IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Nemulţumirea generală faţă
de politica lui Ion Antonescu era vizibilă şi în alte regiuni ale
României. În Oltenia şi Muntenia, muncitorii şi funcţionarii
ceferişti, populaţia din localităţile din care se recrutaseră
soldaţii români pentru front îşi exprimase în repetate ocazii o
atitudine critică. Fără a fi fost vorba de o formă de simpatie sau de solidaritate
directă cu evreii, populaţia din aceste părţi ale ţării
respinsese adesea procedeele regimului. Există numeroase asemenea menţiuni
documentare -- parte dintre ele le-am văzut în Arhiva Muzeului Holocaustului
din Washington, D.C. -, ele atestînd că fascismul şi militarismul
instituit de Antonescu nu avea suportul larg al populaţiei României[14].

Atunci cînd aflaseră că se
pregăteşte deportarea comunităţilor din Timişoara,
Arad şi Turda în lagărul de la Lublin, rabinii şi preşedintele
comunităţilor evreieşti din Timişoara merseseră din
sinagogă în sinagogă spre a îmbărbăta enoriaşii.
"Îmi era frică de propria-mi umbră", spune dr. Ernest
Neumann, dar momentul impunea o asemenea atitudine. Totuşi, cooperarea
dintre el şi Samuel Ligeti a fost una care a îmbărbătat evreimea
timişoreană. Panica era cît se poate de motivată. Dispoziţiile
sosite de la Bucureşti indicau o înţelegere între Reich-ul german
şi guvernul Antonescu privind deportarea în Polonia a evreilor din Banat
şi sudul Transilvaniei. În trei oraşe lucrurile erau în pregătire:
Timişoara, Arad şi Turda. Erau
localităţile de graniţă ale României de atunci.
Reprezentanţii birourilor locale
ale Centralei Evreieşti deveniseră conştienţi de intenţiile
regimului. Primiseră indicaţia de a întocmi tabele ale populaţiei
evreieşti pe sex, vîrstă şi ocupaţii[15]. Ion
şi Mihai Antonescu semnaseră acordul asupra deportării evreilor
din oraşele amintite după o suită de convorbiri şi de
înţelegeri cu autorităţile germane. "În lunile iulie-octombrie
1942 au fost elaborate diferite planuri în legătură cu continuarea
deportărilor în Transnistria şi deportarea evreilor în lagărele
de exterminare. Aceste măsuri pregătitoare au fost făcute publice
de către ofiţerul superior Gustav Richter (Hauptsurmführer SS),
consilierul Ambasadei Germane din Bucureşti pentru problemele evreieşti"[16].
Zvonurile pe care evreii timişoreni le aflaseră în vara anului 1942
sînt confirmate de documentele şi de mărturiile altor supravieţuitori
şi contributori la anularea planului.
La 10 iulie 1942, colonelul R. Davidescu cerea Ministerului Afacerilor
Interne să se întocmească o situaţie privind evreii din Transilvania.
Motivul invocat de autorităţi? Era nevoie de
spaţiu de cazare pentru românii refugiaţi din Transilvania de nord
ocupată de Ungaria. În aceste condiţii, Davidescu pretindea să
se pregătească terenul pentru deportarea evreilor pe Bug, exceptînd
intelectualii şi industriaşii necesari conducerii activităţilor
unor întreprinderi. În mărturia sa, Dr. Paul Grünberger confirmă
aceste măsuri ale administraţiei româneşti. El arată că
evreii au fost daţi afară din case spre a face loc celor 4o de profesori
români de la Universitatea din Cluj care în timpul războiului se refugiaseră
la Sibiu. Între alţii, tatăl său trecuse printr-o asemenea
experienţă. În august 1942, guvernul fascist român îl trimite pe
Radu Lecca la Berlin spre a perfecta deportările în lagărele naziste
de exterminare. Radu Lecca era funcţionarul superior, aşa-numitul
"comisar" care se ocupa de "afacerile evreieşti".
Din nota verbală a legaţiei germane de la Bucureşti transmisă
oficialităţilor române rezultă că după convorbirile
funcţionarului român, germanii aşteptau "un răspuns succint,
reprezentînd atitudinea guvernului român la toate punctele importante, spre
a-l putea prezenta guvernului Reich-ului"[17].
La 18 septembrie 1942, Radu Lecca dă următoarea rezoluţie:
"Evacuarea evreilor din Ardeal numai se studiază. Nu va începe decît
cînd va veni momentul oportun. Pînă atunci se pregăteşte, în
cele mai mici amănunte, de Ministerul de Interne, pe baza indicaţiilor
date de dl. Mareşal Antonescu"[18]. Într-o discuţie
cu prim rabinul dr. Ernest Neumann, liderul spiritual al evreilor bănăţeni
şi transilvăneni îmi mărturisea că în împrejurarea mai
sus relatată avuseseră loc un număr important de intervenţii,
că liderii comunităţilor din Timişoara şi Sibiu făcuseră
deplasări la Bucureşti în scopul aflării unor soluţii
de anulare a planului. Într-adevăr, după repetate întîlniri cu
funcţionarii publici şi după tratativele purtate cu Ion Antonescu
de cîteva personalităţi influente, planul a fost anulat. Pentru
corecta înţelegere e util să insist asupra unor detalii. Ce s-a
întîmplat?
În 1942, Antonescu nu mai era atît de sigur pe victoria lui Hitler, el
şovăind în timpul presiunilor exercitate asupra sa. Ambiguitatea atitudinii sale -- probabil generată de schimbările
în raportul de forţe de pe front - a fost de bun augur pentru evreii
banato-transilvani. La amintita decizie s-a ajuns în urma unor eforturi conjugate,
la care au participat mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei, omul
politic Iuliu Maniu, Franz von Neumann, patronul fabricii de textile din Arad.
Lor li s-au alăturat lideri ai evreilor din Bucureşti şi Timişoara,
ca de exemplu şef rabinul Alexandru Şafran, avocatul dr. Wilhelm
Filderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti,
Avram Leiba Zissu, liderul mişcării sioniste din România, Samuel
Ligeti, preşedintele comunităţilor din Timişoara, Iosif
Grünberger, comerciant originar din Sibiu.
Raul Hilberg[19] afirmă că Franz von Neumann ar fi
fost acela care a oferit armatei române suma de 400 de milioane de lei prin
intermediul unui înalt funcţionar al armatei române. Lucrurile nu pot
fi probate documentar, deşi rămîne plauzibilă intervenţia
industriaşului arădean. În Istoria evreilor din Banat am
oferit mai multe informaţii asupra faptului că Franz von Neumann
a fost implicat în acţiunile desfăşurate în scopul opririi
deportărilor[20]. Deciziile nu se datorau exclusiv unor personalităţi
din lumea evreiască. Prim rabinul dr. Ernest Neumann şi dr. Paul
Grünberger (în anii războiului a fost elevul rabinului la Liceul evreiesc
din Timişoara) au păreri convergente cu privire la acest moment
special care a făcut posibilă supravieţuirea evreilor din Timişoara,
Banat şi sudul Transilvaniei. Mărturia lui
Paul Grünberger privind contribuţia tatălui său este indispensabilă
reconstituirii faptelor.
Comerciantul Iosif Grünberger - refugiat de la Sibiu la Timişoara
împreună cu întreaga sa familie - se număra între acei evrei care
citea zilnic ziarul "Donauzeitung". Este vorba
de ziarul oficial aparţinînd comandamentului german pentru Balcani şi
care apărea la Belgrad. "Donauzeitung" ajungea în fiecare după-amiază
la Timişoara. În acest ziar se inserase ştirea potrivit căreia
se pregătea o acţiune comună româno-germană, menţionîndu-se
că în gările din oraşele din Transilvania şi Banat fuseseră
pregătite trenuri cu multe vagoane de marfă. Iosif Grünberger s-a
arătat foarte îngrijorat de cele aflate. Presupusese că acele trenuri
erau pregătite în scopul deportării evreilor.
A urmat o mobilizare rapidă, adică, înştiinţarea tuturor
persoanelor şi personalităţilor care puteau preveni punerea
în practică a menţionatei acţiuni. Era vara anului 1942.
Ştirea s-a dovedit a fi reală. Iosif Grünberger a luat legătura
cu Carol Reittter, ultimul preşedinte al mişcării sioniste
din Transilvania şi Banat, organizaţie aflată în ilegalitate.
Reitter fusese proprietarul unei fabrici de calc de la Căvăran.
Grünberger ia contactat şi pe fraţii Auscher. S-au consfătuit
asupra a ceea pot ei să facă în condiţiile date, hotărînd
o deplasare la Bucureşti şi, o alta, la Sibiu. Victor Auscher --
fabricant de textile în Timişoara - mai avea în buzunar o autorizaţie
de călătorie. El a fost acela care s-a deplasat la Bucureşti
spre a avea convorbiri cu dr. Wilhelm Filderman şi cu A.L. Zissu, iar
Iosif Grünberger a plecat la Sibiu, oraşul din care provenea spre a-l
întîlni pe mitropolitul Bălan[21]. Despre toate acţiunile
de prevenire a deportărilor nu era străin niciunul din membrii comunităţii
timişorene.
Relaţia cu Nicolae Bălan
- mitropolitul Transilvaniei cu mare influenţă asupra lui Antonescu
-, putea fi un lucru esenţial. Şi mai important era ca înaltul
prelat ortodox să accepte demersul pe lîngă mareşal. Prin mijlocirea
lui Ludwig Ferenc, preşedintele comunităţii evreilor sepharazi
din Sibiu şi, întîmplător, croitor al mitropolitului, Iosif Grünberger
a avut acces relativ uşor la Bălan. Peste cîteva ore, mitropolitul
l-a primit pe Iosif Grünberger şi a acceptat rugămintea acestuia
de a pleca la Bucureşti spre a avea o întîlnire cu şeful statului[22].
Din discuţia cu Ion Antonescu, mitropolitul Bălan aflase de existenţa
unei înţelegeri între guvernul României şi acela al Reich-ului lui
Hitler privind eliminarea evreilor din Transilvania de sud şi Banat.
La cererea înaltului prelat, mareşalul a promis că va anula punerea
în practică a planului.
La solicitarea aceluiaşi Iosif
Grünberger, a avut loc a doua importantă intervenţie în scopul salvării
evreilor. Ea a fost făcută de Iuliu Maniu. Liderul ţărănist
avusese la rîndul său o întrevedere cu mareşalul, aflînd şi
el de existenţa planului deportării evreilor în lagărele naziste.
Maniu invocase un argument forte spre a determina schimbarea deciziei lui
Antonescu, adresîndu-i acestuia următoarea interogaţie: în caz că
germanii vor pierde războiul şi se va ajunge ca problema Transilvaniei
să fie hotărîtă cu ocazia tratativelor de pace, atunci cum
se va justifica România deîndată ce ea şi-a eliminat populaţia
evreiască, iar Ungaria nu? Era perioada în care în Ungaria nu se pusese
încă problema deportării. Se pare că ambele demersuri -- al
mitropolitului Bălan şi al lui Maniu -- au fost decisive în salvarea
evreilor[23]. Să nu ne imaginăm că dictatorul acceptase
dezinteresat anularea amintitului plan[31]. El se afla într-o situaţie
politică fără ieşire. Nu putea împăca ambele orientări,
eliminarea evreilor şi respectul cuvîntului dat lui Hitler pe de-o parte,
dorinţa românilor de a recupera Transilvania ocupată pe de altă
parte. Acceptarea stopării planului are loc pe fondul în care războiul
evolua nefavorabil pentru Germania nazistă. De aici trebuie să înţelegem
că evreii din regiunile amintite au fost priviţi ca o posibilă
monedă de schimb pentru liderul fascist.

Holocaustul nu a însemnat doar camerele de gazare
de la Auschwitz, ci şi rezervaţiile pregătite de Hitler şi
aliaţii săi pentru alte modalităţi de exterminare. Transnistria
se număra între aceste alte forme de exterminare în masă. Cele 102
colonii înfiinţate în amintita regiune de către administraţia
românească în timpul regimului Antonescu probează participarea guvernului
român la actul de exterminare în masă. Numărul celor dispăruţi
acolo în condiţii extrem de umilitoare nu poate fi trecut sub tăcere.
În sala rememorării din Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., numele
Transnistria este aşezat alături de acelea ale lagărelor de
tristă celebritate de la Auschwitz, Majdanek, Belzec, Bergen-Belsen,
Dachau, Babi Yar. Nu întîmplător. Teoria identitară profesată
de regimul dictatorial din România anilor de război era de inspiraţie
nazistă. Ea a stat la baza ideologiei rasiste şi a mai multora dintre
deciziile politice şi militare.
Iată ce conţine una dintre
declaraţiile emblematice pentru gîndirea politică şi acţiunile
de exterminare iniţiate şi conduse de mareşalul
Ion Antonescu: "...dacă nu profităm de situaţia care se prezintă azi
pe plan naţional şi european pentru a purifica neamul românesc,
scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziţie...
pot aduce şi Basarabia înapoi şi Transilvania,
dacă nu purificăm neamul românesc n-am făcut nimic, căci
nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea şi puritatea
rasei lui. Şi aceasta urmăresc în primul rînd"[5].Din paragraful citat rezultă că cel mai important element al
politicii lui Antonescu era "purificarea
neamului" şi nu recuperarea Transilvaniei sau a Basarabiei. Rasismul
antonescian era de sorginte nazistă, iar legislaţia statului arăta
un serios interes pentru promovarea doctrinei specifice Reich-ului lui Hitler.
Chiar dacă metoda de eliminare
practicată de dictatorul român nu are comparaţii cu aceea a naziştilor,
practicile antonesciene au generat omucideri în masă în temeiul principiilor
rasiste citate. Transnistria este numele care defineşte atît intenţionalitatea
regimului fascist din România, cît şi problema morţii propriu-zise
decretate de el. Pasajul invocat -- sînt multe altele cu acelaşi conţinut,
formulate adesea şi de diferiţi membri ai cabinetului Antonescu
- arată fără putinţă de tăgadă faptul că
în România anilor 1940-1944 au fost promovate biologismul la rang de lege
în raporturile interumane şi intercomunitare. Doctrina rasistă afirma
că originea sîngelui este cel dintîi factor care determină viitorul
individului şi al grupului. Acesta era modul în care vedea lucrurile
şi dictatorul fascist al României[6].
Şi evreii din Banat şi Transilvania
de sud se număraseră între victimele deportărilor în Transnistria.
Trebuie să observăm însă că ceea
ce s-a întîmplat în amintitele regiuni a fost de o intensitate mult mai scăzută.
Mărturiile supravieţuitorilor arată că o sută de
evrei sionişti din Timişoara fuseseră deportaţi în Transnistria
şi nu se mai întorseseră niciodată. Medicul Paul Grünberger
-- unul dintre suparvieţuitorii ale cărui mărturii le-am putut
consulta - văzuse în gara Chizătău (unde se afla la muncă
forţată) trenul de marfă cu cele două vagoane care transporta
evreii timişoreni spre Transnistria. Erau aceia ce solicitaseră
viză de tranzit prin URSS spre a ajunge în America[7]. Ei au
fost exterminaţi în amintita rezervaţie de dincolo de Nistru. Se
pare că alte cîteva sute de evrei din celelalte oraşe transilvano-bănăţene
au avut parte de aceeaşi soartă tragică[8]. Probabil,
asemenea deportări în Transnistria explică de ce în anii 1941-1942
populaţia evreiască din Timişoara se diminuase cu circa 2300
de persoane (de la 13.610 la 11.340)[9]. În acest din urmă caz,
nu avem însă probele documentare spre a afirma că în mod cert aşa
s-au petrecut lucrurile.
Evreilor din Banat şi Transilvania
de sud le-au fost impuse toate privaţiunile instituite de regimul Antonescu:
nu aveau voie să posede radio în propria lor casă; le era permisă
profesia de medic doar pentru pacienţii evrei; li se interzisese avocaţilor
apariţia în faţa instanţelor judecătoreşti; toţi
evreii erau obligaţi să predea haine, cu motivaţia că
acestea erau necesare armatei sau societăţii. Pentru ilustrarea
acestui din urmă caz, am să menţionez un raport al Inspectoratului
Regional de Poliţie Timişoara din care rezultă că "în
luna octombrie 1941, în baza Decretului-Lege nr. 2909 publicat în Monitorul
Of. Nr.25 din 21 octombrie 1941, evreii majori din această regiune (e
vorba de regiunea Banat,n.n.) au contribuit cu îmbrăcăminte la constituirea
stocului de îmbrăcăminte în interesul social".

Proprietăţile comunitare
au fost confiscate. La fel s-a întîmplat şi cu acelea private: magazine,
fabrici, locuinţe, pămînturi, păduri, ferme. Între sistemul
de deposedare organizat de legionari şi acela pus în aplicare de Antonescu
era o anumită continuitate. Diferenţa era că
sub regimul Antonescu început în 1941 s-a trecut la organizare. În Banat,
procesul de confiscare a început în luna decembrie 1940 şi a continuat
sistematic în anii 1941-1942. De exemplu, potrivit informaţiilor consemnate
în rapoartele aceluiaşi Inspectorat Regional al Poliţiei Timişoara,
în decembrie 1940, "în urma unor dispoziţiuni verbale date de către
şefii organizaţiunilor legionare judeţene, fără vreo
bază legală (decretele existau, dar potrivit lor se va acţiona
abia începînd cu anul 1941, n.n.), au fost luate de la majoritatea evreilor
întreprinderile industriale şi comerciale, pe care apoi după rebeliunea
din 21-23 ianuarie 1941 le-au restituit".
În fapt, după amintitul eveniment
care a speriat lumea evreiască din întreaga Românie, în Banat şi
Transilvania de sud s-a produs o surpriză pentru administraţia antonesciană.
La Timişoara, de exemplu - ne spune acelaşi document - "cea
mai parte din evrei au început să-şi vîndă întreprinderile
sau să se asocieze cu diferite persoane creştine sub formă
de românizare şi astfel o bună parte din întreprinderile evreeşti
au ajuns în mîinile unor minoritari, în special a şvabilor care căutau
cu orice preţ să acapareze de la evrei întreprinderile"[10].
Sînt multe alte documente care confirmă că,
într-adevăr - în anumite cazuri -, relaţiile germano-evreieşti
au fost afectate de ideologia nazistă. De exemplu, la Timişoara
şi la Sibiu, evreii s-au confruntat nu doar cu decretele regimului privind
deposedarea de bunuri, dar şi cu situaţii în care membri ai comunităţii
germane au acţionat pe cont propriu spre a intra în posesia bunurilor
evreieşti. O generalizare ar fi însă falsă.
Populaţia evreiască era urmărită
de legionarii care activau şi în Banat. Potrivit mărturiei unuia
dintre supravieţuitori, e vorba de profesorul Oskar Schwartz, la Timişoara
fuseseră antrenaţi în asemenea acţiuni şi studenţii
Politehnicii. Rolul decisiv însă în promovarea discriminării pe
criterii culturale, lingvistice şi religioase a populaţiei evreieşti
l-au jucat -- aşa cum am amintit deja - armata, poliţia şi
siguranţa statului. Iată cum se se justica antisemitismul într-un
raport al Serviciilor Secrete Române intitulat Organizaţiunile oculte
internaţionale evreeşti. Acţiunea lor în România prin Ligile
Culturale, Lojile masonice şi Cluburile Sportive: Liga Culturală
Evreiască ce funcţiona în diferite oraşe din Transilvania "pe
lîngă rolul strict religios ce caută să şi-l impună
mai este în strînse legături cu organizaţiunile iredentiste şi
de spionaj maghiar şi, cum din acest comitet nu lipseşte nici cel
din urmă evreu dela demnitatea ce i se cuvine, este uşor de înţeles
că nu poate să privească cu ochi buni administraţia şi
organizaţia Ţării Româneşti, din cauză că evreimea
din Ardeal este complet maghiarizată şi absorbită de aspiraţiunile
naţiunei maghiare"[11].
Primăria şi Prefectura avuseseră
"contribuţia" lor în executarea ordinelor de deposedare de
bunuri. Pe de altă parte, populaţia nu a avut întotdeauna o atitudine
identică aceleia orientării regimului. Au fost mulţi cetăţeni,
români şi germani, care nu numai că nu şi-au însuşit ideile
rasiste, dar s-au pronunţat pentru apărarea evreilor. Dr. Paul Grünberger
mărturiseşte că în timpul deportărilor în detaşamentele
de muncă forţată, populaţia locală i-a ajutat cu
alimente. El spune că satele româneşti şi germane din Banat
erau bogate în vremea aceea şi că ambele comunităţi s-au
purtat admirabil cu evreii. Ar fi nedrept să trecem cu vederea faptul
că politica antisemită nu a avut acordul întregii populaţii
din România[12]. Nu doar ţăranii din Banat se împotriviseră
acestui mod de a privi lucrurile, dar şi numeroşi intelectuali.
Într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu de cîţiva intelectuali
români din Timişoara se arăta: "Oricare ar fi concepţia noastră
faţă de evrei, suntem creştini şi oameni... şi ne
cutremurăm la ideea că cetăţenii unui stat ar putea fără
nici o vină să fie despuiaţi de tot avutul lor şi alungaţi
din ţara în care s-au născut şi în care zac de secole osemintele
părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor"[13].
Apoi, erau prietenii şi vecinii fiecărui evreu. La Timişoara,
erau mulţi creştini ce oferiseră evreilor -- ori de cîte ori
a fost nevoie - posibilitatea de a asculta radioul, spre a afla ştirile
de pe front. "Cu toate că eram în plin război şi riscurile erau numeoase, au fost mulţi oameni
cumsecade care ne-au primit în casele lor", se destăinuie prim rabinul
de astăzi al Timişoarei.

Evreii din Banat şi Transilvania de Sud în anii celui de-al doilea
război mondial
În perioada războiului,
România se număra între aliaţii Reich-ului nazist, alianţă
parafată prin tratatul româno-german din noiembrie 1940. În anii 1940-1941,
la Timişoara era o linişte aparentă. Preşedintele comunităţii
evreieşti locale era renumitul avocat dr. Samuel Ligeti. Serviciile cultuale
în reşedinţa Banatului - unde se profesa îndeosebi cultul neolog
- l-au avut ca principal reprezentant pînă în 1939 pe cunoscutul rabin
dr. Iacob Singer, iar pentru următorul deceniu, pe rabinul dr. Maximilian
Drechsler. Era perioada în care şcolile evreieşti au fost evacuate,
cursurile fiind organizate în spaţii improvizate. În ciuda acestor măsuri,
învăţămîntul evreiesc a supravieţuit, în Timişoara
funcţionînd: o şcoală elementară în Fabrik şi o alta
în Josefin; un liceu de băieţi şi un liceu de fete; un liceu
comercial şi un internat. În timpul războiului, la Timişoara
funcţionau singurele şcoli evreieşti din Banat şi Transilvania
de sud. Erau şcoli private, fără suport şi fără
recunoaştere din partea statului. Profesorii se străduiau să
conserve normele clasice ale procesului de învăţămînt. Responsabilitatea
era enormă, dar instituţiile de învăţămînt ale evreilor
din Timişoara deveniseră credibile. Chiar dacă nu au frecventat
cursurile în şcolile din Timişoaa, evrei din toate oraşele
Banatului şi Transilvaniei de sud şi-au susţinut examenul
de bacalaureat în acest oraş.
Începînd cu 1938,
viaţa evreilor s-a înrăutaţit în toate regiunile României.
Gravele ameninţări pentru întreaga comunitate mozaică reieşeau
din legislaţia gîndită de regimul de dictatură regală
a lui Carol al II-lea şi, mai apoi, din aceea a regimului totalitar fascist
al lui Ion Antonescu. În Banat, măsurile contra evreilor s-au făcut
resimţite ca urmare a adreselor guvernamentale sosite de la Bucureşti.
Ministerul de interne solicita în permanenţă rapoarte din partea
prefecturii şi a poliţiei judeţene cu privire la mişcarea
populaţiei. Potrivit documentelor transmise de administraţiile localităţilor
bănăţene în anii 1938-1942 rezultă o mare neîncredere
faţă de evreii acestei regiuni. Motivele? Din piesele arhivistice
conservate în Arhivele Naţionale. Filiala Judeţului Timiş
reiese că suspiciunile s-au datorat: legăturilor internaţionale
ale comercianţilor evrei; faptului că foloseau limbile maghiară
şi germană, ceea ce făcea dificilă supravegherea lor;
posibilităţilor mai mari comparativ cu acelea ale altor concetăţeni
privind culegerea şi difuzarea informaţiilor; ataşamentului
unora dintre evrei faţă de cultura maghiară.
Cine consultă
rapoartele de contrainformaţii din anii menţionaţi va observa
că mai ales folosirea limbii maghiare era socotită periculoasă
din punctul de vedere al autorităţilor carliste şi antonesciene.
Evreii din Banat erau consideraţi posibili trădători. Iată
ce se nota într-un buletin informativ: "Unii dintre ei (dintre evrei,
n.n.) au simpatii profunde faţă de poporul maghiar, fiind chiar
înscrişi în partidul maghiar, arătîndu-şi sentimentele lor
şi ataşamentul faţă de ungari. Ceilalţi au o atitudine
de expectativă, aşteptînd desfăşurarea evenimentelor.
Cu tot curentul pornit în Ungaria[1 ] pentru înlăturarea lor
din funcţiuni, cît şi din celelalte instituţiuni şi întreprinderi,
loialitatea lor faţă de statul român nu se poate stabili cu certitudine"[2].
Sînt izvoare care îi numesc "propagandişti", "agenţi
de spionaj", o ameninţare pentru ordinea internă.
Comparînd gîndirea politică
română şi maghiară - în pofida diferenţelor - vom vedea
că Budapesta şi Bucureştiul s-au confruntat cu percepţii
ireale asupra identităţii evreilor din Banat şi Transilvania.
Reacţia lor fusese cu totul nejustificată: într-un caz, pentru
că evreii nu se mai declaraseră maghiari aşa cum se întîmplase
pînă la 1918; în celălalt, pentru că vorbeau maghiara, distincţia
lor fiind conferită doar de cultul religios. Asemenea atitudini reflectă
o anume superficialitate în cunoaşterea istorică şi culturală
a minorităţilor. Cît priveşte înţelegerea şi definirea
populaţiilor lor, Banatul şi Transilvania a creat dificultăţi
regimurilor totalitare obişnuite să se autoidentifice pe criterii
monoculturale şi rasiale. Problema minorităţilor nu era una
de dată recentă. Ea se dovedise un handicap şi pentru intelligentsia
română interbelică, insuficient preocupată de o temă politică
esenţială. Preferînd etno-diferenţialismul ca echivalent al
conceptului de naţiune, amintita intelligentsie vedea aproape toate fenomenele
politice şi culturale prin prisma grupului etnic majoritar, alimentînd
etno-naţionalismul exclusivist. Cu o asemenea orientare teoretică,
nu e de neînţeles de ce evreii aveau să fie prezentaţi ca aşa-numitul
pericol numărul unu al naţiunii. De aici,
dar avînd în vedere şi ignoranţa populaţiei sau absenţa
unei societăţi civice, au putut fi inventate pretexte pentru campaniile
antisemite.
Excesul de zel al autorităţilor
locale a crescut pe măsură ce adresele Ministerului de interne s-au
înmulţit, insistînd asupra supravegherii oricărei mişcări
a populaţiei evreieşti. Pînă şi colectele de bani lansate
de asociaţiile evreieşti, cunoscute sub numele de Organizaţia
Sionistă din România sau Noua Organizaţie Sionistă au fost
interzise. Materialul propagandistic folosit în scopul amintit era distrus
din ordinul aceluiaşi minister. Statul totalitar fascist condus de Ion
Antonescu şi-a exercitat funcţia represivă faţă de
populaţia evreiască -- inclusiv faţă de aceea din Banat
şi Transilvania -- prin mijlocirea aceluiaşi Minister de interne
şi a armatei.
În toamna anului 1941, toţi bărbaţii
evrei au fost adunaţi pe stadionul Electrica, în preajma gării de
est a oraşului Timişoara, spre a fi repartizaţi şi trimişi
în detaşamente de muncă forţată. Unii ajunseseră
la Chizătău-Şanoviţa, Ghioroc şi Pîncota, alţii,
la Filiaşi şi Piatra Olt. Sînt mărturii potrivit cărora,
evreii din Lugoj fuseseră trimişi la Făgăraş şi
Predeal. Principalul scop al acelor munci fusese "terfelirea
demnităţii umane" şi nu o utilitate anume[3].
Descrierile cuprinse în documentele păstrate în Arhiva Comunităţii
Evreilor din Timişoara arată în detaliu în ce consta amintitul
gen de sclavaj şi cum anume unii ofiţeri ai armatei române au dispus
după bunul plac de sănătatea sau chiar de viaţa persoanelor
supuse discriminării pe criterii rasiale. Ele indică faptul că,
de pildă în lagărul de la Ghioroc, condiţiile de muncă
erau inumane, acolo aplicîndu-se bătăi la pielea goală (loviturile
variau între 25 şi 70), încarcerare fără nici o explicaţie,
tratament batjocoritor. Tot la Ghioroc a fost încercată practica aşa-ziselor
camere de inchiziţie[4]. Evreii din detaşamentele amintite
munceau la carierele de piatră, în construcţii, transport, reparat
drumuri şi linii de cale ferată, săpat şanţuri şi
ca hamali în gări. Toate acestea nu au reprezentat decît un gen de batjocorire,
marginalizare şi excludere la care fuseseră supuşi membri comunităţilor
evreieşti şi liderii lor. La un moment dat, ca urmare a repetatelor
proteste ale lui Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Evreilor din
România, Antonescu a decis deportarea liderului evreu într-una dintre "coloniile"
transnistriene. Era vizată populaţia evreiască în întregul
ei.
Deciziile luate de guvernul Antonescu urmăreau
înlăturarea evreilor din viaţa socială, economică şi
profesională a ţării, transformarea lor într-o monedă
de schimb în relaţiile cu Germania. Este util să reţinem că
ţara fusese subordonată economic şi militar Reich-ului nazist
din momentul aderării lui Antonescu la axa Berlin-Roma. Ca membru al
acestei axe, Antonescu nu era străin de planul exterminării fizice
a evreilor, plan iniţiat de Hitler şi cunoscut sub numele de soluţia
finală. Între teritoriile din estul continentului care corespundeau acestui
proiect se afla şi aşa-numita zonă a Bugului în care a avut
loc deportarea evreilor din România. Ameninţarea cea mai mare care plana
asupra acelora din lagărele de muncă forţată era deportarea
în Transnistria. Fiecare evreu aflase ce fel de orori se petreceau acolo şi
că şansa reîntoarcerii acasă din acea regiune - al cărei
nume avea o rezonanţă înfricoşătoare - era aproape nulă.
Evreii din Banat erau informaţi asupra faptului că foarte mulţi
dintre coreligionarii lor din Dorohoi, Basarabia şi Bucovina muriseră
în timpul transportului, sau, ca urmare a maltratărilor, a execuţiilor
sumare şi mai ales a condiţiilor de viaţă din Transnistria.

http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?kod=229

22% dintre români ar vrea ca evreii să "trăiască în ţara lor"

Circa 22% din populaţia
României consideră că evreii ar trebui să se ducă "să trăiască în ţara
lor", iar circa 7% susţin că evreii nu ar trebui să vină niciodată în
România, potrivit unei cercetări realizate de Institutului Naţional
pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" (INSHR). Sondajul
de opinie privind Holocaustul din România şi percepţia relaţiilor
interetnice, realizat de INSHR şi TNS-CSOP, a fost prezentat miercuri,
la sediul Institutului, de Alexandru Florian, directorul executiv al
instituţiei, într-un panel din cadrul Sesiunii internaţionale anuale de
comunicări ştiinţifice „De la antisemitism la Holocaust în România”,
organizată cu prilejul Zilei de comemorare a Holocaustului în România.
[color=#000000] Potrivit lui Florian, datele din sondaj au fost culese în luna mai, eşantionul realizat fiind reprezentat din 1026 de [color:5b2a=#0494E1 ! important]persoane
(cetăţeni de etnie română şi alte etnii) reprezentative din punct de
vedere naţional. Metoda folosită a fost reprezentată de interviuri faţă
în faţă şi chestionare structurate.
Potrivit sondajului, 65% dintre respondenţi au auzit despre
Holocaust, acest lucru variind în funcţie de nivelul de educaţie şi
mediul de rezidenţă, în timp ce 27% au spus că nu au auzit despre
Holocaust. Dintre cei care au auzit despre Holocaust, 54% definesc
spontan termenul "Holocaust" cu "exterminarea evreilor de către
germani", 14% - cu "persecuţia evreilor europeni", 8% - cu "crime în
masă" şi 7% - cu "deportarea evreilor".
[color=#000000]
În ceea ce priveşte modul cum sunt priviţi evreii în România, potrivit
lui Alexandru Florian, 4% dintre cei intervievaţi consideră că sunt o
"ameninţare" pentru ţară, 5% - consideră cu evreii reprezintă "o
problemă, dar nu o ameninţare", iar 33% - că evreii "nu reprezintă o
problemă, dar niciun [color:5b2a=#0494E1 ! important]avantaj".
[color=#000000] [color:5b2a=#0494E1 ! important]Mai
mult dintre jumătate dintre respondenţi sunt de acord că evreii au o
relaţie bună cu restul populaţiei, 42% dintre aceştia susţinând că
evreii sunt o minoritate importantă pentru România.
[color=#000000]
Acelaşi lucru se remarcă şi în privinţa percepţiilor despre cine poartă
responsabilitatea Holocaustului. Germania nazistă este considerată ca
fiind în principal responsabilă pentru declaşarea Holocaustului în
România (79%), urmată la [color:5b2a=#0494E1 ! important]mare distanţă de Guvernul Antonescu (11%).
[color=#000000] "În continuare este nevoie să se vorbească despre Holocaust, din [color:5b2a=#0494E1 ! important]punct
de vedere ştiinţific, academic şi să se amplifice trainingurile în
mediul şcolar", a spus Alexandru Florian, precizând că un segment
foarte puţin cercetat în România este cel al martorilor Holocaustului.

http://www.mediafax.ro/social/22-dintre-romani-ar-vrea-evreii-traiasca-tara.html?1688;951138

“Der Spiegel”: Românii, cei mai antisemiţi europeni înainte de Al Doilea Război Mondial

http://www.cotidianul.ro/der_spiegel_romanii_cei_mai_antisemiti_europeni_inainte_de_al_doilea_razboi_mondial-84881.html


Un istoric german se întreabă dacă nu cumva
Holocaustul a fost un proiect european, apreciind că naziştii nu puteau
ucide singuri milioane de evrei.

Holocaustul
nu ar fi avut o amploare atât de mare dacă regimul lui Hitler nu ar fi
fost ajutat de populaţia şi de autorităţile din ţările aliate, inclusiv
de regimul lui Ion Antonescu, scrie “Der Spiegel”, citând mai mulţi
istorici germani.

"Jandarmii ucraineni şi poliţiştii letoni, militarii români şi
angajaţii feroviari din Ungaria, ţăranii polonezi şi funcţionarii
locali olandezi, primarii localităţilor din Franţa, miniştrii
norvegieni, militarii italieni - toţi au colaborat la Holocaust",
susţin istoricii, potrivit cărora exterminarea evreilor nu ar fi avut o
asemenea amploare fără “ajutorul” venit din aproape toate ţările
europene.




El
şi ceilalţi cetăţeni evrei din oraş au fost arestaţi şi legaţi cu
cătuşe de nişte stâlpi. Soldaţii care îi păzeau se schimbau la fiecare
două ore din cauza gerului cumplit, în timp ce oamenii reţinuţi erau
doar în şosete. Când nu mai puteau ţine capul drept, un soldat îi lovea
cu o bucată de lemn în zona omoplaţilor. Cei care mureau mai repede
erau invidiaţi de nefericiţii supravieţuitori. Mortea a venit ca o
izbăvire pentru Alexandru Spiegel, unul dintre numeroşii evrei care au
căzut victime ale antisemitismului în România.
Istoricul Hannah Arendt susţine că românii erau cei mai antisemiţi
europeni înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. “În România au
avut loc numeroase crime împotriva evreilor chiar înainte de încheierea
alianţei cu Germania nazistă. În apropiere de Bucureşti, legionarii îi
ucideau pe evrei şi îi atârnau de cârlige ca pe nişte vite. Deasupra
lor erau plasate pancarte pe care scria: «Carne cuşer de vânzare»“,
afirmă Arendt, care a cercetat documente ale vremii păstrate în diverse
arhive din Europa.

Potrivit cercetătorilor citaţi de “Der Spiegel”, în perioada celui de-Al Doilea Război
Mondial au fost ucişi între 200.000 şi 400.000 de evrei. “Cei mai
mulţi au fost omorâţi din propria iniţiativă a autorităţilor române,
fără ca naziştii germani să fie implicaţi”, afirmă istoricul Armin
Heinen.
Situaţia nu era mai bună nici în alte ţări, mai ales în cele care se învecinau cu Germania.

Originar din Ucraina, Ivan Demianuk este suspectat de uciderea a
cel puţin 29.000 de evrei din lagărul de la Sobibor. Torţionarul în
vârstă de 80 de ani recunoaşte că a fost gardian, dar afirmă că a fost
constrâns de nazişti.

Un alt gardian de la Sobibor, Ignat Danilcenko, şi el tot
ucrainean, declara însă în urmă cu câţiva ani că pentru Demianuk
“uciderea evreilor” era o “activitate zilnică de rutină” şi că era
“unul dintre cei mai eficienţi şi mai pricepuţi gardieni” ai lagărului
de exterminare”.

Potrivit estimărilor lui Dieter Pohl, în jur de 200.000 de străini
i-au ajutat pe nazişti, număr egal cu cel al germanilor care s-au
ocupat de exterminarea evreilor.

Uneori soldaţii SS erau chiar depăşiţi în cruzime de “colegii” din alte
ţări, cele mai sângeroase fiind comandourile baltice ce au acţionat în
Lituania, Letonia, Belarus şi Ucraina.

“Nimeni nu pune la îndoială faptul că fără Hitler, Himmler şi Heydrich
Holocaustul nu ar fi existat. Dar naziştii nu puteau ucide singuri
milioane de evrei”, este de părere Michael Wildt, un istoric din
Hamburg.

Dacă la Auschwitz majoritatea gardienilor erau germani, în
lagărele de la Belzec, Treblinka şi Sobibor, membrii SS erau în
inferioritate. Cei mai mulţi gardieni proveneau din echipele de
voluntari ucraineni, aşa-numiţii “travniki”. Unul dintre
supravieţuitorii de la Sobibor povesteşte că ucrainenii erau cei care
se ocupau de selectarea evreilor pentru a face diferite munci şi de
ducerea lor în camerele de gazare.

Aceste date readuc în actualitate teza istoricului berlinez Götz
Aly, care se întreba în urmă cu câţiva ani dacă exterminarea evreilor
“nu a fost cumva un proiect european”.

Raportat la numărul de locuitori, letonienii au ucis cei mai mulţi
evrei, iar danezii cei mai puţini, potrivit cercetărilor efectuate de
istoricul american Raul Hilberg.

După încheierea războiului, cele mai multe ţări au preferat să dea vina
doar pe Hitler, fără a se uita şi în propria curte. Abia în ultimii ani
au început să ridice vălul şi să-şi recunoască partea de vină, dar după
ce majoritatea făptaşilor nu mai sunt în viaţă, conchide “Der Spiegel”.

Declaratia Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania

http://www.observatorcultural.ro/Declaratia-Federatiei-Comunitatilor-Evreiesti-din-Romania*articleID_2287-articles_details.html

La 60 de ani de la cumplita asasinare, la sfirsitul lui iunie ’41, a
mii de evrei, la Chestura Politiei iesene si, cu o cutremuratoare
bestialitate, in „Trenurile Mortii“, reprezentanti ai unor forte
nationalist-extremiste au dezvelit, la 1 iunie 2001, un monument in
cinstea celui ce a obladuit aceste asasinate. Se stie ca, in lunile ce
au urmat (toamna lui 1941), din ordinul aceluiasi Antonescu, aveau sa
se desfasoare deportarile in masa ale evreilor din Basarabia si
Bucovina de Nord, ca si din unele orase din Bucovina de Sud si Moldova,
deportari in care aveau sa piara, pentru unica „vina“ de a fi fost
evrei, alti peste 100.000 de oameni.
Dupa 60 de ani de la acest martiriu, in curtea unei biserici din
Capitala tarii, a fost dezvelit un monument in memoria celui
raspunzator de acest genocid. A fost nevoie, in acel an, 1941, de
gestul si cuvintul Reginei-mama Elena pentru a fi salvati, la Roman,
citeva sute de evrei din „Trenurile Mortii“ sau pentru a se sista,
ulterior, alte actiuni de deportare.
De ce nu s-au inaltat si dezvelit monumente in onoarea celor care s-au impotrivit, in acei ani, acestor masacre?!

In numele supravietuitorilor si al urmasilor celor nimiciti in anii de
prigoana rasiala, in numele Asociatiei Evreilor din Romania, Victime
ale acestui martiriu, in numele moralei si justitiei, Federatia
Comunitatilor Evreiesti din Romania a luat act cu consternare,
protestind si condamnindu-le ferm, de aceste tentative de reabilitare a
unei personalitati atit de controversate a istoriei Romaniei, implicate
intr-un razboi cu imense sacrificii umane pentru tara. Cum va fi
primita de opinia publica interna si internationala dezvelirea acestei
statui, act cu grave implicatii pentru imaginea Romaniei in lume?!
Nutrim speranta ca tarile democratice, care s-au opus fortelor
hitleriste si celor asociate lor, in cel de-al doilea razboi mondial,
vor intelege ca acest act si aceste tentative de reabilitare a
Maresalului Antonescu – care, ca aliat al Axei, a declarat razboi
Aliatilor – nu reprezinta poporul roman si noile forte democratice ale
tarii.

9 noiembrie- actiune la Timisoara
http://romania.indymedia.org/ro/2008/11/2821.shtml
Va invitam duminica 9 noimebrie,
intre orele 11:00 si 19:00 in Complexul Studentesc din Timisoara (langa
cantina) unde vom avea un punctinformativ si unde vom putea discuta
despre importanta gesturilor cotidiene ale fiecaruia dintre noi in
lupta impotriva discriminarilor de orice fel.


In noaptea de 9 spre10 noiembrie 1938, acte de
violenta impotriva evreilor au izbucnit pe intreg teritoriul Germaniei
naziste si pe teritoriile ocupate de aceasta. Aceste violente au fost
facute sa para ca fiind spontane, declansate de indignarea cetatenilor
de rand fata de asasinarea unui oficial german la Paris de catre un
adolescent evreu, care-si razbuna parintii deportati.



Dar, de fapt, pogromurile din 9-10 noiembrie 1938 au fost cu grija
pregatite de catre ministrul german de propaganda, Joseph Goebbels, si
de catre alti nazisti si au fost puse in practica de catre membrii unor
trupe paramilitare si a unor organizatii naziste imbracati in civil,
acestora adaugandu-li-se si cativa cetateni obisnuiti. In doua zile,
peste 1000 de sinagogi au fost incendiate, peste 7000 de magazine cu
proprietari evrei au fost distruse, alaturi de case, scoli, spitale,
cimitire evreiesti, fara ca politia sau pompierii sa intervina. 91 de
evrei au fost omorati in timpul pogromurilor, acestui numar
adaugandu-i-se ulterior si numeroasele cazuri de sinucidere declansate
de groaza si disperarea din acea noapte. De asemenea, in dosarele
politiei din acele zile figureaza si numeroase cazuri de violuri.
Noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 a fost numita „Noaptea de cristal”
sau „Noaptea Sticlelor Sparte”, din cauza cioburilor vitrinelor si
ferestrelor sparte care au acoperit strazile oraselor.

Ca urmare a Noptii de cristal, 30.000 de barbati evrei au fost
arestati si trimisi in lagare de concentrare (unde sute dintre ei au
murit ulterior) si, de asemenea, femei evreice au fost arestate si
trimise in inchisori locale. Noaptea de cristal marcheaza momentul in
care regimul nazist a inceput incarcerarea evreilor pe scara larga,
doar pe baza etnicitatii lor. A fost punctul de pornire in ceea ce
priveste punerea in practica a retoricii anti-semite de catre guvernul
nazist si in ceea ce priveste luarea unor masuri violente impotriva
evreilor, masuri care au culminat cu Holocaustul, cu uciderea
sistematica, finantata de stat, a evreilor.

Desi au existat cazuri de persoane de origine non-evreiasca care au
aratat curaj si compasiune, ajutandu-si concetatenii evrei in timpul
Noptii de cristal, totusi, majoritatea populatiei civile a asistat
pasiva la violente. Aceasta pasivitate a oamenilor obisnuiti a fost
fundalul pe care Holocaustul a putut avea loc.

Desi nu avem nici o intentie sa punem un semn de egalitate intre
ororile Holocaustului si violentele si nedreptatile prezentului (negand
astfel unicitatea Holocaustului) totusi consideram ca e important sa ne
amintim de victimele Holocaustului avand in minte posibilitatile de
violenta pe care nepasarea noastra le poate in continuare produce, mai
ales in conditiile in care ideile de dreapta (si, uneori, de extrema
dreapta) devin din ce in ce mai influente in lume. Ce se va intampla
daca vom continua sa asistam pasiv la abuzurile, nedreptatile,
violentele la care semenii nostri (imigrantii, romii, persoanele LGBT,
persoanele cu dizabilitati, femeile, cei saraci) sunt supusi/supuse?

In ce fel actiunile noastre influenteaza vietile celor din jur?

O limbă fără graniţe
Idişul, limba vorbită de evrei, este un grai de medie mărime printre
limbile vorbite în lume. Idişul s-a dezvoltat, de-a lungul unui mileniu
de existenţă, ca o limbă uzuală. Vocabularul, predominant de origine
germană, a fost mult îmbogăţit cu ajutorul limbii ebraice. Structura
limbii idiş a fost alcătuită după perioada marilor persecuţii din Evul
Mediu. La ora actuală există o literatură amplă în limba idiş. Un
adevărat succes al operelor literare în limba idiş a fost acordarea
Premiului Nobel prozatorului evreu Isaac Bashevis-Singer. El a
calificat reuşita drept „o recunoaştere a limbii idiş, o limbă a
Diasporei, o limbă fără de graniţe“.

Sărbătoarea luminii
Hanukkah (Hanuka), „Sărbătoarea inaugurării“ sau „Sărbătoarea
luminilor“, durează opt zile şi comemorează victoria macabeilor asupra
monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia
evreiască şi să elenizeze popoarele de sub dominaţia sa. Principalele
evenimente asociate cu Hanuka s-au desfăşurat între 165-163 înainte de
naşterea lui Hristos, aşadar Hanuka este o sărbătoare postbiblică.

Hanuka este sărbătorită la începutul lunii decembrie. În fiecare seară
de Hanuka se aprinde hanuchia, menora specială destinată acestei
sărbători. Talmudul spune că obiceiul aprinderii menorei are drept scop
să amintească public minunea, de aceea, în vechime, sfeşnicul era
aşezat în prag ori chiar pe stradă, în faţa casei. Lampa se aprinde o
dată cu lăsarea nopţii, cu excepţia zilei de şabat când luminiţele de
Hanuka se aprind înaintea celor de şabat, cu circa jumătate de ceas
înainte de asfinţit. Luminile trebuie să ardă cel puţin 30 de minute şi
să fie amplasate într-un loc vizibil. Ele pot continua să ardă în
noapte oricât de târziu, cu condiţia să fie cineva care să le
privească, în afară de cel ce le-a aprins. Obiceiul este de a aprinde o
singură lumină în prima seară, două în a doua seară, trei în a treia
seară, şi aşa mai de parte, de la stânga la dreapta, până când, în a
opta seară, toate luminiţele sunt aprinse. Ceremonia se desfăşoară în
familie, dar se aprind lumânări şi la sinagogă. Hanuka a căpătat în
ultima vreme o importanţă mult mai mare, devenind un substitut al
Crăciunului pentrui copiii evrei crescuţi într-un mediu creştin.

Rosenstock alias Tristan Tzara
Din rândul evreilor din România provin sute de personalităţi ale vieţii
publice. Scriitori, actori, ori muzicieni celebri, oameni de ştiinţă şi
politicieni de marcă se numără printre membrii comunităţii evreieşti
din ţara noastră. Este greu de ales dintre cei cu nume şi renume,
totuşi vom prezenta aici trei evrei care au marcat arta teatrală,
literatura universală şi ştiinţele geologiei. Este vorba de actriţa
Maia Morgenstern, poetul Tristan Tzara şi exploratorul Iuliu Popper.

Tristan Tzara (1896-1963) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet
şi eseist evreu român, născut în Moineşti, şi stabilit mai târziu în
Franţa, cofondator al mişcării culturale dadaiste care a condus la o
revoluţie majoră în artele plastice şi literatură. Cele mai cunoscute
texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure cèleste de
Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului
Antipyrine) şi Vingtcinq poèmes (1918; 25 de poeme), respectiv
manifestele mişcării: Sept manifestes Dada (1924; şapte manifeste
Dada). Rosenstock, cunoscut de lumea litarară sub numele de Tristan
Tzara a murit la Paris şi se odihneşte în Cimetière de Montparnasse.

Una dintre poemele lui Tristan Tzara, „Cântec dada“, a deschis drumul
poeţilor vremii spre un nou gen literar: dadaismul. Poezia a fost
tradusă în limba română de Taşcu Gheorghiu.

„cântul unui dadaist
care-avea dada de dor
istovea al său motor
care-avea dada de dor

ascensoru-urca un rege
liber greu lin ca fantoma
braţul drept i-l rupse-n lege
l-a trimis papei la roma

astea fiindcă se-nţelege
amintitul ascensor
nu avea dada de dor

mâncaţi caramea
spălaţi-vă mintea şchioapătă
dada
dada
beţi apă“.

Evreii, între legiunea romană şi legionari
Istoria evreilor pe teritoriul actual al României
se întinde pe aproximativ două milenii. Prezenţa lor a început să fie
semnificativă însă abia începând cu secolul al XIX-lea. Primii evrei
care au ajuns pe aceste teritorii au fost plasaţi de istoriografia mai
veche înainte de cucerirea Daciei de către Traian. Această teorie este
însă controversată din lipsa unor mărturii arheologice. Printre
întemeietorii oraşului Roman au fost şi evrei. Roman I Muşat,
întemeietorul aşezării, i-a eliberat pe evrei de serviciul militar în
schimbul unui impozit. Jewish Enciclopedia aminteşte că la curtea lui
Ştefan cel Mare a fost logofăt un evreu, Iţhak fiul lui Beniamin Şor.
Printre medicii lui Ştefan cel Mare era şi un medic evreu. La
Bucureşti, în jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus
de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunităţii. Tot acum
sunt pomeniţi Isac Rufus şi Habib Amato, care aveau prăvălii în
Bucureşti, cei doi fiind prădaţi de o slugă, Iuda Gerson, care a murit,
aparent prin spânzurare. Un nou val de evrei a sosit în teritoriile
româneşti după pogromurile din Ucraina în secolul al XVIlea. După
Primul Război Mondial toţi evreii aflaţi la momentul respectiv în
România Mare au primit cetăţenie română.

Odată cu venirea la putere a guvernării Partidului Naţional Creştin, în
1938, au fost adoptate o serie de legi antievreieşti. Guvernarea de
extremă dreapta a făcut eforturi de a retrage a cetăţenia română
evreilor susţinând că ar fi dobândit-o prin „fraudă“.

În anii următori, legislaţia antievreiască s-a înnăsprit în perioada
guvernării antonesciene, când evreilor li s-au pus condiţii
suplimentare pentru practicarea unor profesii.

În al Doilea Război Mondial, evreii, deşi erau cetăţeni români, n-au
fost înrolaţi în armata română, fiind în schimb siliţi să presteze
diferite munci şi să plătească impozite speciale. În anul 1930, trăiau
în România 756.400 evrei iar, după Holocaust au supravieţuit în jur de
425.000. Majoritatea evreilor din România au emigrat în Israel. Conform
recensământului din 2002, în România s-au declarat evrei 6.179 de
persoane.

Un inventar trist
Evrei imediat după evenimentele din decembrie ‘89, s-au organizat în
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (FCER). Federaţia este
condusă de un comitet alcătuit din 45 de membri. FCER coordonează
activitatea a 40 de comunităţ i, cu un total de 10.876 membri din care
în Bucuresti 4.597 şi în provincie 6.279 persoane. În grija Federaţiei
se află 801 cimitire, din care 105 în funcţiune. Din cele 681 de
cimitire închise, 621 se găsesc în localităţi unde nu mai trăiesc
evrei. În România există 106 temple, sinagogi din care 15 sunt
declarate monumente istorice şi arhitectonice protejate prin lege.
Printre acestea se numără Templul Coral şi Sinagoga Mare din Bucureşti,
Sinagoga Mare din Iaşi, Templul din Cetatea din Timişoara, Templul
Vechi din Botoşani.

Anul 5768
Anul nou evreiesc - Rosh Hashanah - este celebrat de comunităţile
evreieşti din toată lumea în noaptea de 13 spre 14 septembrie. Conform
calendarului ebraic, am intrat în anul 5768. Acest an este deosebit,
deoarece sărbătoarea coincide cu cea de-a 60-a aniversare a Israelului
ca stat independent. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi
Comunitatea Evreilor din Bucureşti a organizat, în 13 septembrie, la
Templul Coral din Capitală, o ceremonie religioasă dedicată trecerii în
noul an. „Anul Nou iudaic este începutul practic al calendarului iudaic
şi este un moment în care evreii din întreaga lume se adună în
sinagogi, se adună în comunităţi şi sunt unul cu celălalt şi îşi fac o
retrospectivă a anului care a trecut, cu cele bune şi cu cele mai puţin
bune, cu speranţa că, în anul care urmează, lucrurile să se schimbe în
bine“, a declarat rabinul Shlomo Sorin Rosen, pentru postul public de
radio.

Transnistria – un nume artificial pentru “Auschwitzul Românesc”
Transnistria - un nume pe care îl auzim pe la diferite televiziuni nu
pentru ca acolo ar avea loc cine stie ce evenimente, ci pentru ca acolo
sunt probleme pe lânga care autoritatile trec nepasatoare. Suna
cunoscut?

Putini sunt cei care stiu ca Transnistria a fost un
nume creat de catre fascistii români si de catre nazisti pentru a
de­numi zona cu cel mai mare numar de victime ale Holo­caustului. Nu
exista o asemenea zona, în ciuda unor harti non-locale care arata
contrariul, astfel ca nu putem vorbi de zona aceasta. Cel putin daca-i
întrebati pe cei care traiesc zi de zi acolo va vor raspunde ca nu
cunosc o zona cu aceasta denumire. Cuvântul este unul de ori­gine
straina, nefiind utilizat de nici unul dintre locuitorii zonei cu
pricina. Cu toate ca la ori­gine este un cuvânt românesc si
moldovenesc, nici macar et­ni­cii români si moldoveni care traiesc
acolo nu-l pot utiliza. Este totusi utilizat de catre gu­vernele
ambelor tari, precum si de alti necu­noscatori ai cu­vân­tului. Dar
nici macar un localnic, inclusiv un etnic mol­do­vean care traieste în
Prid­nestrovie, nu va folosi niciodata acest cuvânt. Transnistria a
fost o inven­tie geografica, dar e o realitate istorica. Numele de
“Transnis­tria” a fost dat de fascistii ro­mâni în timpul celui de-al
Doilea Razboi Mondial pentru a se desemna o zona special aleasa pentru
anihilarea evrei­lor deportati din România. Zona se afla situata în
sud-vestul Ucra­inei, la vest aflându-se râul Dnestr, la est râul Bug,
Marea Neagra la sud si o linie de demarcatie aflata în zona ora­sului
Morghilev-Podolsky la nord. În româneste, “Dniester” s-ar traduce prin
râul Nistru, iar “Transnistria” ar însemna “dincolo de râul Nistru”.
Parintele acestui cuvânt a fost maresalul Ion Antonescu, în vara anului
1941. Din punct de vedere teritorial, Transnistria era zona cu cea mai
mare întindere dintre zonele Holocaustului. Multi autori denumesc zona
- “Auschwitzul româ­nesc”. Nu­mele acestui teritoriu a existat pâna-n
primavara lui 1944, când armata sovietica a recâstigat sudul Ucrainei.
Înca de atunci localnicii au încercat sa uite ca a existat un asemenea
cuvânt. Numele în sine trezeste o serie întreaga de amintiri neplacute
si provoaca fiori celor care nu au trait în acele vremuri, dar care au
rasfoit cartile de istorie. “Pridnestrovie” înseamna “lânga Nistru”,
iar “Transnis­tria” înseamna “dincolo de Nistru”, adica pe malul
celalalt al Nistrului. Ambele nume se refera la acelasi râu, “Nis­tru”
în româneste, “Dnestr” în rusa si “Dniester” în engleza. Pentru
straini, zona se numeste “zona aceea, dincolo de Nistru.” Zona aceasta
va ramâne în istorie ca fiind zona în care au fost exterminati cei mai
multi evrei. S-a aflat, pentru o scurta perioada de timp, sub
administratie româneasca, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mon­dial.
Prizonierii evrei proveneau din Basarabia (acum Republica Moldova) si
Buco­vina (astazi parte a Ucrainei).

Transnistria - un nume fictiv

Niciodata
parte a României sau Moldovei, nu a existat nici un nume de origine
româ­neas­ca pentru teritoriul slavo-rus pe care dictatorul Ion
Anto­nescu l-a invadat. Nedorind utilizarea numelui traditional rusesc,
a decis sa inventeze unul. Cu toate ca nu a fost niciodata încorporat
Româ­niei, teritoriul a fost ocupat de trupele române care erau aliate
ale Germaniei naziste. Dupa ocupare, Transnistria a devenit principalul
lagar de extermi­nare al evreilor din Ba­sa­rabia, Bucovina si din
nordul Mol­dovei, pe care auto­ri­ta­tile române i-au deportat la
ordinul direct al lui Ion Antonescu. Deportarea evreilor a în­ceput pe
15 septembrie 1941, continuând pâna-n anul 1942. Sat dupa sat, oras
dupa oras au fost golite, folosindu-se o ma­niera standard. Evreii
mergeau la culcare linistiti. Nimic care sa-i puna în garda nu se
anunta. Dupa miezul noptii, erau tre­ziti de catre sunetul tobelor din
ulitele satului. Oamenii ieseau afara, nestiind ce va urma. Evreilor li
se comunica ca pâna la ora trei noaptea trebuiau sa fie toti la gara,
asta însemnând ca aveau doar doua ore la dispo­zitie pentru a-si
strânge lucru­rile, a încuia si pleca. La gara, ei predau cheile de la
casa si hârtiile de rezidenta, în schimbul lor primind un fel de
placuta de identificare. Dupa terminarea acestor proceduri, erau urcati
în tren. O parte a calatoriei se facea cu trenul, o parte pe jos,
traver­sând Nistrul cu ajutorul barcilor. Pridnestrovie a fost
dintotdeauna teritoriu slav pâna la venirea românilor. Acum 100 de ani,
apartinea de o regiune care astazi ar putea fi conside­rata
predecesoarea Rusiei pe care o stim cu totii. De-a lungul istoriei,
Nistrul a servit ca important punct de granita, dar si ca un fel de
punte de legatura între popoarele slave. Oamenii erau în majoritate de
origine slava, existând si o populatie de evrei si etnici moldoveni.
Teritoriul României de dina­inte de cea de-a Doua Confla­gratie
Mondiala avea o suprafata de 113,918 km pa­trati si, potri­vit
recensa­mântu­lui din 1930, avea o populatie de 18.057.208 de
locuitori. Dintre acestia, circa 800-850.000 erau evrei. Popu­latia
evreiasca din România era a treia ca numar dupa cele din Rusia si
Polonia. Odata cu izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, s-a
înregistrat un aflux de evrei proveniti în marea lor majoritate din
tarile vecine României. În toamna si iarna lui 1941, jumatate din
populatia evre­ias­ca din România a fost deportata în Transnistria.
Aproxi­ma­tiv 54.000 dintre acestia au supravietuit. Evreii erau
obli­gati sa mearga pe jos, existând patru puncte de tranzit: Atachi,
Cosauti, Rezina si Tiraspol. Numarul exact de evrei exterminati nu se
cu­noaste, unii afirmând ca au cazut prada pieirii 400.000. Din cei
150.000 de evrei care traiau în Transilvania (regiune cedata Ungariei
în august 1940), circa 105.000 au fost exterminati. Aceste exterminari
erau foarte brutale, fiind, de regula, efectuate în asa-numitele lagare
de exterminare. Ghetourile si lagarele din zona se aflau sub
administrarea jandarmeriei si a auto­ritatilor române. La sfârsitul
lunii no­iembrie a anului 1941, marea majoritate a evreilor din
Basa­rabia si Bucovina au fost cooptati în aceste lagare din nordul si
centrul Transnistriei. Ca urmare a ordinului dat de Ion Antonescu dupa
masacrul de la Odessa, autoritatile române au deportat
supra­vietuitorii din lagarele din districtul Golta astfel: 54.000 la
Bogdanovka, 18.000 la Akhme­tchetka si 8.000 la Domanevka. La
Bogdanovka, toti evreii au fost împuscati de catre militia ucraineana,
dar fiind ajutati si de catre jandarmeria româna si de un comando
german. În lunile ianuarie-februarie 1942, un numar de 12.000 de evrei
au fost ucisi în celelalte doua lagare. Alti 28.000 de evrei au cazut
prada militiei germane si trupelor SS, acestea primind ajutor si de la
populatia germana din zona, adica din sudul Trans­nistriei. Un total de
185.000 de evrei au fost ucisi de catre cele doua armate: româna si
germana. Românii nu manifestau do­rinta de exterminare a evreilor, ci
doreau doar sa-i alunge cât mai la est sau la nord.

Un nume temut si detestat

Exista
o serie de regiuni geografice care nu au o reputatie prea buna, ca de
exemplu Buchenwald, Theresienstadt, Auschwitz sau Maidanek. Aceste zone
sunt parte a istoriei de acum înainte. Fiind locul de desfasurare al
unor crime de neimaginat împotriva evreilor, Transnistria va ra­mâne
unul din capitolele negre din istoria ome­nirii. Toate oraselele sau
satele din zona au devenit fie lagare de exterminare, fie lagare de
tran­zit sau de munca fortata. Unii dintre cei ajunsi acolo au fost pur
si simplu aruncati în apa, fiind lasati sa se zbata în agonie sau au
cazut prada masinilor mitra­liera. Majoritatea au fost adusi cu
ajutorul unor barje supraaglomerate. Autoritatile române supravegheau
operatiu­nile din zona, în timp ce oficialii germani se delectau
privind pei­sa­jul si facând fotografii. Înainte de izbucnirea
razboiului, evreii din acele parti traiau ca oricare alti oameni. În
Tiraspolul acelor vremuri se gasea cea mai mare concentratie urbana de
evrei din toata Europa. În Moldova, evreii traiau într-o atmosfera mai
depresiva, o liniste superficiala constant întrerupta de numeroasele
manifestatii încurajate de catre conducatorii acelor vremuri. Acest
teritoriu a fost subjugat, redenumit Transnistria si desemnat un fel de
cimitir pentru evreii locali si cei români. Astazi, solul
Trans­nistriei ascunde ramasitele întregii populatii evreiesti de la
Odessa, precum si a nume­rosilor evrei din împrejurimi. Oasele a 2/3
din populatia evreiasca deportata din Româ­nia anilor 1941 si 1942 pot
fi gasite acolo, ca un fel de continuare a ma­sacrului evreilor
dinainte de 1 septembrie 1941 din provinciile Basarabia, Bucovina si
Dorohoi. Azi, utilizarea acestui nume evoca amintiri naziste. Meto­dele
de exterminare variau de la tortura la foamete, iar selec­tia includea
folosirea oricarui lucru inventat de mintea diabolica a omului din cele
mai vechi timpuri si pâna-n zilele lui Adolf Hitler. Împuscarea,
otravirea, spânzuratoarea, înecul, macela­ri­rea, arderea de viu,
înfometarea - toate acestea au dus la decese în masa sau la sinucideri
ale evreilor. Din cauza acestor lucruri, este trist faptul ca guvernul
moldovenesc si nu numai folo­seste acest nume când vine vorba de
tiparirea unor harti. Folosirea acestui nume pro­voaca fiori de groaza,
amintind de niste vremuri când omul a devenit cel mai mare dusman al
sau. Nu-i intereseaza absolut deloc istoria, neîntelegând
sensibilitatile locale. Nu ne miram atunci ca Moldova este respinsa de
marea majoritate a oamenilor din zona, deoarece stiti cum se spune:
actiunile de astazi spun multe despre cum o sa poti conlucra cu
populatia locala mâine.

http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_15/html/nr_15_viata.html

A adăpostit un evreu în 1941
După ce am publicat un interviu cu generalul de aviaţie Dobran, care a
fost identificat după 60 de ani de americanul pe care-l doborâse, am
primit pe forum un mesaj interesant. Domnul Miron Blendea, rezident în
SUA, ne-a dat de veste că tatăl său, născut în 1915, a protejat un
evreu în timpul războiului şi ar vrea să aibă veşti despre ce s-a
întâmplat ulterior cu el. Am pornit spre satul Teliu din judeţul
Braşov, unde stă veteranul Blendea-senior. Am găsit un om cu o poveste
de viaţă fantastică. O publicăm şi în speranţa că ar putea afla, la 94
de ani, ceva despre tânărul evreu din 1941.
Jurnalul Naţional: Încep cu subiectul pentru care m-aţi
chemat... Care e povestea cu tânărul evreu despre care aţi vrea să
aflaţi ce a păţit?

Moise Blendea: Eu am făcut tot
războiul. Eram soldat-fruntaş sanitar în 1941, când am plecat în
Basarabia, când a zis Antonescu să trecem Prutul. Era, cred, sfârşitul
lunii iulie, unitatea mea ajunsese undeva lângă Dubăsari, ne făcusem
acolo nişte bordeie provizorii. Auzisem că şi ai noştri, şi nemţii
lichidează evrei unde-i prind, pe motiv că sunt comunişti. A apărut un
băiet tare spăriat lângă bordeiul meu, în zdrenţe. Avea cam 17-18 ani
şi vorbea bine româneşte, cu accent de basarabean. Mi-o zâs că lângă
Tiraspol îi duc pe unii evrei să-i puşte şi îi pun înainte să-şi săpe
gropile. Noaptea el fugise pe întuneric şi ajunsese unde era unitatea
mea în trecere. Mi-o fost milă, eram cu frica lui Dumnezeu. I-am dat
din mâncarea mea şi l-am culcat noaptea la mine-n bordei. O umplut
totul de păduchi şi raniţa o fost plină. Colegii mei de la ambulanţă
s-or spăriat, îmi ziceau "dacă te prinde Aldea te-mpuşcă", că aveam un
maior tare al dracului. De dimineaţă băiatul o plecat, voia să treacă
Nistrul. Ştiu că îi tare greu de aflat, dar poate prin intermediul
dumneavoastră îmi dă cineva de veste ce s-o ales de el. Era mai tânăr
decât mine, dacă o scăpat atunci poate mai trăieşte. Nu l-am întrebat
nume, nimic.

Aţi mers mai departe cu frontul?

Da,
am fost la Odessa, care a căzut foarte greu. Ca brancardier-sanitar am
văzut răni groaznice. După Odessa am stat 3 luni în refacere şi ne-or
trimis fix la Cotul Donului, unde o fost iadul pe pământ. Unitatea
noastră de ambulanţă era chiar acolo unde au rupt ruşii frontul.
Trupele noastre nu mai aveau legătură între ele, era multă panică. Se
trăgea de peste tot, făcuseră praf Divizia a 9-a. Aveam mantaua
zdrenţuită de gloanţe, dar nu m-au atins. Erau -45 de grade. Am avut
noroc, o oprit o maşină cu un căpitan de stat major. M-o luat cu el, la
comandamentul unei divizii, să evacuăm arhiva, actele. Şi generalul de
acolo era speriat. Ruşii ne prinseseră în mai multe cercuri, eram
înconjuraţi pe 45 de kilometri. Ne-a ordonat să încercăm să ieşim din
încercuire cu arhiva. Am reuşit să scăpăm, după ce am trecut pe lângă
mormane de cadavre îngheţate, ziceai de la distanţă că-s muşuroaie de
furnici.

Reacţionar

Ştiu că majoritatea românilor de acolo au căzut prizonieri şi au fost deportaţi în Siberia...

Noi
ne-am strecurat... Eu era să pic prizonier la Odessa. Ca sanitar, la o
luptă lângă oraş, am văzut un ostaş român rănit care striga. M-am dus
la el şi au apărut 3 ruşi care m-or înhăţat. Nu ştiu ce a fost în capul
lor, poate milă, că mi-au dat drumul înapoi la poziţie la români, fără
să-mi facă nimic. Din cei picaţi la Cotul Donului, o parte şi-au lăsat
oasele în Siberia, alţii or format divizia comunistă Tudor
Vladimirescu. Mai târziu, în 1944, i-au adus pe unii ofiţeri să ne
intimideze, nu să lupte împotriva noastră. Apăram Prutul şi aduseseră
megafoane mari, la care vorbea generalul Cambrea, şeful diviziei roşii:
"Fraţi români, predaţi-vă! Nu aveţi nici o şansă!". Erau buni
propagandişti ruşii, unde eram noi, unitate din Braşov, mai vorbea la
megafon un ofiţer de artilerie tot din zona asta. În 1944 m-au
demobilizat, eram în armată cu o pauză de un an, în 1938, din aprilie
1937. Drept recompensă, m-au deportat la Canal.

Deci şi în 1940 eraţi în armată... Aţi prins evacuarea Basarabiei după ultimatumul sovietic?

Da,
eu făcusem şcoala de felceri militari în 1937 şi am fost concentrat în
1940 să particip la deparazitarea trupelor din Basarabia. Ordinul de
retragere a picat ca un fulger. A trebuit să încărcăm inventarul în
căruţe, nu aveam maşini. Ruşii, i-am văzut, veneau ca la distracţie,
cântând din muzicuţe, balalaici şi armonici. Populaţia era împărţită,
cei mai mulţi erau speriaţi, voiau să treacă la Prut, dar basarabenii
comunişti, care erau şi ei destui, încercau să ne convingă să dezertăm,
să rămânem acolo. Nu ne-a atacat nimeni pe parcurs, cum s-a întâmplat
cu alte eşaloane.

De ce v-au dus la Canal?

Eu,
în civilie, eram agricultor, aveam pământ. Cum au venit comuniştii la
putere, mi-am dat seama că ne vor pământul, bunurile. Mai vorbeam
împotriva lor prin sat, pe la cârciumă. Dintr-atât, securiştii de aici
mi-au pus eticheta de reacţionar şi m-au dus în lagăr între 15 martie
1950 şi 15 septembrie 1951. Am stat la Canal, la Poarta Albă, numai cu
ofiţeri, doctori, profesori, oameni mari. Îmi amintesc pe doctorul Ţocu
Iosif din Târgu Mureş cu care vorbeam seara în lagăr şi ne rugam să
vină americanii să ne scape. Vedeam cum toţi ciobanii ajunseseră
plutonieri la lagăr şi băteau la detinuţi cu bâta. Eu mă întelegeam
destul de bine şi cu comandantul lagărului, căpitanul Craioveanu
Gheorghe din Ploieşti. Ciudat, dar fusese şi el închis. În război
avusese grad de colonel şi-l acuzaseră de crime de război. Nu ştiu cum,
dar îl eliberaseră, îl degradaseră şi îi dăduseră ordin să înceapă el
lagărul de la Poarta Albă. El nu bătea, se ocupa de administraţie, dar
erau securişti şi gardieni care făceau asta.

V-au bătut şi pe dumneavoastră?

Mai
puţin la Canal. Aici, în sat, securiştii locali aveau centru la
Întorsura Buzăului. Veneau şi mă luau în anchetă, încă din 1948-1949 şi
mă băteau. Apăreau noaptea, îmi speriau copiii, să caute dacă nu ascund
alimente sau paraşutişti. Voiau să mă facă agentul lor, dar am
rezistat. Ultimii oameni din sat se făcuseră activişti şi securişti. Am
mai trecut printr-o anchetă violentă în 1962, fiindcă nu am vrut să mă
înscriu în colectiv. Am stat închis şi atunci, o lună. Mă ţineau acolo
şi veneau să mă preseze să mă înscriu în colectiv, că-mi dau drumul. Nu
am vrut de nici un fel să semnez şi până la urmă mi-au dat drumul, nu
am fost cooperator. Şi după, multă vreme, au venit activişti de la
raionul de partid să mă forţeze, mă ameninţau că ajung iar la puşcărie.
Am suferit mult pentru pământ, mai sufăr şi acum. Am 7 hectare de
pământ de pe partea soţiei, de la mama ei şi cei de la primărie nu vor
să ne dea titlul de proprietate. Muncim noi pământul ăsta, e practic în
folosinţa noastră acum, dar nu putem să-l lăsăm moştenire, vin nepoţii
şi întreabă de el. Noi avem zilele numărate, am 94 de ani, poate că
după ce ne stingem cineva care a ochit pământul îl vrea. La fel se
întâmplă şi cu alte 7 hectare de pădure care erau ale noastre.

Expoziţie de fotografii ale evreilor clujeni deportaţi
http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=12743
Proiectul „Cine-i recunoaşte? Fotografiile everilor deportaţi din Cluj”
va fi inaugurat mâine, la Casa Tranzit, la ora 18. El constă într-o
expoziţie şi o galerie virtuală a evreilor deportaţi din oraşul Cluj în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La baza expoziţiei stau două
albume conţinând în total 156 de fotografii alb-negru, găsite printre
rămăşiţele lucrurilor deportaţilor întorşi. Fotografiile reprezintă
oameni care nu au fost identificaţi până acum. Proiectul doreşte să
contribuie la recunoaşterea importanţei rolului comunităţii evreieşti
în cadrul societăţii clujene şi a pierderii imense cauzată de
deportarea şi exterminarea lor în masă. Proiectul este o ultimă
încercare de potenţială identificare a victimelor deportate. Partenerii
proiectului sunt Comunitatea Evreilor din Cluj, Portalul Transindex,
Centrul Cultural Francez şi Societatea Culturală Româno-germană.

Americanii vor construi la Oradea un monument în memoria evreilor deportaţi

Pe locul unde evreii orădeni au fost înghesuiţi în trenuri de marfă, în
vagoane pentru vite cu destinaţia Auschwitz, Dachau, Mauthausen sau
Treblinka va fi construit un monument comemorativ. O fundaţie americană
a lansat ideea şi va finanţa toate lucrările necesare.

Lempert
Family Foundation (LFF) din Statele Unite a fost înfiinţată de Norbert
Lempert în 1998, ca organizaţie non-profit. În colaborare cu
Comunitatea Evreiască din Oradea, americanii au înaintat Consiliului
Local o scrisoare prin care cer acordul pentru construirea monumentului
pe amplasamentul fostul parc Rhedey şi participarea la un parteneriat
bilateral. Locul pe care l-au ales arhitecţii oraşului este Calea Matei
basarab, alegere care s-a bazat pe mai multe motive, dar mai ales pe
argumentul istoric. ’’Din punct de vedere istoric, populaţia evreiască
din Oradea a fost deportată într-o perioadă de zece zile, în trenuri de
marfă, între lunile mai şi iunie 1944, chiar din acest loc. Şinele de
tren mai există şi astăzi, fiind vizibile sub ţevile de termoficare’’,
se arată în scrisoarea LFF către Consiliul Local Oradea.

Forma monumentului se va stabili în urma unui concurs de proiecte, însă
americanii cred că acesta ar putea încorpora şinele de cale ferată. Una
dintre condiţiile esenţiale este finalizarea întregului ansamblu pînă
în iunie 2004, pentru a putea fi inaugurat la cea de-a 60-a aniversare
a deportării evreilor orădeni.

În perioada interbelică, Oradea era oraşul cu cei mai mulţi locuitori
de origine evreiască. Din cei 90.000 de oameni care locuiau atunci în
oraşul de pe Criş, o treime (circa 30.000) erau evrei. Oraşul a
prosperat foarte mult datorită celei mai active, comercial şi cultural,
comunităţi evreieşti din regiunea de vest.

Sfântu Gheorghe: zid în memoria evreilor deportaţi acum 65 de ani
În cadrul comemorării a 65 de ani de la deportarea evreilor din judeţul
Covasna, la Sfântu Gheorghe a fost inaugurat joi seară un zid
inscripţionat cu numele celor 611 evrei deportaţi în lagărele naziste,
în perioada celui de-al doilea Război Mondial, transmite corespondentul
Informatia. ro (AMOS News).

La dezvelirea zidului memorial de
la Cimitirul Evreiesc din Sfântu Gheorghe au luat parte mai multe
personalităţi ale comunităţii evreieşti, printre care preşedintele
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer, Prim
Rabinul evreilor din România, Sorin Rosen, preşedintele Obştii
Evreieşti din judeţul Covasna, Herman Rosner, dar şi primarul
municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, care a susţinut Obştea
evreiască din judeţ în demersul de ridicare a zidului dar şi la
reabilitarea capelei de la Cimitirul Evreiesc.

Herman Rosner a
subliniat că zidul a fost realizat în memoria tuturor acelor copii,
femei, bărbaţi şi bătrâni care au fost deportaţi la Auschwitz, spre o
moarte sigură, deşi aveau propriile lor vise şi năzuinţe.

În
fostul judeţ Trei Scaune (Haromszek)- actualul judeţ Covasna, existau
în 1930, 942 de evrei, comunitatea de aici fiind una mai mare chiar
decât cea din Braşov, la acea vreme.

După deportări însă, în
1947, în Covasna numărul evreilor era de 160, însă se spune că nu toţi
localnici, mulţi fiind evrei din alte locuri, care au ajuns aici din
alte părţi.

În 2009, Obştea evreiască din Covasna numără doar 25 de evrei.

Comemorarea deportării evreilor sătmăreni
http://www.satumareonline.ro/cp/7/2497/Comemorarea-deport%C4%83rii-evreilor-s%C4%83tm%C4%83reni

În aceste
zile se împlinesc 65 de ani de la deportarea evreilor sătmăreni în
lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, iar cu această ocazie a fost
organizată o ceremonie de comemorare la Sinagoga din Satu Mare.

La
eveniment a participat ambasadorul Israelului în România, David Oren,
deputatul Aurel Vainer - preşedintele Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România, precum şi reprezentanţi ai Prefecturii,
Consiliului Judeţean şi Primăriei, alături de mai mulţi membri ai
comunităţii evreieşti din Satu Mare.

Participanţii
au evocat întâmplările din perioada de la sfârşitul celui de-al doilea
Război Mondial şi au depus jerbe şi coroane de flori la Monumentul
Holocaustului din curtea Sinagogii.

În
vara anului 1944, autorităţile horthyste care administrau Transilvania
de Nord au cedat presiunilor aliaţilor nazişti şi au contribuit la
punerea în aplicare a aşa-numitei „Soluţii Finale”, prevăzută de Hitler
pentru exterminarea evreilor din Europa.

Din
regiunea Sătmarului au fost deportaţi aproximativ 19.000 de evrei,
majoritatea lor găsindu-şi sfârşitul în lagărul de exterminare de la
Auschwitz-Birkenau.

Dintre
cei care au supravieţuit ororilor lagărelor naziste, mai trăiesc doar
trei persoane la Satu Mare, prea bătrâne şi bolnave pentru a participa
la ceremonia de luni. Au fost prezenţi, în schimb, câţiva evrei care au
reuşit să evadeze din ghetoul sătmărean amenajat în zona Pieţei Mari şi
a Bisericii cu Lanţuri, înainte de a fi deportaţi spre Auschwitz,
precum şi unii urmaşi ai celor care nu au supravieţuit pogromului.

N-a facut închisoare. Dar... el, cum sa va spun, a murit. A murit
neîmpacat ca copiii lui trebuie sa sufere din cauza lui. Fiindca ei
acasa au fost sapte copii. Deci socrul meu a murit în epoca aceasta. Si
din cauza asta a avut o mare durere ca copiii lui trab'e sa sufere din
cauza lui...
Si când ati venit în Brasov, cum era Brasovul si cum ati simtit mutarea asta?
Duduie draga, am avut o casa foarte frumoasa în Sighisoara...
întelegeti. Fiindca acest Ciobanu, care era un om cumsecade a zis asa:
"Ramâneti în locuinta. Pentru mine ca sef construiesc o locuinta în
acelasi perimetru." A construit mai departe o locuinta care a fost
atasata de locuinta prima. Deci nu ne-a dat afara din... P-orma s-a
ivit postul aicea în Brasov. Noi am ramas la Sighisoara. El a facut
aproape doi ani un gen de naveta. Si pe urma... pe fosta gara. Aici
unde vedeti, unde suntem a fost gara veche. Si s-a construit acest
bloc. Si în acest bloc ne-au dat noua o locuinta. Si asa am venit noi
la Brasov. Fiindca sotul meu era inginer, întelegeti? Si... cel care,
îl cunostea toata... toti subalterni de-ai lui, care au fost subalterni
de-ai lui au zis: "Domnule Vladutiu, veniti la Brasov ca noi la Brasov.
Si la Brasov va dam un apartament... În blocul asta care a fost
construit pe locul fostei gari."
Aici, aici era gara, nu cum e acum asa? Aici era gara?
Da, da. Si duduie, este. Vino putin [mergem pe balcon]. Vezi acolo este o cazemata. Acolo a fost o cazemata.
A, unde e poarta aceasta?
Da.
Da, da.
Este o cazemata. Acolo, a fost, iarasi asta al garii.
Da, da.
Întelegi?Deci, asa era gara.
Da, da.
Si aici cazemata.
Da. Si aicea ne-au dat, uite, aicea am gradinita mea. Uite, vezi. Si dincolo mai am una.
Da.
Aia e cu flori, asta cu de mâncare. Apropie-te. Da. [ne întoarcem în casa].
În legatura cu deportarea asta... adica ei nu stiau unde îi duc, daca se mai întorc?
Da.
Dar oamenii care nu erau evrei si care au asistat la toata... povestea asta?
E asta... erau extraordinar de impresionati de, de erau impresionati
de aceasta nedreptate. Asta era conceptia lor. Pentru ca fiind un oras
cosmopolit în care erau evrei, erau germani, erau români, unguri,
foarte multi... Toti era una, întelegeti? Asta era mentalitatea
oraselor ardelenesti... asta era mentalitatea lor, întelegeti? Si,
nu... concepeam. Stiam ca sunt oameni buni, oameni care nu... atenteaza
la averea altuia. Fiecare îsi avea gândirea lui... si ei erau foarte,
foarte impresionati de aceste nedreptati. Asta era conceptia si a
copiilor si a parintilor. Vreau sa va povestesc ceva: deci Anca mea, în
Germania, are o prietena a carei mamica s-a casatorit cu un român, în
ajunul plecarii ca sa nu o deporteze...
Se putea? Asta era o sansa sa scapi?
Da... întelegi?
Pentru ca au fost situatii în care au fost despartiti soti de sotii.
Da, da. Si de exemplu mi-a povestit o data... sotul meu avea
drezina. Stiti ce este? Este un... pe sina, un automobil, un automobil
care mergea pe sina. Cu asta se deplasa el în diferitele parti. Avea un
neamt care era sofer. Sotul meu s-a oprit într-o statie si un evreu
care-l cunostea pe sotul meu i-a facut semn: "Nu ma duci si pe mine
pâna la Sighisoara?" si sotul meu zice: "Urca sus." Si soferul zice:
"Domnul inginer, de ce-l luati pe împutitul asta în drezina?"... Deci
neamtul zicea de evreu. La care zice: "Tu esti sofer si eu sunt
inginerul care îti spune ce sa faci"... Dac-ai stii dumneatale cum s-au
razbunat evreii pe acest sofer pentru ca a zis de cum ce îl luati pe
împutitu' asta, deci n-a uitat, deci exista totusi nemtii... pentru
evrei aveau un fel de ura...
Cum s-au razbunat?
Cum s-au razbunat? Oh... I-a spus odata astuia, unui urmas al lui:
"Stii ca taica-tau ne-a considerat pe noi asta si, io, acuma as putea
sa te denunt, dar nu o fac", întelegeti? Apropo, de aceasta mentalitate
ca nemtii erau foarte împotriva...
A... vreau sa va-ntreb, deci ati asistat la deportarea cunoscutilor...
Da.
Dupa aceea când s-au întors?Sau ati mai pastrat legatura cu ei? Ati mai stiut de ei?
Nu. Noi am fost deja veniti la Sighisoara. Am venit putini... Am
venit, deci evreii au lucrat în mina de nu stiu, de uraniu, le-a cazut
dintii, au fost îmbatrâniti... Cei care s-au întors... si eu când ei
s-au întors din Rusia, deja eram aici la Brasov... si legatura asa cu
persoane x ,y nu mai tine.
Si când ati venit la Brasov v-ati mutat cu toata familia în locuinta capatata de la stat?
De la stat, da.
De la servici. Cum era orasul atunci, pe vremea aceea? Pentru ca am
înteles ca au venit foarte multti din afara Brasovului, populatie din
diverse zone ale tarii, din Moldova...
Din Moldova în mod deosebit. Deci aici în fata blocului unde sunt
cestealalte, astea era un... loc pe care copiii si acum îl denumesc
santier, întelegeti. Deci blocurile astea noi. Asta, pe unghiul asta
era un santier si era o fabrica de cherestea, întelegeti? Copiii sa
jucau când erau mici, sa jucau aici si, si acum, când vorbeste Bobby
zice: "Bunico, acolo dupa santier ti-aduci aminte?" Deci, pe ei, asta
era ma rog, conceptia lor de santier, aicea. Pe lânga blocul nostru
era, pe unghiu' asta este ultimu', era un santier. Si era ma rog,
foarte greu sa trecea, sa trecea numa' printr-o carare si mi-aduc
aminte ca era o doamna care pazea, pazea acest santier, îl, ma rog,
când era ea, sotul ei, si ea odata mi-aduc aminte, mi-a spus: "Vai,
doamna draga, eu pe dumneavoastra în viata mea nu v-am vazut sa veniti
cu mâna goala, ca eu întotdeauna veneam încarcata si cum aveam, îl
aveam pe tata aveam copiii... ca a fost un moment în care aceasta casa
care are una, doua, trei camere... am fost 4 generatii... a fost tatal
meu, am fost noi, a fost Anca, cu copiii... Deci în aceste 4 camere
care acuma [râde] care acuma efectiv stau numai eu, întelegeti, a fost 4 generatii. Mi-aduc aminte ca era aicea patutu' nepotilor... [ofteaza].
Greu.
Foarte greu.
Nu ne-ati povestit nimic despre mama dumneavoastra... Da, si eu...
Mama mea a murit foarte tânara în '57. Deci eu, dupa ce m-am
casatorit... la 3 ani a murit mama mea. Mama mea suferea de inima si...
a facut, acuma zic eu un infarct. Pe vremea aceea, nu se cunostea.
Mergeam cu ea, pe strada, la un control medical. Fiindca stiam ca e
bolnava si din când în când mergeam la acest control. Îi povesteam un
film. Si ea, când am trecut podu' zice:
"Stii ce curioasa sunt, spune-mi sfârsitu."
"Lasa, îl afli"
Dupa
ce am trecut podu', zi-mi, casa... era... cum sa-ti spun, Asigurarile
sociale, vezi un asta de asigurari sociale. Mi-a spus atunci: "Stai"...
A suflat de trei ori si-a cazut jos... Si, eu spun: "mama, ti-e rau,
mama, ti-e rau." Eu am sprijinit-o, n-a cazut. Am sprijinit-o pe
genunchii mei. Si tot timpu' o mângâiam si-i spuneam: "ti-e rau mama,
ti-e rau?" Si-a venit o femeie lânga mine o femeie s-a zis: "Nu vezi
doamna, ca e moarta... " Deci am trait aceasta tragedie cu mama mea.
Deci fetita mea avea trei ani... era foarte mica. Ea asa nici nu-si
aminteste. Culmea este ca lânga aceste Asigurari sociale era... Scoala
primara nemteasca a lui Mircea. Si Mircea a venit la mine imediat dupa
masa. Aceasta tragedie, cu moartea mamei a... trait-o tânar, de foarte
tânar... Eu, am fost foarte revoltata, asa crestineste dupa aceasta
moarte a mamei mele. Si... am, m-am dus la biserica, si am vorbit cu
preotul si i-am spus: Parinte, cum se poate? Aicea vis-à-vis de mine,
este o batrâna care de-abia se misca, care nu-si poate scoate apa,
c-avea fântâna. De ce Dumnezeu a luat-o pe mama mea care era asa tânara
si frumoasa si voinica? Si preotul mi-a spus un lucru foarte întelept:
"E greu, dar va trebui sa te obisnuiesti cu aceasta disparitie a mamei
tale si ea ti l-a lasat pe tata care este, era cu noua ani mai batrân
decât mama, si ai misiunea de a-ti sprijini tatal." Si eu pe tata l-am
adus cu mine aicea la Brasov...
Despre Brasov, ce ne mai puteti spune?
Despre?
Brasov.
Brasov. Da. Deci eu venind aicea si având asa: îl aveam pe tata...
aveam copiii si nepotii si am intrat administratoare la Liceul
Economic... Aici, la Brasov astea sunt persoanele cu care am intrat eu
în contact. Fiindca eu venind la Brasov singura, nu mai aveam nici o
cunostinta. Si eu si astazi cu bibliotecara, eu eram administrator la
Liceul Economic, cu bibliotecara, cu laboranta... astea sunt prietenele
si cunostintele mele cu care am trait, si si în ziua de astazi tin
legatura. Astea sunt singurele mele cunostinte, adica mi-am facut
cunostinte foarte multe dar faptul ca... la Liceul Economic fiind
administrator, am avut o functie foarte grea, administrator si pentru
Liceul Economic de jos, era Liceul Economic din Prund. Si asta era
sub...
A, deci era acolo si mai era si în Prund Liceu Economic?
Da, da.
Unde e, acum... ?
Unde este acuma... ceva muzeu, ceva... asta... nici nu mai stiu cum
îi zice asteia acuma. Deci erau doua licee si, cum sa va spun? Astea
toate ca administrator le aveai în... aveam, aveam gestiune.
Da, da.
Gestiune foarte mare, întelegeti. Pentru ca... si culmea este ca eu
dupa ce a murit sotul meu l-am... tinut sa fie... sa am salariul pe
care l-as fi avut eu ca administrator, ci am zis sa fie, fiindca
baiatul meu era la Timisoara, fata era la Brasov, si aveam pensie de
CFR si am optat pentru salaru'... a... sa fie sa iau... asta de urmas.
Pensia de urmas.
Pensie de urmas. Si eu vreau sa va arat acuma, ca sa vezi matale cât am eu pensie... Numa' putin... [îmi arata talonul de pensie si eu opresc înregistrarea].
[începe sa vorbeasca despre socrul ei]. Si din preot... când s-a-ntors copiii am vrut... Preotii sunt înmormântati invers decât ceilalti...
Cum adica invers?
Da deci cu capu' unde sunt celalalti cu picioarele.
A!
Întelegeti? Ca sa fie în fata... poporului. Întelegi? Asta este
mentalitatea. Si... când a murit socrul meu n-au... Socru' meu a murit
la Gherla... Preot a fost la Izesu' Gherlei. Si când a murit sa-l duca
la Izesul Gherlei unde a fost preot. Nu le-au dat voie. Li s-a zis,
erau comunistii, sa face procesiune... Si deci el a fost înmormântat la
Gherla. El preot a fost la Izesul Gherlei. L-au dus pe urma,cu totii,
copiii, l-au dus si l-au dus lânga sotia lui, la Izesul Gherlei, în
biserica pe care-a cladit-o el la Izesul Gherlei. Deci ar fi fost
normal sa-l ducem sa-l înmormântam acolo, da' comunistii nu ne-au dat
voie. S-atunci l-am înmormântat la Gherla si l-am dus pe urma. Da'...
ceva, fiind înmormântat cu patrafirul... când l-am dus lânga sotie, la
Gherla, când s-a deschis cosciugul, pe oase, pe oase era patrafirul
întreg... . Pe orma s-a zis asa ca probabil fiindca era cu asta... era
cu mult fir era... tesut cu mult fir... Da' p-orma l-am dus într-un
cosciug mic, în care s-au pus oasele si acest patrafir si l-a dus la
Izesul Gherlei ca sa fie împreuna cu... sotia lui. Si cu copiii care-au
murit, ma rog... cu...
Si de ce, nu v-au lasat comunistii sa-l duceti acolo de la început?
Da, da. Ca sa nu fie procesiune.
Ce e procesiune? Ar fi venit enoriasii la mormânt sau de ce? S-au temut de asta?
Procesiune. Adeca sa nu sa formeze un fel de... veneratie...
Da, da, da. S-ar putea sa fie asta si din cauza ca la Gherla era închisoare pentru detinutii politici? Sa nu se porneascaa...
Stie sfântu'!... În tot cazu' îti spun, eu mi-aduc aminte si când
socru' meu. Foarte mult. Am auzit atuncea un lucru de la un preot
greco-catolic, a zis asa, catre baieti, catre copii, zice: "Doamne, dar
acuma noi cum o sa-l îngropam pe tata?", în ce rit? La care el a zis:
"Ce-a facut Pompei, Pompei era socru-meu, el a dat socoteala, ce faceti
voi, veti da voi socoteala." Întelegi? "Adeca, voi, ca-l înmormântati
cu rit, ca-l asta, va priveste, asta nu-l mai priveste pe el. Ca suflet
el deci asa a facut socoteala si voi va dati si voi socoteala ". Acuma
eu o sa vorbesc încet... [ofteaza].
[am oprit înregistrarea deoarece a început sa ne povesteasca despre moartea sotului ei].

http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Cercetare%2C+arhive&from=bG9jYXRpb249c3R1ZGlp&cid=190&id=1302

V-a fost greu sa va cresteti copiii. Cum era? Dumneavoastra...
Duduie draga, nu mi-a fost greu, pentru ca eu ti-am spus la început, nu am lucrat.
Da.
Am fost acasa dar dupa ce copiii au crescut, salariul. Deci aveam
numai salariul sotului meu... Atuncea au venit vremuri mai grele. Si eu
fiind în Sighisoara lânga clubul CFR am intrat ca bibliotecara la acest
club CFR. De ce? Pentru ca era în incinta, deci era acasa propriu-zis
si eu aveam asa: îl aveam pe tatal meu care era batrân si aveam pe
sotul si 2 copii. Deci nu mi-a fost usor. Si atuncea ivindu-se postul
de bibliotecara la clubul CFR, clubul CFR a fost zidit de sotul meu
prin contributie de la cetateni. S-a cladit clubul CFR. Si-n acest club
CFR era o biblioteca. Si eu am fost bibliotecara la acest club CFR. Da'
eu îi vedeam copiii când pleaca la servici, când pleaca la scoala, deci
asta mi-a fost usurinta mea de-am putut sa îmi... sa fiu si
bibliotecara si sa în acelasi timp... Era Mircea student, Anca era
eleva si salariul lui sotul era asa modest fiindca atuncea erau modeste
salariile. Si, am intrat ca bibliotecara la CFR si am venit aici la
Brasov. Pe urma am fost la Liceul Economic administrator. Deci la
Liceul Economic eram administrator. Pentru ca n-aveam facultate,
întelegi matale. Si am cautat sa ajut pe sotul meu cu acest salar de
administrator aicea la Liceul Economic.
Dar cât erau copiii mici, aveati vreun ajutor de la stat?
Nu .
Nu?
Nu.
Ati spus la un moment dat ca si-a pus problema sotul dumneavoastra,
când era vorba de scoala germana pentru baiat, pentru ca era membru de
partid. Cum a ajuns membru de partid?
Cum a ajuns membru de partid. Si cum a fost exmatriculat. Asta este
foarte interesant. Cum a ajuns membru de partid. Au fost foarte multi
care îi cunosteau onestitatea si i-au spus: "Domnu' inginer, de oameni
ca dumneavoastra avem nevoie". L-au rugat sa intre membru de partid. El
a spus asa: "Nu intru pentru ca tatal meu a fost preot, pentru ca eu am
fost în Universitatea Studentilor Ortodocsi", sau catolici, asa
catolici deci. Deci sotul meu n-a intrat usor ca membru de partid. A
spus toate necazurile, adica fiind preot, baiat de preot, fiind asta în
Universitatea Studentilor Crestini, "nu stiu daca sunt vrednic sa fiu
membru de partid". "Noi care va cunoastem, deci activistii,i-a spus: de
oameni ca dumneavoastra avem nevoie." Deci a intrat. Noi eram plecati,
da, am fost plecati la mare... El era sef de sectie si avea un subsef
de sectie, un om pervers... care a spus: "cum îl ti... ", ca sa-i ieie
locul, ma-ntelegi, "cum îl tineti voi pe acest om sef de sectie când
este fecior de popa, o fost nu stiu ce, si nu stiu... " Da, bine draga,
acest lucru da' el l-a spus. Si, în lipsa lui l-au dat afara din
partid, întelegi? Dar am avut o perioada foarte grea si d-aia pâna la
urma am intrat eu sa-l ajut si eu pentru ca nu, nu sa putea sa cresti
doi copii asa si... Sotul meu a fost foarte disperat, întelegeti. Deci
l-au dat afara din partid. În momentul în care l-au dat afara din
partid el a zis asa: "Eu acum pe voi, pentru voi nu sunt decât o
povara. Tu ai de crescut 2 copii. Eu plec si ma duc la un frate de-al
meu", care era, ma rog, care fusese saracu', cum sa va spun? În timpu'
cât a fost refugiu' acest frate a ramas în Ardeal. Si era în Bucovina.
Si a zis ca el se duce-n Bucovina. Eu atuncea am zis: "Mai, omule, noi
am fost casatoriti la bine si la rau. Eu am stat cu tine la bine, acuma
trebuie sa stau cu tine si la rau... ce-o fi... cât... Daca nu vrei tu
la alt servici, atuncea intru eu... " De tot nu l-au dat, ma rog, nu
l-au mai lasat sef. Dar acest subsef de... a gresit pentru ca avea
sotul meu un... în sectie la el un inginer. Acesta, subsefu', nu era
inginer întelegeti? Si atuncea sotul meu i-a spus inginerului: "Ai
grija ca pe mine ma dau afara din partid si Moraru vrea sa-mi ieie
locul. Tu esti inginer"... întelegeti? Si în felul asta sotul meu a
ramas inginer la sectie, sef de sectie a venit acest Ciobanu si n-a
venit Moraru.
Exista o justitie divina.
Da. Si pe urma l-au reabilitat pe sotul meu dupa... când, de,
saracul, râdeam, "vai ca va trebui sa platesc nu stiu câti ani de... "
asta pentru ca i-a dat vechimea de membru care avea de la început.
Când l-au dat afara din partid si când l-au reabilitat?
Duduie draga, l-au dat afara din partid... stai sa ma gândesc
putin... fiindca-ncepe sa asta, sa mi se... asta... În tot cazu'
duduie, când l-au dat afara din partid, Mircea era... student,
întelegi? Anca, fiind cu 9 ani mai mica era eleva. De reabilitat l-au
reabilitat dupa ce am ajuns aicea la Brasov, întelegi? Dar atuncea deja
nu mai... nu mai conta. Dar asta va spun... asta a fost viata noastra.
Deci am dus acest greu... când erau copiii mai greu de crescut,
întelegeti? Si sotul meu era foarte, a fost foarte dezechilibrat dupa
acest, ma rog... Fiindc-a fost o mare nedreptate. Adica ai intrat tu în
partid si când ai intrat ai spus toate greselile care le ai pentru ca
asa ai fost crescut sa spui tot. Si p-orma tot pentru aceste greseli,
deci n-ai facut nimic în plus... Si-atuncea am ramas cu un simplu salar
de inginer... si atuncea... Dupa aceea ne-am mutat aicea, ma rog... Eu
am intrat la Liceul Economic ca administrator, ca nu aveam scoala
superioara fiindca numai ce-ai terminat, numai aia poti sa dai ca
dovada.
Tatal dumnealui ca preot, ati spus ca a fost preot, a avut de suferit din cauza asta?
Da. Da. A avut de...
A facut închisoare?

"Sa-l lasi sa mearga."
De ce sa-l las eu?... întelegeti? Si... atunci când am, când s-a apropiat mi-a zis:
"Domnisoara nu aveti voie sa mergeti pe calea ferata"... si i-am raspuns:
"Pentru ce nu am voie?"
"Pentru ca nu se merge pe sine"... si el... eu i-am raspuns:
"Eu sunt fata sefului de gara" [zâmbeste] ca si când as fi avut acest drept. [exclamatie]. Întelegeti? Deci, i-am spus... asta si
"Si asta va da dreptul?!"
"Atât cât îti da si dumneatale"[exclamatie, râde]. Si-atuncea mi-a spus:
"Îmi
pare bine ca sunteti fata sefului de gara, cunosc pe tatal
dumneavoastra" si... a venit cu mine, s-a dat jos de pe sina, eu am
mers în continuare pe sina si am ajuns la gara.
Deci asa l-am cunoscut eu pe sotul meu. Era cu 9 ani mai mare decât mine si am avut acesti doi copii, pe Mircea si pe Anca.
Si... dupa cât timp v-ati casatorit?
Dupa cât timp? Dupa 3 luni [zâmbeste]... dupa 3 luni, deja am fost casatoriti.
Vroiam sa va întreb eu altceva... spuneati ca ati facut la...
facultatea la Sibiu pentru ca, Clujul era refugiat... ce va mai
amintiti din vremea aceea, cum era atmosfera?
Da. Duduie draga, atmosfera era... cum sa va spun eu... aveam o
dragoste de tara pe care foarte greu pot sa v-o explic. De exemplu eu
ca studenta am fost la Bucuresti ca sa... ca sa îl vedem pe regele
tarii, întelegeti? Era un cult al nostru pe vremea aceea cu toate ca
acest rege era de vârsta, exact de vârsta mea. Deci eu ca studenta la
Sibiu am fost la Bucuresti sa vad pe... asta era mentalitatea de
atuncea, daca asta va poate interesa. Eu facultatea nu am terminat-o
pentru ca m-am casatorit... dupa ce m-am casatorit, fiind la
Sighisoara, sotul meu avea linia îngusta pe vremea aceea era un trenut
care mergea la Sibiu si eu i-am dat sotului meu... asta de studenta cum
îi zice... carnetul... legitimatia de student ca sa ma înscrie la
facultate. Si el când a venit eu l-am întrebat daca m-a înscris acolo
si el a raspuns: "Aha-ha si-am înscris doi pe carte... pe o... asta"...
ca eram deja gravida. Si eu l-am crezut... dar el nu m-a mai înscris la
facultate. A spus: "Ce nevoie mai ai tu acum, dupa ce esti casatorita
si astepti un copil, sa mai faci facultate." Asta era conceptia, daca
asta va intereseaza... mie dupa aceea într-un anumit fel mi-a parut
bine fiindca s-a cerut sa fac, sa învat rusa. Întelegeti? Eu rusa n-am
facut, am facut franceza si germana asa sa facea, si ar fi trebuit sa
dau diferenta de rusa. Am ramas cu 3 ani si erau 4, deci am ramas cu 3
ani de facultate. Acuma oricât dai dovada nu am facultatea terminata.
Ce facultate?
Drept.
Si cum, s-a introdus obligatoriu rusa?
Da.
În al patrulea an?
Da. Nu.[exclamatie] Ca sa sa faci... asta nu în anul 4 daca
vroiai sa termini facultatea trebuia sa cunosti limba rusa, întelegi?
Si eu ce sa mai învat, vorba lu' Mircea, vorba lu' barbatu-miu sa mai
apuci la vârsta asta sa, sa înveti... si nu va spun de multe ori l-am
ajutat pe Mircea la rusa fara sa stiu ruseste, întelegeti, pentru ca...
aproape din ce întreba el îl puteam eu ajuta când era mic, de 2 ani.
Deci n-am terminat facultatea... fiindca trebuia sa mai fac anul 4 si
nu l-am facut.
Despre evenimentele istorice din perioada aceea, despre razboi dupa aceea despre...
Da
Perioada de început.
Da
Despre întoarcerea armelor, despre Antonescu.
Da.
Ce spuneau oamenii, care era atmosfera în Ardeal.
În Ardeal lumea era putin diferita, adica tineau foarte mult la...
de exemplu la Antonescu. Antonescu pentru ardeleni era un idol de... pe
locul s-a... cum si-a gândit el... pe puterea de a rezista a românilor.
Asta era mentalitatea care o concepeam eu pe vremea aceea dupa cum
se... cunostea si atunci, ce vreau sa va povestesc? Un lucru care m-a
impresionat iara extraordinar de mult, pe mine, ca Mircea, baiatul meu,
fiind la scoala germana a avut o ora de dirigentie în care el a spus
asa, subiectul: "Tu fiind cel mai bun elev din clasa, cum vezi tu, cum
poti tu sa gândesti ca un adevarat utecist", întelegi? Ori, el fiind
crescut de mine, în credinta a zis asa: "Mama, da' nu ma bate pe mine
Dumnezeu daca eu am sa spun împotriva lui în disertatie?" Fiindca el
fiind crescut de mine, ca o crestina si iubind, îl învatam sa...
gândeasca ca un crestin. Si-atuncea, tot eu am cautat sa-l scot din
aceasta încurcatura si i-am spus: "Mama draga tu spui asa în aceasta
disertatie, fiindca el trebuia sa tina în fata clasei un speech, nu
asta, cum vede el ca utecist, ma rog, situatia. Si i-am spus asa, mama
sa spui asa: ca la început lumea necunoscând, necunoscând ceea ce sa
întâmpla, le-a fost frica de foc si de [râde] o persoana
necunoscuta. Nu stia de ce sa le fie frica, Si astfel ai reusit sa iesi
din aceasta încurcatura pe care ti-o... asta fara sa îti zdruncine
credinta ta în Dumnezeu. Fiindca tu fiind crescut în credinta, sigur ca
ti-este greu sa vezi actuala situatie." Ce v-ar interesa sa va mai
povestesc ?
Despre razboi când ati aflat ? Cum ? Ce stiati, unde erati?
Eram... în timpul razboiului... Dupa... Deci eu am venit la Brasov,
cu copiii. De, copiii mei au 8 ani diferenta: Mircea a facut dupa ce
si-a terminat liceul la Sighisoara, liceul german, l-a terminat la
Sighisoara. Pentru ca sotul meu mi-a spus: "cum sa dau eu pe copilul
meu la o scoala germana?" Eu i-am raspuns asa: "o natie n-o poti
înfrânge decât daca îi cunosti limba. Pentru ca tu daca te întreaba
cineva de ce ti-ai dat copilul la scoala germana, eu am avut conceptia
asta: ca atâtia, de atâtea ori esti om, câte limbi cunosti." Eu am
vazut colegele mele care au fost nemtoaice toate stiau si ungureste,
stiau si româneste, stiau si nemteste. Si eu i-am spus atunci sotului
meu când mi-a spus de ce am dat eu, daca te-ntreaba pe tine ca membru
de partid de ce ai dat copilul la scoala germana pentru ca vreau ca
copilul meu sa cunoasca limba germana, limba poporului care ne subjuga,
nu? Si asa a facut Mircea 5 ani, adica liceul german. Mergând la
facultate el, la intrare a avut greutati ca el a spus, nu a cunoscut
limba româna. El pe diploma lui are asa: limba materna-limba germana si
limba româna-auxiliara, asa are înscris pe diploma. Deci copilul asta a
întrebat în... La oral un cuvânt românesc. La care profesorul a zis:
"Dar, cine esti tu?"
"Vladutiu Mircea."
"Si cum întrebi acest cuvânt?"
"Da, da' am facut scoala germana"
"Esti un Mitica, i-a raspuns ca vrei sa te fofilezi"
...
deci el a facut scoala germana a avut mentalitatea germana,
mentalitatea asta în care a facut scoala. Deci el a zis bine. Gândea
nemteste. Si ce sa va spun? Deci între Anca si Mircea, Anca a facut
de... Anca am vrut s-o dau si pe ea la scoala germana dar nu s-a mai
putut. Pentru ca deja se întorceau din... din Rusia care erau de
origine germana si nu i-a mai primit pe români. Deci Anca mea a facut
asa: 4 clase primare, gradinita si 4 clase primare a facut la nemti.
Întâmplarea a facut ca Anca s-a casatorit cu un neamt... si a ajuns în
Germania. Dar acuma exista o poveste care nu stiu daca va intereseaza.
Acest neamt se cheama Brize dar nu stia nemteste... Si de ce nu stia
nemteste... Fiindca acest Brize, Otto, primu' care a venit în România
s-a casatorit cu românce si copiii erau crescuti de mame în asta
nemtesc, îi, în asta românesc, adica cu gândirea nemteasca aveau numele
de Brize fara sa cunoasca bine limba germana. Si când Anca mea a plecat
în Germania ei i-a dat voie sa plece de la Parhon pentru ca avea doi
copii, avea, era activista de partid la Parhon, statea în centrul
Bucurestilor vis-à-vis de Casa Armatei, deci avea casa în centrul
Bucurestiului, avea 2 copii, avea sot. Si i-a dat voie sa plece în
Germania cu certitudinea ca ea se va întoarce. Dar ea ducându-se în
Germania a cautat originea germana a familiei Brize a gasit originea
germana si a ramas în Germania... A ramas în Germania lasând 2 copii si
sotul si o casa frumoasa în Bucuresti, întelegeti...
Apropo de Germania spuneati ca sotul, ca tatal dumneavoastra a lucrat cu nemtii.
Da
Da, mai concret ne puteti povesti mai multe despre asta? Si cum era?
Care era parerea românilor despre nemti. Era un oras în care...
Erau foarte multi nemti. Parerea de exemplu a lui taica-meu era ca
nemtii erau extraordinar de corecti. Asta era mentalitatea. Taica-meu
fiind într-un oras cu origine nemteasca, cum sa va spun, a lucrat cu
acestia. Si... pe el îl impresiona... întotdeauna cuvântul: "Ein Mann,
ein Wort" Cuvântul asta care tinea cât îti dai cuvântul, întelegi? Deci
asta era mentalitatea tatii fata de nemti. Ca daca spune un neamt un
lucru poti sa contezi pe el.
Nu stiu ce-nseamna.
Ce spune un barbat, un neamt este sigur. Adeca cuvântul omului neamt
poti sa contezi pâna la maxim. Daca un neamt si-a dat cuvântul poti sa
mergi pe aceasta linie a credintei lui, a ceea ce spune ca e adevarat.

Deportarea evreilor, viata interbelica, perioada comunista






Îmi povestiti, va rog frumos, despre copilaria dumneavoastra, unde v-ati nascut...
Cu placere. Sunt nascuta la 25 Martie 1922. Parintii mei erau în
Sibot, judetul Hunedoara era atunci, acum e Alba. Deci tata al meu era
sef de gara în Sibot, judetul Alba (Hunedoara). Mama, natural era
casnica. Am fost 3 fete, dintre care una a murit la nastere si am ramas
doua fete: Aurelia sunt eu si Silvia este sora mea. A... am stat în
Sibot pâna la vârsta de 7 ani, fiindca Sibot era un sat, oras... sat
era, unde nu aveam scoala decât foarte departe si atuncea tatal meu a
facut tot posibilul ca sa ne mutam si ne-am mutat la Sighisoara. Deci,
de la vârsta de 7 ani, de când am început sa merg la scoala am fost în
Sighisoara. Aici, am avut o copilarie foarte frumoasa, cel putin asa
este amintirea mea. Tatal meu (scoala era departe), dar fiind sef de
gara noi mergeam la scoala cu trasura, pentru ca erau trasuri care
duceau lumea în oras si una dintre ele ne ducea pe noi la scoala. De
întors, ne întorceam cu colegele, de obicei cu ele veneam împreuna spre
casa. Asa... deci... în timpul razboiului eu si cu sora mea eram în
Sighisoara. Acolo am vazut acest exod al evreilor despre care sa mai
povestesc? Da. Deci, tatal meu fiind sef de gara, locuind în incinta
garii, au început deportarile pentru evreii care erau în Sighisoara.
Este o amintire care mi-a marcat tineretea foarte mult. Deci acesti
oameni cu care noi am devenit, fiind un fel de natiune cosmopolita în
care erau români, germani si nemti, adica nemti si evrei. Deci pe lânga
români si unguri, deci cu acesti noi am convietuit si aveam o buna
întelegere, întelegi... ne... consideram un fel de alta natiune, ne
consideram o familie. Asta era foarte important de stiut pentru voi
tineretul care acuma se fac tot felul de discriminari între unguri,
între români, între evrei, înte celelalte natiuni. Pe vremea copilariei
mele am copilarit în gara fiind cu o evreica. Adeca, tatal ei era, avea
o cherestea, fabrica de facut asta de taiat lemne, întelegi, si acolo
ea fiind, fata respectiva fiind în apropierea garii venea la noi ne
jucam si noi si vreau sa-ti spun ca e un lucru care foarte mult m-a
impresionat peste ani, am auzit ca a fost incinerata,... a fost arsa în
cremator pe vremea când noi eram în jur de 20-25 de ani. Întelegi.
Deci, am copilarit cu aceasta evreica, erau copii unguri, unguri, care
erau jumatate români, jumatate unguri, întelegi, si nu faceam nici un
fel de deosebire între... asta era mentalitatea în care am crescut eu
la Sibot. Foarte tare m-a impresionat deportarea evreilor când eu si cu
sora mea si cu mama fiind la geam am vazut ca vine un convoi si bateau
clopotele. Asta este o amintire, aceste clopote mi-au ramas în minte si
am întrebat pe mama "ce sa intâmpla?" Zice: "nu va speriati dragele
mele, îi duce, îi deporteaza pe evrei." Si-atuncea ne-a explicat.
"Astazi este o zi trista: vor pleca dintre noi cei de origina evreica."
Atuncea m-am asezat la geam si dintr-o data a început sa apara un
convoi de oameni. Erau femei, erau barbati, erau copii. Erau într-o
stare de plâns, toti plângeau si în gara îi asteptau (deci eu locuiam
în gara), în gara îi asteptau vagoane de marfa, deci vagoane pentru, nu
pentru oameni, pentru animale, întelegeti? E... si în aceste vagoane au
fost instalati un numar de... foarte mare în comparatie cu spatiul care
era, în care au fost instalati acesti oameni. Asta a fost un lucru care
m-a marcat extraordinar de mult, fiind si la o vârsta frageda si pentru
ca îi cunosteam pe acesti oameni care dupa mine erau oameni foarte de
treaba. Dar erau oameni foarte suspiciosi, întelegeti? De exemplu sa va
povestesc un lucru întâmplat în... trecând odata pe lânga sinagoga
veneam de la tenis. Eram tânara si jucam tenis. Veneam de la tenis si
drumul de la acest loc de tenis pâna la acasa la noi trecea pe lânga
sinagoga. Aveam racheta în mâna. Eram cu sora mea si cu doi baieti. Asa
era asta de joaca... si am intrat în sinagoga. Ce ne-a venit, ce idee
ne-a venit la vârsta asta nu stiu, dar am intrat în aceasta sinagoga.
Ei în... se rugau, erau la asta de rugaciune. S-au speriat atât de tare
încât rabinul, deci preotul lor a venit la noi sa ne întrebe cu ce au
gresit ei de am intrat cu un gen de arma credeau ei, cu ceva,
întelegeti, ceva care i-a impresionat, adica de ce am intrat noi în
sinagoga lor cu ceva în mâna? Erau, credeau ca sunt amenintati. Când am
venit acasa si i-am povestit mamii si tatii mi-a spus: "Mai copii, cum
ati putut voi sa intrati, era biserica lor, sa intrati într-o
biserica... voi la noi în biserica nu intrati oricum. Trebuie sa
respectati ca aceasta este o biserica, un cult al lor si voi numai
pentru ca ati fost copii ati facut aceasta greseala. Deci astea, asta
si exodul lor sunt lucruri care mi-au ramas, care m-au marcat în
întreaga mea existenta. Si faptul ca acesti oameni erau oameni foarte
cumsecade. De exemplu: ce vreau sa va povestesc este ca tatal meu era
sef de gara acolo... eu m-am maritat. Când m-am maritat am primit un
cadou de vase de bucatarie de la un evreu. Întelegeti? Ei lucrau cu
tatal meu si stiind ca ma marit au gasit de cuviinta... pe vremea cum
sa va spun nu se faceau cadouri asa... însemnate. Asta a fost un cadou
foarte însemnat: cu tot ce mi-a trebuit în caminul meu în vase de
bucatarie, cu capace cu de toate [exclamatie]. Mai am si astazi
din ele cu toate ca a trecut atâta vreme, dar erau ce sa va spun,
oameni cumsecade, asta am ramas eu în viata mea si m-a impresionat
extraordinar de mult acest exod al lor, plecarea în vagoane de marfa si
în conditii foarte grele. Acuma ce sa va spun? Am stat în Sighisoara
deci pâna sotul meu a fost mutat aici la Brasov.
Nu ne-ati spus cum v-ati...
Ma rog?
Cum v-ati casatorit, când v-ati casatorit...
M-am casatorit în... fiind si nascuta de Bunavestire, deci la 25
martie, sotul meu a venit la Sighisoara... transferat de la
Turnu-Severin. La Sighisoara sa facea niste lucrari mari de stabilizare
a unui zid. Si a venit ca sef de sectie la sectia din Sighisoara. Tata
avea întâmplator pe birou, avea un birou, dar cred ca... pe birou avea
fotografia mea si a... sorei mele. El când a venit în asta a întrebat:

"Domnul sef de gara, de ce aveti doua fete pe birou?"
"Fiindca-s fetele mele... " si el atunci glumet a zis:
"Si le faceti reclama?"(zâmbeste, tuseste)... zice tata:
"Da! Le fac reclama, fiindca am doua fete frumoase".
Asta este. Dar, ce vreau sa va spun, acolo la Sighisoara la gara era
un gen de nucleu în care, la care se venea, veneau intelectualii din
oras. Printre altii N.D. Cocea... Erau foarte multi, acuma va spun asa
pentru ca este un nume mai cunoscut si asta vreau sa va spun era un
sediu în care veneau la sefu' garii si sa vada cine pleaca cine vine...
întelegeti?... stateau pe o canapea parca-i vad acuma în biroul tatalui
meu. Tatal meu a facut scoala... cum sa va spun... adica... a lucrat
mult cu nemtii. Si avea un fel de militarism în el... întelegeti?... în
care... care militarism îl cerea si functionarii. Ei, si asta vreau sa
va spun ca sediul în Sighisoara pe vremea aceea ca... cum sunt acuma
cluburile... ca cum sa spun era la gara.[exclamatie].
Întelegeti? Fiindca de acolo se pleca, acolo se venea si ei veneau sa
vada cine pleaca, cine vine sa aduca vesti de la Bucuresti... în... la
gara... întelegeti? Si... atuncea... asta vreau sa va spun, sotul meu a
venit la Sighisoara detasat din alta parte si a lucrat la niste...
întretinerea unor... ca era inginer de întretinere a caii ferate. Eu
eram studenta la Sibiu, fiindca Clujul pe vremea aceea era refugiat la
Sibiu. Aveam o gradina în apropierea garii. Si, mergeam împreuna cu
sora mea de multe ori la aceasta gradina... sa... ne aducem... Nu era
în incinta garii, ci era mai departe. Mergând o data la gradina...
mergeam cu, când ma întorceam, ma întorceam pe calea ferata. Adeca,
m-am suit pe sina de cale ferata si mergeam pe calea ferata. Sora mea,
care mergea alaturea, zice:
"Ai grija ca vine un barbat spre tine."
"Si ce sa fac?" zic

Pregatirea pogromului romanesc





Pe teritoriul tarii noastre, politica “ ucigatoare de evrei” s-a
desfasurat sub influenta directa a Germaniei naziste, avand in vedere
acordul dintre maresalul Antonescu si Hitler. Unul dintre cele mai
cunoscute pogromuri a fost cel de la Iasi, executat la ordinal explicit
al lui Ion Antonescu. Prin evacuarea evreilor din Iasi, maresalul
indeplinea o etapa a “ Planului mare”, care viza curatirea terenului in
totalitatea teritoriului Moldovei. La data de 29 iunie 1941, ziua
neagra a istoriei evreiesti la Iasi, aici se aflau aproximativ 45.000
de evrei, dintre care 12.000 au fost masacrati in timpul pogromului. Ei
au fost acuzati de “ toate lipsurile si scumpetea de azi” ( Jean Ancel,
Preludiu la asasinat). La sfarsitul razboiului, cand au fost judecate
crimele regimului antonescian, toti cei care avusesera functii de
decizie pasau vina de la unul la altul, justificand genocidul prin
faptul ca au raspuns unor “ incidente provocate de iudeo- comunisti”. (
Mentionez ca toate citatele sunt din cartea deja citata).
Primul
semn vestitor de rele pentru evrei s-a aratat in noaptea de 7- 8 iunie:
“ Echipe de politisti i-au arestat in case, le-au permis sa ia cu ei
haine si bani si i-au transportat la Chestura, in centrul orasului.
Suspectii earu in special intelectuali <>, cum a fost avocatul
Jean Hefter, avocatul Schreiber si adjunctul presedintelui Comunitatii,
Cristian”. Din aceasta prima etapa, toti evreii au supravietuit.
Cel
de-al doilea val de arestari s-a petrecut pe 21 iunie 1941, in ajunul
izbucnirii atacului impotriva Uniunii Sovietice. De aceasta data, pe
langa evrei, au fost arestati si legionary, justificarea fiind: “ Nu
putem sa avem siguranta in ei ca vor pazi linistea in spatele frontului
in timp de razboi.” Pe 22 iunie, cand izbucnesc operatiunile militare,
in Iasi, pretutindeni, sunt lipite afise care “ ii infatiseaza pe evrei
ca vinovati de provocarea razboiului si cuprind indemnari la ura si
incitare la pogrom”.
Pe 24 iunie, sovieticii au bombardat, pentru
prima data, Iasiul, ceea ce a favorizat nasterea zvonului conform
caruia evreii semnalizeaza avioanelor sovietice, pentru a inlesni
localizarea obiectivelor bombardamentului. Orasul era apasat de o
liniste vestitoare de rele. Romanii isi schimbasera atitudinea fata de
vecinii lor. Leon Haimovici, unul dintre fruntasii comunitatii
evreiesti, povestea despre aceste zile: “ Simteam ca ceva pluteste in
aer. Traiam cu frica continua de a fi arestati, nu ieseam din
adaposturi, stam, dormeam si mancam acolo”. Presimtirea catastrofei i-a
determinat pe unii sa se pregateasca: “ Din prudenta si anumita
prevedere facem valise si strangem lucrurile de pret”.
Deznodamnatul
se petrece dupa 26 iunie, cand are loc al doilea atac aerian asupra
orasului Iasi, soldat cu pagube materiale consistente. Acum se
intensifica zvonurile si, implicit, presupusa vina a evreilor de a fi
colaborat cu sovieticii: “ Erau arestati oameni [evrei] care-si
stergeau fata de transpiratie, sub cuvant ca fac semne la avioanele
sovietice, desi acestea nu erau in aer. [ A fost] arestata o familie
intreaga, care scosese in curte, la aer, o plapuma [ de culoare rosie].
In acelasi timp, paramilitarii [ evrei] au fost dusi la cimitirul
evreiesc si pusi sa sape gropi foarte mari”.
In noaptea de 28- 29
iunie a inceput pogromul. Atunci au fost doborate 40 de avioane
sovietice, iar printer aviatorii care s-au parasutat erau un brutar si
o studenta din Iasi. Evident, de origine evreiasca. Motivand prin
acuzatia de spionaj si colaborare cu inamicul, generalul Antonescu
ordona arestarea tuturor evreilor din orasul Iasi si din imprejurimi.
Acest episod, care a constituit singura justificare a autoritatilor
romane pentru declansarea pogromului, a fost elucidate dupa terminarea
razboiului. In fapt, nu existase nici un brutar si nici o studenta de
sorginte iudaica c ear fi fost parasutati la Iasi. Era nevoie de acest
argument pentru disculpare si, de aceea, el a fost fabricat. S-a
demonstrat ca pozele facute unui evreu ucis, imbracat in uniforma
armatei sovietice, au fost rodul stradaniei si al dorintei
autoritatilor romanesti de a trai sadica fantezie a pogromului.
Comandantul
militar al orasului, colonelul Lupu, a primit, in prima faza, ordin sa
ii deporteze pe cei 45.000 de evrei in lagarul de le Targu- Jiu, lucru
imposibil de realizat, avand in vedere numarul si starea de razboi din
tara.
In fapt, in actiunea de ucidere in masa a evreilor, se
considera ca primele focuri au fost trase chiar cu doua nopti inainte
de data acceptata pentru inceperea pogromului de la Iasi.
Pe 26
iunie, un sergent legionar, Mircea Manoliu, a ucis doi evrei si l-a
ranit grav pe al treilea cand, de fapt, trebuia sa-i escorteze acasa,
dup ace fusesera eliberati din arest. La procesul ce a avut loc dupa
terminarea razboiului, Ion Antonescu declara, referitor la numele lui
Manoliu si inceperea pogromului :” N-am aflat decat de un singur
legionary, pe care l-am dat in judecata, dar a fost achitat. L-am dat a
doua oara in judecata si m-am interesat ce s-a facut cu el. Mi s-a spus
ca a fost trimis pe front si ca a murit”. Conducatorul s-a eschivat,
asadar, admirabil la proces: a aruncat vina pogromului asupra
sergentului legionar pe care, in fapt, nu-l trimisese pe front, ci i-a
oferit “ Barbatie si onoare” pentru fapta sa.
Incurajate de insusi
Conducatorul, autoritatile cu putere de decizie nu au ezitat sa joace
soarta evreilor, mai ales ca in spatiul romanesc exista o traditie
antisemita puternica. Asa a inceput pogromul in Romania. Cu aceste
argumente i-au condamnat pe evrei la moarte...

Vara la Iaşi ( 35 )
29 iunie 1941 : „…. Duminica aceea … ”
sursa, Viaţa noastră
Liviu Moscovici
„Pogromul de la Iaşi a fost executat la
ordinul explicit al lui Ion Antonescu care
a dispus evacuarea totală a populaţiei
evreieşti din oraş şi lichidarea fără milă
a oricărui evreu care va deschide foc
asupra soldaţilor români şi germani”.
Jean Ancel
Vara la Iaşi este marcată, de zeci de ani, de comemorarea
victimelor Pogromului din 28 – 29 iunie 1941. În fiecare an sute de
locuitori, oficialităţi, cercetători, istorici, se adună la Cimitirul
evreiesc din Păcurari pentru a comemora victimele Pogromului din iunie
1941. …O parte din cei ucişi îşi dorm somnul de veci în morminte, sub
lespezile unor gropi comune, lespezi funerare care au, simbolic, forma
vagoanelor de tren în care au fost asasinaţi 12 ooo de evrei ieşeni …
Este oare un evreu din Iaşi care nu a plîns lîngă aceste lespezi, este
oare un locuitor al oraşului care nu a adus un omagiu memoriei celor
dispăruţi ?
O întrebare la care se poate da uşor un răspuns… Fiecare dintre noi a
participat la comemorările anuale, fiecare dintre noi îşi aduce aminte
de un frate, de o soră, de un părinte, de un bunic, care a fost ucis în
acele zile….Într-unul din mesajele pe care preşedintele F.C.E.R.,
deputatul Aurel Vainer, l-a trimis comunităţii
evreilor din Iaşi în anul 2007 se spune : „ Cu mare durere, la Iaşi şi
în toată ţara, ne înclinăm şi aducem din memorie tragedia celor ucişi
mişeleşte în acel iunie fierbinte din 1941 numai pentru faptul că s-au
născut şi trăiau ca evrei… Fie ca din rememorarea tragediilor
trecutului oamenii să înveţe să preţuiască viaţa semenilor lor,
împlinindu-se porunca mesianică a iubirii aproapelui „(R.E., nr.278).
Idee pe care o găsim prezentă în multe alte intervenţii referitoare la
Pogrom , în multe alte cărţi, articole,mesaje, scrisori ale unor mari
personalităţi ale vieţii evreieşti. Marele rabin Menachem Hacohen scria
:” Să uităm ? În nici un caz . Niciodată ! Dar această memorie trebuie
să fie un stimulent pe mai departe, să avem familii, să trăim, să
clădim, să refacem din temelii ceea ce s-a distrus … trebuie să ţinem
minte şi să învăţăm…” ( R.E., nr.189 )
Despre Pogromul de la Iaşi s-a scris mult în anii care au trecut după
1990… A apărut importanta monografie a regretatului istoric Jean Ancel,
monografie care, cu un deosebit spirit ştiinţific, stabileşte că
Pogromul de la Iaşi a însemnat începutul genocidului şi că acest Pogrom
a fost executat din ordinul explicit al lui Ion Antonescu. De asemenea,
în anul 2006, a avut loc la Universitatea din Iaşi un Simpozion
internaţional organizat pe acest subiect de către Institutul Naţional
pentru Studierea Holocaustului din România. Comunicările prezentate de
istorici români şi străini au demonstrat pe bază de documente , că
masacrul şi „Trenurile morţii” au fost ordonate de mareşalul Ion
Antonescu şi îndeplinite de trupe româneşti conform unui plan stabilit
de Statul major al Armatei.Lucrările simpozionului au fost publicate
într-un volum care reprezintă un important loc în bibliografia
Holocaustului….
*
În anul 2008 o nouă carte ne-a atras atenţia prin desele referiri
la Pogromul de la Iaşi. O nouă carte la cele atît de multe care s-au
scris pînă în prezent… Dar un volum de un specific deosebit. O carte
care are un dublu scop: pe de o parte să aducă în atenţia prezentului o
pagină neagră din istoria României iar pe de alta parte să menţină vie
memoria victimelor nevinovate – aruncate la margine de drum, în gropi
comune, arse de vii, victime ale Holocaustului…
O carte editată
prin grija Asociaţiei evreilor din România victime ale Holocaustului,
un volum care se alătură celorlalte editate de această Asociaţie şi
despre care Ziarul”Viaţa noastară” a facut mai multe referiri.
Răspunzînd deci unor comandamente şi istorice şi pedagogice, AERVH a
tipărit cartea „ HOLOCAUST : Tinerii întreabă, supravieţuitorii
răspund. Buc., 2008. 303 p.
Un volum bine întocmit în care găsim semnături ale unor intelectuali de
seamă din România : Liviu Beriş, Oliver Lustig, Hary Kuller, Miriam
Korber – Bercovici … Sumarul cărţii mai aduce şi prezenţa amintirilor
Soniei Palty – cunoscută prin cărţile referitoare la deportările din
Transnistria, cunoscută prin scrierile atît de dureroase care menţin
trează memoria celor căzuţi pe drumurile şi cătunele transnistriene…
Întocmirea volumului a plecat de la ideea că generaţia tânără nu are
destule cunoştinţe despre Holocaust, că tineretul din România a pus şi
pune nenumărate întrebări referitoare la Holocaust. Din selecţia
acestor întrebări, unele cu o anumită tendenţiozitate, altele izvorîte
din pură curiozitate, s-au reţinut cele mai interesante –cărora li s-au
dat răspunsuri de către un grup mare de istorici, cercetători… La
aceştia s-au adăugat MARTORI ai evenimentelor, martori care aduc ,pe
lîngă cele spuse de istorici , glasul particular al acelor care au
suferit şi au reuşit să supravieţuiască.
Ce fel de intrebari au fost puse ?
Secţiunea I este întitulată „ Despre vremea cînd stăpîn era ne-omul …
şi totuşi despre Om (p. 11-163) ; Secţiunea a II-a are titlul „Despre
evrei, antisemitism şi Holocaust” (p. 163-303). Chiar numai din
titlurile capitolelor ne dăm seama de orientarea întrebărilor. Unele au
o formulare directă : „Ce părere aveţi despre Holcaustul din România „,
Ce părere aveţi despre Holocaustul roşu”, „Este adevărat că în lagăr
s-au făcut experienţe pe oameni vii”, ,, Ce a avut mareşalul Ion
Antonescu cu evreii” , ,,Ce acuze s-au adus evreilor basarabeni” etc
etc….Din noianul întrebărilor selectăm cîteva care se referă la
Pogromul din Iasi :
-Vă rugăm să ne povestiţi o întâmplare care v-a marcat în evenimentele tragice din iunie 1941 .
-Ce vă amintiţi din călătoria în „ trenul norţii”plecat din Iaşi în iunie 1941
-Ce loc a deţinut Pogromul din Iaşi în cadrul Holocaustului din România ?
-Cum au rezolvat adepţii lui Codreanu”problema evreiască în Statul Naţional-legionar
La fiecare din aceste întrebări au răspuns fie istorici fie martori.
Astfel la prima întrebare selectată de noi din Sumarul cărtii a răspuns
Leonard Zăicescu – (p.138-144) , supravieţuitor al „Trenului morţii „ .
În cuvinte simple, povesteşte un episod din curtea Chesturii din Iaşi ,
acolo unde au fost ucişi cu bestialitate sute de evrei :
„ Ne aflam în curtea Chesturii, adunaţi din toate zările străvechii
urbe moldave, vînaţi ca jivinele, hăituiţi , hingheriţi, turbaţi şi
umiliţi, copii şi bătrîni, femei si bărbaţi deopotrivă. O mare de
oameni, toţi cu moartea în suflet. Mii şi mii de suflete. Dar cine a
stat să numere . Şi toţi evrei. Numai evrei. În jurul nostru, un lanţ
de trăgătoi, cu degetul gata să apese pe trăgaciul armei, alcătuit din
jandarmi şi militari SS cu chipuri fantomatice acoperite pe jumătate cu
căştile de oţel….Moartea e peste tot… „
La cea de a doua întrebare – răspunde Iancu Ţucărman- supravieţuitor al „Trenului morţii_:
„ … Am fost înghesuiţi în vagoane de vite cîte 100-150 de persoane
într-un vagon.Pe mine m-au urcat într-un vagon în care erau 137 de
persoane. Vagonul în care am nimerit,la fel ca şi în multe alte
vagoane,pe jos era un strat de bălegar de grajd peste care era presărat
praf de var nestins. ….
Trenul pornise. Bălegarul şi varul nestins au început să degaje multă
căldură. Toţi cei închişi în vagon am început să ne scoatem
îmbrăcămintea de pe noi , unii după un timp rămănînd chiar goi. Atunci
ne-am dat seama că ceva tragic se va întîmpla cu noi. Trenul îşi
continua drumul făcînd numeroase manevre şi opriri pe linii
secundare.Eram în plină vară,căldura din vagon devenise de nesuportat.
Fără aer şi apă după prima jumătate de oră am avut şi prima victimă,
situaţia devenise infernală.
De sete, mulţi au început să-şi bea propria urină, unii au înebunit
aruncîndu-se în neştire peste alţii, căutînd de la un capăt la altul al
vagonului, în disperare şi delir un strop de apă sau o gură de aer…. La
orele 14, după 9 ore de chin , care ni s-au părut o veşnicie, trenul
s-a oprit in gara Podul Iloaiei. Uşile vagoanelor s-au deschis. Din
vagonul meu am coborît doar 8 supravieţuitori ,restul de 129 au trecut
în nefiinţă ,sufocaţi şi deshidrataţi „ (p.144-145).
Despre aceleaşi evenimente volmul mai publică două documente provenite
însă din Arhivele Consulatelor germane de la Cernăuţi (v.p.191-199),
două rapoarte de mare importanţă –întocmite de observatori nemţi care
descriu cele văzute atît la Iaşi cît şi la Tîrgu Frumos, localitate pe
unde a trecut Trenul morţii, rapoarte care nu pot fi acuzate de
„părtinire”.Glasul documentelor este deci de mare putere astăzi…la
trecerea atîtor ani de la ,,DUMINICA ACEEA „.
*
Ne oprim aici cu memoriile şi documentele referitoare la
Pogromul din Iaşi din 1941…Lectura acestor fragmente, ca de altfel, a
întregului volum editat de AERVH – Bucureşti, te duce la ideea că
aceste evenimente nu trebuie uitate niciodată. Mai ales acumm cînd
există tendinţe de negare a adevărului istoric, de renaştere a ideilor
xenofobe….Cunoaşterea adevăraţilor parametri ai evenimentelor din iunie
1941 –este o datorie a zilelor de astăzi, o pavăză împotriva repetării
a ceea ce a fost atunci, o racordare la contemporaneitate si democraţie
… Este ceea ce face cu adevărat volumul întitulat atît de expresiv :
„Holocaust .. Tinerii întreabă. Supravieţuitorii răspund „
*.
P.S. Păstrăm în amintire zecile de comemorări la care am
participat….Manifestări organizate de Comunitatea evreilor din Iaşi.Am
reţinut,de fiecare dată, contribuţia preşedintelui Comunităţii, dl.
Pincu Kaiserman, la buna desfăşurare a manifestărilor, la caracterul
emoţionant al cuvîntărilor pe care domnia sa le susţinea pe platoul din
faţa monumentului victimelor Pogromului…


http://wxwx.wordpress.com/2009/06/25/