IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Johannes Waldmann

Ne-om adapa doar la izvor curat

http://www.revistaarca.ro/2007/4-5-6/08_1%20pro%20musica/waldmann%204-5-6_07.htm



Finalul colindei româneşti, culese în regiunea Bistriţei-Năsăud de către învăţătorul Ion Buşilă, folclorist, şi transmis celor doi tineri prieteni Zoltan Kodály (50 de ani de la moarte) şi Béla Bartók, aflaţi pe drum în satele transilvane, şi în care se narează miraculoasa transformare a flăcăilor vînători în cerbi, în cursul rătăcirii prin pădurea fermecată, sună aşa:
„Draga noastră mamă, tată mult iubit,/ Niciodată noi acasă nu ne-ntoarcem!/ Casa noastră e pădurea fermecată;/ Buzele nu vor să bea dintr-un pahar,/ Ci ne-om adăpa doar din izvor curat!”
Lucian Blaga, poetul filozof, a cunoscut şi prelucrat acest motiv al trans-substanţierii morale. În ansamblul operei lui Bartók, prelucrarea baladei într-o cantată cu un nume semnificativ, şi anume cantata profana (forma finală 1936), are o deosebită importanţă. Lucrarea, nu mare ca întindere, dar de o mare profunzime, este o profesie de credinţă şi ea se plasează exact în centrul întregii creaţii bartokiene. Odată cu ea, începe o total nouă epocă pentru compozitor şi totodată pentru muzica mijlocului secolului trecut.
Primele compoziţii mature ale tânărului creator de valori, transilvăneanul originar din Târnăveni, György Ligeti, născut în 1923, mort în 2006, apar exact atunci când moare Bartók. Nu este de mirare că acest autor, căruia îi este consacrat micul eseu de faţă, este continuatorul lui Bartók în ceea ce e mai esenţial. Toţi specialiştii îl consideră pe Ligeti, cel care nu şi-a renegat obârşia, originile şi a rămas fidel atât ţării sale de baştină şi prin aceasta, lui însuşi, drept unul dintre cei mai radicali înnoitori ai limbajului muzical modern. Este atât de trist că la moartea compozitorului nu au apărut aproape deloc articole critice, cărţi, monografii de anvergură. Presa nu a comentat evenimentul, mediile l-au ignorat.
Iată de ce consider că este bine şi corect, meritoriu chiar, ca o revistă cu deschidere spre Europa, adică „Arca”, să consacre câteva pagini acestui creator de valori de primă mărime.
În fundul pieţii din Târnăveni, dominat arhitectural de vechea sinagogă din secolul al XVIII-lea, se află o casă modestă, dar luminoasă. György Ligeti, originar dintr-o cultă dar puţin înstărită familie evreiască, îşi petrece la Târnăveni copilăria şi adolescenţa. Asemenea marelui pictor rus Marc Chagall, care mărturisea în anii lui parizieni că întreaga lui putere creatoare se datorează colbului comunei natale, lipit de pantofii săi, şi la György Ligeti, anteu modern, cosmopolit aparent, însingurat cu puternice rădăcini, contactul cu glia natală rămâne până la moarte izvorul inspiraţiei. Adică acel izvor curat în care omul naturii, al purităţii morale s-a oglindit şi din care s-a adăpat mereu, răcorindu-şi setea de infinit.
Am amintit de faptul că părinţii viitorului compozitor au fost evrei. Tatăl, venind de la Budapesta, unde a fost angajatul unei mari bănci, e un socialist convins, un autodidact în istorie, filozofie, sociologie. Persecutat din cauza vederilor politice şi originii etnice, ajunge la Târnăveni, unde are rude, şi devine prin forţa împrejurărilor şeful unei modeste loterii. În schimb, mama, medic oculist de oarecare reputaţie, vine de la Cluj şi continuă să profeseze (până în anii ’50, după interludiul Auschwitz). György Ligeti, copil precoce, foarte inteligent, are un frate mai vârstnic. Atunci când hoardele horthyste ale armatei ungureşti intră în Târnăveni, în toamna anului 1944, şi ridică evreii, spre a-i transporta în lagăre şi a-i extermina, compozitorul, deja student la conservatorul din Cluj, îşi prestează tocmai obligatorul serviciu militar. Este internat într-un detaşament de muncă forţată. Scapă în schimb de lagărele morţii, din care numai mama se întoarce, tatăl şi fratele fiind asasinaţi. Este, desigur, trauma vieţii compozitorului. Permiteţi-mi această primă digresiune: Există lucrări foarte importante având drept temă epoca holocaustului la Ligeti. Pentru mine, în primul rând primul cuartet de coarde şi, mai târziu, lucrarea corală „a capella” „lux Aeterna”, dar şi „Recviemul” dedicat familiei şi tuturor morţilor epocii. Atunci cînd apar tancurile sovietice, tânărul aflat la capătul puterilor reuşeşte să evadeze, se întoarce la Târnăveni şi găseşte casa distrusă, avutul familial confiscat. Află că mama e la Cluj şi merge pe jos acolo. La Cluj, caută să-şi continue şi să-şi termine studiile la conservator. E ales şef al organizaţiei de tineret, dar îşi declină competenţa, fiind scârbit de compromisurile care i se impun. În doi ani, termină clasa de compoziţie, susţinându-şi diploma cu o lucrare surprinzătoare ( privind retrospectiv) şi anume un concert orchestral cu motive folclorice, denumit chiar „Concertul Românesc”. Am auzit, foarte recent, lucrarea şi mi s-a părut juvenilă, nedesăvârşită. Dascălul Farkas Ferenc, compozitor cu experienţă (profesorul compozitorului ungaro-elveţian Sandor Veress) e însă mulţumit de ea. Detestă comunismul şi exagerările naţionalist-şovine, antisemite. Ia hotărârea să fugă la Budapesta, ceea ce-i reuşeşte, deoarece cunoaşte bine frontiera. Exact în acelaşi timp ajung acolo un ardelean, György Szöllösi, şi un bănăţean, fiu de rabin, lugojanul György Kurtág. Cei trei sunt colegi, prieteni nedespărţiţi, şi devin principalii promotori ai muzicii moderne. Este imposibil să-i aduni la acelaşi numitor, au însă o serie de caracteristici comune. În primul rând, pornesc de la Bartók şi Kodály şi acumulează folclorul în chip creator. În al doilea, ţin cont de înnoirile estetice de la a doua şcoală vieneză (Schönberg, Webern, Berg) încoace, trecând prin aforisticul stil al lui Varése şi misticismul lui Messiaen.
În al treilea, experimentează cu metode electronice şi computer, precum Stokhausen, Xenakis, Baracqué, Boulez. Dar în ansamblu, produsele celor trei prieteni banato-transilvani sunt cu totul diferite.
Vine momentul revoluţiei anticomuniste maghiare (1956, octombrie), frontierele sunt deschise, cei trei prieteni fug din nou. Întâi la Viena. Perioada de şedere e scurtă, dar fructuoasă, Ligeti compune asiduu, despărţirea de mamă, de Transilvania e marea lui temă, iar lucrările sunt tot mai complexe, mai criptice.
Digresiune: niciodată nu am ascultat o muzică mai apropiată de Bartók (adică de Concerto, Divertimento, Concertul 3 de pian, ultimul cuartet) decât Atmosphères de Ligeti sau Aventures ale aceluiaşi compozitor. Să amintesc neapărat compoziţia corală a capella „Dimineaţa” dominată de brâncuşianul cocoş sau poate şi mai brâncuşiana „Volumina” (orgă solo).
Docentul universitar Ligeti obţine o bursă de perfecţionare la Kőln şi la Düsseldorf şi-şi poate împlini visul de a se ocupa exclusiv de muzica electronică. Îi are colegi acolo pe Markus Stockhausen şi Jannis Xenakis.
Pentru că am început eseul cu Bartók, cu Cantata Profana, care în mod cert stau la începutul operei lui György Ligeti, iată o constatare. Poate că una dintre cele mai cunoscute lucrări ale acestui muzician, atât de populară pentru amatorii de muzică modernă bună, este „Lontano” pentru formaţie prelucrată electronic. E atât de gustată ca – spre exemplu – „Bolero” de Ravel. Ei iată, convingeţi-vă ascultând: la o audiţie atentă, veţi observa motivul finalului din „Cantata Profana” metamorfozat, dar de nerecunoscut, ca singura temă din „Lontano”! Nu mi-a spus-o nimeni, n-am citit-o nicăieri.
Spiritus rector la festivalul european de muzică modernă şi contemporană de la Donaueschingen din Germania, Ligeti compune, prezintă, dirijează o serie de lucrări cu precădere la începutul anilor 1970. Una care m-a atras e „Nouvelles aventures” pentru şapte instrumentalişti, pentru că e de factură stravinskiană din perioada socialistă a marelui rus, deci total neobişnuită pentru Ligeti. Şi mai departe merge „cuartetul Nr. 2 de coarde” simplu, majestuos, tainic, lucrare preferată a compozitorului. Universitatea din Hamburg îi oferă postul de profesor de compoziţie. E o recunoaştere târzie. Ligeti, cosmopolitul, „omul durerii şi al exilului” cum se autodefinea poetul italian emetist Giuseppe Ungaretti, prietenul marelui compozitor, începe să reflecteze tot mai intens asupra rădăcinilor şi izvoarelor sale. Subit, abandonează metodele electronice în prelucrarea sunetului, modernismele. Descoperă muzica aşa-denumiţilor „primitivi”, poliritmica, rafinata muzică şi instrumentele africanilor şi aborigenilor. Şi, inevitabil: Brâncuşi!
Citiţi, vă rog, cartea englezului Sidney Geist despre Constantin Brâncuşi şi momentul descoperirii „primitivilor” de către sculptorul român şi-l veţi înţelege pe Ligeti! Două lucrări din perioada târzie a compozitorului sunt „Concretul pentru pian”, în acelaşi timp neoclasic şi modern, şi „Studii pentru pian solo” (2 caiete a 6 bucăţi publicate în timpul vieţii compozitorului, 1981). Bucăţile au nume (uneori fantezist) şi sunt în diferite stiluri, conţin rupturi de ritm, armonii disonante, ciudăţenii. Ultimele două bucăţi din cel de al doilea caiet se intitulează „Colon sans fin”, respectiv „Coloana infinită”. Şi sunt cele mai importante din întregul ciclu.
Iată-l pe György Ligeti, autorul „Concertului Românesc” (începutul) şi al „Coloanei infinite” (sfârşitul) ajuns la capătul drumului. A spus într-un ultim interviu, cu Teresa Pischacon Raphael, că e total însingurat, nu are patrie, dar îi e dor de obârşie şi de limba natală, de vechii lui prieteni.
Am văzut în muzeul Bartók din Budapesta, traducerea ungurească a colinzii româneşti datorată lui Bartók personal, scrisă de Bartók însuşi, cu sublinierea în cerneală a ultimului rând, motto-ul vieţilor lui Bartók şi György Ligeti, adică titlul şi firul conducător al acestui modest eseu. Spre care Ligeti, având deviza „un preot bun învaţă până la moarte”, a tins mereu!

Români în Ţara Făgăduinţei
Dintre toate statele lumii, Israelul are cel mai mare procent de cetăţeni originari din România, aproximativ 10% din totalul populaţiei. Comunitatea românească este a doua ca dimensiune, după cea rusă. Recent, echipa Jurnalului Naţional care s-a deplasat în Ţara făgăduinţei a întâlnit medici, arhitecţi, ingineri, oameni de cultură cu cariere strălucite, muncitori şi asistente sociale. Pe toţi aceştia îi leagă un singur lucru: ei sau părinţii lor au plecat din România, în căutatea unei alte vieţi.


Undeva la margine de Ierusalim, pe Har Hazikaron (Muntele Amintirii), pe mai multe hectare se întinde un complex muzeal ridicat întru amintirea evreilor ucişi în timpul celui de-al doilea război mondial. Yad Vashemul este o construcţie unică în lume. El nu este doar un muzeu, ci se doreşte a fi şi un cimitir simbolic pentru toţi acei ale căror urme pământeşti s-au risipit în văzduh, o dată cu fumul degajat de crematoriile lagărelor naziste de concentrare. Pe ei, familiile nu au unde în altă parte să-i plângă şi să le cultive amintirea. Yad Vashem a fost înfiinţat în 1953, printr-o decizie a Knessetului (parlamentul statului Israel). Prima expoziţie, care cuprindea 183 de exponate, majoritatea documente, a fost deschisă în 1958. În timp, muzeul s-a mărit şi s-a diversificat. Vechea formă fusese programată să primească aproximativ 350.000 de vizitatori anual. Cifrele-record, de peste un milion şi jumătate de vizitatori din întreaga lume, dar şi avalanşa documentară ce a urmat căderii comunismului din Europa de Est au impus o regândire a spaţiului care trebuia să vorbească în "limba" universală a imaginii despre drama poporului evreu. În actuala formulă a fost inaugurat la 15 martie 2005.


PLOAIE ŞI LACRIMI. Am plecat spre Yad Vashem curioşi să vedem cum conservă poporul evreu memoria Holocaustului – un fenomen istoric, care a stârnit multe discuţii şi ale cărui ecouri nu s-au stins nici azi, la peste jumătate de secol de la producerea lui. Ca români ai secolului al XXI-lea, ne-a interesat în egală măsură ce loc ocupă România şi românii într-unul dintre cele mai mari şi mai vizitate muzee ale lumii. Odată ajunşi la destinaţie, vremea însorită şi caldă s-a schimbat brusc. Cerul s-a acoperit de nori negri, tunete, fulgere şi stropi mari de ploaie; parcă natura ne avertiza – dacă mai era nevoie! – că aveau să ne aştepte câteva ceasuri triste. Cum nu e perioada vacanţei, majoritatea vizitatorilor sunt localnici. În virtutea tradiţiei evreieşti "Vehigadeta Lebincha" ("Iar tu vei povesti copiilor tăi"), un mare accent se pune pe latura educativă a muzeului. Copiii şi tinerii evrei află de mici despre Holocaust: "Noi, la Yad Vashem, am crezut mereu că este de datoria noastră să le arătăm copiilor noştri istoria evreilor din perspectivă evreiască", scrie Avner Shalev, directorul general al complexului, într-unul din ghidurile de prezentare a instituţiei. Alături de noi, un grup impresionant de tineri, băieţi şi fete, dintre care unii nu par foarte departe de vârsta adolescenţei. Sunt însă soldaţi ai armatei israeliene cu ţinute şi echipamentul aferente.


DOVEZI ALE TRAGEDIEI. Pentru a-l vizita, muzeul este astfel conceput încât, odată intrat, trebuie să treci prin toate sălile, mergând în zigzag, accesul "pe de-a dreptul" fiind barat. Yad Vashemul este un complex multimedia, ce se adresează oamenilor secolului al XXI-lea. "Astăzi, noile tehnologii au lărgit extraordinar modalităţile de comunicare, spune în continuare ghidul nostru. Generaţiile viitorului sunt foarte sensibile la metodele multimedia de transmitere a informaţiei, de aceea vrem să ne adresăm vizitatorilor secolului al XXI-lea în limba lor, care este limba tehnologiei comunicaţionale înalte." Prin imagini şi sunete, fiecare încăpere îţi aduce în faţa ochilor oroarea şi absurdul: instrumente medicale cu care erau măsurate craniile evreilor germani, pentru a demonstra astfel apartenenţa la o rasă inferioară, lada cu pantofi şi săndăluţe de copii arse pe jumătate, ce au supravieţuit miraculos micuţilor gazaţi în lagărele de concentrare, felurite obiecte confiscate de la evrei, fotografii reprezentând supravieţuitori – "înainte" şi "după" –, documente, hărţi, jurnale de ştiri, imagini din lagăre.


COLŢUL ROMĂNESC. O vitrină conţine obiecte confiscate de la evreii basarabeni şi bucovineni deportaţi în Transnistria. Alături, un panou explică responsabilitatea şi vinovăţia guvernului de la Bucureşti, condus de mareşalul Ion Antonescu, şi a autorităţilor române pentru suferinţa evreilor din teritoriile româneşti. Simultan, rulează două filme în care supravieţuitori ai Holocaustului originari din România îşi povestesc cumplitele experienţe. Ne oprim şi le ascultăm, ne cutremurăm, drama lor ne impresionează şi ne zguduie şi, în acelaşi timp, ni se strânge inima: pe parcursul povestirii, cei doi martori-actori repetă "românii ne-au luat", "românii ne-au dus", "românii....". Automat, gândul ne zboară la bunicii noştri şi la generaţia lor, contemporană tristelor poveşti. Fiinţe blânde, ocrotitorii copilăriei, deschizătorii tainiţei cu poveşti şi jucării, fost-au ei oare vinovaţi cu ceva pentru suferinţa acestor oameni?... Au ştiut ei oare de ce? Cine să le fi spus ţăranilor fără radio şi ziare despre "teoria raselor" şi "soluţia finală"?


CINE-I VINOVAT? "Noi nu vrem să responsabilizăm un întreg popor pentru ce au făcut în trecut guvernanţii lor", răspunde întrebărilor noastre Alexandru Avram, directorul "Sălii numelor", parte a Muzeului Yad Vashem, originar din România. "Chiar şi astăzi, mulţi dintre noi, indiferent de ţara în care trăim, suntem poate nemulţumiţi de politica guvernelor noastre. Aşa cum aţi observat, pe panourile realizate de muzeografi scrie «guvernul Antonescu» sau numele fiecărei instituţii implicate în drama evreilor. Când povestesc, supravieţuitorii spun «românii», dar la fel se referă şi la germani – spun şi «germanii». Dacă martorii, spun «românii», se referă la jandarmii români. Când primesc un grup de vizitatori, eu nu spun «asta au făcut românii sau germanii». Dar e mai greu să-i spui unui supravieţuitor că generalizările nu sunt «corecte politic». Prin extrapolare, pentru el românii sunt vinovaţi."

"Pe de altă parte – îşi explică mai departe Alexandru Avram punctul de vedere –, în Germania, germanii l-au adus pe Hitler la putere prin vot democratic. Chiar şi celor care erau împotriva lui Hitler puţin le păsa ce se întâmpla cu evreii. La fel se poate spune şi despre români. În aprilie 1941 s-a produs exproprierea caselor evreieşti, care au fost împărţite neevreilor din România. Bărbaţii evrei trebuiau să presteze muncă forţată, fără să fie plătiţi. Era o anumită animozitate între români şi evrei, nu se poate spune că numai jandarmii români au fost vinovaţi. Câteodată, şi românii obişnuiţi au fost vinovaţi, pentru că au tăcut şi nu au făcut nimic. Erau soldaţi evrei pe front, iar familiile lor au fost deportate în Transnistria. În Finlanda a căzut guvernul pentru că a trimis în lagărele din Germania opt evrei, care nici măcar nu erau finlandezi, ci emigranţi. În Bulgaria, când s-a pus problema ca evreii să fie duşi în lagăre, s-a ieşit în stradă, au fost proteste şi până la urmă s-a renunţat, au fost deportaţi în interiorul ţării. Nu spun că toţi românii au colaborat cu autorităţile. Nu culpabilizăm popoarele, ci încercăm să arătăm faptele. În chestiunea Holocaustului, România este numai un aspect. Ceea ce se vede în muzeu este de fapt realitatea Holocaustului din România în câteva momente. Începe cu pogromul de la Iaşi, fiind cel mai mare care a avut loc în anii aceia, cu câteva zile înainte de trecerea Prutului, apoi recuperarea de către români a Basarabiei şi Bucovinei în iulie 1941, masacrele care au avut loc în acele teritorii după această dată şi deportarea în Transnistria. Din păcate, dintre români au fost mai puţini "Drepţi ai popoarelor" (persoane care au ajutat evreii în timpul celui de-al doilea război mondial – n.n.) decât ceilalţi. Majoritatea a tăcut. Când taci şi te uiţi, când nimeni nu ia poziţie..."


CIMITIR SIMBOLIC. Alexandru Avram e directorul proiectului numit "Sala numelor", parte integrantă a Muzeului Yad Vashem, care are ca scop aflarea numelor tuturor celor ucişi şi, totodată, cinstirea memoriei lor. Cercetătorul plecat din România la începutul anilor ’80 ne explică cum se procedează pentru a identifica victimele şi ce se face pentru păstrarea amintirii lor.

"Până în prezent, povesteşte în continuare Alexandru Avram, am alcătuit aproximativ 2,1 milioane de «foi de mărturie» – o fişă personală pentru fiecare evreu dispărut. Am fi dorit să avem şase milioane de astfel de fişe, pentru că majoritatea victimelor Holocaustului nu au mormânt, de pe urma lor nu a rămas nimic. Aceste scurte descrieri, noi le considerăm un fel de piatră de mormânt simbolică. Oricare dintre noi – fie creştini, fie evrei – simţim nevoia să îi comemorăm pe membrii familiei care ne părăsesc. Îi îngropăm într-un cimitir şi, măcar o dată pe an, mergem să le cinstim memoria; comemorarea morţilor este ceva profund uman. Rudele celor care au pierit în Holocaust nu au această posibilitate, deşi nevoia de a-şi aminti de cei morţi există. În 1955 a apărut ideea acestor «foi de mărturie», care a prins şi a devenit o tradiţie. Victimele care nu au mormânt să aibă măcar aici, la Ierusalim, această «foaie de mărturie» ca semn al trecerii lor pe pământ. Foile sunt completate fie de cei care au cunoscut persoanele respective, fie încercăm recuperarea numelor din documentele de arhivă." 150.000 de fişe sunt ale evreilor originari din România victime ale Holocaustului. Reconstituirea este dificilă, ne spune în continuare directorul proiectului. Sunt familii din care nu a mai rămas nici un supravieţuitor, şi chiar mici comunităţi care au dispărut cu totul în Holocaust. În acest caz se acceptă şi mărturii ale apropiaţilor – profesorii de la şcoală ai copiilor, medicul familiei, funcţionarii de la sinagogă, oricine poate să dea un capăt de informaţie. Astfel de formulare sunt postate şi pe site-ul de internet al muzeului, astfel că pot fi completate din oricare colţ al lumii. Pentru a uşura cât mai mult completarea, pe site există formulare şi instrucţiuni de completare în ebraică şi engleză, dar şi în olandeză, franceză, germană, portugheză, spaniolă, maghiară, română, rusă. Din noiembrie 2004, baza de date este disponibilă pe internet, astfel că oricine doreşte să caute un nume poate accesa pagina muzeului.


ARHIVĂ IMPRESIONANTĂ. Totodată, numele victimelor şi date legate de viaţa lor sunt recuperate şi din documentele de arhivă. Yad Vashemul, pe lângă muzeu şi memorial, este şi centru de cercetare, care posedă cea mai mare arhivă din lume pe tema Holocaustului. "Prin lege, avem mandatul să aducem în Israel toată documentaţia despre Holocaust de peste tot din lume, ne spune mai departe interlocutorul nostru. Avem şi material din arhivele româneşti. A fost foarte dificil însă de pătruns, mai ales în arhivele Armatei. Zece ani arhivele au fost închise. Până la urmă s-au microfilmat documente, dar nu de către noi, ci pentru muzeul de la Washington, care a reuşit numai ca urmare a presiunilor guvernului american. Şi noi depindem de guvernul israelian, dar se pare că guvernul nostru nu a avut atâta putere de convingere asupra autorităţilor de la Bucureşti pe cât a avut cel al Statelor Unite. Yad Vashemul are un acord cu muzeul de la Washington şi, în virtutea lui, ne-au dat şi nouă ce au microfilmat ei. Noi am microfilmat documente din Rusia – din arhivele centrale şi până la nivel de raion –, iar la rândul nostru le punem la dispoziţia colegilor din SUA."


CENTRU DE STUDII. Un întreg etaj este ocupat de centrul internaţional pentru studiul Holocaustului, care este un fel de centralizator al studiilor referitoare la temă, realizate în întreaga lume. În centru lucrează cercetători de la universităţile israeliene, doctoranzi, masteranzi. Strângerea materialului documentar adus la Ierusalim se face independent de cercetare. Proiectele demarează în momentul când există fonduri şi cercetători interesaţi să lucreze o temă anume.


CUPOLA NUMELOR. În afară de fişele care conţin date despre victime, iniţiatorii muzeului au adunat şi fotografii ale acestora. Până în prezent, muzeul a reuşit să adune aproximativ 120.000 de fotografii ale celor dispăruţi. Pe o cupolă uriaşă sunt expuse 600 de imagini, câte una la fiecare 10.000 de victime, deoarece la şase milioane se aproximează numărul total al evreilor ucişi în Holocaust.


"DREPŢI AI POPOARELOR". Părţi ale muzeului, inaugurate în 1996, sunt aleea şi grădina care cinstesc memoria celor numiţi "Drepţi ai popoarelor" – neevrei care, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi-au riscat propria viaţă pentru a ajuta evrei. În onoarea celor aproximativ 22.000 de astfel de oameni au fost sădiţi 2.000 de copaci – simbol al renaşterii –, iar lângă fiecare copac, pe o plăcuţă, sunt înscrise numele şi ţara din care provine. Pentru că spaţiul nu permite, restul de nume au fost gravate pe zidul care înconjoară grădina. Aproximativ 60 de pomişori amintesc de românii care au ajutat evrei.

Vizitarea integrală a complexului muzeal durează aproximativ trei ore. La ieşire, ploaia s-a oprit, dar vremea a rămas închisă. Plecăm agale spre staţia de autobuz şi ne întrebăm, ca atâţia alţii înaintea noastră: cum a fost posibil!?! În seara ce cade peste Ierusalim, ne dorim o lume mai calmă, fără excese. Iar Yad Vashemul e un loc potrivit ca să-nţelegi valoarea acestei dorinţe.



Obsesia istoriei


Yad Vashem este o structură complexă. Într-o grădină cu alei mărginite de copaci – grădina "Drepţilor între popoare" – se află laolaltă muzee, expoziţii temporare şi permanente, monumente, memoriale, un centru internaţional de studiere a
Holocaustului, o şcoală internaţională dedicată studierii aceleiaşi teme, o arhivă, o sinagogă şi o bibliotecă impresionante. În afară de Muzeul de Istorie propriu-zis, mai există şi un muzeu de artă. Vizitatorii mai pot vedea Memorialul Copiilor, Valea Comunităţilor, Memorialul Deportaţilor, Sala Reculegerii, monumente răspândite pe toată suprafaţa la a căror realizare au contribuit mari artişti, arhitecţi şi designeri din întreaga lume.
De pildă, Memorialul Copiilor este un spaţiu cufundat în întuneric, luminat doar de lumânările care ard în memoria celor aproximativ un milion şi jumătate de copii dispăruţi. Monumentul a fost realizat cu sprijinul financiar al familiei Abe şi Edita Spiegel, al cărui copil, în vârstă de 2 ani şi jumătate, a pierit la Auschwitz.



Memorial


Întreaga filosofie sub care a fost conceput complexul Yad Vashem – cinstirea victimelor şi păstrarea amintirii lor în memoria generaţiilor ce vin – este cuprinsă în chiar denumirea "Yad Vashem." Cele două cuvinte provin dintr-un pasaj din Isaia. "Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi o amintire, mai de preţ decât fii şi fiice. Le voi da un nume veşnic şi nepieritor." În ebraica modernă, "yad" înseamnă "nume", iar în cea veche, "memorial", "stelă funerară".

Transnistreni înarmaţi ocupă un centru de votare

Turul al doilea al alegerilor locale din Republica Moldova, desfăşurat ieri în fosta republică sovietică, a fost dominat de intervenţia în forţă a forţelor paramilitare transnistrene în localitatea Corjova, aflată sub jurisdicţia autorităţilor de la Chişinău, procesul electoral fiind suspendat. În pofida eforturilor de a asigura desfăşurarea unor alegeri libere, grupuri înarmate aparţinând Ministerului Securităţii de la Tiraspol (MGB) şi organizaţiilor de cazaci din regiunea separatistă rusofonă au ocupat sediul secţiei de votare din incinta Liceului românesc „Mihai Eminescu“, distrugând cabinele şi urnele de vot. Reprezentanţii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au refuzat să intervină în disputa dintre săteni şi miliţia separatistă, acuzând populaţia românească locală de naţionalism şi cerând limitarea accesului votanţilor şi oficialilor moldoveni în incinta secţiei de vot. Surse din cadrul reprezentanţei OSCE de la Chişinău au subliniat că experţii din cadrul organizaţiei au cerut Chişinăului să accepte acordarea unui statut juridic special pentru localităţile din stânga Nistrului, aflate sub jurisdicţia nominală a Republicii Moldova, statut care să permită administrarea comună a acestora de către Chişinău şi partea transnistreană.

Pe fondul intensificării tensiunilor politice şi militare din stânga Nistrului, al doilea tur de scrutin a consemnat consolidarea la nivel local a formaţiunilor politice de opoziţie, alianţa politică dintre Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) înregistrând o scădere evidentă în opţiunile electoratului moldovean. În alegerile din Chişinău, adevă rata miză a alegerilor de ieri, candidatul opoziţiei, Dorin Chirtoacă (foto), a avut de înfruntat o coaliţie formată din PCRM, blocul electoral rusofon extremist Ravnopravie-Patria-Rodina, şi majoritatea organizaţiilor culturale ale etniilor nonromâne din capitala Republicii Moldova. Conform unor surse din cadrul PCRM, administraţia prezidenţială de la Et de Prut, condusă de Vladimir Voronin, a cerut organizarea unor alegeri locale anticipate, în eventualitatea victoriei lui Chirtoacă.

Raportul final asupra Holocaustului si raportul final asupra dictaturii comuniste in Romania (RUXANDRA CESEREANU)
Pentru prima data, in Romania, a avut loc o dezbatere stiintifica publica pe marginea a doua dintre temele traumatice ale secolului XX: Gulagul si Holocaustul, analizate intr-o perspectiva comparata, cu aplicatie pe cazul romanesc. Dezbaterea a avut loc sub auspiciile unui simpozion intitulat Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca, in perioada 25-26 mai 2007, organizat de Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj, functionand in cadrul Facultatii de Litere a Universitatii "Babes-Bolyai". Dintre participantii la simpozion, ii amintim pe Marius Oprea, Dorin Dobrincu, Adrian Cioflanca, Doina Jela, Michael Shafir, Marta Petreu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Cornea, Ion Vianu, Caius Dobrescu, Doru Radosav, Stefan Borbély, Ovidiu Pecican, Lidia Bradley, Maria Bucur, Octavian Roske, Cristina Anisescu, Doru Pop si multi altii. Centrul de Cercetare a Imaginarului a avut ca parteneri in organizarea simpozionului urmatoarele institutii: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania, Institutul Cultural Roman, Fundatia Aspera si Uniunea Scriitorilor din Romania (filiala Cluj).



La 22 octombrie 2003, la initiativa presedintelui Romaniei din acea perioada, Ion Iliescu, a fost constituita o Comisie Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania (sub presedintia laureatului Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel, scriitor american de origine romana)¹. In primavara anului 2006, la initiativa presedintelui Romaniei, Traian Basescu, a fost constituita o Comisie Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (CPADCR, sub presedintia politologului american de origine romana, Vladimir Tismaneanu)². Scopul concret al constituirii ambelor Comisii a fost realizarea cate unui raport final legat de cele doua forme ale totalitarismului (extrema dreapta si extrema stanga) care au functionat in Romania, intre 1940-1944, respectiv 1945-1989. Ambele Comisii au avut un fundament legal si etic si au raspuns unor asteptari si dileme ale romanilor legate de istoria lor recenta. In cazul Raportului Final legat de analiza dictaturii comuniste (care trebuia sa marcheze sfarsitul unei epoci, la 1 ianuarie 2007 urmand ca Romania sa fie acceptata in Uniunea Europeana), a mai existat un scop manifest: masivul document ar fi putut sa ii ofere presedintelui Traian Basescu o baza stiintifica pentru condamnarea oficiala a comunismului in Romania, ca ilegitim si criminal. Acest lucru s-a si intamplat la 18 decembrie 2006. Condamnand regimul comunist drept ilegitim si criminal, Traian Basescu a facut un gest similar celui al lui Jacques Chirac, primul presedinte care a condamnat in numele statului francez regimul de la Vichy, ca parte a experientei istorice a acestui stat (aceasta comparatie la nivelul gesturilor etice a doi presedinti ii apartine lui Vladimir Tismaneanu).

Premisa ambelor rapoarte a fost cercetarea si stabilirea adevarului privind cele doua tragedii, ale Holocaustului si Gulagului, cu toate implicatiile politice, sociale, psihologice, istorice, umane ale acestora. De asemenea, ambele rapoarte au vizat o sanctionare oficiala (girata de autoritatile romane) a celor doua extremisme (ororile petrecute intre 1940-1944 si 1945-1989 fiind imposibil de cuantificat si decamuflat in timpul perioadei comuniste). Din componenta Comisiei Wiesel au facut parte in principal istorici si sociologi; din componenta Comisiei Tismaneanu au facut parte, de asemenea, istorici, sociologi si politologi, dar si jurnalisti, oameni de litere, personalitati civice, caracterul acesteia fiind mai eterogen decat al Comisiei Wiesel. De mentionat: doi dintre membrii Comisiei Wiesel au facut parte si din Comisia Tismaneanu, este vorba despre istoricii Andrei Pippidi (membru propriu-zis) si Adrian Cioflanca (expert). De remarcat, de asemenea: din Comisia Wiesel au facut parte doi consilieri prezidentiali ai lui Ion Iliescu, Ioan Scurtu si Victor Opaschi (prin urmare, macar un minim control tutelar al lui Ion Iliescu a existat, cei doi istorici amintiti putand monitoriza pentru presedinte activitatea Comisiei Wiesel); in schimb, desi CPADCR a fost creata de presedintele Traian Basescu, din Comisia Tismaneanu nu a facut parte vreun consilier prezidential, astfel incat nu a existat vreo interferenta a autoritatilor cu activitatea Comisiei; din Comisia Tismaneanu a facut parte, totusi, un consilier, dar al adversarului presedintelui Basescu, primul ministru Calin Popescu Tariceanu, este vorba despre remarcabilul istoric Marius Oprea (specializat pe analiza Securitatii). Singurul lucru in care Administratia Prezidentiala s-a implicat a fost acela de a cataliza accesarea Arhivelor de catre expertii CPADCR.
La 11 noiembrie 2004, Raportul Final realizat de Comisia Wiesel i-a fost prezentat lui Ion Iliescu; acest raport a fost semnalat public, dar nu a si fost dezbatut public decat minimal; raportul produs de Comisia Wiesel a avut putini detractori, iar acestia au fost exclusiv din varii factiuni ale extremei drepte care se manifesta politic si cultural in Romania postcomunista. Raportul Final realizat de Comisia Tismaneanu i-a fost predat in noiembrie 2006 lui Traian Basescu - acesta a prezentat concluziile respectivului raport in fata Camerelor reunite ale parlamentului, in 18 decembrie 2006, fiind boicotat de reprezentantii catorva partide alergice la ideea de sanctionare a comunismului: PRM in principal, PSD in plan secundar (desi raportul nu a avut coloratura revansarda, ci a fost redactat in spiritul liberalismului civic, el a fost perceput, uneori, ca un document coleric-politic menit sa produca discordie). Daca raportul Comisiei Wiesel a avut un caracter amplu istoric si factual, raportul Comisiei Tismaneanu a mizat pe caracterul politologic legat de deconstructia ideologiei comuniste, neuitand, fireste, de factualitatea necesara unui asemenea raport in legatura cu victimologia aferenta (raportul a pedalat pe un caracter initial prioritar politologic, intrucat acesta a fost documentul cathartic dorit de Presedintia

Antisemitismul in Romania, manifestat in discursuri publice si printre politicieni
Antisemitismul din discursurile publice, o mai buna educatie privind Holocaustul si atitudinea negativa a unor politicieni fata de evrei au fost citeva dintre probleme semnalate la dezbaterea “Holocaustul in Romania: Probleme nerezolvate?”, organizata, miercuri 6 iunie, de Ambasada SUA din Romania si Institutul National pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din Bucuresti.
Mark Taplin, reprezentantul Ambasadei Statelor Unite ale Americii in Bucuresti, a felicitat Romania pentru pasii pe care i-a facut in abordarea problemei Holocaustului prin infiintarea, in 2005, a Institutului National pentru Studierea Holocaustutlui din Romania si a amintit faptul ca din cei sase milioane de evrei care au murit in Holocaust, 345.000 au fost din Romania.
Christian Kennedy, presedintele Office of Holocaust and The Second World War Issues, a semnalat faptul ca un aspect important care a ramas nerezolvat dupa Holocaust este restituirea proprietatilor, caselor si obiectelor de valoare care au apartinut comunitatii evreiesti. "Restituirea facuta adecvat ajuta la curatarea constiintei nationale. Pe langa chestiunile morale, raman cele practice precum restituirile si compesarile. In acest sens, o problema nerezolvata a ramas de pilda cea a colectiilor de arta confiscate de nazisti, iar Statele Unite ofera ajutor in acest sens pentru 15 natiuni", a spus Christian Kennedy.
In plus, Kennedy a mentionat ca Romania a facut un progres atunci cind a devenit membru al Task Force for Cooperation on Holocaust, in urma cu doi-trei ani, organizatie care se ocupa, printre altele, cu specializarea a 250 de profesori in problemele Holocaustului. Acestia, la rindul lor, vor educa alti profesori in acest domeniu.
Alcee Hastings, un alt membru al Biroului pentru studierea Holocaustului, a semnalat situatia taberelor de rromi care este "de nedescris", "ingrozitoare" pentru o societate care lasa copiii sa traiasca in felul acesta. Insa, el a precizat ca nu se refera strict la Romania, ci la "societate", in general, formata din persoane indiferent de nationalitate sau de etnie.
Radu Ioanid, istoric si director al Centrului de Studii Avansate asupra Holocaustului, din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului, din Washington D.C., a spus ca in Romania mai traiesc sase mii de evrei, pentru care ar mai conta semnalarea actelor de antisemitism. Acesta a precizat ca acte de antisemitism exista in toata tara, iar tendinta este de a tolera acest fenomen. Istoricul a amintit de atitudinea membrilor Partidului Romania Mare care, in urma cu aproape doua saptamini, l-au criticat pe cel ce urma sa devina Ambasadorul Romaniei in Israel, "care se nimerise sa fie evreu", doar pentru ca este de aceasta religie.
Radu Ioanid a mai spus ca Partidul Social Democrat este o formatiune politica din Romania care organizeaza intilniri cu tendinte antisemite.
In plus, unii politicieni au incercat sa modifice diverse legi ca, de pilda, cea a retrocedarilor, cu intentii antisemite "si nimeni nu a reactionat".
De asemenea, istoricul a citat un sondaj al Guvernului Romaniei care a concluzionat ca 29 la suta dintre romani considera crucificarea lui Iisus un pacat de care evreii se fac vinovati, iar 33 la suta dintre participantii la sondaj considera ca suferinta evreilor este o pedeapsa divina. De aceea, profesorul crede ca Biserica nu ia suficienta atitudine in acest domeniu.
Presedintele Aliantei Civice a Romilor, Costel Bercus, a cerut Ministerului Educatiei sa fie mai proactiv, semnalind necesitatea documentarii chestiunilor legate de rromi, organizarea unor campanii in scoli si pentru schimbarea atitudinii politicienilor.
Virgil Stefan Nitulescu, secretar de stat al Ministerului Culturii si Cultelor, a semnalat trei probleme care inca nu au fost rezolvate in privinta Holocaustului. In primul rind, clarificarea faptelor istorice privind felul in care s-a intimplat Holocaustul in Romania si cum a fost el perceput de romani. De asemenea, oficialul a intarit necesitatea ca memoria victimelor sa fie pastrata cit mai bine. De aceea, Ministerul si-a propus sa construiasca Memorialul Holocaustului in Bucuresti, in zona centrala, pina la sfirsitul anului viitor sau in 2009. Potrivit oficilaului, acesta va fi unul la fel de impresionant ca cel al Eroilor Romani. In plus, Virgil Stefan Nitulescu a mentionat si faptul ca institutia isi propune educarea elevilor despre Holocaust si despre rromi.
Csaba Ferenc Asztalos, presedinele Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, a semnalat si el faptul ca o problema ar fi antisemitismul din discursurile publice, dar si discriminarea pe internet pentru care incearca sa gaseasca arme adecvate pentru a o combate.
Aurel Vainer, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, s-a aratat bucuros de faptul ca in Romania exista o legislatie care ingradeste la maximum antisemitismul, la aceasta perfomanta contribuind foarte mult factori externi, precum Statele Unite. Iar legea americana care prevede ca Departamentul de Stat sa monitorizeze antisemitismul in lume "face bine si evreilor din Romania", a apreciat Vainer. Acesta a precizat ca antisemitismul in Romania este un fenomen marginal, iar educatia este un element cheie in combaterea acestuie fenomen.

Antisemitismul era perceput de către partidul comunist prin optica luptei de clasă, a opoziţiei radicale dintre burghezieşsi proletariat. În acest context, ei dezavuau atitudinile politice ale liderilor comunităţii evreieşti. “Totodată partidul comunist trebuie să demaşte cu arătarea faptelor (discursurile lui Ely Bercovici, Filderman în parlament, absenţa completă a partidului maghiar) toată laşitatea şi plecăciunea burgheziei minoritare şi să înfiereze pe aceia care sunt aliaţii liberalilor: Uniunea Evreilor Români, partidul maghiar, care au încheiat pacturi cu călăii propriilor popoare”67. Documentele antifasciste sau cele împotriva regimurilor politice dictatoriale exprimau, printre altele, şi poziţia partidului comunist pentru drepturi egale ale minoritarilor ; “Apărarea drepturilor naţionalităţilor şi demascarea demagogiei pe care guvernul o încearcă pe acest teren”68 sau “Contra politicii de persecuţie naţională, anularea decretelor de revizuire a cetăţeniei şi repunerea în liste a celor revizuiţi şi şterşi din liste, anularea «legii de protecţie a muncii naţionale », …, pentru drepturi egale tuturor popoarelor din România”69.
Problema evreiască a fost un subiect prezent şi în corespondenţa comuniştilor către Internţionala a III-a. Într-o scrisoare redactată după rebeliunea legionară se menţiona : „Garda de fier a pierdut foarte mult din influenţa sa. Această rebeliune multora le-a deschis ochii. Jaful, incendierile şi asasinatele despre care scriau ziarele constituie o jucărie în comparaţie cu ceea ce a fost. Pe 21-22 ianuarie, înainte ca Garda de Fier să înceapă atacurile serioase asupra Consiliului de Miniştri, Antonescu nu s-a amestecat. Legionarii au jefuit în voie Văcăreşti, Oţeşti şi alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniţei legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca nişte turbaţi a fost aruncat un grup de evrei şi evreice şi astfel «dansând» legionarii îi omorau pe aceşti oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnaţi în cârlige în care se atârnau şi tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem”70.
PCR, în asociaţiile civice pe care le controla, a permis minoritarilor evrei ca, pe lângă acţiunile organizaţiei, să aibă posibilitatea de a milita şi pentru obiective specifice; astfel în cadrul Uniunii Patrioţilor, PCR a susţinut că “grupul evreiesc trebuie să aibă o comisie a lui, deci evrei care să se ocupe şi de chestiuni pur evreieşti”71.
De asemenea, PCR a organizat reţele de ajutorare a evreilor aflaţi în Transnistria în lagărul de la Vapniarca, acolo unde majoritatea celor aflaţi in detenţie erau evrei şi comunişti72. Menţionăm aici că în 1942, în timp ce comuniştii români au rămas internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, comuniştii de origine etnică evreiască, peste 400, au fost deportaţi la Vapniarca. Pentru că au fost hrăniţi cu mazăre furajeră stricată, mulţi dintre ei au revenit în ţară paralizaţi. Peste 40 de comunişti români de etnie evreiască, care aveau condamnări, au fost mutaţi de la Vapniarca la închisoarea Râbniţa. Doar 3 dintre ei au supravieţuit.
Există însă şi informaţii despre Holocaust care sunt fie indirecte, fie eludează voit meţtionarea “populaţiei evreieşti”, pe care o înlocuieşte cu termenul de “popoare conlocuitoare”. Cu atît mai neaşteptată este o asemenea situaţie în cazul pogromului de la Iaşi. Un document PCR din acea perioadă, după ce descrie cu indignare bilanţul guvernării Antonescu, „mizeria, foametea, munca forţată, robia naţională, internarea cu miile în lagăre de concentrare şi împuşcarea în masa a evreilor, a patrioţilor români şi războiul nimicitor în interesul fasciştilor germani”, menţionează doar că ”asasinarea celor 2.000 de patrioţi de la Iaşi şi a altora din toată ţara nu poate să intimideze poporul român!”73, genocidul antisemit metamorfozîndu-se într-un asasinat în masă a unor „patrioţi”.
Într-un Raport al Secretariatului CC al PCR din 20 mai 1938 se descria situaţia grea a evreilor în urma Legii de revizuire a cetăţeniei, fără însă ca ei să fie menţionaţi. “Dictatura regală a dezlănţuit o teroare sălbatică contra popoarelor conlocuitoare din România prin «revizuirea cetăţeniilor», prin care se răpeşte cetăţenia la zeci şi sute de mii de oameni. Prin aplicarea barbara a «legii protecţiei muncii naţionale» alte sute de mii de bărbaţi şi femei sunt scoase din producţie şi date afară din slujbe. Dictatura regală duce o politica şovinistă de aţâţare a poporului român contra popoarelor conlocuitoare prin care periclitează existenţa ţării în cazul unei agresiuni a ţărilor fasciste contra României”74.
Un document al CC al PCR de după rebeliunea legionară, minimaliza problema evreiască prin aceea că definea mişcarea legionară ca “semănarea şi hrănirea şovinismului sălbatic în poporul român, aţâţarea şi ura între popoare, legionarismul însemna pentru muncitori 12-16 ore de lucru pe zi, pentru salarii mizerabile, pogromuri în contra muncitorimii revoluţionare şi a naţiunilor asuprite”75.
4. Aşa cum arăta şi sociologul Andrei Roth, în perioada interbelică a existat o suprareprezentare a evreilor în Partidul Comunist din România. Aceasta înseamna că ponderea lor era mai mare decât proporţia pe care o reprezenta minoritatea evreiască, ca grup demografic, în ansamblul populaţiei. „Cu toate astea, considera A. Roth, această suprareprezentare a evreilor în mişcarea comunistă nu înseamna că majoritatea evreilor ar fi fost comunişti şi nici că majoritatea comuniştilor ar fi fost evrei”. Aşa de pildă, în 1933, evreii reprezentau 4% în totalul populaţiei, în timp ce în partidul comunist, care număra 1665 membri, ei erau 18,22% (303 persoane la o comunitate care număra peste 750.000 persoane). Era practic, al treilea grup etnic, după maghiari (26,8%) şi români (22,65%)76. Intre 1933 si 23 august 1944, numărul membrilor de partid s-a modificat. Astfel, conform unei Note a CC/PCR, în 1940 ar fi fost între 4 si 3 mii de comunişti, pentru ca în ajunul lui 23 august 1944 numărul acestora să se apropie de mie77.
Iudeo-comunismul a fost cu precădere un mesaj de propagandă menit să dezbine oamenii. El nu s-a născut pe baza evaluarii statistice sau a forţei politice a PCR în societate. Pe de o parte membri PCR între 1938-1944 erau într-un număr foarte mic (astăzi se apreciază că la 23 august 1944 existau numai 1000 membri PCR), iar împreună cu simpatizanţii, cei care făceau parte din asociaţii civice apropiate de PCR, totalizau circa 4 mii de persoane. Pe de alta parte, după 1924 PCR a fost o formaţiune politică în afara legii, cu resurse extrem de limitate pentru a influenţa reacţiile politice ale puterii. Relaţia dintre mesajul politic şi realitatea istorică este cea care poate oferi o explicaţie plauzibilă pentru înclinaţia unor cetăţeni minoritari de a milita în partidul comunist. Adeziunea la PCR, a maghiarilor şi a evreilor, se datorează şi faptului că partidul avea în epocă un pronunţat caracter antifascist şi o poziţie clară (ideologic şi pragmatic) în chestiunea naţională, aşa cum de altfel o probează şi documentele pe care le prezentăm. Atitudinea PCR în chestiunea minorităţilor era conformă cu tezele Internaţionalei a III-a şi prevedea, în mare, principiul autodeterminării popoarelor.
5. Populaţia evreiască a avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei şi Bucovinei în vara anului 1940 de către armată şi administraţia sovietică. Există date statistice, tabele nominale privind deportarea cetăţenilor evrei din Basarabia şi Bucovina. Deportarea s-a făcut în baza criteriilor ideologiei „luptei de clasă”. În aceste condiţii au fost deportaţi evrei înscrişi în mişcarea sionistă, considerată de sovietici ca organizaţie politică burgheză precum şi cei care aparţineau micii burghezii (comercianţi) sau partidelor tradiţionale din România. Cu ajutorul informaţiilor statistice provenind de la Chişinău78 s-a putut stabili următoarea pondere a populaţiei evreieşti deportate sau deţinute de către autorităţile sovietice în perioada 1940-1941:


Localitate Persoane deportate Evrei deportaţi În procente
Chişinău 589 158 26.82
Bălţi 291 116 39.86
Bender 203 64 31.52
Briceni 46 18 39.13
Lipcani 35 18 51.42
Cahul 149 45 30.20
Călăraşi 60 31 51.66
Bravicea 28 14 50.00
Cimişlia 67 15 22.38
Total 1468 479 32.62


Concluzii

Aspectele analizate susţin ideea că „iudeo-bolşevismul” sau „iudeo-comunismul”, departe de a fi repere conceptuale pentru a clarifica şi evalua geneza şi transformările comunismului ca mişcare, partid sau putere politică în România, au reprezentat în epocă şi sunt şi astăzi expresii ale propagandei antisemite, totalitare şi naţionaliste. Cei doi termeni au ajuns instrumente banale în panoplia naţionaliştilor şovini, prin care se urmăreşte deturnarea de la probleme reale, politice sau economice, spre un mental primitiv încorsetat de prejudecăţi etnice şi rasiale. Activarea facilă a unor asemenea stări de spirit prin lozinci antisemite desprinse din strategia „ţapului ispăşitor”, incită iraţionalitatea, dezbină oamenii. Singurul temei real pentru astfel de expresii este disponibilitatea mentalului individual sau colectiv de a reacţiona la ele de o manieră previzibilă: anatemizarea şi pedepsirea unei colectivităţi umane.
Apartenenţa unei persoane la o mişcare sau partid politic este un act de voinţă individuală la care concură situaţia istorică naţională şi internaţională, mediul social şi familial, educaţia fiecăruia etc. Suprareprezentarea minoritarilor etnici în mişcările politice de stânga, în perioada interbelică, a fost influenţată puternic de ascensiunea fascismului şi a nazismului în Europa.
În timp ce studiile de impact şi imagologie privind mitul iudeo-bolşevismului au un grad mai mare de accesibilitate, cele privind relaţiile complexe dintre partide politice, instituţii comunitare sau implicarea persoanelor şi personalităţilor aparţinând diferitelor comunităţi etnice în viaţa politică reprezintă un capitol puţin studiat până astăzi.

http://www1.yadvashem.org/about_yad/what_new/data_whats_new/pdf/Romanian/1.4_Iudeobolsevismul_romana.pdf

În Bucovina, situaţia era aceeaşi, iar presa nu ezită să popularizeze şi să susţină măsurile luate de administraţia românească. Alex. Rioşanu, împuternicitul lui I. Antonescu în Bucovina, dă mai multe ordonanţe menite să fixeze regimul evreilor de-acolo, vizând modul în care pot circula şi se pot aproviziona, obligaţia de a purta la piept „steaua evreiască” etc.; una din aceste ordonanţe era popularizată prin afişe în care se spunea «Se va aduce la cunoştinţă întregii populaţii că au fost ridicaţi şi internaţi un număr de 50 de fruntaşi evrei din Cernăuţi care vor garanta cu viaţa lor şi averea lor deplina linişte din partea populaţiei evreieşti. În caz că evreii se vor deda la cel mai mic act de violenţă contra armatelor române sau aliate, toţi ostatecii vor fi imediat executaţi.»”51. Politicile antisemite capătă astfel toate atributele terorismului de stat, iar ziarele şi revistele socotesc acest lucru justificat. Actele curente şi concrete de justiţie vizându-i pe evrei devin veritabile modele ale abuzului şi chiar ale crimei, pe care presa le consemnează aprobativ52. 4. Soluţiile ideologiei „iudeo-bolşevismului”. În imaginarul politic şi jurnalistic schiţat mai sus, „iudeo-comunismul” apare ca o teorie a răului absolut, care – pe fondul războiului aflat în desfăşurare – sintetizează şi potenţează, într-un fel de corolar ideologic, „tarele” evreităţii imaginate de antisemitismul tradiţional. În acest sens, punctele de vedere ale lui Goebbels, ministrul propagandei celui de-al III-lea Reich, sunt generos găzduite de presa românească a timpului: „Jidanii sunt cauza războiului. De aceea ei nu suferă o nedreptate în urma tratamentului care li se aplică din partea noastră. Ei merită acest tratament. Este treaba guvernului să termine definitiv cu ei”53; sau: „Acest război, evreii l-au voit. […] Aceasta ar putea duce la hotărîri cu caracter grav, dar n-are nici o importanţă lucrul acesta faţă de mărimea primejdiei. […] Concepând împotriva poporului german un plan de distrugere totală, ei (evreii, n.n.) şi-au semnat propria sentinţă de moarte.”54
Teza era larg împărtăşită şi de autorităţile regimului de la Bucureşti. Chiar Ion Antonescu susţinea – într-un răspuns către W. Filderman – că „răsboiul deslănţuit de iuda împotriva Germaniei se întoarce acum împotriva lui însuşi”55. Presa românească, la rândul ei, contribuia cu propriile sale articole la susţinerea acestui punct de vedere, vorbind de „războiul evreimii”56, de faptul că „războiul de astăzi, cu toate nenorocirile lui, a fost pus la cale şi întreţinut să nu se stingă, de puterile evreimii din largul lumii”57 etc.
În faţa „primejdiei evreieşti” de acest tip, care defineşte situaţia majoritarilor ca una de legitimă apărare, căutarea măsurilor radicale devine un imperativ. Citind presa timpului, constaţi nu o dată că „soluţia finală” la „problema evreiască” era tatonată şi dorită. „Numai trecând peste cadavrele judaismului şi bolşevismului, omenirea îşi va găsi liniştea, propăşirea şi misiunea spirituală pe care i-a încredinţat-o Providenţa”, scria Ilie Rădulescu, directorul de la «Porunca Vremii»58. A.C. Cuza, „specializat” de multe decenii în „problema evreiască”, dădea adesea interviuri sau făcea declaraţii în care clama imperativul unei „SOLUŢII UNITARE”59 (s.n.), de genul colonizării evreilor într-un spaţiu extra-european (Uganda, Madagascar, Rodesia, Palestina)60. Ziarul «Curentul» consacră frecvent articole acestei teme, uneori pledând pentru expulzarea în masă a evreilor61, oferind sugestii – animate chipurile de umanism – asupra ţării în care s-ar putea aşeza (Bolivia62), alteori socotind – sibilinic, dar şi sugestiv – că „soluţia problemei evreieşti va avea poate un caracter EROIC […] pentru vindecarea lor şi mântuirea ordinei în lume.”63. Gazeta «Unirea» îmbrăţişa aceeaşi „soluţie”, formulând ameninţări nevoalate în cazul în care evreii nu consimt să plece „voluntar” din România: „Nu atârnă decît de ivirea posibilităţilor necesare pentru ca normele de lichidare să fie puse imediat în aplicare.”64

Participarea evreilor la miscarea comunista intre mit si realitate

1. Apartenenţa, sprijinul, simpatia pentru un partid politic sau o organizaţie civică apropiată de un partid politic reprezintă un act individual, liber asumat. El este rezultatul combinării unor factori diverşi dintre care amintim: stabilitatea economică si socială internă, specificul sistemului politic (deschiderea politică şi civică), conjunctura politică internaţională, apartenenţa familială, nivelul educaţional, cariera profesională, starea de religiozitate, apartenenţa la structuri comunitare sau civice, vârsta, rezidenţâ etc. Prin urmare, în condiţiile unui regim politic nedemocratic, care încurajează politici de discriminare etnică, rasială, persoane aparţinând comunităţilor puternic discriminate vor dovedi o mai mare disponibilitate de a participa la acţiunile acelor partide politice sau organizaţii civice centrate pe lupta împotriva sistemului de putere şi/sau a politicilor rasiale sau etnice pe care le pune în practică regimul politic. Asemenea reacţii politice individuale nu se confundau cu reacţia comunităţii etnice.
2. Structurile civice comunitare au autonomia şi identitatea lor. Ele elaborează reacţii specifice, ca răspunsuri la situaţii istorice exceptionale, pe care membrii comunităţii etnice le pot urma. În contextul sistemelor politice nedemocrate, care nu recunosc un statut specific comunităţilor etnice sau religioase, care practică politici şovine şi antisemite ce pot duce de la excluderea din drepturi civice, economice sau politice până la reprimarea prin genocid a minoritarilor, reprezentanţii acestora pot avea o atitudine obedientă faţă de putere (liderii Centralei Evreilor) sau pot milita pentru acţiuni de eliberare sau de salvare, în numele şi în folosul comunităţii şi a membrilor săi. Un exemplu elocvent în acest sens, îl reprezintă acţiunile întreprinse de W. Filderman pentru prevenirea deportărilor sau pentru ajutorarea celor deportaţi în Transnistria. Astfel de atitudini sunt pe larg prezentate în capitolul Viaţa comunităţilor evreieşti în timpul regimurilor politice conduse de Ion Antonescu. Răspunsul comunităţilor evreieşti la Holocaustul din România.
3. În România, partidul comunist a avut, în perioada 1938-1944, mesaje şi atitudini politice critice la adresa politicii antisemite a statului din timpul guvernărilor dictatoriale. În problema minorităţilor sau cea antifascistă PCR a preluat, în genere, poziţiile Internaţionalei Comuniste.
Documentele PCR din perioada 1938-1944, aflate în Arhivele Naţionale ale României, oferă sursa documentară pentru a prezenta câteva dintre poziţiile acestui partid faţă de problema evreiască. Din această perspectivă, documentele exprimă trei atitudinii ale partidului comunist: 1. o reacţie directă de respingere a discriminărilor şi acţiunilor politice antisemite organizate de stat; 2. o reacţie implicită şi 3. reacţia de triviliazare a Holocaustului din România.
Se observă că, exceptând ultimul tip de reacţie, practic în oricare din celelalte situaţii, mesajele PCR din acea epocă erau, cel puţin potenţial, surse de atracţie pentru evreii din Romania, care în aceea perioadă traiau un acut sentiment de insecuritate multiplă.
Câteva exemple care ilustrează atitudinile partidului comunist menţionate mai sus.
Critica procesului de românizare; se respingea efectul acestui proces asupra statutului economic şi social al evreilor65. “Guvernul Antonescu-Sima a pornit în întreaga ţară pe baza legii pentru «românizarea personalului» să arunce pe drumuri zeci de mii de muncitori şi funcţionari evrei, maghiari şi să-i înlocuiască cu partizanii lor mai cu seamă din rândurile refugiaţilor…La întreprinderile evreieşti, maghiare şi cu capital străin (afară de cele germane) au fost numiţi câteva mii de comisari de românizare cu lefuri grase…Sub egida «românizării industriei şi a comerţului» legionarii şi partizanii lor înarmaţi au trecut în întreaga ţară la exproprierea magazinelor mici şi mari evreieşti prin ameninţări cu moartea…Regimul legionar în frunte cu generalul Antonescu şi Horia Sima un numai a îndemnat la împărţire, dar a şi împarţit prin lege sau fără lege averea populaţiei evreieşti”66.
Reacţii critice la antisemitismul violent întreţinut de extremismul de dreapta; în ianuarie 1938, în urma manifestărilor antisemite din Transilvania, “Partidul comunist trebuie să explice în mod marxist maselor înţelesul pogromurilor periodice, să explice că acestea nu sunt fenomene accidentale, că sunt un produs al politicii naţionale realizate de dictatura capitalului financiar”. Solidarizarea sau apărarea evreilor faţă de antisemitismul violent avea drept scop şi atragerea evreilor de partea stângii comuniste. “Aducând la cunoştinţă maselor atitudinea muncitorimii revoluţionare, comuniştii răspândesc în rândurile maselor minoritare simpatii pentru organizaţiile muncitoreşti revoluţionare”.

În aceeaşi ordine de idei, ziarul «Universul» (director şi proprietar: Stelian Popescu) publică, de pildă, fotografii reprezentând persoane exprimându-şi bucuria, având sub ele menţiunea: „Manifestările iudeo-comuniştilor la Chişinău pentru răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către bestiile roşii”. În comentariul care însoţeşte fotografiile se precizează încă o dată: „Mutrele hidoase din fotografii sunt ale evreilor din Chişinău”. Deşi în imaginile respective nu apare nici un indiciu, cât de mic, care să susţină o asemenea identificare, certitudinea autorului nu cunoaşte nici o fisură, finalul articolului instituindu-se într-un îndemn punitiv: „Recunoaştem munca grea a autorităţilor noastre la identificarea acelora care ne-au fost duşmani şi asasini. Dar, odată identificaţi şi dovediţi că au participat la neîntrecutele şi fioroasele orori, nici o milă.”36 „Nici o milă” devenise demult motoul subînţeles al singurului discurs politic şi jurnalistic ce se putea auzi în spaţiul românesc. Începute de guvernul Goga, legile şi măsurile antievreieşti se succedau de-atunci necontenit, înlăturând pe rând drepturi politice şi civile elementare, presa aprobându-le de fiecare dată, când explicit, prin comentarii proprii37, când implicit, prin popularizare38. Într-un asemenea climat politic şi social, actele antievreieşti – chiar dacă erau comise în afara legalităţii stabilite, căzând direct sub incidenţa codului penal – se bucurau de un fel de legitimitate şi, pe cale de consecinţă, de o impunitate subînţeleasă. Pogromul săvârşit de legionari în cartierele Văcăreşti şi Dudeşti din Capitală în ianuarie 1941 se prevala de acest tip de „dezlegare”. Faptul se poate constata urmărind presa acelui moment, care, abia după aproape trei săptămîni de la rebeliune, dă în sfârşit ştirea că jafuri, devastări, incendieri, omoruri s-au înregistrat „atât asupra locuitorilor români nevinovaţi cât mai cu seamă în cartierele evreieşti Dudeşti şi Văcăreşti, unde s-au executat adevărate pogromuri”39. Un comunicat oficial dat publicităţii tot atunci – anunţând că s-au înregistrat 236 de morţi, din care 118 evrei – se încheie cu o propoziţie care sugerează o circumstanţă atenuantă pentru cei ce-au comis acest act: „Mai mult de jumătate din numărul celor căzuţi îl formează comuniştii recrutaţi dintre muncitori, meseriaşi, funcţionari comerciali, şoferi, ucenici etc.”40 Cu alte cuvinte, îşi meritau într-un fel soarta…
Reprezentarea jurnalistică a evreimii române ca aservită comunismului este ulterior, mai precis după intrarea României în război, considerabil întărită. «Curentul» din iulie şi august 1941 relatează pe larg, de pildă, despre „distrugerea Chişinăului” şi incendierea catedralei sale, fapte atribuite fără dubiu evreimii filo-comuniste locale: „Jidanii, marii pionieri ai comunismului, în fuga lor peste Nistru n-au uitat să dea foc celui mai scump altar, nu numai al Basarabiei ci şi al României.”41. La fel sunt prezentate lucrurile şi în Bucovina de Nord. Chiar directorul ziarului, Pamfil Şeicaru, în general reţinut în textele sale faţă de clişeul „iudeo-bolşevismului”, marşează la un moment dat – în acord cu colaboratorii săi – la aceeaşi intoxicare a opiniei publice: „Un an de ocupaţie bolşevică a prilejuit evreilor o manifestare de ură, le-a înlesnit mărturisirea în acte de o neegalată ticăloşie, încît coabitarea evreilor cu românii în Bucovina ar egala [cu] o provocare.”42
Anul de ocupaţie sovietică a Basarabiei este prezentat peste tot ca un an de ocupaţie propriu-zis evreiască. «Viaţa», bunăoară, vorbeşte şi ea de „domnia elementului jidovesc între Prut şi Nistru”; de exemplu, în sistemul de învăţământ basarabean, se susţine, rolul de dascăl a fost încredinţat evreilor, „indivizi în majoritate degeneraţi din punct de vedere moral”. Finalul articolului în chestiune formulează o concluzie-revanşă: „Din pustiu au venit (evreii, n.n.); acolo se vor întoarce, iar noi românii ne vom reface cuiburile pătate de anul ocupaţiei iudeo-comuniste”43.
Acest climat mediatic nu făcea decât să răspundă vederilor guvernanţilor. Prima măsură pe care Ion Antonescu, „Conducătorul Statului”, o ia îndată după intrarea României în război este aceea a „îndepărtării” evreilor din mediul rural al Moldovei, încredinţat, desigur, că toţi aceştia erau potenţiali prieteni ai inamicului, iar ziarele timpului titrează cu litere mari şi roşii comunicatul guvernamental44. Că guvernul Antonescu vedea în evreii români – şi nu numai pe cei din comunele rurale – trădători siguri, se poate constata câteva zile mai târziu, când presa anunţă – fără nici o tresărire de conştiinţă, fără să exprime vreo îndoială asupra justeţii unui asemenea act – despre cei „500 de evrei comunişti executaţi la Iaşi”, consecinţă brutală, dar previzibilă, a maniei „iudeo-bolşevismului” ajunse la climax. Comunicatul oficial dat publicităţii cu acea ocazie vorbeşte de altfel de „populaţia iudeo-bolşevică”, care s-ar fi făcut vinovată de faptul că ar fi tras focuri de armă asupra soldaţilor germani şi români, şi totodată îndeamnă pe majoritari la delaţiune, sub ameninţarea că în caz contrar vor suferi sancţiuni identice: „Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi, împreună cu toată familia.”45
E un moment în care „iudeo-comunismul” devenise o psihoză endemică, deopotrivă politică şi mediatică. Măsurile represive oficiale ating un prag al abuzului şi al arbitrariului înspăimântător. Un comunicat ulterior genocidului de la Iaşi încunoştinţează opinia publică că autorităţile sunt hotărâte să meargă chiar mai departe: „Orice încercare de repetare a acestor mişeleşti agresiuni va fi reprimată fără cruţare. Pentru fiecare ostaş german sau român vor fi executaţi 50 iudeo-comunişti.”46 Iar jurnaliştii nu fac altceva decât să salute modul decis în care autorităţile antonesciene vor să sancţioneze „trădările”47 „iudeo-comuniştilor”.
Într-un asemenea context, viaţa evreilor din Basarabia şi Bucovina devine un infern. „Toţi evreii de aici – scrie din Basarabia corespondentul de război al ziarului «Curentul» – sunt spioni, toţi sunt gata să saboteze orice măsură de interes naţional, toţi şi-ar da bucuroşi viaţa dacă ar putea să contribuie cu ceva la succesul bolşevicilor.”48 Este motivul pentru care, relatează cotidianul mai departe, „împotriva acestora măsurile de siguranţă se înăspresc zi de zi. Toate târgurile şi oraşele au fost evacuate de evrei între 16 şi 55 de ani, cărora, [de acum] înainte, domiciliul le este lagărul.”49 Corespondentul de război descrie apoi, cu nereţinută satisfacţie, tragedia evreiască pe care o vede la faţa locului: „Pe drumurile Moldovei am întâlnit numeroase convoaie de căruţe şi trenuri întregi de jidovi rătăcitori. […] Iar femeile şi bătrânii cari au mai rămas în târguri şi oraşe, poartă drept semn distinctiv, o banderolă galbenă pe care se află cusută steaua jidovească. În sfârşit, le-a sunat şi lor ceasul. […] Să purtăm de aceea cu vrednicie acest război sfânt, căci el ne va aduce două victorii definitive: înfrângerea bolşevismului şi prăbuşirea judaismului.”50

Momentul încheierii alianţei dintre Marea Britanie şi Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă parte, este, privind retrospectiv, momentul-cheie în care „iudeo-democraţia” virează brusc spre „iudeo-comunism”. Alianţa militară este explicată de presa românească prin reliefarea maniacală a ceea ce au „comun” cele două lumi: elementul evreiesc. În Anglia „s-a întronat definitiv lucrarea diavolească a jidanilor introduşi în cetate ca s-o năruiască. […] Patria lui Carlyle, apologetul eroismului, a devenit o junglă stăpânită total de hoardele fără suflet ale iudeo-masoneriei comuniste”22. Glisarea de la o atitudine la cealaltă era însă mai veche în cultura politică românească, manifestându-se frecvent în anii ’30, astfel că bascularea bruscă şi cvasi-generalizată din timpul războiului avea deja terenul pregătit. Tudor Teodorescu-Branişte, un remarcabil ziarist democrat, observa, chiar în ultimul număr care a mai putut apărea al ziarului «Adevărul», această suprapunere dintre democraţie şi comunism cu care operau deja spiritele extremiste devenite tot mai ofensive: „Dacă o bună parte din opinia publică este azi în rătăcire şi repudiază ideea de libertate, ca să îmbrăţişeze principiul dictaturii, nu este vina opiniei publice, ci a celor care au contribuit la rătăcirea ei. Să nu se uite că ani de zile, democraţii sinceri, moderaţi au fost etichetaţi ca «bolşevici», deşi chiar şi cei care le aplicau eticheta ştiau foarte bine că au în faţa lor oameni profund ataşaţi ideii de libertate şi legalitate, în cadrul actualului regim monarhic-constituţional. În felul acesta, s-a căutat compromiterea şi înăbuşirea oricărei iniţiative de reală şi chibzuită democraţie.”23 Democraţia şi comunismul apăreau astfel, în viziunea multora, ca strâns înrudite, organic legate între ele: comunismul n-ar fi (fost) altceva decât ipostaza esenţializată şi/sau radicalizată a democraţiei.
Alianţa militară dintre anglo-americani şi sovietici a fost interpretată ca o probă irefutabilă şi zdrobitoare a asemănării de fond dintre democraţie şi comunism. În ciuda unor neînţelegeri pasagere dintre cele două ordini politice, a deosebirilor lor de formă, recunoscute câteodată chiar de cei care subliniau similitudinile de „esenţă”, ambele ordini politice sunt prezentate tot mai stăruitor – o dată cu începutul anilor ’40 – ca fiind opera aceluiaşi autor (iudaismul) şi ca având acelaşi scop (dominaţia iudaica), funciar ostil Europei. Punctul de vedere oficial nazist – bazat pe ceea ce Hitler numea „complotul iudeo-bolşevic” şi „complotul între evrei şi democraţi, bolşevici şi reacţionari”24 împotriva naţiunii germane – găsea astfel receptivitate şi susţinere în publicaţiile româneşti care mai puteau apărea.
3. Teza „iudeo-bolşevismului”. Dacă teza „iudeo-democraţiei” era afirmată cu oarece economie în presa românească a timpului, cea a „iudeo-comunismului” se dezvoltă cu mult mai multă vigoare şi devine mult mai vizibilă, chiar dacă cele două noţiuni rămân interschimbabile în multe contexte25.
Ultimatumul sovietic din iunie 1940, soldat cu pierderile teritoriale ştiute, şi, un an mai târziu, intrarea României în război alături de Axă împotriva Uniunii Sovietice au fost momentele care au adus o bruscă intensificare şi lăţire a prezenţei stereotipului „iudeo-bolşevic” în presa scrisă românească. Dacă reprezentarea evreimii ca infidelă şi trădătoare în raport cu statul român avea deja vechime, măsurile punitive începute în ianuarie 1938 fiind astfel justificate, de-acum, după pierderile teritoriale din 1940, percepţia mediatică – derivată din cea oficială – a minorităţii evreieşti cunoaşte o nouă simplificare: propensiunea spre comunism este considerată definitorie pentru evrei. În discursul jurnalistic este adesea insinuată o legătură irezistibilă între Uniunea Sovietică şi evreii din interiorul statului român, îndeosebi cei din Moldova, în consonanţă cu ceea ce credeau autorităţile româneşti.
Şi aceasta pentru că multe cercuri mediatice considerau că regimul sovietic este o operă prin excelenţă evreiască. Teza potrivit căreia revoluţia bolşevică din 1917 a avut la comanda sa evrei cunoaşte formulări dintre cele mai tranşante: „Revoluţia bolşevică a fost pregătită de Lenin şi de jidanii: Trotzky, Zinoviev, Kamenev, Uritzky. (…) Toate aceste numiri rusificate ascund pe acelea de: Bronstein, Radomirsky, Apfelbaum. (…) Întrunirea clandestină din 10 octombrie 1917, cu prilejul căreia s-a hotărât revoluţia armată, cuprindea şapte jidani, cinci ruşi (dintre cari trei căsătoriţi cu jidance) şi un polonez (s.n.)”26; toate acestea sunt apreciate ca fiind „cea mai mare îndrăsneală judaică a tuturor timpurilor”27. Regimul instaurat astfel nu putea însemna decât o dominaţie evreiască: faptul, de exemplu că „fiorosul Stalin, avea drept sfătuitor pe evreul Kaganovici [devenea] bună chezăşie pentru orientarea Kominternului”28. În Uniunea Sovietică – susţinea însuşi Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliul de Miniştri, în 1942 – „intelectualii sunt sclavi, ţăranii sunt pietre, iar evreii stăpâni.”29. Nici Nichifor Crainic, al cărui cuvânt deopotrivă politic şi jurnalistic atârna greu în epocă, nu se sfiia să vorbească de „iudeo-ruşi” şi de „Rusia iudeo-bolşevică”30, elementul evreiesc fiind găsit vinovat de pierderea Basarabiei şi a Bucovinei. Acum nu numai cotidianele invocă „iudeo-bolşevismul” atunci când se referă la Uniunea Sovietică, ci şi periodice culturale cu cel mai respectabil trecut. Revista «Convorbiri literare», de pildă, se înscrie şi ea în acelaşi cor general, utilizând în editorialele sale expresii precum „bolşevismul iudeo-comunist al republicilor sovietice”, sau „evreul bolşevic Bela Kun”31; chiar redactorul ei şef, I.E. Torouţiu, vorbeşte de „apocaliptica încleştare dintre supra-statul iudeo-bolşevic şi popoarele civilizate ale Europei, în cruciadă”32. O asemenea teză, se-nţelege, nu avea cum să lipsească din periodicele tradiţional extremiste, precum «Sfarmă Piatră» sau «Porunca Vremii»33.
Pe scurt, reprezentarea mediatică, modelată mereu propagandistic, instituie frecvent un semn de egalitate între „evreu” şi „comunist” sau „bolşevic”, operaţie pe care nimeni nu o pune în vreun fel la îndoială.
În aceste condiţii, atracţia evreilor români pentru statul sovietic, îndată după ce acesta se extinde până la Prut, devine un fel de laitmotiv în presa timpului. Ziarul «Curentul» găzduia în iulie 1940 „reportaje” de la noua graniţă româno-sovietică în care era descris un exod necontenit de evrei români spre Basarabia tocmai devenită sovietică: „Este interesant de relevat, că cei mai mulţi care pleacă dincolo de Prut sunt evrei, fără deosebire de rang social sau de vechime în ţară. Am putut vedea pe str. Portului lungi coloane de căruţe pline cu geamantane de lux, cufere ticsite cu hăinărie fină, lucruri scumpe etc., iar alături sau în urma lor, grupuri de evrei ce păreau după îmbrăcăminte oameni de cultură şi situaţie.”34 Autorul nu utilizează termenul de „iudeo-bolşevici” sau „iudeo-comunişti” pentru a-i desemna pe pribegii în cauză, dar e animat de convingerea că ceva irezistibil îi atrage pe evrei spre lumea sovietică, ceva iraţional, himeric, propriu spiritului lor.
Ideea că evreimea basarabeană şi bucovineană în ansamblul ei a jubilat la anexarea de către Moscova a celor două regiuni, developându-şi astfel sentimentele antiromâneşti şi pro-sovietice, cunoaşte o varietate de expresii, de la aserţiunea abruptă şi nechestionabilă la prezentarea de „dovezi” considerate irefutabile. Un articol din «Viaţa» (director: Liviu Rebreanu) consacrat problemelor demografice ale Chişinăului, bazat chipurile pe date statistice inatacabile (furnizate însă de autorităţile române), susţinea următoarele în noiembrie 1941: „Când anul trecut Rusia sovietică a cucerit Basarabia, oraşul Chişinău avea 120.000 de locuitori. Cum pentru evreii din România, raiul bolşevic constituie un mare punct de atracţie, foarte mulţi evrei au trecut în Basarabia; aşa că sub dominaţie bolşevică Chişinăul ajunsese să aibă aproape un milion de locuitori. După pârjolul aruncat de bolşevici în retragerea lor, asupra capitalei Basarabiei, n-au mai rămas în Chişinău decât 38.000 de locuitori. Atâţia s-au găsit la numărătoarea făcută de administraţia românească.”35

[„Iudeo-bolşevismul” în presa din timpul războiului 1.Un singur discurs. Ceea ce se impune celui ce parcurge presa românească din perioada 1 ianuarie 1938 – 23 august 1944 este, mai întâi, monotonia ideologică: ziarele şi mai toate revistele acelui timp au, cel puţin atunci când abordează chestiunile politice interne şi internaţionale, aceeaşi opinie, aceeaşi viziune, aceleaşi credinţe. Pluralitatea de voci, chiar dacă inegale, care caracteriza perioada anterioară se estompează o dată cu începutul anului 1938, pentru a fi curând complet înlocuită de o voce unică. Este vocea, se înţelege deja, a regimului politic: a guvernului Goga mai întâi, a regimului de dictatură regală apoi, a guvernelor Ion Antonescu în cele din urmă.
Interzicerea de către guvernul Goga-Cuza, îndată după instaurarea sa, a ziarelor democratice din Sărindar – «Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta» – anunţă că de acum înainte presa are un alt regim, că ea este pusă sub controlul cenzurii. Când, mai târziu, în iunie 1940, regele Carol al II-lea transformă Frontul Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, noua organizaţie politică fiind definită – cu vizibilă mândrie – „partid unic şi totalitar”, un decret-lege emis cu această ocazie criminalizează explicit „faptul de a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a Ţării aşa cum este ea stabilită prin Decretul Lege de înfiinţare a «Partidului Naţiunii»”6. Nichifor Crainic avea să „desăvârşească” ceea ce fusese început de guvernul naţional-creştin, cum singur o spune: „Un splendid act de dreptate românească a săvârşit Octavian Goga când, în 1938, a suprimat «Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta». Restul abia în 1940 l-am putut duce la capăt eu când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele şi publicaţiile săptămânale şi lunare, evreieşti din România. Dreptul sfânt de-a vorbi în numele românismului aparţine exclusiv Românilor. Noi putem vorbi în numele străinilor de-aici, fiindcă suntem stăpînii acestui pămînt”7. Iar în 1942, Mihai Antonescu, într-un bilanţ triumfalist al guvernării Ion Antonescu, consacră un capitol special „Propagandei Naţionale”, prilej de a oferi date statistice privind acţiunile punitive ale regimului la adresa libertăţii cuvântului: „Acţiunea de românizare sănătoasă a presei a dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12 cotidiane şi 18 periodice; 4 străine şi 26 româneşti; la suprimarea a 171 de mici ziare nefolositoare, suprimându-se publicaţiile obscene şi risipa neîngăduită a publicaţiilor.”8 În locul acestora, Ministerul Propagandei înfiinţează propriile sale publicaţii – «Cuvîntul Mareşalului către săteni», «Basarabia», «Bucovina», «Transnistria», «Argeşul», «Pentru Jertfitori», «Dacia Traiană», «Soldatul», «Der Soldat», «Il Soldato» –, unde, se-nţelege, servitutea e totală.
Discursul politic unic nu se aude însă doar în aceste medii oficiale, ci şi în ziarele şi revistele aparent independente, în fapt oficioase, cu răspândire naţională şi definitorii pentru epocă: «Curentul», «Viaţa», «Universul», «Gândirea», «Convorbiri literare», «Vremea (Războiului)», chiar în «Revista Fundaţiilor Regale», ş.a.m.d., pentru a nu le mai aminti pe cele precum «Porunca Vremii» sau «Sfarmă Piatră», ale căror vederi extremiste erau demult de notorietate. Laitmotivul acestui discurs multiplicat în toată presa românească a epocii poate fi rezumat în două cuvinte: anti-democratismul şi pro-totalitarismul. Ideea care cucerea spiritele atunci era aceea – cum o formula Pamfil Şeicaru, directorul şi patronul importantului ziar «Curentul» – că „democraţia este lichidată (subl. aut.)”9, că o altă ordine politică, opusă, de genul fascismului sau naţional-socialismului10, îi ia locul, că această schimbare ţine de sensul istoriei şi că ea este, şi din punct de vedere românesc, dezirabilă, chiar imperativă. Asemenea premise duceau inevitabil spre cultul figurilor europene care întruchipau, prin politica lor, „noua direcţie” a istoriei: Adolf Hitler, Mussolini, Salazar, Ion Antonescu ş.a.m.d.. Presa românească a timpului este plină nu numai de ditirambi la adresa acestora11, dar şi de punctele lor de vedere, de cuvântările şi articolele lor, sau ale celor care-i secondau – Goebbels, Alfred Rosenberg, von Ribbentrop, Manfred von Killinger, contele Ciano etc. etc. –, reproduse adesea integral ori generos rezumate, mereu superlativ apreciate.
2. De la „iudeo-democraţie” la „iudeo-comunism/iudeo-bolşevism”. În exerciţiul de demonizare a democraţiei, un argument deseori folosit era acela că această ordine politică înseamnă în esenţă „înscăunarea dominaţiei străinilor, a jidanilor”12, cum o spunea într-o conferinţă Traian Brăileanu, ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor în guvernul „naţional-legionar”. Asortată frecvent cu teza „iudeo-masoneriei”13 sau cu cea a „plutocraţiei”14, noţiunea de democraţie astfel rezultată apărea, în opinia acestor critici, ca fiind eminamente evreiască sau ca servind exclusiv evreimea. În acest mod gîndea, bunăoară, şi Nichifor Crainic: „Dacă până mai ieri revendicările naţionalismului românesc se lichidau în tragedie, faptul se datora puterii internaţionale iudaice, grefate pe democraţiile occidentale, care exercitau o adevărată teroare asupra guvernelor ţării. Eram, în chip învăluit, vasalii acestei iudeo-democraţii, iar naţionalismul românesc nimic nu putea realiza dincolo de voinţa ei”15.
Democraţiile occidentale care supravieţuiau erau prezentate la fel, ca fiind infiltrate şi controlate de elementul evreiesc. Administraţia prezidenţială americană era descrisă ca fiind o marionetă aflată în mâinile evreilor16, ca şi guvernul britanic condus de Winston Churchill17.
În optica multor publicaţii româneşti, spiritul european originar al Marii Britanii fusese astfel pervertit de influenţa unui spirit non-european: „Războiul intercontinental de azi va avea de ales între spiritul european (întruchipat de Hitler, n.n.) şi cel anglo-saxon pe care tot Europa l-a creat, dar pe care iudaismul l-a deformat. Victoria, ca în toate veacurile de altfel, nu poate fi decât de partea Europei, care reprezintă aristocraţia spiritului.”18
Presa românească a epocii este invadată, mai ales după iunie 1941, de retorica, zgomotoasă şi maşinală, a Axei ca „apărătoare a Europei”, în care se întâlnesc la tot pasul sintagme ca „războiul sfânt”, „cruciada” „biruinţa Crucii”, etc., acestea fiind considerate definitorii pentru „spiritul european” şi pentru noţiunea de „Europa”19. „Rolul hotărâtor pe care îl joacă România în istoria bătrânului continent”20 devine o temă obsedantă a ziarelor şi revistelor21. Discursul public era puternic saturat de credinţe jertfelnic-triumfaliste, eroizante, totul creionând o mitologie salvaţionistă a războiului purtat de Germania şi aliaţii săi.

Stadiul actual al cunoasterii in aria in care se incadreaza tema
Hannah Arendt, in Originile totalitarismului (1951), a fost unul dintre primii cercetatori care au facut paralela intre comunism si nazism, intre Gulag si Holocaust, considerand ca acestea au depins decisiv de panslavism, respectiv de pangermanism. Hannah Arendt a decon-struit structura comunismului si nazis--mului prin intermediul catorva coefi-cienti precum existenta maselor atomizate, functionarea propagandei, teroarea, existenta Partidului Unic, existenta Conducatorului ca lider totalitar, exis-tenta Politiei politice si functionarea sistemului concentrationar. Alti analisti de marca, precum Alain Besancon (1980), Francois Furet (1995) si Ernst Nolte (1998), au facut, la sfarsitul secolului XX, acelasi paralelism. Alain Besancon, in Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea Shoahului, a evidentiat faptul ca deconstructia nazismului a beneficiat de o bibliografie impresionanta la nivel international, in timp ce aceea a comunismului a fost deficitara. Alain Besancon a fost interesat in analiza sa comparativa de o paralela amanuntita intre comunism si nazism la nivel de represiune, factorii comparati fiind operatiunile mobile de ucidere, tehnica masacrului (promovata atat de comunismul de tip leninist-stalinist, cat si de nazismul de tip hitlerist), deportarea, executia judiciara, anonimatul impus victimelor si reducerea acestora la conditia de cifra, distru-gerea morala, mentala si sufleteasca a victimelor. Un alt istoric, Pierre Chaunu, a afirmat ca bolsevismul si nazismul au constituit niste gemeni heterozigoti, iar asertiunea sa a facut cariera in istoria paralelismului adecvat intre cele doua extremisme. In ceea ce ii priveste pe Francois Furet (autorul lucrarii Trecutul unei iluzii) si Ernst Nolte (autorul lucrarii Fascismul in epoca sa, 1963), acestia au sustinut la sfarsitul secolului XX o celebra polemica pe marginea comunismului si nazismului, publicata sub titlul Fascism si comunism. Polemica (1998) a pornit de la afirmatia lui Ernst Nolte cum ca nazismul ar fi fost o reactie stricta la comunism si ca, daca comunismul leninisto-stalinist nu ar fi existat, nici nazismul hitlerist nu ar fi luat nastere. Francois Furet a respins vehement aceasta idee, precizand faptul ca o catastrofa istorica (precum nazismul) nu poate fi explicata cauzal prin intermediul altei catastrofe istorice (comunismul).
In ultima decada, cercetarile au capatat noi nuante. Spre exemplu, la inceputul mileniului trei un alt cercetator, Bernice Glatzer Rosenthal, a publicat lucrarea Noi mituri. De la Nietzsche la Stalin (2001), in care sustine ca filosofia supraomului (care a fost de obicei atasatastrict nazismului) este valabila si pentru bolsevici. Atat comunismul, cat si nazismul au incercat sa inculce ideea de om nou, indusa ideologic, dar si practicata cu forta, prin intermediul unui entuziasm ideologic destructiv la nivelul societatii. O alta opinie percutanta a fost publicata, in traducere, in revista 22. Aceasta a publicat in 2003, eseul cercetatorului Martin Malia, preluat din The National Interest, si intitulat tocmai Despre nazism si comunism. Martin Malia afirma ca indiferent de ideologie, genocidul este genocid, si ca intre comunism si nazism exista un semn de egalitate din acest punct de vedere. Intre cercetatorii romani care s-au pronuntat asupra unei paralele intre comunism si nazism, comparand implicit Holocaustul si Gulagul (la nivelul memoriei ororii) trebuie amintit in mod special Caius Dobrescu, al carui eseu intitulat chiar Holocaust si Gulag, publicat in 2004, in revista Observator Cultural, a fost binevenit pentru analiza profunda implicata la nivel de mentalitate. Caius Dobrescu este interesat, in analiza sa, mai ales de receptarea occidentala a Holocaustului (versus nereceptarea Gulagului in spatiul occidental, decat la nivel minimal) si, in oglinda, de receptarea Gulagului in Estul european (versus nereceptarea Holocaustului decat la nivel minimal in fostele tari comuniste). Tensiunea nascuta intre comemorarea Holocaustului, demonstreaza Caius Dobrescu, si comemorarea Gulagului nu este doar o disfunctie de suprafata, o neintelegere pasagera, ci reveleaza o diferenta profunda de dispozitii interioare, de modele de comprehensiune si de identificare empatica tinand de forme de societate in care secularizarea a luat cursuri diferite. Ceea ce desparte cele doua pozitii este modalitatea in care suferinta provocata a fost conceputa, rememorata si retraita pana astazi.


Contributia potentiala la tematica stiintifica
Tarile Europei de Est, dintre care face parte si Romania, se afla inca intr-o relativa perioada de tranzittie, fiind lipsite de repere social-politice ferme. Acest fapt este posibil datorita absentei unei monitorizari de anvergura a trecutului si istoriei recente. Mesajele ideologice din secolul XX au prilejuit nu doar manipulari, dar si masacre in masa, cu efect devastator asupra mentalului colectiv. Cercetarea prilejuita de proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca are ca misiune realizarea unei monitorizari ample la nivelul mentalului romanesc, prin intermediul unui paralelism si al unei analize spectrale, care va permite cuantificarea diferentelor. Care sunt reactiile romanilor la stereotipiile si prejudecatile legate de Gulag si Holocaust? Care sunt tensiunile pe care le ridica genocidul produs de comunism si nazism? Ce impinge anumite popoare sa accepte totalitarismul, iar pe altele sa respinga totalitarismul? Unor asemenea intrebari le poate da raspuns doar o abordare comparata si o cercetare adecvata. Ceea ce aduce nou proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca in raport cu ultimele contributii in domeniu este punerea in paralel a unor informatii care pana acum au fost cercetate in domenii separate. Daca la nivel mondial asemenea initiative s-au concretizat in cateva carti de tipul Fascism and Communism sau Nazism and Stalinism, la nivel romanesc cercetarile Centrului de Cercetare a Imaginarului vor constitui o premiera.
Proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca urmareste, de asemenea, racordarea la cercetarile de mentalitate de ultima ora, care sa explice traumele declansate de functionarea totalitarismului cu cele doua directii ale sale. Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Facultatea de Litere, administratorul acestui proiect, a dezvoltat o metodologie originala si inovatoare in acest domeniu. Diferiti membri ai Centrului au propus, in cadrul Dezbaterilor Phantasma, o serie de concepte si hermeneutici aplicate imaginarului comu-nist, cum ar fi cele de deprogramare a creierelor, locuri ale memoriei, generatii si memorie, supravietuire prin cultura, metode calitative in analiza imaginilor, etc. Aceste metode permit o abordare noua a sistemelor totalitare, pe baza analizei imaginarului social implicat de catre acestea. Fata de studiile istorice, politologice, economice, militare sau culturale practicate pana acum, prezentul proiect aduce in discutie imaginile si fantasmele colective, viata subconstienta a indivizilor si a grupurilor.


(acest text este doar un fragment dintr-un proiect mult mai amplu; astfel incat el contine doar o selectie a analizelor si teoriilor legate de Gulag si Holocaust, numarul cercetatorilor romani si straini angrenati in tema cu pricina fiind mult mai mare)

Gulag si Holocaust

Proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca, propus de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj, vizeaza doua momente cheie din traumele politice care au marcat Europa in secolul XX. De-abia dupa prabusirea regimului comunist, Romania a putut sa isi recu-pereze memoria trecutului recent si sa isi evalueze pozitia fata de acesta. Pe de o parte, numai in secolul XXI, datorita infiintarii unei Comisii Internationale de studiere a Holocaustului in Romania, s-a reusit elaborarea unui Raport concret despre victimele regimului fascist de la noi, in perioada 1940-1944 (acest Raport fiind cunoscut sub numele de Raportul Wiesel, datorita presedintelui acestei Comisii care a fost Elie Wiesel). Pe de alta parte, trecutul comunist al romanilor si ranile produse de acesta au fost de-abia acum luate in vizor in mod adecvat, contabilizand perioada 1944-1989, prin existenta unor institutii precum Centrul International de Studii asu-pra Comunismului, la Bucuresti (si, afe-rent, Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului si al Rezistentei), prin infiintarea in 2006 a Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului in Romania (IICC- condus de istoricul Marius Oprea) si prin infiintarea de catre presedintele Traian Basescu, tot in 2006, a unei Comisii Prezidentiale pentru Ana-liza Dictaturii Comuniste din Romania (conduse de politologul Vladimir Tismaneanu) care sa realizeze un Raport de sinteza legat de perioada comunista si de victimele produse de acesta.
De aceea, proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca initiaza o panorama si o sinteza a reactiilor sociale, politice, morale ale romanilor fata de cele doua tare ale secolului XX, comunismul si nazismul. Proiectul pune in dezbatere chestiunea totalitarismului, cu cele doua extreme ale sale (stanga si dreapta), intr-un demers comparatist, folosind ca model, pe de o parte, Raportul Elie Wiesel despre Holocaust, iar pe de alta parte compendiul Cartea Neagra a Comunismului (coordonata de Stéphane Courtois) si Raportul realizat de Comisia prezidata de Vladimir Tis-maneanu.
In afara unor ateliere de cercetare a reactiilor la nivelul autoritatilor si al mentalitatii publice fata de chestiunea Gulagului si Holocaustului, proiectul prevede ca in Cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului sa functioneze un al treilea atelier care se va ocupa cu rea-lizarea unui film documentar despre supravietuitorii Gulagului si Holocaustului in Romania. Demersul este pluri-dis-ciplinar, iar strategia vizeaza integrarea cercetarii romanesti in cercetarea inter-nationala de varf, aducand o contributie proprie la analiza violentelor politice din secolul trecut, avand in vedere ca secolul XXI continua sa fie marcat de memoria acestor traume.

Importanta stiintifica temei propuse
Proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca vizeaza domenii prioritare pentru Romania, in contextul integrarii ei in comunitatea de principii si valori europene. Este de remarcat ca in Europa si in intreaga lume au fost intreprinse varii procese penale si etice legate de Holocaust (si de recompensarea macar morala a victimelor) imediat dupa in-cheierea celui de-al doilea razboi mon-dial. Romania este unul dintre ultimele state care a procedat la un Raport in acest sens, si aceasta doar dupa prabusirea regimului comunist si doar ur-gentata de contextul politic international. In chestiunea comunismului, Romania s-a orientat lent si treptat catre o cale etica in care este propusa o cuantificare a victimelor si o condamnare macar simbolica a comunismului. In acest sens, crearea, prin decizie guvernamentala, in ianuarie 2006 a Institutului de Investigare a Crimelor Comu-nismului, apoi noile schimbari din Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii (din aprilie 2006), precum si crearea tot in primavara lui 2006, de catre presedintele Traian Basescu, a unei Comisii care sa intocmeasca un Raport de sinteza despre dictatura comunista, vin sa certifice intentia de condamnare a comunismului dorita de majoritatea populatiei si, finalmente, si de autoritati. Trebuie subliniat faptul ca insusi Consiliul Europei a subliniat printr-o hotarare din decembrie 2005 necesitatea condam-narii totalitarismelor, a regimurilor dictatoriale care comit crime impotriva umanitatii.
Prin profilul sau, proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca abordeaza o serie de arii tematice prioritare din politica culturala a Comunitatii europene, precum: Practici si politici culturale; Identitate nationala, iden-titate europeana; Modele de integrare europeana; Cultura romana si cultura europeana; Romania in context european si international.
Venind in intampinarea acestei politici de cercetare academica si sociala intr-un sens larg, proiectul de fata va prilejui pentru intaia data in Romania un simpozion in care paralela intre cele doua orori ale secolului XX va fi radiografiata la nivel national. Este vorba, prin urmare, de o premiera pe tara, atat la nivel academic, cat si la nivelul unui centru de excelenta. Abordarea va fi, la randul ei, inovatoare, mizand pe o cercetare comparativa transfrontaliera. Tema propusa spre cercetare are, de aceea, avantajul de a crea o varianta adaptata spatiului romanesc a unor teorii si metode deja consacrate in Oc-cident. Simpozionul va fi secondat de publicarea unui volum monografic de-dicat Gulagului si Holocaustului, continand lucrarile prezentate in cadrul Simpozionului. Nu in ultimul rand va fi vorba si de realizarea in format CD a unui material documentar cu martori si marturisitori romani ai Gulagului si Holocaustului, material care ar putea intra in filmoteca internationala dedicata temei.

Termenii Gulag si Holocaust
Termenii Gulag si Holocaust (un termen echivalent pentru Holocaust este acela de Shoah) au devenit astazi emblematici pentru ideea de extremism de stanga si de dreapta. Este vorba despre niste termeni-efigie, deoarece continutul lor
s-a amplificat fata de acceptia originara. Astfel, Gulagul (termenul este preluat din limba rusa si semnifica Directia Generala a Lagarelor de Munca din URSS) este utilizat metonimic pentru a de-semna spatiul prototipal al detentiei comuniste sub toate formele ei (lagar de munca, inchisoare, colonii de munca, deportare). Holocaustul (termenul pro-vine din greaca veche si inseamna Sacrificiu) este utilizat pentru a desemna spatiul si timpul (dar si metoda) in care au fost exterminati evreii odata cu instaurarea regimurilor de tip nazist, inainte si in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Daca in cazul Gulagului s-au folosit metode variate, Holocaustul are ca specific metoda de exterminare a evreilor prin intermediul camerelor de gazare (de aici, propunerea, venita din partea unor istorici dupa care termenul Holocaust insemnand Sacrificiu este ina-decvat, intrucat evreii nu s-au sacrificat singuri, ci au fost sacrificati, ca respectivul termen sa fie inlocuit cu cel de Shoah, care inseamna Catastrofa, in ebraica).
Paralela intre comunism si nazism este necesara pentru a intelege dinamica sistemelor totalitare si consecintele acestora. Constructia acestui paralelism, incepand din a doua jumatate a secolului XX, a avut, insa, un traseu sinuos. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial s-a incercat o punere in pagina a celor doua totalitarisme. Apoi, dupa Procesul de la Nürenberg, care a aratat lumii ororile Holocaustului, nazismul a fost calificat drept regimul totalitar prin excelenta, in timp ce comunismul, care era politica de stat intr-o serie de tari, a fost vazut, cu indulgenta, drept un regim relativ criminal, dar viabil. Odata cu publicarea Arhipelagului Gulag de Ale--xandr Soljenitin (1971) si apoi prin caderea comunismului (1989), natura terorista a statului comunist a devenit tot mai evidenta. La sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI au aparut cercetari care demonstreaza ca cele doua extremisme au mai multe puncte comu-ne decat deosebiri. In acest sens, s-a sustinut si demonstrat ca Pactul Rib-bentrop-Molotov, intre Germania nazista si imperiul sovietic stalinist, nu a fost o intamplare, ci a subliniat tocmai afinitatile celor doua isme si ingemanarea lor. Acest pact a demonstrat o simetrie in oglinda a comunismului si nazismului. Obsesia pentru puritate ideologica ori rasiala si solutia lichidarii adversarilor vizau si intr-un caz si in celalalt confectionarea unui om nou pe care atat comunismul, cat si nazismul ravneau sa-l obtina in eprubeta social-politica a vremurilor respective.
Pragmatic vorbind, proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca are ca scop initial realizarea unui simpozion pe tema propusa si, ca scop final, realizarea unei baze de date la nivel national si international, necesara intelegerii problematicii complexe a urmarilor legate de violentele politice, rasiale, etnice. Interactiunea culturala, protectia drepturilor fundamentale ale omului, lupta impotriva rasismului si intolerantei, construirea unui climat de intelegere si respect reciproc privind unitatea si diversitatea culturala, globalizarea cunoasterii, afirmarea libertatii umane sunt alti coeficienti luati in dezbatere (aceste formule fac parte, poate, dintr-o noua "limba de lemn", dar pe de alta parte ele sunt prevazute ca atare in constitutia europeana si mondiala legata de drepturile omului).

Primul simpozion despre Gulag şi Holocaust
de Calina BERCEANU/GANDUL | 24 MAI 2007
La Cluj-Napoca va avea loc, la finele acestei săptămâni, în premieră naţională, primul simpozion care-i va reuni pe cercetătorii specializaţi pe Gulag şi pe cei specializaţi pe Holocaust – de altfel condiţia participării a fost ca istoricii care vor susţine conferinţe să fi scris măcar câte un studiu despre ambele fenomene. “Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească” este un proiect coordonat de Ruxandra Cesereanu, eseist şi cercetător al universului concentraţionar, şi-şi propune să elimine, pe cât posibil, competiţia dintre cei care le studiază, deoarece cele două fenomene au un punct comun: genocidul.
“Termenul comun al Gulagului şi Holocaustului este genocidul. Extremismele secolului XX sunt legate de lipsa unei instanţe supreme. (...) Trebuie să se ştie că ura de clasă a înlocuit ura de rasă”, a afirmat ieri Cesereanu, la prezentarea proiectului. Cercetătorul apreciază că generaţiile tinere trebuie să cunoască istoria, pentru a nu se repeta situaţii din trecut: „Prima carte despre Gulagul sovietic a apărut în 1924, dar nimeni nu i-a dat atenţie.
La fel, primele relatări despre lagărul de la Auschwitz au apărut în 1938, dar nimeni nu le-a crezut”. În cadrul proiectului urmează să se editeze şi film documentar pe dvd, cu supravieţuitorii Gulagului românesc, acesta urmând să fie distribuit instituţiilor, cercetătorilor şi studenţilor la Istorie. Ruxandra Cesereanu va încerca să tipărească concluziile simpozionului în broşuri de circa 20 de pagini, pentru a fi distribuite printre tineri.

-

COMEMORARE LA SINAGOGA
Comunitatea evreilor din Targu-Mures a comemorat duminica, 13 mai, victimele si martirii evrei din orasul nostru, cat si din imprejurimi de acum 63 de ani. Dupa un scurt cuvant rostit de presedintele comunitatii, Alexandru Ausch, despre semnificatia acestei zile a vorbit profesorul pensionar Cernovitz Samuila, iar eleva Margit Orsolya a trecut in revista ceea ce a vazut la Auschwitz cu prilejul recentei vizite. In memoria celor 6.000 de martiri evrei au fost aprinse 6 lumanari de catre 6 evrei participanti la comemorare, cat si pentru cei care au pierit in lagarele de exterminare. Actiunea s-a incheiat cu o scurta rugaciune la statuia holocaustului din strada Calarasilor.

Un elev, amendat dupa ce a scris pe un panou public din Sighetu Marmatiei cuvantul "evreu"
Ziarul Gandul | 03 mai 2007
Un adolescent de 17 ani din Sighetu Marmatiei a fost amendat, miercuri, de politisti, dupa ce a scris pe un panou public cuvantul "evreu", in limba engleza, transmite corespondentul Mediafax.

Un echipaj de patrulare a observat inscriptia in cursul zilei de marti. Aceasta era scrisa cu vopsea portocalie pe un afisier cu harta municipiului maramuresean.

In cursul zilei de miercuri, autorul a fost identificat - Alexandru M., in varsta de 17 ani, elev la un liceu din localitate.

Comisarul-sef Liviu Indre, seful Politiei Municipiului Sighetu Marmatiei, a declarat ca adolescentul era poreclit "evreul" si ca "intr-un moment de teribilism a dorit sa isi lase imprimat numele pe panou, mentionand ca nu a vrut sa lezeze in nici un fel comunitatea de evrei din oras".

O minciună scandaloasă
Azi ştim deja că din comunitatea evreilor ardeleni de dinainte de Holocaust, de cca. 200 de mii de suflete (împreună cu cei care, din lagărele morţii, după terminarea celui de-al doilea război mondial s-au refugiat în Vest), în jur de 80-90 de mii de persoane au supravieţuit prigoanei antievreieşti. În baza unor calcule aproximative, numărul victimelor Holocaustului din întregul Ardeal se ridică la 120 de mii. Trei pătrimi din comunitatea evreiască din Ardealul de Nord, respectiv două treimi din comunitatea evreiască a întregii Transilvanii a pierit.

În decursul anilor care au urmat maghiarii din Ardeal au aflat puţine informaţii despre tragedia petrecută în taberele morţii din Germania şi pe fronturile din Ucraina cu evreimea maghiară deportată sau trimisă în serviciul muncii. La această situaţie a contribuit şi faptul că în primii ani de după cel de-al doilea război mondial maghiarimea ardeleană era preocupată primordial de apartenenţa statală a pământului său natal, precum şi de direcţia noilor prefaceri social-economice, cu alte cuvinte de evoluţia propriului său destin.

În privinţa subinformării, un rol deloc neglijabil l-a jucat antisemitismul renăscut aproape instantaneu, reapărut în noi forme, respectiv faptul că maghiarii au omis aproape în totalitate să îşi asume în mod deschis şi sincer cele întâmplate.

Comunitatea maghiară îşi amintea cu exactitate de rolul jucat în tragedia evreilor de către guvernul maghiar, de autorităţile militare şi civile maghiare, de către bisericile şi presa maghiară, însă revederea supravieţuitorilor evrei, a acestor “corpuri delicte neplăcute”, a condus la formarea unui sentiment colectiv de culpă, latent şi nerostit. Intensitatea acestui sentiment nu a fost diminuată nici măcar de repetatele declaraţii ale conducătorilor comunităţii evreieşti, care au susţinut constant că urmăresc tratarea celor întâmplate pe baza principiului vinovăţiei individuale, şi nu a culpabilizării colective, şi că prin urmare şi tragerea la răspundere se va aplica doar acelora care au luat parte nemijlocit sau au contribuit activ la săvârşirea groaznicului genocid.

În aceste condiţii nici evreii supravieţiutori nu au avut posibilitatea de a vorbi în mod deschis despre tragedia evreimii, despre cauzele şi urmările ei. Făcând abstracţie de detaliile făcute publice de către propaganda de partid – cu scopul primordial de a accentua puncte de vedere ideologice şi de a ajuta realizarea unor interese politice –, maghiarii din Ardeal au obţinut spre exemplu puţine informaţii autentice şi verificabile despre atrocităţile la care au fost supuşi cei înregimentaţi în detaşamentele de muncă evreieşti, respectiv cei care au fost deportaţi, precum şi despre ceea ce s-a petrecut de fapt în lagărele morţii din Germania. Mai mult, nu au avut nici un fel de cunoştinţă despre dilemele identitare şi problemele psihice cu care s-au confruntat supravieţuitorii.

Dorind cicatrizarea rănilor, după un timp, ambele comunităţi au găsit de cuviinţă ca despre cele întâmplate să se păstreze tăcerea pentru o perioadă de timp a cărei durată atunci încă nu se putea prevedea. Dacă s-a adus totuşi vorba despre Holocaust, aceasta s-a întâmplat în special cu ocazia comemorărilor, sau în cursul unor dispute în cadrul cărora evreimea reclama restituirea bunurilor, a uneltelor de muncă şi a imobilelor confiscate în ajunul deportării, ori despăgubiri pentru valorile şi imobilele care nu se mai puteau retroceda, respectiv atunci când liderii evrei solicitau ajutorarea socială de către stat a acelor supravieţuitori, care au suferit grave traume psihice şi/sau fizice.

Nu avem cunoştinţă ca cineva să fi cercetat ce fel de informaţii a avut la îndemână comunitatea maghiară din Ardeal, când anume şi în ce împrejurări despre tragedia evreimii maghiare. Până în prezent nimeni nu a studiat cu mijloace ştiinţifice când şi ce a aflat comunitatea maghiară despre tragedia evreilor din presa vremii, şi că informaţiile care i-au parvenit prin presă în ce mod au influenţat legăturile dintre cele două comunităţi, respectiv – în mod indirect – criza identitară profundă a evreimii transilvane. Acest fapt a impus cercetarea amănunţită a presei ardelene postbelice şi analizarea modului în care această presă a reflectat dilemele, opţiunile şi strategiile identitare ale evreilor. Cercetarea a fost îngreunată de faptul că până acum nu a apărut o lucrare de sinteză despre istoria evreimii transilvane în perioada de după cel de-al doilea război mondial, lucrare care să fi avut în vedere cercetarea amănunţită a tuturor împrejurărilor şi factorilor, iar studiile existente nu au căutat răspunsuri la o serie de întrebări foarte importante.

Răspunsurile care au trebuit date la aceste întrebări au accentuat importanţa studierii detaliate şi a analizei presei din Ardeal dintre anii 1945 şi 1948, respectiv a cotidienelor şi săptămânalelor maghiare (capitolul III), a celor mai importante cotidiene româneşti din Transilvania (capitolul IV), şi nu în ultimul rând a săptămânalelor şi a publicaţiilor de presă evreieşti (capitolul II). Nu s-a putut trece cu vederea nici compararea imaginii reflectate de publicaţiile amintite cu cea oferită de către literatura de specialitate, respectiv de către critica literară şi de către beletristică.

Cercetarea a pornit de la premisa că situaţia comunităţii evreimii ardelene de după război şi strategiile identitare care s-au dezvoltat în acele condiţii au fost în bună măsură influenţate de antecedentele istorice. Din această cauză am considerat necesară trecerea în revistă a istoriei evreimii transilvane (capitolul I), cercetând separat destinul pe care această comunitate l-a avut sub jurisdicţie statală română şi maghiară, precum şi condiţiile istorice care în perioada dată i-au modelat identitatea.

Cercetarea istorică s-a arătat a fi necesară şi pentru a putea compara metamorfoza conştiinţei identitare a evreimii transilvane cu provocările şi strategiile identitare evreieşti din Europa epocii (capitolul V). În cadrul unui capitol aparte am căutat răspuns la întrebarea: în ce măsură au influenţat problemele identitare ale evreimii europene strategiile legate de conştiinţa indentitară evreiască din Ardeal, şi că la întrebările formulate în Vest, ce fel de răspunsuri s-au găsit în Transilvania (capitolul VI).

Presa maghiară şi presa evreiască de limba maghiară din Ardeal oferă în perioada cercetată un vast material empiric. Metoda cea mai adecvată pentru prelucrarea acesteia s-a dovedit a fi gruparea tematică a articolelor apărute în diversele publicaţii cercetate. Aceasta pe de-o parte a ordonat întregul material empiric într-un sistem mai uşor de mânuit, iar pe de altă parte a uşurat în mare măsură desluşirea şi formularea concluziilor oferite de imensul material de presă.

Pe parcursul prelucrării materialelor de presă s-a dovedit necesară şi efectuarea unor interviuri şi convorbiri (cu scop de investigaţie şi de analiză) cu martori încă în viaţă ai epocii în cauză, pentru ca materialul cules prin metode specifice cercetării de istorie orală să ajute la clarificarea unor amănunte nelipsite de importanţă. Dat fiind că cercetarea propriu-zisă se axează pe imaginea reflectată de către presa timpului, cele comunicate de către aceşti martori au servit doar la nuanţarea imaginii revelate de către presă şi literatură, făcându-se astfel doar trimiteri scurte la precizările lor în anumite situaţii (capitolul II).





În perioada de după cel de-al doilea război mondial noul sistem şi noua putere create sub presiunea şi cu sprijinul sovieticilor au găsit în România – şi astfel şi în Transilvania – printre supravieţuitorii Holocaustului mulţi suporteri înflăcăraţi, care îşi datorau aproape în totalitate eliberarea şi salvarea Armatei Roşii sovietice. Însă o parte importantă a membrilor comunităţii evreieşti a realizat încă în prima perioadă care a urmat întoarcerii din unităţile de muncă forţată sau din lagărele morţii faptul că nici societatea care se construia în umbra Armatei Roşii nu va fi în stare să rezolve problema naţională în mod liniştitor. Oricât au pretins forţele de stânga ajunse la putere, şi degeaba aveau declaraţiile acestora un mare ecou în presa maghiară, română sau evreiască a timpului, intoleranţa naţională şi rasială, şovinismul şi antisemitismul nu au dispărut nici în contextul noilor condiţii, au reapărut doar sub alte forme. O mostră a umanismului noului regim era oferită chiar de faptul că o parte dintre evreii care au fost în prealabil deportaţi sau înregimentaţi în unităţi de muncă, au ajuns prizonieri sovietici, fiind din nou târâţi în lagăre de muncă forţată, iar eliberarea acestora, în ciuda repetatelor intervenţii şi apeluri evreieşti, româneşti şi maghiare, a fost amânată ani de zile.

Presa a scris puţin despre faptul că în Ardeal, precum şi în întreaga Românie, o mare parte a supravieţuitorilor era puternic legată de sistemul capitalist de dinainte de război, împărtăşind valorile şi tânjind la posibilităţile oferite de societatea burgheză. Soarta acestor oameni a fost în mod substanţial afectată şi influenţată de faptul că noul sistem a pornit o luptă necruţătoare împotriva propriei lor baze existenţiale şi economice, adică a proprietăţii private. În timp ce presa evreiască scria aproape mereu despre rezultatele procesului de “productivizare” şi “restratificare” a evreimii, respectiv despre efectele acestui proces asupra normalizării relaţiilor interetnice, declara în permanenţă şi faptul că masele evreieşti nu au reuşit să se lepede de modul de gândire burghez. Multe dintre ziarele cercetate au polemizat cu persoane despre care afirmau că au o gândire burgheză, fără a le publica însă scrierile, dar făcând în cursul demersului publicistic ample referiri la părerile exprimate de către aceştia.

Trebuie să notăm şi faptul că în timp ce, de exemplu, articolele săptămânalului evreiesc clujean Egység (Unitate) informau necontenit despre succesele şi rezultatele procesului de introducere a relaţiilor socialiste, în paginile ziarului apăreau foarte multe reclame ale unor întreprinzători, mici meseriaşi şi comercianţi evrei, demonstrând că ideea restratificării şi interesele reale ale evreimii nu puteau fi nici pe departe aduse la numitor comun. Aceleaşi concluzii se conturează şi din ştirile scurte, respectiv din anunţurile de mică publicitate publicate. În consecinţă nu e de mirare că în condiţiile restrângerii posibilităţilor iniţiativei private, opţiunea evreimii a fost orientată cu precădere spre emigrare, crearea statului evreu având în acest sens un efect catalizator.

În acelaşi timp însă presa evreiască a reflectat o mulţime de preocupări cu care se confruntau membrii comunităţii. Soluţia pentru fiecare problemă era văzută prin prisma victoriei ideii comuniste, pierzându-se astfel din vedere din nou interesele şi opţiunile reale ale comunităţii. O bună parte a evreimii ardelene a desluşit la timp direcţia evoluţiei lucrurilor, în consecinţă emigrarea evreilor a ajuns la cote înalte deja în anul 1946.

Soarta comunităţii, conştiinţa identitară de grup şi individuală a membrilor acesteia au fost influenţate în bună măsură de către răspunsurile pe care evreii înşişi le-au dat întrebărilor ridicate şi analizate cu destulă consecvenţă de către presa evreiască. În privinţa unor întrebări, tocmai lipsa răspunsurilor clare a contribuit la formarea anumitor convingeri. Rezultanta acestora a fost în cele din urmă faptul că marea majoritate a membrilor comunităţii evreieşti maghiare din Transilvania au optat pentru emigrare, descoperind în aceasta singura opţiune care oferea soluţie atât problemelor vechi, cât şi celor mai noi, şi punea capăt zbuciumului, tuturor suferinţelor şi umilinţelor îndurate. La nivel identitar această opţiune era defavorabilă asumării condiţiei de “evreu maghiar”, ca şi a celei de “evreu român”, fiind însă fără îndoială favorabilă asumării identităţii de “evreu evreu”, ceea ce a condus la un proces accentuat de disimilare.

În ceea ce priveşte soarta unor indivizi, respectiv direcţia de dezvoltare a identităţii de grup şi a opţiunilor identitare individuale, un rol esenţial l-a jucat faptul că majoritatea rudelor şi a prietenilor lor nu au supravieţuit Holocaustului, că tragedia a lăsat puternice sechele fizice şi psihice, care acţionau de asemenea împotriva rămânerii pe pământul natal şi a reînceperii/continuării procesului de asimilare. Au fost şi alte motive, de exemplu următoarele: dintre cei reîntorşi foarte puţini au reuşit să-şi recupereze bunurile confiscate; organizatorii şi colaboratorii prigoanei antievreieşti au fost traşi la răspundere doar într-un număr restrâns de cazuri, iar puţinii condamnaţi au fost eliberaţi în scurt timp; în Ardealul de Nord comunitatea maghiară, iar în Ardealul de Sud comunitatea română a omis să-şi prezinte sincere scuze pentru cele întâmplate, înteţindu-se în schimb în cel mai scurt timp antisemitismul şi reapărând acuzaţia total nefondată a înfăptuirii unor crime rituale. La toate acestea s-a adăugat şi faptul că în timp ce puterea ducea o aprigă luptă împotriva organizaţiilor confesionale evreieşti, politica evreiască ardeleană a suferit înfrângeri pe cele mai multe fronturi, pentru ca în cele din urmă – tot sub presiune sovietică – să pornească un război necruţător şi împotriva sionismului. Totalitatea acestor fenomene a întărit în cazul celor mai mulţi membri ai comunităţii convingerea că singura strategie identitară posibilă este emigrarea, renunţarea la pământul natal, adică disimilarea.

Au existat, desigur, şi alte strategii, de pildă credinţa oarbă în succesul soluţiei comuniste, asimilarea (maghiară sau română) necondiţionată, negarea oricăror afinităţi identitare naţionale, etc., dar acestea au caracterizat doar a mică parte a evreimii transilvane.

Diversitatea concepţiilor şi a strategiilor identitare nu s-a datorat numai caracterului eterogen al comunităţii din punct de vedere politic, economic şi social, şi nu a izvorât numai din faptul că în urma Holocaustului comunitatea s-a confruntat cu o uriaşă anomalie în privinţa generaţiilor (datorată dispariţiei unor întregi generaţii, de exemplu cea a bătrânilor şi a copiilor), ci aceasta a decurs şi din diferenţele apărute în ceea ce priveşte soarta evreimii din Ardealul de Nord, din Ardealul de Sud, respectiv din Banat. Comunităţile evreieşti din aceste regiuni au trăit în timpul războiului sub suveranităţi diferite, în condiţii diferite, dar în cadrul unor contexte legale, de putere şi istorice care urmăreau acelaşi scop: eliminarea fizică a evreilor. Evreimea din Ardealul de Nord şi cea din Ardealul de Sud şi din Banat s-a confruntat cu pericole şi cu provocări diferite, dar în timp ce evreimea din partea de nord a provinciei a fost exterminată în proporţie de cel puţin trei pătrimi, evreii din Ardealul de Sud au pierdut în Holocaustul din România “doar” câteva sute, cel mult o mie de persoane.

În afara diferenţelor privind soarta evreimii din nordul şi respectiv sudul Ardealului, poziţia evreimii faţă de noua orânduire a fost nuanţată şi datorită unei alte experienţe de viaţă: cea a evreilor refugiaţi din Basarabia şi din Bucovina de Nord, a căror largă majoritate – în aşteptarea unui moment prielnic pentru a-şi continua drumul – şi-a găsit temporar adăpost în Transilvania. Aceştia din urmă aveau deja experienţa regimului de tip sovietic, şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi îndepărta coreligionarii din Ardeal de sprijinirea opţiunii comuniste. Grupul evreilor ardeleni care sperau în victoria ideilor de stânga nu a dat însă crezare avertismentelor, la fel cum nu a ascultat nici înainte de Holocaustul din Transilvania avertismentele evreilor refugiaţi din Slovacia şi din Polonia, care i-au atenţionat din timp în legătură cu tragedia ce se apropia şi care i-au somat să încerce degrabă să se refugieze.

Însăşi existenţa în Ardeal a presei evreieşti de limba maghiară (Deportált Híradó [Jurnal deportat], Egység (Új Út) [Unitate (Drum nou)], “Ichud” şi Új Ifjúság [Tineretul nou]) în perioada ce a urmat războiului, dovedeşte faptul că printre supravieţuitori au fost în număr semnificativ aceia, care au fost devotaţi în continuare limbii lor materne maghiare şi culturii maghiare, printre aceştia numărându-se deopotrivă ziarişti şi redactori, dar şi simpli cititori. Aceste publicaţii, care în definitiv au contribuit la îmbogăţirea, la diversificarea presei maghiare ardelene, în afară de ştirile, reportajele şi corespondenţele obişnuite au publicat în nenumărate rânduri şi publicistică şi literatură maghiară de cea mai bună calitate. Din punct de vedere grafic, precum şi al exigenţei limbii şi al redactării, aceste publicaţii au oferit nivelul maxim de calitate posibil în condiţiile epocii date, ridicându-se la acelaşi nivel cu cel al ziarelor şi publicaţiilor comunităţii maghiare.

Cotidienele şi săptămânalele comunităţii maghiare din Ardeal care au făcut obiectul prezentei cercetări (Egység [(Unitate), Baia Mare], Erdély [(Ardeal), Cluj], Igazság (Erdélyi Szikra) [(Dreptate, mai devreme Scânteia Ardealului), Cluj], Máramarosi Nép [(Poporul Maramureşului), Sighetu-Marmaţiei], Népi Egység [(Unitatea poporului), Braşov, apoi Sfântu-Gheorghe], Romániai Magyar Szó [(Cuvânt maghiar din România), Bucureşti], Szabad Élet [(Viaţă liberă), Satu-Mare], Szabad Szó [(Cuvânt liber), Târgu-Mureş], Szabad Szó [(Cuvânt liber), Timişoara], Szabadság [(Libertate), Arad], Új Élet [(Viaţă nouă), Oradea], Világosság [(Lumină), Cluj]) nu au refuzat să prezinte în anii ce au urmat războiului problemele care preocupau şi care priveau evreimea. Majoritatea publicaţiilor şi-a informat în mod corect cititorii despre întrunirile organizaţiilor evreieşti, despre dezbaterile şi comemorările care au avut loc, a prezentat cu lux cu amănunte procesele înfăptuitorilor prigoanei antievreieşti desfăşurate la Tribunalul Poporului din Cluj şi din Bucureşti, şi din când în când a publicat reportaje şi interviuri care puneau în lumină soarta inumană şi tragică a evreilor deportaţi în lagărele morţii din Germania sau duşi în detaşamentele de muncă forţată din Ardeal şi din Ucraina.

Putem constata totuşi că în ceea ce priveşte tematizarea presei comunitare maghiare, în marea majoritate a cazurilor, evenimentele curente au avut rolul primordial. Această presă a reflectat asupra problemelor evreimii numai atunci când au avut loc anumite comemorări, întruniri sau dezbateri legate direct de comunitatea evreiască. Cu câteva excepţii, în presa maghiară a timpului nu au avut loc dezbateri legate de problemele care frământau evreimea ardeleană, iar actele de jurnalism de investigaţie pe această temă au lipsit cu desăvârşire. Toate acestea în condiţiile în care în ziarele maghiare ale epocii au fost publicate de multe ori anunţuri cu ajutorul cărora supravieţuitori evrei încercau să afle soarta rudelor lor care nu s-au întors din detaşamentele de muncă forţată ori din lagărele naziste, şi căutau persoane care deţineau eventual amănunte legate de existenţa sau moartea celor dragi. Dimensiunile traumei care a afectat evreimea nu erau deci un secret în faţa jurnaliştilor implicaţi în presa comunităţii maghiare. Cu toate acestea, din publicaţiile acestora au lipsit acele reflexii de compasiune sinceră, acele reacţii de empatie, la care evreimea, pe bună dreptate, ar fi putut să se aştepte.

În locul acestora, presa maghiară – fără îndoială: la comandă de partid – a pus accentul primordial pe angajamentul democrat de stânga, comunist, pacifist, antifascist etc. al evreimii, pe declaraţiile liderilor organizaţiilor evreieşti, care încercau să demonstreze faptul că atunci când cer tragerea la răspundere a vinovaţilor, evreii supravieţuitori nu formulează acuzaţii colective îndreptate împotriva maghiarilor, ci solicită numai şi numai pedepsirea individuală a responsabililor tragediei evreieşti, precum şi pe faptul că evreimea doreşte cu trup şi suflet să construiască un climat de pace interetnică cu “populaţiile conlocuitoare”, inclusiv cu maghiarii.

Cu toate că presa maghiară publica cu regularitate toate aceste declaraţii de loialitate, tensiunile dintre maghiari şi evrei nu au scăzut în intensitate, dimpotrivă, în diferite perioade s-au agravat. Relaţia era împovărată în ambele părţi de puternice resentimente, a căror discutare deschisă din păcate nu a avut loc. Cicatrizarea rănilor ar fi fost grăbită numai de discuţii fără rezerve şi de asumarea sinceră a trecutului, a faptelor petrecute. Suspendarea dialogului a amânat sine die şi construirea bazei pe care cele două comunităţi ar fi putut ajunge la o împăcare reală.

Nici presa evreiască, nici cea maghiară nu a observat acea contradicţie, care exista între prezentarea evreilor pe de-o parte ca speculanţi, comercianţi clandestini şi cămătari, iar pe de alta, ca susţinători fără rezerve ai comunismului. Nici una dintre părţi nu a dorit să observe faptul că o mare parte a evreimii era puternic legată de sistemul economico-social burghez şi că în ciuda faptului că era recunoscătoare armatei sovietice pentru salvarea vieţii unora dintre membri comunităţii, evreimea arăta puţină înclinaţie spre comunism, văzând în noul sistem mai degrabă pericolul pierderii bazei sale materiale. Din cauză că nu era în stare să rezolve această contradicţie, presa maghiară a trecut în mod regulat sub tăcere de exemplu acele informaţii, care se refereau la emigrarea legală sau ilegală a evreilor, informaţii care ar fi dovedit indirect şi faptul că marea majoritate a evreimii refuză ideea comunistă.

Neînţelegerile generate s-au asociat în conştiinţa evreimii în mod primordial cu exploatarea selectivă a trecutului, în vederea realizării dezideratelor de stânga, ceea ce a sugerat că maghiarii nu sunt interesaţi de tragedia evreilor, de dilemele acestora, într-un cuvânt nici de soarta evreimii. Această percepţie, împreună cu traumele pricinuite de Holocaust, au produs în cele mai multe cazuri tulburări identitare severe şi au avut drept rezultantă clară asumarea unor strategii de viaţă direcţionate în sensul disimilării. Presa maghiară a epocii ori nu a perceput, ori nu a dorit să perceapă această situaţie, cert este însă că nu a reflectat-o.

La fel de adevărat este şi faptul că intelectualii evrei care au publicat în presa maghiară a vremii nici pe departe nu au considerat necesară dirijarea atenţiei cititorilor maghiari asupra problemelor amintite ale comunităţii evreieşti. Pe de-o parte deoarece din pricina limbii materne şi a culturii lor maghiare erau în mod definitoriu legaţi de comunitatea maghiară, la ale cărei sensibilităţi încercau să se raporteze cât mai atent, făcând eforturi pentru a nu jigni în nici un fel maghiarii, pe de altă parte deoarece fiind de orientare de stânga, în acea perioadă credeau încă sincer în superioritatea orânduirii de tip comunist, care – sperau ei – cu timpul va fi capabilă să rezolve toate antagonismele, iar tensiunile moştenite, vrajba latentă şi antisemitismul reapărut vor dispărea cu siguranţă odată cu consolidarea noii lumi, la a cărei construire au participat cu toată convingerea şi puterea lor de muncă. Din această cauză aceşti intelectuali evrei au pus un accent deosebit pe împământenirea ideii internaţionaliste, relativizând cele petrecute şi declarând permanent că fascismul a fost o tragedie nu numai din punctul de vedere al evreilor, ci a produs extrem de multă suferinţă şi celorlalte popoare europene – ceea ce era în bună parte adevărat. Deoarece această atitudine avea drept scop şi liniştirea conştiinţei maghiare încărcate de sentimentul vinovăţiei, presa maghiară a căutat să amplifice aceste declaraţii, reflectând cu precădere toate luările de poziţie conexe, ceea ce a avut însă un efect nefast asupra strategiilor de viaţă ale grupurilor evreilor care nu se identificau cu ideile de stânga, influenţând în mod decisiv conştiinţa lor identitară.

Presa română din Ardeal a încercat să folosească tema Holocaustului încă din prima perioadă de după război în slujba tranşării definitive a problemei transilvane, a discuţiilor istorice româno-maghiare referitoare la suveranitatea asupra Transilvaniei. Folosirea acestei pârghii a fost încercată sub o altă formă şi de către presa maghiară a timpului, dar în perioada supusă analizei – din motive lesne de înţeles – această încercare nu a condus la rezultate, dat fiind şi faptul că situaţia de după război dezavantaja în mod clar comunitatea maghiară.

Presa română a încercat să exploateze acele acuze şi resentimente faţă de maghiari, de care era stăpânită marea majoritate a evreimii supravieţuitoare, şi a căror amplificare a fost favorizată şi de faptul că nici măcar presa şi intelectualitatea maghiară de stânga – dar în general, majoritatea comunităţii maghiare transilvane, ne mai vorbind de grupările burgheze – nu a fost în stare să privească în faţă trecutul în mod deschis şi sincer şi să şi-l asume.

Cu tragedia care a lovit evreimea în timpul celui de-al doilea război mondial, presa română din Ardeal s-a ocupat extrem de puţin. Unul din motivele principale a fost acea convingere a românilor că evreimea care a fost loială şi în perioada interbelică (sub suveranitate românească) maghiarilor, fiind ataşată în mod îndârjit identităţii sale maghiare, a primit numai ceea ce a meritat. Celălalt motiv a fost faptul că românii – nici pe departe mai puţin antisemiţi decât maghiarii – au privit tragedia evreilor oarecum din afară, având conştiinţa că nu au fost părtaşi la atrocităţile ce au avut loc şi că din situaţia creată, cu o atitudine deşteaptă, ar putea să tragă chiar foloase. Desigur, şi în rândurile românilor au fost excepţii demne de admiraţie, spre exemplu Aurel Socol, respectiv Tudor Bugnariu, care s-au menţinut în majoritatea situaţiilor pe poziţii corecte, dar aceştia nu dispuneau de suficiente mijloace pentru a putea influenţa în perioada cercetată în mod decisiv gândirea românilor.

O influenţă deloc neglijabilă a avut probabil asupra evreimii în perioada de după război limba folosită de către presa evreiască a timpului atunci când punea în discuţie problemele cele mai arzătoare ale comunităţii. Folosirea unor noţiuni cum ar fi de exemplu “restratificare”, “productivizare”, “anchetă de speculă” sau “secţia speculanţi a miliţiei”, pe lângă faptul că semnala apariţia unei noi limbi, necunoscute anterior, a creat şi o doză substanţială de incertitudine şi de nesiguranţă în rândurile cititorilor presei evreieşti, ceea ce de asemenea a contribuit la scăderea drastică a încrederii avute în presa evreiască, în soluţiile preconizate şi în succesul acesteia, şi a reorientat evreimea spre alte strategii identitare. Pe de altă parte, cu aproape aceeaşi greutate a tras la cântar şi faptul că noile condiţii – dispariţia formelor de viaţă tradiţionale ale comunităţilor evreieşti, laicizarea vieţii evreieşti, crearea statului Israel – au impus şi o nouă conştientizare a evreimii, deschizând în faţa comunităţii perspective cu totul noi. Conştiinţa indentitară evreiască din Ardeal în aceste condiţii a fost remodelată nu numai de durerile ruperii de trecut şi de provocările prezentului, ci şi de către perspectiva şi posibilităţile asumării viitoare a unei noi identităţi, inaccesibile evreilor până atunci.

Cântărind toate aceste aspecte vom înţelege de ce au avut supravieţuitorii evrei din Transilvania o deziluzie profundă din cauza atitudinii membrilor comunităţii maghiare. Pentru o lungă perioadă de timp a fost de neînţeles pentru evreii ardeleni faptul că maghiarii din Transilvania, a căror limbă şi-au asumat-o ca limbă maternă, a căror cultură şi-au însuşit-o, iar ulterior au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a o îmbogăţi, şi cu care cei mai mulţi dintre evrei au împărtăşit în perioada interbelică soarta minoritară, aceşti maghiari deci, au permis producerea tragediei, ba mai mult, mulţi dintre ei au participat activ la despuierea, la ghetoizarea, la maltratarea şi în cele din urmă la deportarea evreilor în lagărele morţii.

În cazul supravieţuitorilor evrei din Ardeal, trauma Holocaustului s-a combinat şi cu această din urmă întrebare schingiuitoare, şi a avut drept consecinţă faptul că majoritatea supravieţuitorilor care s-au întors pe pământul natal nu au fost în stare să-şi asume în continuare identitatea (evreiască maghiară) de dinainte de Holocaust. Acest fapt, împreună cu concluziile dureroase trase din trauma Holocaustului, precum şi conştiinţa destinului comun, respectiv crearea statului Israel, au condus la pregnanţa emigrării, a disimilării, a asimilaţiei negative, respectiv a apariţiei unor noi strategii de asimilare.




Prezentul text constituie rezumatul tezei de doctorat cu titlul Metamorfoza conştiinţei identitare a evreimii transilvane între anii 1945-1948, prin prisma presei, care urmează a fi prezentată, sub îndrumarea prof. dr. Gyimesi Éva, la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, Catedra de Literatură Maghiară.

Conştiinţa identitară a evreimii transilvane (1945-1948)

Viceversa!
Publicistul Dan Culcer de la Paris, incluzînd “Roata ţiganului” printre exerciţiile sale sportive preferate, se gîndeşte să ne comunice cum se văd lucrurile cînd stai cu capul în jos. Dacă îi luăm bîlbîielile din Ziua (de sîmbătă, 3 martie 2007) şi le răsucim pe invers, poate că ne mai apropiem oarecum de normalitate.

Tema antisemitismului delirant din ultimii ani al lui Paul Goma nu mai avea oricum nevoie de nuanţări suplimentare, din partea dubioşilor săi ciraci de dată recentă, care încearcă să picteze chipul realităţii în culorile războiului. Aceleaşi lucruri s-au tot spus şi respus pînă la sastiseală. Citatele reprobatoare din gîndirea contorsionată a fostului disident au curs grindină, cu zecile. Studiile, polemicile, intervenţiile clarificatoare şi-au făcut pîrtie largă în publicistica de toate nuanţele şi orientările, în ţară şi peste hotare. Nu mai lipsea şi un Dan Culcer, care să ne explice doct cum foaia albă de hîrtie are culoarea cărbunelui, sau cum undele Begăi transportă aromă de ghiocei.

Că primăria din Timişoara l-a ignorat pe Paul Goma, în toţi anii cînd scriitorul susţinea idei civice, în schimb a sărit să-l premieze onorific îndată după virajul său antisemit, îi pare lui Dan Culcer un lucru firesc. Viceversa! Ocara pentru fapte de slavă şi slava pentru fapte de ocară sînt reacţii absurde. Timişorenii au tăcut chitic în anii ‘90, cînd marile cărţi ale lui Paul Goma erau în sfîrşit tipărite la noi şi cînd autorul se căţărase temerar pe baricada luptei democratice. În schimb la prima adiere de aberaţie supraetajată a istoricului de mucava, primarul ţărănist Ciuhandu a pescuit din fundul sertarului medalia onorifică. (De dragul adevărului trebuie totodată precizat că nu timişorenii l-au premiat mai întîi în ţară, după decembrie 1989, pe “scriitorul şi omul de valoare” Goma, aşa cum ne abureşte Dan Culcer din depărtări. Viceversa! Premiul Uniunii Scriitorilor i-a răsplătit încă din 1992 romanul Ostinato apărut la Editura Univers.)

Că ambasadorul statului Israel, exprimîndu-şi protestul împotriva premierii de la Timişoara a lui Paul Goma, ar fi “crezut de cuviinţă să intervină chiar în mersul justiţiei la români” este o altă halucinaţie din recuzita fumigenă a zgomotoşilor cu tupeu. Viceversa, domnule Culcer! Să aşezăm lucrurile în ordinea lor cronologică. Ambasadorul Israelului a intervenit pentru a restabili imaginea socială perturbată, pentru a corecta ofensa publică. Primarul Ciuhandu a fost de fapt cel care a încercat, anterior, să influenţeze mersul justiţiei, atribuind cetăţenia de onoare unui om contestat. Căci ce altceva înseamnă să-l feliciţi călduros şi să-l premiezi duios tocmai pe insul acuzat pe o duzină de voci că e antisemit?!

“Presa dă de ştire că ambasadorul s-ar fi adresat Ministerului de Interne. Ce-are a face acest Minister cu decizia, în cunoştinţă de cauză, a unor deputaţi [de fapt: consilieri – nota L.A.] municipali, aleşi de cetăţenii oraşului Timişoara şi pe care îi reprezintă?”, se miră cu feciorelnică inocenţă amicul antisemitului. Păi tocmai asta e dovada că protestul ambasadorului – adresat Ministerului de Interne – nu intervenea în afaceri ale Justiţiei (căci ar fi greşit adrisantul!), ci viza o problemă de administraţie publică şi de imagine socială.

Atît Maurice Papon cît şi Paul Goma sînt “două personalităţi acuzate de antisemitism” şi “implicate într-un proces”, ne asigură Dan Culcer. Non idem est si duo dicunt idem. În timp ce francezul a fost deja acuzat şi condamnat, românul a recurs la trucul ieftin de a se propulsa (el însuşi!) ca acuzator. În timp ce Papon “a făcut o vreme puşcărie, apoi pentru raţiuni de sănătate a fost lăsat să-şi sfîrşească zilele la casa lui”, Goma pozează cotidian, dintr-un profil, în victimă demnă de compătimit, din celălalt profil în erou care strînge cu grebla volume scandaloase tipărite şi onoruri publice decernate. Deh, schizofrenia antisemitismului românesc.

Nici pomeneală că Paul Goma ar fi scris “o carte de reconstituire istorică, un studiu bazat pe informaţii obiective dar integrînd în final o ipoteză” discutabilă, cum ne minte Dan Culcer de la obraz. Viceversa! Încă din prima frază, din primul alineat al cărţii Săptămîna Roşie... se proclamă ca axiomă culpa evreilor, care ar fi provocat prin “agresiunile” lor Holocaustul. Celelalte sute de pagini vin doar ca un apendice la aberaţia iniţială. Problema foarte gravă a volumului nu stă în concluziile neadevărate, ci în premisele mincinoase.

Calificarea drept antisemită a activităţii din ultimii ani a lui Goma n-a venit mai întîi din partea “unor activişti evrei, dintre care unii foşti activişti de partid comunist” şi nici a unor scriitori “care aveau motive personale să nu-l agreeze pe Paul Goma”. Viceversa, domnule Culcer! Cel dintîi care l-a acuzat deschis în România, cu dovezi şi citate, pe Paul Goma de antisemitism am fost eu însumi, încă din 2002. Pînă atunci treceam în ochii “binevoitorilor” drept un avocat al lui Goma, întrucît îi dedicasem zeci de comentarii elogioase, îi prefaţasem Jurnalul şi-i îngrijisem Scrisorile întredeschise. De unde această răsucire a mea? Nu cumva din prealabila piruetă scandaloasă a obiectului analizelor mele?

Atunci cînd Paul Goma (acreditînd după o jumătate de secol propaganda antonesciană) pune vina Holocaustului din România pe seama agresiunilor antiromâneşti din Basarabia, acestea nu mai sînt “efecte de stil” şi “metonimii”, domnule Culcer. Viceversa! Roman Jakobson şi lingvistica americană nu sînt cîrpă de şters pentru gîndirea rasistă. Degeaba încercaţi să minimalizaţi enormitatea. Stilistica nu are puterea de a ascunde minciuna, iar metonimia nu constituie pardesiul de primăvară al neadevărului.

“Nimeni dintre acuzatori nu a făcut vreo demonstraţie temeinică”, ne plictiseşte spre final gimnastul încărunţit. Viceversa, domnule sofist! Aruncaţi o privire (inclusiv pe internet) asupra intervenţiilor mele (Paul Goma antisemit, Păcală învaţă istorie, Un protest avortat, Goma la tribunal etc. etc.) şi apoi mai vorbim. Dacă, din crasă rea-credinţă, la “Paul Goma Fan Club” nu se citesc şi nu se citează decît scrieri cu savoare de aghiasmă, nu înseamnă că realitatea se pliază pe castelele de nisip din Belleville.

Ajunge cu explicaţiile, domnule Dan Culcer, sau trebuie s-o luăm iarăşi de la capăt, pînă pricep şi oamenii grei de cap şi cu obrazul gros?

Un criminal de război reabilitat?

La 1 iunie 1946, Ion Antonescu, fostul dictator fascist al României, a fost executat împreună cu trei membri ai guvernului său. Această execuţie a constituit ducerea la îndeplinire a verdictului din procesul celor nouăsprezece membri ai guvernului Antonescu, consideraţi vinovaţi de crime de război, crime împotriva umanităţii şi crime împotriva păcii. Antonescu şi guvernul său erau răspunzători de moartea a cel puţin 280.000 de evrei, români şi ukraineni, dintre care cei mai mulţi au fost asasinaţi în Basarabia, Bucovina şi Transnistria (parte a Ukrainei ocupate de România).

De altfel, zeci de mii de evrei au avut de îndurat muncile forţate şi condiţiile atroce din Transnistria, transformată într-o enclavă etnică de Antonescu şi guvernul său, care i-au deportat acolo pe evreii supravieţuitori din Basarabia şi Bucovina în timpul războiului.

La sfîrşitul anului 2006, Curtea de Apel Bucureşti i-a reabilitat parţial pe mareşalul Ion Antonescu, pe Horia Sima, conducătorul Gărzii de Fier, şi pe alţi nouăsprezece membri ai guvernului român. Curtea i-a achitat de crimele împotriva păcii - partea de hotărîre care i-a condamnat pentru războiul împotriva Uniunii Sovietice şi a Aliaţilor - dar a menţinut condamnările pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii.




Un exemplu scandalos



Curtea a decis că, întrucît sovieticii au ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord în iunie 1940 (ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov), guvernul lui Antonescu poate fi justificat că a dus un "război preventiv" împotriva Uniunii Sovietice. Curtea a considerat alianţa militară dintre Antonescu şi Hitler ca pe o alianţă defensivă, iar participarea României ca aliată a Germaniei naziste în războiul împotriva Uniunii Sovietice ca fiind legitimă. În plus, Curtea i-a achitat pe acuzaţi de orice răspundere privind difuzarea ideologiei naziste şi fasciste.

Această tentativă de reabilitare a criminalilor de război români nu reprezintă un caz izolat. Chiar dacă cele mai multe încercări similare au eşuat, unele au fost, din păcate, încununate de succes. Exemplul cel mai scandalos datează din 1997, cînd Curtea Supremă de Justiţie a României l-a reabilitat pe Radu Dinulescu, fostul şef al Biroului 2 în Statul Major General al armatei române, precum şi pe adjunctul său, Gheorghe Petrescu. Radu Dinulescu, acest "Eichmann român", a fost în mod direct răspunzător de deportarea a 150.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, în toamna anului 1941. Dinulescu şi adjunctul său au fost achitaţi de către judecătorii români, sub pretextul că au fost obligaţi să execute ordinele primite, chiar dacă acest argument a fost considerat inacceptabil în cadrul procesului de la Nürnberg.

Deşi România este una din ţările europene care au promulgat o lege interzicînd negaţionismul, nu s-au făcut paşi concreţi pentru respectarea acestei legi.

Decizia luată recent de justiţia română este cu atît mai îngrijorătoare, cu cît vine în contextul în care societatea românească face mari progrese în confruntarea cu propriul trecut. Astfel, din 2005, România comemorează în fiecare an victimele Holocaustului. Ultimii doi preşedinţi, fostul preşedinte Ion Iliescu şi actualul preşedinte Traian Băsescu, au subscris pe deplin la concluziile Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, prezidată de Elie Wiesel.

Un Institut Naţional pentru Studierea Holocaustului a fost înfiinţat şi un monument dedicat victimelor Holocaustului în România va fi în curînd construit la Bucureşti. De-a lungul ultimilor ani, accesul la documente legate de Holocaust, aflate în arhivele statului român, s-a ameliorat în mod semnificativ. Spre deosebire de acestea, sentinţa Curţii de Apel, în conţinutul său şi în contextul actual, reprezintă un pas înapoi în ceea ce priveşte voinţa reală a României de a apăra valorile umaniste şi europene.

Fetele lui Ianus
Indopati cu lozinci despre istorica „misiune“ civilizatoare a urmasilor lui „Szent Istvan“ (997-1038), care, de altfel, era roman ortodox prin nastere si intaiul botez, sau despre „nedreptatea“ la fel de „istorica“ ce s-ar fi facut Ungariei la Trianon (4 iunie 1920), specialistii celui de-al doilea razboi mondial nu s-au aplecat cu suficienta atentie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decat cel german si de o perfidie fara egal, permitand unui intreg popor sa-si schimbe intr-o fractiune de secunda, de dragul castigurilor teritoriale, optiunea politica interna si externa. Astfel, vazand dincotro bate vantul, daca pana la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918) Ungaria era monarhista, dupa 1 noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, care, ulterior, se va proclama presedinte, intreaga societate ungureasca a devenit peste noapte „republicana“ si „antantofila“, mai democratica si mai europeana decat toate democratiile occidentale la un loc.
Spirit vizionar, Karoly a autorizat insa in acelasi timp (24 noiembrie 1918) infiintarea Partidului Comunist Ungar si, constatand, la tratativele de pace, ca ii este imposibil sa convinga Occidentul ca „Ungaria autocrata de ieri - Ungaria grofilor si a nemesilor, siluitoare de constiinte, asupritoare de natii -, Ungaria impotriva careia s-au ridicat de decenii protestele intregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul nationalitatilor si marea nedreptatita a razboiului mondial“ (Milton Lehrer), l-a adus de la Moscova pe Bela Kun, predand puterea comunistilor, asa cum o recunostea insusi Lenin: „Guvernul burghezo-conciliatorist si-a dat el insusi demisia, a inceput el insusi tratative cu comunistii, cu tovarasii unguri care se aflau in inchisori si a recunoscut el insusi ca nu exista alta solutie decat trecerea puterii in mana poporului muncitor“.
Devenita instantaneu sovietica, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor si pe care Occidentul nu era dispus sa i le recunoasca, Ungaria Sfaturilor a incheiat un tratat de alianta cu Rusia sovietica, prevazand granita pe Carpatii Orientali si, mobilizand, la 25 martie 1919, Armata Rosie, a atacat Slovacia, apoi, in noaptea de 15/16 aprilie 1919, Romania. Rezultatul se cunoaste - ocuparea Budapestei, in urma contraofensivei, de catre „opinca romaneasca“ (ilustrativ arborata pe cladirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 si salvarea Europei centrale de la bolsevizare, lucru pentru care insa nu ne-a multumit inca nimeni.
Dupa esecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou peste noapte in ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea „o fortareata a transeelor fasciste“ din Europa, in speranta ca ceea ce i-au refuzat democratiile occidentale si nu i-a putut asigura Lenin ii vor pune pe tava noile forte nazisto-fasciste - provinciile romanesti si slave revendicate.
Devenit sef de stat, Miklos Horthy a restructurat monarhia, proclamandu-se „regent“, a instaurat „teroarea alba“, masacrand peste 5 000 de opozanti, aruncand in lagare si inchisori alti 70 000 si obligand la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive sa se planga de... „atrocitatile comise de valahi“. A dat apoi „Legea privind privarea evreilor din Ungaria de drepturi cetatenesti“, prima de acest gen din Europa, plangandu-se in acelasi timp Conferintei de pace de la Paris de atitudinea antidemocratica a guvernului roman, prin „Memoriul cu privire la violarile dreptului comise de regimul romanesc in Transilvania impotriva minoritatilor nationale, religioase si rasiale“. Totul in scopul de a apara Europa si „civilizatia“ post-factum de bolsevism pe... crestele Carpatilor Padurosi. Evident si Orientali, de vreme ce a tratat in secret cu guvernul francez, prin dr. Holmos si Maurice Paléologue, incheierea unei aliante politico-militare, promitand, intre altele, cedarea exploatarii bazinului carbonifer al Vaii Jiului pe 99 de ani in schimbul recuperarii Transilvaniei. Toate acestea constituiau insa perdeaua de fum la adapostul careia Horthy s-a inteles cu cercurile revizioniste si naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf, si ofiterii Kunz si Gustav Kahr, emisarii Garzii de Aparare bavareze.
Eforturile micului Mussolini de Balaton au fost sustinute cu entuziasm de Parlament, care, intrunit in august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon, a scandat „Ném, ném, sóha!“, a proclamat 4 iunie „zi de doliu national“ si Romania, „actualmente si in viitorul apropiat, principalul nostru dusman“, organizand ad-hoc „brigazile de lupta pentru invierea Ungariei milenare“ carora arhiducele Iosif de Habsburg le-a inmanat drapelele de lupta cu urarea: „Doresc ca acest drapel sa-l implantati cat mai curand pe crestele Carpatilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpatilor nordici si sa-l duceti cat mai glorios pana la Adriatica!“.
Nu stim cu cate dintre aceste „brigazi“ teroriste ne-am confruntat in veacul trecut, dar planul de agresare a Romaniei la pace, in primul rand in domeniul imagologic, pe principiul „Romania stat izolat“, elaborat de Horthy in 1921, a fost continuu imbunatatit, pana la capodopera inaintata de Henric Werth, ministrul de razboi ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea Romaniei in trei etape: 1) la pace, prin sabotarea economica, a vietii politice, culturale si a stabilitatii sociale in interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei in afara; 2) etapa incordarii in relatiile internationale, cand asupra Romaniei trebuia sa se abata acuze nefondate si 3) etapa mobilizarii si a razboiului declansat prin rebeliunea interna a organizatiilor paramilitare secrete unguresti, camuflate in „ligi“ si „asociatii“ culturale si sportive.
Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea, dar ceea ce nu putea banui era ca ungurii autodeclarati primii si cei mai ferventi sustinatori ai fascismului si nazismului in Europa jucau in taina, de dragul teritoriilor ravnite, si cartea sovietica. Aflata la Moscova, la inceputul lunii august 1940, misiunea secreta a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianta, inclusiv militara, a celor doua state si granita comuna pe... Carpatii Orientali. Alertat de agentii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-l avertiza pe Führer ca cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, tradeaza si se va trezi, prin stergerea de pe harta a Romaniei Mari, cu rusii la propriile frontiere.
In aceste imprejurari, obligat sa actioneze rapid, Adolf Hitler si-a schimbat, la sfarsitul lunii august 1940, optiunea si, chemand la „arbitraj“ reprezentantii Ungariei si Romaniei, si-a „dictat“ la 30 august, la Viena, vointa: impartirea Transilvaniei in doua, pentru a pastra in siaj, in razboiul deja pregatit impotriva Uniunii Sovietice, ambele state, urmand ca, dupa victorie, sa ia decizia finala. Acesta este adevarul in privinta pierderii N-V Romaniei, asupra locuitorilor caruia ungurii, redeveniti fascisti zelosi dupa scurtul „intermezzo“ cu rusii, au dezlantuit genocidul caruia i-au cazut prada peste 540 000 de cetateni romani de alta etnie si credinta decat ungurii, germanii si secuii. Si pentru ca metodele „Kozlodui“ si „Rosia Montana“ nu fusesera inca inventate, marea lor majoritate a fost trimisa in lagarele mortii de la Auschwitz si Birkenau. Locul lor a fost luat, pentru „imbunatatirea“ componentei etnice unguresti, de cei peste 400 000 horthysti, elemente sigure, a caror existenta pe pamant romanesc istoriografia noastra continua sa o ignore cu pudicitate.
Ulterior, cand Armata Rosie a ocupat, prin sacrificiul... armatei romane, Budapesta in 1945, ungurii fascisti au redevenit peste noapte... comunisti zelosi, zelul fiindu-le rasplatit de Stalin prin acordarea cetateniei romane celor 400 000 de colonisti si crearea „Regiunii“ Mures A.M.
In loc de concluzie
Din fericire, ca si Romania si celelalte state scapate din gulagul rosu, si Ungaria, deja membra NATO, este astazi un stat democratic european, chiar excesiv de european, cel putin declarativ, fascistii revizionisti fiind redusi la tacere de bunul-simt si legislatia democratica europeana. Mai scot insa capul, in special in campaniile electorale, pentru ca mostenirea trecutului se sterge greu. De pilda, in campaniile lui Laszlo Tökes sau in campania domnului Viktor Orban, cel care, recurgand la vechea perfidie revizionista, a tot incercat, de pilda, sa ne bage pe gat, pe post de simbol al „libertatii“ si „reconcilierii“, un monument al compromisului ungaro-germano-austriac, pe seama slavilor si romanilor, gandit la 1867, inaltat la Arad in deceniul serbarii „Millenium“-ului unguresc, si care, de la 1 decembrie 1918 si pana la desfiintarea sa de catre Ionel Bratianu si Regele Ferdinand I Intregitorul (1914-1927), in 1925, a functionat ca simbol al revizionismului si iredentismului - monumentul „Hungariei Milenare“.
Iata de ce nu trebuie uitate Istoria si lectiile ei! Pentru ca vechii fascisti, astazi deghizati in supereuropeni, sa fie demascati si nimeni sa nu poata strecura in Europa Unita si profund democratica, a tuturor europenilor, bocceaua urii si ambitiilor demente care i-ar putea periclita, prin explozie, existenta.
http://www.lumeam.ro/nr4_2003/puncte_de_vedere.html

Cum de a fost posibil?
Cum de a fost posibil ca zeci de milioane de civili de pe toate meridianele sa fie torturati, arsi, masacrati cu sange rece sau alungati din casele si de pe pamanturile lor in anii celui de-al doilea razboi mondial? Cum de s-a putut ajunge la holocaust si genocid si cum de astfel de crime inca se mai petrec? Daca la ultima intrebare doar politicienii lumii ar putea raspunde, in masura in care omenirea ar dispune de mijloacele necesare tragerii la raspundere, indiferent de pe care parte a Atlanticului, Pacificului sau Oceanului Indian ar actiona, la prima intrebare, Istoria, ignoratul „magister vitae“, a oferit deja raspunsul. A fost posibil pentru ca, dupa uriasul efort de razboi din anii 1914-1918, cand nebunia statelor si caselor domnitoare de pretentie universala, asupritoare de popoare, a incendiat planeta, Societatea Natiunilor democratice si civilizate a considerat ca, in urma victoriei, poate instaura, in spiritul dreptatii, o pace durabila. Si, preocupata de fenomenul sovietic, nu a mai acordat atentia cuvenita celorlalte state revizioniste, in primul rand europene, de genul Germaniei si Ungariei invinse. Dupa cum nu a sesizat, preocupata de reconstructie, nici dezvoltarea, pe solul fertil al spiritului revansard, a doctrinelor totalitariste, imbracate in mantii national-socialiste sub semnul crucilor alterate. Asa a fost posibil ca Germania sa incalce sistematic conditiile pacii, sa-si instruiasca noi trupe de elita pe teritoriul si cu complicitatea Rusiei staliniste, sa elaboreze, la concurenta cu Ungaria horthysta, legi antisemite, sa proclame o „Noua Ordine“ mondiala in 1936, sa inghita Austria in 1938 si Cehoslovacia, cu largul concurs al sovieticilor, in 1939! I s-a permis totul in numele pacii pentru ca epigonii marilor barbati ai inceputului de veac XX, politicieni de salon postbelici care priveau micile state si milioanele lor de locuitori ca pe niste entitati abstracte, sacrificabile, considerau ca „pacea“, in realitate linistea lor, merita orice sacrificiu! Si au asistat, orbi si surzi, la sacrificarea pe altarul Noii Ordini hitleriste a popoarelor din Europa central-rasariteana, pana cand ocuparea si impartirea Poloniei, in septembrie 1939, le-a demonstrat ca adevarata Axa, axa Berlin-Moscova, pecetluita prin actul aditional secret al pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), actiona potrivit unui plan prestabilit de reimpartire si dominatie a Europei si a lumii. Pentru ca, daca la germani visul de dominatie continentala se transmite genetic, de cand au iesit din paduri si au daramat Roma cu barda, conducand, periodic, omenirea, spre dezastru, la rusi, eliminata de forma, o data cu tarul, in 1917, proaspata vocatie imperiala renascuse, drapata in mantaua internationalismului proletar exportat prin revolutie. In aceste conditii, soarta continentului si in primul rand a popoarelor geostrategic plasate intre cele doua superputeri era pecetluita.
In ceea ce priveste Romania, interesat doar de petrolul sau, de soarta comunitatii germane si de potentialul militar-strategic, in situatia in care „Planul Barbarossa“ era deja pus la punct (parca pentru a demonstra ca orice tentativa de unificare a Europei sfarseste prost atunci cand decizia se reduce la doar doua centre de putere), Hitler i-a dat, cu marinimie, mana libera asociatului sau Stalin sa dispuna de teritoriile care nu-l interesau. Drept urmare, Rusia sovietica a ocupat, in iunie 1940, Romania de N-E si de Rasarit, insumand 50 500 kmp si 3 700 000 de locuitori, supusi rapid unui proces de purificare etnica prin metodele specifice genocidului, si a impus cedarea catre eternul sau satelit, Bulgaria, a judetelor Durostor si Caliacra, insumand 7 412 kmp si 410 000 de locuitori.
In ceea ce priveste Transilvania, cel mai nefast personaj al istoriei planetare, Adolf Hitler - despre care, culmea, inca avem voie sa vorbim si sa-i analizam faptele, spre deosebire de Maresalul cazut sub incidenta Ordonantei 31/2002 -, nu a agreat nici ideea cedarii, nici ideea impartirii ei. Nu din dragoste fata de romani, pentru ca, pe de-o parte, voia sa foloseasca potentialul lor militar, vitejia si ura lor impotriva ocupantului bolsevic, promitandu-le recuperarea teritoriilor rapite, dupa batalia finala cu rusii pentru stapanirea Europei, iar pe de alta parte, era sincer preocupat de soarta comunitatii germane din Romania. Isi baza decizia pe raportul-sinteza al lui Wilhelm Fabricius, transmis de la Bucuresti, la 1 august 1940, prin telegrama secreta nr. 1326, din care aflam urmatoarele:
„1. Istoric. Transilvania a fost de la colonizarea germana, cu 800 de ani in urma, independenta din punct de vedere statal, sub suprematie schimbatoare... Abia in 1868 (anul intrarii in vigoare, institutional, a pactului dualist - n.n.), sub presiunea constrangerii, Transilvania a fost incorporata monarhiei statului maghiar si maghiarizata sistematic. Deci, Ungaria a stapanit Transilvania numai in mod trecator, timp de 50 de ani.
2. Etnic. Revendicarea maximala maghiara cunoscuta pana acum se intinde asupra Satului Mare si a celei mai mari parti din Transilvania cu 54 600 kmp... Banatul propriu-zis, in masura in care a revenit Romaniei in 1919, nu este revendicat de unguri, fiindca are un procent mic de tot de unguri...
3. Economic. Transilvania formeaza din timpuri stravechi un spatiu ... care, in cazul satisfacerii pretentiilor maximale maghiare, ar fi taiat. In special ar fi separate una de alta regiunea industriala de cea agrara si acestea ar pierde teritoriile de desfacere.
4. Biologic. Poporul roman este tanar (din punct de vedere biologic) si in crestere. Taranimea este sanatoasa si bogata in copii. Poporul maghiar stagneaza de secole. Statul maghiar se mentine biologic numai prin absorbirea permanenta si maghiarizarea a tot felul de natiuni straine.
5. Din punct de vedere al germanilor etnici. Indeplinirea revendicarilor maximale maghiare ar rupe grupul etnic german din Transilvania si i-ar taia pe germanii de la nord de valea Tarnavei, in numar de 61 000, de ceilalti 192 000. Prin aceasta, ambele parti ar fi sensibil slabite fata de poporul statului respectiv. In nord ar fi prada maghiarizarii, iar in sud ar fi sugrumati din punct de vedere economic... Germanii din Satu Mare ar trebui colonizati in alta parte, in masura in care, de la dominatia romana incoace, au putut fi demaghiarizati circa 3 000 de capete...“.
Din perspectiva intereselor germane, Hitler era, asadar, impotriva pretentiilor unguresti, argumentand consecvent, pana la 28 august 1940, in fata lui Mussolini si Ciano, cei mai aprigi sustinatori ai lui Horthy, initiatorul lor de la Budapesta, ca: „Solutionarea problemei este deosebit de complicata, datorita faptului ca, unei revendicari teritoriale care se bucura de extrem de multa popularitate in sanul natiunii ungare, i se opune o realitate etnografica cu siguranta incontestabila“.
Cum de s-a ajuns, in aceste conditii, ca, in numai doua zile, Hitler sa-si schimbe decizia, politica germana sa se intoarca la 180 de grade, teritoriile din N-V sa fie smulse Romaniei si soarta a 2,6 milioane de cetateni romani sa fie pecetluita? Neintoxicati cu lozincile de tip bolsevic privind „odiosul dictat fascist de la Viena“, nici cu cele de tip fascist privind „dreptatea istorica“ infaptuita prin „arbitrajul de la Viena“, vom incerca sa raspundem, in premiera, la aceasta intrebare prin prisma adevarului istoric.
http://www.lumeam.ro/nr4_2003/puncte_de_vedere.html

Cuvantul „genocid“, atat de drag justitiei noastre postrevolutionare, inca nestructurata si nedemocratizata, ar fi, dupa vajnicul DEX, o preluare in limba romana tot din franceza, insemnand „crima comisa cu intentia de a distruge un grup uman, national, etnic etc.“ Mult mai nuantat, dar si mai precis, „Webster“-ul defineste „genocidul“, cuvant de origine tot greceasca, drept „exterminarea deliberata si sistematica a unui grup national, rasial, politic sau cultural“. Este ceea ce li s-a intamplat romanilor in propriul spatiu etnogenetic, in care i-a primit, in casa si la masa lor, pe barbarii descalecatori, devenind substrat si contribuind astfel, de-a lungul istoriei, prin sange, cultura si civilizatie la formarea popoarelor astazi vecine. Si, ca o culme a „recunostintei“ sau a refuzului de a vedea adevarul, fie ca se numesc rumani, arumani, ramani, rumeri, fie ca sunt inca numiti vlahi, valahi, voloki, olahi etc., putinilor romani supravietuitori ai masei initiale deznationalizate, nu li se recunoaste sau le este ingradit in statele popoarelor nou create dreptul la etnie, limba, cultura proprie, in ciuda recomandarilor Consiliului Europei, pretinzandu-se ca ar fi greci ori slavi latinizati candva, nu se stie cand si de catre cine. Cazul Spiros Bletsas, condamnat la Atena in 2001 la 1,5 ani inchisoare si echivalentul a 1 400 USD amenda, pentru vina de a fi adus o brosura a EBLUL care atesta existenta limbii romanilor in Grecia, este edificator. Ca si acela, foarte recent, al preotului din Vidin cercetat pentru „vina“ de a fi tinut enoriasilor slujba in limba romana. Iar in Ungaria, unde ramasesera din vointa marilor puteri cca 800 000 in 1920, mai subzista 10-15 000 de „romani“ ca moneda de schimb pentru pretentiile tot mai aberante pe care „milenarii“ le au de la statul roman. Mai mult, deznationalizarea continua, sub ochii unei Europe inculte si indolente, ori direct interesate, chiar pe teritoriul de stat ramas, la inceput de mileniu III, romanii catolici fiind aproape obligati, sub numele de „ceangai“, sa se declare etnic altceva! Si pretutindeni, pe pamantul candva sau inca romanesc, hotii striga... „Hotul!“, fiind aproape acceptata ideea fragmentarii poporului roman in trei: romani, „vlahi“ si „moldoveni“. Asupra romanilor, asadar, principiul germanului Leopold Kohr - „Tot ce este mic este minunat“ -, care, in numele unitatii... Europei, i-a divizat pe cehi, deocamdata in doua, si pe sarbi in sase, functioneaza din plin, asociat principiilor descentralizarii si drepturilor comunitatilor, astfel incat nu este exclus sa ne trezim in curand si cu alte „popoare“ gen „dac“, „cuman“, „transilvano-banatean“, „oltean“, „fagarasean“, „giulestean“ ori „calea-grivitean“, pe teritoriul Romaniei, cu largul concurs al unor Sabin Gherman, Vasile Barba ori... Napoleon Savescu. Drumul spre Iad este intotdeauna pavat cu intentii (declarat) bune!
In aceste conditii, departe de a fi calau, chiar in deceniile de dictatura 1938-1989, cand minoritatilor li s-au asigurat procentual locuri privilegiate in viata sociala, politica si culturala, dovada ca unii nu stapanesc nici astazi limba tarii in care traiesc, poporul roman se inscrie ca victima si la capitolul „Genocid“! Este sugestiv pentru definirea termenului ceea ce s-a intamplat in anii celui de-al doilea razboi mondial in teritoriul cotropit de Ungaria, unde, in locul sutelor de mii de cetateni de alta etnie decat ungureasca, saseasca si secuiasca, ucisi, trimisi in lagarele mortii sau deportati, au fost „implementati“, cu rol de colonizare, in scopul schimbarii realitatii etnice, peste 400 000 de fascisti unguri „puri“ care, in ciuda obiectiilor postbelice ale lui Lucretiu Patrascanu si Petru Groza, au ramas, sub presiunea sovietica, pana astazi, nesuparati si neasupriti in Romania, imbracandu-si vechile idei in lozinci comuniste, ieri „democratice“ si „europene“ astazi. Aceasta a fost conditia impusa de Stalin pentru retrocedarea de catre administratia sovietica de ocupatie a Ardealului cotropit si eliberat de romani prin jertfa a 58 330 de eroi la 25 octombrie 1944. Ba mai mult, la 5 ani dupa semnarea tratatului de pace, in dispretul oricarui drept si al oricarei realitati, Stalin le-a creat colonistilor fascisti, in centrul Romaniei, un bantustan - Regiunea Mures Autonoma Maghiara -, dandu-le posibilitatea sa-i asupreasca in continuare pe romani in numele... idealurilor comuniste. Abia la 10 ani dupa eliberare, prin hotararea de la 14 februarie 1968 privind noua impartire administrativa pe judete, Romania a reusit sa stearga aceasta pata de pe obrazul ei, pentru a se vedea astazi, din nou, supusa presiunilor regionalizatoare, in acelasi scop distructiv, botezat... „european“!
Cat despre tiganii pe care opusul „democratului“ Horthy, „criminalul de razboi“ (cf. Ordonanta de guvern 31/2002) Ion Antonescu, i-a deplasat spre a-i feri, ca si pe evreii ajutati sa fuga in Palestina, de furia exterminatoare a ocupantului german, acestia nu au fost scosi in afara fruntariilor romanesti, ci sedentarizati, in scopul de a pune in valoare culturile si gospodariile parasite de ocupantul rus, in teritoriile romanesti eliberate de la est de Nistru. Ei au fost masacrati de sovietici, nu de armata romana, asa cum ne relatau in 1982, pe santierul arheologic de la Ostrovul Corbului, doi fii de bulibasi de judet, militari in termen. Avand rude care au pierit in Transnistria si fiind buni cunoscatori ai folclorului autentic tiganesc, ei relatau ca exista numeroase cantece batranesti pe aceasta tema, gen „Buna ziua, domnule rus/ Antonescu ne-a adus/Ne-a adus ca florile/ Si-am ajuns ca ciorile...“ etc. Dar „domnul rus“ fiind cam tovaras de felul lui n-a stat la discutii ci a pus mitralierele pe ei, bietii oameni fiind nevoiti, abandonandu-si tot ce aveau si dobandisera, sa se retraga in graba in 1944, pe urmele armatelor romane spre Romania. Si nimeni nu se gandeste la absurdul acuzelor: ce smintiti ar fi preferat sa fuga alaturi de „calaii“ lor din fata „eliberatorilor“? „Eliberatori“ care se fac vinovati de deportarea si disparitia, in timpul ocupatiei lor in Romania (august 1944-ianuarie1958), a unui numar inca necunoscut, de ordinul sutelor de mii, de cetateni romani, in primul rand sasi, dar si romani, ucraineni, rusi etc., si de purificare etnica in asa-zisele „Bucovina“ de Nord, „Basarabia“ si Herta, ramase inca sub ocupatie si insemnand atunci 3 700 000 de locuitori.
Statisticile sunt relevante: potrivit recensamintelor rusesti erau 86% romani in 1817, la 5 ani dupa primul rapt, in asa-zisa „Basarabie“ si doar 47,58% in 1897. Iar in 1940, imediat dupa rapire, rusii declarau 52,8% romani in asa-zisele „Basarabia“ si „Bucovina“ la un loc, in situatia in care, spre exemplu, de la un milion de locuitori, doar in „Bucovina“ rapita, populatia romaneasca a scazut, dupa cinci decenii de genocid etnocultural, la circa 150 000. Se poate vorbi, asadar, de „genocid“, dar si de „holocaust“, conform „Webster“-ului, si in teritoriile rapite Romaniei de rusi, pe seama romanilor in primul rand, masacrele de la Fantana Alba si Lunca, similare celor de la Katyn, ilustrand politica de purificare etnica, dar si pe seama altor etnii, rusii fiind mai „generosi“ cand era vorba de executat inclusiv conationali de-ai lor, in numele unui alt tip de „purificare“, cea ideologica.
Din pacate insa, noi, romanii, adica victimele, nu numai ca nu am incercat sa ne vindem pe bani buni osemintele si memoria martirilor si nu am pretins vecinilor compensatii si scuze pentru cumplitele suferinte indurate, dar nici macar nu am inceput, de dragul reconstituirii adevarului, culegerea de date exacte despre cei asasinati, torturati ori deportati atunci pentru simplul fapt ca se nascusera romani. Poate insa ca pretentiile actuale crescande, pretentii individuale, de grup sau de stat, bazate pe „dreptul“ pradatorului de a hacui prada lipsita de aparare, inclusiv bizarele pretentii ale unor asa-zisi „concentrationari“ din Ucraina de a primi compensatii de la statul roman pentru ca, o data cu armata regala retrasa in 1944 si Conducatorul statului fiind declarat, in vechea traditie bolsevica si comunista, „criminal de razboi“, fiindca in loc sa-i execute pe teroristii ocupantului s-a multumit sa-i aresteze, ne vor trezi la realitate! Si vom incepe cel putin sa ne reconstituim istoria adevarata, cu toata lipsa de acces la documente, daca nu vom avea curajul ca, renuntand la pagubosul nostru bun-simt ancestral, sa pretindem ca toata lumea, de la toata lumea, ca poate... tine!
http://www.lumeam.ro/nr3_2003/puncte_de_vedere.html

Pe fondul unor dispute mai mult sau mai putin stiintifice despre „holocaust“ si notiunea - revolutionata de „justitia“ noastra cu ocazia arestarilor si proceselor din anii 1989-1990 - de „genocid“ s-au intrevazut si se intrevad interese care nu au nici o legatura cu ideea de dreptate ori reparatie istorica, ci cu aceea de profit. Profit pe seama vlaguitului popor roman, incapabil a se apara, fie si in cadrul „razboiului imagologic“, acceptand fatalist, ca vita dusa la taiere, sa pozeze in calau, in speranta iluzorie ca va fi integrat, spre binele generatiilor viitoare, in Niciunde si in Nicaieri. Un calau, de la caz la caz, mai fascist decat Horthy si Mussolini la un loc, mai bolsevic decat Stalin, potrivit propagandei interesatilor, pentru ca miza este imensa!
Victima uitata
Jefuit secole de-a randul de tatari, unguri, bulgaro-bizantini, otomani, romano-germani, rusi, adus pe marginea prapastiei de ambitiile lui Hitler si ocupatia sovietica, tradat de Occident in 1920, 1940, 1944 si 1947, mintit in 1989, readus in sapa de lemn, sistematic de atunci incoace, pentru ca, spre nefericirea lui, mai poseda resurse ale solului si subsolului, ca si „colturi de rai“, poporul roman mai poate fi, in viziunea unora, inca stors! 23 de milioane de dolari, ca baza de pornire, ar mai putea plati pentru ceea ce altii au comis candva pe teritoriul sau! Pentru crime carora el insusi le-a cazut, in primul rand, victima! Si aceasta pentru ca mentalul sau de supravietuitor, si nu de cuceritor tradus la nivelul elitei politice prin atitudinea de sluga, l-a impiedicat sa-si reclame calitatea de victima si, implicit, dreptul la profit!
Prea putine au fost vocile care au indraznit sa puna in discutie „holocaustul romanilor“ si genocidul practicat sistematic in ultimele trei secole impotriva lor in spatiul etnogenetic romanesc (Nipru si litoralul nord-pontic - Dunarea Mijlocie - Carpatii Padurosi si linia Skok-Jireèek-Philippide, adica sudul Albaniei, nordul Greciei actuale - Rumelia) si, cu deosebire, in ultimii 60 de ani ai veacului trecut, cand au lovit si teritoriul de stat, pe care cu „marinimie“ li l-au lasat marile puteri la 4 iunie 1920 si 10 februarie 1947, calcand in picioare vointa nationala, liber si democratic exprimata la 27 martie/19 aprilie 1918 la Chisinau, la 15/28 noiembrie 1918 la Cernauti si la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia!
„Holocaust“ si „genocid“! Doua cuvinte cu incarcatura cumplita, exprimand realitati cutremuratoare in istoria multor popoare, inclusiv a poporului roman, care a pierdut in vara anului 1940, ca urmare a rapturilor in folosul vecinilor, 101 404 kmp cu 6 710 000 de locuitori (50 500 kmp cu 3 700 000 cetateni majoritar romani rapiti de Rusia sovietica, 43 492 kmp cu 2,6 milioane locuitori rapiti de Ungaria fascista sub presiunea Germaniei naziste si 7 412 kmp cu 410 000 locuitori daruiti de Germania si URSS Bulgariei), a caror soarta nu a fost deplansa de nimeni decat in cazul celor, putini la numar, care nu erau etnic romani! „Holocaust“ si „genocid“! Doua cuvinte care ar trebui sa intre prioritar in atentia istoricilor romani, a elitei politice, a romanilor de pretutindeni, pentru ca sufletele milioanelor de romani cazuti prada focului si glontului, torturilor de neimaginat, batailor, lagarelor de concentrare, inchisorilor si deportarilor in regiunile cotropite, dar si in teritoriul ramas dupa instaurarea, la 23 august 1944, a ocupatiei bolsevice, sa-si afle, in sfarsit, odihna si o dreptate istorica sa se implineasca!
„Holocaust“
In viziunea Academiei Romane, exprimata in DEX, editia 1998, termenul ar fi un cuvant preluat din limba franceza care ar insemna: 1) jertfa adusa zeilor, in care animalul sacrificat era ars in intregime; ofranda, sacrificiu; 2) uciderea (prin ardere) a unui numar de oameni.
Mai complet, „Webster“-ul precizeaza ca, de origine greceasca, notiunea ar defini urmatoarele: 1) o mare sau completa distrugere prin foc; 2) un sacrificiu consumat complet, prin foc, sau o ofranda prin ardere; 3) macelul sistematic, in masa, al evreilor, in lagarele de concentrare naziste, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Potrivit definitiilor, lucrurile sunt, asadar, clare! Oricat ar dori unii, spre a-si ascunde propriile crime sau inclinatia spre hotie, sa il vopseasca in calau, poporul roman nu are, din aceasta perspectiva, nici o legatura cu „holocaustul“, intrucat nu au functionat „lagare de concentrare naziste“ pe teritoriul romanesc, ci doar pe cele germano-slave, si romanii nu au jertfit pe nimeni prin ardere, cu exceptia unui caz care, potrivit zvonurilor, ar fi avut loc la Constanta. Singurele cazuri de holocaust cunoscute sunt cel descris de Marin Preda in „Delirul“, al unui soldat antonescian, deci „fascist“ in vechea viziune bolsevica reactualizata de diversi eliewieseli, caruia i s-a dat foc in timpul rebeliunii din 1941, si cel al sublocotenentului post-mortem de jandarmi Nicolae I. Lazar, ars de viu in cladirea guvernului, la 25 septembrie 1991, de hoardele manipulate de „intelighentia“ de cafenea, disperata ca nu ajunge mai repede la „ciolanul puterii“. Ca victima a „holocaustului“ lucrurile stau insa altfel pentru poporul-artefact, pentru ultimii „romani“ ramasi in picioare in fata furtunilor Istoriei, dar decazuti astazi din drepturi - ROMANII!
Peste 280 000 de cetateni romani de alta etnie sau credinta decat ungurii, sasii si secuii au fost trimisi in lagarele germane ale mortii, dar nu de catre Romania, guvernul, regele sau Conducatorul sau atat de hulit de urmasii celor care i-au datorat viata, ci, din teritoriile cotropite de Ungaria in 1940, din ordinul azi „democratului“ Miklos Horthy si al lui Szálassi. Mai mult de 173 000 dintre acestia erau cetateni romani de religie mozaica, potrivit concluziilor recentei lucrari Chestiunea maghiara (Ed. Valahia, Bucuresti, 2001), a marelui patriot si salvator al evreimii romane Raoul Sorban. Alti 35 000 au fost lichidati de „amiralul“ de Bálaton la Kamenec-Podolsk. Se adauga peste 1 000 de romani lichidati cu bestialitate in primele zile ale ocupatiei, trimiterea la moarte a 100 000 de tineri romani inrolati fortat in armata ungara si abandonati pe front, neinstruiti si fara arme, de catre ofiterii si subofiterii unguri spre a fi casapiti de rusi, lichidarea a 80 000 de sarbi, multi fosti cetateni romani, trimiterea ca sclave in Germania a 60 000 de femei, din care vor supravietui doar 8 000 etc., fapte ce probeaza declansarea de catre unguri a unui holocaust al romanilor uniti, ortodocsi sau mozaici, al slavilor, tiganilor etc. Cu cei disparuti fara urma cu ocazia deportarilor si expulzarilor, numarul victimelor holocaustului de care s-a facut vinovata Ungaria in teritoriile romanesti cotropite depaseste, dupa Raoul Sorban, 540 000. Victime care nu aveau alta vina decat aceea ca erau etnic romani, evrei, sarbi, tigani etc. Or, in aceasta situatie, cand peste o jumatate de milion de cetateni romani au cazut victima holocaustului promovat de Ungaria horthysta in teritoriul cotropit, inclinam sa fim de acord cu pozitia din august 2002 a domnului Marko Bela, presedintele UDMR, ca un „Muzeu al Holocaustului“ nu si-ar avea rostul la Targu-Mures, de pilda. Si nici altundeva in Romania, ci, spre neuitare, in capitala in care a fost planuit, strajuit fiind de statuia „democratului“ Horthy, cel care a pretins totusi, la vremea respectiva, si nu fara temei, ca a fost primul conducator fascist din Europa. Un muzeu care sa beneficieze de serviciile expertilor Istvan Csurka si Laszlo Tökes si ale recentilor discipoli ai domniilor lor. Si, ca un suprem argument, aducem ultima precizare a „Webster“-ului ca „holocaust“ mai inseamna si „orice macel in masa sau distrugere iresponsabila a vietii“, sinonime fiindu-i cuvintele „infern“, „conflagratie“, „distrugeri“ etc. Ceea ce ar putea crea unele confuzii in prezent, deoarece infernul trait de popoarele-victima ale Europei anilor 1939-1945 a fost retrait recent de populatia civila din Cecenia, Somalia, Rwanda, ex-Iugoslavia, Palestina, Afganistan etc.http://www.lumeam.ro/nr2_2003/puncte_de_vedere.html