalizarea celor cărora li
s-a acordat titlul de Drept al Popoarelor, în ordinea alfabetică, așa
cum sunt prezentați .
Viorica
Agarici ( 1886 – 1979) a fost președinte al Crucii Roșii în orașul
Roman. S-a scris mult despre această admirabilă ființă, o doamnă în cel
mai nobil sens, pe care Marius Mircu a cunoscut-o la București , când
ea arăta ca o bunicuță, avea 85 de ani, „măruntă, slăbuță, sfioasă,
văduvă. A revenit în orașul natal ( n.n.București), după ce a trăit o
mare aventură de o singură zi și trăiește fericită în mijlocul
familiei de frați, fii, nepoți și strănepoți... Afli cu uimire că
familia ei este mult mai numeroasă ... i se adaugă 824 de evrei
originari din Iași cărora le-a redat viața”.
De ce face Marius
Mircu această afirmație cu totul adevărată? Pentru că în dimineața de 3
iulie 1941, doamna Agarici, însoțită de persoanele care o ajutau la
Crucea Roșie a cerut șefului gării din Roman să se deschidă câteva
vagoane, deși santinelele germane păzeau cu strășnicie trenul,
amenințând că vor trage cu arma. Oamenii, în majoritate muribunzi (era
Trenul Morții Iași – Călărați) au primit îngrijiri medicale, hrană
și, cel mai important, au recăpătat speranța salvării. Este unul dintre
cele mai eroice și umanitare gesturi din timpul celui de al doilea
război mondial. Doamna Viorica Agarici a făcut toate acestea din
spirit real creștin, ca președinte al Crucii Roșii locale și ar merita
să i se dedice un monument.
Antal Rozalia, ale cărei date
biografice exacte nu au fost găsite, locuia în Satu Mare și a ascuns
familia de evrei Handler, care îi erau vecini. Era în anul 1944, când
soarta războiului era pecetluită pentru Germania nazistă și aliații ei,
dar regimul fascist a avut ca unic obiectiv uciderea a cât mai mulți
evrei prin expedierea lor la Auschwitz, într-un ritm care a depășit și
capacitatea aparatului de exterminare construit de naziști. Dar nu toți
maghiarii considerau că politica de exterminare coincide cu propria lor
educație și propria lor conștiință și , atunci, au acționat.
Anghel
T. Anuţoiu (1914 – 2003) - Născut în satul Nistorești – Vrancea, a fost
secretarul asociației veteranilor de război (din Primul Război
Mondial). În 1941 a avertizat pe evreii din Bacău, Brașov, Odobești,
Piatra Neamț, Buzău despre iminența unor arestări, în scopul
deportării, ajutându-i să-și găsească un adăpost.
Băiaș Vasil și
Maria erau țărani din Viile Dejului și în 1944 au adus alimente
familiei Steinfeld, ținuți închiși la Dej, oferind adăpost copiilor
Beceanu
Dumitru, farmacist cu doctorat, la Iași, ofițer în rezervă a adăpostit
20 de evrei, inclusiv pe angajații săi, evrei, în timpul Pogromului de
la Iași
Beleca Valerian( 1899-1944) și Beleca Minodora au adăpostit
nouă refugiați din Transnistria, în 1944, iar în urma unui denunț, au
fost executați de militari germani.
Cojoc Gheorghe, inginer
forestier de lângă Târgu Neamț a preluat un lot de 50 de evrei, în
1942 și i-a angajat la lucrări forestiere, salvându-i de la deportare.
Criveanu
Theodor (m.1988), ofițer român a salvat la Cernăuți mii de evrei,
acordând permise de muncă fără a respecta ordinele și instrucțiunile
germane, și-a riscat viața. Era dintr-o familie de intelectuali, fețe
bisericești, arhitecți. S-a căsătorit cu o evreică, după război.
Cuciubă
Traian, tatăl și fiul au ajutat evrei să treacă granița dinspre
Transilvania de Nord ocupată de regimul fascist maghiar, spre
teritoriul neocupat.
Dumitru Adrian, Tiron Strauss Gabriela, Catană Maria au salvat evrei de la moarte în Transnistria.
Regina
Elena, mama Regelui Mihai( 1896- 1982) a intervenit, împreună cu
Patriarhul, pe lângă mareșal pentru oprirea deportărilor din Cernăuți,
apoi, în 1943 pentru revenirea copiilor și multor altor evrei din
Transnistria.
Farkas Stefan și Rozalia, Florescu Constanța,
preotul Petre I. Gheorghe, Alexandru Ghițescu (acesta a ascuns pe
vecinul său av. Joseph Morgenstern, în timpul pogromuluji legionar de
la București), Grosz Rozalia, Grosz Bandi, Hîj Simion, medic (împreună
cu soția Metzia au ajutat evrei la Cernăuți,), episcopul luteran Jarosi
Andor a ajutat evrei la Cluj, fiind în pericol de a fi arestat.
Constantin
Karadja (1889-1950), Consulul general al României la Berlin în anii
1931-1941, apoi șef al secției consulare la MAE, la București, până în
1947 a intervenit pe căi diplomatice, dar și prin intermediari pentru
informarea Aliaților, ca și pe oameni politici români despre tragedia
evreilor din Europa.
La fel, diplomatul Florian Manoliu, acreditat în Elveția, a salvat viața unor evrei din mai multe țări.
Emilian
Mărculescu, Valeriu Moldovan, mici proprietari, au salvat direct evrei
de la execuții, deportare. Ofițerul de jandarmi Sabin Motora a evacuat,
în calitate de comandant de lagăr, evrei din Vapniarka, spre a-i salva
de execuții. Muranyi Roszi, Nits Janos, Gyula, Aliz, Onișor Ioana,
Demuscă Letiția, Crăciun Ana și Pavel, Paelungi Stefan, Pal Anna și
Jeno, Pântea Nona, Peter Lajos, Pocorni Egon și Nicolina, Pop Nicolaie,
Maria și Aristina, oameni simpli fără prea multă carte, dar cu inimă și
judecată au oferit ajutorul de care erau în stare, opunându-se astfel
unei barbarii de neimaginat în secolul XX.
Demnitarul Pop Valer a ajutat evrei care făceau parte din familia sa, prin soția evreică, riscându-și cariera și viața, la Cluj.
Despre
primarul orașului Cernăuți, Traian Popovici s-a scris mult, vom
reveni, a apărut și cartea sa de „Spovedanii”, a fost un personaj
legendar prin curajul și noblețea cu care a tratat problema salvării
evreilor în acele vremuri.
Mai amintim pe inginerul Profir Grigore,
fermierul Alexa Puti, cu familia, preotul și pictorul George Rusu,
avocatul Constantin Simionescu, judecătorul militar Mircea Petru G.
Sion, prof. dr Raoul Șorban (contestat, astăzi, de diverși
cercetători), Stoenescu Ioana și Pascu, Magdalena Stroe, pe care am
amintit-o mai sus, Ioan Șuta, Szakadati Janos și Juliana, profesorul
Toth Joseph, Tubak Mari , fermierul Josef Zaharia, ca și cetățenii
români din Basarabia (din lipsă de spațiu nu mai nominalizăm aici pe
acești Drepți ai Popoarelor, dar vom reveni asupra lor), toți aceștia,
în diverse împrejurări, în timpul pogromurilor (București, Iași), al
deportărilor, al masacrelor din România aflată sub controlul regimului
antonescian, în Transilvania de Nord ocupată, au dovedit că omenia este
și trebuie să fie mai puternică decât instinctul bestialității.

Să nu-i uităm niciodată pe Drepții Popoarelor
Boris MARIAN


În anul 1953, Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat legea pentru
cinstirea celor care au salvat evrei de la moarte ori deportare (și
moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după
tradiția iudaică, cu titlul de Drepți ai Popoarelor sau Drepți între
Popoare; Institutul Yad Vashem (în traducere literală „brațul numelui”,
adică „memoria”) care gestionează documentele referitoare la Holocaust
de la data votării legii amintite, a putut să acrediteze un număr de
câteva mii de Drepți ai Popoarelor, pe primul loc situându-se foşti
cetățeni din Polonia, unde masacrul evreilor a dus la pieirea a circa
50% din numărul total al victimelor.


Înțelegem
astfel cât de greu era să salvezi un singur om din acest cumplit
malaxor construit pentru uciderea copiilor (un milion și jumătate),
femeilor, bărbaților în floarea vârstei și bătrâni ce nu mai puteau,
mulți dintre ei, nici să mai meargă pe propriile picioare, dar să mai
lupte împotriva Reich-ului „de o mie de ani”.
Dacă etnia călăilor
nu are aici importanță, etnia victimelor este factorul determinant,
nazismul propunându-și eliminarea, după handicapați, sectanți,
vagabonzi, homosexuali, a evreilor, romilor, apoi, dacă ne uităm în
„Mein Kampf”, cartea de căpătâi a naziștilor, a slavilor, latinilor,
adică a tot ce nu era de rasă „pură”, ariană.
Cei care au salvat
evrei, desigur și romi, alte etnii, categorii de condamnați, erau și ei
de etnii diferite, iar exemplele cele mai ilustre pot fi aduse ca
exemple de la regele Danemarcei, care numai prin gestul său
de a purta ostentativ steaua galbenă în șase colțuri a dat un imbold
populației pentru a încerca să salveze evrei, apoi diplomatul suedez
Raul Wallenberg, dispărut după 1945 în GULAG, ș.a.
În România, din
cauza restricțiilor impuse de regimul politic de după război, numărul
celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți Drepți ai
Popoarelor a fost și este încă destul de mic, 70 (în unele cazuri soț,
soție, fii, frați), la care se adaugă basarabeni în număr de 37, adică,
în total peste o sută, ultima fiind Magdalena Stroe,
pe care am avut ocazia s-o vedem la Centrul Comunitar din București, în
urmă cu trei ani, cînd ES Ambasador Rodica Gordon i-a înmânat diploma
din partea Statului Israel. Dar, pe lângă acești oameni titularizați ca
atare, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari,
muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care au pus
umărul, și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe
care orice morală ne-o atribuie - Să ne iubim aproapele, să nu-i facem
răul pe care nu ni-l dorim nici nouă.
Despre călăi, despre
negaționiștii de astăzi, care ucid și morții în numele unui fals
orgoliu naționalist nu vom vorbi aici. Ne vom referi la o carte
publicată chiar în ziua începerii manifestărilor dedicate comemorării
victimelor Holocaustului din România, 6 octombrie 2008 – „
Demnitate în vreme de restriște” (Ed. Hasefer), volum alcătuit de un
colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei
Evreilor din România, sub coordonarea prof. dr. Liviu Rotman,
directorul Centrului (în colectiv, în ordinea alfabetică – Adina
Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius
Popescu, Gabriela Vasiliu). Au acordat sprijin numeroase foruri,
instituții, persoane avizate, martori din Romînia și din alte țări, ca
și revista „Realitatea evreiască”. Întregul volum a apărut sub
auspiciile FCER și Institutului Național pentru Studierea Holocaustului
din România „Elie Wiesel”.
În Cuvânt Înainte semnat de dr. Aurel
Vainer, președintele FCER, se spune despre necesitatea neuitării nu
numai a crimelor făptuite în anii Holocaustului, dar și a faptelor de
demnă solidaritate cu soarta victimelor. În Argumentul scris de dr.
Liviu Rotman, sunt pomenite nu numai actele de bravură ale acelor
Hassidei Umot Haolam ( din ebraică, Drepți între Popoare), dar și
gesturi aparent banale,care au dovedit că există omenie în oricare
vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul
universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să
poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza
înjositoarelor legi rasiale. Era în anii 1942-1943, când nu se știa
exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte,
precum Iuliu Maniu, dr. N. Lupu care prevedeau o întorsătură cu totul
defavorabilă pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii
nu puteau să ajute, ci dimpotrivă scădeau șansa unor tratative care
deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este
adevărat, destul de puțin convingător, împotriva deportării evreilor în
Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul
Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin”,
și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă.

Comunităţile noastre au receptat, cu surprindere şi îndreptăţită
mâhnire, aserţiunea cuprinsă în comunicatul Guvernului privind
Holocaustul


Comunităţile noastre au receptat, cu
surprindere şi îndreptăţită mâhnire, aserţiunea cuprinsă în comunicatul
Guvernului privind Holocaustul, irelevantă şi nelalocul ei, în opinia
noastră, în contextul semnării unui acord de colaborare între Muzeul
Holocaustului de la Washington şi Arhivele româneşti, atunci când
scopul acordului este tocmai cel de a încuraja cercetarea privind
Holocaustul.
Cu surprindere şi pentru faptul că aserţiunea, redusă la o singură
frază - "Susţinem cu fermitate faptul că în interiorul graniţelor
României, în perioada 1940-1945, nu a existat Holocaust" - este departe
şi chiar în contrasens cu spiritul dezbaterilor din anul 2002, atunci
când ministrul Culturii şi Cultelor recunoştea participarea României la
Holocaust.
La începutul aceluiaşi an, 2002, în preajma manifestării internaţionale
"Primăvara noilor aliaţi", FCER acordă o înaltă apreciere Ordonanţei de
Urgenţă emisă de Guvernul României, care interzice organizaţiile şi
simbolurile cu caracter fascist, rasial sau xenofob, contestarea în
public a Holocaustului ori a efectelor acestuia, precum şi promovarea
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi menirii. Ceea ce avea să conducă la îndepărtarea tuturor
statuilor înălţate în memoria lui Antonescu, la schimbarea numelor de
străzi, pieţe, bulevarde etc., care-i fuseseră acordate. Este drept,
deşi aflată în aplicare, ordonanţa, ajunsă la Senat, întâmpină o anume
rezistenţă din parte unor comisii, care cer definirea conceptului de
Holocaust.
Au avut loc dezbateri cu participarea unor reprezentanţi ai FCER, cât
şi ai Asociaţiei Evreilor din România victime ale Holocaustului, s-a
organizat şi o sesiune specială a Academiei Române, ajungându-se la
ideea definirii Holocaustului ca ansamblu de persecuţii rasiale,
deportări în lagăre şi exterminare, de către hitlerişti şi aliaţii lor,
aşa cum s-a şi întâmplat, efectiv, în anii celui de-al doilea război
mondial.
Ministrul Culturii şi Cultelor, Răzvan Theodorescu, prezent la aceste
dezbateri - în care au existat şi unele voci ce contestau Holocaustul -
a afirmat cu claritate: "Dacă Holocaustul poate fi văzut ca o epocă
istorică, dar şi ca o acţiune de exterminare sistematică şi în masă a
unor minorităţi etnice şi religioase - în primul rând, a evreilor -, în
lagăre de concentrare şi deportare organizate, de nazişti şi de aliaţii
lor, în teritorii ocupate de Germania hitleristă şi de aliaţii săi,
înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, mi se pare că
istoria Basarabiei, a Bucovinei, a ţinutului Herţa şi, mai ales, a
guvernământului Transnistriei din anii 1941-1942, îndrituieşte acea
opinie pe care am enunţat-o deja, în Guvern şi în Parlament, la
discutarea actului legislativ: în România nu a avut loc un Holocaust,
dar România - prin guvernarea Antonescu şi acţiunile sale în teritoriul
ocupat - a participat la Holocaust". Şi în continuare, rezumând, din
aceeaşi intervenţie: uciderea prin deportare, exterminarea fizică
"(...) nu neapărat în camere de gazare, ci prin tifos, îngheţ, foamete
şi execuţii, cărora le-au căzut victime - mai ales, între Nistru şi Bug
- evrei, ţigani, ucraineni (...), au existat ca atare".
În spiritul acestei opinii, n-ar fi existat Holocaust în fruntariile
ciuntite ale României anilor 1940-1945, dar România - prin guvernarea
Antonescu şi acţiunile sale - a participat în mod clar la Holocaust.
Desigur, s-ar putea întregi cele spuse de ministrul Culturii şi
Cultelor cu evenimente la fel de tragice, de felul pogromului de la
Iaşi, din 1941, după prima săptămână de război, al "Trenurilor morţii",
în acelaşi context, cu circa 10.000 de victime, al deportărilor din
Dorohoi, Suceava, Câmpulung, Rădăuţi s.a. (deci, de pe dreapta
Prutului, în fruntariile României de atunci).
Cu atât mai mult ne surprinde aserţiunea din comunicatul Guvernului,
privind Holocaustul în România, cu cât, ani la rând, începând din 1938,
s-a implantat o politică rasială tot mai agresivă, în paralel cu o
amplă manipulare antisemită, susţinută de forţele extremiste, care au
culminat cu instalarea Statului Naţional Legionar. Un Holocaust nu
începe cu numărarea victimelor, ci tocmai cu o astfel de agresare
psiho-socială. Se cunosc foarte bine deciziile grave de strămutare a
populaţiei evreieşti din mediul rural, evacuările din case, românizarea
întreprinderilor, preluarea proprietăţilor, interzicerea practicării
unor profesiuni, scoaterea elevilor, studenţilor şi profesorilor din
învăţământul de stat etc. Nici un cuvânt, în fapt, despre legislaţia
rasială, antisemită, a Guvernului Goga-Cuza ori din perioada dictaturii
regale, a Statului Naţional Legionar sau din perioada războiului, nimic
despre pogromurile din 1940-1941 şi nimic despre responsabilitatea
integrală, antonesciană, în privinţa deportării evreilor din Basarabia,
Bucovina şi nu numai, despre cele aproape 25.000 de victime căzute încă
în timpul deportării şi cei aproape 100.000 răpuşi de inaniţie, boli,
condiţii inumane de existenţă.
Considerând că nu poate fi vorba decât de o gravă omisiune în textul
comunicatului amintit, convinşi că România nu-şi dezminte poziţia
corectă, precizat în atâtea rânduri de conducătorii ţării, după 1990,
sperăm într-o revenire oficială, din partea Guvernului, în stare să
elimine comentariile critice, negative, cât şi amploarea nefastă a
reflectării lor în mass-media internă şi internaţională. Dincolo de
precizarea corectă a problematicii Holocaustului, se vor afirma şi mai
convingător bunele noastre relaţii, în care credem, confirmându-se, o
dată în plus, spiritul propriu marilor decizii şi deveniri ale
României, în ceasul interferării cu normele, exigenţele şi valorile
lumii moderne, ale structurilor euro-atlantice.

http://ro-gateway.ro/node/193598/comnews/item?item_id=214916

Centrul Wiesenthal: Mazare ar trebui sa-si dea demisia

Imaginile
cu primarul orasului Constanta, Radu Mazare, defiland in uniforma de
general nazist cu zvastica pe centura au fost preluate de presa din
intreaga lume. Cele mai dure reactii au venit insa de la Centrul
Wiesenthal din Ierusalim, al carui director, Efraim Zuroff, a cerut
demisia oficialului roman.
Mazare si-a cerut ieri scuze pentru
costumatia sa, insa acestea au fost incomplete tinand cont de faptul ca
edilul Constantei a sustinut in continuare ca a interpretat "rolul unui
ofiter care lupta impotriva lui Hitler".

Vestea ca un oficial al
statului roman a imbracat o uniforma nazista si a defilat, impreuna cu
fiul sau, costumat in soldat al Wehrmachtului a facut cu repeziciune
inconjurul lumii. Isprava edilului orasului Constanta, Radu Mazare, si
a fiului sau, Raducu, a fost cel mai dur criticata de presa israeliana.
Directorul biroului din Ierusalim al Centrului Simon Wiesenthal, Efraim
Zuroff, a catalogat, pentru cotidianul Jerusalem Post, gestul
primarului Constantei drept "scandalos". Cu aceasta ocazie, Centrul
Wiesenthal si-a exprimat surprinderea cu privire la comportamentul unui
oficial: "Este trist din mai multe motive. In primul rand, este vorba
despre uniforme, apoi despre faptul ca a fost insotit de fiul sau –
aceasta nefiind tocmai educatia potrivita pe care ar trebui sa o
primeasca un copil. si apoi faptul ca este o persoana publica aleasa nu
face decat sa inrautateasca lucrurile". De aceea, Zuroff considera ca
acest tip de atitudine, care "este o insulta la adresa victimelor
Shoahului si o insulta la adresa persoanelor cu integritate morala si
care au cunostinte de istorie", ar trebui sanctionat si a cerut chiar
demisia lui Mazare.
Jerusalem Post scrie ca "Mazare este un personaj
controversat si este cunoscut pentru actele sale publice extravagante,
fiind chiar investigat pentru coruptie". In ciuda acestui comportament
"colorat", noteaza jurnalistii israelieni, directorul Centrului
Wiesenthal spune ca "sub nici o forma nu se pot accepta actiunile
acestuia". Informatiile despre costumatia primarului din Constanta au
fost preluate si de site-urile de socializare, cum ar fi Twitter, Yahoo
si Facebook. Presa belgiana, elvetiana si canadiana au preluat, la
randul lor, imaginile cu Mazare si fiul sau defiland in uniformele
armatei naziste, mentionand la unison ca purtarea insemnelor naziste
este interzisa prin lege in Romania, tara care pana in 2004 nu a
recunoscut ca a participat la Holocaust.
Presa ungara
mentioneaza, la randul ei, ca Radu Mazare a fost denuntat la procurorul
general al Romaniei pentru ca a aparut imbracat ca un ofiter german
nazist "si a indemnat la incalcarea legii si un minor, deoarece a
aparut insotit de fiul sau". Imaginile cu primarul celui mai mare oras
romanesc de la malul marii au fost preluate de marile ziare din
intreaga lume, de la Madrid la Bruxelles si de la Budapesta la
Ierusalim, toate aratand atitudinea iresponsabila a oficialului roman.

In anii ’70, traversam Maramuresul, Transilvania de Nord si Tara
Crisurilor si peste tot am intalnit oameni care mi-au spus ca in
perioada mai-iunie 1944, nu doar din orase, dar si din sate un mare
numar de evrei si de tigani au fost deportati in lagarele din Polonia,
de unde nu s-au mai intors. Bastinasii ,- martori ai acestui fapt -,
m-au condus la placi comemorative ca sa-mi arate, gravat in piatra,
numarul victimelor. Mi-au povestit scene cutremuratoare traite in
timpul zilelor si noptilor cand administratia ungureasca le aresta pe
aceste biete victime, pentru a-i inghesui in trenuri si camioane cu
destinatia lagarelor de exterminare. Toate localitatile de unde au fost
deportati evrei si tigani se gasesc in regiunile romanesti ocupate de
trupele unguresti din vara lui 1940, ca o consecinta a Dictatului de la
Viena.
Nu exista nici o posibilitate sa scape de acest destin
nefericit pentru ca politia ungureasca nu ierta pe nimeni. La
Oradea-Mare, exista un hotelier evreu foarte bogat. Cand regentul
Ungariei, amiralul Horty, si-a facut intrarea triumfala in acest oras
dupa ocuparea localitatii de catre trupele unguresti in 1940, acest
hotelier evreu a pavoazat pe cheltuiala lui, drumul parcurs de amiral,
calare pe o vitica argintata. La inceputul lui iunie 1944, cand politia
ungureasca a venit sa-l aresteze, hotelierul si-a invocat in van
fidelitatea fata de Ungaria ; politistii l-au ridicat alaturi de multi
alti evrei si nu s-a mai intors.
Toate aceste regiuni de unde s-au
facut deportari au ramas sub administratia ungureasca pana la sfarsitul
anului 1944, cand trupele romanesti si sovietice au alungat-o.
Daca
aceste regiuni s-ar fi aflat sub controlul guvernului de la Bucuresti,
e sigur ca acesti oameni ar fi fost salvati de la un destin tragic.
Aceste
regiuni au revenit la patria-mama in 1945. In zilele noastre, in
anumite publicatii despre Holocaust, se mentioneaza sute de mii de
victime evrei din Romania, fara sa se precizeze ca provinciile de unde
au fost facute deportarile apartineau in vremea aceea Ungariei si ca
administratia ungureasca este responsabila pentru ele. Este o
nedreptate fata de Romania si e una din cauzele care m-au determinat sa
scriu acest articol.
In anii ’50 si ’60, am aflat ca alte
personalitati romanesti, dintre care profesorul George Bratianu, au
intervenit pe langa maresalul Antonescu in favoarea evreilor. Dat fiind
ca nu detin aceste informatii din sursa sigura, nu pot sa le declar cu
garantia autenticitatii.
Atat cat stiu, nimeni nu a evocat
ajutorul dat evreilor in timpul razboiului si imi explic aceasta tacere
prin faptul ca cei care i-au ajutat pe evrei considera actiunile lor ca
pe indeplinirea unei datorii umane. Dar tine de datoria morala a
conducatorilor evrei romani ca si a celor care au beneficiat de aceste
actiuni sa faca cunoscut unui public larg numele binefacatorilor lor si
asistenta pe care au primit-o.
Este posibil ca Iuliu Maniu sa fi
intreprins si alte actiuni in favoarea evreilor pe care eu nu le
cunosc. Nu am fost decat un colaborator al presedintelui, am primit din
partea sa diverse misiuni de incredere, dar Maniu a avut multi alti
colaboratori si un secretar particular. El nu avea obiceiul sa
vorbeasca despre activitatea sa de binefacator si nu as fi aflat
niciodata despre intervederile avute cu maresalul Antonescu daca
procesul guvernului Antonescu din mai 1946 nu ar fi avut loc.
Incepand
cu 6 martie 1945, Partidul National Taranesc a trecut in pozitie, deci
nu a participat in nici un fel la acest proces. Mai mult, a considerat
contrara Constitutiei legea speciala, promulgata in 1946, privind
judecarea guvernului Antonescu. Constitutia din 1923, reintrata in
vigoare in 1944, prevedea ca pedeapsa capitala nu poate fi aplicata
decat in timp de razboi si, in 1946, nu mai existau ostilitati.
Tonul
dezlantuit al anumitor ziare oficiale lasa de inteles ca maresalul
Antonescu fusese deja condamnat la moarte. La inceputul lunii mai 1946,
Iuliu Maniu i-a trimis o scrisoare lui Petru Groza, seful
administratiei de atunci din Romania. Cu aceasta ocazie, am aflat de
demersurile presedintelui, pe care le-am mentionat, ca si de faptul ca
insusi Comandamentul aliat din Cairo ii ceruse sa-i apere pe evreii si
comunistii din Romania. Scrisoarea adresata de presedinte lui Petru
Groza a fost adusa de mine dr. N. Lupu, pentru ca sa o inmaneze
liderului comunist.
Catre sfarsitul anului 1945, dr. Lupu s-a
despartit de Partidul National Taranesc si a pastrat o atitudine
rezervata, dar Maniu l-a rugat sa-i duca acesata scrisoare lui Petru
Groza pentru ca dr. Lupu intervenise personal in favoarea evreilor pe
langa maresal si era in bune relatii cu Groza.
Petru Groza
i-a raspuns presedintelui, prin intermediul dr. Lupu, ca va supune
colectivului sau demersul facut in favoarea maresalului Antonescu si
ca, in orice caz, acesta nu va fi acuzat de masacrul evreilor, pentru
ca asemenea orori nu au avut loc pe teritoriul romanesc. Personal, ma
vad obligat sa aduc la cunostinta opiniei publice imprejurarile in care
viata evreilor si a comunistilor din Romania a fost salvata, pentru ca
aceste fapte constituiau baza apararii acuzatilor. Dar, pentru a-mi
face depozitia in fata instantei numita tribunalul poporului, ar fi
trebuit sa fiu propus ca martor.
Nu stiu pentru care motive i s-a
numit maresalului un aparator din oficiu; il cunosteam, dar nu-mi
inspira nici o incredere. In acelasi lot cu maresalul se gasea si
profesorul Alexianu, fost guvernator civil in Transnistria, al carui
aparator era unul din prietenii mei. Am mers la acesta si i-am vorbit
despre intentiile mele. A comunicat propunerea mea lui Alexianu cand
l-a vazut la inchisoare, dar acesta nu a fost de acord ca sa depun
marturie in process, pentru ca intelesese in cursul anchetei penale -
cand vorbise deja cu acuzatorii publici ai evenimentelor expuse aici -
ca toata apararea lui Iuliu Maniu nu putea decat sa infurie aceasta
instanta politica si sa inrautateasca situatia acuzatului. I-am
comunicat presedintelui opinia lui Alexianu. Dar maresalul il propusese
deja pe Maniu ca martor al apararii, iar cand acesta si-a sustinut
depozitia, maresalul nu a vrut sa stie decat doua lucruri, mai precis:
daca Maniu a stiut pe data de 23 august 1944 ca el, maresalul, a fost
arestat in aceeasi zi in Palatul regal si daca il considera tradator de
tara.
Iuliu Maniu a declarat ca aflase de arestarea maresalului din
data de 23 august 1944 abia a doua zi dimineata, pe 24 august 1944, si
ca nici un om de buna credinta nu-l poate considera pe maresal tradator
de tara. La sfarsitul audientei, s-a apropiat de boxa acuzatilor si i-a
strans mana maresalului.
Dupa condamnarea la moarte a lui
Antonescu si a colaboratorilor sai, pre-sedintele i-a adresat o
scrisoare lui Petru Groza, amintindu-i ca salvarea evreilor si a
comunistilor din Romania se datora maresalului si cerandu-i sa comute
pedeapsa capitala. In aceasta scrisoare se mentiona si faptul ca Petru
Groza, el insusi arestat din cauza unui incident, fusese eliberat de
maresal la cererea presedintelui. Asupra circumstantelor acestui fapt,
Pamfil Riposanu, fost secretar particular al lui Petru Groza si in
prezent avocat la New York, e mai bine informat.
A doua scrisoare a
fost inmanata lui Petru Groza tot de dr. N. Lupu, iar acesta o primise
din partea lui Maniu prin intermediul avocatului L. Leon. Acesta mi-a
spus ca Petru Groza a raspuns ca nu putea face nimic pentru ca marile
puteri aliate, care controlau executarea conventiei de armistitiu, se
opuneau comutarii pedepsei capitale in acest proces. Nu am avut
posibiliatea sa verific daca afirmatiile lui Groza sunt adevarate.
Nici
Iuliu Maniu, nici maresalul Ion Antonescu nu s-au prevalat niciodata de
actiunile lor generoase, iar propria mea constiinta m-a impins sa afirm
ca toate aceste acte curajoase si umanitare au fost rezultatul fondului
uman caracteristic natiei noastre romane.
Iosif Toma Popescu

In anii aceia, in Romania circulau zvonuri asupra deportarilor de
evrei, din tarile ocupate de nemti, dar nu se cunostea nici numele
lagarelor, nici ororile care aveau loc acolo. Maresalul Antonescu a
promis sa ordone intreruperea evacuarii si si-a exprimat speranta ca
evreii vor fi suficient de prudenti ca sa nu le dea nemtilor pretexte
pentru o interventie directa. In realitate, in urma raportului pe care
presedintele l-a facut catre conducatorii comunitatilor evreiesti
asupra convorbirilor sale cu maresalul, acestea au stabilit contacte cu
guvernul, dand garantii ca fiecare comunitate isi va supraveghea
proprii sai membri. Cu privire la aceste contacte, dr. Th. Lavy a scris
un articol publicat in Israel, in Viata noastra (Notre vie), din 13
iunie 1980. Asupra continutului intelegerilor la care s-a ajuns, de
catre conducatorii evrei cu guvernul, nu am informatii de prima mana ;
de aceea nu pot sa relatez nimic, ca sa nu colportez zvonuri.
Comunitatile nu puteau sa se oblige la supravegherea evreilor veniti
clandestin in Romania.
Intr-adevar, anumiti evrei arestati pentru
difuzarea de afise antinaziste au venit clandestin in Romania, mai ales
dupa ocuparea Transilvaniei de Nord de catre unguri. Pentru a impiedica
infiltrarea evreilor straini, guvernul Antonescu a promulgat o lege
care prevedea pedepse grele impotriva acestei categorii de imigranti
clandestini. Aceasta lege nu a fost aplicata, desi cateva sute de evrei
din aceasta categorie au fost descoperiti de catre politia romana. Era
vorba despre niste nefericiti a caror viata era o perpetua tragedie.
Proveneau din Austria, Cehoslovacia si Polonia. Dupa ce au scapat in
mod miraculos de raziile din tarile respective, au reusit sa ajunga pe
teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti. Tribunalele militare
de la Bucuresti ezitau sa le aplice sanctiuni penale severe si au cerut
instructiuni guvernului. Maresalul Antonescu inclina sa-i trimita in
tarile lor de origine, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte.
Liderii evreilor din Romania au cerut din nou ajutorul lui Iuliu Maniu.
Presedintele i-a cerut dr. N. Lupu, presedinte al organizatiei
national-taranesti din Bucuresti, sa se duca in numele sau la maresalul
Antonescu si sa faca demersurile necesare pentru a-i salva pe evreii in
pericol. De data asta, Iuliu Maniu nu s-a dus personal, ci l-a delegat
pe dr. Lupu, pe langa maresal, pentru ca fusese prevenit de acesta ca
informatori nazisti se gaseau in anturajul sau.
Se pare ca
dr. Lupu a pledat calduros si l-a convins pe maresal, pentru ca acesta
i-a promis ca evreii in cauza vor fi ajutati sa ajunga in Turcia, ceea
ce au si facut de altfel dupa ce si-au procurat acte, cu ajutorul
comunitatilor si a anumitor personalitati romanesti.
Am aflat, in
1957, dintr-o conversatie cu Mihail Popovici, vice-presedinte al
Partidului National Taranesc, si cu ziaristul evreu Sereanu, ca primul
ii ajutase, de asemenea, pe acesti evrei, intervenind in favoarea lor
pe langa ambasadorul Turciei la Bucuresti.
Populatia evreiasca din
Romania nu a fost dusa in epoca in lagare, dar teama deportarii a durat
cat a durat razboiul. Din cand in cand, bietii oameni, care traiau deja
in stare de angoasa, erau alertati. O informatie falsa, un zvon se
raspandeau cu viteza fulgerului si aduceau teroarea in fiecare casa
evreiasca.
De mai multe ori, erau puse in circulatie in mod
deliberat zvonuri despre indivizi care ar fi vrut sa smulga bani de la
persoane terorizate, promitandu-li-se salvarea vietii. Guvernul
Antonescu a reprimat aceste infractiuni de conjunctura si, in perioada
1943-1944, mai multe grupuri de santajisti au fost judecati si
condamnati. Trebuie mentionat ca printre acestia se gaseau romani,
nemti, unguri si chiar evrei, unii facand parte din familii care se
bucurau de o buna reputatie.
Vremurile iesite din comun pot
sa exalte virtutea si sa exacerbeze inclinatiile odioase. In calitatea
mea de avocat, am avut in timpul razboiului un client care era cetatean
austriac, pe jumatate evreu. Locuia de mult in Romania, pentru ca
reprezenta interesele familiei sale din strainatate, posesoare a
majoritatii actiunilor unei fabrici textile din Bucuresti. Restul
actiunilor apartineau altui evreu, cetatean roman care, in pofida legii
rasiale, pusese stapanire pe toata fabrica, prin intermediul anumitor
romani, care jucau rolul unor «oameni de paie». Recurgand la santaj, il
ameninta pe austriac ca-l denunta la Gestapo, vrand sa-l constranga sa
cedeze oamenilor sai actiunile familiei sale. Dupa razboi, clientul meu
s-a dus sa traiasca in Austria, dar cosmarul acelor vremuri inca il
urmarea.
O alta intalnire a avut loc intre Maniu si Antonescu, in
legatura cu proiectul unei contributii exceptionale de razboi pe care
evreii ar fi trebuit sa o plateasca. Nu se stia nimic precis despre
valoarea acestui fel de impozit, dar, conform anumitor zvonuri, era
vorba despre sume fabuloase de care evreii nu puteau sa se achite, ceea
ce ar fi furnizat un pretext pentru a-i acuza de sabotaj si a-i
deporta. Ca de obicei, conducatorii evrei au facut apel la Iuliu Maniu.
Maresalul
Antonescu i-a spus presedintelui ca avea in vedere o contributie impusa
doar evreilor, dat fiind ca acestia nu participau la campania militara.
Iuliu Maniu a observat ca neparticiparea la razboi nu putea fi imputata
evreilor, pentru ca era consecinta limitarii ce decurgea din statutul
lor de cetateni romani, din cauza politicii de discriminare rasiala.
Maresalul i-a replicat zambind ca multi romani ar fi fericiti sa fie
obiectul unei asemenea restrictii ca sa nu fie nevoiti sa mearga in
stepele rusesti. Atunci cand Iuliu Maniu a remarcat ca se putea
presupune ca razboiul nu era agreat, maresalul a fost de acord ca nu
era, dar a precizat ca fusese obligat sa o faca. Era prima data cand
maresalul facea aluzie la participarea fortata la razboi a Romaniei.
Guvernul Antonescu a renuntat la proiectul contributiei speciale din
partea evreilor.
La cererea anumitor indivizi, Iuliu Maniu a
intervenit pe langa maresalul Antonescu pentru a obtine pensii pentru
evreii in varsta care lucrasera in Romania, dar care nu aveau cetatenia
romana. Existau mai multi evrei in aceasta situatie si, printre ei, un
profesor foarte cunoscut. Neglijasera sa-si faca la timp formalitatile
pentru obtinerea cetateniei romane, iar legea romaneasca prevedea ca
doar cetatenii romani puteau beneficia de o pensie din partea statului
roman. Presedintele a trimis-o pe doamna Ella Negruzzi, presedinta
organizatiei national-taranesti a femeilor, la maresal, care le-a
acordat persoanelor in cauza cetatenia romana printr-un decret cu
actiune retroactiva.
Cea mai importanta interventie a lui Maniu a
fost atunci cand a contribuit la impiedicarea deportarii evreilor si
comunistilor din Romania in lagare de exterminare din Polonia.
Desi
Romania a fost ocupata de nazisti, nimeni nu a fost deportat de pe
teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti, in lagarele
hitleriste de exterminare.
Cunosc personal acest fapt pentru ca am
avut un rol modest in actiunea de salvare, ceea ce–mi permite sa fac un
raport mai detaliat asupra acestor imprejurari. L-am cunsocut pe
profesorul George Alexianu cu ocazia studiilor mele universitare si,
mai tarziu, cand am inceput sa profesez ca avocat, m-a ajutat pe plan
profesional, trimitandu-mi-i pe unii dintre prietenii sai, care aveau
proces. In timpul razboiului, Alexianu era un colaborator apropiat al
maresalului Antonescu, care-l numise guvernator civil in Transnistria.
Profesorul Alexianu stia ca eram colaboratorul lui Maniu si, de fiecare
data cand il intalneam, imi vorbea cu respect despre presedinte.
In
vara lui 1944, Alexianu m-a invitat in biroul sau din Bucuresti, ca
sa-mi spuna ca un trimis al guvernului german - pe nume Richter -, se
gasea in capitala romaneasca, venise pentru a organiza cu administratia
romaneasca deportarea evreilor si a comunistilor din Romania in lagare
din Polonia. Profesorul Alexianu mi-a dat aceasta informatie cu scopul
vadit ca eu sa o transmit lui Maniu, ceea ce am facut in aceeasi zi. O
data aceasta informatie confirmata de catre persoane din anturajul
fostului prim-ministru Gigurtu, Iuliu Maniu m-a intrebat daca voiam sa
duc o scrisoare din partea sa maresalului. Desigur, am fost de acord si
audienta la maresal a fost obtinuta de profesorul Alexianu, care m-a
dus cu masina sa.
Dat fiind ca nu cred ca e momentul sa fac un
raport detaliat al acestei audiente, vreau doar sa precizez ca in
scrisoarea catre maresal, Maniu il ruga sa nu tolereze deportarea
ceruta de nemti, iar, in raspunsul sau, maresalul Antonescu il asigura
pe presedinte ca, atata vreme cat va fi la guvernare, nimeni nu va fi
deportat dincolo de granitele romanesti.
Ion Antonescu si-a
tinut cuvantul, pentru ca nimeni nu a fost deportat in lagarele de
exterminare naziste de pe teritoriul romanesc controlat de guvernul
sau. Astfel, mii de oameni care ar fi trebuit sa fie exterminati in
lagare ca acela de la Auschwitz-Oswiecim, Birkenau-Brzezinska, au fost
salvati. Cei mai amenintati erau evreii si comunistii. Daca comunistii
erau putini la numar in acea vreme in Romania, in schimb existau intre
250.000 si 300.000 de evrei pe teritoriul romanesc controlat de
guvernul Antonescu.
Doar aceia care traiesc intr-o tara ca Polonia,
unde milioane de familii deplang moartea a cel putin uneia dintre
rudele lor si in care fiecare localitate pastreaza urme ale
represaliilor sangeroase, isi pot da seama de importanta refuzului pe
care maresalul Antonescu l-a dat proiectului nazist de deportare a
locuitorilor din Romania in lagare din Polonia. A fost fara indoiala un
act de umanitate si foarte curajos.
Mai tarziu, am primit informatii
care mi-au consolidat convingerea. In anii ’50, ma gaseam in
inchisoarea de la Ocnele Mari, unde am petrecut mai multi ani, fara
condamnare, nici proces si fara sa mi se comunice nici macar verbal
motivele detentiei mele. Mai multe sute de persoane se gaseau in
aceleasi conditii. Printre ele, un om destul de cunoscut in Romania in
perioada interbelica si care mi-a povestit ca in primavara lui 1944 a
fost convocat la o sedinta unde se stransesera filo-germani notorii si
de asemenea un emisar al guvernului nazist, pe nume Richter. Obiectivul
intalnirii era formarea unui guvern pentru a-l inlocui pe cel al lui
Antonescu. Toti romanii au respins aceasta propunere si, in plus, i-au
comunicat maresalului acest proiect. Era cu siguranta vorba de un
santaj din partea nazistilor, in urma respingerii propunerii lor de
deportare. Fermitatea maresalului i-a derutat si au trebuit sa renunte.

Romania salvata de la Holocaust. Restituirea adevarului...

Cei mai multi evrei din regat au devenit fie cetateni sovietici, fie
cetateni unguri. Doar polonezii pot aprecia refuzul administratiei
noastre
Publicam mai jos un articol care aduce niste precizari
interesante privind soarta evreilor romani din timpul celui de-al
Doilea Razboi mondial.
Asa cum se stie, studiul acestei probleme
prezinta dificultati aparte, daca tinem cont de numeroasele si
importantele modificari pe care granitele Romaniei le-au suferit in
august 1940, atunci cand Basarabia si Bucovina de Nord au fost anexate
de catre URSS, Transilvania de Nord de catre Ungaria si Dobrogea de Sud
de catre Bulgaria. Astfel, numeroasa populatie evreiasca din aceste
provincii
s-a trezit sub o noua conducere, in vreme ce in restul
tarii, Ion Antonescu a preluat puterea, iar regele Carol abdica si era
inlocuit de fiul sau, Mihai. Retragerea administratiei, a politiei si a
armatei romane din teritoriile pierdute a fost insotita, in multe
locuri, de pogromuri contra populatiei evreiesti, inclusiv la
Bucuresti, in data de 21 ianuarie 1941, la initiativa «Garzii de Fier»,
organizatie extrem de antisemita. In aprilie 1941 soseste la Bucuresti
delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, care are drept prima misiune
introducerea in Romania a legislatiei antisemite. Pe 29 iunie 1941, la
o saptamana de la atacul germanilor contra URSS, trupele nemtesti si
romanesti se dedau la un masacru al evreilor din Iasi, iar la 3 iulie
frontul de sud se pune in miscare si, in spatele avangardei
Wehrmacht-ului, apar in Romania detasamentele Einzatszruppe D, sub
comanda lui Otto Ohlendorf. Foarte rapid, operatiunile militare se
desfasoara in Basarabia si Bucovina de Nord unde este masacrata
populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale
Wehrmacht-ului si mai ales cu cele ale Einzatszruppe. Frontul se
restrange destul de repede catre est si la sfarsitul lui iulie ajunge
deja la Nistru.
La inceputul lui august 1941, romanii incep
sa faca deportari de familii intregi, din populatia evreiasca din
Basarabia si din Bucovina dincolo de Nistru, in Transnistria, si asta
in conditiile salbatice in care atat barbatii cat si femeile sunt
folositi pentru a executa muncile cele mai extenuante, in zonele
periculoase, aproape de teatrul de razboi; sunt doborati de foamete,
epidemii si epuizare fizica. Responsabilitatea guvernului roman in
aceste evenimente e mare, desi nu e usor sa o separi de aceea a
responsabililor germani. In restul Romaniei, evreii sunt ghetoizati,
iar legile antisemite ii fac sa decada si-i izo--leaza. Toate acestea
arata ca responsabilitatea guvernului de la Bucuresti, al lui Ion
Antonescu, este una de netagaduit. Anumite pasaje din ceea ce urmeaza
trebuie citit avand in minte acest aspect al problemei.
Cu
toate acestea, trebuie spus ca proiectele privind deportarile intregii
populatii evreiesti din Romania catre lagarele de exterminare din
Polonia nu vor fi niciodata puse in aplicare si nici, in general,
deportarile in afara frontierelor romanesti a evreilor care locuiau pe
teritoriul «vechii Romanii», cea de dupa 1940. Datorita rapoartelor
Marelui Rabin al Romaniei din acea vreme, Dr. Alexandru Safran, stim ca
acest rezultat fusese obtinut printr-o serie de interventii pe langa
Maresalul Ion Antonescu si a lui Mihai Antonescu, vice-prim-ministru,
demersuri facute in diferite perioade de catre Regina-Mama, de catre
Patriarhul ortodox Nicodim, nuntiul apostolic Monseniorul Cassulo si de
catre mitropolitii ortodocsi ai Transilvaniei, Balan si al Bucovinei,
Tit Simedrea.
Articolul pe care-l publicam aduce o lumina noua si
interesanta asupra istoriei eforturilor depuse pentru a–i cruta pe
evreii romani de deportarea catre lagarele de exterminare din Polonia,
precizand interventiile lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, sef al
Partidului National taranesc. Acestea par sa fi ramas necunoscute pana
in prezent.
Mai multe studii remarcabile, publicate in
ultimele decenii, proiectii de filme, dezbateri publice privind
prescrierea crimelor, in legislatia vest-germana, anchetele
internationale privind teribilele masacre care au avut loc in diverse
tari au avut o puternica influenta asupra opiniei mondiale si putem
spera ca omenirea va gasi mijloacele cele mai potrivite de a face sa
inceteze pentru totdeauna si peste tot practicile genocidului.
Denuntarea
crimelor si prezentarea lor obiectiva nu pot decat sa serveasca acestei
mari cauze a umanitatii, dar recunoasterea actiunilor de mare curaj,
duse pentru a combate fortele dementiale ale exterminarii, constituie
de asemenea un act de justitie obligatorie, ca si un sprijin pentru
constiinta universala, in eforturile sale care incearca sa puna capat
tiraniei criminale.
Din pacate, in dezbaterile care continua,
mentionam foarte putin sau deloc eroismul familiilor poloneze care, cu
pretul vietii, au salvat mii de evrei, fermitatea opusa de catre danezi
la deportarea evreilor din tara lor, rolul pe care biserica catolica
romana l-a jucat in salvarea a numeroase persoane etc.
Convingerea
ca orice contributie la stabilirea adevarului constituie indeplinirea
unei datorii morale m-a determinat sa scriu acest raport asupra
evenimentelor care au crutat Romania de cruzimile Holocaustului si care
a salvat mai ales viata evreilor care au trait pe teritoriul Romaniei,
sub conducerea guvernului de la Bucuresti.
In Romania, dupa ultimul recensamant, 850.000 de evrei traiau in momentul declansarii celui de-al Doilea Razboi mondial.
Repartizarea
teritoriala a populatiei evreiesti in Romania nu a fost uniforma in
anumite provincii ca Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord
si Tara Crisurilor, evreii erau mai numerosi atat in orase cat si in
sate, in vreme ce in restul tarii, adica in Banat, Oltenia, Valahia,
Dobrogea, Moldova meridionala, erau mai putin numerosi si traiau mai
degraba in orase.
Densitatea mai mare in regiunile amintite se
datora emigratiei masive si prelungite a evreilor originari din
Ucraina, Bielorusia si Galitia, din secolul al XIX-lea si inceputul
secolului XX.
Dupa crearea Romaniei Mari din 1918, populatia
evreiasca s-a gasit in plina inflorire atat gratie atitudinii
favorabile a administratiei romanesti, cat si caracterului romanilor,
lipsiti de orice sentimente xenofobe.
Cand trupele sovietice ocupa
Basarabia si Bucovina de Nord in iunie 1940, numarul evreilor care au
trecut pe teritoriul ramas sub controlul guvernului de la Bucuresti a
fost cu totul insignifiant.
Dupa Dictatul de la Viena, din vara lui
1940, cand trupele unguresti ocupa Maramuresul, Transilvania de Nord si
regiunea Crisurilor, numarul evreilor ramasi pe teritoriul controlat de
guvernul de la Bucuresti a fost de ase-menea insignifiant.
Asadar,
in urma dezmembrarii Romaniei in 1940, majoritatea celor 850.000 de
evrei romani au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri, in
asa fel incat, pe teritoriul controlat de la Bucuresti, puteau fi
numarati doar 250.000-300.000 de evrei.
Printre consecintele
extinderii dominatiei germane asupra Romaniei, in 1940, cand trupele
lui Hitler au intrat in tara, putem mentiona de asemenea schimbarea
statutului, pana atunci favorabil, de care evreii din Romania se
bucurasera pana atunci. Desi regimul personal al maresalului Ion
Antonescu nu a fost rasist, guvernul de la Bucuresti a fost totusi
constrans in urma presiunilor naziste sa decreteze niste legi care
stabileau un statut discriminatoriu si limitativ al drepturilor
evreilor care traiau pe teritoriul romanesc. De exemplu, evreilor le
era interzis sa faca parte din armata, sa exercite anumite profesii, sa
detina fabrici industriale si comerciale etc. Toate aceste masuri nu
vizau anumite categorii de evrei, care erau scutiti, datorita vechimii
familiilor lor in Romania, sau datorita faptului ca ei insisi sau
predecesorii lor luasera parte la Razboiul pentru Independenta sau la
crearea Romaniei Mari, sau gratie altor merite.
Este evident ca
legislatia discriminatorie a provocat pagube materiale evreilor din
Romania, in special membrilor anumitor profesii, cum ar fi cea de
avocat (dat fiind ca profesia lor era exercitata in public si interzisa
evreilor). Ceilalti s-au adaptat imprejurarilor. Industriasii si
negustorii si-au continuat activitatea dupa ce au gasit un nume fals,
de tip crestin, ca sa-i acopere.
Ca in toate epocile dificile din
istoria poporului evreu, membrii cei mai saraci ai comunitatii au
suferit mai mult decat ceilalti din cauza acestor masuri drastice. Cu
toate acestea, nici o lege nu a fost promulgata cu scopul de a leza
demnitatea umana a evreilor, nu au fost obligati sa poarte semne
distincive, cum ar fi «Steaua lui David». Nici o masura nu a fost
luata, de asemenea, cu scopul de a atenta la sanatatea sau la viata
evreilor.
Faptul ca eu cunosc aceste imprejurari personal sau
din sursa directa imi da dreptul sa declar ca, pe teritoriul romanesc
controlat de guvernul de la Bucuresti, nu au existat camere de gazare,
nici alte instalatii de exterminare masiva a populatiei evreiesti, ca
nu s-au luat masuri destinate sa distruga integritatea fizica sau
mentala a evreilor, ca nu au fost practicate experiente cu titlu de
cobai asupra populatiei evreiesti. Pot sa constat de asemenea ca
guvernul de la Bucuresti nu a organizat niciodata masacre ale evreilor
pe teritoriul romanesc care s-a aflat sub controlul sau, nici nu a
tolerat ca asemenea masacre sa fie infaptuite.
In concluzie, tin sa
subliniez ca pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la
Bucuresti, nu au fost luate masuri care sa duca la distrugerea in masa
a unei populatii, pe motive de rasa, religie sau motive politice.
Cunosc
toate aceste fapte pentru ca in epoca eram avocat in Baroul de la
Bucuresti si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Iuliu
Maniu, presedintele Partidului National Taranesc Roman, pe care-l voi
numi «Presedintele» pe parcursul articolului meu.
La solicitarea
unor conducatori ai uniunii comunitatilor evreiesti din Romania, a
diversi rabini, anumite persoane particulare si chiar la cererea
anumitor membri ai Inaltului Comandament din Cairo, Iuliu Maniu a
intervenit pe langa maresalul Antonescu, fie personal, fie prin
intermediul dr. Nicolae Lupu sau al doamnei Ella Negruzzi, pentru
solutionarea favorabila a diverselor probleme ale populatiei evreiesti
din Romania. Maresalul Antonescu a rezolvat intotdeauna favorabil
cererile de aceasta natura, pe care presedintele i le-a adresat. De
exemplu, Iuliu Maniu a intervenit personal pe langa maresalul Antonescu
sa opreasca evacuarea evreilor din anumite localitati si sa ingradeasca
trimiterea lor in lagare de concentrare. Acest demers a fost facut de
presedinte in iunie 1942, la cererea conducatorilor Uniunii
comunitatilor evreiesti din Romania.
La acea epoca, relatiile
intre cei doi oameni de stat erau destul de reci pentru ca, cu un an
inainte, cand armata romana a ajuns la Nistru presedintele ceruse
maresalului sa nu treaca pe malul stang al fluviului si sa nu purceada
la operatiuni militare pe teritoriul rusesc. Dar maresalul nu i-a
satisfacut cererea si trupele romanesti au intrat in Ucraina.
Numai iminenta marilor pericole
care-i
amenintau pe evreii din Romania a putut sa-l determine pe presedinte sa
mearga sa-l intalneasca pe maresal. Acesta i-a confirmat lui Iuliu
Maniu ca guvernul german cerea trimiterea evreilor in lagare.
Cu
ocazia primei intalniri cu Hitler, maresalul a obtinut consimtamantul
Führer-ului pentru ca Abwehr si Gestapo sa colaboreze cu politia
romaneasca, dar ca cele doua organizatii nemtesti sa nu faca arestari
pe teritoriul romanesc.
Focuri de arma, trase dintr-un hambar,
asupra unei mici unitati militare germane, aflata temporar in Moldova,
ca si descoperirea de afise cu continut antinazist, i-au oferit
guvernului german pretextul de a pretinde ca proprii sai agenti sa faca
arestari, pentru ca - afirmau nemtii - politia romana nu era suficient
de activa, iar transporturile venite de pe front erau amenintate de
catre evrei.
Intr-adevar, in anumite cazuri, participarea
evreilor parea sa fie dovedita, dar faptele evocate aici, ca de exemplu
difuzarea clandestina de afise in orasele Galati, Sibiu, Timisoara etc,
nu era de natura sa constituie un pericol pentru armata germana.
Autorii descoperiti - romani si evrei - au fost arestati si condamnati
la inchisoare de catre tribunale militare romanesti. Maresalul
Antonescu a respins cererea guvernului hitlerist, dar a trebuit sa
promita ca va lua masuri de siguranta impotriva evreilor, adica ii va
trimite in lagare.
Presedintele l-a rugat insistent pe maresal sa
renunte la acest proiect pentru ca, prin expulzarea localitatilor de
rezidenta, li se inlatura orice posibilitate de a-si castiga existenta
si ca trimiterea in lagare ar fi facilitat deportarea lor de catre
nazisti.

Memorie şi cultură

În februarie 2005, ajuns la Ierusalim pentru tradiţionalul târg de
carte, nu ştiam prea multe lucruri despre viaţa culturală a evreilor
originari din România. Fireşte cunoşteam câteva nume de scriitori (Leon
Volovici, Virgil Duda, Moshe Idel, Mirel Brateş, Gina Sebastian Alcalay
etc.), dar nu mi-am pus niciodată problema existenţei în Israel a unui
posibil mediu cultural în limba română, a dezbaterilor şi schimburilor
de idei între oameni născuţi şi formaţi intelectual în această parte a
Europei.

Fiecare zi petrecută la Ierusalim a fost pentru mine o mare
revelaţie în plan cultural. În primul rând am avut revelaţia găsirii
unei surprinzător de largi comunităţi de vorbitori de limba română.
Oameni plecaţi din ţară de 20, 30, 40 de ani sau chiar din perioada
războiului, vorbitori ai unei limbi române splendide, îşi aminteau cu
infinită nostalgie chipuri de demult şi locuri întipărite definitiv în
sufletul lor. Veniţi la standul României, mulţi dintre ei solicitau
câte o carte "mai uşoară" pentru a se (re)familiariza cu scrisul în
limba română pe care îl deprinseseră în primii ani de şcoală, dar de
care se despărţiseră în deceniile trăite în Israel. Chiar dacă unii
dintre ei spuneau că nu mai citiseră o carte în româneşte de jumătate
de secol, toţi vorbeau o limbă română fără cusur, ornată pe alocuri cu
suprinzătoare prospeţimi lexicale şi stilistice. Toţi savurau cu nesaţ
veştile de acasă, faptul că veneam de acolo devenea în ochii lor
calitate în sine, bucuria întâlnirii le lumina chipul, sentimentalismul
iriga toate nervurile conversaţiei. Dialogul cu aceşti oameni dobândea
consistenţă nu în planul cunoaşterii, ci în cel al trăirii. În niciun
loc din lume, reîntâlnirea cu spiritualitatea românească nu provoacă
atâtea emoţii ca la Ierusalim. M-am trezit abordat în hotel sau pe
stradă de oameni necunoscuţi, bucuroşi de faptul că m-au auzit vorbind
în limba română.

Dincolo de aceste reacţii spontane ale oamenilor simpli,
impresionantă este calitatea marilor intelectuali originari din
România. Toţi sunt la curent cu disputele din lumea literară şi din cea
politică din ţară, au montate antene parabolice şi urmăresc tot ce se
întâmplă în ţară, sunt abonaţi la revistele literare şi citesc zi de zi
presa pe Internet. Nimic din ce se întâmplă aici nu le este străin şi
în multe privinţe sunt chiar mai informaţi decât unii dintre noi cei
care, în ţară fiind, trăim în vâltoarea cotidianului şi care mai ratăm
esenţialul fascinaţi de farmecul unor mize minore.

Costel Safirman şi Leon Volovici, doi intelectuali care nu mai au
nevoie de vreo prezentare, au pus la punct una dintre cele mai
performante instituţii culturale pe care le-am văzut vreodată: Cercul
Cultural de la Ierusalim. Geniul organizatoric al lui Costel Safirman
(Cinemateca din Iersualim - care găzduieşte şi Cercul Cultural -
funcţionează după ideile sale şi este, în sine, un imens centru
cultural cu săli de cinema, bibliotecă de cinema, videotecă, săli de
cursuri şi chiar un bistro - este un model de eficienţă şi de promovare
a produselor culturale cu adevărat valoroase) s-a întâlnit fericit cu
erudiţia şi cumpătarea lui Leon Volovici cel care alege temele de
discuţie şi selectează invitaţii, astfel încât fiecare întâlnire a
Cercului să dobândească statura unui mare eveniment cultural. Serile de
la Cercul Cultural din Ierusalim se transformă în sărbători ale
vorbitorilor de limba română din Israel. Majoritatea dezbaterilor se
află la confluenţa documentului cu amintirea personală, acolo unde
informaţia ştiinţifică se întâlneşte cu sentimentalismul nostalgic al
confesiunii. Chiar şi atunci când temele sunt dintre cele mai delicate
(masacrul evreilor din Transnistria, discursul antisemit astăzi etc.),
Leon Volovici are echilibrul şi harul de a impregna discuţiei o
tonalitate joasă, nevindicativă. Important pentru el este să afle
adevărul şi să înţeleagă trecutul, dincolo de locurile comune înscrise
în cărţile de istorie şi, pentru aceasta, confesiunile celor care au
trăit evenimentele tragice din cel de-al Doilea Război Mondial sunt
nepreţuite.

Un model în acest sens este dezbaterea pe marginea cărţii
istoricului Jean Ancel despre drama evreilor din România (şi nu numai),
deportaţi în Transnistria. Consultând mai multe surse sovietice şi
americane, istoricul israelian ajunge la o concluzie halucinantă. În
timpul administraţiei româneşti, doar în oraşul Nikolaev de pe malul
Bugului (numit de autor Regatul Morţii) ar fi fost ucişi 140 000 de
evrei. Uluitor este un document german, citat de autor, potrivit căruia
autorităţilor române li s-ar fi cerut, la un moment dat, să întrerupă
execuţiile de teama izbucnirii unor epidemii. Informaţia este cu atât
mai şocantă cu cât istoriografia noastră a negat până de curând
implicarea românilor în Holocaust. Mai mult, s-a acreditat ideea că
mareşalul Antonescu ar fi fost un fel de protector al evreilor. Jean
Ancel recunoaşte că mareşalul a refuzat cu adevărat o solicitare a
germanilor privind deportarea evreilor, dar acest lucru s-a întâmplat
spre sfârşitul războiului, într-un moment în care intrarea trupelor
sovietice pe teritoriul României devenise iminentă, iar deznodământul
războiului, mai mult decât previzibil. Analiza rece a istoricului Jean
Ancel este dublată de confesiunea unui supravieţuitor al Regatului
Morţii. Haya Glikman a fost deportată în Transnistria în octombrie
1941, la vârsta de 21 de ani. Şi a fost eliberată în martie 1944 de
soldaţii ruşi. În cei doi ani şi jumătate de calvar a văzut toate
chipurile barbariei şi degradării umane. La şaizeci de ani de la
scurgerea evenimentelor, amintirea atrocităţilor trăite este încă
proaspătă. Groaza de atunci nu s-a şters şi nu se va şterge vreodată
din mintea ei: "Am suferit un frig îngrozitor, nici natura n-a fost
indulgentă cu noi, la Lucineţ au fost minus 40 de grade în anul 1941.
Am suferit de frig, de o foame neagră, de păduchi, bătăi, gesturi
obscene, nesiguranţă, răni care nu se închideau, lipsă de leacuri,
lipsă de un pic de petrol cu care să aprinzi focul (dacă aveai ce face
cu focul), lipsă de chibrituri, lipsă de hârtie pe care să o pui în
papucii de pânză ca strat izolator împotriva frigului, muncile cele mai
grele şi cele mai murdare. Asta am făcut eu." (p. 70) La acestea mai
trebui adăugate sutele de cadavre aflate la vedere, în plină stradă,
sau spectacolul descurajant al celor care abandonau lupta cu viaţa şi
se aşezau pur şi simplu în noroi "în totală apatie şi resemnare şi
acolo au rămas". Cam multă şi sinistră experienţă de viaţă pentru o
tânără care abia trecuse de vârsta de douăzeci de ani.

Chiar dacă nu este nici ea foarte veselă, evocarea Teatrului
Baraşeum din Bucureşti este de cu totul altă factură. Invitaţii de
onoare, două dintre actriţele legendare ale teatrului, Rudy Friedman şi
Agnia Bogoslava, precum şi un actor mai tânăr, Nicu Nitai, copil în
anii de glorie ai spectacolelor de la Baraşeum, au reînviat, spre
entuziasmul unei săli arhipline, atmosfera spectacolelor de cabaret din
perioada războiului, interpretând cupletele celebre în epocă. Emoţia se
simte în aer, participarea sălii stimulează şi chiar rememorarea de
către Agnia Bogoslava a momentului în care a fost arestată are nuanţe
de umor. Cei doi agenţi veniţi la ora 3 noaptea să o aresteze sunt
invitaţi la o bere şi la o gustare. Apoi, împreună cu aceştia, Agnia
Bogoslava şi Sandu Eliad merg la nişte colegi să-i anunţe că nu pot
veni a doua zi la premieră: "Într-un târziu a răspuns cineva. - Cine-i
acolo? - Agnia, zic. Era Tina Bereşteanu, nevasta lui Bereşteanu, cea
care a deschis. - Noi suntem arestaţi. Domnul e un agent. Ne ducem în
Transnistria. Mâine nu venim la premieră" (p. 100).

Pe lângă evocarea instituţiilor evreilor din România (teatru,
şcoli etc.) întâlnirile de la Cercul Cultural de la Ierusalim au fost
dedicate omagierii unor importanţi scriitori evrei originari din
România sau prezentării cărţilor diverşilor scriitori români aflaţi la
Ierusalim. Publicul de la Cinematecă a avut şansa, în felul acesta, să
cunoască activitatea şi personalitatea unor importanţi oameni de
cultură din Israel şi din România: Virgil Duda, Josef Eugen Campus, Al.
Mirodan, Nae Caranfil, Sandu Mendrea, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru,
Eran Sela, Lia König, Ana Blandiana.

Costel Safirman şi Leon Volovici aduc, în Orientul Mijlociu, un
imens serviciu culturii române şi memoriei culturale a evreilor
originari din România. Ei păstrează intacte rădăcinile româneşti ale
evreilor născuţi pe aceste meleaguri şi oferă călătorului român ajuns
la Ierusalim şansa regăsirii unei comunităţi care cândva dădea farmecul
cartierelor Bucureştiului şi târgurilor noastre de provincie.


http://www.romlit.ro/memorie_i_cultur

Deportările din ghetourile din Sighet au început pe 15 mai 1944,
evreii fiind transferaţi la Auschwitz în patru transporturi, ele fiind
înregistrate în gara din Kosice după cum urmează: la 16 mai, cu un
număr de 3007 deportaţi, la 18 mai, cu 3248, la 20 mai, cu 3104 şi la
22 mai, cu 3490 de persoane, totalizând 12.749 persoane. De altfel, la
sfârşitul lunii mai 1944, din întreg Maramureşul au fost deportaţi în
lagărele de exterminare naziste aproximativ 38.000 de persoane.
În intervalul 15 mai - 8 iulie 1944, din cei aproximativ 435.000 de
evrei deportaţi la Auschwitz din Ungaria, incluzând Ucraina
Subcarpatică şi Transilvania de Nord, au fost ucişi în jur de 400.000.


* * *



Instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945, a permis
comuniştilor români, atent supravegheaţi şi sprijiniţi de armata şi
consilierii sovietici, să parcurgă toate etapele necesare subordonării
instituţiilor statului, iar în cele din urmă a întregii societăţi în
ansamblul ei. După lichidarea adversarilor politici reali, comuniştii
au declanşat, în cursul anului 1950, ofensiva împotriva fostei elite
politice interbelice, văzută mai degrabă ca un potenţial adversar,
decât o formă de opoziţie, în adevăratul sens al cuvântului.
La începutul lunii mai 1950, au fost încarceraţi la Sighet, peste 80
de foşti demnitari din perioada interbelică, cărora li s-au adăugat, la
sfârşitul lunii, lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici,
arestaţi pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă. Pe parcursul
anului 1950, a fost adus la Sighet al doilea lot de foşti demnitari, la
începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie, a fost transferat al
doilea grup de episcopi şi preoţi greco-catolici. În cursul anilor
1951-1952 au fost transferaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din
ţară, atât foşti miniştrii din guvernele interbelice, cât şi episcopi
sau preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident
caracter politic.
Majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la Sighet în
baza unor decizii ale Ministerului de Interne sau ale Securităţii,
întrucât odată catalogaţi, pe criterii politice sau ideologice, drept
„duşmani ai regimului” sau „duşmani ai poporului”, temeiul juridic al
arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat. O schimbare în
statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma
aplicării prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza
căruia au fost înfiinţate coloniile de muncă. În baza acestui decret,
prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foştii
demnitari, cât şi ierarhii şi preoţii catolici au fost internaţi
administrativ în unitatea de muncă „evidenţă specială Dunărea”, pentru
o perioadă cuprinsă între 24 şi 60 luni.
Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale
care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate
acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a
deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput
pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri
erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi
indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul
alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât
fizic cât psihic, deţinuţii aveau de acceptat şi violenţele de limbaj,
trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi
şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior.
Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale gardienilor, găsiţi vinovaţi
de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau închişi
la „neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care
vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la
minim şi nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile
petrecute la „neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit.
Memorialiştii universului concentraţionar au evocat perioadele lungi de
izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale
sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale
izolărilor.
În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o
permanentă schimbare, rare fiind cazurile în care unii din gardieni au
rămas în funcţie de la mijlocul anului 1950 până în luna iulie 1955.
Schema penitenciarului, cu mici modificări, prevedea următoarele
funcţii: director, locţiitor politic, ofiţer informativ, ofiţer de
serviciu, medic, sanitar, contabil şi secretarul de grefă, gardienii şi
soldaţii în termen, aceştia din urmă asigurând paza exterioară a
penitenciarului.
Penitenciarul din Sighet a fost condus încă din
perioada interbelică de un administrator-şef, Eusebiu Ilniţchi,
înlocuit, începând de la 1 februarie 1949, cu Iosif Sicherman, care a
rămas director al Penitenciarului Sighet Principal până în luna mai
1950, când a fost transferat împreună cu întregul personal din
subordine la Penitenciarul Sighet Judeţean.
În perioada mai 1950 - iunie 1955, directorul Penitenciarului
Sighet Principal a fost Vasile Ciolpan. Din mărturiile celor care au
trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de
arhivă, în perioada 1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri
de securitate, aceştia fiind fapt cei care controlau totul în
închisoare, atât pe deţinuţi, cât şi pe gardieni. În ordine
cronologică, în intervalul 1950-1951, primul ofiţer informativ al
penitenciarului, locotenentul Petru Manea, poreclit de deţinuţi
„Mutul”, avea obiceiul să spună că suferă şi el de aceleaşi boli de
care se plângeau deţinuţii. A fost urmat, în cursul anului 1952, de un
personaj „mic de statură şi rău”, locotenentul Vasile Bertea, numit de
deţinuţi „Tebeceul”, înlocuit, în iunie 1953, de sublocotenentul
Gheorghe Tâmp, poreclit „Gorila”. În luna noiembrie 1953, Grupa
Operativă din penitenciar a fost preluată de locotenentul major
Alexandru Satmari. Misiunea ofiţerilor de securitate era de a ţine sub
observaţie activitatea din închisoare, având posibilitatea de a întocmi
rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv despre director. În
activitatea informativă, aceştia se bazau pe relatările şi notele
furnizate atât de angajaţii penitenciarului, cât şi din partea unor
deţinuţi.

* * *


Astăzi, există la Sighet, două instituţii cu valoare de simbol,
având totodată un rol important în cunoaşterea ororilor petrecute în
timpul celor două totalitarisme ale secolului XX: nazismul şi
comunismul. Muzeul ,,Elie Wiesel” a fost amenajat în casa
natală a cunoscutului scriitor, unde sunt prezentate aspecte privind
cultura şi civilizaţia evreilor maramureşeni, iar în spaţiul fostei
închisori politice din anii `50, a fost edificat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, unde sunt ilustrate principalele momente din timpul celor aproape 50 de ani de comunism din România şi Europa de Est.


[1]
Astfel, potrivit recensământului general din anul 1930, organizat de
autorităţile româneşti, în Sighet, existau 10.526 evrei însemnând 38,6
% din populaţia oraşului, (27.270), în timp ce la recensământul din
1941, organizat de autorităţile maghiare, au fost consemnaţi 10.144
evrei, reprezentând 39,1 % din totalul populaţiei. Totuşi, există
anumite semne de întrebare referitoare la veridicitatea acestor cifre,
întrucât atât autorităţile maghiare, cât şi cele româneşti au
intervenit şi au modificat procentele privind minorităţile naţionale
pentru a-şi susţine interesele naţionale în zonă. (Sabin Manuilă, Recesământul general al populaţiei Românei din 29 decembrie 1930, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, vol. IV, p. XLVIII; Traian Rotariu (coordonator), Recensământul din 1941.Transilvania, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 258).

[2]
O excelentă descriere a situaţiei comunităţii evreieşti din Sighet în
perioada interbelică, dispunând de o riguroasă bază documentară, la
Ioan J. Popescu, O istorie a evreilor din Sighetu Marmaţiei, manuscris.

[3]
Ziarele, cluburile şi asociaţiile evreieşti au fost suprimate, iar în
urma măsurilor discriminatorii, majoritatea funcţionarilor au fost
demişi, în timp ce elevii şi studenţii evrei au fost excluşi din
învăţământul de stat (Comisia Internaţională pentru Studierea
Holocaustului în România, Raport final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 262; în continuare Raport final ….).

Sighet, preambul al Holocaustului, punct central al Gulagului

La sfârşitul anilor `30, la Sighet, reşedinţa judeţului Maramureş, exista o puternică şi foarte numeroasă comunitate evreiască[1], de orientare ortodoxă, având o structură educaţională, culturală şi religioasă foarte riguros organizată.[2]
În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940,
Ungaria a primit nordul Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.591 km<sup>2</sup> şi
o populaţie de aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Iniţial, evreii
din zonele cedate Ungariei, printre care şi cei din Sighet, au sperat,
pe fondul măsurilor antisemite instituite de guvernele româneşti la
sfârşitul anilor `30, că se vor întoarce la ,,perioada de aur” a
existenţei lor, de dinainte de 1918. Însă iluziile lor au fost rapid
spulberate, întrucât după finalizarea operaţiunilor de anexare, la 13
septembrie 1940, a fost pusă în aplicare legislaţia şi politica
antievreiască ce funcţiona deja în restul Ungariei.[3]
Imediat după ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, Adolf Eichmann,
responsabil cu aplicarea ,,Soluţiei Finale” din Ungaria, a trecut la
implementarea sa rapidă, având sprijinul total al guvernului maghiar,
care pus la dispoziţia naziştilor principalele instituţii ale statului:
jandarmeria, poliţia şi administraţia.
Documentul iniţial privind adunarea, ghetoizarea şi deportarea
evreilor a fost adoptat, în secret, la 7 aprilie 1944, sub semnătura
subsecretarului de stat la ministerul de Interne, Baki Laszló. În
aceeaşi zi, acesta a menţionat în cadrul unei şedinţe desfăşurate la
sediul ministerului că deportarea evreilor din sectorul VIII al
jandarmeriei, cuprinzând teritoriile din Ucraina Subcarpatică şi
Ungaria de Nord-Est, este iminentă, centrul operaţiunilor fiind
stabilit la Munkács. Ulterior, prin mai multe directive secrete au fost
stabilite detaliile specifice acestor operaţiuni, între care un rol
important a revenit întocmirii listelor cuprinzând familiile evreieşti
din teritoriu.
La 12 aprilie 1944, în cadrul unei conferinţe
desfăşurate la Munkács, s-au discutat detaliile referitoare la
ghetoizarea evreilor din Ucraina Subcarpatică şi Ungaria de Nord-Est,
cu participarea unor persoane aflate la conducerea jandarmeriei,
poliţiei şi administraţiei judeţene sau locale. După revenirea acasă,
aceştia au hotărât în comun, atât locaţia, cât şi diverse amănunte
referitoare la înfiinţarea şi organizarea ghetourilor.
Operaţiunea de ghetoizare din Ucraina Subcarpatică şi
Ungaria de Nord-Est a fost declanşată, fără nici o bază legală, la 16
aprilie 1944, în timp ce decretul guvernamental privind înfiinţarea
ghetourilor a fost elaborat abia la 26 aprilie şi a intrat în vigoare
două zile mai târziu. Decretul era camuflat sub titlul ,,Cu privire la
reglementarea unor chestiuni referitoare la apartamentele şi locuinţele
evreieşti” şi a fost adoptat într-un moment în care operaţiunea de
ghetoizare în Ucraina Subcarpatică şi Nord-Estul Ungariei a fost deja
finalizată.
Acţiunea de strângere a evreilor din Ucraina Subcarpatică a
început duminică, 16 aprilie 1944, în prima zi a Paştelui Evreiesc. În
zori, evreii au fost treziţi de jandarmi, au primit cinci minute să-şi
strângă bunurile gospodăreşti şi mâncarea, după care au fost duşi în
sinagogile din localitate, unde li s-au confiscat bijuteriile, banii şi
alte bunuri de valoare. Deşi locuinţele lor au fost ştampilate, în
curând au început furturile şi jafurile caselor evreieşti părăsite.
Deşi, din punct de vedere geografic, Maramureşul aparţinea
Ardealului de Nord, în timpul acţiunilor de ghetoizare a evreilor, zona
a fost inclusă în cadrul Ucrainei Subcarpatice. În dimineaţa zilei de
15 aprilie 1944, la Sighet, subprefectul Illiny László a convocat o
întrunire cu înalţii oficiali ai judeţului pentru a discuta detaliile
procesului de ghetoizare, inclusiv stabilirea amplasamentelor pentru
viitoarele ghetouri. În după-amiaza aceleaşi zile, comandantul
poliţiei, Toth Lajos, a convocat o întrevedere cu şefi locali ai
jandarmeriei şi poliţiei, stabilindu-se componenţa celor 20 de comisii
responsabile cu adunarea evreilor. Din fiecare comisie făceau parte un
reprezentant al jandarmeriei, al poliţiei şi al administraţiei civile.
Ghetourile din Sighet a fost amplasate în două zone
periferice ale oraşului, locuite de evrei mai săraci. Primul ghetou a
cuprins zona dintre străzile Timár, Kigyó şi Ipar, iar al doilea a fost
organizat la marginea vestică a oraşului. În cele două ghetouri au fost
adunaţi circa 12.000 de evrei, din care aproximativ 10.000 proveneau
din oraş, restul fiind aduşi din satele apropiate.
Ghetoul era deosebit de aglomerat, în fiecare cameră,
inclusiv în pivniţă şi poduri, locuiau între 15-25 de persone.
Geamurile caselor de la marginea ghetourilor erau vopsite în alb pentru
a împiedica comunicarea cu populaţia neevreriască, iar pentru o mai
bună izolare, ghetoul a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată. Comandantul
ghetoului a fost numit Toth Lajos, adjunctul său fiind Konyuk József,
comandantul unităţii locale de pompieri. Administrarea ghetoului a fost
coordonată de primarul Gyulafalvi Rednik Sándor şi de consilierul său
pe probleme evreieşti, Hullman Ferenc. Acesta a respins toate
propunerile venite din partea Consiliului Evreiesc, care puteau asigura
o anumită îmbunătăţire vieţii din ghetou.
Ghetourile de pe teritoriul Ungariei au avut o existenţă scurtă,
majoritatea funcţionând doar pentru câteva săptămâni. La începutul
lunii mai 1944, László Endre, subsecretar de stat la ministerul de
Interne, a redactat un memorandum adresat subordonaţilor săi în care
erau trasate liniile directoare ale operaţiunilor privind deportarea
evreilor. Detaliile din acest memorandum au fost discutate între 8-9
mai 1944, la Munkács, în cadrul unei consfătuiri la care au participat
oficiali de rang înalt din administraţie, poliţie şi jandarmerie. Cu
această ocazie au fost elaborate atât procedurile de îmbarcare în
trenuri a evreilor din Ucraina Subcarpatică, Nord-Estul Ungariei şi
Transilvania de Nord, cât şi planificarea finală a transporturilor din
centrele unde existau ghetouri. Potrivit hotărârilor luate, operaţiunea
urma să se desfăşoare între 15 mai şi 11 iunie 1944.
http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1743#

http://www.clon.ro/stiri/cluj/articol/expozitie-cu-portretele-evreilor-deportati-din-cluj-napoca-238n-lagarele-naziste/cn/news-20080520-04345212

Expoziţie cu portretele evreilor deportaţi din Cluj-Napoca în lagărele naziste

CLUJ-NAPOCA.
În spaţiul fostei sinagogi Poale Tzedek, unde este acum sediul
Fundaţiei Casei Tranzit se va vernisa vineri o expoziţie cu fotografii
ale evreilor clujeni care nu s-au mai întors din lagărele de concentrare naziste.




Vor fi expuse 156 de fotografii alb-negru,
găsite printre rămăşiţele lucrurilor deportaţilor întorşi. Aceste
fotografii reprezintă oameni care nu au fost identificaţi până acum.
Proiectul „Cine îi recunoaşte? Tudsz róluk? Missing 1944 – 2008“ constă
în realizarea unei expoziţii publice şi a unei galerii virtuale ale
evreilor deportaţi din oraşul Cluj-Napoca în timpul celui de-al
doilea război mondial. Proiectul doreşte în primul rând să contribuie
la recunoaşterea importanţei rolului comunităţii evreieşti în
societatea clujeană şi a pierderii imense cauzată de deportarea şi
exterminarea în masă a evreilor, au precizat organizatorii, care au
adăugat că speră să fie realizată şi o recunoaştere în sens propriu,
adică o posibilă identificare a persoanelor care apar în fotografiile
expuse, aceasta fiind poate ultima şansă de a putea stabili identitatea
persoanelor care au dispărut în urma tragediei din 1944. Galeria
virtuală poate fi vizitată la adresa www.missingsince1944.ro, iar
expoziţia de la Casa Tranzit va fi deschisă până în 5 iunie, zilnic
între orele 14.00 – 20.00. Vernisajul expoziţiei va avea loc vineri, 23
mai, de la ora 18:00, în Casa Tranzit, de pe strada Bariţiu, numărul
16. Partenerii proiectului sunt Comunitatea Evreilor din Cluj, Centrul
Cultural Francez din Cluj şi Societatea Culturală Româno-Germană.
Proiectul a fost finanţat de Ministerul Culturii şi Cultelor în cadrul
Anului European al Dialogului Intercultural şi de Nemzeti Kulturális
Alap, din Ungaria.

Elevii constănţeni comemorează victimele Holocaustului



Începînd cu 2004, în fiecare an, pe 9 octombrie, în România este
marcată Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului. Manifestarea este
dedicată comemorării victimelor Holocaustului şi, în special, rolului
pe care ţara noastră l-a avut în acest episod dramatic al istoriei.
Ziua de 9 octombrie a fost aleasă pentru că, la această dată, în 1941,
a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria, la doar
cîteva luni după ce Bucovina revenise sub administraţia României
conduse pe atunci de generalul Ion Antonescu. Pentru a aminti elevilor
care au fost efectele unei perioade plină de discriminare şi
intoleranţă şi pentru a celebra cum se cuvine Ziua Naţională de
Comemorare a Holocaustului, conducerea Şcolii Generale „Nicolae
Titulescu” din Constanţa a organizat activitatea intitulată
„Holocaustul în istoria recentă”, acţiune coordonată de prof. Viorica
Cordonescu. Manifestarea a debutat cu prezentarea materialului
informativ realizat de elevii unităţii şcolare, „Evreii în al doilea
Război Mondial”. „La eveniment au participat aproximativ 30 de elevi ai
şcolii noastre. După ce au urmărit materialul, cei prezenţi au putut
viziona o prezentare a lagărelor de concentrare de la Auschwitz I şi
Auschwitz - Birkenau. Aceasta a fost realizată de un grup de elevi de
la Grupul Şcolar Dimitrie Leonida din Constanţa, sub coordonarea prof.
Gabriel Cordonescu. Materialul s-a născut în urma unei vizite de lucru
pe care aceştia au făcut-o în Polonia, în cadrul proiectului Tinerii
europeni de azi descoperă trecutul pentru a înţelege prezentul şi a
construi viitorul - Sinelimite 2, un parteneriat Comenius cu şcoli din
Franţa, Polonia şi Spania”, a afirmat prof. Viorica Cordonescu. Prin
intermediul prezentării, participanţii la manifestare au fost martorii
impresiilor cutremurătoare şi ale fotografiilor inedite făcute la
Auschwitz de către elevii Grupului Şcolar „Dimitrie Leonida”. La
finalul acţiunii, mai mulţi elevi ai Şcolii Generale „Nicolae
Titulescu”, sub îndrumarea prof. Gabriela Lefte
r, au prezentat
portofolii în limba engleză pe tema Holocaustului.

http://www.telegrafonline.ro/1223240400/articol/66654/elevii_constanteni_comemoreaza_victimele_holocaustului.html

60 de ani de la deportarea a 18.000 de evrei clujeni la Auschwitz


Presedintele Federatiei Comunitatii Evreiesti din Cluj se plange ca
in municipiul de sub Feleac mai exista placute cu "strada Maresal Ion
Antonescu"

Reprezentantii comunitatii evreiesti din Cluj-Napoca au comemorat,
ieri, la Sinagoga de pe strada Horea, in prezenta marelui rabin al
Romaniei, Mehahem Hacohen, 60 de ani de la deportarea a 18.000 de
persoane in lagarul de la Auschwitz. Presedintele Federatiei
Comunitatii Evreiesti din Cluj, Gavrila Goldner, a afirmat ca, dintre
evreii trimisi la munca si ulterior in lagar, 4.000 erau copii de nici
14 ani, nici unul nenumarandu-se printre supravietuitori. Goldner s-a
aratat nemultumit ca la Cluj-Napoca mai exista inca, pe strada
Primaverii, placute cu vechea denumire, "Maresal Ion Antonescu", in
ciuda unei hotarari de consiliu local, aratand totodata ca exista
chioscuri de ziare unde se vinde publicatia "Obiectiv legionar". De
asemenea, presedintele Federatiei Comunitatii Evreiesti a atras atentia
ca pericolul reinvierii antisemitismului nu a disparut. La Templul
mozaic au fost aprinse sase lumanari pentru sufletele celor sase
milioane de evrei exterminati in timpul celui de-al doilea razboi
mondial.

http://www.adevarul.ro/articole/2004/60-de-ani-de-la-deportarea-a-18-000-de-evrei-clujeni-la-auschwitz.html

Pe urmele evreilor


http://www.monitorulsv.ro/Cultural%20local/2008-10-01/Pe-urmele-evreilor
La Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Bucovina (CMB)
Suceava se deschide luni, 6 octombrie a.c., ora 11:00, expoziţia cu
genericul „Pe urmele evreilor”. Expoziţia, dedicată Zilei
Holocaustului, prezintă obiecte de cult, documente şi fotografii
provenind de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina - Gura
Humorului, Comunitatea evreiască suceveană, precum şi din colecţiile
CMB Suceava. Vernisajul va fi urmat de un colocviu, la care vor
participa profesori de la Universitatea „Ştefan cel Mare”,
reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar Judeţean, membri ai Comunităţii
evreieşti, istorici şi muzeografi din cadrul CMB Suceava. Ziua
Holocaustului, instituită în ţara noastră printr-o Hotărâre de Guvern
la propunerea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în
România (condusă de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel
pentru Pace) este comemorată la data de 9 octombrie, dată la care, în
anul 1941, a început deportarea evreilor din sudul Bucovinei.

Evrei în lagărele din Transnistria
Antisemitismul european crescînd din a doua jumătate a anilor 1930 va
avea efecte catastrofale şi în Romania. Atît timp cît a existat un
antisemitism slab, fără efecte asupra populaţiei civile, climatul de
convieţuire socială nu a avut de suferit în mod esential. Dar atunci
cînd, la sfîrşitul anilor 1930, antisemitismul slab a devenit unul
brutal, cu efecte precum îngrădirea drepturilor civice, deportări,
internări în lagăre de concentrare şi de exterminare fizică, omenirea
aluneca pe panta catastrofei umanitare.

Antisemitismul brutal în Romania debuta odata cu anul 1938
cînd guvernul Goga-Cuza propunea legi rasiale, antisemite, care privau
minoritatea evreiască de drepturile civile pe care le avusese pîna
atunci. Legislaţia antisemită promovată de guvernul mareşalului
Antonescu în anii 1940 şi 1941 au anulat în întregime drepturile
evreilor. Guvernul Antonescu a fost cel care a făcut şi ultimul pas în
tragedia care se profila, şi anume deportarea evreilor în lagăre de
muncă din Transnistria unde au murit circa 270 de mii de persoane.


Martorii acelor ani îşi amintesc cu durere chinurile prin care
au trecut atunci. Sonia Palty, unul dintre ultimii supravieţuitori ai
lagărelor transnistrene, era o adolescentă de numai 14 ani atunci cînd
a fost deportată, împreuna cu părinţii ei, în Transnistria. Povestea ei
începe în 1940 cînd, din cauza legislaţiei guvernului Goga-Cuza, a fost
exmatriculată de la liceul “Sf. Iosif” din Bucureşti. Interviul cu
Sonia Palty datează din 2001 şi a fost realizat de Centrul de Istorie
Orală din Radiodifuziunea Română. În prima sa intervenţie, Sonia Palty
ne povesteşte cum a fost deportată împreună cu familia:

“În 1942, în casă, a început să fie nelinişte deorece tatăl
meu care făcea muncă obligatorie la Bucureştii Noi, a trebuit să
înregistreze pe livretul militar datele muncii la zăpadă. Tot
detaşamentul de evrei din cartierul Bucureştii Noi a fost încolonat şi
a plecat să-şi pună această viză. În aceiaşi zi, generalul Cecleanu,
controlor al taberelor şi brigăzilor de muncă obligatorie din România,
a fost în inspecţie în Bucureştii Noi. Primul lucru pe care l-a făcut,
după ce s-a dat jos din maşină, l-a întrebat pe primar: „primare, unde
îţi sunt jidanii?” Şi primarul a răspuns: „s-au dus la Centrul
teritorial să-şi vizeze biletele de zăpadă!” „Dă-mi lista lor,
primare!” Şi primarul i-a dat lista celor 72 de evrei care erau la
Centrul teritorial din Bucureşti. Aceşti 72 au fost trecuţi pe o listă
înaintată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi s-a decis deportarea
lor în Transnistria deoarece au lipsit o zi de la muncă. Nu au fost
suficiente nici un fel de argumente date de cîţiva ofiţeri din preajma
lui Antonescu care încercau să ia partea evreilor spunînd că oamenii
erau la vizarea biletului de zăpadă.”


Împreună cu mama, tatal şi bunica sa, Sonia este luată în
dimineaţă zilei de 15 septembrie 1942 şi îmbarcată, împreună cu 212
adulţi şi 26 de copii într-un tren de marfă către Transnistria.
Condiţiile de călătorie către lagăre nu erau decît începutul a ceea ce
avea să urmeze:

“La Tighina am fost preluaţi de către un corp de jandarmi
care avea în fruntea lui un sergent, Fanache. El era, pe de o parte om
de suflet, pe de altă parte era om de afaceri: a început să vadă în noi
nişte vietăţi care pot fi bine jumulite. Vagoanele s-au închis ermetic
pe dinafară. O dată pe zi se deschideau şi cele 2 căldări, una care ar
fi trebuit să fie cu apă, şi una cea cu necesităţile fiziologice, erau
date jos golite, una spălată, cealaltă umplută cu apă. Uneori din
neatenţie, din cauza necesităţilor prea mari şi găleata cu apă era
plină cu murdăria noastră corporală. Dacă avea chef, jandarmul de
serviciu deschidea uşile şi spunea:”Coborîţi sub vagoane să vă faceţi
treburile!” Era pentru prima dată în viaţă cînd îmi dădeam seama ce
însemna promiscuitatea. Nu vă cer să vă gîndiţi ce înseamnă să stai
alături de cineva, cu pantalonii daţi jos, şi să-ţi faci nevoile.”


Tot în Transnistria, evreii au fost deposedaţi de bunurile de valoare:


“La Tiraspol am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu ofiţerii
armatei române. Aceştia au venit la cele 3-4 vagoane ale noastre şi au
spus : “toată lumea coboară! Bagajele se lasă înăuntru, iar voi veţi
preda aici unui ofiţer, pe bază de listă, toate bijuteriile pe care le
aveţi! Aceste bijuterii vor fi depuse la Banca Naţională şi
dumneavoastră la eliberare le veţi lua!” E ridicol azi să mă gîndesc că
Blumenthal, contabilul nostru, s-a apucat cu ochelarii pe nas, cu un
catastif mare în faţă, să înscrie fiecare verighetă, fiecare cercel,
ceasuri, brăţăluşă, tot ce aveam. Le dădeam cu sufletul împăcat că le
vom ridica o dată de la Banca Naţională. Nu s-au ridicat niciodată,
nici nu au ajuns la Banca Naţională! Era o bagatelă pentru ofiţerii
care ne-au despuiat de toate aceste bunuri ale noastre şi le-au
împărţit între ei.”

În lagărul de la Odessa, evreii au fost folosiţi la munci
agicole. Condiţiile erau mizerabile, iar la acestea se adăugau şi
abuzurile:

“Orice jandarm care avea chef, care băuse o sticlă de ţuică,
venea să se socotească cu jidanii şi spunea:,,Bă, mi-ai scuipat pe
bocanc!” ,,Să trăiţi, nu am scuipat!” ,,Eu te-am văzut cînd ai scuipat,
ceara mamii tale…” Şi dădea fie cu patul armei, fie cu pumnii. Trebuia
să-şi descarce nervii. Noi căutam tot felul de justificări: probabil că
a primit o scrisoare de acasă, probabil că nevastă-sa îl înşela,
probabil că băiatul cel mic, băiatul cel mare i-a fost luat la armată.
Omul avea nevoie să-şi descarce nervii. Încercam să-i înţelegem. Dar nu
puteam. Nu puteam înţelege că aceşti oameni semănau la chip şi la
înfăţişare cu noi, vorbeau aceiaşi limbă ca noi, care în timp de pace,
într-o cîrciumă au băut cu părinţii noştri, la un cinema au stat
alături, la şcoală eu i-am avut colegi pe copiii lor. Pentru numele lui
Dumnezeu, de ce? Nu suntem aceiaşi oameni, de ce ne considerau vite? E
un lucru pe care nu l-am înţeles, un copil de 14 ani şi jumătate.”


Sonia Palty a lucrat ca infirmieră în tabăra de muncă şi
povesteşte episodul cutremurător al violării unei tinere evreice.
Situaţii similare au fost numeroase, femeile, bătrînii şi copiii fiind
cei mai expuşi abuzurilor:

“Mă certam cu bunul Dumnezeu în fiecare noapte şi îl
întrebam: ”Doamne, scrie că suntem poporul tău ales! De ce ne
pedepseşti?” Gogleaţă, comandantul taberei de muncă, îşi alesese patru
fete dintre care una o chema Miriam, în acte era Maria. Şi cînd o vedea
spunea: “uite ce frumoasă e Maria, ca fecioara noastră sfântă! Tare
m-aş închina la tine!” Şi o chema la birouri să-i facă curat. Şi tot
aşa, într-o zi, domnul Goldenberg a venit la noi în cameră şi a
spus:,,Miriam nu s-a întors.” Şi ne-am închipuit cu toţii şi imaginaţia
a lucrat, dar şi realitatea şi-a spus cuvântul. Miriam nu a venit în
noaptea aceea. Opt oameni ai corpului de gardă plus Gogleaţă, toţi au
violat-o. Şi nu s-au mulţumit numai să o violeze, au muşcat-o, au
bătut-o, i-au ars sânii cu mucuri de ţigară şi dimineaţa au luat-o în
braţe, nu au tîrît-o, şi mi-au adus-o în infirmerie punând-o pe pat,
spunând:,,Ai grijă de ea!” Şi ea mi-a şoptit: “Spală-mă! Spală-mă şi
tunde-mi părul!” Şi părul ăla lung, frumos, blond, a căzut pe jos şi
rănile au fost unse cu untdelemn. Am spălat-o o dată, de două ori, şi
din ochi îi curgeau lacrimi şi îmi spunea: “Eu, în cameră cu mama şi cu
tata nu mai pot să dorm. Sonia, sunt aşa de murdară cum nu am fost şi
nu o să mai fiu niciodată.”


La sfîrşitul anului 1943, chinul Soniei Palty lua sfîrşit.
Regimul mareşalului Antonescu îşi reconsidera poziţia faţă de evrei şi
căuta soluţii pentru rezolvarea problemei evreieşti prin alte mijloace.
Eliberată, Sonia Palty s-a întors acasă, dar mulţi conaţionali ai ei nu
au avut acest noroc.

http://www.rri.ro/arh-art.shtml?lang=2&sec=40&art=6217

Prin urmare, în pofida tuturor ameninţărilor
cu deportarea şi exterminarea, în final, marea majoritate a evreilor
din Timişoara, Banat şi sudul Transilvaniei a supravieţuit.
O dată recunoscute tragediile petrecute în Transnistria sub patronajul
regimului Antonescu, dar şi indiscutabila orientare rasistă şi
antisemită promovată şi toate consecinţele psihologice
şi fizice ce au rezultat din aceasta, vom admite că reflecţia
asupra istoriei evreilor români în cel de-al doilea război trebuie să
ţină seama de poziţia geografică a statului, context în
care diversitatea regională a jucat un rol important în deciziile politice.
Ambiguităţile în politica externă -- adesea greu de înţeles
şi inacceptabile în absenţa examinării condiţiei statului
român poziţionat între puteri profund ostile una celeilalte -- necesită
analize şi interpretări nuanţate. Supravieţuirea evreimii
din Transilvania de sud şi Banat aproape în întregimea sa este un aspect
esenţial ce probează credibilitatea unui asemenea mod de a pune
problema. Cu alte cuvinte, vreau să spun că termenii în care discutăm
şi definim problema evreiească transilvană şi bănăţeană
în timpul regimului Antonescu nu coincid termenilor folosiţi în cazul
evreilor din nordul Moldovei, din Basarabia şi Transnistria.
Documentele descoperite în Arhiva
Muzeului Holocaustului din Washington, D.C. m-au ajutat să înţeleg
şi alte lucruri despre complicatul drum al salvării evreilor din
Banat şi Transilvania de sud. Sînt piese arhivistice ce vor dubla sau
tripla informaţiile de mai sus. Este foarte posibil ca şi afirmaţiile
ori ipotezele cuprinse în acest articol să fie mult îmbogăţite
în momentul în care voi fi în măsură să editez colecţia
de documente privind istoria evreilor din Timişoara şi Banat în
preajma şi în timpul celui de-al doilea război. Atunci vor putea
fi făcute noi descrieri, trimiteri la statistici şi la alte izvoare
de primă mînă necesare cunoaşterii unui fragment de istorie
regională şi a unui moment din istoria relaţiilor româno-evreieşti[24].

Note:
1. Este
vorba de legile antievreieşti introduse în Ungaria în anul 1939.
2. Arhivele Naţionale. Direcţia
judeţeană Timiş, Fond Prefectura Judeţului Timiş-Torontal,
Dosar nr. 107, filele 46 şi 231.
3. Cf. Discuţia cu prim rabin dr. Ernest Neumann
din 15 martie 2002.
4. Arhiva Comunităţii Evreieşti
din Timişoara (ACET), Dosar nr. 102, Diverse acte 1943-1944;
Vezi şi Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, pp. 154-155,
notele 50-51.
5. Cf. Arhivele Naţionale Bucureşti,
Fond preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet, dosar 484/1941,
fila 66, apud Lya Benjamin, Definiţia "rasială"
a calităţii de evreu în legislaţia din România (1938-1944),
în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca, Editura Academiei
Române, vol. XXXIV, 1995, p.133.
6. Vezi Evreii din România între
anii 1940-1944, vol.II, Problema evreiască în stenogramele Consiliului
de Miniştri, Ediţie Lya Benjamin, Hasefer, 1996.
7. Dr.
Paul Grünberger - Mărturie privind situaţia evreilor din Banat
şi Transilvania în timpul celui de-al doilea război mondial.
Conform
mărturiei sale, 100 de evrei timişoreni fuseseră deportaţi
în Transnistria, de unde nu s-au mai întors niciodată. Grünberger a văzut
în gara Chizătău trenul cu cele două vagoane care transportaseră
amintiţii evrei. Vagoanele aveau uşile deschise, prin urmare unii
dintre deportaţi au fost recunoscuţi de colegii lui Grünberger din
detaşamentul de muncă forţată din gara Chizătău.
Mulţumesc ziaristului Vasile Grunea din Cluj, apropiat al familiei Grünberger,
care cu deosebită amabilitate mi-a pus la dispoziţie caseta conţinînd
înregistrarea mărturiei lui Paul Grünberger. Este vorba despre una dintre
cele mai credibile mărturii. Prin cercetări documentare am reuşit
să verific unele dintre informaţiile relatate, toate confirmînd
aceaşi realitate. Am avut astfel ocazia să înţeleg aspecte
neclare şi să îmbogăţesc descrierile cuprinse în anterioarele
mele cărţi dedicate istoriei evreilor. Paul Grünberger - medic de
profesie - era originar din Sibiu, familia sa refugiindu-se la Timişoara
în timpul războiului. El
s-a stabilit în Israel în anul 1962.
8. U.S. Holocaust Memorial Museum Archive
(USHMMA).
9. Jean Ancel, Documents concerning
the Fate of the Romanian Jewry during the Holocaust, vol. VII, The Beate Klarfeld Foundation
(volum multigrafiat). Vezi capitolul de documente: Activitatea cultului mozaic
din întreaga ţară de la 1918 pînă la 1943. Vezi şi Arhiva
Comunităţilor Evreieşti din Timişoara (ACET),
Dosar nr.73/1943.
10. Cf. USHMM, RG 20000.224,
Stalinist Trials of the Romanian Zionists, Raport al Inspectoratului Regional
de Poliţie Timişoara (nedatat, probabil, din 1942), p.14. Vezi
detalii şi trimiteri la alte izvoare în Victor Neumann, Istoria evreilor
din Banat, pp. 142-143.
11. USHMMA, RG 25004, Reel 10,
Romanian Information Service Records, 1936-1966, Raport al Serviciilor Secrete
Române intitulat: Organizaţiunile oculte internaţionale evreeşti.
Acţiunea lor în România prin Ligile culturale, Lojile Masonice şi
Cluburile Sportive, p.20.
12. Cf. Mărturia lui Paul Grünberger.
13. Scrisoare trimisă cabinetului
Antonescu de către un cerc de intelectuali timişoreni. Cf. ACET,
Dosar nr. 75/1941, fila 105.
14. USHMMA -- RG 25010 M, Reel
13. Nota informativă nr. 1766 din 28 februarie 1942, Inspectoratul de
Jandarmi Craiova. Este prezentată starea de spirit în armata română,
condiţiile de transport şi medicale.corupţia, nemulţumirile
şi criticile populaţiei. Vezi şi Nota informativă nr.1664 din 4 februarie 1942,
Legiunea de Jandarmi Olt.
15. Raul Hilberg, The Distruction
of the European Jews, Chicago, 1967, pp. 257-266. Vezi şi ediţia
în limba română apărută la Ediutura Hasefer, 1997, traducere
de Dina Georgescu, Alexandru şi Magdalena Boiangiu.
16. Cf. Evreii din România între
anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri,
vol. II, Ediţie Lya Benjamin, Bucureşti, Hasefer, 1996, p. 452.

17. Ibidem, p.453.
18. Ibidem.
19. Raul Hilberg, op.cit.
20. Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat,
pp. 148-159.
21. Iosif Grünberger se refugiase împreună
cu familia sa de la Sibiu la Timişoara. Cf. Mărturia lui Paul
Grünberger.
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Vezi Victor Neumann, "Between
Hungary and Romania: The Case of the Southern Transylvania's Jews During the
Holocaust", în
revista "East European Studies", Woodrow
Wilson Center for International Center for Scholars, September, 2001. Cf.
şi Meeting Report nr.236 pe site-ul http://wwics.si.edu/ees/reports/2001/236neu.htm