IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Coşniţa, amintiri despre locul unde a început războiul din Transnistria

Primarul sătucului, care a avut un rol crucial în conflictul transnistrean, povesteşte cum "forţele separatiste au apărut brusc şi au încercat să blocheze localitatea cu cazaci, mercenari
Primarul sătucului, care a avut un rol crucial în conflictul transnistrean, povesteşte cum "forţele separatiste au apărut brusc şi au încercat să blocheze localitatea cu cazaci, mercenari din Rusia"
La intrarea în sătucul uitat de lume dinspre Chişinău spre Tiraspol, imediat după ce treci pe podul păzit de trupe moldoveneşti, ruseşti şi transnistrene, o cazemată bizară aminteşte că aici au fost lupte.
Coşniţa, satul prăfuit din raionul Dubăsari, este locul în care, în data de 13 martie 1992, o mână de oameni au pus mâna pe arme şi s-au opus invaziei unor "mercenari" care au atacat localitatea. Ziua în care a început războiul din Transnistria.
Unii spun că în acea noapte s-a decis rezultatul conflictului din Transnistria. Ce s-a întâmplat în noaptea de 13 spre 14 martie? Foştii combatanţi povestesc cum, mai întâi o mână de oameni, apoi tot satul, a blocat atacul insurgenţilor transnistreni.
Primarul localităţii, Alexandru Lieşan, are acum 56 de ani. Atunci era cu 15 ani mai tânăr şi lucra la fabrica de conserve din Coşniţa.
"L-au împuşcat pe furiş, când făcea de gardă"
Îşi aminteşte cum, brusc, satul amplasat strategic a fost ţinta unei agresiuni: "Au năvălit peste noi. Forţele separatiste ale Tiraspolului au apărut brusc, dintr-o dată. Au încercat să blocheze localitatea cu cazaci, mercenari din Rusia".
Prima victimă a fost un poliţist, Nicolae Sotnicenco. Avea 33 de ani şi patru copii. "A fost ucis mişeleşte. L-au împuşcat pe furiş. Era de gardă, lângă maşină. Alt poliţist, Leonid Bulat, care se afla în maşină, a rămas infirm pe viaţă. Un glonţ din rafala care s-a abătut asupra lor l-a pălit în şira spinării". Primarul din Coşniţa îşi mai aminteşte cum întreg satul s-a mobilizat să oprească invazia cazacilor: "Ne-am adunat toţi, cu ce aveam la îndemână. Patru sute de oameni.
Câteva pistoale, de la postul de poliţie. Cazacii ocupaseră un grajd situat pe un deal de la marginea localităţii. Trăgeau de acolo, încercau să ocupe satul. De ce Coşniţa? Pentru podul de pe Nistru, care leagă drumul dinspre Tiraspol spre Chişinău".
Alexandru Lieşan ne mai spune că în Coşniţa trăiesc de când se ştie în bună pace şi vecinătate şi ruşi, şi moldoveni. În noaptea aceea s-au au luptat cot la cot să îi oprească pe cazaci. Mihai Moraru avea 38 de ani când, în aceeaşi noapte, a căzut ciuruit de gloanţe. A fost decorat post-mortem cu ordinal "Ştefan cel Mare" pentru că "a căzut cu moarte de erou".
La Asociaţia Foştilor Combatanţi
Omul care a condus grupul de săteni ce a oprit avansul cazacilor spre Chişinău se numeşte Anatol Cibotenco, acum în vârstă de 49 de ani. L-am întâlnit în biroul primarului. În prezent conduce Asociaţia Foştilor Combatanţi de pe platoul Coşniţa. Ne conduce în sediul asociaţiei: o încăpere micuţă, în complexul administrativ din localitate.
Pereţii camerei sunt decoraţi cu fotografiile celor căzuţi în luptele de la Coşniţa. Sunt zeci de fotografii, porterte alb-negru. Ne atrage atenţia imaginea unei femei - singura din grupaj. Se numeşte Dănuţa Maria şi avea 21 de ani. "Pe data de 13 spre 14 martie, satul Coşniţa a fost atacat mişeleste de cazacii separatişti. În urma acestui conflict a fost ucis Gucenco Nicolae, colaborator de poliţie, au fost grav răniţi Leonid Lazar şi Nicolae Cibotari, care nici în ziua de azi nu poate merge.
A fost grav rănit Leonid Bulat, care a fost luat prizonier, schilodit şi apoi ucis de către separatişti", ne spune Cibotenco. Amintirea prietenilor căzuţi lângă el îl face să lăcrimeze. Cibotenco ar dori ca statul să sprijine mai mult familiile oamenilor care au murit pe platoul Coşniţa.
Omul ne conduce apoi la marginea localităţii, unde pe locul în care a murit poliţistul Nicolae Sotnicenko a fost ridicată o cruce. În centrul satului, un obelisc de marmură poartă numele tuturor celor căzuţi în conflict.
Telefonul postului de poliţie
Acum, în Coşniţa este linişte. Localitatea numără peste 6.000 de suflete, care se lovesc zi de zi de aceleaşi probleme ca în oricare localitate din Republica Moldova: nu sunt bani, salariile sunt mici, serviciile proaste. Poate că cei din Coşniţa sunt un pic mai norocoşi: în localitate există o fabrică de conserve care "merge bine".
Primarul ţine cu tot dinadinsul să consemnăm că îi mulţumeşte preşedintelui Voronin pentru faptul că în Republica Moldova este linişte şi stabilitate socială: "În Găgăuzia, în sânul Basarabiei, le-o dat autonomie". La postul de poliţie există încă în antic telefon rusesc prin care, în urmă cu mai bine de 15 ani, la Chişinău s-a dat alarma.
Paradox administrativ
Podul care trece peste Nistru, situat la 30 de kilometri de Chişinău, spre Coşniţa, este păzit de forţe armate din Federaţia Rusă, Transnistria şi Republica Moldova. Zona este cu totul specială şi a generat chiar un paradox administrativ: există un post vamal şi de poliţie de frontieră la capătul podului, unde eşti obligat să prezinţi toate documentele, ca şi cum ai trece frontiera într-o altă ţară.
Chiar dacă treci din Republica Moldova în Republica Moldova şi chiar dacă eşti la peste o sută de kilometri de Tiraspol. Ca şi cum s-ar înfiinţa un post vamal şi de control pe Autostrada Bucureşti-Piteşti.
Scurt istoric al conflictului din Transnistria
Evoluţia conflictului pe scurt, cronologic, potrivit enciclopediei on-line Wikipedia: În decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului se organizează alegeri prezidenţiale, declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti.
Igor Smirnov devine "preşedinte". Încep să apară conflicte armate provocate de către trupele de cazaci fidele separatiştilor. Martie, 1992. Un incident apărut la o petrecere în Dubăsari, soldat cu moartea unor cazaci şi a unor poliţişti, serveşte drept pretext pentru desfiinţarea ultimului post de poliţie moldovenesc din Transnistria. Este atacat postul de poliţie din Coşniţa, unde încep practic luptele. 17 martie: Se semnează un nou acord de încetare a focului, care va fi încălcat de către gardişti pe 24 martie.
La reuniunea OSCE de la Helsinki, se creează un mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului din Trasnistria, compus din: Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina. Au loc noi conflicte armate. 5 aprilie: În oraşul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborat drapelul Federaţiei Ruse. În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniştrii de externe ai Moldovei, României, Rusiei şi Ucrainei începute la 23 martie.
La 2 aprilie, o nouă reuniune de experţi elaborează recomandări referitoare la neadmiterea implicării cetăţenilor statelor străine şi prevenirea incidentelor armate. Mai-iunie 1992: conflictul escaladează, au loc atacuri armate de ambele părţi, dublate de acuzaţii politice de agresiune. În dimineaţa de 20 iunie, oraşul era în mare parte sub control moldovenesc. Tancuri grele ale Armatei a 14-a au forţat podul spre Tighina, dar vor fi oprite de forţele moldovene.
Forţele separatiste continuă tirurile asupra oraşului. Începe un război în adevăratul sens al cuvântului, oraşul Tighina fiind bombardat şi atacat cu armament greu. În acelaşi timp sunt atacate şi alte localităţi: Dubăsari, Cocieri, Doroţcaia, Coşniţa.
Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardişti, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar oraşul va fi invadat de armata şi de forţele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14-a va adresa preşedintelui Snegur un ultimatum prin care cere ca forţele moldovene să înceteze agresiunea, în caz contrar, armata trecând la atac. Însemna război declarat al Rusiei contra Moldovei. 21 iunie: Se semnează acordul de încetarea focului.

Viata unei tinere evreice, intre dragoste si cel de-al Doilea Razboi Mondial
Manuscris descoperit si editat de Dan Petre Popa, „Jurnal de Fata din Targu Frumos...“ ne aduce in atentie perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, vazut din perspectiva unei adolescente evreice de 14 ani si jumatate. Traind intr-o comunitate evreiasca, fata noteaza in jurnalul sau si problemele acestora in vreme de razboi. Jurnalul se intinde pe perioada 18 iulie 1943 - 1 mai 1944. Pornind de la ideea ca „oricine trebuie sa aiba pe cineva de prieten sufletesc caruia sa-i incredinteze toate gandurile sale“, tanara isi gaseste alinare in „persoana“ lui Jeni, coafeza in oras, care reprezinta idealul unei prietenii si ideea de imaginar. Personaj ce ar putea avea solutii pentru toate problemele, raspunsuri la toate intrebarile specifice varstei, singurul care poate intelege un suflet tanar si zbuciumat. Cea mai mare dorinta a fetei este ca Jeni cea „cu ochi caprui, ca un magnet“ sa fie reala. „Doresc s-o revad asa cum o mama doreste sa-si revada copilul“, mai nota adolescenta in jurnalul sau. La o prima vedere, putem spune ca avem de-a face cu un jurnal obisnuit, cu note ale activitatilor zilnice (la dentist, la scoala, vizite de familie etc.), insa ineditul vine tocmai din „anonimatul“ tinerei evreice, din limbajul folosit acum 60 de ani sau din lumea si obiceiurile specifice comunitatii evreiesti. Aceasta „piesa de arheologie literara“ este dedicata tuturor celor care „au priceput ceva din curgerea vremii, cu toate ale ei si s-au purtat ca atare... cartea fiind izvorul Tuturor Bunicilor“, nota D. P. Popa.

...care va fi sprijinita si de Institutul Yad Vashem
BUCURESTI - Institutul Yad Vashem din Ierusalim va pune resursele de care dispune la dispozitia Comisiei pentru studierea consecintelor Holocaustului in Romania, a declarat Avner Shalev, presedintele colegiului director al Institutului, intr-o conferinta sustinuta miercuri 22 octombrie. Infiintarea acestei comisii va contribui la o mai buna cooperare si intelegere intre popoarele roman si israelian, dupa "neintelegerile" aparute si preluate repetat in ultima vreme, a spus Avner Shalom. De aceea, decizia infiintarii acestei comisii, la initiativa presedintelui Iliescu, este una "foarte importanta, chiar istorica" a apreciat directorul Yad Vashem.
Avner Shalev a mai spus ca Romania nu este prima tara in care se infiinteaza o comisie pentru studierea Holocaustului, organisme similare care au colaborat cu Institutul Yad Vashem au existat in tari ca Belgia, Polonia, Letonia, Lituania si Argentina. El a amintit, de asemenea, de comisia Bergier, infiintata in Elvetia la sfirsitul anilor '90, pentru cercetari referitoare la bunurile evreiesti confiscate in perioada celui de al doilea Razboi Mondial.
Directorul Yad Vashem a informat, de asemenea, ca institutul pe care il conduce va organiza un seminar de documentare si informare cu durata de o saptamina, la jumatatea lunii noiembrie, pentru un grup de politicieni romani.
Muzeul si Institutul Yad Vashem din Ierusalim, infiintat in anul 1953, dispune de cele mai vaste arhive referitoare la istoria poporului evreu in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Muzeul detine o colectie de peste 60 de milioane de pagini de documente istorice, peste 260.000 de fotografii si citeva mii de inregistrari cu marturii ale unor supravietuitori ai Holocaustului.

A fost infiintata o Comisie de studiere a consecintelor Holocaustului...
Presedintele Ion Iliescu a anuntat, miercuri 22 octombrie, la Palatul Cotroceni, infiintarea Comisiei internationale pentru studierea consecintelor Holocaustului in Romania, al carei presedinte va fi Elie Wiesel. Presedintele a anuntat ca primele rezultate ale activitatii Comisiei vor fi prezentate la sfirsitul primaverii anului 2004, la Ierusalim. Masura vine dupa ce in ultimele luni, mai multi oficiali romani, inclusiv seful statului, au facut afirmatii controversate prin care au minimalizat existenta Holocaustului in Romania.

Un comunicat al Ambasadei Israelului la Bucuresti remis publicitatii, miercuri 22 octombrie, precizeaza ca misiunea Comisiei este aceea de "stabilire a faptelor in ceea ce priveste omorirea sistematica a evreilor din Romania, in timpul Holocaustului si de a face cunoscute rezultatele cercetarii atit in Romania, cit si in strainatate". "Un alt obiectiv al Comisiei va fi acela de analizare a tendintei actuale de negare a Holocaustului in Romania si de recomandare a modalitatilor de combatere a acesteia", precizeaza documentul. Referitor la infiintarea comisiei, presedintele Yad Vashem, Avner Shalev, a declarat: "Felicit pe presedintele Romaniei pentru curajoasa decizie de a determina Romania sa-si confrunte trecutul. Acesta este un pas vital in dezvoltarea procesului unei tari cu o societate democratica, cit si un pas pozitiv in consolidarea relatiilor dintre comunitatea evreiasca originara din Romania, din Israel si din intreaga lume, si Romania". Ambasada Israelului sustine ca Guvernul roman si-a asumat responsabilitatea de a adopta rezultatele cercetarii comisiei si de a le difuza. Guvernul le va publica in limbile romana si engleza; va informa publicul prin intermediul mass-media, va sustine conferinte pentru diverse grupuri si factori de decizie; va crea un web-site in care materialele vor fi puse la dispozitie in limbile romana si engleza; va difuza informatiile despre Holocaust in cadrul sistemului educational din Romania, prin intermediul programelor educationale, se mai arata in comunicat. Comisia pentru studierea consecintelor Holocaustului in Romania include un grup de lucru format din istorici de prestigiu, cit si din persoane publice din Romania, Israel, SUA, Germania si Franta. Printre membrii comisiei se numara si dr. Jean Ancel, autorul unui studiu asupra Holocaustului in Romania si a pogromului de la Iasi.
Presedintele Ion Iliescu a declarat ca organismul creat isi va desfasura activitatea timp indelungat, pentru a avea ragazul necesar depistarii si studierii documentelor, dezbaterii lor si alcatuirii unor culegeri ample. Iliescu a precizat ca investigatiile si documentele vor viza situatia evreilor in Romania, mai ales intre anii 1937 si 1945.
Presedintele Iliescu a apreciat, la intilnirea pe care a avut-o cu membrii Comisiei pentru studierea consecintelor Holocaustului in Romania, ca Holocaustul, una dintre cele mai mari tragedii din istoria secolului al XX-lea si chiar din istoria lumii in general, a constituit si este, din pacate, un subiect controversat. El a adaugat ca foarte adesea in locul analizei lucide a cauzelor, a actiunilor si consecintelor Holocaustului, care s-a soldat cu moartea a peste sase milioane de evrei si a altor milioane de oameni victime ale nazismului, intervin dispute politice, care nu au nimic comun cu realitatea istorica. Seful statului a aratat ca, din pacate, si in Romania au avut si au loc asemenea dispute. "O politizare excesiva si un subiectivism, dus adesea la extrem, au impiedicat desprinderea unor concluzii pe deplin argumentate stiintific, care sa fie acceptate si insusite de toti cei interesati de acest subiect", desi in ultimii ani au fost organizate dezbateri stiintifice, s-au publicat culegeri de documente si lucrari monografice referitoare la problematica Holocaustului, a mai spus Ion Iliescu.
Presedintele a precizat ca, din dorinta de a se realiza o cooperare intre specialisti - indeosebi istorici - romani, evrei, americani si altii s-a convenit constituirea unei comisii care sa analizeze in profunzime si cu profesionalism consecintele Holocaustului in Romania. Iliescu a precizat ca aceasta initiativa se inscrie pe linia eforturilor tarii noastre de promovare a tolerantei si de combatere a oricarei forme de xenofobie si antisemitism, de asumare a trecutului cu luminile si umbrele lui. "Am conceput aceasta comisie ca o structura de lucru care sa-si desfasoare activitatea pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, astfel incit sa existe ragazul necesar depistarii si studierii documentelor, dezbaterii lor si alcatuirii unor culegeri ample, a unui adevarat corpus, referitoare la situatia evreilor din Romania, cu deosebire in perioada 1937-1945", a declarat seful statului.
Ion Iliescu a aratat ca este absolut necesar sa fie asigurat accesul la documente in conformitate cu legislatia arhivistica romaneasca si internationala cea mai recenta, sa fie cercetate toate categoriile de izvoare si clasificate dupa importanta si autenticitatea lor, in conformitate cu normele academice. "Nu trebuie ocolite sau selectate arbitrar numai anumite documente, care sa demonstreze o teza preconceputa, ci sa se realizeze o cercetare exhaustiva, atit cit este omeneste posibil", a declarat Ion Iliescu. El a adaugat ca nu trebuie absolvit de raspundere nici un lider politic, nici o miscare sau structura, nici o persoana care a avut o raspundere sau o contributie la adoptarea legislatiei antisemite, la organizarea sau tolerarea unor pogromuri, soldate cu moartea unor semeni de-ai nostri doar pentru motivul ca apartineau altor etnii, respectiv a evreilor sau tiganilor. Presedintele a mai spus ca, din acest punct de vedere, comisia are menirea de a face lumina, lucrind fara ura si fara partinire.
Seful statului a mai spus ca nu trebuie sa se treaca cu vederea sau sa se minimalizeze realitatea ca multi romani au actionat, la vremea respectiva, pentru salvarea populatiei evreiesti din Romania, precum si a unor evrei refugiati in tara noastra, fapt dovedit si de numarul relativ ridicat al romanilor care au primit titlul de "drepti ai popoarelor".
Iliescu a precizat ca membrii comisiei au o misiune dificila, deoarece exista persoane care considera ca Holocaustul este o problema prea sensibila si prea complicata pentru a fi cercetata cu obiectivitate, iar altii reactioneaza negativ si alergic la insasi ideea de Holocaust. "In acelasi timp stiu cu certitudine ca trebuie sa facem un pas decisiv spre analiza Halocaustului si a consecintelor lui pentru Romania", a adaugat Iliescu.
Presedintele a precizat ca Executivul de la Bucuresti va pune la dispozitia comisiei mijloacele necesare pentru ca aceasta sa-si desfasoare activitatea in cele mai bune conditii, iar secretariatul comisiei va fi gazduit de Ministerul roman de Externe. Seful statului le-a spus membrilor comisiei ca va fi necesar sa dezbata toate problemele, oricit de complexe si dificile ar fi ele, astfel incit sa desprinda concluzii valabile din punct de vedere stiintific.
Presedintele Iliescu si-a exprimat speranta ca la incheierea lucrarilor acestei comisii ar putea fi puse la dispozitia oamenilor politici, a profesorilor, studentilor si elevilor, a tuturor cetatenilor romani, precum si istoricilor si opiniei publice internationale documente, studii si alte materiale utile si necesare cunoasterii si intelegerii fenomenului si consecintelor Holocaustului in Romania.
Ion Iliescu a precizat ca stabilirea adevarului istoric si asumarea acestuia constituie preconditii esentiale pentru reconcilierea intre natiuni, contribuie la dezvoltarea simtului de raspundere al fiecarui cetatean, la asigurarea drepturilor omului, asa cum sint ele formulate in documentele internationale, in special in declaratia Forumului international al Holocaustului de la Stockholm din ianuarie 2000.
Seful statului a avut, la Palatul Cotroceni, o intilnire cu vicepresedintii comisiei internationale pentru studierea consecintelor Holocaustului in Romania, la care au fost prezenti si ministrul roman de Externe, Mircea Geoana, ambasadorul Israelului si cel al SUA la Bucuresti. Ion Iliescu a avut apoi o intilnire la care au participat si restul membrilor comisiei. Elie Wiesel, presedintele comisiei, nu a fost prezent la intilnire. Membrii comisiei sint: Viorel Achim - Institutul Nicolae Iorga, Lia Benjamin - Centrul pentru istoria evreilor din Romania, Liviu Beris - reprezentant al Asociatiei evreilor din Romania, victime ale Holocaustului, Irina Cajal Marin - Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, Adrian Cioflanca - cercetator Institutul A.D.Xenopol Iasi, Ioan Ciuperca - Universitatea Al.I.Cuza Iasi, Alexandru Elias - Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, Alexandru Florian - Institutul pentru Studii Social-Democrate, Vasile Ionescu - organizatia rromilor, Corneliu Mihai Lungu - Arhivele Nationale, Andrei Pippidi - Universitatea Bucuresti, George Voicu, Universitatea din Bucuresti, Jean Ancel - Institutul Yad Vashem, Colette Avital - deputat Knesset, Andy Baker - American Jewish Committee, Randolph Braham - CUNY US, Mihai Dinu Gheorghiu - Universitatea Paris , Franta, Hildrun Glass - Germania, Dan Mariaschin - vicepresedinte B'nai B'rith, Paul Shapiro - USHMM, Michael Shafir - RFE/RL Israel, William Totok - Germania, Leon Volovici - Israel, Raphael Vago - Israel.
Presedintele Ion Iliescu a anuntat ca primele rezultate ale activitatii Comisiei pentru studierea consecintelor Holocaustului in Romania vor fi prezentate la sfirsitul primaverii anului 2004, la Ierusalim. Pentru anul 2004, vor fi trei etape ale activitatii comisiei, urmind sa aiba loc trei reuniuni pentru prezentarea concluziilor: spre finalul primaverii, la Ierusalim, spre sfirsitul verii la Washington, iar la finalul anului 2004 la Bucuresti. Ion Iliescu a apreciat ca infiintarea comisiei reprezinta un pas important si un semnal in privinta manierei in care Romania abordeaza aceste lucruri, "fara resentimente si prejudecati".
Intrebat daca regreta anumite declaratii pe care le-au facut el si Guvernul, Ion Iliescu a raspuns: "A fost un moment marginal si generat de o anumita diversiune pe care eu nu am inteles-o". Ion Iliescu mai spune ca pozitia sa in privinta Holocaustului este cunoscuta si ca nu a fost niciodata legata de vreo conjunctura. El a adaugat ca nu exista dubii in privinta manierei sale de abordare a acestei probleme.
Intrebat daca exista vreo legatura intre scandalul provocat de recentul interviu al lui Iliescu din Haaretz si constituirea comisiei, Radu Ioanid, directorul Muzeului Memorialului Holocaustului, a afirmat: "Pe lume asta, lucrurile se leaga foarte tare si citeodata nu se leaga. In realitate, am fost cu totii surprinsi si de declaratiile Guvernului Romaniei si de cele ale presedintelui Iliescu. Dar, daca sintem astazi unde sintem in materie de acces la arhive in Romania, se datoreaza foarte mult presedintelui Iliescu. Trebuie sa gindim in pasteluri, nu neaparat in alb si negru. E complicat". Ioanid a declarat ca initiativa infiintarii comisiei ii apartine sefului statului roman si ca ea dateaza de aproximativ un an. El a adaugat ca exista baza arhivistica pentru elaborarea unui studiu, care, daca va fi facut public pe scara larga, va ajuta clasa politica romaneasca - deoarece de multe ori aceasta are "o cunostinta superficiala in legatura cu ce s-a intimplat" - si orice alta persoana interesata

Cimitir evreiesc, profanat



Cimitirul evreiesc din Zalau a fost devastat, in cursul noptii trecute, de persoane ramase necunoscute. Peste 20 de pietre funerare, de pe o raza de 30 de metri, au cazut prada unor acte de vandalism, fiind sparte si aruncate la pamint. Autorii au folosit, pentru distrugerea pietrelor funerare, ciocane de spart piatra sau baroase. Responsabilul Obstii Evreiesti din Salaj, Ioan Popa, ne-a declarat: ?Aceste acte nu au conotatii antisemite, nefiind facute de oameni maturi, ci, probabil, de boschetarii de prin zona Scolii Profesionale nr. 13, aflata in apropierea cimitirului?. Pagubele produse se ridica, dupa primele estimari, la peste 100 de milioane de lei.

Transnistria, locul unde limba romana se vorbeste in soapta
Indiferenta autoritatilor de la Bucuresti si Chsinau, care au considerat ca statul cu mainile in san e mai cuminte, i-a tinut,

De ce sunt românii complexaţi de evrei?

Oasele multor evrei ce vorbeau româneşte la un moment dat în viaţa lor albesc de mult câmpiile Transnistriei şi râpele din jurul Odessei. Invidia românească pentru că evreii ştiu să facă un ban nu a dispărut însă. Şi nu mă refer la invidia unor partide extremiste, ce şi-au făcut o carieră din antisemitism.

Mă refer la resentimentul mocnit a mii şi mii de români, ce nu se sfiesc să arunce cu ironii sau insulte, chiar şi în glumă, la adresa everilor de ieri şi de azi. La moartea profesorului Librescu, eroul de la Virginia Tech, care şi-a pus trupul în faţa gloanţelor studentului ucigaş ca să îşi salveze studenţii, foru­murile ziarelor româneşti de pe internet s-au umplut de comentarii cârcotaşe.
Ba că Librescu a plecat când nu a putut de bine, ba că s-a dus la evreii lui, ca să se laude cu ce a învăţat de la români, ba că nu merită laudele care i se aduc pentru că nu era cine ştie ce geniu. La paranoia care domină aceste forumuri mă mir că nu s-a spus că Librescu nici nu ar fi murit şi că totul a fost o înscenare a Mossadului. Cum sunt şi teoriile care spun că 11 Septembrie a fost tot opera evreilor.

Paradoxul este că invidia şi resentimentele româneşti de azi şi de ieri nu aveau şi nu au nicio bază în realitate. Românii spun bancuri cu Papa şi Iţic, în care evreii apar ca avari, fără să fi întâlnit un evreu vreodată. Când am auzit bancul de mai sus nu văzusem până atunci niciun evreu în carne şi oase. Sau dacă văzusem, nu aveam habar că ar fi fost evreu.
De unde venea umorul, care mi se părea atunci reuşit (şi acum toxic), dacă nu din experienţă? Din faptul că în cultura română era acceptată (şi este încă) axioma că evreii sunt capabili să îl tragă şi pe Dumnezeu pe sfoară. Concluzia? Evreii sunt bogaţi pentru că sunt avari şi nemiloşi. Supravieţuirea acestei prejudecăţi reflectă un sentiment mai general românesc. Acela al superiorităţii morale a celui care spune bancul (un român) faţă de străinul afacerist şi puţin prost (Iţic).
De la 1848 încoace, românii se simt constant inferiori şi îşi găsesc refugiu într-un continuu complex de superioritate faţă de cei ce îi ţin simbolic într-o poziţie umilitoare. Acest răspuns de superioritate ce apare când te simţi inferior este unul tipic societăţilor în tranziţie de la o lume tradiţională la una modernă. Ele au zămislit monştri ca imperialismul japonez şi fundamentalismul islamic.
Inadecvarea la noua lume este văzută ca un avantaj sau virtute morală. Românii trăiesc de 150 de ani în acest coşmar, exprimat mai bine ca oricine altcineva de Eminescu, care spunea: „Şi cum vin cu drum de fier, toate păsările pier". Fundamental un spirit rural, sufletul românesc este mărginit de rutinele vieţii în jurul gospodăriei proprii şi a ogoarelor din preajma satului. Orice schimbare a acestor rutini, orice apariţie nouă în sat, orice idee nouă este tratată cu suspiciune.
Chiar plecaţi de la sat, chiar şcoliţi şi plimbaţi prin lume, mulţi români rămân tributari unor chingi psihologice ce le limitează procesul de adaptare la o lume modernă, diversă, fluidă, unde orice şi oricum este posibil. Confruntaţi cu noi feţe, atitudini, mâncăruri, ­moduri de a face diverse lucruri, mulţi români reacţionează cu un complex de inferioritate mascat ca unul de superioritate. Pentru ei, nu numai evreii sunt, deşi par oameni de succes, luzări, ci şi bietele fructe şi puii aduşi din Ungaria sau Grecia sunt fără gust, incapabile să facă faţă produselor locale.

Antisemitismul local este deci nu o obsesie fascistă, de exterminare a unei rase concurente, ci una de recunoaştere parşivă a propriei inferiorităţi ce este întoarsă pe dos şi făcută într-un sentiment de superioritate. Dacă românii vor să fie respectaţi şi să devină o naţiune puternică, ei trebuie să renunţe la complexele lor de inferioritate. Ele nu îi vor face numai mai toleranţi, ci îi va aduce acolo unde voiau să fie de la început: între câştigătorii istoriei.
Iţic primeşte audienţă la Papă. Imediat începe să îi spună cât de vechi e restaurantul lui. „Îl am de la tata, care îl are de la bunicu’, care îl are de la străbunicu’, care îl are de la stră-străbunicul..." La care Papa zice: „Iţic, unde mă duci, pe vremea lui Hristos"? Iţic răspunde prompt: „Exact, vedeţi, e vorba despre Cina cea de Taină... A rămas neplătită..."

Pentru ca istoria sa nu se repete
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=988

A noua zi din octombrie a fost proclamata ziua Holocaustului. Pentru ca niciunde in Romania Holocaustul n-a facut mai multe victime ca in Maramures (peste 40.000 de evrei au fost deportati in lagarele mortii), reamintim acele vremuri. Si pentru ca istoria sa nu se mai repete. In numele normalitatii, violenta nu este o solutie rationala.

La recensamantul din anul 1938, in Maramures erau circa 38.000 de evrei (adica peste 22 % din populatia judetului). In 1944, numarul acestora a fost estimat la peste 43.000 (la acea vreme, mai mult de jumatate din populatia Sighetului era evreiasca). In anii interbelici, comunitate mozaica a dat Romaniei artisti, medici, profesori, scriitori, parlamentari (Mihai Szmuk) si chiar un viceprimar al orasului (Smith Volt), ori mari magnati ai industriei, precum cei din familiile Kahan sau Groedl.
O data cu Diktatul de la Viena, prin care Maramuresul impreuna cu Ardealul de Nord au fost cedate, fara lupta, Ungariei horthiste, situatia evreimii s-a schimbat radical. Regimul fascist care conducea Ungaria, afiliat doctrinar arianismului nazist al lui Hitler, proclama, printre altele, purificarea etnica si moartea evreilor…

Transformati in sapun

Prima deportare a evreilor maramureseni, cvasinecunoscuta astazi, a avut loc inca pe 24 iulie 1941. Atunci, 409 iudaici din satul Craciunesti au fost exterminati intr-un lagar din Galitia. Tot in iulie 1941 au mai fost deportati 251 evrei din Viseu de Sus. Niciunul nu s-a mai intors. Din 6 mai 1944 a inceput marea deportare. Aproximativ 43.000 de evrei maramureseni au fost incarcati in noua trenuri de vite si transportati la Auschwitz-Birkenau. Dupa eliberarea acestora de catre armata americana (in aprilie 1945), s-au mai intors doar 2.500. Peste 11.000 de copii cu varsta sub 12 ani au fost transformati in scrum in crematoriile sinistrelor lagare ale mortii. Dintre putinii supravietuitori reintorsi la viata, au fost celebrii scriitori Heidi Fried si Elie Wiesel (laureat al Premiului Nobel), fratii artisti Ovitz, medicul primar al Sighetului Armin Guttman si alti cativa.
Printre cei ramasi pe campiile mazuriene ii amintim pe celebrul doctor pediatru sighetean Jung, jumatate din familia de rabini si carturari Teitelbaum si multi, multi altii. “Mana supravietuitoare” de evrei reintorsi in Sighet, au adus din lagar doua lazi cu sapun facut din evrei, ”judenseife”. Ramasitele sunt ingropate azi in cimitirul mozaic, sub placa ”Monumentului Sapunului.”

Continuarea terorii

Maramuresul a fost scapat de teroarea horthista pe 15 octombrie 1944, de catre Armata Rosie, la patru luni dupa plecarea ultimului tren al mortii incarcat cu evrei. Tragic este ca si dupa retragerea fascistilor s-au mai comis omoruri rasiale: in 1945 in muntii Borsei, o evreica ascunsa prin munti si cu mintile ratacite a fost impuscata cu sadism de catre granicerii romani. In vara aceluiasi an, luptatorii fascistului ucrainean Banderov (a carui banda secesionisto-terorista a inspaimantat Maramuresul pana prin 1949) au ridicat din comuna Poienile de sub Munte 14 copii evrei, abia intorsi din deportare, i-au incarcat cu mancarea jefuita de la sateni si i-au dus in muntele Copilasu, loc unde fetele evreice au fost violate. Apoi, au fost ucisi cu totii.
Abia cu acest ultim sinistru episod putem considera incheiat Holocaustul din Maramures. Ascunsi prin munti sau in beciurile caselor catorva romani inimosi, in urma tavalugului horthist au ramas totusi circa 100 de evrei, care au supravietuit pana la sosirea armatei sovietice ”eliberatoare”.

Decimati

Comunitatea evreiasca a fost redusa numeric la doar 5 % din ceea ce fusese anterior razboiului. In anii 1940-1944, din cele 1.800 de case evreiesti din Sighet au fost distruse 600, iar din cele noua sinagogi mari, sapte au fost rase de pe fata pamantului.
Asa au trecut evreii prin cel mai dificil hop din istoria lor milenara. Azi, mana de israeliti ramasi in Maramures, comemoreaza an de an fatidicele fapte savarsite cu sase decenii in urma. Spre a servi de aducere aminte tuturor si pentru ca istoria sa nu se mai repete.

Teofil IVANCIUC

David Saranga: /Romania este un prieten al Israelului/

http://www.gardianul.ro/2003/06/18/externe-c3/david_saranga_romania_este_un_prieten_al_israelului_-s20511.html

Controversa privind existenta Holocaustului nu afecteaza relatiile romano-israeliene


"Relatiile israeliano-romane au fost afectate de declaratia guvernului de la Bucuresti potrivit careia pe teritoriul Romaniei nu a fost Holocaust, i-a spus luni un oficial al ministerului israelian de externe ambasadorului roman Valeria Mariana Stoica", a anuntat, ieri, ziarul israelian "Jerusalem Post". Doamna Stoica a fost convocata luni la ministerul israelian de externe pentru a i se inmana o nota de protest.
Guvernul roman a semnat un act prin care se permite specialistilor de la Muzeul Holocaustului din Statele Unite sa analizeze documentele din arhivele romane referitoare la Holocaust.
Potrivit "Jerusalem Post", David Peleg, adjunct al directorului general pentru relatia cu Europa din ministerul de externe de la Tel Aviv, i-a spus ambasadoarei Romaniei ca "pozitia guvernului roman este in contradictie cu adevarul istoric".
Stare de soc la Tel Aviv


David Saranga a declarat pentru "Gardianul" ca "ministerul afacerilor externe a fost socat sa vada diferenta dintre aceasta declaratie si cele ale fostului presedinte, care si-a asumat responsabilitatea pentru tragedia Holocaustului in Romania". "Problema Holocaustului din Romania este un subiect sensibil in Israel. Comunitatea romana (n.r., evreii originari din Romania) a fost indignata la aflarea acestei stiri. Este ceva la care nu ne-am asteptat, mai ales ca intre Romania si Israel sunt relatii bune. Este pacat sa fie afectate aceste relatii de o astfel de declaratie", a precizat David Saranga.
Intrebat daca aceasta declaratie poate pune in primejdie vizita in Romania a premierului israelian Ariel Sharon, Saranga a spus ca nu crede ca seful guvernului de la Tel Aviv isi va anula vizita la Bucuresti.
Mariana Stoica: Asteptam clarificari


"Eu am fost convocata la Ministerul israelian de externe nu pentru a mi se reprosa ceva, ci pentru a mi se aduce la cunostinta pozitia oficiala a Executivului israelian in legatura cu comunicatul care a aparut pe pagina de internet a guvernului de la Bucuresti in data de 12 iunie. Guvernul Romaniei va avea probabil o declaratie oficiala in aceasta chestiune, principala problema este ca nu e nici o legatura intre un lucru extrem de bun care a fost semnarea acordului pe cercetarea arhivelor nationale ale Romaniei de catre Muzeul Holocaustului din Statele Unite si declaratia privind Holocaustul. Cat despre partea a doua a comunicatului guvernului roman, si eu, si ceilalti asteptam clarificari", a declarat Mariana Valeria Stoica, ambasadorul Romaniei in Israel.
Obiectivitate si contradictii


Istoricul Radu Ioanid, directorul arhivelor internationale de la Muzeul Holocaustului din Washington, a declarat, citat de agentia Rador, ca inainte de intrarea in NATO astfel de afirmatii nu s-au facut la Bucuresti.
"Aceasta declaratie a guvernului roman vine in contradictie cu afirmatia domnului prim-ministru Nastase din martie 2002 si declaratia din iulie 2001 a domnului presedinte Ion Iliescu privind Holocaustul din Romania, a spus Ioanid. "Holocaustul reprezinta exterminarea in masa, izolarea, deportarea si eliminarea fizica a populatiei evreiesti sau de alta natura", a declarat Ioanid.
La randul sau, academicianul Nicolae Cajal, liderul comunitatii evreiesti din Romania, a declarat: "Acum, dupa 13 ani de exercitiu democratic, putem discuta despre Holocaust cu discernamantul stiintific si cu vointa de a nu permite uitarea, repetarea greselilor trecutului. Cu intelepciunea senectutii, care ma invata ca singurul lucru care ajuta pe fiecare om si comunitatile este iubirea de aproape, as dori sa chem pe toti cei care in aceste zile reiau in diferite discursuri tema Holocaustului, la maxima rationalitate si intelegere", a precizat academicianul Cajal.
Iliescu: Au fost romani care au participat la Holocaust


Ion Iliescu, presedintele Romaniei, a declarat, ieri, la Cernauti, ca Holocaustul s-a produs si cu participarea unor romani si ca poporul trebuie sa-si asume si aceasta perioada din istorie. In comunicatul emis la sfarsitul sedintei de Guvern de saptamana trecuta, se arata ca "discutiile pe marginea acestui punct au evidentiat pozitia Executivului Romaniei: acesta incurajeaza cercetarile referitoare la fenomenul Holocaustului in Europa - inclusiv asupra documentelor aflate in arhivele romanesti - , subliniind insa cu tarie faptul ca inlauntrul hotarelor tarii in epoca 1940-1945 nu a avut loc un Holocaust". Iliescu a afirmat ca nu trebuia sa se faca nici o mentiune de acest fel in comunicatul Guvernului.

Ambasada SUA refinanţează un program despre xenofobie şi holocaust, la Bacău

În mod excepţional, Departamentul de Stat prin Ambasada SUA la Bucureşti finanţează al treilea an consecutiv un program de top al CCD Bacău "Rasism, xenofobie, antisemitism-probleme educaţionale.

Holocaustul". În acest interval, pe parcursul a 120 de ore, 90 de profesori de istorie, ştiinţe sociale şi religie au avut oportunitatea de a participa la expuneri, seminarii interactive şi activităţi cu caracter tematic şi artistic la nivel înalt. De fiecare dată, organizatorii au reuşit să asigure participarea unor invitaţi de marcă din ţară şi străinătate. De asemenea, mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului, dr. ing. Liviu Beris şi dr. Oliver Lustig, modulul pedagogic integrat, susţinut de conf. univ. dr. Mihaela Venera Cojocariu (Universitatea Bacău). Datorită programului de formare continuă "Rasism, xenofobie, antisemitism-probleme educaţionale. Holocaustul", CCD Bacău a fost nominalizată de două ori consecutiv de Departamentul de Stat al SUA (Biroul pentru Educaţie şi Cultură) şi felicitată de mai multe ori de Ministerul de Externe al Israelului (Direcţia Politică Cultură şi Presă). "Foarte curînd, un raport al comisiei specializate din cadrul Consiliului Europei, bazat pe o cercetare serioasă, scoate în evidenţă la nivelul Europei, o recrudescenţă nemaiîntîlnită în ultimile trei decenii, a manifestărilor rasiste, extrem- naţionaliste, xenofobe, antisemite şi intolerante, mai ales în rîndul tinerilor. De aceea credem, acum, într-un moment de bilanţ, că este oportun să continuăm acest program refinanţat cu generozitate de Ambasada SUA, cu scopul dezvoltării capacităţii de înţelegere a dimensiunii axiologice în predarea şi învăţarea istoriei contemporane", ne-a spus directorul CCD Bacău, prof. Gabriel Stan. (G.P.)

Romanii nu cunosc multe despre Holocaust

Perceptii despre Holocaust
Un sondaj de opinie realizat la comanda Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" arata ca cei mai multi dintre respondenti declara ca au auzit despre Holocaust (65%), dar acest lucru variaza in functie de nivelul de educatie si mediul de rezidenta (creste o data cu nivelul de educatie, iar cea mai slaba cunoastere se inregistreaza in mediul rural).
Dintre cei care au declarat la intrebarea anterioara ca au auzit despre Holocaust, majoritatea definesc spontan acest termen ca fiind “Exterminarea evreilor de catre germani” (54%).
Holocaustul este perceput de marea majoritate a respondentilor ca un fenomen petrecut in Germania (66%); un procent mai mic de respondenti este de acord ca a avut loc si in alte tari din Europa (39%). 52% dintre respondentii de nationalitate maghiara au mentionat ca Holocaustul a avut loc si in alte tari din Europa, semnificativ mai mult decit media.
Numai circa 28% dintre respondenti sint de acord ca Holocaustul a avut loc si in Romania, iar circa 27% nu pot preciza in ce tari a avut loc acesta.
Cei care au declarat ca Holocaustul a avut loc in Romania au asociat aceasta cu „Deportarea evreilor in locuri izolate sau in alte tari” (74%), urmat de „Arestari in masa ale evreilor” (67%) si „Exproprierea bunurilor si evacuarea fortata din locuinte” (62%). Categoria „Executii in masa ale evreilor (pogromuri)” este rar mentionata (26%).
Pe de alta parte, Germania nazista este considerata ca fiind in principal responsabila pentru declansarea Holocaustului in Romania (79%), urmata la mare distanta de Guvernul Antonescu (11%).
In ansamblu, atunci cind sint mentionati toti factorii responsabili, Germania nazista este considerata ca factor responsabil de catre 90% dintre respondenti, iar Guvernul Antonescu de 47% dintre acestia, urmat de URSS cu 11%.
Interesul in raport cu problema Holocaustului nu este deosebit de ridicat in rindul populatiei, doar 6% din respondenti declarindu-se interesati sau foarte interesati de acest subiect.
Principala sursa de informare pentru cei care se arata interesati de problematica Holocaustului este televiziunea (38%), urmata de cartile de istorie (14%) si emisiunile radio (11%).

Imaginea Maresalului Ion Antonescu
Mai mult de 40% dintre respondenti nu pot face aprecieri asupra personalitatii Maresalului Ion Antonescu, ceea ce indica o slaba cunoastere a activitatii acestuia, precum si a evenimentelor care au avut loc in perioada respectiva.
Acesta este apreciat de unii dintre respondenti ca „mare patriot” (46%), „mare strateg” (44%), iar cca. 1/3 din esantion crede ca „trebuie reabilitat pentru ceea ce a facut pentru Romania”.
Circa 24% din esantion sint de acord ca Ion Antonescu „a fost un lider democrat”, in timp ce 27% nu sint de acord cu aceasta. In mod similar, afirmatia ca acesta „a facut Romania Mare” intruneste 22% acord si 27% dezacord.
Faptul ca Ion Antonescu ar fi fost un „salvator al evreilor” intruneste doar 15% din opinii, 31% din esantion nefiind de acord cu aceasta afirmatie.
Circa 33% dintre respondenti sint de parere ca este “responsabil pentru crime impotriva rromilor” si 28% ca „a fost un dictator”.
Doar un sfert din respondenti considera ca acesta „este responsabil de crime impotriva evreilor” si cca. 20% ca „a condus Romania la dezastru“ si ca „a fost un criminal de razboi”, in timp ce cca. 32% dintre respondenti nu sint de acord cu aceste doua afirmatii.
Perceptii referitoare la antisemitism
Doar o mica parte dintre respondenti declara ca in Romania exista partide cu mesaj antisemit (16%). Partidul Romania Mare este cel mai frecvent mentionat ca avind mesaje antisemite (84% dintre cei care au identificat o organizatie politica cu acest tip de mesaj, au marcat Partidul Romania Mare ca exponent al categoriei).

Doar o mica parte dintre romani percep unele minoritati din Romania ca reprezentind o „amenintare”, rromii (14%) si maghiarii (11%) fiind minoritatile care inregistreaza scorurile cele mai mari. Din perspectiva unei categorii analitice distincte, aceleasi minoritati sint mentionate si ca reprezentind o „problema” pentru Romania (33% - rromii si 18% - maghiarii), fara a fi etichetate in acest caz ca minoritati care reprezinta o „amenintare”.
Evreii sint perceputi mai curind neutru de cca. 1/3 din respondenti, nici ca problema, dar nici ca generatori ai unui avantaj pentru Romania. Aceasta minoritate beneficiaza si de aprecieri pozitive, 15% dintre respondenti apreciind ca are o contributie folositoare in anumite regiuni si ocupatii, iar 10% declarind ca este o resursa valoroasa pentru tara noastra.
Majoritatea respondentilor (58-71%) considera ca minoritatile au aceleasi drepturi ca si ceilalti cetateni ai Romaniei.
Exista si respondenti care considera ca minoritatea maghiara beneficiaza de mai multe drepturi decit majoritatea (20%), iar 10% din totalul esantionului are aceeasi opinie despre minoritatea rroma.
Datele sondajului au fost culese in perioada aprilie-mai 2007 si au o marja de eroare de 3%.

Holocaustul va fi comemorat şi la Bucureşti
http://www.gandul.info/arte/holocaustul-comemorat-bucuresti.html?3940;875031Comisia Internaţională pentru studierea Holocaustului în România, prezidată de un supra-vieţuitor al lagărului de la Auschwitz, laureat Nobel pentru pace în 1986, Elie Wiesel, a recomandat con-struirea în Bucureşti a unui Memorial al Holocaustului.
Autorităţile române s-au conformat şi, în 2006, a fost organizat un concurs pentru desemnarea sculptorului care va realiza acest monument. La acest concurs s-au prezentat în total 35 de proiecte. În cele din urmă câştigător a fost declarat un artist român care locuieşte în Germania, Peter Jacobi, şi anul trecut pe 9 octombrie, de Ziua Holocaustului în România, a fost pusă piatra de temelie a noului monument.

Memorialul Holocaustului va fi plasat în spaţiul format de străzile Lipscani, Ion Brezoianu, Mihai Vodă şi Anghel Saligny, în spatele Primăriei Capitalei şi în faţa fostului sediu central al Ministerului de Interne. Acolo va fi amplasat un complex monumental abstract format din şase piese.
Memorialul propriu-zis este, după descrierea lui Jacobi, „o sculptură ca o casă, însă detaşată de ideea unui bloc”. Cu o înălţime de 7 metri, o adâncime de 15 metri şi o lăţime de 9, „casa” va fi acoperită de bârne de metal, astfel încât spaţiile dintre acestea să permită luminii soarelui să pătrundă în interior. Podeaua şi pereţii vor fi construite din granit, care permite luminii solare să creeze reflexii în interiorul monumentului.
El va fi făcut pe jumătate în pământ, iar spaţiul subteran creat de reflexii „va sugera spaţiul asociabil cu mormintele colective”. Pe timp de ploaie sau ninsoare, memorialul se bazează şi pe impactul auditiv. Zgomotul făcut de picăturile de apă va fi auzit şi de cei aflaţi în interior.
Afară în faţă „casei” va mai fi plasată o coloană de metal, iar în spatele Memorialului vor exista mai multe elemente. E vorba de „Drumul nesfârşit”, o sculptură realizată din plăci de fier, o reprezentare a unei linii de cale ferată, o „Roată a Rromilor” şi un ansamblu cu pietre de mormânt unde va fi amplasată şi „Steaua lui David”, o sculptură din oţel. În exteriorul Memorialului va fi plasat un zid de aproximativ 300 mp din plăci de fibră, pe care vor fi înscrise mai multe texte reprezentative pentru Holocaustul din România. Monumentul costă 17 milioane de lei. 9,9 vor fi daţi în 2007, majoritatea din rezerva bugetară pe acest an, şi 7,1 milioane în 2008.

Drama copiilor rusificaţi

Sunt români. Dar România reprezintă pentru ei un tărâm pe care pot călca o dată, de două ori în viaţă… Dacă sunt norocoşi. Unii, niciodată. Bucureştiul îmbâcsit şi agitat le apare ca fiind "micul Paris", iar şansa de a învăţa la unele dintre şcolile de aici, un vis prea greu de împlinit, pentru a nu-l da uitării, de-ndată ce trec graniţa înapoi, spre Moldova.

Pentru copiii din Transnistria, România este asemenea unei cărţi scumpe, dar plină de mistere şi de tentaţii. Revoluţia din ’89 şi intrarea noastră în Uniunea Europeană sunt aproape singurele lucruri de care au auzit şi pe care le spun cu mândrie, atunci când sunt întrebaţi ce ştiu despre ţară. "Toată viaţa noastră am trăit dincolo. România ne este străină. În Transnistria suntem ca într-o fortăreaţă. Greu ieşi de acolo", spune Dan, elev în clasa a XI-a la "Alexandru cel Bun", singurul liceu cu predare în limba română din Tighina. Este înalt şi, ca mai toţi colegii săi, blond. Priveşte în pământ atunci când îşi aduce aminte de chinul îndurat de colegii săi, de părinţi şi de profesori pentru a-şi apăra şcoala şi limba de predare: româna. Deşi a trecut ceva vreme, ţine minte şi acum insultele, persecuţiile miliţienilor transnistreni, care "ne-au tăiat curentul electric în şcoală, ne-au lăsat nemâncaţi, ne loveau cu armele". Dan a venit în România cu gândul ca
de-ndată ce termină liceul să-şi poată face un rost aici. "Aş vrea să dau la Drept sau la Management. Opţiunile sunt: Chişinău şi România. Mă deranjează cumplit că suntem separaţi. Sufăr că, pentru a trece din Transnistria în Chişinău, la prietenii mei, trebuie să am paşaport, iar dacă după 24 de ore nu te întorci te trezeşti cu amendă sau chiar mai rău", spune băiatul de 16 ani, şi sprâncenele i se curbează şi mai mult, iar vocea îi devine mai fermă.


"VINO ÎN ROMĂNIA, E O ALTĂ LUME!" Alina tocmai şi-a sărbătorit majoratul. Cadoul, de nepreţuit: vizita în România. Multe nu ştie despre ţara în care se află, dar arhitectura clădirilor vechi şi mai ales relaxarea oamenilor de aici au impresionat-o. "În Tighina mulţi uită că, de fapt, ei sunt români. Se feresc să vorbească româneşte. Şi eu, când trebuie să merg la ghişee, la magazine, absolut oriunde, în afară de şcoală, sunt nevoită să vorbesc în rusă. Unele vânzătoare, dacă le ceri ceva în limba română, se fac că nu te aud şi nu te servesc. E cumplit să nu te simţi liber", povesteşte fata cu ochii de un albastru intens. Dacă i-ar fi familia aproape, nici că ar mai pleca în Transnistria, deşi se plânge de aglomeraţia şi de traficul aiuritor de pe străzile Capitalei. Mai are doi ani până la terminarea liceului, însă gândul că ar putea să vină în România pentru a studia medicina i-a încolţit de ceva vreme în minte. Mai ales că "prietena mea a reuşit să studieze aici la liceu şi tot timpul îmi spune în scrisori: «Vino în România, e o altă lume!»".


TEAMA DE A NU FI CORECT. Cei 47 de copii din Transnistria, sosiţi în vizită în România, au făcut roată în jurul meu. De câteva zile cutreieră Bucureştiul, vizitează muzee, expoziţii, clădiri şi instituţii importante şi parcă nici acum nu i-au dat de cap oraşului "care ni se pare imens. Suntem frânţi de oboseală. O oboseală plăcută", spune zâmbind Dan, şi priveşte iscoditor împrejur. Majoritatea au 16, 17 ani. Ştiu însă ce înseamnă frica, ura şi lipsa de libertatea. O simt pe pielea lor zi de zi, trăind pe peticul acela de pământ, Transnistria, despre care spun ei că "ne separă de întreaga lume". Pentru Lucia a fi liber înseamnă mai cu seamă lipsa graniţelor între ei şi ceilalţi. Înseamnă să-şi vadă părinţii încrezători în ziua de mâine. "Mama şi tata suferă foarte mult. Pentru noi. Cred că nu avem nici un viitor acolo. Muncesc de dimineaţa până seara pentru un salariu de mizerie, ba uneori nici aşa nu găsesc unde să lucreze", intră în vorbă o tânără micuţă de înălţime şi cu faţa pictată cu pistrui. De cele mai multe ori, copiii sunt nevoiţi să muncească pe timp de vară, "ca să le fim sprijin părinţilor noştri", mărturiseşte Alexandru, un tânăr sibţirel şi bronzat, elev în clasa a XI-a la Liceul "Alexandru cel Bun". "Mama a plecat în Italia ca să muncească. Altfel nu ne putem descurca. Într-una din veri am fost şi eu acolo. Eram pus să car. Orice. Nu mi-e ruşine să muncesc. Mi-e ruşine să le cer părinţilor, când ştiu cât de greu este şi pentru ei", spune Alexandru, şi gândul îi zboară la ideea pe care o are în minte de multă vreme: ca peste câţiva ani să devină "om important, care să se poată ţine pe picioarele lui". Sora sa mai mică deja şi-a făcut planul pentru viitor: va fi procuror. El însă, deşi este împins la spate de tratăl său să devină poliţist, tare se îndoieşte că ar putea să îndeplinească dorinţa părintelui său, căci, zice el, "miliţia la noi este coruptă. Şi-apoi, mi-e frică să nu fac nedreptăţi. Oamenii la noi mint, jefuiesc, şi justiţia, de cele mai multe ori, dă dreptate celor care greşesc, şi nu oamenilor cinstiţi".


"SUFLETE ROMĂNEŞTI ÎN TRUPURI STRĂINE". Fetele sunt cochete, dar timide. Pleacă capul în pământ atunci când vine vorba despre visele ascunse pe care le au, iar cuvintele devin molcome. Mai mult şoptite. Flăcăii care roiesc în jurul lor au ochii mari, curioşi. Odată ajunşi în România, mintea lor o ia înaintea vârstei şi deja se văd lucrând la o mare firmă de calculatoare sau în afaceri. Pentru majoritatea, România este tărâmul făgăduinţei. Este "binele" pentru care ar socoti să renunţe la părinţi şi să trăiască departe de casă, cu dorul în piept. "În Transnistria, orice ai face eşti considerat trădător. Şapte ani am fost la şcoala de muzică, o şcoală în limba rusă. Colegii mei de la liceul cu predare în limba română, unde am învăţat în paralel, mă priveau tare urât. Considerau că nu sunt cinstită. Că sunt de ambele părţi", îşi spune păsul şi Dumitriţa, cu ochii la prietena sa, care o ajuta să nu stâlcească cuvintele româneşti, traducându-i din când în când din ruseşte în româneşte. "Noi avem suflete româneşti în trupuri străine", spune Elena o tânără de 17 ani. "Televiziunea, radioul, presa, toate sunt în limba rusă. Aici merg pe stradă şi aud limba vorbită şi de mine. Îi simt atât de aproape, ca şi cum, într-adevăr, ar fi fraţii mei. Este a treia oară când vin în România şi, de fiecare dată când ajung aici, mă simt şi mai atrasă. Am început să citesc mai multă istorie, din păcate însă, de-ndată ce ajungem în Transnistria, nu mai putem fi la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi iar simţi cum pierzi legătura cu România." Privată de libertate se simte şi directoarea adjunctă a Liceului "Alexandru cel Bun", Ghereag Nina. "Dacă aş putea, într-o clipă m-aş stabili aici. Nu pentru că salariile sunt mai mari, pentru că şi preţurile de aici sunt direct proporţionale cu veniturile, nu pentru că m-aş simţi mai român, pentru că în sufletul meu ştiu bine ce sunt, ci pentru că am simţi cu toţii că nu mai suntem singuri. Am înlătura ura, surghiunul, umilinţa, teama şi ne-am canaliza forţele către altceva, mai bun şi mai constructiv".


SPERANŢE. Peste puţin timp, vacanţa tinerilor din Transnistria se va termina. Mulţi dintre ei nu vor lăsa timpul să treacă fără să-şi pregătească sosirea pentru o perioadă lungă, chiar definitivă, în România. Alţii trăiesc aşa cum s-au obişnuit pe străzile lor înguste, printre statuia lui Lenin şi muzeele comuniste. Cert este că, oriunde ar fi, cea mai mare dorinţă a românilor de dincolo de noi este să se simtă liberi.


Minivacanţă


Iniţiativa de a aduce în vizită în România copii din Transnistria aparţine Primariei Sectorului 2. Timp de 10 zile, cei 47 de oaspeţi, cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, vor vizita diferite obiective turistice emblematice pentru Bucureşti: Palatul Parlamentului, Muzeul Satului, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Cotroceni, Muzeul "Grigore Antipa" etc. Nu vor lipsi plimbările prin parcurile bucureştene, inclusiv o zi de distracţie la Water Park din Otopeni şi o excursie la Braşov. Pe tot parcursul taberei, oaspeţii din Transnistria vor fi găzduiţi în Centrul de Îngrijire "Cantemir", iar restul
cheltuielilor necesare vor fi asigurate cu sprijinul unei firme din domeniul medical, interesată de acest proiect.

STATUTUL LEGAL AL EVREILOR ÎN ROMÂNIA (1800-1944)
http://www.romanianjewish.org/ro/cap1.html

1. Legislatia antisemita prefascista
Primele masuri juridice antisemite au fost adoptate în Principatele Române în secolul al 16-lea. Dar, prin caracterul lor sporadic, masurile antisemite – rare – nu permit afirmatia ca, în Evul Mediu, ar fi existat un antisemitism de stat în Principatele române. Cum Poarta otomana era toleranta fata de evrei, domnitorii români acceptau ca «evreii din Principate sa-si aiba structuri dupa modelul otoman al corporatiilor» . Sa mentionam aici si atitudinea oscilanta a domnitorilor români din secolul al 18-lea, unii dintre ei adoptând masuri discriminatorii antisemite, iar altii prote­jându-i pe evrei.
În secolul al XIX-lea, legislatia româna referitoare la evrei se dezvolta sub semnul discriminarii etnice si religioase, dobân­dind trasaturi bine definite. Rarele bune intentii ale unor guvernanti români privind ameliorarea situatiei evreilor, în primul rând acordarea de drepturi civile acestora, ca si anumite insistente în acelasi sens venite din afara tarii s-au izbit de tenacitatea si forta curentului antisemit autohton.
Adoptarea „Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat aparitia primei „Constitutii” românesti. Aceasta prevedea obligatia ca toti evreii sa fie înregistrati la autoritatile locale, specificându-se ocupatia fiecaruia. «Evreii care nu-si puteau dovedi utilitatea trebuiau evacuati din localitatile respective».
În pofida faptului ca, atât în Moldova, cât si în Muntenia revolutionarii români de la 1848 cereau emanciparea evreilor, ca si în pofida bunavointei manifestate fata de evrei de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a reprezentat o faza noua în dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numarul legilor, dispozitiilor si regulamentelor antisemite creste si treptat antisemitismul dobândeste un caracter de stat.
Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza si urcarea pe tronul României a membrilor familiei Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date curentului favorabil emanciparii evreilor români.
«Ion Bratianu, fostul revolutionar pasoptist, a inaugurat în calitate de Ministru de Interne, începând din primavara anului 1867, o sistematica politica antievreiasca. Circularele lui Bratianu ordonând izgonirea evreilor din sate si chiar arbitrara expulzare din tara au fost aplicate cu strasnicie de catre organele subalterne» .
În martie 1868 se depune la Camera Deputatilor un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural si prevazând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca raspuns la protestul guvernului francez în legatura cu statutul evreilor din România, Mihail Kogalniceanu trimite Parisului o nota în care refuza sa-i considere pe evrei ca cetateni români.
Tot Mihail Kogalniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, masurile discriminatorii anti-evreiesti în vigoare atunci, pentru a raspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de catre deputatul de Bârlad, I. Codreanu, nemultumit de ceea ce acesta numise „comportamentul” evreilor si de asistenta pe care populatia evreiasca din România o primea din partea „Aliantei Israelite Universale”.
În lunile iunie si iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoasterii independentei României, statu­eaza egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor tarii si acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de participantii la Congres prevedea: «În România deosebirile de confesiune sau credinta religioasa nu vor putea fi invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile si politice de interzicere de a practica functii publice si de a obtine onoruri, sau de a exercita orice mestesug sau profesie în nici un fel de localitate» .
La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constitutia României. Aceasta ar fi trebuit sa conduca la acordarea cetateniei române evreilor români. Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversari, paralel cu o sustinuta campanie antievreiasca. Mihail Kogalniceanu si Ion Bratianu îi prezentau pe evrei atât strainatatii cât si Parlamentului României ca pe dusmani ai tarii. În octombrie 1879 Parlamentul vota legea de revizuire a articolului 7 din Constitutie. Noua lege avea sa împiedice, practic pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial, naturalizarea evreilor români. Legea votata în 1879 acorda cetatenia româna în bloc doar unui numar de 888 de evrei care luptasera în Razboiul de Independenta a României din 1877.
În circa 38 de ani, dupa 1866, au fost încetateniti doua mii de evrei, inclusiv fostii combatanti evrei din Razboiul pentru Independenta.
În domeniul economic, discriminarea antisemita din România secolului al XIX-lea avea sa determine interdictia impusa evreilor de a detine slujbe la caile ferate, la vami, bursa si la regiile care asigurau monopolul statului de vânzare a sarii si a tutunului. Multe legi si dispozitii discriminatorii îi împiedicau pe evrei sa obtina licenta de vânzare în mediul rural a bauturilor alcoolice.
Dar aspectele cele mai dramatice ale persecutarii evreilor români care îsi câstigau existenta la tara o constituiau expulzarile. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste masuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia si aveau sa se intensifice dupa 1885. Ele puteau fi adoptate fie din initiativa autoritatilor centrale, fie a autoritatilor locale. Chiar si Consiliile Comunale aveau competenta de a dispune alungarea evreilor din raza localitatilor respective. Dar, în general, ele îndeplineau dispozitiile primite fie de la prefectul judetului, fie direct de la ministrul de Interne, riscând sa fie dizolvate daca nu executau ordinul. Devenit ministru de Interne, Mihail Kogalniceanu «continua sistemul inaugurat dând noua circulare succesive în 1869. Evreii au fost alungati, maltratati si jefuiti. Numarul celor izgoniti a depasit 1.200 de oameni. O noua campanie de izgoniri expeditive i-a lovit pe evreii în 1876: «peste 800 de persoane au trebuit sa-si abandoneze în 24 de ore caminele.
Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate si în mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din Moldova, refugiati la Bucuresti, au fost evacuati si de acolo.
În domeniul, sanitar, discriminarea antisemita a fost, de asemenea, puternica. Pentru a obtine dreptul de a avea o farmacie, farmacistii evrei se puteau prezenta la concurs doar daca nu se prezentau farmacisti români. Numai românii puteau fi medici primari de judet. Legea sanitara din 3 aprilie 1886 stabilea ca, pentru obtinerea oricarui post în serviciile sanitare, era obligatorie cetatenia româna. Elevii farmacisti si asistentii farmacisti „straini” nu puteau fi angajati decât acolo unde exista un elev sau asistent român. Asistenta medicala era gratuita pentru românii nevoiasi, conform acelorasi legi. Dar articolele 83 si 84 ale legii sanitare prevedeau ca «strainii pot fi admisi sa urmeze un tratament spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numarul paturilor ocupate de straini nu poate depasi 10%. La 25 iunie 1892, „Monitorul oficial” publica un raport din care reiesea ca evreii nu mai erau acceptati în spitalele din Moldova.
Legea învatamântului primar din 23 mai 1893 si modifi­carile aduse ei, ca si legea învatamântului secundar si superior din 24 martie 1893, prevedeau ca învatamântul era gratuit numai pentru copiii de români. „Copiii de straini” puteau fi admisi în scoli de toate gradele numai în. limita locurilor disponibile si platind taxe. Câteodata liceele si cel mai adesea universitatile erau puternice nuclee de propaganda antisemita. Universitatile din Iasi si din Bucuresti au fost pepiniere de cadre pentru primele organizatii antisemite din România si – dupa primul razboi mondial – au constituit nuclee ale primelor formatiuni fasciste românesti.
Traditia antisemita din armata româna ia nastere înca din secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar devine obligatoriu în România, exceptie facând doar strainii. Legea din 5 martie 1876, referitoare la recrutarile pentru armata, va stabili ca toti locuitorii tarii trebuie sa efectueze serviciul militar, cu exceptia celor care sunt cetateni ai altui stat. În consecinta, o mare parte dintre evreii din România sunt obligati sa satisfaca serviciul militar, desi nu au cetatenia româna. Din 1876 evreii sunt încorporati ca „straini care nu apartin unei natiuni straine”. Dupa recunoasterea României de catre Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost obligati sa faca armata ca „locuitori ai tarii”.
În armata, ostasii evrei sufereau persecutii care – pe unii – îi conduceau spre sinucidere.
În timpul razboiului balcanic din 1913, au fost mobilizati circa 13.000 de evrei. Dar, în pofida luarilor de pozitie în favoarea drepturilor lor, nu li s-a acordat cetatenia româna.
În 1915, Legea controlului strainilor a fost folosita pentru sicanarea evreilor. Tot în acel an, autoritatile au pus în practica o politica de alungare a familiilor evreiesti care traiau în zonele din preajma frontierelor. Sute de familii evreiesti din Moldova au fost atunci alungate spre capitalele de judet .
Din rândul evreilor combatanti în primul razboi mondial, s-au înregistrat 882 de morti, 735 de raniti si 825 de decorati. Tema antisemitismului în armata a patruns si în literatura. În nuvela „Itic Strul dezertor”, Liviu Rebreanu prezinta tragedia unui soldat evreu din primul razboi mondial împins de catre superiorul sau la sinucidere. Tot în cursul primului razboi mondial în urma unor ordine date de Marele Cartier General, s-a declansat o campanie antisemita care a dus la moartea mai multor soldati evrei suspectati de spionaj.
Un întreg sistem de delatiuni s-a introdus dupa luna septembrie 1916: familii întregi au fost ridicate si duse la posturi de politie pentru singura vina ca vorbeau limba idis. În Moldova, între 11 mii si 12 mii de evrei au fost arestati. Cei mai multi au fost eliberati dupa un timp, dupa ce, în cursul detentiei, au fost batuti, maltratati si jefuiti .
Prevederile legii de revizuire a articolului 7 din Constitutie nu au fost abrogate decât dupa primul razboi mondial. Desi a constituit un important pas înainte pe drumul emanciparii evreilor din România, decretul-lege nr. 3902 din decembrie 1918. era „de jure” o noua discriminare – pe criterii geografice – împotriva minoritatilor din România care traiau în alte zone decât Moldova sau Tara Româneasca. La acea data, Transilvania, Basarabia si Bucovina fusesera reunite cu România si aveau numerosi minoritari maghiari, germani si evrei. Guvernantii români erau bucurosi sa accepte aceste teritorii, dar în acelasi timp doreau si cel mai mic numar posibil de minoritari.
Articolul 7 al decretului-lege nr. 2085 din 22 mai 1919 privitor la naturalizarea evreilor anula decretul nr. 3902 din 29 decembrie 1918. În esenta, noul decret îl reproducea, pe cel precedent, asigurând din nou dreptul evreilor din Moldova si Tara Româneasca la cetatenia româna, dar simplifica procedura obtinerii naturalizarii de catre acesti evrei, prevazând doar o declaratie de optiune.
Prin Tratatul încheiat de puterile aliate cu România la 9 decembrie 1919, aceasta din urma se obliga sa respecte o serie de prevederi vizând protectia minoritatilor de pe teritoriul ei. Potrivit articolului 7 al tratatului, România se angaja „sa recunoasca în calitate de cetateni români de drept si fara nici o formalitate, pe evreii din toate teritoriile României care nu puteau sa se prevaleze de alta nationalitate afara de cea româna” .
Prin adoptarea noii Constitutii din martie 1923, evreii din România primeau cetatenia româna alaturi de toate celelalte minoritati ale tarii. Articolul 56 al legii din 24 februarie 1924 referitoare la dobândirea si pierderea cetateniei române preve­dea acordarea cetateniei române tuturor locuitorilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului si Satului Mare care îsi aveau domiciliul în aceste regiuni sau se nascusera acolo din parinti locuind în ele.
Aceasta reglementare juridica a durat pâna în 1938, perioada în care Liga Apararii Nationale Crestine a lui A.C. Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail si alte formatiuni politice au agitat „problema evreiasca”. La 21 ianuarie 1938, decretul regal nr. 169 semnat de Carol al 2-lea si de Octavian Goga ca Presedinte al Consiliului de Ministri, a statuat „revizuirea” atribuirii cetateniei catre evrei. În expunerea de motive a Decretului-lege, Ministrul de Justitie, Radulescu-Mehedinti, invoca drept temei fundamental al masurii adoptate „invazia evreilor” de dupa Unirea Principatelor din 1859 .
În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga dadeau cifra de 250.000 si respectiv 500.000 de evrei considerati „ilegali”. Daca regele respingea ideea expulzarii lor, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de acesti 500.000 de „vagabonzi” pe care „nu-i putem considera ca cetateni români” . Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar a acestor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministru de Externe în guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent sa ne maturam curtea, caci este inutil sa toleram la noi toate aceste gunoaie” .
În ciuda afirmatiilor cu caracter net rasist ale lui Octavian Goga, Decretul nr. 169 nu prevedea discriminarea pe baza rasiala, ci pe baza locului de nastere si a obligatiei de a prezenta acte care sa confirme posedarea cetateniei române. Decretul 169 a fost expresia juridica a dorintei lui Carol al II-lea de a combate „Garda de Fier” a lui Corneliu Zelea Codreanu, adoptând – fie si partial – chiar programul acesteia: «Era limpede ca „Garda de Fier” trebuia combatuta si ca singurul mijloc era sa i se adopte o parte din program» . În acest fel, dictatura carlista, începuta în 1938 va dobândi, în vara 1940, o pronuntata orientare fascista. Dar, înca înainte de aceasta ultima etapa a dictaturii regale au existat si alte indicii juridice si administrative ale recrudescentei persecutiilor antisemite. Astfel, bunaoara, legea constitutionala de la 27 februarie 1938 proclama la punctul „a” ceea ce numea „legea sângelui”, iar la punctul „b” facea distinctia juridica si politica între „românii de sânge” si „cetatenii români” .

Exodul evreilor romani, sau let my people go.
14 ani am asteptat sa primesc Certificatul ala nenorocit care imi dadea dreptul sa plec "la Palestina" - 1950 - 1964. In acest timp tatal meu si-a pierdut serviciul, eu am fost dat afara de la Politehnica, etc. Tradatori, deh. Cum spunea un tov.: statul te-a crescut, educat, ti-a dat de mancare, ti-a dat un coperis deasupra capului si ce faci dumneata? NE TRADEZI. Si pt. ce si cine. Pt. statul Izdrael (era cm analfabet omu', din productie), un stat capitalist. Si iac-ca venit Ceausescu la putere. Numai c-a venit si au si inceput sa iasa evreii. Cum, domnule. Simplu, cestie de lovele, multe lovele, 3000$ pe cap de hebreu. Daca Ceausescu ar mai fi trait, l-as fi intrebat: unde-s banii, draga, ca boborul a ramas flamand? In casa boborului?
Radu Ioanid ma lamureste cum de Ceausescu m-a eliberat. Voi publica un articol pe cestia asta cu proxima ocaziune.
M Sh

Marturii inedite despre
Pogromul de la Iasi (ADRIAN CIOFLANCA)
Pe 29 iunie s-au implinit 66 de ani de la izbucnirea Pogromului de la Iasi. Marcam aceasta comemorare aducandu-va in atentie o serie de documente inedite, date recent spre cercetare, care contin marturii nepretuite despre prigoana la care au fost supusi evreii din Iasi in anii ’30-’40 ai secolului trecut. Este vorba despre documentatia rezultata de pe urma unei ample anchete facute la sfarsitul razboiului printre evreii supravietuitori din Romania de catre Congresul Mondial Evreiesc. Zeci de mii de evrei au completat chestionare in care au rezumat experienta lor in timpul Holocaustului. Printre acestea, am avut marea surpriza sa gasim si fisa lui Leizer Finchelstein, ieseanul a carui marturie despre experienta sa traumatizanta din timpul pogromului am prezentat-o pe larg in revista 22 (nr. 859, aug. 2006).



Documentele Congresului Mondial Evreiesc - Sectia Romana au fost trecute la secret in perioada comunista si abandonate in subsolul revistei Realitatea evreiasca din Bucuresti, subsol care a fost la un moment dat inundat. De acolo au fost recuperate dupa 1989 de cercetatoarea Lya Benjamin, iar Anca Ciuciu, de la Centrul pentru Studiul Evreilor din Romania, a inceput sa le prelucreze arhivistic pentru a le pune in circulatie. Din pacate, multe dintre documente sunt intr-o stare precara si au nevoie urgenta de un proiect de restaurare.

Dosarele individuale realizate de CME sunt o sursa exceptionala pentru a reconstitui in detaliu impactul Holocaustului in Romania si pentru a scrie istoria sociala a comunitatii evreiesti din Romania la mijlocul secolului XX.

Documentele contin informatii despre familia celor cuprinsi in ancheta, despre profesia si proprietatile acestora, despre persecutiile antisemite (revizuirea cetateniei, efectele legislatiei "romanizarii", maltratari, jafuri, devastari, exproprieri, evacuari, concedieri, purtarea semnelor distinctive, arestari, pedepse, munca obligatorie, internari in lagar, deportari etc.) si despre rude pierdute in Holocaust. Partea cea mai utila a dosarelor o constituie sectiunea in se gasesc marturiile supravietuitorilor, unele dintre ele extinse, despre experienta personala sau a rudelor apropiate care au avut de suferit.



Vocea unei jumatati din Iasi



Cateva mii de documente ofera date despre comunitatea evreiasca din Iasi, care reprezenta, inainte de pogrom, jumatate din populatia orasului. Au lasat marturie supravietuitori ai pogromului din iunie 1941, dar mai ales vaduve si orfani care si-au pierdut parintii atunci. Putine au fost familiile de evrei din Iasi care nu au pierdut macar o ruda. Si aproape nici un evreu nu a scapat de umilinta batailor, denigrarii si persecutiilor de toate felurile la care a fost supusa comunitatea de catre autoritati si legionari, de catre populatia Iasului si deseori chiar de catre fostii vecini.

Ca urmare a violentelor de la mijlocul secolului trecut, profilul etnic al Iasului si structura de proprietate au fost schimbate brutal. Daca ne uitam pe adresele celor al caror destin a fost risipit atunci, vedem ca multi dintre ei locuiau pe strazi precum Stefan cel Mare, Lapusneanu, Cucu, Palat, adica zone centrale din geografia orasului. Astazi putini oameni si putine lucruri mai pastreaza memoria Iasului multicultural si a tragediei care i-a adus sfarsitul. Pana si locul unde a fost centrul Infernului in iunie 1941, fosta cladire a Chesturii de pe strada Vasile Alecsandri, este vag semnalat de o placuta memoriala, care nici macar nu a fost pusa de autoritatile iesene.



Voci din Infern



Am selectat din multitudinea de documente cateva marturii elocvente. Acestea sunt scrise intr-un stil lacunar, deseori stangaci, dar pastreaza incorporata durerea si tensiunea acelor vremuri. Scrisoarea tip prin care Sectia romana a CME invita oamenii sa depuna marturie spunea ca "nimic nu este mai de pret decat redarea exacta a adevarului". Si continua: "Dosarul durerilor noastre nu trebuie sa cuprinda un singur cuvant care sa constituie o exagerare, o deformare a realitatii. Sinceritatea absoluta trebuie sa fie supremul omagiu adus patimirilor noastre (...) Ele vorbesc singure, in simplitatea lor goala, mai cutremurator decat le-ar putea reda pana cea mai maeastra...".

Asa cum se stie, pogromul din Iasi a fost declansat in 29 iunie 1941, ca urmare a ordinelor date de regimul Antonescu. La violente au participat militari, politisti si jandarmi romani, agenti SSI, soldati germani, legionari si populatie civila din Iasi (studenti, ceferisti, functionari, meseriasi, negustori etc.). Populatia evreiasca masculina a fost masata la cladirea Chesturii, ori cu forta, ori atrasa cu pretextul ca va primi permis de "liber". Primele mii de victime au cazut la poarta si in curtea Chesturii, lovite in cap cu arma sau bata, ori impuscate. Peste noapte, cei ramasi in viata au fost imbarcati in doua trenuri de vite, ramase in memorie ca "trenurile mortii". Primul tren s-a oprit la Calarasi, iar al doilea la Podu Iloaiei, dupa ce au mers foarte incet, dupa trasee absurde, in bataia nemiloasa a soarelui de vara. Oamenii au murit cu miile, in special din cauza lipsirii deliberate de apa, a caldurii sufocante si a imbulzelii. In total, au murit, conform datelor din istoriografia recenta, in jur de 14.000 de evrei.



Marturii



"La Chestura ne astepta privelistea unui strat de oameni morti"

Lazar Rosen, nascut in 1927, strada Stefan cel Mare, elev



"In dimineata zilei de 29 iunie am fost ridicat impreuna cu toata familia mea, indiferent de varsta si sex, cu toate ca nu aveam decat 14 ani.

Dupa ce am fost dusi la Chestura, cu mainile ridicate si mereu impunsi cu baionetele sau impinsi cu patul armelor, am fost eliberat cu acel bilet «Liber». Dar in seara aceleiasi zile am fost din nou dusi, de asta data numai barbatii, la Chestura, unde ne astepta privelistea ingrozitoare a unui strat de oameni morti ce zaceau pe pietrele din curte. Doua randuri de soldati romani si germani ii primeau cu lovituri de lemne de 1 m pe nefericitii ce erau intai jefuiti de obiecte de valoare «de care nu mai aveau nevoie acolo unde mergeau». Dupa cateva rafale de mitraliera in urma carora tatal meu si un frate au fost raniti, cei sanatosi, sub stimulentul ducerii la domiciliu, au fost incolonati si dusi la gara, paziti de siruri lungi de sentinele si pe laturi de tancuri gata de atac.

Dupa o noapte intreaga de teroare in care am stat intinsi pe pietrele din piata garii, am fost aruncati in vagoanele de vite ce ne asteptau de mult. In vagonul sint care am fost aruncat eram 85 de persoane, dar eram dintre cei mai fericiti si nici nu stiam. Aveam si niste ferastruici pe care calaii in graba uitasera sa le astupe. La aceste ferestre lasam camesile in timpul noptii pentru a ne putea astampara setea cu roua depusa. Pana in ziua de joi 3 iulie am mers sau mai bine zis ne tineau pe loc, in regiunile cele mai expuse soarelui arzator de iulie. In ziua de 3 iulie in zori am fost invoiti sa ne aruncam mortii in camioane, iar cei ce, in staresat de aiureala in care se gaseau nu stiau despre ce e vorba, erau cat pe ce sa fie si ei aruncati in camioanele cu morti. Am fost transportati apoi in aceleasi vagoane la Roman, unde am fost siliti sa facem o baie fierbinte in timpul careia si haina ce-mi ramasese fusese arsa, am fost culcati si gramaditi pe cimentul din curtea Companiei a IV-a Sanitare. Aici insa ne-au venit in ajutor evreii romascani.

A doua zi, aranjati numai cate 40 in vagon, au fost trimisi mai departe si in ziua de duminica 6 iulie am coborat in afara orasului Calarasi - Ialomita la remizele unui regiment.

Aici am i sntnoptat, dormind pe cimentul care in prealabil fusese spalat si lasat cu baltoace de apa.

Dupa un regim de foamete si teroare am fost la un hambar de la marginea orasului Calarasi unde eram tinuti toata ziua in soare, iar in hambar nu intram decat noaptea, cand era o inabuseala insuportabila. Datorita mizeriei m-am imbolnavit de scabie si multe infectii ce ar fi putut duce la amputarea manei drepte.

Mai tarziu, comunitatea evreilor calaraseni ne-a scos pe noi copiii pana la 16 ani in oras, unde sub ingrijirea comunitatii locale am avut un regim mai omenos.

La 25 august am plecat spre casa. Dar si acum s-a dovedit reaua vointa a autoritatilor care ne tineau zile intregi pe drumul spre casa, cu toate ca drumurile erau libere si nu eram impiedicati. (...) In parte din acest timp am fost impreuna cu un frate, care din cauza varstei a fost dus la munca obligatorie si datorita regimului de munca si foame s-a imbolnavit si dupa un an si jumatate de chinuri a murit la Iasi."



"Mi-au dat un bocanc in burta zicand ca sa nu mai fac jidani"

Miriam Solomon, nascuta in 1905, strada Lozonschi, casnica, maritata cu rabinul Iancu Solomon, mort in al doilea tren al mortii



"... In ziua de 29 iunie dimineata slat ora 7, au intrat la noi doi sergenti de politie si un plutonier cu revolvere intinse spre noi sa ridicam mainile si-asut inceput a rascoli toata casa, tot ce era mai de pret mi-au luat, si nu era destul, ne-au izbit din casa sa trecem in convoiu pe barbatul meu, cu copiii. Si cand m-a izbit si pe mine eu m-am rugat la ei ca intr-adevar am fost gravida. (...) Mi-asut dat un bocanc in burta zicand ca sa nu mai fac jidani, am cazut lesinata si cei patru copii au cazut pe mine si au fost batuti. simpreunat cu ceilalti sam fostt dusi la Chestura unde am calcat pe mii de morti, si pe barbatul meu l-am pierdut. Tot drumul spre Chestura, barbatul meu a fost lovit cu arma si el ca rabin cu barba au luat chibrit si au aprins barba. Cand m-am despartit de el era fript pana la sange.

Dupa ce am ramas fara de barbatul care la el am trait ca o regina am trebuit sa le aduc bucatica de paine la cei 4 copilasi ai mei care cel mai mare nu avuse 13 ani si pe langa asta eram gravida cu al cincilea copil. Si cand stateam la rand si-mi ajungea randul sa-mi ieu painea veneau romancele si ma scoteau cu bataie din rand, «iesi ca esti jidanca si nu e ora jidanilor», si m-am rugat de ei ca sunt gravida si am copii mici acasa, mai rau au inceput sa ma ghionteasca si sa tipe «te trimete la Bug si nu mai faci jidani», si asa am suferit mai multe suferinti pe timpul legionarilor."



"Oamenii mureau ca mustele"

Isac Rotman, nascut in 1918, strada Stefan cel Mare, lucrator



"In ziua pogromului, am fost ridicat de acasa in drum spre adapost de catre soldati inarmati. (...) Soldatii vazandu-ma cu servieta, ma credeau spion pentru care motiv am fost batut si apoi fotografiat cu servieta, am fost apoi dus la Chestura unde am fost iar batut cu patul armei. Apoi am fost dusi la gara. (...) Cand am fost bagati in vagoane si oamenii mureau ca mustele in primele zile, cand trenul era oprit la Tg. Frumos, pentru a grabi moartea m-am aruncat afara din vagon crezand ca soldatii ma vor impusca. Dar cand si-au dat seama ca vreau sa mor impuscat au inceput sa ma tortureze, lovindu-ma cu paturile armelor si calcandu-ma in picioare pana m-au crezut mort, dupa care mi-au scos portmoneul cu banii, bijuteriile si actele, totul la valoarea de atunci de 100.000 lei. Am suferit atat pana am lesinat.

M-am trezit cand 2 oameni m-au apucat de maini si picioare, m-au tras intr-un colt, m-au dezbracat, m-au tras peste o mlastina si m-au aruncat intr-un camion cu cadavre. (Ar trebui sa scriu destul de mult ca sa arat cat am suferit in camion numai in drum spre cimitir, unde s-a gasit si acolo cineva care sa vrea sa ma omoare si m-a lovit cu o cheie de masina in ceafa.) La intrarea in cimitir o stiva cu cadavre acoperite cu paie arse precum si o groapa cat toata lungimea cimitirului in care erau aruncate cadavrele si printre ei si unii care mai miscau sau tremurau, dar care nu mai puteau opune vreo rezistenta erau aruncati claie care cum cadeau si erau aruncati de-a dreptul din camion, asa cum se arunca lemnele intr-un loc fara ordine. Apoi am fost biciuit de un comisar pentru ca m-am asezat langa o pusca mitraliera. Am fost dus inapoi spre vagoane si silit sa calc peste un morman de cadavre care erau aruncate afara din vagon si care morman era peste pragul usii vagonului. Iar ce era mai rau este ca au refuzat sa scoata toate cadavrele din vagon, lasandu-ne pe noi cei cativa supravietuitori o zi si o noapte cu o jumatate de vagon de cadavre care fierbeau din cauza caldurii insuportabile, fara apa si fara aer, facand sa se inmulteasca numarul cadavrelor pana la golirea vagonului."

„Nürnberg II?“
Nu poate fi trecut cu vederea faptul ca aparitia Holocaustului ca mit mobilizator al evreilor nu este perceput cu prea multa simpatie de multi dintre concetatenii lor, si nu ma refer acum la cei care (orice ar afirma despre sine) considera Holocaustul (desi numai cel petrecut pe propriile lor meleaguri) a fi fost nimic altceva decit „o minciuna, un fals, o escrocherie, o ticaloasa amenintare («Punga sau viata!»)“ din partea evreilor pentru a stoarce despagubiri pentru ce n-ar fi existat (Paul Goma, Saptamina rosie. 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia si evreii, Editura Vremea xxi, 2004, p. 273); nu ma refer, deci, la cei ce nu contenesc sa afirme ca tocmai centralitatea mitului mobilizator al Holocaustului i-a transformat pe cei implicati in aceasta, s-ar zice, rusinoasa activitate in „holocaustologi“*, in „socotitori sionisti“, in „contabili de cadavre“ (Paul Goma, Saptamina rosie…, p. 5-6) si in multe altele.

Ma refer mai degraba la persoane aflate deasupra suspiciunii de antisemitism, care ocupa un loc important in ierarhia intelectuala postcomunista, cum ar fi Andrei Plesu, de exemplu.
intr-un articol publicat in Dilema veche in februarie 2004, „Un alt fel de Holocaust“, Andrei Plesu isi manifesta, pe de o parte, ingrijorarea fata de faptul ca „o anumita «dispozitie» antisemita continua sa existe, subteran, in constiinta neamurilor“. Aceasta, afirma intelectualul roman, „supravietuieste latent, tulbure, in penumbra interioara a mai tuturor ne-evreilor“ si „nici o terapie n-a reusit sa anuleze, pina acum, aceasta insidioasa toxina. Ceea ce, intre altele, confera dramei semite o insondabila dimensiune metafizica“. Pe de alta parte, insa, el isi manifesta ingrijorarea si fata de disparitia a ceea ce denumea „substanta pozitiva“ a iudaitatii, pe care „si ne-evreii, dar si evreii, tind s-o lase de izbeliste“.

in ce consta aceasta „substanta pozitiva“? in „unicitatea creativitatii iudaice“ care in trecut se manifestase printr-un „peisaj luxuriant, abundent, policrom“, dar care, potrivit estetului, fusese inlocuita cu „o omogena monumentalitate“, cea a „comunitatii persecutate“. De aici, Plesu tragea un numar de concluzii mai mult decit relevante pentru subiectul pe care il discutam – consecintele centralitatii Holocaustului ca mit mobilizator al evreilor: avem de-a face cu un popor al carui destin religios, istoric, cultural are o relevanta inconfundabila asupra lumii. Cu o astfel de inzestrare, lui i-a fost dat, totusi, sa traiasca la limita disparitiei. A fi opac la aceasta grozavie, a relativiza sau, mai rau, a nega Holocaustul e a pune umarul la aceasta disparitie. Dar un alt fel de Holocaust, la fel de periculos, chiar daca mai discret, mai nesingeros (cel putin la prima vedere) apare la orizont: e „arderea de tot“ a traditiei evreiesti, ignorarea sau dispretuirea ei. Holocaustul nazist isi capata adevarata proportie daca e inteles nu doar ca un asasinat in masa, ci ca un asasinat spiritual. El ar fi putut insemna pierderea unei intregi culturi si n-avem dreptul sa ne oprim la oroarea primului lui nivel fara a lua nota de oroarea nivelului secund.

Pina in acest punct avem de a face cu o profunda meditatie intelectuala a unei persoane care poate fi considerata a fi mai degraba un filosemit decit opusul acestuia. Dar iata ca Andrei Plesu se dovedeste a fi opac la cauzele fenomenului, la ce a determinat transformarea Holocaustului intr-o religie seculara: „Iata de ce i-as intreba pe toti aceia a caror singura «cultura politica» e discursul «oportun» despre Holocaust: ce altceva stiti despre evrei? Ati citit textele hasidice antologate de Martin Buber? Ati citit ceva de Gershom Scholem? Ati citit Levinas si Walter Benjamin? Stiti ceva – altceva decit comentariile prostesti ale antisemitilor – despre Talmud si Zohar? Ati citit cu atentie Vechiul Testament? Aveti idee de Moses Maimonides? Ati auzit vreodata cum suna in ebraica, pasajul biblic despre visul lui Iacob? Ati asistat vreodata la o slujba de inmormintare intr-o sinagoga? Si daca nu, despre ce vorbiti? Ce aparati? Ce valori – disparute sau amenintate – fac obiectul ingrijorarii voastre? Nu sinteti cumva activistii unei abstractiuni, militantii unei «corectitudini» devenite conventionale si, in definitiv, ipocrite? Nu cumva compromiteti printr-un sentimentalism la indemina o mare idee si o nenorocire pe masura? Cred, cu toata puterea, ca evreii sint Holocaustul, plus ceva. Cred ca acest «plus» este esential. Si cred ca, uneori, teama – legitima – de a nu uita Holocaustul ne face sa-i uitam pe evrei“ (Andrei Plesu, „Un alt fel de Holocaust“, in Dilema veche, nr. 4, februarie 2004).

Ca evreu care a citit ceva si din Maimonide, si din Levinas, si care a rasfoit cite putin si Vechiul sau chiar Noul Testament, nu mi-ar veni foarte greu sa-i raspund domnului Plesu: nu noi sintem cei care au creat Holocaustul ca religie, si daca doriti intr-adevar sa aflati cum pot coexista noul si vechiul iudaism dupa Holocaust, rasfoiti, la rindul dumneavoastra, citeva capitole din Emil Fackenheim. Nazistii, i-as spune fostului diplomat cu toata diplomatia pe care m-as simti capabil s-o etalez, nu au facut nici o diferenta intre evreii cititori de Maimonide si cei care nu i-au auzit numele in viata lor. Iata secretul.
Dar as gresi pofund procedind in acest fel. Pentru ca afirmatiile reputatului estet nu numai ca nu pornesc de la intentii male-fice, dar nu fac decit sa confirme ceea ce afirmam in subcapitolul introductiv: avem de-a face, inca o data, cu o „ciocnire de memorii“, si nicidecum cu una de „istorii“. in memoria domnului Plesu (o memorie benigna cind se refera la evrei), ceea ce prevaleaza este contributia acestora la cultura generala al carei beneficiar se recunoaste. Andrei Plesu este oricind dispus sa ia atitudine impotriva antisemitismului ca mit-legenda sau impotriva negarii Holocaustului, un alt mit-legenda. Nu este, si poate nu va fi niciodata, capabil sa se identifice cu functiunile mobilizatoare ale mitului holocaustian ca actiune. in memoria iudaica, pe de alta parte, tocmai aceasta este caracteristica predominanta a Holocaustului.

Atunci cind sirenele suna in Israel in ajunul Zilei Shoah-ului, pe strada se opesc din mers atit profesorii universitari, cit si zarzavagiii, pe autostrazi se opresc din mers atit camioane conduse de distribuitorii de butelii de gaz, cit si masina ministrului culturii si a celui de afaceri externe. Si nimanui nu i-ar trece prin cap sa se intrebe daca soferul celuilalt vehicol a auzit sau nu de Martin Buber. Sa fim noi, evreii, un popor mai ciudat in ce priveste memoria? Nu cred. La urma-urmei, atunci cind participa la o slujba ortodoxa dedicata, sa presupunem, memoriei lui Iuliu Maniu pierit in Gulag la Sighet, ma indoiesc ca domnul Plesu isi pune intrebarea daca batrina din celalalt capat al bisericii l-a citit sau nu pe Jacques Maritain, pe Karl Jaspers sau macar pe Parintele Dumitru Staniloae.
Este binecunoscut faptul ca evreii sint un popor in rindul caruia memoria ocupa un loc cu totul deosebit. Si nu ma refer acum la batrinul doctor vienez din prima jumatate a secolului trecut, care incerca sa ne vindece toate traumele prin rememorarea acestora. De Pesach (Pastele evreiesc) ni se cere sa ne aducem aminte ca am fost sclavi in Egipt, iar Talmudul ne obliga ca fiecare dintre noi sa-si imagineze ca de-abia acum am parasit sclavia, pentru a putea aprecia libertatea. in acelasi timp, in noaptea de Se-der, ajunul primei zi a Pastelui, citim in textul de Hagada dedicat acestui eveniment ca nu avem voie sa uitam. „De te voi uita, erusalime, uitata sa fie dreapta mea“, citim in Psalmi in legamintul de a reveni in Tara Sfinta.

Dar acest exercitiu mnemonic nu se opreste la fagaduinta. in simbata dinaintea sarbatorii de Purim, se spune la sinagoga rugaciunea Zkor (Adu-ti aminte!), in care ni se cere: „Aminteste-ti ce ti-a facut Amalek“ in timpul exodului din Egipt, iar in Hagada sintem avertizati ca fiecare generatie isi va avea Amalekul ei, cel ce va urmari distrugerea noastra ca popor. Haman, a carui executie o marcam printr-un carnaval in sarbatoarea de Purim, nu a fost decit unul din descendentii lui Amalek, potrivit Cartii Estherei. Crima? Da, crima. Intentie de genocid? Da, intentie de genocid. Dar si pedeapsa, pentru ca Dumnezeu a distrus Amalekitii si i-a pedepsit pe urmasii acestora.
Avem, deci, de-a face cu un puternic mit mobilizator de tip sorelian, unul care cere evreilor sa nu uite ca pericolul ii paste la fiecare colt al istoriei si, in consecinta, sa se uneasca in fata lui. Dar mitul este in acelasi timp unul problematic, in sensul ca el ignora memoria altora. „intr-adevar“, ne spune Alain Besançon (Nenorocirea secolului: Despre Comunism, nazism si unicitatea Shoah-ului, Editura Humanitas, 1999, p. 118), „imensa majoritate a evreilor – dar nu numai a evreilor – este constienta de diferenta ireductibila intre ceea ce li s-a intimplat lor si ce li s-a intimplat altor popoare.“

Nota bene: Besançon nu neaga citusi de putin aceasta diferenta, insistind asupra unicitatii Holocaustului. Dar aceasta insistenta este de cele mai multe ori ignorata de cei care il citeaza, fie in Romania, fie in exilul romaesc, fie pe alte meleaguri. Se insista, in schimb, asupra altui citat, unde Besançon pune in evidenta contrastul „intre amnezia comunismului si hipermnezia nazismului“ (Alain Besançon, Nenorocirea…, p. . De ce?

http://www.observatorcultural.ro/Citeste-mai-departe-ť*articleID_17826-articles_details.html

Istorie si justitie
In Romania, indeosebi dupa traducerea Cartii negre a comunismului, rezolvarea relatiei problematice cu trecutul comunist a fost imaginata adesea sub forma unui „proces al comunismului“. „Precedentul“ invocat pina la saturatie este Procesul de la Nürnberg, care ar fi adus justitie in Europa postbelica, ar fi spus adevarul despre Holocaust, ar fi rezolvat problema denazificarii si ar fi provocat impacarea germanilor cu trecutul.
Aceasta versiune asupra Procesului de la Nürnberg nu este impartasita in mediile istoriografice occidentale.

Iata citeva aprecieri asupra capacitatii Procesului de la Nürnberg de a produce cunoastere istorica.
in primul rind, trebuie spus, fara ezitare, ca importanta Procesului de la Nürnberg in lumea postbelica este imensa. Procesul a avut un rol important pentru constientizarea internationala a naturii criminale a regimului nazist, a creat un precedent istoric prin pedepsirea „crimelor impotriva umanitatii“ si a contribuit la demararea procesului de elaborare a unei legislatii cosmopolitane.

Procesul de la Nürnberg nu este un proces al Holocaustului
Aliatii, urmarind sa produca un act demonstrativ de dreptate la scara mondiala, au organizat in mod deliberat procesul dupa un model universalist. Efectul colateral a fost marginalizarea problemei „Holocaustului“ – mai precis a „atrocitatilor impotriva evreilor“, cum sint numite in actele procesului.
Regimul nazist a fost acuzat de crime impotriva pacii, crime de razboi, crime impotriva umanitatii si, inainte de toate, de conspiratie pentru declansarea razboiului. Genocidul, campania criminala sistematica indreptata impotriva evreilor, nu a intrat in atentia si strategia acuzarii, victimele evreiesti aparind ca o categorie intre altele de victime civile ale razboiului planificat de Germania nazista, ale exceselor criminale hitleriste, iar lagarele, ca expresie a determinarii unei dictaturi de a strivi orice rezistenta. Problema persecutiilor si a crimelor impotriva evreilor a ocupat un loc minor in actul condamnarii, fiindu-i dedicate doar 6 pagini din 170.

Procesul de la Nürnberg nu este un proces al totalitarismului nazist
Aliatii vedeau sistemul hitlerist ca o forma extrema de dictatura, organizata in jurul unui tiran inflexibil, al unei minoritati fanatice si al citorva institutii criminale, iar Procesul de la Nürnberg a venit sa valideze aceasta perspectiva. Din acest unghi, regimul a aparut mai degraba ca o forma modernizata de tiranie, aliatii neluind in considerare complexitatea institutionala a unui regim totalitar si specificitatea ideologica a crimei si a represiunii. Responsabilitatea a fost focalizata exclusiv asupra lui Hitler, a virfurilor regimului nazist si a patru institutii condamnate drept „criminale“, procesul avind un efect indirect disculpant asupra societatii germane. in acelasi timp, a afirmat caracterul intersanjabil al victimelor, permitind inclusiv autovictimizarea germanilor.

Procesul de la Nürnberg nu a avut efectul moral scontat asupra Germaniei
Procesul a fost un act de pedagogie adresat in primul rind germanilor. Cu toate acestea, impactul asupra Germaniei a fost modest. Procesul a fost privit la inceput cu indiferenta si raceala, iar apoi, din anii ’50, cu aversiune crescinda.
Marturiile ramase din anii ’50 si ’60 amintesc si ele, pe de o parte, de dorinta germanilor de a uita si de a trage o „linie groasa intre prezent si trecut si, pe de alta, de refuzul acestora de a-si asuma trecutul imediat si de a exprima regret“. Dreptatea facuta la Nürnberg a fost privita ca „dreptatea invingatorilor"

http://www.observatorcultural.ro/Istorie-si-justitie*articleID_17824-articles_details.html

Nicolae Pop si evreiiEste in afara oricarui dubiu ca pe anumite portiuni exista o legatura intre cele doua fenomene terifiante ale secolului XX, Holocaustul si Gulagul. Acest text ofera, cred, o buna dovada in acest sens.
Nicolae Pop zis Achim s-a nascut la 16 martie 1898 in comuna Grosi, linga Tirgu Lapus. Din punct de vedere religios era greco-catolic, asa cum erau cei mai multi dintre etnicii romani din nordul Transilvaniei. indeplinea functia de padurar in zona sa natala, fiind si un agricultor instarit.

Era casatorit cu Maria si avea mai multi copii (Victoria, Alina – Elena in alte surse –, Ichim, Aristina, Ion si Nicusor). A fost implicat si politic, documentele ramase de la politia politica a regimului comunist indicindu-l ca fost „membru in PNT-Maniu si PNL-Bratianu“.

inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, satul Lapusul Romanesc, din Muntii Tiblesului, avea o populatie compusa in cea mai mare parte din etnici romani. Dar exista si o comunitate evreiasca, atit in Lapus, cit si in localitatile din jur. Liderul comunitatii evreiesti din Lapusul Romanesc era Samuel Dub, un om instarit, dispunind de un atelier de prelucrare a lemnului. Dub era foarte bun prieten cu Nicolae Pop, intre cei doi existind si relatii de natura economica. Samuel Dub avea un singur copil, Hanna, care in 1935 s-a casatorit cu Baruch Mendel Marmor, originar din Maramuresul invecinat. Cei doi au avut impreuna trei copii (Silca Reiza, Ester si Iom Tov). Nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei in urma celui de-al doilea arbitraj/dictat de la Viena, in 1940. Evreii de aici au scapat de politica antisemita a statului roman, dar au avut parte de cea a statului maghiar, relativ mai ingaduitoare pina in 1944. Situatia evreilor din Ungaria s-a inrautatit dupa ocuparea acestei tari de catre trupele germane, in martie 1944.

Evreii au fost concentrati in ghetouri, unde puteau fi mai usor supravegheati si de unde se putea organiza transportarea lor metodica spre centrele mortii din teritoriile direct controlate de Germania.
Chiar daca aflat undeva in creierii muntilor, departe de centrele deciziei politice, zvonurile privind iminenta deportarii evreilor din zona sa au ajuns si la Nicolae Pop. Acesta si-a informat prietenii evrei (familiile Dub si Marmor) si a insistat pe linga ei sa nu accepte mutarea in ghetou, propunindu-le sa se ascunda. Le-a promis ajutorul sau, precizind ca se va ingriji de nevoile lor. Fuga in padure a fost atent planificata si s-a produs pe 29 aprilie 1944. Diferite bunuri au fost incarcate intr-o caruta, aceasta fiind urmata de Samuel Dub, Hanna Marmor si cei trei copii ai ei. Din cauza unei boli, batrina Dub a refuzat sa plece, iar ulterior avea sa sfirseasca in Holocaust.

Cea care i-a condus pe evrei spre adapostul situat la 25 de km in interiorul padurii a fost o fetita de 12 ani, Aristina Pop, fiica lui Nicolae Pop. Carutas era un etnic roman, Gheorghe Man. Evreii refugiati in padure si-au construit un adapost din materialele deja pregatite de Nicolae Pop, beneficiind si de ajutorul unui angajat al acestuia, pastor, cunoscut sub porecla Negrut. Pentru a nu atrage atentia posibililor trecatori, fugarii nu au utilizat topoare sau ferastraie la construirea adapostului. Ei erau aprovizionati de Negrut si de Maria Achim, prin intermediul Aristinei Achim. Hanna Marmor avea sa sintetizeze astfel gestul facut de catre Nicolae, Maria si Aristina Pop: „Ei au facut pentru noi totul din toata inima, fara socoteli, cu dragoste si caldura, din prietenie adevarata si sincera, dind dovada de o omenie profunda ca si cum viata lor proprie si a familiei lor nu era in pericol de moarte in orice moment“.
Pe 3 mai 1944, toti evreii din Lapusul Romanesc au fost mutati in ghetoul din orasul Dej. Grupului din padure i s-au alaturat trei persoane fugite din ghetoul din Dej: Iacob Taub, Simi Ijic si Nusi Abraham. Toti au beneficiat de sustinerea dezinteresata a lui Nicolae Pop si a familiei sale.

Datorita semnalarii unor persoane straine in preajma locului unde se gaseau fugarii evrei, Nicolae Pop a decis mutarea adapostului mai in interiorul padurii. insa relativa siguranta in care se aflau i-a facut mai putin atenti, mai putin prudenti pe cei din grupul de fugari. Bunaoara, au inceput sa taie lemne, operatiune care producea un zgomot detectabil pe o arie intinsa. Pe 13 august 1944 ei au fost surprinsi de doi jandarmi unguri inarmati, care se ratacisera prin padure si venisera sa solicite informatii. Hanna Marmor a incercat sa traga cu pistolul in jandarmi, dar fara nici un efect, arma nefiind incarcata. A fost imobilizata, cei mai multi fugari fiind retinuti, iar apoi transportati spre locul unde se gasea unitatea de jandarmi. Nusi Abraham nu a fost prins, iar Iacob Taub a reusit sa fuga. Samuel Dub a putut evada datorita coruperii unui jandarm. Protectorul fugarilor, Nicolae Pop, s-a facut si el nevazut. Toti aveau sa iasa din padure dupa 16 octombrie 1944, cind zona a intrat sub controlul trupelor sovietice si romane. Cu toate ca a incaput pe mina jandarmilor si a ajuns pe teritoriul Ungariei restrinse, Hanna Marmor si copiii ei au supravietuit Holocaustului.

Asa cum spunea chiar Hanna Marmor in marturia ei, „din nefericire, necazurile lui Pop Nicolae nu s-au terminat cu regimul fascist: onestitatea absoluta si necompromisa de care a dat dovada l-au costat viata si familia“. La fel cum acordase sprijin celor persecutati pe criterii rasiale in 1944, Nicolae Pop avea sa ofere sprijin si celor care au fost urmariti pentru credinta lor religioasa ori politica dupa 1948. in 1948-1949 a gazduit mai multi fugari politici, ceea ce l-a aruncat intr-un conflict cu Securitatea. Pentru a scapa de urmarirea acesteia, in primavara anului 1949 Nicolae Pop a disparut de la domiciliu, devenind fugar. El s-a asociat cu alti urmariti, constituind un grup de rezistenta armata anticomunista, care a fost activ in zona Muntilor Tibles in anii urmatori. Desi a fost sfatuit sa nu isi riste viata, Nicolae Pop a refuzat. El i-a spus vechiului sau prieten Samuel Dub ca „odata ce si-a dat cuvintul, isi va respecta promisiunea toata viata“.

Poate gestul lui Nicolae Pop de a salva mai multi evrei din zona sa in 1944 nu ar fi fost cunoscut si valorizat daca nu ar fi existat stradaniile Hannei Marmor. Emigrata in Israel in 1962, Hanna Marmor si-a vazut de viata ei, incercind sa se adapteze la noile realitati. insa in anii ’90 ai secolului trecut, ea a considerat o datorie de onoare perpetuarea memoriei unor oameni care ii salvasera viata. De aceea a facut demersurile necesare pentru includerea lui Nicolae Pop, a Mariei Pop si a Aristinei Pop (Saileanu) intre Dreptii pentru Popoare, la Yad Vashem. Poate putin patetica, dar cu siguranta onesta, Hanna Marmor avea sa traga o concluzie clara: „Daca exista Drepti intre Popoare, Pop Nicolae este exemplul cel mai reprezentativ“. Trebuie sa spunem ca Nicolae Pop si membrii familiei sale sint printre putinii (cu mult sub 100) cetateni romani inclusi in aceasta lista a Dreptilor intre Popoare.

Distincţie post-mortem acordată de israelieni unui „fiu al Bisericii Ortodoxe Române”
http://www.gandul.info/distinctie-post-mortem-acordata-israelieni-unui-fiu-bisericii-or.html?3932;838744


Ambasada Statului Israel la Bucureşti şi Patriarhia Română au organizat, ieri, la Palatul Patriarhiei, ceremonia de decernare a titlului „Drept al Popoarelor Lumii” pictorului bisericesc George Rusu (1880-1977) de către Autoritatea Martirilor Holocaustului şi a Comemorării Eroilor „Yad Vashem” din Ierusalim.
Cu acest prilej, d-nul Meir Shai a prezentat fapta eroică a lui George Rusu şi şi-a exprimat recunoştinţa faţă de cel care a salvat viaţa familiei sale: „Asumându-şi un risc enorm, la îndemnul şi cu sprijinul direct al Mitropolitului Tit Simedrea, domnul George Rusu a reuşit să ne scoată din ghetou şi să ne adăpostească – din octombrie 1941 până în august 1943 – în subsolurile Palatului Mitropoliei Bucovinei din Cernăuţi.

Timp de un an şi opt luni am fost ocrotiţi de slujitorii Mitropoliei, în timp ce zeci de mii de conaţionali ai noştri erau victime nevinovate ale unui înfricoşător Holocaust”.
La finalul ceremoniei, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a spus: „L-am cunoscut personal pe domnul George Rusu şi i-am apreciat talentul artistic, dar şi credinţa pilduitoare. Toate popoarele au în istoria lor nescrisă pe drepţii şi eroii lor. Noi, Biserica, ne rugăm pentru toţi aceştia şi ne bucurăm când şi alte instituţii, asemenea Institutului Yad Vashem, recunosc faptele pilduitoare ale fiilor Bisericii Ortodoxe Române.
Dumnezeu să-i odihnească cu drepţii pe toţi cei care, mai presus de propria fiinţă, au salvat vieţile semenilor lor”.
Titlul de „Drept al Popoarelor Lumii”, conferit post-mortem pictorului George Rusu, a fost înmânat Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist de către reprezentantul Ambasadei Statului Israel la Bucureşti şi urmează a fi expus la loc de cinste în Palatul Patriarhiei.

Doi evrei români
Voi înfăţişa în rândurile de mai jos destinele singulare şi emblematice a două personaje pe care eu le consider exemplare.

Au fost doi oameni relativ obişnuiţi, bine cunoscuţi unora, dar necunoscuţi sau uitaţi de majoritatea. Ei au trăit pe meleaguri româneşti, despărţiţi în timp de mai bine de un secol. Ambii s-au văzut aruncaţi în vâltoarea unor evenimente încrâncenate şi zbuciumate ale istoriei noastre şi au fost puşi la un moment dat în faţa unei alternative capitale, fiecare alegând în felul său drumul pe care să-l urmeze.

Primul personaj este un pictor paşoptist, cu siguranţă cel mai important pictor al Revoluţiei de la 1848. Era un frate de-al nostru, francmason. A activat în loja "Dreptate şi Frăţie" din Bucureşti, alături de marile figuri care au constituit "generaţia paşoptistă", generaţia de aur a regenerării noastre naţionale, fiind îndeosebi prieten cu C.A.Rosetti şi cu familia acestuia. A participat activ la Revoluţie şi a pictat două dintre cele mai celebre tablouri ale acestui moment: "România rupându-şi lanţurile pe Câmpia Libertăţii" şi "România Revoluţionară", unde a avut ca model pe Maria Rosetti. Despre aceste tablouri, un cunoscut istoric spunea: "Cele două pânze ale lui Rosenthal - căci despre el este vorba - sunt cele mai mişcătoare omagii în artă aduse naţiunii române". După înfrângerea Revoluţiei s-a refugiat la Paris. De acolo a fost trimis într-o misiune secretă în Transilvania unde a fost arestat de autorităţile ungare şi închis la Pesta.

În închisoare este confruntat cu alternativa vieţii lui: va trebui să aleagă între a-şi trăda prietenii sau a-şi pierde viaţa. La numai 31 de ani, acest tânăr talentat alege fără ezitare să se sinucidă în temniţă. Se va fi gândit el oare la strămoşii săi, zeloţii, care la Massada în anul 73 au ales sinuciderea colectivă pentru a nu cădea vii în mîinile romanilor? Nu o vom şti niciodată...

În schimb, ştim sigur că C.A.Rosetti, proprietarul celor două tablouri, nu a putut să se despartă de ele până la sfârşitul vieţii. Înainte să moară, el le-a donat "Muzeului de Tablouri din Bucureşti", printr-o scrisoare anexă la testament "ce cuprinde emoţionante cuvinte la adresa străinului care a întruchipat cel mai bine în pictură virtuţiile Revoluţiei române".Citez din scrisoarea lui Rosetti: "Rosenthal a iubit România ca cel mai adevărat român şi chiar viaţa i-a jertfit-o".

Pentru patrioţii de duzină de astăzi este poate şocant să afle că modelul "României revoluţionare" a fost Maria Rosetti, o scoţiană get-beget (Maria Grant-Rosetti), iar autorul tabloului a fost un evreu get-beget, C.D.Rosenthal.

Pentru noi, masonii, este important de reţinut că în 1848, când a fost pictat tabloul "România rupându-şi lanţurile...", tricolorul apare pentru prima dată şi el are în mod evident culorile egale şi verticale, confirmând originea sa masonică.

Al doilea personaj este scriitor şi om de cultură, implicat fără voia lui într-o înscenare politică. În anul 1959 se află şi el în faţa unei alternative: să confirme - ca martor al acuzării - nişte fapte reale, dar care i-ar fi incriminat pe prietenii săi (C. Noica, Alex. Paleologu, Dinu Pilat, Al. George etc) sau să accepte puşcăria alături de ei. Ezită în primul moment din motive omeneşti, cum vom vedea, şi cere timp de gândire. Întors acasă, el povesteşte tatălui său întâmplarea. Replica acestui bătrân evreu de peste 82 de ani nu mi se pare cu nimic mai prejos decât cea a Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare.

Îmi permiteţi să reproduc întocmai acest moment:

"După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:


- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc, înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te acum.

Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu. Şi mă simt istovit şi mai e şi masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere decât să declar adevărul; şi că nu ne vom mai vedea niciodată, şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte."

Răspunsul bătrânului este de-a dreptul antologic:


"- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi să închizi un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante, abrutizat şi moţăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe inima, dar n-ai încotro."

Şi fiul său n-a mai ezitat şi s-a dus înapoi. S-a întors pentru mai mulţi ani de mizerie, privaţiuni şi umilinţe, înşirând alături de prietenii săi cele mai sinistre închisori comuniste de la Jilava şi Aiud, până la Gherla şi Sighet. E drept că în închisoare a avut o revelaţie mistico-spirituală, care l-a transformat profund şi căreia îi datorăm această excepţională carte - "Jurnalul Fericirii". Autorul ei este desigur Nicolae Steinhardt.

Despre Steinhardt ar mai fi de spus ceva. Nu cu mult timp în urmă, în cadrul unei dezbateri TV, am avut imensa satisfacţie să-l aud pe scriitorul Mircea Dinescu evocând modelul de verticalitate şi demnitate umană a lui Steinhardt, în contrast cu figura jalnică şi tristă a unuia dintre invitaţii prezenţi, care se dovedise a fi fost un zelos colaborator al Securităţii şi care - spre stupoarea celor de faţa -alesese calea delaţiunii fără scrupule, fără o motivaţie convingătoare, fără regrete sau mustrări de conştiinţă.

În final, voi încerca să-mi motivez opţiunea pentru cei doi. Am vorbit despre ei în primul rând din admiraţie pentru rectitudinea morală şi tăria sufletească pe care le-au manifestat în momentul opţiunii supreme a vieţii lor. Pentru mine, ei au dat dovada şi măsura adevăratului curaj, a curajului suprem, care este unul singur: curajul în faţa morţii, închisoarea pe vremea lui Steinhardt fiind o formă de moarte încă mai atroce prin torturile şi umilinţele care o însoţeau. Faţă de "curajul în faţa morţii" - şi îl citez acum pe Steinhardt - "restul reprezintă nu cuvinte, ci vorbe, nu vorbe, ci palavre, nu palavre, ci lozinci".

În al doilea rând, am vrut să vă arăt prin aceste două "figuri exemplare" că întâlnirea noastră de astăzi ca şi înfrăţirea care va urma nu sunt rodul întâmplării şi nici inedite nu sunt. Ele continuă un lung şir de înfrăţiri contractate în decursul secolelor de convieţuire a evreilor cu românii pe aceste meleaguri. Secole în care evreii s-au identificat cu interesele şi valorile naţionale ale României până la sacrificiul suprem.

Astfel că nu putem decât să deplângem agresiunea comunistă care a destrămat comunitatea evreiască din România, odată atât de înfloritoare. Dar să ne şi bucurăm atunci când participăm la tentative reuşite de reînnodare a legăturilor cu foştii noştri concetăţeni, aşa cum este întâlnirea noastră de astăzi.

http://www.masonicforum.ro/ro/nr15/jews.html

Raport.....Agresiunile asupra minoritatilor, in crestere

BUCURESTI – Agresiunile asupra minoritatilor sint in crestere in multe tari, a avertizat Organizatia Human Rights First somind guvernele sa ia masuri mai ferme pentru combaterea acestui fenomen, informeaza Associated Press.
Raportul acestei organizatii, care contine date despre agresiunile asupra minoritatilor din Europa si America de Nord, a fost publicat la Bucuresti pentru a coincide cu o conferinta a Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), care se axeaza chiar pe combaterea discriminarii.
Tarile ar trebui sa aiba legi mai dure care sa pedepseasca agresiunile asupra minoritatilor pentru a ajuta guvernele sa “previna, sa identifice si sa pedepseasca” un astfel de comportament violent, mentioneaza Organizatia Human Rights First.
“Acest tip de violenta ramine o problema serioasa in Europa. Desi citeva tari precum Franta, Germania sau Regatul Unit au luat masuri de monitorizare a agresiunilor asupra minoritatilor, cele mai multe tari nici macar nu colecteaza date statistice despre aceasta problema”, a declarat directorul executiv al Human Rights First, Maureen Byrnes.
“Prejudecatile bazate pe rasa, etnie sau nationalitate continua sa fie principalele elemente care alimenteaza ura si intoleranta”, mentioneaza autorii raportului, subliniind in acelati timp ca s-a ajuns chiar la forme letale de violenta in unele zone ale fostei Uniuni Sovietice.
Cele mai expuse minoritati in ceea ce priveste violenta sint evreii si musulmanii, care se confrunta cu o discriminare dubla – religioasa si rasiala – dar si rromii sau minoritatile crestine din Rusia, Turcia sau tarile din Asia Centrala, se mai arata in raport.
Documentul s-a concentrat in special asupra Frantei, Germaniei, Rusiei, Ucrainei si Regatului Unit, tari in care violentele asupra minoritatilor au fost in crestere in ultimii ani. Numai in 2006, in Rusia au fost 540 de astfel de cazuri, dintre care 54 de omor, precizeaza Human Rights First.
In ce priveste capitala ucraineana Kiev, raportul mentioneaza cazul petrecut la 25 octombrie anul trecut, atunci cind cinci barbati, identificati ulterior ca fiind de extrema dreapta, au atacat si au ucis un barbat de 44 de ani de origine nigeriana. In urma atacurilor cu bomba din 7 iulie 2005 de la Londra, numarul agresiunilor motivate religios au crescut cu 600% in luna ce a urmat atentatelor teroriste. Per total, acest tip de incidente s-a mentinut la o cota istorica anul trecut in Marea Britanie.
Antisemitii din Europa si America de Nord isi justifica frecvent actiunile invocind politicile israeliene, desi ei folosesc limbajul si simbolurile Germaniei naziste. Lucrurile sint similare si cind vine vorba de discriminare si atacuri violente asupra musulmanilor. Oameni obisnuiti sint atacati in magazinele pe care le detin, in scoli sau in propriile case de catre agresori care cred ca se razbuna astfel pe terorismul islamic, adauga organizatia.
Cel mai recent exemplu care confirma cele mentionate in raport este agresiunea petrecuta marti asupra a doi barbati care ieseau dintr-un cinematograf din Bucuresti, care gazduia festivalul anual Gay Fest. Cei doi au fost batuti de opt atacatori, conform AP care citeaza Accept, o organizatie care apara drepturile minoritatilor sexuale. Politia a intervenit pentru a stopa acest incident si a operat citeva arestari

Summit OSCE privind discriminarea la Bucuresti
In zilele de 7 si 8 iunie s-a desfasurat la Bucuresti si Sibiu summit-ul tarilor din Europa de Sud-Est, privind combaterea discriminarii si promovarea respectului si intelegerii reciproce. Cu acest prilej, a fost adoptata o Declaratie comuna axata pe legatura dintre valorizarea diversitatii patrimoniale, cooperarea regionala si dezvoltarea durabila.
***
Forumul OSCE a avut ca tema anul acesta “Diversitate culturala – punte intre patrimoniul cultural si cultura viitorului” si face parte din seria evenimentelor culturale la nivel inalt, organizate anual sub egida si cu sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO).
Au participat sefii de stat din Croatia, Serbia, Bosnia si Hertegovina, Macedonia, Muntenegru, precum si ministri din Albania, Bulgaria, Grecia si Turcia si reprezentanti ai organizatiilor internationale - UNESCO, OIF, Consiliul Europei -, iar in calitate de invitati si reprezentanti ai Republicii Moldova si Ungariei. Anul trecut, o reuniune similara s-a desfasurat in Croatia, la Opatija.
Gazda reuniunii a fost presedintele Traian Basescu, care a deschis sesiunile plenare.
Reuniunea curenta a avut loc in cadrul Programului “Sibiu – capitala culturala europeana 2007”, derulat sub inaltul patronaj al presedintelui Romaniei.
In sesiunile de lucru ale reuniunii OSCE de la Bucuresti s-au analizat probleme cum ar fi combaterea rasismului, antisemitismului si a xenofobiei, intoleranta si discriminarea fata de minoritatile musulmane, discriminarea rromilor, libertatea credintelor religioase, implicarea societatii civile in lupta impotriva formelor de intoleranta, aplicarea legislatiei de combatere a discriminarii, educatia tinerelor generatii in sensul respectului si intelegerii reciproce.
In cursul serii de 7 iunie, la Ateneul Roman a avut loc recitalul pianistului Dimitri Baskirov.
Vineri 8 iunie, la Sibiu, a fost organizat pentru participantii la summit un “Tur ghidat” de catre primarul orasului, Klaus Johannis, iar zidul Turnului Sfatului a fost dezvelita o placa omagiala.
Oaspetii au vizitat centrul vechi al Sibiului, precum si Muzeul Bruckental si Muzeul Astra.
Tema din acest an a Summit-ului regional a continuat linia reuniunilor de la Tirana, Varna si Opatjia, privind cooperarea culturala regionala. Evenimentul se inscrie in seria reuniunilor sefilor de stat din Europa de Sud-Est, organizate sub egida UNESCO si a Consiliului Europei pe probleme de patrimoniu cultural.
Forumurile regionale se desfatoara incepind cu anul 2003 si au fost organizate, in ordine cronologica, in Macedonia, Albania, Bulgaria si Croatia, Romania participind la toate acestea summit-uri.
Elie Wiesel avertizeaza asupra persistentei antisemitismului in Europa
Laureatul Nobel pentru pace, profesorul Elie Wiesel, a adresat in cadrul Conferintei OSCE un mesaj video in care a avertizat asupra persistentei antisemitismului si a unor grupuri rasiste la nivelul societatilor din unele tari europene.
“Antisemitismul este cea mai veche forma de manifestare a urii din istorie si este singura dintre bolile grave ale secolului al XX-lea care a supravietuit si este inca in jurul nostru, comunismul si fascismul fiind oarecum moarte acum”, a subliniat Elie Wiesel.
Scriitorul nascut la Sighet, in nordul Romaniei, si a carui familie a fost trimisa la Auschwitz in aprilie 1944, s-a adresat oficialilor din cele 56 de tari participante la conferinta OSCE de la Bucuresti cerindu-le sa denunte si sa combata politicile si ideologiile rasiste, antisemite si xenofobe care persista in aceste tari.
Supravietuitorul Holocaustului a mai tinut sa atraga atentia ca accesul liderilor nazisti la puterea politica nu a reprezentat singurul factor care a dus la tragedia de la Auschwitz si celelalte uzine ale mortii.
Apel al reprezentantului ONU pentru combaterea discriminarii religioase
Statele membre ale OSCE trebuie sa ia masuri eficiente pentru a combate discriminarea religioasa iar Bisericile au un rol primordial in aceasta lupta, a afirmat raportorul special al ONU pentru formele contemporane de rasism, xenofobie si intoleranta, Doudou Diene.
In interventia sa, din a doua zi a Conferintei OSCE la nivel inalt privind combaterea discriminarii si promovarea respectului si intelegerii reciproce, reprezentantul ONU a subliniat ca religia crestina este legata de Occident si ostilitatea fata de Occident se rasfringe, in egala masura, si asupra religiei crestine.
Oficialul Natiunilor Unite a insistat asupra necesitatii recunoasterii caracterului specific al fiecarui tip de discriminare si asupra faptului ca trebuie respinsa orice tentativa de ierarhizare a acestor discriminari.
La rindul sau, secretarul Consiliului pontifical, Brian Farrell, ti-a exprimat regretul fata de actele de discriminare religioasa care s-au inmultit in ultimii ani, apreciind ca un rol semnificativ in prevenirea acestor acte il are presa din intreaga lume.