IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Ziarul Haaretz şi antisemitismul din România
Prestigiosul cotidian israelian “Haaretz” publică un articol de opinie semnat de Cellu Rozenberg, sub titlul “Antisemitismul trăieşte bine-mersi în România”, în care acesta îşi exprimă indignarea faţă de o gafă făcută de preşedintele României, Traian Băsescu, ce pare că a încurcat Israelul cu Palestina. Autorul începe prin a sublinia faptul că, dacă vrei să îţi dai seama “cât de mult îi iubesc românii pe evrei”, e suficient să priveşti incidentul în care au fost distruse 200 de pietre funerare din cimitirul mozaic din Capitală.

“Chiar dacă sunt doar câteva mii de evrei rămaşi în România, antisemitismul trăieşte bine-sănătos”, adaugă Rozenberg.
Analistul aminteşte faptul că cimitirul este o amintire a importantei comunităţi evreieşti care trăia în România, de 800.000 de persoane, distrusă în Holocaust “nu de germani, ci de aliaţii fideli ai lui Hitler, românii”. Rozenberg susţine că “nu este prima dată când se întâmplă asta în România, dar toată lumea tace”.
Comentatorul continuă susţinând că “antisemitismul românesc este adânc plantat în solul ţării, udat din plin de sângele evreiesc. În aproape fiecare oraş unde trăiesc evrei, aceştia au fost subiectul crimelor şi tâlhăriilor - duse la capăt de cetăţeni obişnuiţi, dar susţinuţi de regim - atât înainte de Al Doilea Război Mondial, cât şi după. Nu este de mirare că istoricul Hannah Arendt descrie România ca fiind cea mai antisemită ţară dintre toate”. Rozenberg continuă povestind calvarul evreilor din Iaşi din 1941 şi exodul evreilor din ţară în timpul epocii comuniste, contra sumelor cerute de regim. Autorul adaugă faptul că Holocaustul “a început să fie studiat în şcoli de-abia în 2004, la presiunea externă”.
Rozenberg continuă pe acelaşi ton: “Dacă cineva credea că s-a întâmplat o schimbare în ultimii ani, dacă cineva spera că antisemitismul a fost limitat la câţiva golani care desecrează morminte şi nu există la nivel guvernamental, remarcele preşedintelui Băsescu la o conferinţă de presă de pe aeroportul Bucureşti la întoarcerea din Siria, în urmă cu o săptămână, arată că există altă Românie decât cea a pastramei şi a vinului - România antisemitismului. Siria, a spus Băsescu, este învecinată cu următoarele ţări: Irak, Liban şi Palestina”. Autorul scrie că “este bine cunoscut faptul că preşedintele României nu este foarte bine educat, dar în calitatea sa de fost căpitan de vas te-ai aştepta să ştie măcar puţină geografie şi istorie. I-a scăpat oare faptul că nu există o ţară numită Palestina, ci altă ţară, chiar dacă mică, la graniţa Siriei - una numită Israel? E păcat că Ministerul de Externe nu a găsit de cuviinţă să răspundă dur acestor remarce. Încă nu este prea târziu”, concluzionează Rozenberg, prezentat de ziar ca istoric specializat în securitate naţională. Familia sa a fost ucisă în timpul pogromului de la Iaşi, din 29 iunie 1941.

Monumentul Holocaustului mută 32 de arbori din parcul Izvor
32 de arbori din perimetrul unde urmează să fie construit Monumentul Holocaustului vor fi scoşi şi mutaţi, pentru ca obiectivul să poată fi ridicat.
Pentru construirea Monumentului Holocaustului, în spaţiul delimitat de Străzile Lipscani-Ion Brezoianu-Mihai Vodă şi ing. Anghel Saligny, este necesară mutarea a 32 de arbori din zona în care urmează să fie ridicat. Întrebat dacă proiectul privind Monumentul Holocaustului este atât de mare, încât să fie necesară mutarea celor peste 30 de arbori, Sorin Oprescu a răspuns că, deşi iniţial nu era prevăzută mutarea copacilor, în forma sa finală proiectul are în vedere un spaţiu mult mai mare, primarul precizând că "aceasta este viziunea constructorului".

Memorialul Holocaustului, care va fi realizat în centrul Bucureştiului de sculptorul Peter Jacobi, va fi un complex abstract format din şase piese, cea principală atingând înălţimea de şapte metri. Jacobi a câştigat un concurs organizat în prima parte a anului 2006 de către Ministerul Culturii. Elementul definitoriu pentru Memorial va fi "mişcarea", creată prin jocul de lumini şi umbre, potrivit unei declaraţii a sculptorului, de la momentul respectiv. Memorialul va fi parţial sub nivelul solului, aspect menit să sugereze faptul că adesea evreii au trăit şi au muncit în spaţii subterane.
În afară de sculpturi, în exteriorul Memorialului va fi plasat un zid de aproximativ 300 de metri pătraţi din plăci de fibră, pe care vor fi perforate mai multe texte, reprezentative pentru Holocaustul din România.

Printre acestea se vor afla un text propus de Ministerul Culturii şi numele localităţilor unde a avut loc pogromul. Peter Jacobi va defrişa zona şi va amenaja o plantaţie cu platani, ale căror coroane se vor uni. Piatra de temelie a monumentului a fost pusă în cadrul unei ceremonii, în luna octombrie 2006, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu şi a ministrului Culturii de atunci Adrian Iorgulescu.

Vandalism în Cimitirul Evreiesc din Botoşani


Zeci de morminte, vechi de peste 70 de ani, aflate în Cimitirul Evreiesc din municipiul Botoşani au fost distruse de persoane încă necunoscute.

Potrivit preşedintelui Comunităţii Evreieşti din Botoşani, David Iosif, pietrele funerare de pe aproximativ 25 de morminte au fost distruse cu o rangă metalică. "Nu sînt semne care să ne arate că este un gest antisemit, pentru că nu am găsit alte urme şi inscripţii. Cred că este vorba de nişte tineri care au fost cuprinşi de aburul alcoolului. Este păcat pentru frumuseţea şi valoarea acestor monumente, care sunt atît de vechi", a afirmat David Iosif.

Liderul comunităţii evreieşti a sesizat Poliţia, care a declanşat o anchetă pentru descoperirea autorilor. Potrivit purtătorului de cuvînt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie, comisarul Manuela Ieremie, din primele verificări rezultă că distrugerea monumentelor funerare de pe morminte a fost realizată de un grup de şapte tineri. "Ancheta se află în desfăşurare şi ne aflăm în faza strîngerii probatoriului faţă de suspecţi. Din primele cercetări, am stabilit cu certitudine că este vorba de şapte persoane", a afirmat Ieremie.

Cimitirul evreiesc din Botoşani, în care sînt înhumate cîteva mii de persoane, se întinde pe o suprafaţă de 12 hectare şi se află la periferia municipiului.

Precedat de mai multe semne şi acţiuni rău prevestitoare, dar absolut caracteristice pentru un eveniment de acest tip (arestarea unor „suspecţi” evrei, intensificarea campaniilor antisemite în presa locală, răspîndirea zvonurilor că „se pregătea ceva”, înscenarea de atacuri false asupra unor unităţi ale armatei române care traversau în acele zile oraşul în direcţia frontului, înarmarea secretă a cîtorva grupuri care au primit – de la agenţii „acoperiţi” ai unei unităţi speciale a SSI – drept consemn să provoace dezordini etc.), pogromul din Iaşi a făcut, în numai cîteva ore, 8000 de victime, cărora li se adaugă alte 7000, din cele două „trenuri ale morţii”, care au ajuns, cu încărcătura lor umană, la Tîrgu Frumos şi Podu Iloaiei.
Detaliile acestui uriaş măcel sînt cutremurătoare, dar nu este locul să le reproduc în rîndurile de faţă (ele trebuie citite cu atenţie, pentru că dau adevărata măsură a pogromului). Dar, ceea ce este încă şi mai cutremurător şi cu adevărat tragic este – în afară de soarta victimelor – faptul că printre autorii lui s-au numărat toate categoriile de civili, fără excepţie. Ca toate actele de acest fel, masacrul de la Iaşi a dezlănţuit instin­ctele uci­gaşe ale întregii populaţii, încu­rajată în manifestările ei de atitudinea autorităţilor, care au dat – cu bună ştiinţă – impresia că evreii erau scoşi în afara legii şi a umanităţii şi că orice faptă comisă împotriva lor (jaf şi omor) îi exonera pe autori de vinovăţie. „Mulţi dintre cetăţenii români ai Iaşiului – scrie Jean Ancel – au luat parte la arestări, la năvălirea în locuinţe, depistări şi denunţuri, la îndrumarea patrulelor către locuinţele unde locuiau sau se ascundeau evrei, la campania de umilire a evreilor din convoaie, în drum spre Chestură... Regimul comunist a depus un efort deosebit pentru a demonstra că populaţia Iaşiului – cu excepţia unor cazuri ieşite din comun, definite «borfaşi» sau «legionari» – s-ar fi mobilizat pentru salvarea evreilor. Dar mărturiile supravieţuitorilor, aşa cum au fost ele consemnate de instanţele judecătoreşti din România imediat după răsturnarea regimului antonescian, indică, dimpotrivă, «o ură colectivă, o participare masivă la jaf şi o iniţiativă de lichidare a evreilor»...«Micii ucigaşi» au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferi­ori..., numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi oameni cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat..., ingineri, laboranţi, oameni de afaceri..., pensionari, militari în retragere ş. a.”, smintiţi de abolirea temporară a oricăror convenţii şi bariere morale (p. 79-80). Ceea ce frapează în această înşiruire este tocmai „monotonia” ei. Nimeni nu pare a fi făcut, în acele ore, excepţie de la acest comportament barbar. „Este de la sine înţeles – se simte, totuşi, obligat să precizeze autorul – că nu toţi locuitorii au participat la pogrom şi nu toţi au scos evrei din casă, jefuindu-i”. Dar, adaugă el, „evreii din Iaşi n-au simţit deosebirea, deoarece oriunde s-au găsit destui români care să transforme ziua de 29 iunie în ziua celui mai mare dezastru al evreilor din Regat” (p. 81). Astfel stînd lucrurile, se pot înţelege mai bine complicităţile multiple care au contribuit la camuflarea evenimentului, după consumarea lui. Această operaţiune a început, de fapt, imediat, în august 1941, prin falsificarea tuturor documentelor incriminatoare. Ulterior, în 1944, cînd deznodămîntul războiului devenise clar, măsluirea a continuat, prelungindu-se în timpul regimului comunist, cînd s‑a definitivat versiu­nea canonică a evenimentului: potrivit acesteia, pogromul (nenumit, bineînţeles, astfel) a fost opera armatei germane, a legionarilor şi a unor elemente de la marginea societăţii, întreaga răspundere revenind, prin urmare, acestor categorii. Prin prisma acestei ciudate alian­ţe, pusă pentru prima dată în evidenţă în volumul de care mă ocup, pricepem mai bine paradoxala – şi tacita – reabilitare a regimului antonescian, petrecută în literatura şi istoriografia română, la intervale foarte apropiate unul de celălalt, la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut.Amplu documentată, cartea lui Jean Ancel reaşează în lumina crudă a adevărului unul din cele mai triste evenimente din istoria contemporană românească. Ea ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toţi cei care continuă să aibă o viziune idilică despre relaţiile dintre români şi evrei şi să se îndoiască de existenţa Holocaustului în România.

In sase zile, 28 iunie-3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50762 kmp (Basarabia - 44500 kmp si nordul Bucovinei cu 6262 kmp), cu 4021086 ha teren agricol (20,5% din suprafata agricola a tarii); 3776309 locuitori, din care: 53,49% - români; 10,34% - rusi; 15,30% - ruteni si ucraineni; 7,27% - evrei; 4,91% - bulgari; 3,31% - germani; 5,12% - altii. Arhive de mare valoare, biblioteci publice si particulare cu milioane de volume, mari cantitati de material feroviar, depozite de munitii, echipamente, zeci de mii de refugiati si tot atâtea gospodarii si locuinte, cu tot inventarul lor, parasite în câteva ore, în fata ocupantului. Felul în care s-a produs evacuarea precipitata a administratiei, armatei si a unei parti din populatie este un capitol de istorie necercetat înca. Iata si relatarea unui martor ocular din Cernauti: "Joi, 27 iunie, orele 17.00, orasul vuia. Se spunea ca Basarabia si Cernautii au fost cedati Sovietelor. Oficialitatile nu comunicasera înca nimic! La orele 18.00 (27 iunie) comandantul militar al Garii Cernauti, capitan de rezerva, avocat dr. Gheorghe Jeleriu (fost deputat P.N. .), primeste confirmarea cedarii; a doua zi, 28 iunie, orele 14.00, trupele sovietice urmau sî treaca Prutul si sa ocupe Cernautii. Ramâneau circa 17 ore pentru evacuare. Capitanul Gheorghe Jeleriu cere aprobarea sa anunte populatia. Raspunsul superiorilor sai: <>. Nici acum, în ultimele ceasuri, oficialitatile nu se hotarau sa spuna adevarul. Se poate negocia macar termenul-limita al evacuarii? Nu, a venit raspunsul; 28 iunie orele 14.00 nu pot fi depasite. De altfel, înca din dimineata zilei de 28 iunie, unitatile sovietice erau deja la podul de peste râul Prut, gata sa intre în oras în orice moment. Prefectul si subprefectul judetului Cernauti nu au primit aprobarea de a confirma populatiei cedarea! Subprefectul judetului, Dimitrie Socoleanu, si-a linistit chiar propria familie: este doar un zvon, nu are rost sa împacheteze. La 28 iunie, orele 9.00 dimineata, vine în sfârsit <> de la Bucuresti: ocupatia sovietica - iminenta, cei ce vor sa paraseasca orasul o mai pot face pâna cître prânz. Motivatia anuntului atât de târziu? Sa nu se creeze panica în rândul oamenilor! Atitudinea guvernului central a fost caracteristica oricarui cârmuiri autoritare, grijulie pentru propria ei imagine înainte de toate. Orice comentariu ramâne de prisos. Comunele limitrofe orasului Cernauti au fost înstiintate asa de târziu, încât unii nici n-au stiut ce se întâmpla, altii au fugit pe jos, fara nimic. In dimineata zilei de joi 28 iunie 1940, clopotele bisericilor bateau în dunga, la intervale rare, ca dupa mort. Oamenii alergau. Unii îngenuncheau si se rugau. Multi erau în stare de soc. Un vuiet surd strabatea peste strazi. Grupuri de agitatori comunisti si-au început provocarile. Huiduiau armata, aruncau cu pietre. Un tânar comunist se suie pe turnul primariei (catre orele 10.30), da jos tricolorul si înalta steagul rosu. Armata primise ordine structe sa nu reactioneze la provocari. Un soldat pune totusi arma la ochi si doboara pe agresor. Atmosfera de dezolare crestea cu fiecare ceas Sute si sute de oameni se îndreptau spre gara, carând dupa ei ce adunasera în câteva ceasuri. Sunt aduse în graba toate vagoanele-marfa si de vite. Oamenii sunt rugati sa se înghesuie, sa încapa cât mai multi. Ultimul tren a parasit Cernautii la orele 14.00, vineri 28 iunie 1940. In el se afla si comandantul miliotar al garii, capitanul de rezerva Gh. Jeleriu. Cu cinci minute mai înainte fusese înstiintat ca primele batalioane ale armatei sovietice au si început sa intre în oras. Pierderile reale nu pot fi socotite; zeci de mii de gospodarii, construite de generatii s-au împrastiat în câteva ceasuri. Bibliotecile Universitatii, ale Seminarului Teologic, ale carturarilor au ramas pe loc. Cartile au fost comasate si s-au deschis <>. In unele case, armata de ocupatie a pus pe foc carti, a spart piane în bucati si le-a folosit ca sa se încalzeasca în timpul iernii. Tablourile, mobile, haine, argintarie, vesela, totul s-a pierdut". Evacuarea precipitata, cu toate pierderile materiale, a avut trei cauze: ultimatumul sovietic; încalcarea cu buna stiinta de catre armatele sovietice a etapelor pentru înaintare, în termenele fixate tot de autoritatile de la Moscova; lipsa totala de prevedere a guvernului român. Pentru ratiuni de prestigiu, regimul autoritar al regelui Carol al II-lea nu a luat nici cele mai elementare masuri de precautie. Si semnele prevestitoare nu lipseau. Erau informatii directe, acumulate de saptamâni de zile. Intentiile agresive ale U.R.S.S. nu constituiau un secret. Din partea guvernului de la Bucuresti, nici o miscare. Cereri de evacuare partiala sunt respinse sau nu li se dau urmare. Se fac declaratii ca teritoriul va fi aparat! Chiar si un regim autoritar putea gasi explicatii pentru o evacuare preventiva: vointa de a apara teritoriul, casa cu casa, de unde nevoia de a trimite spre interior tot ceea ce ar fi împiedicat operatiile militare. Pierderile foarte mari în urma evacuarii Basarabiei si nordul Bucovinei la 28 iunie-3 iulie 1940, dramele azeci de mii de refugiati s-au datorat astfel si guvernului de la Bucuresti. Starea de spirit a oamenilor Stupoare, nedumerire si demoralizare în opinia publica. Peste toate, un simtamânt de mare frustrare si indignare. Nimeni nu le putea exprima în public. Cârmuirea nu putea fi trasa la raspundere. Cenzura oprea orice critica sau comentariu nefavorabil. Frustrarea era cu atât mai mare cu cât vocile cele mai autorizate afirmasera repetat si apasat ca hotarele vor fi aparate. "In ziua când România va fi atacata, ea se va apara, nu importa contra cui, si va salva, pâna la limita fortelor sale, integritatea teritoriului sau. România se va bate, pâna a lua în considerare rezultatele eventuale ale razboiului". (Armand Calinescu, primul ministru, în intervalul dat ziarului francez Paris Soir, La 26 martie 1939). "Nu luam nimic ce nu e al nostru, aparam însa si întarim tot ce ne apartine" (Grigore Gafencu, ministrul afacerilor externe, 28 martie 1939). "...Ceea ce este românesc nu se poate da, ceea ce este stramosesc se va apara si, mai mult decât aceasta, daca cineva este iubitor de pace, el trebuie sa stie ca granitele, odata brazdate, nu se pot schimba fara o primejdie de cataclism mondial" (regele Carol al II-lea, la 15 august 1939, la Constanta). "Am încins tara cu un stavilar de foc si de beton, peste care nimeni nu va putea trece" (regele Carol al II-lea, la Chisinau, la 6 ianuarie 1940). "Armata se va bate pe hotarul de rasarit, cu toate fortele, daca teritoriul ar fi invadat" (directiva trasata sefilor de state majore ale unitatilor din Basarabia si Bucovina, la Consfatuirea de la Bucuresti, la 22 mai 1940). "A fost respinsa propunerea comandantului Armatei 4 de a se pregati o eventuala retragere de la linia Nistrului, sub presiunea inamicului. Motivarea oficiala: pentru a <>". Fara raspuns a ramas cererea comandantului Armatei 4 din 12 iunie 1940 - ca familiile militarilor din zona, ale functionarilor, valorile institutiilor civile si cele bisericesti, materialele si depozitele din teritoriile amenintate de un eventual atac sovietic sa fie evacuate. Marele Stat Major primeste din nou directiva de "rezistenta la hotare"; se interzice orice actiune care ar fi putut "avertiza populatia civila asupra metodelor folosite de trupele sovietice..."; unitatile militare din Basarabila primesc dispozitii sa nu faca exercitii care ar depasi starea normala (= activitatea, nota D.C.G.); aceasta probabil pentru a nu spori nelinistea populatiei. "Nu se ascunde faptul ca în cercurile oficiale românesti domneste îngrijorarea asociata cu hotarârea de a apara hotarele României cu toate fortele, fapt ce trebuie limpede aratat Rusiei..." (Mott Gunther, ministrul plenipotentiar al Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, catre Departamentul de Stat, la 19 iunie 1940 - sublinierea D.C.G.) Regimul lui Carol al II-lea, ca orice regim autoritar, urmarea sa dea opiniei publice sentimentul ca lucrurile se afla în deplin control; orice alta atitudine era socotita ca daunatoare. De la aceasta atitudine de dârzenie si hotarâre, de la pronisiunile repetate de a apara teritoriul chiar la hotare, aceeasi cârmuire trece dintr-o data, în mai putin de 24 de ore, la executarea Basarabiei si nordului Bucovinei. Plus ordinul formal dat unitatilor militare de a nu reactiona la nici o provocare! La aproape sase decenii de la drama din iunie 1940, tabloul ei comporta înca elemente lamuritoare.
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current7/mi5.htm

De la 29 iunie la 6 iulie 1940, numarul evreilor ucisi în diferite locuri din nordul Moldovei a fost estimat la 136, dintre care 99 au fost identificati (inclusiv 14 copii).
Evidenta documentara acumulata între timp arata ca actele de agresiune si batjocorire împotriva unitatilor române ce se retrageau, începând cu 28 iunie 1940, au fost facute de elemente din Armata Rosie, în cooperare cu bande, mai ales din minoritari, între care si o suma de evrei. Raspunderea acestor acte apartine unor persoane individuale. Ceea ce nu a împiedicat acumularea unei psihoze antievreiesti, extinsa asupra unei etnii întregi, ca atare.
4. Comunitatile evreiesti de dupa 6 septembrie 1940 s-au aflat în situatii diferite, dupa amputarile teritoriale impuse României în intervalul 28 iunie-30 august 1940. Anume:
I. Evreii din România în noile ei hotare (septembrie 1940);
II. Din Basarabia si nordul Bucovinei:
a) sub administratie sovietica (28 iunie 1940-22 iunie 1941);
b) dupa reintegrarea acestor teritorii la România (finele lunii iulie 1941 august 1944).
III. Din Nordul Transilvaniei anexata de Ungaria (30 august 1940 -26 octombrie 1944).
I. Evreii din România (în hotarele din septembrie 1940). "Federatia Uniunii de Comunitati Evreiesti din România" a continuat sa functioneze pâna la 16 decembrie 1941. A fost dizolvata la aceasta data si înlocuita cu "Centrala Evreilor din România", singura organizatie autorizata sa reprezinte interesele colectivitatii evreiesti. Centrala îsi extindea competenta asupra tuturor comunitatilor, societati de binefacere, culturale, religioase, sportive sau de alta natura, precum si asupra institutiilor de interes obstesc.
Legislatia si masurile discriminatorii au fost de trei feluri: epurari; deposedari de bunuri imobiliare si firme de comert; felurite contributii si prestatii.
a) Epurari. Indepartarea personalului evreiesc a avut loc din teatre (inclusiv cele particulare); din orice alte formatii artistice si culturale; din barourile de avocati; din colegiul medicilor - medicii evrei vor putea îngriji numai bolnavi evrei si numai în spitale evreiesti.
Evreii au fost exclusi de la serviciul militar - dar impusi la plata unor taxe sau prestarea unor munci de interes obstesc. Aceleasi excluderi îi priveau pe farmacisti, veterinari, ingineri, subingineri, arhitecti si conductori arhitecti.
In cadrul învatamântului particular, profesorii si elevii evrei au fost autorizati sa si organizeze "scoli proprii de grad primar si secundar".

Nici macar la Paris
Cum, în 1940, studentii evrei au fost îndepartati din facultati, comunitatile au organizat cursuri particulare de tip universitar, predate de cadre universitare, în institutii sub diferite nume: Colegiul pentru studentii evrei, cursuri de pregatire sanitara, tehnica, teoretica, scoala de arte etc. (respectiv, studii medicale, politehnice, umanistice etc.).
In afara acestor masuri de segregare, a fost edictat un "Decret lege pentru românizarea personalului din întreprinderi&igrave; - cu termen de aplicare 31 decembrie 1941. Ca un corolar, s-a constituit "Centrul National de Românizare" (C.N.R.), "persoana juridica de drept public, având scopul de a româniza bunurile intrate în patrimoniul statului si a ajuta la românizarea vietii economice".
b) Confiscari, deposedari de bunuri. Au fost confiscate si trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor, proprietatile rurale ale evreilor, sub orice titlu le-ar detine. Li s-au anulat autorizatiile pentru vânzarea "produselor monopolului statului" (tutun, sare); au fost "românizate" casele de film, salile de cinematograf, birourile de voiaj si turism; au fost confiscate vasele maritime sau fluviale aflate în proprietatea evreilor.
O masura de amploare a fost trecerea în proprietatea statului a proprietatilor urbane evreiesti: pâna la 31 decembrie 1943, masura a cuprins 75385 de apartamente, din care 1656 au fost repartozate unor institutii, iar 58980 la particulari.
Evreilor li s-a interzis sa foloseasca aparatele de radio receptie, pentru a nu raspândi "stiri de propaganda contra intereselor tarii..., alarmând permanent populatia". In sfârsit, li s-au retras permisele de conducere a autovehiculelor.
c) Impuneri la felurite contributii sau prestatii. Comunitatile trebuiau sa presteze "munca obligatorie" în folosul statului. Denumirea a fost folosita spre a deosebi prestatia evreilor de "munca de folos obstesc" obligatorie a tineretului român, efectuata "într un scop educativ, constructiv si patriotic".
A fost instituita obligatia evreilor de a contribui - fiecare potrivit starii materiale - la "constituirea de stocuri de îmbracaminte în interes social". Valoarea efectiva a hainelor si lenjeriei si a altor contributii în natura a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1800135650 de lei.
Cum au fost efectiv puse în aplicare toate aceste legi si reglementari? Istoria comunitatilor evreiesti din România, în intervalul 1940-1944, nu s-a scris înca. Un material documentar extrem de variat îsi asteapta cercetatorii. Câte ceva se poate spune, însa, si în stadiul actual al documentarii.
In primul rând, "românizarea". La 4 octombrie 1940 - sub regimul legendar - se numesc "comisari de românizare", cu depline puteri pe lânga întreprinderile si societatile evreiesti si straine. Abia numiti, majoritatea "comisarilor" se dedau la abuzuri, hotii, santaje, afaceri. O recunosc deschis Mircea Cancicov, ministrul economiei, si generalul Ion Antonescu, în Consiliul de Ministri din 18 decembrie 1940.
Situatia a devenit atât de alarmanta, încât, la 18 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu desfiinteaza comisariatele de românizare. Pune în locul lor o Comisie Centrala. Scopul ei? Organizarea unui sistem unitar al întreprinderilor evreiesti. Scopul noii masuri - o spune legiuitorul explicit - este "sa înlature primejdia unui marasm economic în productia nationala si în exercitiul comertului, datorit unei dezordonate transferari de fonduri comerciale si industriale".
Comisarii de românizare reusisera sa dezorganizeze unitatile industriale si comerciale în asa masura, încât guvernul - cu toata politica sa antisemita - se vedea obligat sa dea oarecum înapoi.
Evreii erau de mult timp, de decenii, parte alcatuitoare a societatii românesti, a feluritelor sectoare ale economiei, a lumii carturaresti, a publicisticii, a artelor. In viata cotidiana functionau mii si mii de legaturi individuale, cât si raporturi personale ce mergeau dincolo de cele profesionale. De aceea, s-au gasit si unele modalitati de a ocoli legea.
Astfel, o firma trecerea sub nume românesc, dar continua sa pastreze, într-un fel sau altul, si o parte din fostii patroni sau administratori evrei. O recunoaste explicit decretul de desfiintare a comisarilor de românizare. Ei fusesera numiti - spune legiuitorul - ca sa "împiedice trecerea sub nume românesti simulate a întreprinderilor evreiesti".
Ca lucrurile au continuat, o arata un decret din 13 martie 1942. Articolul I interzice strict "camuflarea prin acte si operatiuni de orice natura si în orice forma încheiate între evrei, între evrei si neevrei [-români - nota D.C.G.], sau între neevrei, dar în interesul evreilor, privind bunuri, drepturi si interese evreiesti de pe teritoriul statului...". Pedepsele pentru faptuitori: de la 5 la 15 ani munca silnica sau închisoare corectionala de la 1 la 10 ani.
Desigur, daca razboiul ar fi înclinat în favoarea Reich-ului nazist, "românizarea" ar fi dus la apropierea si excluderea totala a evreilor. Dar asa, s-a mai câstigat timp. Iar evolutia de pe fronturile de lupta a facut ca aceasta legislatie sa-si gaseasca o tot mai relativa aplicare, cu toate încercarile administratiei de a o revitaliza chiar în ianuarie 1944.
Au fost unele initiative de a-i obliga pe evreii din România sa poarte "Steaua lui David". Porunca vremii, virulent cotidian antisemit si pronazist, o cerea cu insistenta. Dupa întrevederea cu dr. Wilwelm Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti, maresalul Ion Antonescu da dispozitii, la 8 septembrie 1941, ca semnul distinctiv - "Steaua lui David" - sa fie suprimat în toata tara. Consulatul român din Paris cerea, de asemenea, ca evreii cetateni români aflati în Franta ocupata sa fie exceptati de la "purtarea stelei evreiesti".

X. Componenta antisemita in societatea romaneasca
Evreii s-au stabilit in Romania incepand cu secolul XVII, si de-abia in secolul XIX au ajuns la o cifra considerabila; in 1900 reprezentau 2% din populatie. In timp ce in tarile vecine aveau drepturi civice ( Ungaria din 1867), Constitutia romaneasca din 1866 nu le acorda dreptul la cetatenie. Deabia in 1878, sub presiunea puterilor europene li s-a acordat acest drept.
Intre 1866-1912, 150-160 de legi si decrete limitau prezenta evreilor in invatamant.. In 1893 prin legile adoptate se limita prezenta evreilor in invatamant prin neacordarea de subventii de la stat celor saraci si prin acceptarea lor in Universitati in limita locurilor ramase libere.. In plus, manualele scolare erau pline cu formule antisemite: "lacuste evreiesti".
Unii intelectuali romani au avut atitudini antisemite: Nicolae Iorga, pana in 1918, Vasile Conta, Istrate (chimist). Au existat pe de alta parte si proteste, la adresa lor: I.I.C. Bratianu, dr. Nicolae Lupu, Iuliu Maniu, Regina Mama Elena ( care de altfel a primit si titlul de "Drept al popoarelor")
Populatia amanifestat nemultumiri in 1943 cand Ion Antonescu a hotarat readucerea din Transnistria a copiilor si a altor categorii.
"Raul evreiesc" fusese pregatit de-a lungul deceniilor, asa ca a fost usoara aplicarea legilor antisemite ale lui Ion Antonescu.

















1. Cine, din armata romana a ordonat in Basarabia si Bucovina sa fie omorati evreii?
Au fost: - trageri spontane la nivelul ofiterilor care au dat ordin de tragere sub pretextul colaborarii evreilor cu armata sovietica In Basarabia au existat evrei comunisti ( dar si romani sau ucraineni comunisti) care au vazut in comunism o sansa impotriva persecutiilor. Ideea evreilor comunisti a fost exagerata de Iosif C. Dragan si Mihai Pelin
- Politia Militara
- A colaborat si populatia locala
2. Au existat metode de educare in spirit antisemit?
Da: prin manuale si ziare in care s-au conturat clisee si la care au subscris si unii intelectuali: A.C. Cuza. In perioada interbelica evreii au intrat in elita intelectuala: Mihail sebastian, Marcel Iancu, Tristan Tzara, ceea ce a starnit nemultumiri.
Pe plan religios, multi preoti de tara erau antisemiti fiind si legionari. Totusi trebuie admis ca unii capi ai Bisericii au luat apararea evreilor.
3. Situatia evreilor in timpul lui Carol II.
Primele masuri antisemite dateaza din 1934, in timpul guvernarii liberale Gh. Tatarescu .
Pe de alta parte, in camarila erau multi evrei: Aushnitt, Blank-legaturi cu finanta evreiasca.
Carol II era preocupat de rezolvarea problemei evreiesti: componenta etnica a Partidului natiunii, legile guvernului Goga Cuza, desfiintarea ziarelor Dimineata si Adevarul controlate de evrei.
4. Evreii si PCR?
Da, au fost multi evrei in PCR=forma de protest fata de represiunea etnica la care erau supusi., ideologia comunista le era favorabila. Nu au fost majoritari in PCR.

Ordonanta de urgentă 31/2002

Pentru a capta bunăvointa Occidentului înaintea summit-ului NATO de la Praga, Guvernul român a emis în martie 2002 o Ordonantă de Urgentă privind "interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării cultului persoanelor vinovate de săvarsirea unor infractiuni contra păcii si omenirii". La art. 6 se prevede pedeapsa cu "închisoare de la 6 luni la 5 ani" pentru "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia". Reglementări similare sunt în vigoare în tări ca Germania si Franta. La art.2, legiuitorul a definit termenii folositi în Ordonantă ("organizatie cu caracter fascist, rasist sau xenofob", "simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe" si "persoană vinovată de săvarsirea unor infractiuni contra păcii si omenirii") pentru a desemna faptele sanctionate penal. E curios însă faptul că legiuitorul nu a considerat necesar să definească si termenul Holocaust. Or, în aceste conditii, aplicarea juridică a art. 6 poate genera exonerări arbitrare sau inculpări abuzive. Simtind această deficientă, Comisia de Cultură a Senatului a emis, în mai 2002, o definitie a termenului, cu scopul probabil de a o introduce în textul legii, atunci cand va fi discutată în Parlament (fapt care se amană indefinit pentru a nu permite cancelariilor occidentale să afle părerea multor parlamentari în privinta unor subiecte sensibile precum Holocaustul din România, cultul lui Antonescu etc.). Definitia Holocaustului stabilită de Comisia de Cultură este următoarea: "exterminarea sistematică în masă a evreilor europeni în lagărele de exterminare naziste, în timpul celui de-al doilea război mondial". Desi la prima vedere definitia pare corectă, subiectul în discutie ridică unele probleme pe care am să le enunt pe scurt.

Nedumeriri si întrebări

Din Ordonantă nu se întelege dacă este considerată infractiune doar "negarea în public" a Holocaustului ca fenomen istoric în general sau si negarea participării la Holocaust a autoritătilor române. Problema este importantă, pentru că majoritatea negationistilor români nu contestă atat Holocaustul în general, cat pe cel produs pe teritoriul aflat sub autoritate românească ("negare selectivă", cum o numeste Michael Shafir în ultima sa carte). Se pune întrebarea dacă art. 6 din Ordonantă (articol care sanctioneză negarea Holocaustului) trebuie să se refere doar la evrei sau si la alte comunităti care au fost decimate (romii, de exemplu). Dacă se consideră că termenul Holocaust se referă doar la evrei, trebuie găsită o formulă care să interzică si negarea genocidului la care au fost supusi romii (chiar dacă acesta a fost de mai mică amploare). Este vorba de o lege menită să sanctioneze penal manifestările de rasism si xenofobie si ar fi anormal ca ea să interzică negarea genocidului în cazul evreilor, dar să permită negarea genocidului în cazul romilor (cf. principiului juridic "tot ce nu este interzis este permis"). Definitia comisiei senatoriale se referă la uciderea evreilor doar "în lagăre de exterminare". Or, la definirea Holocaustului trebuie considerată nu numai exterminarea în lagăre, ci si orice altă formă de decimare practicată de autorităti, asa cum a fost cazul în România în perioada 1940-1944: deportările în Transnistria (unde nu erau propriu-zis "lagăre de exterminare"), masacrele din orase (Dorohoi, Bucuresti, Iasi, Odessa), "trenurile morpii" etc. Definitia se referă la exterminarea evreilor anume de către "nazisti", nu si de către aliatii lor, inclusiv români (cuzistii, legionarii, autoritătile antonesciene). Se mentionează "lagărele naziste", nu si lagărele antonesciene (unde evreii deportati au murit în masă ca urmare a supunerii la un crunt regim de exterminare prin frig, foame, boli, epuizare etc.), sau masacrele la care a participat armata română (Dorohoi, Odessa) sau armata, politia si jandarmeria română (Iasi, "trenurile morpii") sau militiile legionare (Bucuresti) etc.

În loc de concluzii

De la crima la stergerea urmelor ei

Manipularea istoriei nu este doar un „apanaj“ al istoricilor. Pe masura ce soarta razboiului devenea din ce in ce mai clara, autoritatile responsabile de actiunile criminale de deportare si ucidere a evreilor au inceput sa fie preocupate de ascunderea faptelor. Prezentam, mai jos, un document revelator cu privire la responsabilitatea pe care o poarta autoritatile romane din epoca pentru distrugerea unor documente, care ar fi ilustrat soarta evreilor localnici evacuati in judetul Berezovca, unde au fost ucisi de politia locala SS.

DISTRICTUL BEREZOVCA

PROCES-VERBAL
Astazi 1 Mai 1944

Noi, Colonel Leonida Popp, Prefectul Militar al Judetului Berezovca si Doctor V. Petrenciu Subprefectul judetului Berezovca,
Avind in vedere ordinul rezolutiv al D-lui Traian Herseni Directorul General al Administratiei Militare a Teritoriului dintre Nistru si Bug, prin care aproba propunerea noastra de a se arde corespondenta secreta si confidentiala a Prefecturei judetului Berezovca si a sectorului IV Administrativ Berezovca:
Constatam prin prezentul proces verbal ca s-a procedat la distrugerea prin ardere a acestei corespondente, dupa cum urmeaza:
1/. Dosar confidential pe anul 1941.
2/. „ „ „ 1942.
3/. „ „ „ 1943.
4/. „ „ „ 1944.
5/. Dosar cuprinzind „Chestiuni evre-iesti“ pe 1942,
6/. „ „ ordinele privitoare la evacuare si,
7/. Dosarul cu lucrarile referitoare la operatiunea 1111 [evacuarea administratiei si populatiei romanesti din Transnistria – n.n.].
Drept care am incheiat prezentul proces verbal, astazi, data de mai sus, in patru exemplare, dintre care unul se inainteaza Administratiei Militare a Teritoriului dintre Nistru si Bug, al doilea se anexeaza la dosarul privind lucrarile de lichidare si celelalte se iau de catre subsemnatii.

PREFECT MILITAR
Colonel (ss) Leonida Popp
SUBPREFECT
Dr. (ss) V. Petrenciu

(Arhiva IRIR, Odessa Oblast Archive records, 1941-1944, Reel 20).
Decizia de ardere a corespondentei cu caracter secret si confidential pe anii 1941-1944 a Prefecturii judetului Berezovca si a sectorului IV Administrativ Berezovca, in luna mai 1944, corespondenta care cuprindea si un Dosar Chestiuni evreiesti pe anul 1942, demonstreaza hotarirea autoritatilor romane din epoca de a distruge dovezile privind situatia evreilor din judetul Berezovca si implicit pe cele privind exterminarea evreilor care fusesera evacuati din Odessa si plasati pe raza acestui judet. Conform notei nr. 781 din 28 aprilie 1944, adresata de Districtul Berezovca Administratiei Militare a Teritoriului dintre Nistru si Bug, Serviciul de lichidare, corespondenta secreta si confidentiala fusese transportata la Bucuresti.

Nu excludem posibilitatea ca aceste dosare sa nu fi fost de fapt arse, istoria recenta sau mai indepartata consemnind cazuri in care documente destinate a fi distruse au fost pastrate spre a putea fi folosite pentru exonerarea unor fapte grave sau/si pentru negocierea unor sentinte mai blinde in cazul judecatii ori pur si simplu in scop de santaj. De altfel, o serie de dovezi intaresc aceasta din urma idee si dau posibilitatea reconstituirii unei alte pagini privind Holocaustul evreilor din Romania – cea a exterminarii populatiei evreiesti deportate din Odessa.


Soarta evreilor din Odessa evacuati in judetul Berezovca

Din documentele care au fost publicate de istoricul Jean Ancel rezulta ca evreii din Odessa, aflata sub administratie romaneasca, au fost evacuati la ordinul maresalului Ion Antonescu. Fusesera fixati pe raza judetului Berezovca si majoritatea au fost executati prin impuscare de catre membrii politiei germane SS, proveniti din satele si comunele locuite de germani. Politia germana a raportat Berlinului ca „pina la inceputul lui mai 1942, cei 28.000 evrei care au fost dusi in satele germane din Transnistria au fost exterminati“ (Transnistria, Vol. I, The Romanian Mass Murder Campaigns, Tel Aviv University, 2003, p. 317). Cum se poate explica lipsa de reactie a autoritatilor romane fata de executiile de evrei evacuati din Odessa, comise de catre politia germana SS si savirsite pe un teritoriu aflat, cel putin teoretic, sub jurisdictie romaneasca? O nota din 12 mai 1942 aducea la cunostinta maresalului Ion Antonescu faptul ca Marele Stat Major raporta despre impuscarea, de catre politisti germani, a 4.047 evrei internati in lagarele din judetul Berezovca, in 10 martie, 20, 22 si 24 aprilie (corect este 20, 22 si 24 martie) 1944 si despre arderea cadavrelor, precum si faptul ca Marele Stat Major „roaga a i se comunica, daca politistii germani pot sa aiba astfel de initiative, pe teritoriul sub administratie romaneasca“.

Din rezolutia pusa de maresal pe acest document razbate iritarea: „Nu este rolul Marelui Stat Major a se ocupa de aceste probleme. I-am mai atras atentia si pentru alte chestiuni. Am dat in aceasta privinta instructiuni d-lui Alexianu. Maresal Antonescu“. Nu se cunoaste natura acestor instructiuni, dar stim ca Mihai Antonescu, ministrul roman de externe, a amintit ca ar fi protestat in trei rinduri fata de uciderile de evrei comise de trupele SS. Nu exista documente care sa sustina ipoteza unei intelegeri intre autoritatile romane si germane in ce priveste asumarea, de catre germani, a exterminarii evreilor evacuati din Odessa. Exista insa un document care demonstreaza ca evreii impuscati de germani pe teritoriul judetului Berezovca faceau obiectul discutiilor intre autoritatile romane si conducerea politiei germane din Transnistria.

Astfel, pe agenda discutiei desfasurate la Odessa in 7 martie 1942 intre guvernatorul Alexianu si Oberführer-ul Horst Hoffmeyer, seful formatiunilor de politie germana din Transnistria, se gaseste, la punctul 5, problema evreilor impuscati la Rastad, judetul Berezovca si ale caror trupuri nu fusesera ingropate de catre germani. Ce se cunoaste este ca evreii din Odessa au fost evacuati, pe jos si in trenuri germane, de autoritatile militare romane intr-o zona din Transnistria, cu concentratie mare de colonii germane, unde au fost apoi predati la cerere politiei germane pentru a fi executati. Responsabilitatea nu incumba in primul rind posturilor de jandarmi care au permis ridicarea si executarea evreilor, ci, si in acest caz, ca si in cel al deportarii si uciderii evreilor din guvernamintul Basarabia si din guvernamintul Bucovina, celor mai inalte autoritati ale statului roman, in frunte cu maresalul Ion Antonescu. In ochii acestuia, evreii din Odessa erau vinovati atit de diversiuni in spatele frontului, prin aruncarea in aer a Comandamentului roman din acest oras, cit si de pierderile enorme suferite de armata romana in timpul asediului orasului. Dar vina lor capitala, care i-a trimis pe ei si nu pe rusii din oras la moarte, era alta: erau evrei.
_________

Nota. Multumesc colegului meu Marius Oprea, care a avut bunavointa sa ma ajute prin a da o forma jurnalistica rezultatelor cercetarilor mele de arhiva.

Manipularea datelor statistice este a doua metoda la care Ancel recurge pentru sustinerea tezei sale cu privire la numarul de evrei romani si ucraineni ucisi de romani in Transnistria. El apeleaza din plin la tabele statistice. Foarte multe sint eronate si, mai grav, ele nu sint rezultatul nestiintei sau ignorantei, ci pur si simplu reprezinta o incercare deliberata de mistificare. Cititorului neavizat, dar si istoricului care nu este specialist in fenomenul Holocaustului in Romania, ca un exemplu, ii prezentam urmatorul tabel, elocvent pentru modul de manipulare a datelor statistice:
Tabelul 8: Rapoarte noi ale comandamentului jandarmeriei sprivind deportarilet. Extras: Transnistria, Vol. III, 1998, p. 283.

Rapoarte contemporane

1941 1942 Total

Basarabia 75.525 231 75.756

Bucovina
si Dorohoi 91.845 4.290 96.135

Deportarile facute
in pripa
(supravietuitori) 16.000 - 16.000

Din Romania - 2.016 2.016

Total 183.370 6.537 189.907

In realitate, unele cifre prezentate in asa-zisele rapoarte contemporane, cel pe anul 1941 si cel privind numarul total al deportarilor efectuate in 1941 si 1942, sint rezultate in urma analizei lui Jean Ancel, care considera ca in acest tabel este consemnat „adevaratul numar“ al deportatilor.
In dreptul Basarabiei se gaseste numarul 75.525, obtinut in mod eronat, prin adaugarea, si la Basarabia, a celor 25.000 de evrei din orasul Hotin si din lagarele din judetul Hotin – in realitate 23.439, care sint deja cuprinsi in rindul celor 91.845 evrei deportati din Bucovina si Dorohoi, potrivit statisticii asupra numarului evreilor deportati de pe teritoriul Bucovinei: Cernauti, Cimpulung, Storojinet, Radauti, Hotin, Suceava si judetul Dorohoi, Guvernatorul Bucovinei catre Presedintia Consiliului de Ministri, 9 aprilie 1942 (in Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 280). In Transnistria, versiunea in limba engleza, 2003, Vol. 1, p. 519, numarul 75.525 creste, fara nici o explicatie, la 80.000.

Cit priveste numarul de 16.000 de evrei, care ar reprezenta supravietuitorii in urma deportarilor facute in pripa (in realitate au fost 27.000-27.500 supravietuitori), documentele romanesti, inclusiv unele publicate inca din 1947, consemneaza faptul ca evreii returnati de peste Nistru de catre trupele germane au fost internati in lagare. Acest numar este inscris intr-o rubrica separata, desi numarul evreilor din lagare si ghetouri este deja inclus in numarul total al evreilor deportati din Basarabia, Bucovina si Dorohoi.
In sfirsit, intr-o incercare de a demonstra ca 170.000-180.000 de evrei localnici din Transnistria ar fi fost ucisi de catre romani, Jean Ancel rotunjeste cu aproximativ 6.300 numarul evreilor ucraineni aflati in Transnistria in decembrie 1941, care erau de fapt 68.708 conform raportului S.S.I. citat (Transnistria, Vol. III, 1998, p. 292). In versiunea in limba engleza (Transnistria, 2003, Vol. 1, p. 521), documentul este folosit pentru a demonstra ca in Transnistria se aflau, in decembrie 1941, 187.845 evrei romani, dar tabelul statistic este eronat.

Pentru a da greutate afirmatiilor sale, Jean Ancel sustine ca acest fapt ar fi fost confirmat de catre cel care a fost reprezentantul Comitetului International al Crucii Rosii la Bucuresti, Charles Kolb (Transnistria, Vol. III, Bucuresti, 1998, p. 302-303). Desi subliniaza ca raportul original al delegatului elvetian, din 14 ianuarie 1944, se afla in posesia sa – de fapt, acest raport a fost publicat in 1998 intr-o culegere aparuta la Editura Hasefer si in orice caz poate fi consultat oricind in arhiva CICR de la Geneva –, Jean Ancel trece sub tacere faptul ca in acest raport delegatul elvetian mai mentioneaza, privitor la Basarabia: „Pina in acest moment, n-am putut obtine cifrele exacte ale celor deportati de romani si ale celor evacuati de rusi, dar pare o certitudine faptul ca ultima cifra este mai mare“ (Ecouri dintr-o epoca tulbure. Documente elvetiene 1940-1944, Editura Hasefer, 1998, Doc. 107, p. 202).

Aceasta afirmatie a fost intarita in comunicarea confidentiala din 9 februarie 1944: „Partea romana pretinde ca responsabilitatea fata de majoritatea evreilor apartine rusilor s…t. Am mari indoieli ca aceasta cifra va fi obtinuta cindva, avind in vedere reticenta guvernului rus de a da orice fel de indicii privind strainii aflati in Rusia. Este foarte probabil ca marea majoritate sa fi fost intr-adevar evacuata in cursul ocuparii de catre rusi a Bucovinei si Basarabiei, dar, in orice caz, un numar considerabil de pierderi a fost prilejuit in timpul dominatiei romane – masacre in Cernauti – 4-5.000 cf. informatii evreiesti. In Basarabia, pierderile nu sint cunoscute. Partea evreiasca pretinde ca Jandarmeria, care mergea inaintea armatelor romane, ar fi masacrat populatia evreiasca, in timp ce romanii sustin, la rindul lor, ca au gasit tara complet golita de evrei, care, temindu-se de revansa romanilor pentru actele lor ostile, ar fi parasit tara inainte de sosirea acestora“ (Ibidem, Doc. 129, p. 257).

De altfel, Jean Ancel recurge la mijloace care incalca etica si deontologia de care ar trebui sa dea dovada un istoric de talia sa. Primul ar fi utilizarea selectiva a documentelor si informatiilor si trecerea sub tacere a celor care contrazic teza avansata. Contrar bunelor obiceiuri ale majoritatii covirsitoare a istoricilor, Jean Ancel aproape ca nu face nici o trimitere la lucrarile colegilor sai intr-ale stiintei. Cu foarte rare exceptii, trimiterile sint la documentele publicate de domnia sa si la lucrarile scrise de nimeni altul decit… Jean Ancel. Singura lucrare la care se fac in mod constant trimiteri este Cartea Neagra a lui Matatias Carp, din 1947. Asa se face ca istoricul continua sa sustina, netulburat, faptul ca, in timpul deportarilor efectuate in pripa de trupele romane, in iulie-august 1941, ar fi murit 16.000 de evrei dintr-un total de 32.600 evrei impinsi peste Nistru si ca un numar de 25.000 de evrei dintre cei aflati in Basarabia in august 1941 ar fi fost ucisi in timpul deportarii peste Nistru sau imediat dupa aceea.

Holocaustul – de la istorie la exagerare

Exista autori care, pornind de la documentele si datele enumerate pe scurt mai sus, ajung la concluzii cel putin exagerate. Reprezentativ pentru exagerarile in ceea ce priveste numarul evreilor ucisi de romani in Bucovina de Nord, in Basarabia si in Transnistria este istoricul Jean Ancel, cercetator la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim. O analiza in detaliu a erorilor si exagerarilor din lucrarea Transnistria va fi publicata in culegerea de documente pe care o pregatim, dar pina atunci se cuvine sa semnalam care este opinia sa cu privire la numarul evreilor romani deportati si ucisi in Basarabia, Bucovina si Transnistria. El sustine ca:

- 100.000 evrei romani ar fi fost ucisi in urma actiunilor de „purificare“;
- 150.000 evrei romani ar fi murit in Transnistria;
- 50.000 evrei romani erau in viata in Transnistria, in noiembrie 1943;
- 19.896 evrei romani au ramas nedeportati, in Bucovina si in Basarabia.

Total: 319.896 evrei in Basarabia, Bucovina de Nord si de Sud si judetul Dorohoi, la 22 iunie 1941, cu 5.000 mai multi decit in 1930.
Jean Ancel nu aminteste nimic despre evreii din Basarabia si Bucovina de Nord care s-au refugiat in Uniunea Sovietica, au fost executati, deportati, evacuati sau mobilizati in Armata Rosie. Despre faptele de mai sus amintesc numeroase documente si marturii din epoca, precum si numeroase lucrari consacrate Holocaustului (vezi, de exemplu: Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, p. 768; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998, p. 229-230; Dov Levin, Soviet Policy Toward Rescue in Rescue Attempts during the Holocaust. Proceedings of the Second Yad Vashem International Historical Conference, Jerusalem, April 8-11, 1974, rapoartele delegatiei Comitetului International al Crucii Rosii la Bucuresti din epoca si chiar Jean Ancel, care a avansat numarul de 30.000-40.000 evrei basarabeni si bucovineni victime ale rusilor, in The Romanian Way of Solving the Jewish Problem in Bessarabia and Bukovina, June-July 1941, Yad Vashem Studies, XXIX, Ierusalim, 1988, p. 230 – etc. etc.).

Majoritatea istoricilor, si printre acestia autoritatile in domeniu, apreciaza ca in jur de 70.000-120.000 de evrei din Basarabia si Bucovina de Nord s-au refugiat in Uniunea Sovietica, au fost executati, deportati, evacuati sau mobilizati in Armata Rosie. Daca ar accepta acest fapt, ca evrei ar fi fost deportati si de sovietici, s-ar fi refugiat sau ar fi fost moblizati in Armata Rosie, istoricul Jean Ancel nu ar mai putea afirma, cum o face, nu numai prin omisiuni, dar si prin falsificarea unor date istorice, ca 100.000 de evrei din Basarabia si Bucovina de Nord au fost ucisi in decursul „purificarii pamintului strabun“ (in perioada iulie-septembrie 1941) si ca alti 150.000 de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord si de Sud si judetul Dorohoi ar fi murit in Transnistria.

Intoarceri de pe drumul mortii

E ste aproape imposibil de evaluat numarul evreilor care au murit in lagare si in ghetouri si in cursul deportarii peste Nistru, in conditiile in care nu s-a procedat la o numarare a evreilor ajunsi pe malul estic al Nistrului. Ramine faptul ca un numar de 146.355 evrei au fost deportati spre est. 142.001 evrei au ajuns in Transnistria in toamna anului 1941, fapt confirmat, in mod direct, de nota de la Cabinetul Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, citata mai sus. Trebuie spus ca diverse rapoarte ale jandarmeriei prezentau, in noiembrie-decembrie 1941, cifre diferite cu privire la numarul deportatilor (102.032 pina la 110.000), fapt care poate parea surprinzator pentru cititorul nefamiliarizat cu realitatile administratiei romanesti din trecutul mai indepartat si chiar mai apropiat. Timpul necesar pentru a intocmi o statistica, pentru a o transmite si pentru centralizarea datelor se numara in saptamini.

Aceste statistici, de la sfirsitul lui noiembrie si inceputul lui decembrie 1941, nu-i cuprindeau de fapt si pe evreii care fusesera deportati din guvernamintul Basarabia si guvernamintul Bucovina la sfirsitul lunii octombrie si in cursul lunii noiembrie 1941, de unde provine si diferenta in numararea celor deportati.
Uneori, drumul catre tinuturile mortii cunostea, pentru unii, si cale de intoarcere si, implicit, prelungirea vietii cu citeva saptamini, inainte de deportarea finala in Transnistria. In iulie 1941, trupele romane au trecut convoaie de evrei peste Nistru, pentru ca, in august 1941, trupele germane sa le treaca inapoi. Incercarea romanilor de a rezolva rapid problema evreiasca, prin impingerea evreilor din Bucovina de Nord si Basarabia peste Nistru, a esuat in urma impotrivirii germane.

Documentele publicate pina in prezent arata ca romanii au evacuat atunci peste Nistru un numar de 32.600 evrei, iar germanii au trecut inapoi 27.000-27.500. Rezulta ca un numar de 5.100-5.600 de evrei au pierit in cursul acestor operatiuni din iulie-august 1941. Potrivit documentelor, evreii care au fost returnati de catre germani au fost strinsi si internati in lagare, in special la Vartajeni, Secureni si Edinet. Cei peste 27.000 dintre cei 32.600 evrei trecuti peste Nistru de catre trupele romane au scapat atunci cu viata, dar nu datorita romanilor, ci, paradoxal, datorita germanilor. Trebuie mentionata, in acest sens, remarca pe care a facut-o la Procesul de la Nürenberg, la adresa modului de operare a romanilor, acuzatul Nosske, ofiter al Einsatzgruppe D: „Presupun ca romanii doreau sa scape de ei si sa-i trimita in teritoriul german sin zona de actiune a armatei germane – n.n.t, astfel ca noi sa trebuiasca sa-i impuscam si sa avem problema de a-i impusca. Nu am dorit sa facem treaba pentru romani“ (The Mazal Library, Nurenberg Military Tribunal, Volume IV, page 557).


Masacrele din timpul recuceririi Basarabiei si Bucovinei de Nord

Potrivit Recensamintului populatiei Regatului Romaniei din 1930, pe teritoriul ocupat de U.R.S.S. in iunie 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herta) traiau 277.949 evrei. Potrivit analizei noastre, 194.824-196.004 evrei se aflau in Basarabia, Bucovina de Nord si de Sud si in judetul Dorohoi la momentul de inceput al conflictului in Rasarit.

Conform documentelor romanesti si rapoartelor germane si indeosebi pe baza marturiilor martorilor si ale supravietuitorilor unor masacre si executii efectuate de trupele germane si romane, un numar situat intre 23.473-24.153 evrei au fost ucisi in timpul operatiunilor de recucerire a Basarabiei si Bucovinei de Nord (dupa rapoartele Einsatzgruppen, unitatea speciala germana insarcinata cu exterminarea evreilor, marturiile si cifrele prezentate in Matatias Carp, Cartea Neagra si Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu). Dintre acestia, 11.595 au fost ucisi de unitati germane, inclusiv Einsatzgruppen si Einsatzkommando-uri, 2.265 au fost ucisi de unitati romane si germane, inclusiv Einsatzgruppen si Einsatzkommando-uri, si intre 9.613-10.293 au fost ucisi de jandarmi, militari si civili romani. Alti 5.100-5.600 de evrei au pierit in cursul operatiunilor de deportare din iulie-august 1941.
Unele surse sporesc cifra evreilor care au murit in aceasta perioada, fara un fundament clar din punct de vedere istoric. Este, de pilda, dificil de luat in considerare numarul de 10.000 de evrei care, potrivit lui Matatias Carp, ar fi fost ucisi la Chisinau la 17 iulie 1941, in momentul intrarii trupelor germane si romane in oras. Nici un document romanesc nu aminteste de acest masacru, care nu este mentionat nici in rapoartele Einsatzgruppen, insarcinate cu lichidarea evreilor si a functionarilor comunisti din teritoriile ocupate de trupele germane.

De altfel, insusi autorul citat mentioneaza: „Nu se cunoaste si nu se va cunoaste vreodata numarul exact al victimelor, dar judecind dupa numarul celor care au supravietuit pentru a fi inchisi dupa citeva zile in ghetou, se presupune ca la ocuparea orasului au fost omoriti cca. 10.000 evrei“. Unitatea germana de exterminare Einsatzgruppe B raporta, la 25 august 1941, referitor la situatia din Basarabia, la eliberarea acestui teritoriu ca: „In Chisinau, inainte de razboi, erau circa 60.000-80.000 de evrei. O mare parte dintre ei au plecat o data cu retragerea rusilor. La ocuparea orasului erau numai circa 4.000 de evrei, al caror numar a mai crescut prin imigrare. La initiativa Einsatzkommando-ului, comandantul roman al orasului a infiintat, in vechiul oras, un ghetou pentru evrei. In prezent, ghetoul cuprinde 9.000 evrei. Evreii sint organizati in grupe de munca si pusi la dispozitia diferitelor servicii germane si romane pentru curatenie si alte lucrari“ (National Archives, Southeast Region, East Point, Georgia, SUA, Roll 10, Doc. 4538, No. 153, Raport de evenimente URSS Nr. 63, 25 august 1941).


Masacrarea evreilor localnici din Transnistria

Potrivit unei statistici privind numarul evreilor evacuati din Transnistria, bazate pe raportul Guvernatorului Alexianu catre Cabinetul Civil- Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, Presedintia Consiliului de Ministri, 23 mai 1942, din judetul Tiraspol au fost evacuati si ucisi 788 evrei, din judetul Berezovca 480, din judetul Odessa 32.819, din judetul Tulcin 5.479, din judetul Ribnita 25.436, din judetul Ovidopol 23 si din judetul Ananiev 227; in total, 65.252 evrei localnici (Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 295).
In raportul inspectorului Jandarmeriei din Transnistria din 9 septembrie 1942, transmis de guvernatorul Alexianu Cabinetului Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, Presedintia Consiliului de Ministri, la 11 septembrie 1941, se arata ca din judetul Odessa disparusera (fusesera ucisi) 65.000 de evrei, din judetul Moghilev 4.000 si toti evreii din judetele Berezovca, Ananiev, Ovidopol si Oceacov (Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998, p. 275 si Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 296).

In opinia noastra, din documente rezulta ca, in perioada administratiei romanesti a Transnistriei, au pierit in total 101.000 evrei localnici: 65.000 din orasul si judetul Odessa, 4.000 din judetul Moghilev si 32.000 din judetele Ribnita, Tulcin si din restul judetelor, marea majoritate predati de autoritatile romane germanilor si ucisi de politia SS locala; alti 27.748 evrei localnici se aflau in viata in Transnistria, la 1 decembrie 1943, potrivit delegatului Comitetului International al Crucii Rosii in Romania. Un numar de aproximativ 97.000 de evrei romani au pierit in timpul recuceririi Basarabiei si Bucovinei de Nord, inainte, in timpul deportarii si in zonele de deportare, ceea ce ridica totalul victimelor Holocaustului in Romania (exclusiv zonele din care s-au operat deportari masive) si in Transnistria la aproximativ 198.000 de evrei, romani si localnici.

Cred ca mi-am facut casa mai usor decât parintii mei. Eu la vârsta de 26 de ani, în 1956 aveam deja casa mea fara nici un ajutor. Am muncit mult. Am avut laborator si am muncit si 13-14 ore pe zi. Eram deja casatorit si o aveam pe una dintre fete. Cealalta s-a nascut la sfârsitul anului 1956. Noi ne-am casatorit repede – eu nu aveam nici 20 de ani. Eu tot timpul am fost cât se poate de constiincios. Am fost 30 de ani sef de laborator si când veneau inspectii ma luau si pe mine sa controlam altundeva, atât de bine gaseau totul la mine la lucru.

In 1958 ne-am înscris din nou pentru emigrare in Israel. Tineam foarte des legatura cu taticu prin scrisori. Taticul îmi tot scria ca în Israel viata este foarte grea: zicea ca acolo pâna la 40 de ani mai gasesti serviciu, dar dupa aceea e mai greu, viata nu era chiar asa de usoara. Si el la început a stat într-un cort acolo. Tata a murit în 1961 la Tel Aviv. Cînd a murit taticul am spus kaddish si în amintirea lui. În 1964 am primit pasaportul. Am fost anuntati ca deja venise o persoana de la securitate [6] ca sa se mute în casa noastra. Dar am renuntat la plecare. Eu chiar atunci ma înscrisesem sa cumpar o masina Fiat 8-50, Iudit avea 12-13 ani, iar Adela 7 ani, si m-am întrebat ce voi face în Israel acum când copiii sunt în crestere, aveam casa, masina... Am avut însa colegi de serviciu care au plecat în Israel. Au fost doua valuri de emigrari: unul în 1951 si unul în 1964, când am primit si eu pasaportul. Multi din Arad au plecat atunci. În Arad au fost în jur de 10.000 de evrei, acum mai sunt 300, iar majoritatea familiilor sunt mixte.

M-a interesat politica din totdeauna. Credeam ca statul trebuie sa faca în asa fel încât sa creeze locuri de munca, cei care nu vor sa munceasca sa nu aiba, dar cei care vor sa aiba conditii ca sa poata sa traiasca. Din cauza antisemitismului pe care l-am cunoscut, comunismul m-a atras la început pentru ca apara teoretic drepturile tuturor nationalitatilor. Fiind tânar, fara experienta, citind ziarele, ascultând radio nu mi-am putut da seama care este adevarul, dar mai tarziu am început sa înteleg. În timpul comunismului m-am descurcat destul de bine. Am fost sef de laborator si, în comparatie cu altii, nu ma pot plânge. Membru de partid nu am fost, doar membru în UTM, Uniunea Tineretului Muncitoresc, în timpul armatei. Eram în conducere, dar membru de partid nu am fost, cu toate ca seful meu, doctorul Muresan, mi-a spus sa ma fac membru de partid ca sa-mi întaresc pozitia. I-am spus ca nu pot sa fac ceva în ce nu cred si ca îmi voi face datoria si fara sa fiu membru de partid. A tot insistat pâna când fiica mea a plecat în Israel, dar dupa aceea nu mi-a mai spus nimic. Daca aveai rudenii în strainatate erai tot timpul urmarit si trebuia sa fii atent ce vorbesti.

Astazi pot sa fac o diferenta între comunism si capitalism cu toate ca fiecare are partile lui bune si rele. De exmplu, în comunism ce este bun: da posibilitate la fiecare om ca sa munceasca, îi da locuinta. Dar în schimb cel care are posibilitate trebuie sa se coboare la nivelul celui care nu face nimic si atunci se egaleaza si nu exista nici un navantaj, sau nici o încurajare pt. cel care poate sa faca mai mult fata de cel care nu face nimic. La noi în laborator am avut un tehnician dentar, care era un baiat exceptional de cumsecade, dar avea viciul bauturii. Fusese mutat disciplinar la noi si mi-era teama sa nu i se întâmple un accident, deoarece lucram cu motoare. Degeaba am vorbit cu seful stomatologiei sa îl mute de la noi. Partea buna a capitalismului este ca oameni harnici, oameni cu initiativa, pot sa prospere. În plus în capitalism nu exista îngradirea religiei: omul trebuie sa aiba libertate sa creada în ce vrea. Cât timp am fost în Uzbekistan n-am auzit niciodata sa te întrebe ce nationalitate ai. La noi a ramas aceasta ramasita a nationalismului înca dinaintea razboiului. De exemplu în Arad, când se scumpea gainile sau altceva la piata, se spunea ca vin sarbatorile evreilor. Când ploua în septembrie, se spunea ca ca vin sarbatorile evreilor. Omul primitiv credea tot ce auzea.

În timpul liber mergeam cu sotia foarte des la film la cinematograf. Mie îmi placeau filmele de razboi, istorice. Am vazut multze filme maghiare si rusesti. Îmi amintesc un titlu de film maghiar: „Doi ori doi fac deodata cinci”, iar altul foarte bun rusesc „Vulturul”. Înainte de a ne casatori mergeam în fiecare saptamâna ca sa fim împreuna. Deasemenea mergeam si la teatru si pe strand. La teatru mergeam de doua-trei ori pe an, mai ales când era spectacol de muzica usoara. Mi-a placut foarte mult fotbalul. Duminica mergeam la meci împreuna, nu lipseam de la nici un meci. La meciuri sotia intra pe poarta, eu saream gardul. Îmi place si baschetul, si handbalul, dar cel mai mult fotbalul. Am fost membru la UTA, dar nu am facut sport, doar am platit cotizatie. Odata am fost la un meci la Bucuresti. Un barbat, suporter al echipei „Progresul” a murit de emotii când echipa noastra, UTA, a marcat un gol. Am însotit echipa UTA si la Hunedoara, la Cluj ne-am dus pe zapada cu motocicleta, la Timisoara am fost de nenumarate ori. De vreo doi ani nu mai mergem la meciuri pentru ca de când am fost operat la ochi nu vad bine la distanta.

În concedii am fost în toata tara. Prima data am fost cu motocicleta în 1959, iar cu masina în 1964. Am fost vreo 15 ani la rând la Covasna la tratament, am fost cu motocicleta pâna la Constanta, am fost în Moldova la manastiri, la Poiana Brasov. Prin tara am fost si cu cortul. Aveam concediu o luna si ni-l împarteam: mergeam doua saptamâni o data, iar mai târziu plecam din nou. Am fost cu cortul si la mare, unde am stat 10 zile. În general cu bilete de la ONT mergeam. Cu sotia mergeam si la restaurant: ascultam muzica, mâncam un gratar.

Avem doua fiice, care s-au nascut la Arad: Iudit în 1951, iar Adela în 1956. Iudit a absolvit Scoala de tehnica dentara din Arad. Ea tinea si sarbatorile crestine, deoarece a crescut sub influenta bunicii, a soacrei mele. Adela, în schimb, a fost foarte atasata de mine. Eu n-am influentat-o niciodata. Adela a mers si la cursurile de talmud tora. Acasa tineam toate sarbatorile, atât crestine cât si evreiesti, împreuna. Sabatul nu-l tineam fiindca sâmbata nu era libera. Fetele nu au au avut probleme pentru ca erau pe jumatate evreice. Adela chiar se lauda. Nu am prea vorbit cu ele despre perioada petrecuta în Uzbekistan. Nu am vrut sa le influentez în nici un fel. Iudit s-a casatorit cu un evreu Stefan Weisz, din Arad, subinginer electrotrehnic, iar Adela, în 1984, cu Geza Geller, inginer din Gheorgheni. Adela a absolvit Facultatea de Stomatologie din Cluj si locuieste la Gheorgheni, judetul Harghita, unde este medic stomatolog. Tatal lui Geza a fost la Auschwitz dar s-a întors - a murit cam acum doi ani [cam in 2002]. Adela si Geza s-au întâlnit la Cluj. El studia electronica si s-au întâlnit la cantina evreiasca. S-au casatorit în 1983/84 în sinagoga ortodoxa in Arad, a venit rabinul Neumann de la Timisoara sa oficieze casatoria.

Iudit s-a casatorit mai devreme, în 1970. Atunci era rabin în Arad. Iudit a emigrat în 1973 cu sotul. Iudit are doi copii, Ariel si Sandra. Ariel s-a nascut în 1974 în Israel. Iudit a locuit mai întâi în Israel, abia dupa aceea a plecat în Canada ca sa nu faca armata. Sotul ei era tot timpul plecat în armata, iar viata nu era usoara. Au facut un stagiu în Grecia, unde au lucrat amândoi - ea ca tehnician dentar. Tocmai terminase scoala sanitara aici. În Israel au stat cam 2 ani. Locuieste acum în Toronto, Canada, si lucreaza ca tehnician dentar. Pastram legatura prin telefon. De vizitat ne viziteaza în concediu. Ariel a început sa studieze la scoala dentara aici în Arad, dar a abandonat dupa 6-7 luni. Dupa ce s-a întors în Canada, s-a casatorit cu Angela (parintii ei sunt din Rusia) si au o fetita Vanessa. Ariel lucreaza la o Societate de Telecomunicatii. Sandra are 20 de ani si este studenta.

Sora mea Lusia a fost functionara în Arad, la UTA si la Comunitatea Evreiasca din Arad. S-a casatorit tot aici în sinagoga. Sotul ei, Andrei Fuchs, a fost contabil la UTA. Au avut un baiat, Stefan, care este inginer electronist în Israel. Ea a reusi sa plece prin 1982. S-a înscris cu nora ei, Agi. Sotul ei a murit aici prin ani 1960. A plecat cu toata familia si a locuit în Tel Aviv, unde a fost pensionara. Lusia are doi nepoti – Rovni si Dana. Cu sora mea am pastrat întotdeauna legatura. Ea venea foarte des, în fiecare an, în tara sa ne viziteze. De fiecare data statea câte doua-trei saptamâni la noi. În 1999 a avut un accident grav – a fost calcata de o masina si a stat în spital. Ultima data a fost în România în anul 2000. Am vorbit cu ea la telefon cu doua zile înainte de a muri – 26 februarie 2001, Tel Aviv.

N-am avut niciodata probleme cu antisemitismul. Dar nu-mi place sa aud cuvântul ‘jidan’. Eu cred ca fiecare natie ar trebui sa se respecte pentru ca toti suntem oameni. M-am bucurat când s-a înfiintat statul evreu. Dupa 2000 de ani, dupa ce au fost prigoniti tot timpul, era si vremea ca evreii sa aiba si ei statul lor, de unde sa nu mai fie goniti. Am fost o data în Israel înainte de 1989 [7]. Am ramas impresionat. Este foarte frumos. M-a impresionat în primul rând dezvoltarea asa de rapida – în doar 50 de ani. Am stat în Israel o luna. Doua saptamâni am petrecut în kibbutzul [8] Mizra. Acolo exista într-adevar egalitate între oameni. Chiar daca erai profesor îti venea rândul la curatenie, la bucatarie, la cules mere, la animale. Acolo gainile ouau de doua ori în 24 de ore, aveau zi si noapte lumina electrica. Vacile dadeau în jur de 60-70 litri de lapte pe zi. Fiecare din kibbutz avea dreptul o data pe an, pe cheltuiala chibutului, sa plece în concediu în strainatate. M-a surprins în Israel marea deosebire dintre un sat israelian si unul arab, orasele israeliene, care sunt foarte dezvoltate – totul este asa de frumos, apa, verdeturi. În Israel am fost la granita cu Libanul, la Haifa, la Askelon, la Arad, Ardot – un oras foarte frumos. Eu am fost singur în Israel. Sotia a mers când s-a nascut Ariel.

Am avut un spasm cerebral acum vreo 7ani, în 1996, într-o sâmbata, pe data de 13 august. Adela a fost aici cu sotul ei si chiar în ziua aceea au plecat spre Gheorgheni, dimineata pe la 8. Stateam culcat, cu capul rezemat pe pat, si dintr-o data i-am spus sotiei ca mor. Simteam ca îmi crapa capul. Am luat medicamente si mi-am revenit, dar dupa aceea timp de 2-3 saptamâni am slabit ca abia ma mai tineam pe picioare. De atunci sunt anumite lucruri pe care nu mi le mai amintesc. Doctorul mi-a recomandat sa manânc doar margarina vegetala, sa nu manânc carne de porc, sa grasimi, oua cel mult unul pe saptamâna pentru ca am colesterolul putin marit.

La sinagoga am început sa merg doar recent. Cred ca niciodata nu a fost asa de bine organizata în ultimii 20 de ani viata comunitatii ca acum când este presedinte domnul Ionel Schlesinger. Cu toate ca sunt asa de putini evrei, activitatea e buna. Oamenii pot merge la gimnastica, la biblioteca, la Oneg Shabat vinerea seara care se tine la cantina. Înainte trebuia sa se faca lista cu cine vine la rugaciune ca sa fie 10 oameni, acum vin 13-15, fara nici o programare. Interesul a crescut. Si eu merg acum vinerea seara împreuna cu sotia, iar sâmbata dimineata merg singur. Tot împreuna mergem si de Pesah. Deasemenea tinem Anul Nou si Ziua Lunga, când nu manânc. În timpul zilei, îmi place sa merg la piata, ascult la radio meciul, citesc câte o carte sau ziarul local „Observator”, la care am abonament. Deasemenea citesc si ziarul Comunitatii noastre, „Shalom”.
http://oterarad.jewish.ro/html/poveste_de_viata.html

Când ne-am mutat în Arad în 1946 am locuit cam vreo 2 ani pe strada Virgil Rotareanu nr. 16. Dupa aceea unul dintre sefii lui taticu, Fischer, care avea o locuinta foarte frumoasa (pe str. Mihai Viteazul, unde e acum Dermatologia, et. I) ca sa nu-i ia locuinta fiindca era doar el cu sotia, i-a cedat lui taticu doua camere si bucataria. A avut multa încredere în taticu – au facut si hârtiile. Când s-a construit spitalul acolo ne-au dat o locuinta pe str. Grigore Alexandrescu, nr.1, et.II. Acolo am locuit pâna am cumparat casa aceasta in 1951.

Tin minte ca am primit niste lemne acasa, atât eu cât si tata eram la lucru, iar mama le-a carat în pivnita singura. Atunci s-a îmbolnavit, iar medicii n-au stiu ce are. Sanatatea ei fusese afectata de toate drumurile spre Asia Centrala, spre România, n-a putut sa tina dieta. Urmele razboiului si-au spus cuvântul: a murit de icter negru. Mama a murit în 1948, la 43 de ani, si este înmormântata în cimitirul evreiesc nou din Gradiste, aici în Arad. Dupa ce a murit mamica, fugeam de la scoala ca sa spun kaddish în sinagoga. Vreme de unsprezece luni de zile m-am dus zi de zi, iar când eram la scoala, fugeam pe fereastra. Era ca un fel de datorie sufleteasca pentru mine. Cât timp mama a fost bolnava Alla a stat acasa la viitoarea mea sotie.

Eu am facut aici scoala profesionala si sunt tehnician dentar. Când am terminat scoala profesionala am fost primul pe clasa si pe scoala. Am învatat cu toate ca nu toceam acasa. Cu colegii m-am înteles bine întotdeauna. Limba mea materna este tot germana, dar vorbesc si maghiara, româna si rusa.

Sunt împreuna cu sotia mea, Iuliana, nascuta Simon, înca din 1946. Ne-am casatorit în 1950. Nu am avut ceremonie religioasa. Ea nu este evreica si s-a nascut în 1929 pe 5 iulie în Arad. Limba ei materna este maghiara. Si ea este de meserie tehnician dentar – a terminat Liceul profesional. Dupa ce ne-am casatorit am stat cu taticu pe str. Grigore Alexandrescu. Taticu si sora aveau o camera, iar cealalta era a noastra; bucataria era comuna. Viata era grea atunci. Am stat odata toata noaptea la rând ca sa primesc 3 m de stofa pentru un costum. A fost primul costum pe care mi l-am facut. Era albastru închis cu niste dungi discrete rosii.

În 1950, când taticul a stabilita sa mergem sa ne înscriem pentru plecare în Israel, eu nu m-am prezentat si el si-a dat seama ca vreau sa ma casatoresc, dar mi-era rusine sa recunosc. Dupa ce ne-am casatorit, taticul si Alla au primit pasaportul, dar eu cu sotia si sora mea nu l-am primit. Am fi vrut sa plecam fiindca viata aici era foarte grea si fara perspective de viitor. Am fost amândoi de acord. Tata a plecat în Israel în 1951, iar eu m-am prezentat voluntar în armata pentru ca sotia mea ramasese gravida si m-am gândit ca este mai bine sa termin mai repede cu armata, ca sa ma pot întoarce acasa sa o ajut. Taticu ar fi vrut sa ma scuteasca cu certificat medical, dar eu am vrut sa stiu ca totul este rezolvat corect. Armata am facut-o la Bucuresti, la artilerie, între 1950-1952. Sotia s-a descurcat între timp cu ajutorul parintilor ei. Taticu plecase, dar a lasat locuinta mamei si sorei sotiei mele.

În Israel tata a lucrat ca felcer. A locuit la Ramat Gan. Când a ajuns în Israel a aflat adresa tatalui Allei [care traia in Rusia, regiunea Basarabia] de la un unchi al ei care sta în Satele Unite. Alla s-a dus în Basarabia sa îl întâlneasca pe tatal ei prin 1960 – avea vreo 20 de ani. A primit-o rece, ea a fost suparata ca el nu s-a interesat de soarta ei. Alla a locuit si a lucrat ca educatoare în kibbutzul Mizra. Acolo în kibutul Mizra l-a cunoscut pe sotul ei, Sar-Shalom Eyal, si s-a casatorit. El a ofiter în armata, iar acum 6-7 ani a deschis o fabrica de salam la Iasi. Alla are patru copii: Gilad, Hila, Sai si Ran. Am vizitat-o timp de aproape o luna si i-am întâlnit si pe socrii ei – originari din Polonia: foarte simpatici. Alla a murit în mai 2003.

Ne-am hotarât sa plecam înapoi spre Ucraina imediat dupa eliberare. Pe taticul n-au vrut sa-l lase de la serviciu de la spital – la rusi nu era deloc simplu sa-ti schimbi serviciul, dar noi totusi am plecat cu totii. Si eu am lucrat în timpul vacantei la o întreprindere care aproviziona armata cu legume, ma duceam în sate, aveam caruta si strângeam legume. Când am vrut sa continui scoala în clasa a VIII-a n-au vrut sa ma lase de la serviciu. Nu stiu cum am rezolvat pâna la urma, dar m-au lasat.

Din Kermine am plecat cu trenul în 1944. Nu mai stiu de câte ori am schimbat trenul. În tren majoritatea erau militari în drum spre front. Trenurile erau toate pline cu armament. Era un tren supraetajat. Îmi amintesc ca era o aglomeratie extraordinara, n-aveam unde sa ne spalam, erau paduchi... Nu stiu de unde am avut mâncare. A durat vreo doua saptamâni pâna am ajuns acasa. Prima data ne-am dus la Cernauti la niste rude cam o saptamâna, apoi ne-am dus acasa la Hlyboka, unde am locuit din 1944 pâna în 1946. Casa noastra mai avea fundatie pentru înca doua camere. Îmi amintesc ca am gasit o bomba antitanc în nisip. Mama s-a speriat foarte tare.

Când ne-am întors din Asia exista deja o anumita ura, deoarece multi jefuisera si nu le prea convenea ca ne întorceam. Când ne-am întors nimeni nu a recunoscut ca a luat lucruri din casa noastra. Nu ne-au dat nici macar un act înapoi. În schimb, când unchiul Berthold de la Moscova s-a întors acasa, o vecina i-a dat înapoi o masina de cusut, perne, duna, si înca alte câteva lucruri. Am gasit casa noastra locuita de rusi, dar ne-au eliberat-o imediat. Putini evrei s-au întors. Cei care au fost în Transnistria nici nu s-au mai întors în Hlyboka, multi s-au dus în Israel.

A fost trist când ne-am întors din Asia, totul era ca un cimitir. Amândoi bunicii din partea mamei au fost deportati din Hlyboka: bunica a murit pe drum, iar bunicul a murit în timpul Holocaustului, în Transnistria. Bunica din partea tatei a fost împuscata în drum spre Transnistria. În iulie 1941 în Adâncata au fost omorâti peste 100 de evrei. Au fost înmormântati într-o groapa comuna. Am fost acolo cu sotia mea si cu verisorii mei din partea tatalui – Gustav, Elka, Leibu, Jakob, care locuiau în Cernauti - în 1968. S-a facut un monument cu numele lor, dar verisorul meu cu nepotii si copiii lui au fost anul trecut [în 2002] acolo si monumentul nu mai exista. Parca nu s-a întâmplat nimic. E ca si cum nimeni nu vrea sa ramâna urme.

Cu toate ca obtinuseram casa, taticu a hotarât sa plecam gândindu-se la noi, copiii. Stia ca acolo nu vom avea nici un viitor. S-a dus la Bucuresti, unde îl cunostea pe Lotar Radaceanu, iar acesta i-a dat o repartitie la Arad. Prefectul Vostinar din Arad i-a dat recomandarea la fabrica UTA (Uzinele Textile Arad), probabil acolo era un post liber. Taticu a lucrat în primul an ca controlor la economat, iar apoi a fost sef de birou la statistica. El s-a înteles bine cu toata lumea. Tata si mama au locuit în Arad din 1946. Lusia a lucrat ca functionara la UTA, iar Alla era la scoala. Despre casa noastra din Hlyboka am auzit ca a fost demolata si ca s-a construit altceva în locul ei. Era chiar în centru. Nu am primit nici o despagubire pentru casa.

La Arad am venit oficial în 1946 – ne-am repatriat. Cred ca motivul trecut în acte era plecarea în Israel. În România am venit cu caruta. De acasa pâna la granita erau doar vreo 30 km. Bucovina era o regiune foarte bogata si foarte curata. Diferenta n-a fost prea mare. Austro-Ungaria a fost si aici si acolo, asa ca diferentele n-au fost mari. Aradul era linistit si mult mai curat decât acum. Taticu a fost la Arad prin 1936-37 si poate ca el a fost cel care a ales ca repartitia sa fie aici.

Totul era diferit: populatia era musulmana, obiceiurile erau altele. În Uzbekistan eu nu am simtit nici o respingere. Viata a fost foarte grea, salariile au fost foarte mici, piata era foarte scumpa si în general felul lor de viata era altfel decât al nostru. Eu aveam 11 ani când am ajuns în Uzbekistan. Am fost acolo doar doi ani la scoala, nu tot timpul. Am fost la o scoala în limba rusa. Stiam rusa de acasa pentru ca aveam multi vecini ucraineni, iar rusa si ucraineana se aseamana. În Uzbekistan erau evrei bastinasi, dar au fost si foarte multi evrei refugiati din Ucraina, Basarabia si Bucovina. Din Ucraina erau deasemenea foarte multi. Nu prea mi-am facut prieteni acolo. Mergeam si eu la piata sa câstig bani cu toate ca eram mic. De exemplu cumparam cearsafuri, pe care mamica le cosea si facea haine. Femeile purtau valuri. La piata mergeam în alta comuna sau orasel, mamica statea la o parte cu gramada, iar eu vindeam câte 2-3 bucati. Ca mijloc de transport uzbecii de la sate foloseau magarii si camilele. La piata veneau cu sacii pe magari.

Mâncarea era foarte diferita de acasa. Cartofi si carne de porc nu au existat. Dorinta noastra cea mai mare când ne-am întors a fost sa ne faca mamica o oala de cartofi si una de mamaliga. Nici carne de vita nu a existat. Se mânca însa broasca testoasa. Lânga noi era chiar o crescatorie de broasca testoasa – se mâncau ficatul si diferite parti ale broastei testoase. Carnea de oaie era cea mai scumpa, mai ales cea de caracal. Aceasta oaie avea coada de 10-15 kg. Fiind prea grea, uzbecii puneau rotite sub coada ca sa nu oboseasca oaia. Se mai gasea si carne de cal si de camila. Laptele - de camila si de oaie - era foarte gras din cauza climei. Nu exista smântâna – foloseau caimacul de pe lapte.

Fructele erau foarte bune, foarte dulci. Strugurii contineau peste 30% zahar, iar din strugurii fara sâmburi se faceau stafide. Uzbecii veneau la piata cu saci de stafide de vânzare. Se vindeau la jumatate de kg sau la 1 kg. Daca mergea cineva în ceainarie, lua o jumatate de kg de stafide pentru a bea ceaiul. Deoarece caldura era foarte mare în Uzbekistan, se bea foarte mult ceai. Ceai beam si noi fiindca o cerea clima. Aveau un fel de ceai verde care mergea foarte bine fara zahar, numai cu stafide. În ceainarie nu existau scaune. Se statea pe jos si se tragea din pipa. Deasemenea vindeau piersici si caise – proaspete sau uscate. Erau foarte bune.

Productia de bumbac era foarte mare. Era si ceva asemanator cu mamaliga din niste cereale numite jugara – ca un porumb cu spic alb. Gustul semana cu porumbul. Uzbecii mâncau si orez. Grâul avea o calitate foarte buna. Recolta de grâu era de doua ori pe an. Pâinea era de un alb deschis – n-am mai mâncat pâine asa de buna. Dupa un timp, din cauza razboiului pâinea a început sa fie plina de paie. Cine nu lucra primea 300g de pâine pe zi, iar cine lucra câte 600g – a fost greu. Acolo am ajutat o femeie la vândut pâine si ceea ce avea în plus îmi dadea mie sa o vând la negru. Mâncau si ceva asemanator cu lipia de la noi. Oamenii aveau cuptoare în curte. Ca si combustibil foloseau ramasitele de la cai si de la vaci: faceau gramezi, le uscau si cu ele încalzeau. Dupa ce aceste gramezi se uscau, ardeau, iar când soba era calda de tot, lipeau de peretii cuptorului lipiile; dupa ce se coceau, cadeau de pe pereti în cuptor.

Parintii mei au adoptat o fetita de acolo – Alla. Taticul lucra la spital - tatal fetitei era pe front. Alla s-a nascut pe 31 martie 1942 la Kermine. Ea s-a numit Haia Katzefman, i-am dat numele Alla, iar apoi, dupa ce s-a mutat în Israel, a revenit la Haia. Faptul ca era evreica, cred ca a fost o coincidenta. Mama ei a fost internata în spital, s-a plâns ca are un copil de 6 saptamâni sau 6 luni – nu mai stiu exact – si taticu a zis ca o va întreba pe mamica daca n-ar vrea sa aiba grija de copil pentru 2-3 saptamâni. Mamica a fost de acord, iar când mama Allei a murit, au venit sa o duca la casa de copii, dar parintii mei n-au mai dat-o.

În timpul razboiului am ascultat la radio în fiecare zi, urmaream pe harta unde era frontul ca sa-mi dau seama când vom pleca acasa. Mie mi-a placut foarte mult geografia. Din pacate am trait într-o perioada foarte rea. Atunci aveam 12-13 ani si zilnic ascultam la radio si stiam tot timpul cum înainteaza frontul. Acasa ascultam la radio Europa Libera [5], Vocea Americii, Kol Israel, dar în Uzbekistan nu am avut radio. Existau doar megafoanele si ziarele care prezentau doar cea ce voiau rusii.

Schimbarea populatiei s-a datorat faptului ca au plecat cam 80% din evrei, polonezii, nemtii, românii, si au venit ucraineni si rusi. În 1940, chiar înainte de razboi au plecat nemtii – tin minte ca veneau ofiteri germani ca sa le rezolve problemele celor care plecau. Ofiterii acestia au luat parte ca invitati în Cernauti la defilarea militara rusa din 1941, cu vreo doua-trei saptamâni înainte de începerea razboiului. A fost un razboi fulger, nimeni nu se astepta, mai ales ca nemtii aveau cu rusii un tratat de prietenie si neagresiune. 99% din evrei au fost dusi în Transnistria. Totusi în Cernauti au ramas [scapat] multi în 1941 datorita primarului Popovici, care a salvat mii de cetateni evrei. El are un monument în Israel la Yad Vashem. Si eu am rude care au scapat datorita lui.

Atmosfera era deja încordata înainte de razboi dupa 1936, mai ales când au fost cuzistii [2] si legionarii la putere. Au fost multe pogromuri atunci. Când au fost legionarii la putere, Guvernul [Goga-Cuza] [3] a primit un ultimatum din partea Angliei si Frantei ca acest guvern legionar sa fie înlaturat. Guvernul a fost înlaturat în 2-3 saptamâni, iar dupa aceea a început perioada când nemtii au ocupat Austria si Polonia.

În anul 1939, când a fost mari concentrari, a fost la noi în Adâncata o divizie de infanterie din Dorohoi. Concentrarile s-au facut înainte de izbucnirea razboiului în Polonia. Erau multi teteristi. Teteristi sunt cei care aveau o panglica rosu cu alb, semn ca au terminat bacalaureatul. [Nota: Teteristi erau soldati în aramata româna cu termen redus.] Totdeauna veneau câte 4-5 soldati, invitati - tata îi invita. Îmi amintesc de 3 sau 4 frati evrei din Dorohoi care cântau la vioara si din gura. Au fost niste oameni extraordinar de simpatici. Cântau cântece evreiesti. Au fost foarte distractivi. Le serveam masa de fiecare data când puteau pleca de la regiment. Ei au facut armata în Adâncata. La 1 septembrie 1939 a început razboiul în Polonia. România a avut legaturi foarte bune cu Polonia. Veneau si multi refugati - veneau cu carute, cu trenuri si duceam mâncare la gara ca sa îi ajutam. Veneau cu miile. O parte s-a oprit în România, dar majoritatea a plecat în Franta fiindca aveau legaturi traditionale cu Franta. [Nota: trebuiau sa ocoleasca prin România pentru ca dinspre vest înaintau nemtii.] De acolo multi probabil ca au plecat în Statele Unite fiindca acuma exista acolo o comunitate poloneza foarte mare. Deasemenea sunt si evrei foarte multi în Statele Unite.

Implicarea tatalui în politica a fost motivul principal pentru care ne-am refugiat. Daca nu ne-am fi refugiat, am fi fost primii pe lista. Noi am plecat brusc si toate rudele au ramas. Au crezut ca vin românii sa îi elibereze, dar aceasta nu s-a întâmplat deloc. Când am plecat stiam de la radio ce se întâmpla în Germania si Polonia. Stiam de Kristallnacht [4] din Germania, ca evreii erau pusi sa spele drumurile si asa mai departe.

În timpul razboiului, între 1941-1944, am fost cu totii – familia noastra - plecati în Uzbekistan. Cum de am plecat în Uzbekistan? Nu noi am ales. N-au fost timp de discutii. Domnea panica. Ne-am dus cu o caruta doua-trei saptamâni pâna în Ucraina si am stat acolo o luna în Zincov, regiunea Poltava. Atunci au vrut sa-l ia pe taticu în armata. A fost foarte disperat, eu m-am dus la comisariat si am plâns si nu mai tin minte ce s-a întâmplat, dar i-au dat drumul. În Ucraina, unde ne-am refugiat prima data, oamenii ne-au primit foarte bine. Ne dadeau de mâncare si cred ca stateam în chirie. Taticul a lucrat acolo o luna la întreprinderea de aprozar. Dupa o luna nemtii s-au apropiat. Ne-am dus mai departe cu caruta pâna în orasul Belgorod, regiunea Voronezh, iar apoi am urcat într-un tren de marfa si am tot calatorit pâna unde ne-a dus trenul. Nu stiu daca tata cunostea sau nu directia când am urcat în tren. Caruta am lasat-o acolo. Am trecut prin Ural, prin Siberia, prin Kazakhstan si am ajuns în Uzbekistan, în regiunea Buchara. Am locuit la Kermine. Când am ajuns acolo, am dormit pe strada câteva nopti. Mamica luase duna si perini. Apoi am primit o locuinta, în care nu aveam deloc mobila – dormeam pe jos. Taticul si sora mea au început sa lucreze. Tata a lucrat ca felcer, iar sora mea a fost functionar într-o fabrica de pâine.

De sarbatori mamica facea tot felul de mâncaruri, de exemplu un fel de mâncare de toci: cartofi razaliti, se amesteca cu ou si drojdie, se lasa sa dospeasca, si se punea în cuptor. Apoi se taia în felii - era o mâncare extraordinar de buna. Cred ca este tot o mâncare traditionala evreiasca. Mamica facea si malai – faina de malai, oua, zahar, se lasa la dospit, iar dupa aceea la cuptor. Mamica facea foarte multe mâncaruri: chiftele marinate - chiftele de carne, iar în sos punea stafide. Facea deasemenea serate de coltunasi: se taie 3 unghiuri, se umple cu marmelada sau cartofi cu ceapa prajita si se fierb în apa. O data unchiul Bertold a vrut sa faca o gluma si i-a spus lui mamica sa umple unul cu pene si sa o dea unei anumite persoane. Mamica în loc sa îl dea cui a spus Bertold i-a dat-o chiar lui. Cred ca mâncarurile facute de mamica erau specifice pentru zona Bucovinei; de fapt, erau mâncaruri austrieci sau germane. Mai facea si gomboti, lunguieti, din cartofi razaliti si ou. Îi facea cu pruna înauntru sau cu brânza de vaci - un fel de brânza putin piperata. Când gombotii erau gata erau dati prin putin pesmet – erau foarte buni. Erau ocazii când facea câte 7-8 feluri de prajituri o data.

Sarbatorile au fost foarte frumoase la noi, respectam traditiile suta la suta. Mamica aprindea lumânarile vinerea seara – pâna în 1940 când am plecat. La sinagoga mergeau doar la sarbatori, de Anul Nou si de Ziua Lunga. Taticul si mamica cred ca posteau de Ziua Lunga. Mi-au placut si Pastele. La noi totdeauna când erau sarbatori se vedea în casa. Mamica pregatea totul în asa fel încât sa fie o atmosfera de sarbatoare. În plus ne si îmbracam mai special. Cu toate ca nu eram religiosi, ea facea toate mâncarurile traditionale. Sarbatoarea mea preferata era Purimul. De Purim facea hamantashen, triunghiuri cu marmelada. Îi placea foarte mult sa gateasca, mai ales desertul. M-am întâlnit nu demult cu un verisor, Gustav, fiul lui Sami si al Bertei, care mi-a spus ca mamica era renumita pentru prajiturile ei si pentru faptul ca facea foarte multe feluri: tort de ciocolata, tort de alune, mezes din miere, colaci, cremes cu foi foarte subtiri, kuglof - dar altfel decât aici, cu cacao, prajitura cu mac, strudel cu mere. Nu lasa sa treaca o saptamâna fara sa faca prajitura. Pâna în 1941…

Parintii nu erau foarte religiosi, dar de Pesah schimbam vesela – o tineam în pod. Abia asteptam sa fie adusa jos vesela. Probabil ne vizitam rudele de Paste. Mergeam la bunicii din partea mamei deoarece locuiau acolo în Adâncata. Bunicul din partea mamei conducea seara. Îmi aduc aminte ca de Pesah, când aveam 5-6 ani, îmi placea sa astept sa vine Eliahu si sa-si goleasca paharul de vin. Bunicii ceilalti, din partea tatalui, erau cu mult mai în vârsta. Bunicul David a fost un om bolnav, statea tot timpul în pat.

La noi veneau în fiecare saptamâna, sâmbata si vineri seara sau de sarbatori, musafiri – totdeauna am avut musafiri. Parintii mei aveau multi prieteni. Se întâlneau foarte des. Se strângeau câteva familii si jucau carti sau jocuri distractive: de exemplu, trebuia sa sari peste un scaun si daca nu reuseai trebuia sa-ti dai jos vestonul. Eu eram copil, dar îmi amintesc unele lucruri - discutau, jucau domino sau vreun alt joc. Se întâlneau cam în fiecare saptamâna. Prietenii parintilor mei erau atât evrei, cât si ne-evrei.

Eu am fost la gradinita germana. În acea vreme am învatat sa cânt la pian, si la vioara în particular, dar n-am terminat nimic. N-am facut decât un an de pian, aveam vreo 6-7 ani. Vioara am facut tot vreo 6-7 luni. La scoala am fost în Adâncata. Cel mai mult mi-a placut matematica. În general învatam bine. Primul an de liceu, în 1940, l-am facut la Cernauti. Eram la Liceul Mihai Eminescu. Si Lusia, sora mea, a terminat Liceul de Arte din Cernauti.

Cernautiul era foarte frumos. Era al doilea oras din România – un oras multi-national, cu universitati recunoscute în toata Europa, ziare în multe limbi – germana, româna, ucraineana, poloneza. În germana aparea Neue Zeit [Timpuri noi]. Când am vizitat Cernautiul 1968-69 arata jalnic. S-a schimbat si populatia în proportie de 95%. În vremea în care eram eu acolo era un oras foarte curat. Mai demult era numit „mica Viena”. În centru se afla o strada foarte frumoasa de promenada, Herrenstrasse – adica „strada domnilor”, cu tot felul de pravalii. Exista si troleibus si tramvai. Orasul era asezat pe un deal, iar împrejurimile erau foarte frumoase. Universitatea avea, si are si acum, o cladire splendida, asa cum aici în România n-am vazut înca. Era un oras industrial, cu multa industrie textila.

În ceea ce priveste politica în copilarie, taticul a fost amenintat ca daca nu se lasa de politica va fi închis. Seful de post i-a atras atentia bunicului David, iar acesta a venit si a stat în genunchi în fata lui tata ca sa se lase de politica. Stiu ca a si fost batut o data, a avut mâna în ghips si mult timp nu i s-a vindecat osul. Înclinatia tatalui spre politica cred ca a aparut de când era baiat tânar – era membru de partid în partidul social-democrat, partid ilegal pe atunci în vremea legionarilor. Taticu a fost bun prieten cu Lotar Radaceanu, care a ajuns ministrul muncii. Nu locuia în aceeasi localitate cu noi, dar era tot din Bucovina, cred ca din Cernauti. Într-un timp a fost si presedintele Partidului Social-Democrat. Când au venit comunistii, prin anii 1940, a murit în niste împrejurari foarte dubioase. Cred ca a fost la o sedinta la Helsinki si a fost lichidat. Taticu facea propaganda social-democrata, vorbea la adunarile Partidului Social-Democrat. Avea darul de a vorbi. Scria si articole în ziarul regional, Neue Zeit [Timpuri noi], un ziar nemtesc independent [editat in Cernauti]. Tata a fost un om foarte cunoscut.

Hlyboka arata foarte bine când eram copil. Era o localitate destul de mare si foarte întinsa. De aceea se numeste Adâncata. Era si o padure pe acolo. Îmi amintesc ca erau niste dealuri de unde ma dadeam iarna cu sania, cu schiurile, cu patinele. Cred ca miercurea era ziua de piata la noi. Mamica se ocupa de piata. În Adâncata erau aproximativ 70-80 de familii de evrei. Si nemtii erau multi. Vecinii nostri erau nemti. Evreii nu locuiau separat de ceilalti, ci amestecati. Noi ne-am înteles foarte bine – am avut vecini nemti. Doar când a început razboiul parca s-au schimbat, au devenit mai reci, dar fata de toata lumea. Ocupatia specific evreiasca a fost comertul. Au fost si medici – vreo 3 în Adâncata, diriginte la Posta, intelectuali, dar în principal comercianti. Pâna în 1941 s-a trait bine.

În Adâncata era o singura sinagoga. Acolo n-a existat nici neolog, nici ortodox. Cei care erau mai credinciosi mergeau zilnic, ceilalti o data pe saptamâna sau doar de sarbatori. Taticul meu de exemplu mergea numai la sarbatori si la aniversarea mortii parintilor lui. Eu pâna nu am venit la Arad, n-am auzit de neolog si ortodox. Nu cred ca aveam rabin, dar se tinea cheder. Eu nu am mers, pentru ca parintii mei nu voiau sa ma stric. Acolo erau tot felul de copii, mai înjurau, si au vrut sa ma protejeze. Tata mi-a luat un melamed, dar când nu era nimeni acasa, fugeam. Îl închideam în casa si plecam. Parintii ma certau, dar nu ma bateau – doar mama mai dadea câteodata. Tin minte ca melamedul m-a învatat alfabetul si cum sa spun rugaciunile. Era în jur de 40 de ani si avea barba. Mergea din casa în casa si învata copiii, dar nu avea prea multi elevi pentru ca majoritatea mergeau la cheder. Tata voia sa învat macar atât cât era necesar pentru bar mitzvah, ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza plecarii noastre în Asia.

Pentru mine religia înseamna în primul rând sa fii om: sa nu minti, sa nu furi, sa nu faci lucruri rele. Parintii nu mi-au tinut teorii religioase, dar am mostenit multe de la ei. Nu i-am auzit niciodata pe parintii mei sa ma minta pe mine sau pe altii. Nu am vazut în casa asa ceva. Ne-au dat într-adevar cei sapte ani de acasa. Îmi amintesc ca mamica m-a certat odata fiindca m-a auzit înjurând. La 8-9 ani m-a prins fumând si m-a amenintat ca ma spune taticului. N-am mai fumat dupa aceea. Nu am fost nici fumator, nici bautor. Bere nu am baut, de tuica nici nu vorbesc. Probabil prima data am gustat la 20 de ani, când eram în Arad. Nici parintii mei nu au fost bautori.

Destul de încet ne-am facut casa, construita de taticu, si pravalia, dar era neterminata din lipsa de fonduri. Era facut fundamentul pentru baie si înca doua camere. Gata erau 3 camere, bucataria si antreul. Într-o camera dinspre strada era pravalia cu un geam mare si cu galanterie, mai aveam o camera mare si una mai mica si vis-&agrave;-vis de camera mare era bucataria. Bucataria nu era mare. Mamica, fiind casnica, se ocupa de ea. Am avut un timp servitoare, cred ca pâna în 1940, dar pe servitoare nu o prea lasa în bucatarie, nu o lasa sa gateasca. Servitoarea facea ordine, curatenie, poate curata cartofii. In pravalie se vindeau si ciorapi si nasturi. Nu-mi amintesc daca era deschis sâmbata. Când au venit rusii în 1940, în loc de pravalie tata a construit un perete si a facut camera din ea.

La noi acasa aveam mobila masiva. În camera parintilor mei, deasupra patului era o rama mare, ovala, în jurul unei pânze, lucru de mâna finut facut. Mamica facea în general mult lucru de mâna. Tin minte ca am avut un tablou mare facut din pânza taiata în afara, astfel ca apareau niste figuri, ca de oameni. Pe atunci se facea mult lucru de mâna de pus pe perete, de exemplu se scria pe pânza cu o alta culoare, albastru sau rosu, câte un proverb în limba germana: „Arbeit macht das Leben” [Nu exista viata fara munca]. Îi placea si sa croseteze.

De încalzit, ne încalzeam cu lemne. Aveam soba cu cuptor. În curte aveam o camara pentru lemne construita din scânduri. În gradina lucram eu cu mamica. Am avut o gradina mica unde aveam parcele cu usturoi, ceapa, morcovi, mazare. Gradina era lunga, avea vreo 150 m lungime. Cresteam si gaini. Aveam si pisica, si câine. Taticul a avut ajutoare când a lucrat cu cerealele.

În vacante nu plecam niciunde. Tin minte ca sora mea a fost plecata la Câmpulung, dar nu obisnuiam sa plecam niciunde cu parintii. Doar ea a plecat o singura data într-o tabara de copii. În timpul liber taticul totdeauna îsi gasea ceva de citit, iar mamica tot cu gospodaria era ocupata - întotdeauna avea ceva de facut în casa: lucru de mâna, nu se culca niciodata devreme.

Taticul a fost reprezentant la Philips la radio. Mergea din sat în sat si primea procente din ceea ce vindea. Fiind localitate mare, 8.000-10.000 de locuitori, în Adâncata era radio. Si noi aveam radio acasa. Radioul era cu baterie, nu cu curent electric. Cred ca prin anii aceea nici nu aveam curent electric, foloseam lampi cu petrol. Bateriile trebuiau schimbate. Îmi amintesc când am auzit pentru prima data la radio csardasul [dans popular] unguresc. M-a impresionat foarte mult, atunci am auzit pentru prima data muzica maghiara. La noi în Adâncata era si o familie din Ungaria, din Szeged. Erau singurii care stiau maghiara. De la ei am învatat sa spun „unu-doi” în maghiara.

Prin 1936-1937 taticul a avut si o manufactura. Producea stofe. Concomitent cu lucrul la Philips, tata lucra si la CAM (Casa Autonoma de Monopol), tot în Adâncata. Se ocupa de vânzarea lucrurilor en-gros, de exemplu tutun. Taticul calatorea foarte mult în interes de serviciu. Era reprezentant, facea contracte cu firma Philips dar si comercializa vagoane de cartofi. Mergea pâna la Constanta, Bucuresti, Ploiesti. Tin minte ca la Constanta a existat unul care cumpara totdeauna cu vagoane cartofi – se numea Star Galateanu. Din Basarabia tata aducea câte 10-15 lazi de struguri. Totdeauna ne aducea câte ceva din calatorii, de exemplu jucarii.

Bunicul lui tata a murit când eu aveam 6 ani, cam prin 1936-1937, este înmormântat în Hlyboka în cimitirul evreiesc. Când a murit bunicul David îmi amintesc ca tata calatorea mult, Fiind pe tren, când trebuia sa spuna kaddish, aduna 10 oameni si spunea în tren kaddish.

Fiind un bun organizator, din 1940, când au venit rusii în Hlyboka, pâna în 1941, tata a fost actionar cu 40% si director la un fel de aprozar: se strângeau legume, fructe, cereale din sate si erau conservate – de exemplu fructele – sau expediate în vagoane cu trenul în Basarabia sau în Dobrogea. Bunicul Jakob a lucrat ca si contabil aici deoarece în urma nationalizarii [1] caselor a trebuit sa renunte la pravalie. Daca nu ma însel, si unchiul Berthold, fratele mai mic al mamei, a fost angajatul lui tata. Nu stiu daca tata si bunicul lucrau sâmbata.

Tata stia idis, dar cu noi vorbea numai în germana, limba lui materna, si a noastra. Amândoi parintii vorbeau limba germana. Cu toate ca nu vorbesc, as întelege pentru ca vorbesc limba germana, si idisul se aseamana cu germana. Am avut carti acasa, dar când au venit legionarii [2] la putere, am îngropat în spatele curtii doua lazi mari cu carti. Taticu le-a scos când au venit rusii. Lui taticul îi placeau foarte mult poeziile lui Heinrich Heine, Schiller, Goethe [unii dintre cei mai mari scriitori germani, secolul 18] – scriitori putin de dreapta. Îi placea si sa le recite în germana. Taticu juca si teatru când eram eu mic. La fel si mamica. Serile de teatru se organizau într-o sala – se tineau seri culturale. Citeau si ziarele – tata citea în general ziare germane. Taticul a fost si abonat la presa – primea reviste si din Cehoslovacia, fiindca îi placeau foarte mult politica, versurile, poezia.

Ieti a avut împreuna cu sotul ei, Schnarch, pravalie si cârciuma în Hlyboka. Au avut doi copii: Jakob si Elka si au fost o familie religioasa. Din Siberia, unde au fost dusi în timpul Holocaustului, doar Ieti si copiii s-au întors; sotul ei a murit acolo. Ieti a emigrat împreuna cu familiile lui Jakob, casatorit cu Rita si a Elkai. Pâna atunci au stat în Cernauti, unde Jakob a lucrat într-o fabrica textila, iar Elka a fost muncitoare. În Cernauti au fost vreo 35.000. Dupa emigrare, Ieti si Elka au locuit în Ramat Gan, iar Jakob în Arad (Israel), unde a lucrat ca muncitor la o fabrica textila; nu are copii. Elka este casatorita cu Leibu Meidler, electrician; au un fiu, Isiu. Elka este cea care ma suna în fiecare an de sarbatori.

Sofia s-a casatorit cu Daniel Fuchs. Ei au avut în Dymka padure, pravalie, masina de facut smântâna. Au locuit împreuna cu bunicul David. Sofia a fost dusa în Transnistria, dar s-a întors, a emigrat în Israel în 1948 si acolo a fost casnica. Sofia si Daniel au avut doi copii: Ariel si Efraim. Ariel a fost asociat la o litografie cu Israel Schaumberger, un verisor. Sotia lui este din Africa de Sud, locuiesc în Ramat Gan si au doi copii – un baiat si o fata. Efraim a fost ofiter, apoi colonel în armata. Acum este pensionat si locuieste în Beersheva. Si el are doi copii.

Lotti a lociut în Stânesti, la vreo 20 de km de Adâncata. Toata familie - sot si copii - au fost dusi în Transnistria. Parintii au murit acolo în timpul Holocaustului. Din cei trei copii, Jakob si Frieda au murit în Transnistria, dar Ariel, caruia noi îi spuneam Leibu, în Israel s-a numit Leon, s-a întors. A stat o vreme în Cernauti si s-a casatorit cu Elka. A emigrat împreuna cu tanti Ieti, Elka, Jakob si Rita. Leibu a murit în Israel.

Berta, casatorita cu Sami Schaumberger, a fost dusa în Transnistria, unde a si murit în timpul Holocaustului. Ei au avut o pravalie de manufactura – vindeau stofe la metraj pentru costume. Copiii lor - Gustav, Israel, Miriam - traiesc în Israel. Gustav, cel mai mare, a fost în armata sovietica în Belarusia, vreme de vreo 3 ani, dupa ce a fost eliberat din Transnistria. A plecat în Israel dupa vreo 10-15 ani, nu odata cu fratii lui, care fiind mai mici, au plecat din Transnistria direct în Israel ca orfani de razboi. Gustav a fost profesor de matematica atât în Cernauti, cât si în Israel. Are doi copii: Igor si Sonia. Israel a facut armata în Israel, apoi a înfiintat o litografie cu Ariel Fuchs. Miriam este casatorita cu Mordechai, originar din Polonia. Ei locuiesc în Tel-Aviv si au o pravalie cu galanterie. Au doi copii: un baiat, Schmulik, foarte religios, si o fata, Pitzi.

Parintii mei, Leon si Adela, s-au casatorit în 1923. Au avut si casatorie religioasa la sinagoga din Hlyboka. În mod sigur nu a fost o casatorie aranjata. Parintii mei se îmbracau cum era moda, mai ales mama tinea la moda. Lusia, sora mea, s-a nascut pe 23 septembrie 1924 în Hlyboka. Eu m-am nascut pe 29 august 1930, tot în Hlyboka.

Înainte de a avea casa noastra, am locuit cu chirie la o familie de nemti, numita Moor. Tin minte unde era casa: pe drumul de la gara spre centru. Cred ca am stat acolo de când m-am nascut pâna pe la vârsta de 6-7 ani. Aveam doua camere. Acestia aveau gospodarie - porumbei, gaini. Parintii mei aveau pe atunci pravalia într-o cladire separata. Acolo însa pravalia ne-a fost jefuita de multe ori de catre hoti din satele din apropiere. Tin minte ca o data au facut o gaura în perete. Apoi am demolat cladirea aceea si ne-am construit casa acolo. Noi financiar am dus-o destul de greu: taticu tot împrumuta bani dintr-un loc si dadea înapoi în alt loc.

Manea a fost casatorita cu David Landberg, care a lucrat ca functionar la CFR (Caile Ferate Române). Au avut doi fii: Leopold si Heine. Manea si Heine au fost împuscati de soldati români în Hlyboka la începutul razboiului cam în luna iulie, 1941. Erau ascunsi în porumb, iar când Heine a fugit l-au prins si l-au împuscat acolo. Leopold a fost deportat din Hlyboka si a murit în Transnistria. Am tinut foarte mult la el. David a fost dus în Siberia. Este singurul care a ramas din familie. Dupa ce a fost închis, a fost luat în armata rusa si a luptat atât în Japonia, cât si în Germania. În urma unei rani la picior, tin minte ca umbla cu o bâta.

Rosa a avut o fiica Coca. Amândoua au fost prinse de nemti în Polonia si împuscate pe drum. Sotul ei se numea Max. Elsa, Toni, Frieda, toate trei necasatorite, au murit în timpul Holocaustului. Aveau în jur de 20 de ani când au murit. Terminasera liceul - Frieda era profesoara, iar Elsa si Toni functionare. Înainte de razboi au locuit în Hlyboka.

Fratele mamei, Berthold, era cu mult mai mic decât ea. S-a nascut în 1921 si a fost dus în armata de rusi în 1941. În timpul razboiului a ajuns la Moscova, unde s-a stabilit în 1943. S-a casatorit cu o rusoaica evreica, Esea, a divortat, apoi s-a recasatorit - nu cunosc numele celei de a doua sotii. Nu a a avut copii cu nici una dintre ele. Berthold a fost inginer si director al unei fabrici, dar ele nu stiu cu ce se ocupau. Nu a fost un om religios. El ne vizita foarte des în copilarie. Ne-am înteles foarte bine cu el, a fost singurul din fratii mamei pe care îl tutuiam. Cu unchiul m-am mai întâlnit când am fost în vizita la Cernauti în 1968. A venit cu avionul de la Moscova. Unchiul Berthold a murit prin anii 1980. Din partea mamei nu mai traieste nimeni acum.

Îmi amintesc ca pe la vârsta de 5-6 ani, sora mea a fost bolnava – cred ca de dexterie. Ca sa nu fiu împreuna cu ea, m-au dus la bunicul din partea mamei. A fost ca o sarbatoare pentru mine. Tata venea în fiecare zi la mine cu o geanta cu ciocolata. Trebuia sa fiu cuminte. M-am înteles bine cu bunicii.

Bunicul Jakob a avut un frate în Polonia, locuia în Lvov. Nu-mi amintesc numele lui. Ne-a vizitat odata prin 1938-1939, înainte de razboi, si mi-a dat 100 de lei. Un kg de pâine costa 1 leu si ceva pe atunci, deci cu 100 de lei se puteau cumpara aproape 100 kg de pâine. 100 de lei au fost bani multi. Îmi amintesc ca l-am condus la gara. Nu stiu ce s-a întâmplat cu familia bunicului din Polonia. Cu siguranta au murit toti [in holocaust] când au venit nemtii.

Din partea tatalui stiu mai putin. Bunicii au locuit în comuna Dymka, în Bucovina (Ucraina în zilele noastre). Nu stiu unde s-au nascut. În Dymka majoritatea locuitorilor erau români – era o comuna româneasca. Bunicii din Dymka vorbeau idis (limba lor materna) acasa, chiar daca comuna era româneasca. Bunicul din partea tatalui, David Jawetz, a fost un om intelectual, comerciant. Bunica, mama tatalui, se numea tot Frieda. Bunicul a avut o casa frumoasa, una dintre cele mai frumoase case din Dymka. Era o casa nou construita. Au avut ceva padure si pamânt, dar nu îl lucrau singuri. Bunicii aveau si o pravalie mixta cu de toate. Se întelegeau foarte bine cu vecinii. Au fost vazuti extraordinar de bine fiindca ei aveau unica pravalie si dadeau pe credit. Cu siguranta sâmbata nu era deschisa pravalia – bunicii Jawetz erau religiosi ortodocsi. Pe lânga ca s-a ocupat de pravalie, ei lucrau în ea, au avut si masina de la lapte – facea smântâna. Aveau o stare materiala destul de buna. Aveau gradina, dar nu-mi aduc aminte sa fi avut animale. Bunicii stateau cu una dintre fiice, Sofia, si cu cumnatul tatalui meu. Bunicul David a fost un om bolnavicios de când l-am cunoscut. Statea tot în pat si avea barba. În Dymka nu era sinagoga, dar cred ca-si spunea zilnic rugaciunile. Era religios – purta kippa, dar nu stiu daca tot timpul pentru ca la ei mergeam mai rar.

Tata, Leon Jawetz, s-a nascut în Dymka pe 30 ianuarie 1899. A terminat liceul, iar în timpul primului razboi mondial a facut armata în Austro-Ungaria, a fost în Cehoslovacia. În armata a învatat sa fie felcer. Taticu a avut 4 surori: Ieti, Sofia, Lotti si Berta.

Fridric Iavet
Bunicii din partea mamei se trag din Polonia, iar limba lor materna era germana. Bunicul Hirschklau Jakob s-a nascut în Polonia [nota: sau mai probabil undeva in Austro-Ungaria, daca vorbea germana.]. Bunicii Hirschklau au locuit în Hlyboka, numita Adâncata în limba româna. Hlyboka se afla în sudul Ucrainei (fosta Bucovina). Acolo erau multi ucraineni, nemti, polonezi. Bunicul Jakob era de meserie contabil. Avea o mustata mica, si a avut o stare buna. Purta întotdeauna un costum negru închis si avea palarie. Nu era foarte religios, dar venea la templu de sarbatori. Erau o familie mare. Bunicii au avut 7 copii: mama era cea mai mare, apoi au urmat Manea, Rosa, Frieda, Toni, Elsa si Berthold. Toti locuiau în aceeasi casa. Pe mama mamei nu stiu cum a chemat-o, a murit în 1910, când mama avea 5 ani. A doua sotie a bunicului s-a numit Frieda. Ei i-am spus „bunica” cu toate ca nu era. Eu fiind copil nici nu stiam aceasta.

Bunicul Jakob avea o casa destul de mare, chiar în drum spre Dymka (Dymka e la 4 km departare de Hlyboka). Casa era asezata pe lungime, paralel cu strada, avea la strada doua usi si patru ferestre, iar restul era spre curte. Casa era mare, cu multe camere, nu mai stiu câte exact. Mobila era masiva, în stil gotic. Bunicii nu aveau apa trasa în casa si nici curent. Foloseau lampi cu petrol, iar apa era de la fântâna. În partea din fata a casei era o pravalie si o cârciuma – acestea apartineau bunicilor. Pravalia era mixta. Dupa câte îmi amintesc, cineva din familie vindea în pravalie si lucra în cârciuma. Probabil fetele îi ajutau când aveau timp. Sâmbata nu era deschisa nici pravalia si nici cârciuma.

Mama, Adela Hirschklau, s-a nascut pe 5 febuarie 1905 în Hlyboka. În timpul primului razboi mondial a fost la Viena împreuna cu parintii, unde a mers si la scoala. Avea atunci 10-12 ani. S-au refugiat acolo din Hlyboka. Nu stiu de ce au ales Viena si nu stiu cu ce s-au ocupat acolo. Atunci erau nascute doar mamica, Manea si Rosa. [Familia s-a reîntors, dar Fridric nu stie daca bunicii aveau pravalia si inainte de a pleca la Viena.]

Manea a fost casatorita cu David Landberg, care a lucrat ca functionar la CFR (Caile Ferate Române). Au avut doi fii: Leopold si Heine. Manea si Heine au fost împuscati de soldati români în Hlyboka la începutul razboiului cam în luna iulie, 1941. Erau ascunsi în porumb, iar când Heine a fugit l-au prins si l-au împuscat acolo. Leopold a fost deportat din Hlyboka si a murit în Transnistria. Am tinut foarte mult la el. David a fost dus în Siberia. Este singurul care a ramas din familie. Dupa ce a fost închis, a fost luat în armata rusa si a luptat atât în Japonia, cât si în Germania. În urma unei rani la picior, tin minte ca umbla cu o bâta.