IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Povesti similare se pot istorisi despre toate tarile fostului lagar socialist.

Aceste evenimente aveau loc pe fundalul inrautatirii situatiei evreilor in URSS. Pentru a zdruncina puterea Imperiului Britanic, Uniunea Sovietica spijina infiintarea Statului Israel, si prin votul sau de la ONU, si prin vanzarea de arme acordata de Cehoslovacia la indicatiile Moscovei. Dar politica externa si cea interna reprezentau doua aspecte total diferite. Guvernul sovietic dorea sa lanseze deschis un avertisment la adresa evreilor din Uniunea Sovietica, facandu-i sa inteleaga ca sprijinul fata de sionism nu presupunea libertate pentru activitatea sionista din tara. Drept care au urmat toate campaniile si procesele pomenite in lectia precedenta. Apoi s-a schimbat si atitudinea URSS fata de Israel. Semnalul l-a dat un articol din ziarul Pravda - organul partidului - care, la 21 septembrie 1948, ataca Israelul si pe evreii care-l considerau patria lor, si considera ca deportatii trebuie sa se intoarca in tarile lor de origine, sa construiasca acolo socialismul, nu sa emigreze in Israel. Care este cauza acestei bruste schimbari de atitudine? Din momentul in care sionistii si-au atins scopul - evacuarea britanicilor din Israel, sovieticii si-au dat seama ca nationalismul arab reprezenta singura sansa de inlaturare a influentei occidentale in Orientul mijlociu. In plus, i-a ingrijorat primirea entuziasta acordata de evreii din Moscova lui Golda Meir, primul ambasador al statului Israel in URSS.

Din acest moment, antisionism si antisemitism au ajuns sa insemne acelasi lucru. Evreii, dupa cum am mai aratat, sunt eliminati din toate posturile de conducere. In Romania, Ana Pauker este inlaturata din guvern in 1949. Organizatiei umanitare JOINT i se interzice sa-si mai desfasoare activitatea in tarile socialiste. In Romania si-a incetat activitatea in 1950.

Portile s-au inchis. Ca si restul populatiilor respective, evreii s-au trezit sub cizma sovietica. Pana la epoca gorbacioviana.

Ce s-a intamplat in Romania? Revin la intrebarea de la care am pornit. Au adus evreii comunismul in Romania?

Aici se afla o contradictie fundamentala. Pe de o parte, regimul comunist, in toate tarile, l-a negat pe Dumnezeu si a interzis practicarea religiei. Pe de alta parte, ce este - sau mai exact, ce era un evreu dupa razboi, la patru ani inainte de infiintarea statului Israel? Evreii din Romania, din Polonia, din Franta, SUA, Africa, evreii din toata lumea au diferit atunci, ca si acum, prin limba pe care o vorbeau, prin interesele materiale si comportarea sociala, strans legate - ca sa nu zic impuse - de populatia in mijlocul careia traiau, si este extrem de greu de gasit o asemanare intre un evreu new yorkez, etiopian, parizian sau iemenit sau roman. Cu o singura exceptie. Toti evreii cred in Dumnezeu. Crezul evreului - Sema Israel - Asculta, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Dumnezeul nostru este unic. Pentru acest crez au murit milioane de evrei. Nu ma gandesc numai la cele sase milioane de victime ale holocaustului, dar si la cei 70 000 de evrei pe care romanii I-au rastignit pe cruce dupa distrugerea celui de al doilea templu; ma gandesc la miile de ruguri ale inchizitiei; la victimele cruciatilor care, in numele lui Isus, ucideau fiii poporului din care mama lui Isus n-a incetat niciodata sa faca parte.

Deci, a fi evreu, indiferent unde iti duci viata, inseamna a crede in Dumnezeu. Inseamna un anumit mod de viata.

Deci, adevaratii evrei, cei care s-au dus la moarte dar nu si-au lepadat religia, nu puteau aduce regimul comunist, dusmanul de moarte al religiei.

Sa presupunem, prin absurd, ca n-ar fi asa. Ca evreii, neam fara tara si fara Dumnezeu, neam de venetici, ar fi vrut sa aduca si sa impuna un regim in Romania. Sau nu neaparat in Romania, sau nu numai in Romania. Eu personal nu inteleg cum ar fi putut. Era departe amintirea evreilor cazuti pe campul de batalie in timpul primuliu razboi mondial, pentru granitele Romaniei. Evreii erau terorizati, dezarmati, demoralizati, adusi la limita extrema a saraciei, dupa patru ani de somaj sau deportare. Nu aspirau decat la reintegrarea intr-o viata omeneasca. Iar Romania, cu toate amaraciunile razboiului, era un stat de sine statator, cu armata, Siguranta si politie. Existau 400 000 de evrei, intr-un popor de vreo 20 milioane de neevrei. Cum s-ar fi putut evreii dovedi mai puternici?

Iar daca din motive pe care nu le cunoastem, ei ar fi putut fi mai puternici decat armata romana, dece s-au lasat ei omorati in timpul razboiului ca niste vite duse la abator? 140 evrei in pogromul din Bucuresti, 12 000 in pogromul din Iasi, vreo 150 000 in Transnistria - daca evreii erau asa de puternici, dece s-au lasat omorati fara sa incerce macar sa se apere?

Deci, nu evreii au adus in Romania regimul comunist. N-au avut nici cum, nici de ce. Regimul comunist a venit in Romania calare pe victorioasele tancuri sovietice si si-a tinut cizma pe capetele si sufletle noastre atat timp cat a vrut el, adica pana cand marea noastra vecina de la rasarit a renuntat la dictatura proletariatului, ceea ce a permis si tarilor din jur sa faca la fel. Soarta Romaniei a fost hotarata la Ialta, nu de catre evrei, ci de catre conducatorii de atunci ai omenirii - Churchill, Roosevelt, Stalin.

Au existat intr-adevar evrei comunisti inainte de razboi si in timpul razboiului. O mana de idealisti care visau egalitate in fata legilor si se lasasera amagiti de utopicul slogan "fiecaruia dupa nevoi". Pana la 23 august 1944, partidul comunist roman numara vreo 1000 de membri. Chiar daca toti ar fi fost evrei - ceea ce nu este cazul - ce sentimente puteau avea pentru comunism restul de 400 000 de evrei din Romania anului 1944, -comercianti, meseriasi, industriasi, bancheri, liber profesionisti? Raspunsul se impune de la sine. Marea majoritate a evreilor nu au fost comunisti, si marea majoritate a comunistilor nu au fost evrei.

Deci, va intreb si pe voi.
AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA?
http://www.jen.ro/istorie_files_12.html

In vara anului 1942, pericolul deportarii evreimii in lagarele de exterminare din Polonia devenise iminent. Autoritatile naziste reusisera sa obtina in acest sens consimtamantul scris al lui Mihai Antonescu. Maresalul fusese incunostintat. La 2 iulie 1942, Ion Antonescu vorbea foarte hotarat: "Imi este egal daca aceste elemente (evreii, n.a.) trec dincolo de Bug, in Transnistria, sau dincolo de Mediterana, in Palestina, esential este ca aceste elemente sa plece de pe teritoriul nostru". Berlinul avea insa alte planuri cu evreimea romana, o voia in cuptoarele de la Auschwitz.
Istoricii au felurite explicatii asupra evenimentelor petrecute in vara acelui an. Ce anume s-a petrecut in mintea lui Ion Antonescu nu vom sti niciodata, dar ar trebui sa concluzionam ca, impotrivindu-se, in ultima clipa, sa-i predea pe evreii-romani nazistilor germani, Ion Antonescu refuza, implicit, sa devina "papusa" lui Adolf Eichmann, killerul nazist al evreimii europene. Actiunea fusese pregatita in cel mai strict secret. Din surse germane si romanesti putem reconstitui acest moment deosebit de dramatic din istoria supravietuirii evreimii romane.
La 22 iulie 1942, Gustav Richter, consilierul in problema evreiasca din Legatia Germaniei la Bucuresti, comunica Berlinului ca a obtinut acceptul scris al lui Mihai Antonescu pentru deportarea evreilor din Romania spre centrele de exterminare din Polonia. Patru zile mai tarziu, la 26 iulie 1942, Adolf Eichmann incepe sa preseze, bucuros de propunerea autoritatilor romanesti ca germanii sa se ocupe ei insisi de transportarea primelor grupe de evrei banateni (din Aiud, Timis-Torontal si Turda).
Bucuria lui Eichmann era insa prematura. Concomitent cu mesajul primit, Berlinul afla din alte surse speciale ca maresalul Ion Antonescu nu are de gand sa-i deporteze pe evreii-romani. Eichmann refuza sa creada, el continua sa organizeze, cu meticulozitatea tipic germana, deportarea evreimii-romane. Daca romanii nu aveau suficiente vagoane, va trimite el trenuri. Energia ucigasa germana se izbea insa de voita lentoare romaneasca. Furios, Eichmann organizeaza la Berlin, la 26 septembrie 1942, o conferinta a specialistilor cailor ferate germane si romane. Generalul T. C. Orezeanu, directorul general C.F.R. si Traian Buradescu, directorul transporturilor, informeaza Consiliul de Ministri al Romaniei si Ministerul de Interne. Scrisorile lor ajung la Radu Lecca, imputernicitul pentru reglementarea regimului evreiesc din Romania. Spion german, Lecca avea propriile sale socoteli, raspunde ca nu-si aminteste despre ce e vorba si ce vrea Adolf Eichmann. Nici un reprezentant roman nu va participa la consfatuirea de la Berlin. Consfatuirea va avea totusi loc, iar germanii, siguri pe ei, decid singuri cum se va desfasura deportarea celor 280.000 de evrei-romani. Trenuri speciale, cu cate 50 de vagoane-marfa, ar fi trebuit sa transporte la fiecare doua zile un numar de 2000 de evrei, pe traseul Adjud-Belzec (Polonia).
Guvernul de la Bucuresti saboteaza planurile Berlinului
Planul criminal al lui Eichmann va ramane doar pe hartie. La 29 septembrie 1942, Mihai Antonescu recunostea in sedinta Consiliului: "La un moment dat s-a discutat problema trimiterii unor evrei din tara noastra in alta parte. N-a stiut de acest lucru decat dl maresal Antonescu si cu mine si inca cineva, de legatura cu guvernul Reichului. Nu s-au scris decat trei randuri, foarte vagi, si n-a stiut despre ele, despre aceasta chestiune, decat cineva din SS-ul german."
Stenograful a mai notat ceva foarte important din explicatiile lui Mihai Antonescu in sedinta din 13 octombrie 1942: "Domnilor ministri, in ultima vreme s-au produs o serie intreaga de nemultumiri si mai ales o atmosfera foarte nefavorabila in legatura cu regimul evreilor. Este inutil sa va spun ca eu nu sunt filosemit... Consider insa ca, datorita situatiei internationale, datorita faptului ca in alte tari regimul evreilor nu este ca cel al nostru, din Romania, trebuie sa nu cream o situatie in care sa para ca ne este egal daca, pe planul masurilor de civilizatie, Guvernul roman contribuie la prestigiul tarii creat de armata sau lucreaza impotriva lui... Nu fac reforma antisemita pentru germani si pentru doctrina doctorului Alfred Rosenberg... orisicata primejdie europeana ar putea sa reprezinte inca comunismul evreiesc sau simpla ideologie iudaica. Pe mine ceea ce ma intereseaza este sa fac nationalism romanesc... Aceasta este situatia noastra... Deocamdata se suspenda toate trimiterile de evrei peste Nistru."
Pana in acel moment, 284 de evrei bucuresteni fusesera deja deportati. Istoricul, obisnuit cu deciziile contradictorii ale maresalului, inregistreaza si aceasta curiozitate: dupa 510 zile de Transnistria, Antonescu a ordonat readucerea acasa a evreilor bucuresteni deportati.
Indiferenta populatiei romanesti
In cadrul unui simpozion international pe tema "Identitati evreiesti si antisemitismul in Europa Centrala si de Sud-Est", scriitoarea Magdalena Boiangiu a vorbit despre "Ferestrele inchise", un nume dat indiferentei. I-a staruit in minte, ca o enigma, povestea lui Elie Wiesel despre drumul coloanei din care facea parte, el, familia lui, coreligionarii sai, plecati din ghetou spre gara din Sighet. "Pe strazile orasului, toate obloanele de la ferestre erau inchise", scrie Magdalena Boiangiu. "Oamenii din casele acelea ramaneau pe loc si nu erau interesati de despartire, cine, unde pleaca si ce bagaje au reusit sa ia cu ei. Nu era doar o absenta a curiozitatii, ci si prezenta a ceea ce psihologii considera a fi efectul unui mecanism de aparare, o strategie autoprotectoare prin care oamenii isi inabusa disconfortul, elimina anxietatea si se conving ca nu se petrece nimic deosebit. Ceea ce ei nu vroiau sa vada, inceta sa mai existe." (...)
Episoade asemanatoare se pot gasi in mai toate relatarile supravietuitorilor, din toate tarile aliate cu nazistii sau ocupate de ei: la Sighet, ruperea de normal s-a petrecut in ambianta deplinei indiferente a vecinilor, la fel si la Campulung Moldovenesc (vezi amintirile lui Miriam Bercovici), la Paris, si la Berlin.
Este de presupus ca intre omul care inchide fereastra pentru ca nu vrea sa se uite la ceea ce se intampla pe strada si isi pazeste confortul psihologic prin negarea, obturarea realitatii si cel care asista indiferent la maltratarea semenilor sai se afla argumentele propagandei: de-a lungul timpului viitoarele victime au fost scoase, cu ajutorul cuvantului, din conditia umana, iar realitatea legislatiei rasiale a facut treptat din evrei obiectul diverselor restrictii, aplicate haotic si abuziv.
Legea nu-i mai apara pe evrei
Cum observa Mihail Sebastian in "Jurnalul" sau, antisemitismul legionarilor era brutal, dar lasa o portita de speranta prin posibilitatea apelului la lege, in timp ce legislatia promulgata de generalul Ion Antonescu, (si ce mare lucru daca le-a luat echipamentul de schi, se intreba recent un bucurestean, pentru asta "il faceti" criminal de razboi?), rapeste aceasta perspectiva. Elementele legislatiei rasiale au fost adoptate cu mult timp inainte de se fi putut formula acuzatia ca evreii au tras in soldatii romani care se retrageau din Basarabia si i-au intampinat cu flori pe cei sovietici. Or, asa cum a demonstrat Raul Hilberg, intre masurile administrative interzicand evreilor sa mai posede proprietati imobiliare si exterminarea lor exista o legatura care functioneaza ca "o structura latenta intrinseca... In aceasta actiune trei pasi sunt organici: definirea evreului, concentrarea si anihilarea, exterminarea" (Raul Hilberg, "The politics of Memory"). Si daca la cel de al treilea pas sunt putini martori, primii doi se petrec in vazul tuturor... Legislatia rasiala, deposedarea treptata de drepturi, deciziile aleatorii ale administratiei, fie ea poloneza sau romaneasca (cea germana era mai consecventa), au indus populatiei ideea ca evreul nu mai este ocrotit de nici o lege, ca poate fi furat, batut, ucis si nimeni nu-i va lua apararea. Indiferenta in fata crimei este bine pregatita de indiferenta in fata insultei si a discriminarii. Constantin Visoianu ii spunea, in 1941, lui Mihail Sebastian dupa ce se incrucisasera pe strada cu un grup de evrei: "De cate ori vad un evreu sunt ispitit sa ma apropii de el, sa-l salut si sa-i spun: "Domnule, va rog sa ma credeti ca eu nu am nici un amestec"". Sebastian comenta cu amaraciune: "Nenorocirea e ca nimeni nu are nici un amestec. Toata lumea dezaproba, toata lumea e indignata, dar nu mai putin fiecare e o rotita in aceasta imensa uzina antisemita care e statul roman, cu birourile, autoritatile, presa, institutiile, legea si procedeele lui."
Raul Hilberg nota, in cartea sa "Criminalii, victimele, martorii", ca exterminarea evreilor a fost in sine o realitate extraordinara si (din interiorul acestui extraordinar) indivizii, ca si institutiile, isi cautau stabilitatea, echilibrul specific, in rutina lor zilnica. Si nu avea importanta daca erau criminali, victime sau martori, "toti simteau nevoia continuitatii si a echilibrului". Pentru ca sa-si mentina acest echilibru al continuitatii, martorul este inclinat sa auda argumentele calaului, mai curand decat vaietele victimei si indiferenta lui il favorizeaza pe primul.
Istorii diferite, interese divergente
Staruie senzatia ca romanii si evreii au trait doua povesti diferite inainte si in timpul celui de-al doilea razboi mondial: pentru populatia majoritara victoria germana ar fi putut crea avantaje, in timp ce victoria rusilor era o perspectiva catastrofala, iar evreii - fara a dori cu tot dinadinsul victoria URSS - isi dadeau seama ca viata lor depinde de infrangerea germanilor. Istoria a lucrat, cum se stie, in sensul implinirii relelor previziuni, Romania a intrat in zona de influenta si de stapanire a comunismului, perceput ca forma a vechiului imperialism tarist, noua fiind lozinca internationalismului proletar atribuita de intelectuali, dar si de popor, proiectului evreiesc de dominare a lumii. In acest substrat isi gasesc radacinile acuzatiile ca evreii ar fi fost agenti ai comunismului si ai represiunii exercitate asupra valorilor romanesti, aceste acuzatii justificand a posteriori crimele din timpul razboiului.
De ce i-a protejat Antonescu pe evreii din Vechiul Regat?
Istoricului roman Dinu C. Giurescu s-a straduit sa raspunda intrebarii: ce l-a determinat pe maresalul Ion Antonescu sa nu dea urmare planurilor Berlinului de exterminare a evreimii romane? Trei motive, enumera profesorul Giurescu:
1. Atitudinea de principiu a lui Ion Antonescu fata de evreii din Romania: "Am dat raspunsul cuvenit. Am luat angajamente fata de evreii din Vechiul Regat. Le mentin. Nu am luat nici un angajament fata de evreii din noile tinuturi (Basarabia, Bucovina, Ucraina n.a.)", scria maresalul pe un memoriu, din 19 octombrie 1941, al dr. Wilhelm Filderman, care intervenea pentru oprirea deportarilor din Basarabia si Bucovina). Cu un alt prilej, Ion Antonescu declara: "Am garantat prin declaratiile facute viata si libertatea evreilor autohtoni. Trebuie sa ma tin de cuvant..."
2. Interventiile si declaratiile unor mari personalitati ale vietii publice romanesti, precum Regina-Mama Elena, Traian Popovici, primarul Cernautiului, fruntasii marilor partide politice (Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc) Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Constantin I. C. Bratianu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Ghita Pop etc. Constantin I. C. Bratianu, de pilda, i-a scris maresalului: "Deportarea evreilor continua; sub diferite pretexte se gasesc noi vinovati, care sunt expediati. Aceste orori, care constituie o palma pe obrazul tarii, sunt cu atat mai revoltatoare cu cat, fara nici o vina, sunt trimisi la moarte batrani, femei si copii. Am unele informatii ca masurile acestea provin din sugestiuni externe fiindca vor sa elimine orice concurenta evreiasca din Romania, indeosebi din Ardeal si Banat. Am spus-o si o repet, pe cat de paradoxal poate parea, chestiunea evreiasca este o chestiune romaneasca si inca din cele mai importante." Numeroase interventii au fost facute de Wilhelm Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania, dr. Alexandru Safran, rabinul-sef al evreilor din Romania, baronul Neumann din Arad, monseniorul Andrea Cassulo, nuntiul papal de la Bucuresti etc.
3. Protestele si notele internationale trimise maresalului Ion Antonescu. La mijlocul lui noiembrie 1942, de pilda, secretarul de Stat american Cordell Hull i-a trimis maresalului o nota foarte dura in care ameninta conducerea Romaniei cu represalii daca nu inceteaza deportarile de evrei.
292.149 de evrei romani au fost salvati
Istoricul Dinu C. Giurescu concluziona: "Guvernul maresalului Ion Antonescu a pus in aplicare, sistematic, o politica antisemita. Ea urmarea sa izoleze cat mai mult pe evreii cetateni romani din societatea, economia si cultura tarii. In intervalul ianuarie 1941 - august 1944, evreii din Romania au fost supusi unor repetate discriminari, confiscari, persecutii - toate legiferate. Ramane insa si rezultatul ultim care este esential: 292.149 evrei au ramas in viata in Romania pana in august 1944, prin decizia maresalului Ion Antonescu - indiferent de motivatiile ei - de a nu pune in aplicare "Solutia Finala" ceruta de autoritatile naziste. De ce n-a cerut Berlinul mai insistent lui Ion Antonescu sa deporteze evreii romani spre lagarele mortii din "Guvernamantul General" (Auschwitz etc. n.a.)? In toamna lui 1942, Romania avea 26 divizii pe frontul de Est. Dupa succesul marii ofensive sovietice din iarna 1942-1943, Berlinul avea neaparata nevoie de cooperarea in continuare a Armatei romane. Romania nu era o tara ocupata. Autoritatile naziste nu controlau Guvernul roman, ci negociau cu el. In plus, relatiile personale Ion Antonescu-Adolf Hitler au facut, probabil, ca Fuhrer-ul sa nu forteze lucrurile. Trupele germane nu au ocupat Romania in primavara anului 1944 si nu au instalat la Bucuresti un guvern marioneta gata sa indeplineasca orice cerere a Berlinului. Inclusiv trimiterea evreilor spre lagarele mortii, asa cum s-au petrecut lucrurile in Transilvania de Nord in vara anului 1944, dupa ocuparea Ungariei (de catre germani) in martie 1944. Concluzia: in august 1944 evreii romani erau in viata si acesta este rezultatul esential." Istoricul se refera, evident, la evreimea din Moldova, Muntenia, Dobrogea, Banat si Transilvania de Sud.

Discursul antisemit al puterii de la Bucuresti
Tesu Solomovici descrie in cartea sa, "Istoria Holocaustului din Romania", modul cum nebunia antievreiasca a nazistilor i-a contaminat si pe multi militari romani. Autorul compara doua ordine de armata; la 10 octombrie 1941, feldmaresalul german von Reichenau ii indemna pe soldatii sai: "Soldatul german nu este numai un combatant versat in arta razboiului, ci si un vector al ideologiei nationaliste necrutatoare; de aceea el trebuie sa inteleaga necesitatea razbunarii crude, dar drepte, impotriva evreilor, care nu sunt oameni". La 3 septembrie 1941, de pe frontul Odessei, Ion Antonescu telegrafia adjunctului sau, Mihai Antonescu: "Toti evreii sa fie readusi in lagare, preferabil in cele din Basarabia, fiindca de acolo ii voi impinge in Transnistria... Trebuie sa se inteleaga de toti ca nu este o lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori invingem noi si lumea se va purifica, ori inving ei si devenim sclavii lor... Viata natiunii insasi depinde de victoria tuturor in contra Satanei. Si razboiul in general, si luptele de la Odessa in special, au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul." (...)
Un istoric avizat al Holocaustului din Romania, Lya Benjamin, l-a cautat pe adevaratul Ion Antonescu acolo unde disimularea nu avea cum sa-i ascunda caracterul, furiile si conceptiile: in stenogramele Consiliului de Ministri si ale Consiliului de Cabinet din anii 1940-1944. Amintim ca la 6 septembrie 1940, dupa ce l-a alungat din tara pe regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu a adresat o Proclamatie natiunii romane, prin care facea cunoscuta Platforma politico-ideologica a Statului National-Legionar, statuat prin Decretul Regal nr. 3151, semnat de regele Mihai I. Doua saptamani mai tarziu, la 25 septembrie 1940, "Monitorul Oficial" publica decretul privind alcatuirea Consiliului de Cabinet format din urmatorii: general Ion Antonescu, Conducatorul Statului si presedinte al Consiliului de Ministri, prof. univ. Mihai Antonescu, vice-presedintele Consiliului de Ministri, secretarii de Stat de la ministerele de Interne, Apararii, Afacerilor Externe, de Justitie, al Economiei Nationale si de Finante, "nucleul dur" al noului regim legionaro-antonescian.
Ca si cum ar fi vrut sa infirme imaginea dictatorului, Ion Antonescu si-a petrecut mii de ore in sedinte de Consiliu, ascultand rapoarte, analizandu-le, dand ordine, sarindu-si adesea din fire, tipand, amenintand. Stenografii consemnau cu fidelitate vorbele Conducatorului. In sedinta Consiliului din 8 aprilie 1941, Antonescu spune, si stenograful noteaza: "Am crescut cu ura impotriva dusmanilor natiei, printre care se numara si jidanii", sau "Cred ca nu aveti nici un motiv sa banuiti ca as fi filosemit; sunt cel mai antisemit dintre dv. toti". Abunda in stenograme, scrie Lya Benjamin, epitetele de parazitologie, zoologie si diferite texte antisemite, ca de exemplu: pleava, paraziti, plaga, plosnite, satana; toate utilizate in forul suprem al conducerii de stat pentru a-i caracteriza pe evrei.
Stenogramele demonstreaza modul in care conducerea statului aborda punerea in practica a masurilor antievreiesti sau revenirile conjuncturale asupra unor masuri represive: romanizarea, purificarea etnica, deportarile in Transnistria, represiunile de la Odessa, impunerea semnului distinctiv de identificare, interzicerea convertirii sau restrictiile de aprovizionare, dar si, la antipod, organizarea emigrarii, oprirea deportarilor si repatrierea din Transnistria. Tot atatea masuri si evenimente care au afectat decisiv destinul evreilor din Romania in epoca Holocaustului...
"Romanizarea" treptata si interesul national
S-ar putea obiecta ca intre vorbe si fapte era o anume discrepanta - dovada, faptul ca procesul de romanizare a fost dus pana la capat "numai" in Basarabia si Bucovina. In Vechiul Regat si in sudul Transilvaniei exproprierile au fost partiale, evreilor li s-au luat, in principal, proprietatile rurale, morile, fabricile de panificatie, intreprinderile de cherestea si prelucrare a lemnului, distileriile, proprietatile individuale imobiliare urbane, intreprinderile farmaceutice, drogheriile, casele de sanatate, cinematografele, proprietatile comunitare s.a. In privinta romanizarii fortei de munca, evreii au fost exclusi din domeniul sanitar, avocatura si Justitie in general, inginerie, arhitectura, intreprinderi particulare, teatre, invatamant, meserii s.a. Ce-i drept, regimul nu a promulgat o lege generala pentru exproprierea tuturor intreprinderilor comerciale si industriale. Planul de romanizare a fost conceput ca un plan cu o durata de cinci-zece ani. De la bun inceput, seful statului a declarat deschis ca va promova penetrarea treptata a elementelor etnice romanesti in economie, pentru a evita distrugerea structurilor economice ale statului si a preveni un eventual dezastru economic". Lya Benjamin subliniaza ca din aceasta perspectiva "antisemitismul regimului antonescian a fost mai putin radical decat cel al nazistilor; asa se explica si supravietuirea evreilor din Vechiul Regat si din Transilvania de sud." Istoricul atentioneaza ca pentru a intelege complicata tesatura a particularitatilor antisemitismului practicat de maresalul Ion Antonescu e necesara precizarea ca nu era vorba de spirit de toleranta sau filosemitism la conducatorul statului, el actionand "doar din interes de ordin economic, politic sau istoric". Noteaza stenograful spusele maresalului in sedinta din 20 aprilie 1943: "Noi suntem o tara mica, nu o tara mare, ca Germania. Eu lupt sa castig razboiul, dar se poate intampla sa-l castige democratiile. Si noi stim ce inseamna democratia. Inseamna iudeocratie. Si, atunci, sa expun eu ca generatiile viitoare ale neamului sa fie pedepsite fiindca printr-o asemenea masura a mea au fost scosi evreii din tara?"
Hitler si ceilalti lideri nazisti, nu aveau asemenea scrupule cand era vorba de "solutionarea" problemei evreiesti, comenteaza istoricul vorbele maresalului, dar aceasta distantare fata de ideologia si faptele hitlerismului nu absolva antisemitismul regimului antonescian.
Obsesia "purificarii etnice" si a "ultimei sanse"
E interesant de observat in stenogramele Consiliului cat de mult sunt preocupati cei doi Antonescu de definirea notiunii de evreu. Istoricul Lya Benjamin crede ca acest demers se inscria in scenariul pregatirii Holocaustului. Cei doi Antonescu erau oameni scoliti si umblati prin Occident, cunosteau valorile si legile democratiei. Ca sa priveze de drepturi o minoritate de sute de mii de oameni, s-o prigoneasca si sa promoveze asasinatele in masa, ei aveau nevoie mai intai sa-si delegitimeze victimele. In sedinta de Consiliu din 12 martie 1941, Mihai Antonescu preciza: "Definitia este necesara pentru a-i putea elimina pe evrei din natiunea romana, atat din punct de vedere etnic, cat si spiritual".
Stenogramele dezvaluie cat de obsesiva a fost pentru Ion Antonescu ideea "purificarii etnice". La 7 februarie 1941, maresalul spunea in sedinta Consiliului de Cabinet: "Daca timpurile ar fi normale, eu as proceda, in mod normal, la eliminarea din statul roman, in masa, a elementelor evreiesti, adica la izgonirea lor peste granita... Dar nu sunt neuman. Aceasta este o problema pe care nu poate s-o rezolve neamul romanesc singur, ci care se inlantuie in spatiul continental si intercontinental si vom vedea ce solutie se poate da acestei probleme, cu timpul".
Timpul pe care il invoca maresalul nu a intarziat. La 22 iunie 1941 armatele germane si romane au atacat Uniunea Sovietica. Patru zile inainte de declansarea razboiului, la 17 iunie 1941, Mihai Antonescu preciza in sedinta Consiliului: "Ceea ce pot sa va anunt este ca noi trebuie sa folosim acest ceas ca sa facem purificarea populatiei...in ce priveste anumite populatiuni de origine etnica, si va asigur ca nu numai in ce priveste evreii, dar in ce priveste toate nationalitatile, vom ajunge sa practicam o politica de totala si violenta inlaturare a elementelor straine."
Trei saptamani mai tarziu, la 8 iulie 1941, dupa victoriile obtinute pe frontul din rasarit, Mihai Antonescu ii indruma astfel pe guvernatorii Basarabiei si Bucovinei recent eliberate: "Omenia siropoasa, vaporoasa, filosofica nu are ce cauta aici...Daca este nevoie, sa trageti cu mitraliera". Nu era o simpla metafora. Paranoia "purificarii neamului" ii imbolnavisera grav pe cei doi Antonescu. La 6 octombrie 1941, Ion Antonescu declara: "In ceea ce priveste pe evrei, am luat masura ca sa-i scot definitiv si total din aceste regiuni (Basarabia si Bucovina)...Daca nu profitam de situatia care se prezinta pe plan international si european pentru a purifica neamul romanesc, scapam ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispozitie. Pot aduce si Basarabia inapoi si Transilvania, daca nu purific neamul romanesc n-am facut nimic, caci nu frontierele fac taria unui neam, ci omogenitatea si puritatea rasei lui. Si aceasta urmaresc in primul rand". Iar la 13 noiembrie 1941 isi exprima si mai limpede vointa: "Evreii nu trebuie menajati...Sa nu credeti ca ei n-au sa se razbune atunci cand vor avea posibilitatea. Dar, ca sa n-aiba cine sa se razbune, termin eu cu ei mai inainte".
Momentul de cumpana din vara lui 1942
In timp ce masina criminala a "purificarii etnice" trecea ca un tavalug al mortii peste comunitatile evreiesti basarabene, bucovinene si ucrainene, ce se intampla in "cealalta Romanie"? Marginalizati, exclusi din viata oficiala a tarii, barbatii erau dusi fortat sa sape santuri si sa construiasca cazemate, munceau la curatarea zapezii, copiii, exclusi din scolile romanesti, continuau totusi sa invete in scoli evreiesti, functionau si "universitati" evreiesti, Antonescu a permis chiar functionarea unui Teatru evreiesc, "Baraseum", viata evreiasca nu era lipsita de privatiuni si de spaime, dar era viata, o viata ciuntita, dar nici vorba sa o compari cu ceea ce se petrecea in Transnistria. "Holocaustul asimetric"!
A existat vreodata pericolul lichidarii evreimii din Romania dezmembrata? A existat, mai ales in prima perioada a guvernarii antonesciene. Un an dupa cucerirea puterii, la 6 septembrie 1941, Ion Antonescu facea cunoscut intr-o sedinta de Consiliu: "Noi avem zeci de mii de jidani, pe care am intentia sa-i arunc in Rusia".

Dar nu numai evreii. "In primii cinci ani de regim nazist, scrie istoricul Max I. Dimont ("Evreii, Dumnezeu si Istoria"), majoritatea celor trimisi in lagarele de concentrare erau crestini. Evreii au ajuns relativ tarziu, fiind rezultatul antisemitismului german, care a progresat in cinci faze, luand in fiecare faza in parte un moment de violenta din propria ei dinamica interioara.
1. Prima faza a inceput in 1933, o data cu accederea la putere a nazismului, si a constat mai ales din jefuirea magazinelor evreiesti, din batai ocazionale si din boicotarea tuturor afacerilor evreiesti.
2. A doua faza s-a instalat o data cu Legile rasiale de la Nurenberg, in 1935.
3. A treia faza a debutat in 1939, cu arestarea in masa a 20.000 de evrei, instaurand prima manifestare de violenta statala si prima detentie in masa in lagarele de concentrare. Pana in 1939, evreilor li s-a permis sa paraseasca Germania daca plateau Berlinului o taxa de rascumparare, si pana in acel an 300.000 din cei 600.000 de evrei ai Germaniei parasisera Germania. In 1939, taxa pentru emigrare s-a ridicat la intreaga avere detinuta de fiecare evreu in parte. La aceea data, oamenii de stat nazisti au inventat ideea de a-i retine drept ostatici pe ceilalti 200.000 de evrei din Germania pentru plata din partea evreimii mondiale a unei sume de rascumparare de 1,5 miliarde de Reichsmarks. Negocierile au inceput la Geneva, dar, din pricina invaziei Poloniei si Cehoslovaciei, Germania a intrerupt orice negociere.
4. A patra faza a inceput in 1940, cu deportarea tuturor evreilor germani si austrieci in ghetouri special create in Polonia, unde li se permitea sa moara de boli si foamete.
5. A cincea si ultima faza, asa numita "Solutie finala", a fost instituita de Hitler insusi. Dupa invadarea Rusiei, in 1941, scopul lagarelor de concentrare a fost schimbat din acela de detentie in cel de exterminare
Solutia finala nu ii viza doar pe evrei
"Solutia finala", dupa cum a fost conceputa de Hitler, ii includea nu numai pe evreii din Europa, ci prevedea si inrobirea "crestinilor subumani", cum erau considerati rusii, polonezii, romanii, ungurii si iugoslavii, si reducerea lor ca numar printr-un program nemilos de exterminare planificata. Inrobirea urma sa fie realizata prin exportarea respectivelor populatii in Germania, la munca fortata, iar uciderea lor urma sa fie implinita de forte speciale cunoscute sub numele de "Einsatzgruppen"... Procedeul pentru uciderea in masa era urmatorul: evreii (sau polonezii sau cehii sau rusii) erau stransi, dusi cu forta spre o zona pustie, obligati sa sape santuri si gropi, dupa care, pusi sa se dezbrace, erau aliniati in fata transeelor si mitraliati. Cei care cadeau de-a lungul malului, morti sau raniti, erau impinsi in gropi de catre soldati sau buldozere, dupa care se arunca pamant peste vii si morti deopotriva, peste adulti, copii si prunci. In total, "Einsatzgruppen" s-au facut vinovate de uciderea catorva milioane de crestini si a unui milion de evrei.
Totusi, Berlinului i s-a parut prea lent acest ritm. "Un nazist in culmea fericirii a raportat ca a descoperit metoda ideala. Avand la dispozitie 600 de prizonieri de razboi rusi, a experimentat pe ei un gaz foarte ieftin si usor de produs, cunoscut sub numele de Zyklon B, o cianura de hidrogen. In cateva minute, toti cei 600 de rusi erau morti. Fusese astfel gasita o metoda eficienta de a ucide milioane.
Nazistii germani s-au straduit sa nu lase documente scrise privind deciziile de exterminare sistematica a milioanelor de oameni. Un document relevant a scapat, totusi, scrupulozitatii nemtesti: acordul din 18 septembrie 1942 dintre capetenia nazista Heinrich Himmler si Otto Georg Thierach, ministrul de Justitie al Reichului, care face o referinta la exterminarea oamenilor prin munca ("Vernichtung durch Arbeit"). Dar, mult inainte, imediat dupa invadarea Poloniei, la 21 septembrie 1939, Reinchard Heydrich, seful Securitatii Reichului, a ordonat unitatilor sale speciale (Einsatzgruppen), sa-i "grupeze" pe evrei in ghetouri, iar micile comunitati (pana la 500 de suflete) sa fie imediat "lichidate". Intreaga Polonie ocupata devenise laboratorul "Solutiei finale". Pana la declansarea razboiului impotriva Uniunii Sovietice, in iunie 1941, jumatate de milion de evrei polonezi erau deja morti. Camerele de gazare au functionat numai in Polonia, dar evrei au fost ucisi in toate tarile calcate de cizma nazista, sau aliate cu Germania. Si in Romania.
Politicile antisemite din Romania, intre ideologie si oportunism
In Romania, responsabilul principal al politicii si actiunilor antievreiesti a fost Ion Antonescu. Nu distrugerea evreimii romane a fost scopul pentru care Ion Antonescu a venit la putere, dar, dupa ce a facut-o, maresalul s-a manifestat ca un dusman inrait al evreilor. Ca si bulgarii, romanii s-au alaturat Germaniei naziste din motive de oportunism. Dar spre deosebire de Bulgaria, Romania nu s-a aliat cu Germania decat dupa ce a fost nevoita sa abandoneze o parte considerabila a teritoriului sau. La 28 iunie 1940, Uniunea Sovietica a insfacat Bucovina si Basarabia, Ungaria a smuls, la 30 august 1940, Transilvania de Nord, si chiar pitica Bulgarie n-a pierdut ocazia sa taie, la 12 septembrie 1940, o bucata din Dobrogea. Generalul Ion Antonescu isi propuse sa spele aceasta rusine nationala, a ciuntirii tarii fara ca Armata romana sa se impotriveasca si fara sa traga macar un singur foc de arma. Imaginea eroului Ion Antonescu incepea sa infloreasca in mentalul romanesc.
Istoricul Raul Hilberg remarca un fapt interesant: "Armatele romane au luptat cu incrancenare la Odessa si la Stalingrad, iar atunci cand s-a schimbat tabara, romanii au luptat la fel de aprig impotriva germanilor si ungurilor. In atitudinea lor fata de evrei, Ion Antonescu si romanii au dat dovada de acelasi oportunism ambiguu. In unele perioade, de pilda, germanii se plangeau de incetineala lor exasperanta. Eichmann a vrut chiar sa-si recheme de la Bucuresti expertul in problemele evreiesti, ajungand la concluzia ca romanii nu fac decat ce vor ei. Dar alteori, tot germanii au trebuit sa intervina pentru a modera si a frana actiunile romanesti: birocratia germana nu putea tine pasul. Germania nu cerea masuri expeditive, ci o actiune definitiva si in profunzime."

“Cartea neagră”: Măcelărirea evreilor din România i-a îngrozit până şi pe nazişti


“Nici o ţară, cu excepţia Germaniei, nu a contribuit atât de activ ca România” la distrugerea evreilor, scrie istoricul american Raul Hilberg, bazându-se pe “Cartea neagră”, publicată la Bucureşti pe finalul anilor ’40. Traducerea acestui volum, realizată de Alexandra Laignel-Lavastine, tocmai a apărut în Franţa.
Publicaţia “Le Monde” consacră o recenzie extinsă “Cărţii negre” de Matatias Carp, un tom de peste 1.000 de pagini transpus în franceză de Alexandra Laignel-Lavastine şi proaspăt intrat în librăriile din Hexagon.

350.000 de evrei au fost exterminaţi în România fără ca germanii să trebuiască să intervină, eventual doar marginal, iar măcelul a atins un asemenea nivel încât i-a înspăimântat şi pe nazişti, se arată în articolul din “Le Monde”. Legi antisemite fuseseră instituite din 1938, dar erau o nimica toată faţă de ceea ce s-a petrecut în august 1940; totul a început “clasic”, cu interdicţia de a practica anumite meserii, privarea de bunuri etc. În curând, statul îi oprima pe evrei în toate aspectele vieţii lor cotidiene: confiscându-le aparatele de radio şi bicicletele, interzicându-le să cumpere pâine, obligându-i să renunţe la o parte a îmbrăcăminţii lor; dacă nu, riscau zece ani de închisoare.

Un bărbat a realizat caracterul absolut inedit al situaţiei: Matatias Carp, unul dintre cei mai prestigioşi avocaţi bucureşteni, pe atunci în vârstă de 36 de ani. Dat afară din barou, decide să devină grefierul suferinţelor îndurate de evreii români şi nu face nimic altceva în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru a strânge toate datele, Carp se foloseşte de poziţia sa de conducere în Uniunea evreilor români pentru a-şi forma o reţea de informatori în toată ţara, care îi procură rapoarte şi fotografii. În plus, mituieşte un funcţionar pentru a intra ilegal în Ministerul de Interne duminica, unde, punându-şi viaţa în pericol, recopiază arhivele. Revine acasă şi converteşte enorma masă de informaţii în povestiri pe care le dictează soţiei lui. Pogromul din Bucureşti (ianuarie 1941), cel din Iaşi, care face 14.000 de victime cinci luni mai târziu, plus masacrele fără număr comise de armată, poliţie şi de jandarmerie până în 1944, dar şi măcelul din Transnistria - vezi Bogdanovka, 48.000 de evrei morţi într-o lună -, toate se regăsesc în tomul lui Carp.

Fiindcă punea în lumină profunzimea antisemitismului popular şi responsabilitatea statului pentru moartea a 50% din evreii români, “Cartea neagră” a căzut în uitare timp de decenii. Republicarea ei în 1996 s-a sincronizat cu apariţia în Rusia a Cărţii negre despre deportarea evreilor din URSS şi Polonia, scrisă de Vassili Grossman şi Ilia Ehrenbourg şi interzisă de sovietici vreme de cinci ani. O aducere-aminte târzie, pe care Carp nu a apucat să o vadă; s-a stins în Israel în 1953, la cinci ani după ce terminase cartea.

Ura naţională de sine - Gheorghe SCHWARZ

La Colocviul Internaţional de Psihanaliză de la Bucureşti, din 30 octombrie-1 noiembrie 2008, profesorul Vasile Dem Zamfirescu a susţinut o comunicare despre "Ura de sine la români". Asta mi-a readus în memorie un material pe care l-am publicat cu peste zece ani în urmă în legătură cu "Ura de sine la evrei" şi astfel mi s-a relevat o temă comparatistă: ura de sine la diferitele popoare, subiect nu numai de psihanaliză, ci şi ferment deloc derizoriu al conduitei în psihologia popoarelor.

Primul fapt întîlnit, abordînd acest drum, l-a constituit pluripolaritatea evidentă a subiectului. Individual, ura de sine se manifestă narcisistic prin autodepreciere manifestă, iar - de este extinsă la asumarea apartenenţei de sine la un anume neam - poate deveni şi subiect de psihanaliză, dar şi de psihologia popoarelor. Cum psihologia maselor nu mai poate fi acceptată - după avatarurile naziste - decît cu condiţia de a nu se propune aprecieri calitative uneia sau alteia dintre naţiuni, subiectul devine extrem de sensibil.

Pornind de la cele două modele amintite (ura de sine la români şi ura de sine la evrei), putem considera că:
Dacă un român se autodepreciază (ca român) cu o mare cantitate de autocompătimire, el îşi etalează o sumă de defecte (reale sau imaginare) pe care şi le scuză prin apartenenţa de neam. Ele devin, în felul acesta, stigmate manifeste ale respectivei colectivităţi, motivînd propriile tare ale subiectului. Însă dacă un ungur, rus, bulgar sau evreu etc. îl învinovăţeşte pe un român pentru exact aceleaşi lucruri pe care acesta le-a expus puţin mai-nainte, respectivul ungur, rus, bulgar, evreu etc. va fi considerat anti-român, dacă nu chiar un "duşman înrăit ce singur s-a deconspirat". Un evreu aflat într-o societate de evrei se va amuza copios cu inepuizabilele bancuri cu Iţic şi Ştrul. Dar dacă un român, ungur, rus sau bulgar etc. va spune un asemenea banc în prezenţa unui evreu, acesta îl va taxa imediat drept antisemit.

Dacă ar exista doar această bipolaritate a sentimentului de ură naţională de sine, lucrurile ar putea fi mai uşor analizate. Însă, în afară de 1) şi 2), mai întîlnim şi nenumărate alte situaţii, toate diferenţiindu-se între ele. Să-i luăm, de exemplu, pe dl Hergot (exprimat Ergot) din Mulhouse, fost Hergot (exprimat Hergot), care se trage dintr-o veche familie Hergot, precum şi pe dl Haller din Colmar (exprimat Aler, fost Haller), fiul doamnei Aler din vechea familie alsaciană Haller. Ei vor degusta într-un mod difuz un Witz despre moravurile bavarezilor şi la fel de difuz un banc despre bordelezi. Vorbind despre domnii (H)Ergot şi Heller (Aler), trebuie să ne amintim că familia dînşilor şi-a schimbat de patru ori naţionalitatea între 1870 şi 1945, încît şi azi mai pot ieşi la suprafaţă vagi orgolii ale învingătorilor cu frustrările mereu pîlpîind în subconştientul învinsului. La fel cum frustrările apar mai evidente în cazul cînd ungurul din Slovacia, Serbia sau Transilvania aude o aluzie la o caracteristică mai puţin lăudabilă din gura unui slovac, sîrb ori român, chiar şi o caracteristică pe care în adîncul sufletului său este dispus s-o recunoască şi pentru care, faţă de ai lui, se autodepreciază. Dacă - aşa cum am spus - evreul va aprecia într-un grup de conaţionali glumele cu Iţic şi Ştrul şi va fi deranjat de ele doar atunci cînd acestea vor fi exprimate de un neevreu, alsacianul va avea probleme şi în interiorul propriei conştiinţe, cînd va fi luat în derîdere un arhetip din regiunea sa istorică, în el trezindu-se fie neamţul, fie francezul.

Satisfacţia din insatisfacţie pe care o simte un aparţinător al unei etnii prin ura de sine, ca expresie a autocompătimirii, se transformă în altceva, atunci cînd autodeprecierea dispare şi calificativele vin de la altcineva, adică de la cineva din afara grupului de adopţie dat. În clipa aceea, nevoia de securitate declanşează alarme multiple şi riposte pe măsură.

Dar ce se întîmplă cînd individul părăseşte grupul de adopţie dat în favoarea unui grup de adopţie ţintit, mai ales atunci cînd trecerea se face cu mult efort şi în faţa unei rezistenţe mari a respectivului grup de adopţie ţintit? De pildă, cînd cineva trece de la o credinţă la alta (care poate fi exclusivistă)? Cazul lui Reinhard Heydrich, unul dintre cei mai hotărîţi antisemiţi practicanţi ai celui de-al treilea Reich, promotor al "soluţiei finale" pentru "rasele inferioare" ("Untermenschen"), care s-a simţit obligat la supraexcese doar pentru a infirma prin fapte că bunicul său dinspre tată ar fi fost evreu. Un astfel de caz n-a reprezentat nicidecum o excepţie. La fel, printre victimele lui Torquemada, crudul inchizitor, s-au găsit foarte mulţi conversos (persoane recent trecute la catolicism). Şi despre Torquemada au circulat bănuieli că el însuşi ar fi avut o "origine dubioasă", o bunică de-a sa fiind şi ea o converso. În cazuri dintre acestea, ura de sine devine activă şi se manifestă asupra tuturor celor care n-au făcut suficient de hotărît pasul de părăsire al fostului grup, cel de adopţie dat. Este tabloul cel mai exploziv cînd ura de sine devine act de sado-masochism evident, o justificare prin autoflagelarea trecutului din partea unui prezent ce nu se poate desprinde de ceea ce a fost şi care îşi exacerbează toate culpele urii de sine ale grupului iniţial.

Ura de sine a unui grup etnic se închide în ea însăşi. Orice prezenţă a celuilalt o transformă instantaneu într-o rană intimă, de neetalat în public, născînd sentimente de manii de persecuţie (elementul masochist) şi "faţă de care trebuie luate măsuri" (elementul sadic).

Individul om păstrează în mod permanent cele două tendinţe: de a se autoconserva şi de a se dizolva în colectivitatea semenilor săi. Cea mai simplă explicaţie a acestor tendinţe, doar aparent contradictorii, este dată de sentimentul de securitate pe care ţi-l dă grupul. (Grupul te contaminează, dar te şi conservă.) Doar că nu numai sentimentul de securitate stă la baza impulsului gregar, ci şi dulcea comoditate a făgaşului, scutirea de obligaţia de a lua decizii de unul singur, răspunderea difuză pentru fapta săvîrşită, educaţia, recunoaşterea în ceilalţi, speranţa că "para mălăiaţă" îţi va cădea fără mare efort în gură etc. Autocompătimirea în grup te face poate cel mai indisolubil legat de grup. Impulsul gregar se manifestă în cadrul grupului, în cadrul neamului, în cadrul societăţii. El ţine de dorinţa de apartenenţă, însă fiindcă nu există numai un singur grup şi un singur neam, el se delimitează de alt grup, de alt neam. Dar acesta este deja un alt subiect, "xenofobia", şi ea o temă a Colocviului Internaţional de Psihanaliză de la Bucureşti.

Ura de sine a unui grup etnic oferă circumstanţe atenuante la orice şi transformă vina personală în călduţa vină colectivă. Ura de sine a unui grup etnic ar fi cel puţin bipolară, dacă n-ar exista deturnări social-istorice diferite pentru fiecare caz în parte.

Evreii din România: viaţa religioasă - Mădălina ŞCHIOPU
Înainte de Al Doilea Război Mondial, în România trăiau peste 800.000 de evrei. Primele comunităţi importante au început să apară în Ţările Române încă de la începutul secolului al XVI-lea, după ce evreii au fost expulzaţi din Peninsula Iberică în timpul Reconquistei. Aşa se face că, datorită numărului mare de membri şi vieţii religioase intense, România a fost unul dintre centrele de naştere şi propagare a mişcării hasidice, alături de Rusia şi Polonia. Aproape jumătate din populaţia evreiască a fost exterminată în timpul Holocaustului, atît în Transilvania de Nord, de unde evreii au fost deportaţi în masă spre lagărele din Polonia şi Germania, cît şi în ceea ce a rămas din Regat, de unde au fost trimişi în Transnistria. Cealaltă jumătate a emigrat în Israel în perioada comunistă.

Acum a rămas 1% din populaţia de odinioară: 8000 de persoane în toată ţara. Peste jumătate au mai mult de 65 de ani şi unii s-au îndepărtat de viaţa religioasă propriu-zisă a comunităţii. În schimb, au rămas în grija lor 817 cimitire şi aproape 100 de sinagogi. În 2007, a fost numit prim-rabin un tînăr care nu împlinise încă 30 de ani – Shlomo Sorin Rosen – cu sarcina să gestioneze, din punct de vedere religios, datele complicate ale problemei comunitare şi demografice prezentate succint mai sus.

Muzică la sinagogă

Ce curent iudaic a predominat printre evreii din România, conservator sau reformat? „În România, majoritatea comunităţilor au fost tradiţionale, ortodoxe – spune primul-rabin. În Vestul ţării, în comunităţile cu influenţe maghiare, a existat şi aşa-numitul iudaism neolog, reformat. Sînt şi acum sinagogi şi cimitire de rit neolog în Arad, Oradea, Timişoara. De facto, comunitatea se afiliază ortodox, dar membrii nu sînt neapărat tradiţionalişti, sînt evrei, pur şi simplu. Evreii au trăit mult timp fără o limbă proprie: în comunităţile aşkenaze s-a vorbit preponderent idiş, în cele sefarde – ladino, au existat şi comunităţi orientale în care s-a vorbit arabă, dar limba rugăciunii a fost întotdeauna ebraica, şi scris, şi vorbit. Există o problemă destul de mare acum în iudaism, recunoaşterea convertirilor între diversele denominaţii. Iudaismul este astăzi destul de fragmentat, cu tot felul de grupuri şi grupuleţe, cu dispute între iudaismul american şi rabinatul israelian, între evreii tradiţionalişti şi cei moderni. Se spune că fiecare evreu e responsabil pentru celălalt, dar în practică e mai complicat. Altminteri nu pot să spun că solidaritatea e inexistentă, dar e păcat că nu se realizează şi pe latura aceasta, care nu e foarte bine definită“.


După ce îşi descoperă identitatea, dacă doresc să fie şi evrei practicanţi, lucrurile încep să devină un pic mai dificile.


Însă pentru atragerea tinerilor sau a celor secularizaţi, unele schimbări sînt permise chiar şi în iudaismul ortodox. „Din păcate, şi la noi partea religioasă este mai puţin atrăgătoare pentru generaţia tînără, cu excepţiile de rigoare. Mai nou, există şi un Centru Comunitar care atrage mai mulţi tineri, ei nu sînt axaţi pe latura religioasă, dar încearcă să facă o combinaţie între social şi puţină educaţie iudaică. Se fac anumite programe în jurul sărbătorilor şi de Shabat, dar nu este neapărat o viaţă religioasă propriu-zisă. În ceea ce priveşte activitatea educaţională a Cancelariei Rabinice, a biroului pe care îl gestionez eu, chiar acum avem în desfăşurare un concurs online pe teme iudaice, cu 50 de înscrişi, ne prezentăm în fiecare an la concursul internaţional de cunoştinţe biblice din Israel, cu copii între 14-18 ani. Rabinatul încearcă să se ocupe şi de aceste lucruri, precum şi de proiecte educaţionale pe perioada verii. Acum pregătim sărbătoarea de Pesah. Sînt multe lucruri de făcut pentru fiecare proiect în parte. În ultimii cîţiva ani, am încercat să facem chiar şi ritualul mai accesibil, am editat multe materiale cu traducere şi transliterare în alfabet latin, pentru aceia care nu ştiu ebraică. Am introdus şi muzică, dar nu instrumentală. Dacă veniţi într-o vineri seară la sinagogă, veţi auzi o muzică simplă, dinamică – sigur, păstrînd un cadru adecvat vieţii sinagogale. Acestea sînt noutăţi pentru comunitatea din România, dar la nivel mondial se încearcă în multe sinagogi atragerea oamenilor şi prin atmosfera care se creează.“

O moştenire greu de întreţinut

În grija acestei comunităţi reduse au rămas însă peste 800 de cimitire şi 100 de sinagogi, pentru întreţinerea cărora e nevoie de sume imense. Se caută modalităţi prin care să fie acoperită măcar o parte din sumele necesare pentru întreţinere, povesteşte rabinul Rosen: „Peste 700 dintre cimitire sînt în localităţi unde nu mai e nici un evreu sau avem situaţii de genul comunităţii din Satu-Mare, care are în jur de 150 de membri şi 127 de cimitire. Ar fi necesare nişte sume fabuloase numai pentru împrejmuire şi o întreţinere minimă. În 2007-2008 s-au cheltuit sume foarte mari, raportate la bugetul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, pentru reparare de garduri, morminte, împrejmuiri noi, întreţinere, pază. Mai ajută, deşi foarte puţin, unele organizaţii internaţionale. Statul român contribuie la bugetul Federaţiei şi o parte din sumă se alocă şi pentru cimitire, dar sume foarte mici, raportate la necesităţi. Avem şi situaţii în care se implică municipalitatea, pentru sinagogi în special: unele au fost date în comodat, sînt folosite ca săli de concerte, biblioteci municipale etc. Noi sîntem încîntaţi că nu se dărîmă, municipalitatea – că are un spaţiu. Sînt şi evrei din Israel care vin la mormintele părinţilor şi plătesc o contribuţie. Unii vin cu ideea aceasta, să întreţină măcar mormintele rudelor lor. Pe deasupra, ne confruntăm din cînd în cînd cu probleme suplimentare, cum au fost devastările şi profanările de la Cimitirul din şoseaua Giurgiului din Bucureşti“.

Cum sună viitorul

În ultima vreme însă, în România se reîntorc evrei din Israel. Unii pentru afaceri sau studii, alţii ca turişti, dar există şi unii care vin să se stabilescă definitiv, fie dintre cei originari din România, fie dintre cei aflaţi la a doua generaţie de emigranţi. Sînt acestea cazuri izolate sau vorbim de o tendinţă? Prim-rabinul Shloma Sorin Roseu precizează: „În nici un caz nu se poate afirma că toţi evreii originari din România vor reveni în ţară, dar vorbim de 800-1000 de familii de israelieni în Bucureşti, o comunitate egală ca număr de membri cu a comunităţii existente din Capitală. Atragerea lor în viaţa comunitară este o prioritate. Momentan, există o organizaţie care se ocupă de acest aspect, Fundaţia Chabad – la origine, o parte din mişcarea hasidică: ideea fondatorului Chabad a fost de a trimite în orice colţ de lume unde există o comunitate evreiască pe cineva care să le ofere partea de cult, de educaţie, care să formeze un nucleu comunitar. Chabad are filiale în multe ţări ale lumii, se spune în glumă că oriunde este Coca-Cola este şi Chabad – aş adăuga în afară de Cuba, unde nu este Coca-Cola, dar este Chabad. Au o sinagogă care aparţine comunităţii, în Piaţa Amzei, dar majoritatea israelienilor locuiesc în Pipera şi acum funcţionează un centru Chabad în Pipera. Există şi o grădiniţă acolo cu specific evreiesc, unde se duc şi cei doi copii ai mei. Sînt evrei israelieni care vin şi la sinagoga noastră. Dar – şi acest lucru este valabil pentru toţi evreii din România – după ce îşi descoperă identitatea, dacă doresc să fie şi evrei practicanţi, lucrurile încep să devină un pic mai dificile, în sensul de a găsi mîncare kosher, de a respecta Shabat-ul în condiţiile depărtării de lăcaşele de cult. Mă uitam pe programele candidaţilor pentru alegerea conducerii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti, alegeri care vor avea loc în curînd, şi unii au în plan deschiderea unui restaurant kosher în Bucureşti. Momentan, avem un complex alimentar şi o cantină a Departamentului de Asistenţă Socială – prin care se face asistenţă socială şi medicală la nivelul întregii ţări – care asigură masa de prînz kosher şi mesele tradiţionale, şi la Centrul Comunitar, şi la sinagogă. Acum se deschide un restaurant kosher în Braşov şi există cantine şi în alte comunităţi mai mari. Ne ajută şi o organizaţie din SUA, Joint, partenerul nostru istoric, dar încercăm să atragem venituri suplimentare“.

Cîţi dintre evreii din România respectă cele 613 porunci/reguli ale vieţii de zi cu zi pe care, conform iudaismului tradiţional, trebuie să le respecte orice evreu? „Puţini. Îşi aduc aminte din familie, de exemplu, că există o anumită sărbătoare, o celebrează, dar fac rabat de la reguli care ţin de ritual. Mănîncă conform poruncilor la o sărbătoare tradiţională, dar în viaţa de zi cu zi – altceva.“ Există sancţiuni religioase pentru ei, ca în cazul ortodocşilor care nu ţin post şi sînt opriţi de la împărtăşanie? „Nu. E posibil să existe în comunităţi foarte tradiţionaliste, dar în România în nici un caz nu se va face diferenţa. Mi se pare deosebit de jignitor că în unele comunităţi din străinătate se face diferenţa. Pentru noi, un evreu e un evreu şi cu asta, basta. În fond, Dumnezeu, care a dat cele 613 porunci, a dat şi liberul arbitru. Desigur, la nivel comunitar, instituţional, e important să se formeze un climat de încurajare a respectării regulilor, dar la nivel individual fiecare are relaţia lui cu divinitatea“.

Despre Holocaust si antisemitism. Recentele Ordonante de urgenta ale Guvernului Romaniei cu privire la interzicerea manifestarilor antisemite, rasiste, negarea Holocaustului, cultul criminalilor de razboi, restituirea proprietatilor evreiesti au aruncat in aer opinia publica. Cu toate ca discutiile...

Despre Holocaust si antisemitism

Recentele Ordonante de urgenta ale Guvernului Romaniei cu privire la interzicerea manifestarilor antisemite, rasiste, negarea Holocaustului, cultul criminalilor de razboi, restituirea proprietatilor evreiesti au aruncat in aer opinia publica. Cu toate ca discutiile privind aceste probleme au inceput acum un deceniu in anumite cercuri intelectuale din tara noastra (eu am publicat in 1995 o carte dedicata dezbaterii dilemelor morale ale natiunii romane, care trata pe larg, inclusiv perioada Antonescu, intitulata "Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria"), subiectul nu a fost "la moda", iar multi politicieni, ziaristi, cetateni obisnuiti nu doreau sa-l discute obiectiv. Pentru unii oameni a vorbi despre responsabilitatea unor politicieni, militari si a celor care le-au executat crimele echivaleaza cu a invinui intregul popor roman. Asa au fost interpretate de catre superficiali, declaratiile ambasadorului Sua la Bucuresti, Michael Guest.
Unii se intreaba de ce nu a avut loc mai intai o dezbatere publica cu privire la crimele comunistilor, la Gulagul romanesc. Aceasta dezbatere a avut loc, insa procesul comunismului a fost blocat in Romania din motive diverse. Intre cei care au condus in perioada postcomunista erau destui nomenclaturisti si membri ai aparatului de represiune, ostili deconspirarii responsabilitatilor si complicitatilor. Dar cine are interesul ascunderii adevarului privind soarta evreilor (a tiganilor, a anumitor "secte periculoase")? Cu toate ca dintre cei amestecati in crimele de atunci, supravietuitorii se numara pe degete, sunt multi care nu au interesul sa recunoasca adevarul. Ei cred ca orice discutie directa si recunoastere a unor crime abominabile din trecut, facute de Antonescu sau de comunisti, ar afecta demnitatea nationala. Din punctul de vedere personal al oricaruia dintre noi, care nu suntem responsabili si nici nu ne simtim vinovati pentru crimele de tip antisemit sau de tip comunist, cunoasterea adevarului este un imperativ moral. Un imperativ individual si colectiv, ca si aflarea adevarului privind mortii din decembrie 1989. Un act de igiena nationala, pentru ca demna este numai asumarea trecutului, asa cum a fost, cu lumini si umbre. Germanii au iesit purificati si intariti din aflarea adevarului privind crimele comise de nazistii adusi la putere prin vot democratic. Intariti pentru ca vor respinge un nou Hitler, care ar incerca sa ii seduca din nou.
Nu am nici cea mai mica indoiala cu privire la crimele comise de comunisti sau cu privire la acelea comise in preajma si in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial impotriva evreilor, dar si a altor categorii despre care se considera atunci ca trebuie eliminate de pe fata pamantului. Exterminarea evreilor din Europa (ca sa folosesc numele unei celebre carti scrise de Raul Hilberg, tradusa si in romaneste) a fost un fenomen cvasicontinental, care a cunoscut intensitati diferite in functie de tara, regiune, apropierea de regiunea frontului, puterea combinata de impotrivire a factorilor politici, religiosi, civici. Am ajuns sa cunosc mai bine ceea ce s-a petrecut in Romania acelor ani, datorita unui concurs de imprejurari. In 1991, am facut parte dintr-un grup de ziaristi romani invitati de primul-ministru al Israelului sa-i viziteze tara. La Yad Vashem, Muzeul Holocaustului din Ierusalim, am vazut dovezi cutremuratoare, atat despre cei care au comis crime, cat si despre cei care au salvat evrei. Am citit apoi tot ceea ce am gasit, inclusiv volumele de documente, mi-am facut o imagine cu privire la ceea ce s-a petrecut, dupa care mi-am publicat cartea, care se ocupa si de alte probleme. In 1996, am consultat mai multe luni arhiva de la U.S. Holocaust Memorial, din Washington D.C. Era vorba de un milion de file fotocopiate din arhivele romanesti (Arhiva Nationala, Arhiva Sri). Am studiat cu atentie multe role cu fotocopii, iar pe toate celelalte le-am parcurs in viteza. Documentele oficiale romanesti sunt atat de clare, incat nu incape indoiala cu privire la natura actelor criminale. Multe crime sunt documentate cu numele celor care au dat ordine, ale celor care le-au executat, precum si ale victimelor. Unele masacre au fost insa facute fara a mai pastra evidenta, la gramada, iar in alte cazuri este vorba de cei care au murit in lagare de tranzit, ghetouri sau in conditii inumane. Crimele nu pot fi puse sub semnul indoielii, doar pentru ca intre estimarile unora si ale altora exista diferente. Antonescu si altii au dat ordine clare de executare a unor oameni nevinovati. Iar justificarile sale rasiste vorbeau despre necesitatea de a "curata" Romania de elementele "impure". Este antisemitismul ridicat la rang de politica de stat. Daca acele crime s-au petrecut in Transnistria sau la Odessa, iar cei care le-au comis faceau parte din armata sau jandarmeria romana, nici nu mai conteaza ca nu s-au petrecut pe teritoriul Romaniei, ci al Uniunii Sovietice ocupate.
Ulterior, cand soarta razboiului s-a intors, Antonescu nu a raspuns solicitarilor Reichului de a-i deporta pe evreii din Romania in lagarele de concentrare naziste. Se incearca "compensarea" crimelor comise la ordinele sale prin actiunile "de salvare a evreilor". Cei care ii inalta statui lui Antonescu o fac in numele recunostintei pentru razboiul de recuperare a teritoriilor ocupate de Urss in urma abominabilului pact Ribbentrop-Molotov. Oricat de mare patriot a fost Antonescu, el nu poate fi absolvit de crimele comise. Acelasi mecanism de disculpare functioneaza in mintile bolnave ale celor care considera ca Nicolae Ceausescu "a facut si lucruri bune pentru tara", ca politica lui de falsa desprindere de sub tutela Urss a fost un semn de patriotism. Din punctul de vedere moral, nostalgiile dupa Antonescu sau Ceausescu sunt abominabile. Chiar daca ei nu au fost monstrii umani de anvergura lui Hitler sau Stalin, in nici un caz nu pot reprezenta repere etice pentru o natiune libera, democratica, sanatoasa moral.
Nu este intamplator faptul ca dupa ce Antonescu a fost judecat si condamnat pentru crime dovedite de razboi de catre comunistii romani, sub presiunea Moscovei, dar si a Aliatilor, cultul sau a reinceput pe vremea lui Ceausescu, cand comunismul isi inventa o legitimitate prin trecerea de la internationalism la nationalism. Securitatea si imensul aparat de propaganda al Pcr au implicat in aceasta operatiune scriitori, regizori, istorici, reprezentanti ai Miscarii Legionare din diaspora (precum I.C. Dragan). Unii dintre acesti oameni sunt acum activi politic, au ajuns senatori, deputati, sefi de partide. Faptul ca Adrian Nastase si Ion Iliescu au pornit procesul de demolare a unor false mituri istorice, la care ei au contribuit in trecut, ii deranjeaza. Se vor impotrivi prin toate mijloacele, mai ales ca mizeaza pe lipsa de curiozitate morala si intelectuala a concetatenilor de a verifica faptele si documentele, lasandu-se manipulati de agitatorii in ape tulburi. Daca ei vor reusi sa mai castige si voturi cu discursul de reabilitare a figurilor compromise din trecut inseamna ca Romania chiar nu mai are nici o sansa de a intra in randul natiunilor libere, care nu s-au temut de regandirea critica a trecutului.
http://www.formula-as.ro/2002/510/editorial-15/editorial-3081

A fost sau n-a fost Holocaust
http://www.cotidianul.ro/a_fost_sau_n_a_fost_holocaust-77792.html
Festivalul „One World Romania“ s-a încheiat cu proiecţia documentarului „Charging the Rhino“ de Simcha Jacobovici şi cu o discuţie în care Holocaustul românesc a mai încins o dată spiritele, cauzând un veritabil conflict între generaţii.
„Holocaustul românesc a fost… improvizat.“ E şi verdictul regizorului-producător Simcha Jacobovici şi al unui istoric român care apare în documentarul „Charging the Rhino“ - referinţa la bestiile lui Eugène Ionesco -, cu a cărui proiecţie s-a încheiat pe 23 martie Festivalul de Film „One World Romania“. O peliculă extrem de personală, căreia cineastul i-a consacrat 10 ani de muncă, dar al cărei ritm narativ, marcat prin intertitluri, este mai mult decât sacadat.

„Charging the Rhino“ reface din bucăţi existenţa tatălui regizorului (împuşcat în timpul Holocaustului, căruia i-a supravieţuit însă, chiar dacă a purtat un glonţ în piept până la finalul vieţii) şi a vărului acestuia, Sasha Muşat (participant la Marele Jaf Comunist şi împuşcat într-o pădure la ceva vreme după ce a „jucat“ în „Reconstrucţia“), îmbinându-le cu călătoria de recuperare a memoriei familiale întreprinse de Simcha Jacobovici şi de sora lui în România. Nu e neapărat şi un documentar eficient: nu din cauza prezenţei burţilor, ci pentru că realizatorul se întoarce obsesiv la anumite detalii, e drept, percutante. Puţinul suspans pe care îl generează în voice-over se pierde printre digresiuni mult „mai moi“, necesare poate din punct de vedere personal, dar nu şi din acela al economiei peliculei.

Discuţia care s-a iscat în urma proiecţiei de la Cinema Union a fost suficient de animată, frizând pe alocuri limitele politeţii elementare: „Aţi fost tendenţios cu România, aţi cam luat-o pe ulei“, i s-a adresat lui Simcha Jacobovici un spectator burzuluit, care a invocat şi „Holocaustul dumneavoastră“. Cineastul a răspuns temperat că aceasta este povestea familiei lui, are dreptul s-o trateze cum doreşte… căci „fiecare cu uleiul lui“. „Am 21 de ani, sunt român, dar nu de la români am aflat că a existat Holocaust la noi“, a comentat un alt spectator, frustrat de lipsa informaţiilor pe această temă.

O altă membră a audienţei a declarat că nu crede că jaful la care a participat Sasha Muşat a avut cu adevărat loc, moment în care a intrat în joc şi Alexandru Solomon, autorul documentarului pe această temă - „el m-a convins de realitatea acelui eveniment“, a dat replica ironic Jacobovici. El a reiterat unul dintre reproşurile din film, că ar exista monumente dedicate lui Antonescu, dar nu victimelor Holocaustului, iar un alt spectator i-a atras atenţia asupra faptului că lucrurile s-au mai schimbat din 2006 încoace, şi anume în bine. Solomon a profitat de moment pentru a întreba publicul dacă era la curent cu informaţiile prezentate în „Charging the Rhino“, dar răspunsul a venit cu jumătate de gură. Atât de în bine s-au schimbat lucrurile în ceea ce priveşte holocaustul românesc.

Apogeul antisemitismului de stat a fost atins in Romania intre 6 septembrie 1940 si 23 august 1944, adica in perioada in care tara a fost condusa de generalul (ulterior maresalul) Ion Antonescu. Prin decrete-legi s-a trecut la asa-zisa ,,romanizare,, - de fapt trecerea in proprietatea statului - a proprietatilor detinute de evrei in mediul rural si la orase, iar impotriva evreilor au fost luate masuri discriminatorii si umilitoare: concedierea sistematica a numerosi angajati evrei, interzicerea efectuarii serviciului militar - inlocuit cu munca obligatorie -, excluderea actorilor evrei din teatre, a jurnalistilor evrei din redactiile ziarelor, a avocatilor evrei din barou, a medicilor evrei din Colegiul Medicilor. Toti profesorii, toti elevii si studentii evrei au fost exclusi din invatamintul de stat.
Aspectul cel mai tragic al antisemitismului de stat sub guvernarea Antonescu l-au reprezentat insa pogromurile, deportarile si exterminarea in masa a unei parti a populatiei evreiesti de pe teritoriul romanesc. Pogromul dezlantuit de legionari cu ocazia rebeliunii din 21-23 ianuarie contra generalului Ion Antonescu a dus la uciderea a 120 de evrei si la devastarea a numeroase sinagogi, locuinte si magazine din Bucuresti. Citeva luni mai tirziu, in urma pogromului de la Iasi din 28-30 iunie, militarii romani si germani, jandarmii si fostii legionari au ucis un numar greu de precizat - intre 4.000 si 12.000 - de evrei. O parte dintre acestia au murit de sete in doua trenuri de marfa - devenite ,,trenuri ale mortii,, - unde au fost inghesuiti, in conditii de neimaginat, 4.500 de oameni. Nimeni nu a fost condamnat atunci pentru acest masacru in masa. intre timp, la 22 iunie 1941, incepuse Operatiunea ,,Barbarossa,, - atacarea Uniunii Sovietice de catre Germania nazista si aliatii ei. Armata romana, impreuna cu cea germana, a patruns in teritoriile rapite Romaniei de sovietici cu un an in urma - Basarabia si Bucovina de nord. Sub pretextul ca populatia evreiasca din aceste teritorii intimpinase favorabil trupele sovietice in iunie 1940, Ion Antonescu i-a rezervat acesteia o soarta distincta si atroce. Numerosi evrei basarabeni au fost ucisi in cursul eliberarii acestei provincii de sub ocupatia sovietica, iar in toamna anului 1941 autoritatile romane au inceput deportarea dincolo de Nistru, in Transnistria, a majoritatii evreilor - peste 120.000 - care supravietuisera masacrelor in Bucovina de nord si Basarabia. inchisi in lagare de concentrare, prada foamei si epidemiilor, cei mai multi dintre acestia - aproape 90.000 - au murit pina la sfirsitul anului 1943. Autoritatile militare romane care administrau Transnistria s-au facut vinovate si de moartea unui mare numar de evrei ucraineni. in urma unui atentat cu bomba asupra cladirii comandamentului militar roman din orasul Odessa - care a provocat, la 23 octombrie 1941, moartea a 128 de militari si civili romani - represaliile ordonate de Ion Antonescu au dus la uciderea unui numar greu de evaluat (intre 25.000 si 40.000) de evrei aflati in oras. De masacrul de la Odessa a fost, de altfel, acuzat direct Ion Antonescu atunci cind s-a judecat procesul acestuia in 1946.
in primavara anului 1944, evreii din nord-estul Transilvaniei, anexat de catre Ungaria, cu sprijinul lui Hitler, la 30 august 1940, au fost deportati de catre trupele germane cu ajutorul autoritatilor maghiare. intre 140.000 si 150.000 de evrei din Ardealul de Nord au luat astfel drumul lagarelor de exterminare naziste, unde majoritatea au fost ucisi. impotriva tuturor acestor crime s-au ridicat, in Romania acelor ani, putine proteste, desi au existat numeroase gesturi de solidaritate tacuta. Unii oameni politici, intre care Iuliu Maniu, au cerut in mai multe rinduri lui Ion Antonescu sa puna capat deportarii evreilor in Transnistria. Alti romani, ale caror nume sint, inca si azi, prea putin cunoscute, s-au opus activ persecutarii si uciderii evreilor, au salvat evrei de la moarte. Traian Popovici, primar al orasului Cernauti dupa alungarea trupelor sovietice, a protestat contra deportarii evreilor din oras in Transnistria si a reusit sa salveze de la deportare 19.000 dintre acestia. Regina Elena, mama regelui Mihai, a intervenit personal pe linga Ion Antonescu, contribuind la salvarea a mii de evrei care urmau sa fie sau fusesera deja deportati in Transnistria. Colonelul de jandarmi Sabin Motora, aflat in Transnistria, a retrimis in Romania 700 de evrei internati in lagar, salvindu-i, astfel, de la moarte. Tot in Transnistria a salvat vietile unor evrei si preotul ortodox Petre Gheorghe. Viorica Agarici, presedinta Crucii Rosii din orasul Roman, a reusit sa distribuie hrana evreilor transportati cu unul dintre ,,trenurile mortii,, dupa pogromul de la Iasi. Cu ocazia aceluiasi pogrom, mai multi locuitori ai orasului Iasi, printre care directorul Morii ,,Dacia,,, Grigore Porfir, sau farmacistul Dimitrie Beceanu - veteran din primul razboi mondial -, au salvat de la moarte zeci de evrei. Conform unor marturii, citiva ieseni i-au aparat chiar pe concetatenii lor evrei cu pretul vietii.
Statul si minoritatile
din Romania postbelica
Rasturnarea, la 23 august 1944, a regimului condus de Ion Antonescu a dus si la abolirea legislatiei antisemite din Romania. Situatia minoritatilor nationale si raporturile dintre majoritatea romaneasca si aceste minoritati pareau destinate sa se amelioreze. Daca persecutarea evreilor a incetat, in schimb, minoritatea care a avut de suferit, inca de la inceputul anului 1945, a fost cea germana. Acuzata in bloc de catre fortele de ocupatie sovietice de a fi colaborat cu Germania nazista, comunitatea sasilor a fost, in parte, deportata in Uniunea Sovietica, in lagare de munca. 70.000 - 80.000 de sasi transilvaneni, barbati si femei au fost astfel dusi cu forta in Siberia, din ordinul lui Stalin, de unde o buna parte nu s-au mai intors niciodata. Regimul comunist, instaurat oficial in Romania la 30 decembrie 1947, a actionat de o maniera nivelatoare, ostila diversitatii, asupra intregii societati romanesti, prin incadrare ideologica, prin represiune si control politic. Minoritatile au fost profund afectate de aceasta politica. Dupa modelul sovietic, unele minoritati religioase, considerate periculoase, prin legaturile lor in afara Romaniei - indeosebi catolicii si greco-catolicii -, au fost tinta persecutiilor. Biserica Greco-Catolica, de pilda, care numara peste 1,4 milioane de credinciosi inainte de razboi, a fost chiar desfiintata oficial in 1948 si o parte dintre slujitorii ei aruncati in inchisori, unde mai multi episcopi si preoti greco-catolici au murit. Regimul comunist a pretins ca aduce rezolvarea definitiva a problemei minoritatilor nationale si a raporturilor dintre acestea si majoritatea romaneasca. Unul dintre primele sale efecte a fost insa accelerarea emigrarii evreilor din Romania catre Israel si alte tari din afara sferei de influenta sovietica. Aproape 150.000 de evrei au parasit Romania intre 1945 si 1951, cei mai multi dintre acestia plecind dupa 1947. Din 1952, guvernul comunist roman a limitat drastic emigrarea evreilor, care a fost apoi din nou permisa in anii 1960. Astazi mai traiesc in Romania citeva mii de evrei cetateni romani, ultimii descendenti dintr-o comunitate ce numara, in anii 1930, circa 750.000 de oameni. O alta comunitate etnica aproape complet disparuta in anii comunismului a fost cea a germanilor. Deja imputinata de deportarile din 1945 in Uniunea Sovietica, comunitatea germana a scazut drastic in vremea regimului Ceausescu, mai ales din cauza emigrarii in Republica Federala Germania. Dupa stabilirea relatiilor diplomatice dintre Romania si RFG, in 1967, germanii din Romania au plecat in numar tot mai mare - in anii 1970 si 1980 circa 14.000 anual - catre Germania de Vest. Regimul Ceausescu a vazut in aceasta emigrare masiva o ocazie de a-si procura devize occidentale si a obtinut ca guvernul RFG sa-i plateasca, in secret, cite o taxa pentru fiecare etnic german care parasea Romania. Ceausescu s-a dedat astfel unui rusinos comert cu oameni, cu dreptul lor la libertatea de a trai acolo unde doresc. Situatia minoritatii maghiare a fost diferita de cea a minoritatii evreiesti si a celei germane. Aceasta nu a emigrat, raminind, conform recensamintelor, cea mai numeroasa comunitate etnica, dupa cea romana. Regimul comunist a proclamat in repetate rinduri ca vechile adversitati dintre romani si maghiari sint lichidate in ,,noua orinduire,,. Dupa modelul asa-ziselor ,,republici autonome,, sovietice, a fost creata, in 1952, Regiunea autonoma maghiara, populata in proportie de trei sferturi de etnici unguri. Aceasta a fost desfiintata in 1968, atunci cind Romania a revenit la impartirea administrativa in judete. in ciuda pretentiilor conducerii comuniste a Romaniei de a-i fi ,,infratit,, pe romani si pe unguri, unele resentimente si prejudecati reciproce s-au perpetuat de o maniera subterana. Evenimentele de la Tirgu Mures din martie 1990 au reprezentat punctul culminant al acestor evolutii, ceea ce a expus Romania unor riscuri majore. Interventuia ferma a societatii civile a reusit sa impuna o solutie politica, astfel ca minoritatile au fost integrate in actul guvernarii, ceea ce a contribuit la dezvoltarea unui sentiment de incredere si la modificarea in sens pozitiv a imaginii Romaniei pe plan international.
http://www.romare.ro/

Instruire privind Holocaustul pentru profesorii de istorie
In zilele de 6-8 martie are loc la Timisoara, o sesiune de instruire pentru profesorii de istorie pe tema educatiei despre Holocaust, toleranta si antidiscriminare.
In programul primei zile figureaza o lectie deschisa la clasa a VII a in care va fi prezentata imaginea unei copilarii inainte de Holocaust (Anca Ciuciu). Ca materiale didactice profesorii vor primi fotografii si un CD audio, cu marturia lui Gavrila Marcuson (1913 -2008).
Urmeaza un workshop despre stereotipuri negative si pozitive despre minoritati analizindu-se impactul manualelor in sec. XIX.
Ziua se va incheia cu vernisajul expozitiei „Martori evrei ai unui secol romanesc”, deschisa in incinta Muzeului de Arta din Timisoara. Bazata pe fotografii de familie ale batrinilor evrei din Romania, expozitia se doreste o documentare si isi propune sa reconstituie viata evreiasca asa cum a fost inainte de al doilea razboi mondial, in timpul razboiului si dupa acesta pina astazi. Fiecare fotografie este insotita de o scurta poveste, spusa de membrii familiei ramasi in viata sau chiar de cei din imagini.
Scopul principal al expozitiei este didactic si este realizata prin eforturile Centropa, Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, Centrul de Studii Ebraice Goldstein Goren, Asociatia Idee si Institutul Intercultural Timisoara.
Se va asculta muzica evreiasca si vor fi prezentate fotografii de familie.
Simbata, 7 martie, va urma o serie de prelegeri legate de istoria Timisoarei (Smaranda Vultur), contextul istoric al Holocaustului (Mihai Chioveanu), prezentarea noilor materiale Centropa (Anca Ciuciu) si Marturii ale supravietuitorilor Holocaustului : Liviu Beris (Transnistria), Oliver Lustig (Auschwitz).
Programul zilei se va incheia cu distributia filmului documentar „Holocaustul uitat”.
Duminica, 8 martie, va fi rezervata documentarului „Dureri ascunse”, de Michelle Kelso despre Holocaustul romilor. Programul va mai cuprinde si aplicatii didactice la clasa.

Regizorul Florin Iepan: Cred ca trebuie sa constientizam ca Romania are si un trecut fascist

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-3849313-regizorul-florin-iepan-cred-trebuie-constientizam-romania-are-trecut-fascist.htm

In octombrie 1941, dupa ce armata romana a intrat in Odessa, in fostul sediu al NKVD-ului a fost instalat comandamentul armatei romane. Minata de partizanii sovietici, cladirea sare in aer si ucide 90 de militari. Infuriat, Ion Antonescu cere ca pentru fiecare soldat si ofiter roman mort sa fie executati cate 200 de comunisti, iar evreii sa fie luati ostateci. O zi mai tarziu, aproape 20.000 de evrei (dupa altii, 22.000) – adica populatia evreiasca a Odessei - sunt stransi in noua magazii din satul Dalnic, langa Odessa. Magaziile sunt stropite cu benzina si li se da foc. Cei stransi in magazii pier in incendiu. La peste 65 de ani departare, documentaristul Florin Iepan se pregateste sa realizeze un film despre masacrul de la Odessa.

Nascut la Timisoara si absolvent al scolii de film din Bucuresti, Iepan s-a mai ocupat in documentarele sale de “decretei”, de Johnny Weismüller si Bela Lugosi sau de vampirii din Transilvania. El se numara printre fondatorii lui DocuMentor, prima asociatie a realizatorilor de film documentar din Romania, si este, alaturi de Alexandru Solomon, primul documentarist roman care a descoperit parghiile coproductiilor internationale.

Cu “Odessa”, Iepan nu-si propune un portret al lui Ion Antonescu (pro sau contra), ci un film in care sa demonstreze ca Romania a avut un trecut fascist si antisemit pe care e timpul sa si-l asume.

“Si astazi majoritatea romanilor e convinsa ca “tarisoara“ a fost o victima a istoriei, a marilor puteri, a strainatatii in general. Ideea ca Romania a dus un adevarat razboi de cucerire si de purificare etnica in Est nici acum, in anul 2008, nu poate fi pusa in discutie”, spune Florin Iepan.

Cineastul a obtinut o finantare de la Centrul National al Cinematografiei si va realiza “Odessa” in coproductie Sub-cult-ura (Timisoara) si Starcrest Media (Frankfurt).


- In ce stadiu te afli cu filmul? Ti-ai terminat documentarea?
- Tocmai am terminat prospectiile in Ucraina. Incercam sa dam de supravietuitori ai masacrului de la Odessa, aflati acum in America si Israel, dar este foarte greu…. Strangem informatii, date, imagini si marturii, si ne pregatim pentru filmarile care o sa inceapa in curand.


- De unde interesul tau pentru masacrul de la Odessa?

- In opinia mea, aceasta e cea mai intunecata zi din istoria moderna a Romaniei, despre care noi si copiii nostri nu stim mai nimic. Mai mult, regimul Antonescu, figura Maresalului si prima perioada a celui de al doilea razboi mondial, in care Romania era aliatul Germaniei naziste, sunt privite cu indulgenta de catre o buna parte din societatea romaneasca.

Ziaristi, figuri publice, o parte din liderii de opinie care populeaza consistent spatiul public au pareri foarte nuantate despre regimul Antonescu. Istoria Romaniei a fost si este prezentata distorsionat din ratiuni politice si dintr-un fals atasament fata de figurile noastre istorice.


- Ion Antonescu a iesit pe locul cinci in finala de la “Mari romani”, show-ul organizat de TVR.
- Si astazi, majoritatea romanilor e convinsa ca “tarisoara“ a fost o victima a istoriei. Eu cred ca trebuie sa constientizam ca Romania are si un trecut fascist, ca o parte din populatia Romaniei interbelice a simpatizat cu ideile si cu liderii acestei ideologii, ca e incorect sa ne spalam pe maini spunand ca ideologia de extrema dreapta era apanajul exclusiv al miscarii legionare, din moment ce marea majoritate a crimelor comise impotriva evreilor si tiganilor apartin unor institutii ale statului roman.


- Cum te-ai gandit sa abordezi problema?
- S-ar putea ca acesta sa fie un film diferit de ceea ce se asteapta de la un astfel de subiect. Ma gandesc ca in egala masura este interesant sa vedem ce au de spus cei care au fost martori la acele atrocitati, dar si ce avem noi de spus, cei care azi incercam sa gasim o noua identitate nationala pentru Romania.

In ce masura adevarul istoric va intra sau nu in coliziune cu brandul de tara din mintea fiecaruia dintre noi? Ce suntem noi dispusi sa facem ca sa aflam adevarul despre un episod deja dat uitarii si aparent lipsit de importanta !?

Cu siguranta, unul dintre personaje va fi Antonescu, dar e gresit sa-i atribuim doar lui vina pentru cele intamplate atunci. In viziunea mea, Antonescu era un exponent al epocii, un produs al mentalitatii dominante din societate (cum a fost si Ceausescu, in buna masura.). Un alt personaj interesant e fostul primar al Odessei – instalat acolo de Antonescu – Pantea, o figura mai degraba luminoasa in contextul acela de incrancenare si violenta. El n-a ezitat sa–i scrie direct lui Antonescu si sa denunte crimele impotriva evreilor din Odessa.


- Ai gasit si romani care au participat la masacru?
- Aici avem o problema: veteranii nostri nu fac altceva decat sa idealizeze participarea fiecaruia dintre ei la razboi. E foarte greu sa-i faci acum sa-si aminteasca ceva rau sau dureros. Au fost niste eroi ai neamului si trebuie sa ramana eroi, cam asta e realitatea.
Dar e dificil sa gasesti acum, in 2008, contemporani ai acelor evenimente…

In lipsa lor, s-ar putea sa fiu nevoit sa mut atentia acestui documentar asupra generatiei mele si sa cercetez daca nu cumva lipsa noastra de interes si compasiune fata de victimele Romaniei fasciste nu ascunde ceva grav si mai profund care ne-ar putea face sa ne intrebam in ce masura noi am fi reactionat altfel daca eram in locul bunicilor nostri.


- O sa exprimi un punct de vedere transant in film sau il vei lasa pe spectator sa decida singur ce sa creada?
- Eu nu cred ca se poate fara sa exprimi un anumit punct de vedere. Diferenta intre un documentar bun si unul prost e aceea ca punctul de vedere al autorului devine treptat si imperceptibil si punctul de vedere al spectatorului, si asta nu datorita unei abilitati speciale, ci mai ales gratie onestitatii autorului in raport cu subiectul.

Nu trebuie sa uitam ca vorbim despre niste oameni obisnuiti, care intr-o buna zi, fara sa stie de ce si cum, s-au trezit inchisi intr-un depozit alaturi de copiii si parintii lor, si au asteptat in tacere pana au simtit miros de fum si au realizat ca nu mai au nici o scapare… Si toate asta de ce ? Pentru ca undeva, intr-o alta tara, Romania, parerea generala despre evrei era mai degraba proasta decat buna. Asta a fost.


- Ce exista acum pe locul celor noua magazii de la Dalnic?
- Exista doar un monument pierdut intr-un lan de grau. Pana o sa filmam noi acolo, la Dalnic, probabil ca graul n-o sa mai fie…,dar subiectul raman in picioare.


- Ce imagini de arhiva ai?
- Nu exista foarte multe imagini de arhiva legate direct de masacrul de la Odessa. In schimb, sunt o multime de filme de propaganda sovietice, germane si romanesti care dau ocol povestii noastre. Problema mea e legata de modalitatea in care pot folosi aceste imagini, gandite de la bun inceput ca instrumente de manipulare, fara sa aduc o atingere adevarului istoric.


-Te-ai gandit sa faci si reconstituiri?
- Aici nu am luat o decizie, e un teren alunecos de care autorii romani de film documentar abuzeaza in ultimul timp. O sa vad cum decurg lucrurile si poate o sa ajung in punctul in care o sa introduc un plan fictional in poveste.


- Crezi ca le vei modifica optica celor care vorbesc despre Ion Antonescu ca despre un erou?
- Eu nu vreau sa fac un film despre Antonescu, respectiv pacatele acestui personaj. El mi se pare o figura reprezentativa pentru epoca si mentalitatea romanilor din acea vreme. Dar a spune ca Antonescu a facut si lucruri bune pentru tara e ca si cum ai spune ca Hitler a facut si autostrazi sau ca era un om sensibil, cu un real talent pentru pictura.

Antonescu are pe constiinta vietile a sute de mii de civili. Opiniile lui rasiste si antisemite nu sunt un secret pentru nici un om documentat si, chiar daca nu ne convine, trebuie sa admitem ca Romania sub conducerea lui a ucis mai multi evrei si tigani decat Italia lui Mussolini. Dar, ma intreb, putem spune ca Antonescu e singurul vinovat? Oare Casa Regala, politicienii si o parte din personalitatile din epoca nu pot fi privite si din alt unghi decat ca victime ale tavalugului comunist care a urmat razboiului?

Cultura si civilizatie / Ei vor face o diferenta (08-02-2009) Sunt tinerii interesați de Holocaust?, de Andrea GHIȚĂ:citeste[...]

La Cluj memoria celor 16000 de evrei deportaţi la Auschwitz în vara lui 1944 se comemorează în fiecare an în luna iunie, la Hazkara. Şase supravieţuitori aprind şase lumânări în memoria celor şase milioane de victime, Corul Comunităţii Evreieşti prezintă un program de cântece, se rostesc cuvântări. Sunt prezente notabilităţile oraşului (mai mult sau mai puţin, depinzând dacă e un an electoral sau nu) şi unii reprezentanţi ai bisericilor (mai ales ale celor româneşti). În noiembrie, la Ziua Holocaustului din România, activităţile sunt desfăşurate din iniţiativa autorităţilor, care cel mai adesea dau un telefon comunităţii evreieşti să organizeze ceva, iar ei depun coroane de flori.

Şi în luna ianuarie Ziua Memorială a Holocaustului a fost marcată atât de Centrul Cultural Italian cât şi de Centrul Cultural Francez, iar Parohia lutherană a organizat o dezbatere a cărţii lui Dieter Schlesak Capesius, farmacistul de la Auschwitz, tradusă în maghiară şi publicată de curând la o editură din Miercurea Ciuc. Am participat la câteva dintre aceste evenimente unde am ascultat expuneri interesante şi luări de cuvânt pertinente, dar nu am putut să nu remarc auditoriul relativ restrâns, alcătuit în majoritate din persoane de peste 50 de ani, şi prezenţa celor câţiva supravieţuitori ai Holocaustului, nevoiţi să asculte iarăşi şi iarăşi, povestea dureroasă a ororilor prin care au trecut. „Unde sunt tinerii ? De ce nu-i interesează” s-a întrebat cineva. Rândurile de mai jos se doresc un răspuns la această întrebare

Pe tineri nu-i interesează?

„Are cineva habar de unde aş putea să fac rost de (toata)bibliografia necesară pentru faza pe ţară? Îmi mai trebuie o carte: Predarea Holocaustului în sec XXI",Jean Michel Lecompte...(Ştiu că-i un institut prin Israel care are cartea publicata integral pe Net, în română, dar la search-ul in Google nu găsesc nimic. Mă poate ajuta cineva?” „Ţi-as da eu cartea... a căutat profa de istorie cam mult cartea asta, şi in final a făcut rost de două, dar eşti dispus să vii până in Vaslui sa o iei? „Dacă sunteţi interesaţi de concurs, mai postaţi şi voi câte ceva pe forum să ne cunoaştem. Sau participă numai Vasluiul şi Prahova ?” „Şi Sălajul participă! Eu sunt chiar din Zalău, Sălaj. Aşa că la noi veţi veni la olimpiadă”.” Braşovul e şi el pe drum! Şi Bucureştiul participă”. „Singurul meu regret e că acest concurs nu se adresează unei categorii mai mari de persoane, că poate aşa n-am ajunge să votăm în primii 10 mari romani pe mareşalul Antonescu” „In altă ordine de idei, dar tot legat de subiect....azi o persoană (a cincea in ultimele doua săptămâni) m-a întrebat ce e ăla Holocaust...judecaţi si voi că eu m-am plictisit. Vă pup si spor la învăţat”.
Am spicuit din postările de pe un forum al elevilor finalişti la Concursul Naţional Memoria Holocaustului, organizat în iunie 2006, de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în colaborare cu Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, Asociaţia de Prietenie România – Israel şi Asociaţia Evreilor Români Victime ale Holocaustului (AERVH), în parteneriat cu Instituţia Prefectului şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj.

Forumul a continuat şi după terminarea concursului, cu impresii şi fotografii. Spicuiesc din nou : „Un orăşel frumos, curat, plin de oameni primitori, indiferent de naţionalitate...Cam lung drumul până acolo (asta depinde de judeţul din care eşti), dar merită, mai ales dacă eşti intr-o companie agreabilă... Domnul Hecht a făcut un gest frumos sâmbătă seara invitându-ne la dumnealui acasă..” „Cel mai mişto a fost că am avut unde să batem mingea !”

Ultimele postări din septembrie 2006 sunau astfel: „Poate vă întrebaţi de ce am revenit ? Voiam să vă spun de o fază pe care am aflat-o ieri de la profa de istorie (nu ştiu dacă e adevărat sută la sută) pare-se că la anul nu se va mai organiza concursul Memoria Holocaustului pentru că s-au cheltuit prea mulţi bani anul acesta. Dacă are cineva detalii...” „Chiar mi-ar părea rău să se întâmple aşa, în fond ideea concursului e foarte bună. Mi s-a schimbat profa de istorie, aşa că nu am aflat nimic în această privinţă. Spor la învăţat pentru cei de a VIII-a şi a XII-a”.

Cea mai recentă ediţie a emisiunii Dimineaţa Diversităţii (pe care o produc la TVR Cluj, în ultima marţi a fiecărei luni, între orele 7.00 – 8. 00) a avut loc în 27 ianuarie, Ziua Memoriei Holocaustului. Cu acest prilej am invitat-o în studio pe profesoara Maria Riţiu şi doi elevi din clasa a XII-a: Diana Haliţa şi Cătălin Pah, laureaţi ai ediţiei din 2008, a concursului Memoria Holocaustului, organizată la Oradea. Doi tineri frumoşi, dezinvolţi şi maturi, al căror interes pentru subiect a fost stârnit de profesoara care, de şase ani de zile, predă istoria Holocaustului la Liceul Emil Racoviţă. Am avut prilejul să particip atât la orele de şcoală cât şi la câteva activităţi ale elevilor ei, concretizate în spectacole şi expoziţii. Am remarcat sinceritatea copiilor şi charisma cadrului didactic.
Aceeaşi empatie am constat-o şi în primăvara anului trecut, la elevele profesoarei Mihaela Costea, de la Liceului industrial din Gherla, care au susţinut un montaj dramatic în faţa profesorilor de istorie participanţi la cursul Predarea a Holocaustului în şcolile din România, organizat de Institutul de Iudaistică din Cluj, începând din 2001.

Acum doi ani, în oraşul Gheorgheni, la prezentarea cărţii Szurika Éva lánya (Surica fiica Evei) de Sara Székely, era de faţă un grup de elevi de la Liceul Salamon Ernő. Tânăra lor profesoară, Lőrincz Enikő, mi-a spus că ea le predă elevilor despre Holocaust, considerându-l parte a istoriei ţării. Acţiunea cărţii prezentate se petrecea la Gheorgheni şi i s-a părut firesc să-şi aducă elevii. Menţionez că profesoara de la Gheorgheni spera să poată participa la cursurile de la Institutul de Iudaistică de la UBB Cluj, coordonate de conf. univ. dr. Maria Radosav. De-a lungul anilor aceste cursuri au fost absolvite de 230 de profesori de liceu din ţară.

Ce ar mai fi de făcut ?

Daniela, Diana, Linda, Liana şi Ana de la Liceul industrial din Gherla se machiaseră şi se costumaseră pentru a evoca tragedia pe care o cunoşteau de la lecţiile de istorie. După spectacol le-am întrebat care sunt învăţămintele acestor cursuri şi mi-au răspuns „ Trebuie să înţelegem că toţi oamenii sunt egali şi să nu-i mai dispreţuim pe ţigani.” La întrebarea mea ce ştiu despre evrei, răspunsul lor a fost descumpănitor: „Bieţii de ei, cât au suferit !…” . „Cunoaşteţi vreun evreu ?” a urmat întrebarea mea firească. „Nu”- a venit răspunsul… Atunci am avut ideea să invităm profesoara şi un grup de elevi la spectacolul de Purim de la Cluj. Au şi venit şi s-au bucurat alături de noi. De altfel, şi elevii de la Liceul Racoviţă participă la sărbătorile de Hanuka şi de Purim. Mă gândesc că ar fi util ca şi alte comunităţi evreieşti să facă paşi pentru apropierea de elevii care studiază Holocaustul, familiarizându-i cu tradiţiile şi obiceiurile iudaice.

În vară, în cadrul expoziţiei de fotografii şi simpozionului „Missing since 1944”, Fundaţia Tranzit din Cluj a organizat o dezbatere privind păstrarea memoriei Holocaustului. Un distins conducător de instituţie din Bucureşti, se plângea de lipsa interesului şi slaba participare la activităţile derulate de ei. Mi-am amintit o regulă de a noastră, din televiziune, potrivit căreia publicul nu e vinovat pentru audienţa slabă a unei emisiuni…

Între timp, în culise, se duce o luptă acerbă pentru fondurile (limitate) alocate acestei activităţi, încercându-se „driblarea adversarilor”. În aceste condiţii şi cursurile destinate profesorilor de istorie care predau Holocaustul în şcoli (disciplină opţională inclusă în programa şcolară din România) riscă să nu mai fie organizate, la Cluj, din lipsa finanţării externe. Cred că lipseşte o viziune de ansamblu, o corelare a acţiunilor şi o evaluare justă a celor cu impact mai puternic şi efect de durată, cărora ar trebui să li se acorde prioritate.

Struma, vasul morţii

Expediţii către libertate

La începutul anilor ’40, situaţia evreilor din România se agravase ca urmare a politicilor antisemite ale Gărzii de Fier, legilor rasiale şi ameninţării Germaniei naziste. Majoritatea aveau ca primă opţiune Palestina, care - cu mandatul Ligii Naţiunilor - dădea posibilitatea ca 20.000 de evrei să se refugieze acolo anual.

Constanţa - Istanbul

Refuzul englezilor

Enigma scufundării

Expediţia din 2000

Varianta "Shileh"

Cel mai norocos

Moartea lui Lazăr

Închis şi interogat

Palestina, Japonia, SUA

"Nu se mai vedea nici un supravieţuitor. M-am decis să înot până la ţărm. Am înotat doar vreo două sute de metri, căci eram prea slăbit. M-am gândit chiar să mă sinucid. Am scos briceagul pe care-l aveam asupra mea, dar degetele îmi erau îngheţate şi nu mi-am putut tăia venele"

David Stoliar


"MEFKURE". Un alt mister al Holocaustului este scufundarea vasului de refugiaţi evrei "Mefkure", în 1944. Pe 2 august, trei nave - "Morina", "Bulbul" şi "Mefkure" - care transportau fiecare câte 325 refugiaţi evrei din România şi ţările vecine către Israel, au părăsit apele teritoriale româneşti cu direcţia Istanbul, sub escorta unor submarine româneşti. Trei zile mai târziu, "Mefkure" era atacat şi torpilat de un submarin neidentificat nici până în ziua de azi.Pasagerii s-au aruncat peste bord pentru a se salva, dar au fost seceraţi de mitraliere. Doar 11 au reuşit să supravieţuiască, fiind scoşi din apă de celelalte două vase. La bord se aflau şi 120 de copii, salvaţi din lagărele din Transnistria, dar care şi-au găsit sfârşitul în apele Mării Negre.


"STRUMA" - FILMUL. În urmă cu şase ani, politologul Stelian Tănase a realizat singurul film documentar românesc despre tragedia vasului Struma. Prezentat la Festivalul Filmului de la Ierusalim din 2001, filmul-documentar "Struma" a primit menţiunea specială a juriului şi a generat cronici în toată presa internaţională.


SICRIUL PLUTITOR. "Struma" era un vas şubred, vechi de 112 ani, folosit pentru transport de lemne şi animale. Avea 61 de metri lungime şi 6 metri lăţime. Pasagerii aveau la dispoziţie cabine-cuşti late de un metru jumătate şi cu o înălţime de trei sferturi de metru, în fiecare cuşcă fiind repartizate cinci persoane. Nu existau spaţii pentru rezerve de apă, electricitate sau căldură, şi nici instalaţii sanitare - cu excepţia unui singur WC pe punte. "Struma" făcea parte din categoria navelor denumite "sicrie plutitoare", la mare modă în deceniul patru, denumite aşa pentru că erau extrem de şubrede, supraîncărcate de 10 ori faţă de capacitatea lor, şi pentru că de cele mai multe ori călătoriile lor eşuau în tragedii.


"URMĂRIT PENTRU CRIMĂ". Comunitatea evreiască l-a învinovăţit pe guvernatorul britanic al Palestinei, Sir Harold MacMichael, de moartea pasagerilor de pe "Struma", pentru că le-a refuzat intrarea în Palestina. Liderii comunităţilor evreieşti din Turcia şi Palestina au încercat în zadar, pe tot parcursul lui ianuarie 1942, să-l convingă pe MacMichael să permită intrarea vasului în Palestina. Răspunsul era mereu acelaşi: "Soarta acestor oameni este tragică, însă ei sunt cetăţeni ai României - stat aflat în război de partea Germaniei - astfel că Marea Britanie nu are nici o obligaţie faţă de ei". În Palestina şi nu numai au fost răspândite afişe cu fotografia lui MacMichael pe care scria, în engleză şi ebraică, "Urmărit pentru crimă", iar după terminarea războiului, au existat mai multe tentative de asasinare a lui MacMichael, într-una dintre ele fiind grav rănit.


MANEVRE POLITICE. În perioada 1941-1947, peste 250.000 de evrei au încercat să treacă din Europa în Palestina, în marea majoritate a cazurilor fiind opriţi de trupele britanice. Palestina se afla sub protectorat britanic, fiind administrată de un guvernator englez. În aceste condiţii, politica Marii Britanii era de a nu atrage revolta arabilor. Pe de altă parte, primirea emigranţilor evrei în Palestina ar fi atras noi valuri de refugiaţi din toată Europa şi din Balcani. Drept urmare, britanicii au blocat orice tentativă de intrare clandestină a refugiaţilor evrei în Palestina. Scuza oficială invocată era legată de posibila infiltrare a spionilor germani deghizaţi în emigranţi evrei.citeste

Zeci de cocosei din aur "cinta" din nou la tribunalhttp://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/zeci_de_cocosei_
Urmasii unei evreice din Odobesti incearca sa reconstituie averea defunctei Roza Cat, care a constat in 160 de monede din aur. Aceeasi solicitare a fost respinsa insa in 2004 chiar detinatoarei de drept. Banii, in greutate totala de peste un kilogram, au fost confiscati in anul 1956.

Revendicarea aurului de calitate superioara confiscat in timpul comunismului nu s-a incheiat nici acum. Doi cetateni romani cu domiciliul in Israel solicita in apel Tribunalului Vrancea restituirea a 160 de monede de aur de diferite emisiuni, confiscate abuziv in baza Legii 284/1947.

Mariana si Morel Raul Vaisman solicita Tribunalului Vrancea sa oblige BNR sa le acorde drepturile cuvenite prin testamentul lasat de Roza si Marcu Cat, din Odobesti, solicitare care de altfel a fost respinsa in noiembrie anul trecut de Judecatoria Focsani.

Cei doi Vaisman solicita 20 de monede de aur de diferite emisiuni - cocosei si ducati austrieci in greutate de 129 de g, plus alte 140 de monede - in greutate de 903,73 de grame.

Potrivit intimpinarii, cele 20 de monede i-au fost confiscate lui Marcu Cat in 1956, ca urmare a condamnarii acestuia la 1 an de inchisoare. Alte 140 de monede au fost predate patru ani mai tirziu de Roza Cat, "de buna voie", aur evaluat la 11.708 lei, pentru care femeia ar fi primit intr-adevar o chitanta, insa fara a fi despagubita intr-adevar. Dupa ce femeia s-a adresat in urma cu sase ani BNR cu solicitarea de a-i fi restituite monedele, institutia a indrumat-o catre instanta de judecata, singura in masura sa dispuna o eventuala despagubire.

La proces, BNR a aratat ca nu exista dovezi care sa sustina faptul ca cele 20 de monede din aur de calitate superioara au fost depuse aici. BNR a mai aratat ca cele 140 de monede nu au fost descrise, astfel incit nu pot fi evaluate in perspectiva acordarii unei despagubiri in bani. In anul 2004, Roza Cat a pierdut procesul intentat BNR, cererea acesteia fiind respinsa ca neintemeiata.

"In ipoteza in care aurul nu poate fi restituit in natura am solicitat obligarea piritei la restituirea contravalorii actualizate a acestuia", spun cei doi mostenitori acum, in apel. Judecatoria Focsani a decis anul trecut insa ca "puterea de lucru judecat" exista fata de o sentinta civila din 2004, prin care Rozei Cat, pe atunci in viata, i-a fost respinsa cererea de restituire a monedelor, astfel incit si cererea mostenitorilor a picat.

"Reclamatii sint continuatori ai personalitatii defunctei si, desi nu au participat practic la judecata, au dobindit aceleasi drepturi ca si autoarea lor. Identitate exista si intre obiectul celor doua actiuni", se arata in decizia Judecatoriei Focsani.

Organele de represiune din timpul regimului comunist au confiscat de la diversi detinatori din toata tara, in perioada 1946 - 1989, peste patru tone de aur. Pe baza unui simplu denunt, trimisi "la pont", militienii si procurorii scoteau aurul, sub forma de bijuterii si monede - "cocosei", "napoleoni", medalii romanesti "Ardealul nostru", "mahmudele", "frantiosefi", de la proprietarii lor - mosieri, industriasi, functionari, chiaburi etc.

O categorie aparte a celor deposedati de aur o reprezinta aromanii, evreii si tiganii, mari detinatori de aur, indiferent de regim, datorita traditiilor culturale si cutumelor care le impuneau sa-si investeasca o buna parte din avere in aur. Se prea poate insa ca monedele evreilor din Odobesti sa fie fost insusite de vreun functionar corupt, asa cum s-a mai intimplat si in alte cazuri.

13 ianuarie 1945 – cea de a doua zi de naştere, de Sárika SZEKELY: Într-un număr anterior, revista ACUM publica un fragment din cartea „Surica, fiica Evei”, de Sara Székely, sub titlul „O întâmplare în Ajunul Crăciunului 1944, în Budapesta ocupată de nazişti.” Vă propunem să citiţi continuarea. Copiii evrei adăpostiţi în Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta şi scăpaţi, ca prin minune, din mâinile nyilas-iştilor, aveau să fie eliberaţi în 13 ianuarie 1945. Autoarea romanului autobiografic consideră că 13 ianuarie 1945 este cea de a doua zi de naştere a ei.

Militari cu şube albe şi pâslari

În nopţile lungi şi geroase, cu rafale de armă şi alarme aeriene, stăteam înghesuiţi şi îngroziţi în subsolul orfelinatului, dormind iepureşte. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie am fost treziţi de zgomotul uşii de fier a adăpostului care a fost dată înlături. În prag am desluşit trei militari cu pufoaice albe, căciuli cu urechi şi pâslari, şi îşi îndreptau armele înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ia cu forţa şi să ne ducă, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.

Într-un final, tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că, în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.

Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore au revenit, iar ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu mai reprezenta un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.

Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de grămezile de zăpadă sau alunecam pe gheţuş. Pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde am fost cazaţi. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.

Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă.

Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori. Cel care vorbea ruseşte era de origine evreiască, iar translatorul din Ucraina Subcarpatică. Ne-am bucurat de câte ori îi vedeam, ne aşezam roată în jurul lor, le cântam şi ne jucam cu ei.

După o vreme ne-am încumetat să ieşim pe stradă. Cartierul Zugló oferea o privelişte cumplită: uşile magazinelor erau forţate, vitrinele sparte, majoritatea caselor erau avariate de bombardamente. Pe străzi şi pe trotuare zăceau leşurile îngheţate ale cailor, iar trecătorii răzleţi abia se ţineau pe picioare. Toată lumea căuta de-ale gurii, în schimbul banilor sau al unor obiecte. Unii scotoceau prin locuinţele sau magazinele pustii. Şi noi am umblat prin casele părăsite şi ne-am dus la bucătăria militară rusească, să cerşim o bucată de pâine. Le ziceam „Daitie hleba”. Unii ne-au dat pâine cu marmeladă sau biscuiţi, alţii ne-au alungat. Am intrat şi prin magazinele devastate, dar mare lucru n-am găsit.

Odată am dat de o cutie cu şase sutiene, dar pentru că niciuna dintre noi nu avea nevoie de aşa ceva, ne-am dus la piaţă să valorificăm prada. O precupeaţă ne-a dat în schimbul lor câteva mere pe care le-am împărţit frăţeşte. De mult nu mai văzusem mere, le uitasem culoarea şi gustul. Altă dată am nimerit într-o fabrică de ciocolată părăsită, de unde se furase tot, în afara unui utilaj mare, pe tamburul căruia se uscase un strat subţire de ciocolată. Ne-am aşezat jur-împrejurul lui şi rotindu-l pe îndelete, am început să răzuim cu unghiile, prada aceea delicioasă.

Tanti Olga, directoarea noastră, nu ieşea singură în oraş de teama ruşilor şi dacă era nevoită să facă un drum, mă ducea cu ea. Cu aceste prilejuri ne-am întâlnit cu ofiţeri şi soldaţi români, pe care-i salutam respectuoasă în româneşte. Se opreau şi mă întrebau cum de ştiam limba, de unde eram şi cum ajunsesem la Budapesta ? După ce aflau povestea mea, îmi spuneau: „Vino cu noi, fetiţo, că te ducem până la Bucureşti !” Eu m-aş fi dus, dar Tanti Olga nici nu voia să audă de aşa ceva.

Eu aş fi plecat dus cu dragă inimă pentru că îmi era un dor cumplit de casă. Nădăjduiam că mama va reveni din lagăr, pentru că era tânără; abia împlinise 36 de ani şi era obişnuită cu munca grea. De ce să nu se fi întors la fiica ei ?! Ultima scrisoare a mamei, mai exact o carte poştală, mi-a fost înmânată de Tanti Olga, în vara lui 1944. Eu am citit-o plângând şi ea încerca să mă consoleze lăcrimând. Cartea poştală mă înştiinţa că: „ Din păcate se pare că ne vor duce undeva, nu ştiu unde. Mama ta iubitoare”. Mă gândeam tot mai mult să găsesc o cale de a mă întoarce acasă, în Ardeal, la Gheorgheni.
citeste[...]

Victimele Holocaustului vor fi comemorate la Galeriile Pod Pogor

Victimele Holocaustului, toti evreii care care au suferit deportari, au stat in inchisoare sau au murit, vor fi comemorati marti, 27 ianuarie, in cadrul unei manifestari organizate de Lectoratul italian de la Universitatea "Al.I. Cuza", Colegiul National "Octav Bancila" si Muzeul Literaturii Romane. Evenimentul, intitulat simbolic "Ziua memoriei", va fi presarat cu fragmente extrase din romanul lui Primo Levi: "Mai este oare acesta un om?", ce vor fi citite de mai multi elevi sau studenti. Moderatorii manifestarii sint lectorii Ministerului Afacerilor Externe Carmen Ioviero si Mirela Aioane.

Evenimentul va avea loc in sala Pod Pogor, incepind cu ora 18. Marti se aniverseaza 64 de ani de la eliberarea supravietuitorilor din lagarul Auschwitz - Birkenau, din Polonia.

Nu peste multe luni, cel ce rostea aceste cuvinte avea să ajungă în fruntea unui guvern, secondat îndeaproape de A.C. Cuza, de care sînt legate primele măsuri statale anti-evreieşti de la adoptarea Constituţiei din 1923. De cum a fost instaurat, tandemul guvernamental Goga-Cuza procedează, pe 29 decembrie 1937, la suspendarea ziarelor „evreieşti” (Adevărul, Dimineaţa, Lupta). Erau exact gazetele incriminate în Mustul care fierbe. Iar trei săptămîni mai tîrziu, mai precis pe 21 ianuarie 1938, materializează o altă măsură anunţată în aceeaşi carte: decretul-lege pentru revizuirea cetăţeniei (în urma căruia îşi pierd drepturile de cetăţenie 36,3% din evrei). Alfred Rosenberg şi adjunctul său Arno Schickendanz nu se înşelaseră în 1934 cînd văzuseră în Goga, cum scrie Leon Volovici, „singura personalitate politică din România în stare să conducă o mişcare antisemită de amploare [...]. Deşi s-a străduit, Goga nu a realizat o asemenea mişcare, dar întreaga sa activitate politică (pe cea literară o abandonase) a confirmat aşteptările liderilor nazişti” [84]. Oricum, guvernarea Goga-Cuza, deşi n-a durat decît o lună şi jumătate, a arătat o hotărîre neobişnuită de a adopta măsuri antisemite. Dacă ar fi avut mai mult timp, probabil că „palmaresul” ar fi fost şi mai impresionant, căci programul de guvernare era mult mai vast (inclusiv expulzarea din ţară a unui număr mare de evrei).

Guvernarea Goga-Cuza n-a putut să se ocupe special de scriitorii evrei, ci doar – şi numai într-o anumită măsură – de jurnaliştii evrei. Dar ideea unei „noi literaturi” româneşti, epurată de evrei, avea să-şi urmeze cursul ascendent în opinia literară şi politică. Vocile care o reclamau se înmulţeau. „Literatura – susţinea Nichifor Crainic într-un interviu publicat în iulie 1940 – trebuie să iasă cu totul din destrăbălarea în care a pus-o spiritul iudaic şi părăginitorul regim al democraţiei” [85]. Nu mult după aceea, în septembrie-noiembrie 1940, va fi realizată şi excluderea evreilor din Societatea Scriitorilor Români, din Uniunea Ziariştilor, din Sindicatul Ziariştilor...


Concluzii

Antisemitismul literar, ca practică politică, face parte, neîndoielnic, din categoria mai largă a antisemitismului intelectual, pe care Leon Volovici îl defineşte ca fiind „procesul de excludere a intelectualilor evrei din asociaţiile profesionale, urmat de măsuri pentru împiedicarea titraţilor evrei de la exercitarea profesiunilor «liberale»” [86]. Înaintea acestuia a fost însă o lungă perioadă de excludere simbolică (între altele şi pentru că expulzarea fizică nu mai era posibilă în condiţiile constituţionale ale României de după primul război mondial). Îndepărtarea efectivă a evreilor de la practica profesiunilor „liberale” a fost deci precedată şi pregătită, se vede acum, de ideologii menite să o justifice. Excluderea reală, declanşată spre sfîrşitul anilor ’30, a presupus „argumente”, care au avut nevoie de timp pentru a se coagula într-un sistem teoretic articulat şi, mai ales, pentru a se transforma într-o ideologie operantă în cîmpul intelectual în general şi în cel literar în special.

Retragerea dreptului evreilor de a practica meseria literară se bazează însă pe o construcţie teoretică mai „solidă” şi mai „convingătoare” decît retragerea dreptului evreilor de a practica, să zicem, arhitectura sau avocatura sau medicina. Credinţa, larg împărtăşită în cultura noastră modernă, potrivit căreia scriitorul valoros este prin excelenţă reprezentantul naţiunii (al „duhului”/„sufletului”/„spiritului” naţional), furnizează un prim indiciu privind caracterul redutabil al ideologiei antisemitismului literar. Iar dacă se adaugă faptul că din rîndul literaţilor români s-au recrutat cei mai mulţi, mai influenţi şi mai versaţi susţinători publici ai antisemitismului în general (de la mulţi scriitori paşoptişti, care, în ciuda credo-ului lor politic iniţial, vizînd emanciparea completă a evreilor, s-au convertit mai apoi la antisemitism – C. Bolliac, I. Heliade Rădulescu, Ion Ghica etc. – şi pînă la, bunăoară, Nichifor Crainic şi Radu Gyr), se poate întrevedea capacitatea scriitoricească de construcţie a ideologiei respingerii evreilor, inclusiv, desigur, şi mai ales, din domeniul literar. Toate acestea au făcut ca ideologia antisemitismului literar să se diferenţieze întrucîtva de cea a antisemitismului intelectual, să aibă un edificiu teoretic propriu şi o identitate doctrinară ireductibilă.

„Argumentele” cele mai frecvent folosite pentru a justifica această respingere provin, se vede acum cu ochiul liber, dintr-o viziune literară organicistă asupra limbii şi naţiunii. Scriitorii români care au susţinut asemenea idei au considerat limba română literară ca un fel de proprietate exclusivă, consecinţa fiind că doar etnicii români au dreptul de a face literatură, pentru că numai ei pot utiliza limba română la nivelul de excelenţă şi de adevăr pe care îndeletnicirea literară îl presupune. Cuvîntul „proprietate” are aici un dublu sens: (1) ca posesie de drept indivizibilă şi inalienabilă; şi (2) ca trăsătură caracteristică a celor ce alcătuiesc naţiunea.

La un asemenea gen de antisemitism se referă bunăoară M. Sebastian în Cum am devenit huligan cînd face portretul „antisemitului filolog”: „«Nu ştii româneşte» este un vechi strigăt care îl întîmpină pe scriitorul evreu în cultura românească. Este un «jos jidanii!» evoluat. Antisemitul filolog e o speţă mai subţire de antisemit, care de la spargerea geamurilor a trecut la problemele de stil” [87]. Sebastian îi avea în vedere pe cei de la Credinţa, dar şi pe unii de la Gândirea (Toma Vlădescu) sau chiar Adevărul Literar (Petre Pandrea), care îi demonstraseră cît de inoportună este prezenţa sa în viaţa literară românească, acuzîndu-l că nu ştie limba română pentru că este evreu. „Nu ştiu ce drăcească ironie (francmasoneria probabil!) – comentează Sebastian – a făcut totuşi ca unii din cei mai buni cercetători ai limbii româneşti să fie... evrei” [88]. Şi el îi trece în revistă pe Gaster, Tiktin, Şăineanu, Bick şi Graur, suficiente exemple pentru a arăta gratuitatea acuzaţiei. Dar „antisemitismul filologic”, cum ar fi numit Sebastian acest fenomen, e prea solipsist – sau, după adepţii lui, prea... metafizic – pentru a se lăsa intimidat de asemenea probe.

Apartenenţa „organică” la naţiune implică nu numai un drept de proprietate asupra limbii naţionale, care poate să întemeieze aspiraţia cuiva spre întreprinderea literară, ci şi un beneficiu în ordinea „adevărului” şi a „binelui” garantat acestuia. Cu alte cuvinte, limba naţională este şi un preţios îndreptar logic şi etic pentru cel îndreptăţit s-o utilizeze literar. Desigur, el poate să nu aibă talent, dar limba îi oferă tot ce trebuie pentru ca el să nu greşească. Străinul – în speţă, evreul – care şi-a însuşit doar partea instrumentală a românei nu poate însă avea asemenea garanţii, limba pentru el neputînd fi o călăuză întru adevăr şi moralitate. Astfel se poate înţelege de ce, după Eminescu, Iorga sau Goga, străinul/evreul este mereu în necunoaştere, iar etic el are numai apucături rele; lui nu i se oferă nici măcar speranţa îndreptării: e condamnat pentru veşnicie la eroare şi păcat.

Într-o asemenea concepţie, limba nu mai este doar un instrument de comunicare sau un bun comun al tuturor celor ce trăiesc împreună, care poate fi însuşit – indiferent de originea etnică – prin mecanismele educaţiei şi ale socializării, virtuţile literare ţinînd apoi de înclinaţia individuală, ci o viziune misterioasă, magică în tainele căreia nu se poate pătrunde decît prin adîncă iniţiere existenţială colectivă, etnică şi istorică deopotrivă, care depăşeşte cu mult individul. Cel ce este lipsit de o asemenea experienţă a predecesorilor nenumăraţi nu poate avea acces la sacramentele limbii, fiind condamnat să nu-şi poată apropria decît partea superficială şi instrumentală, utilitară a limbii, fondul ei fabulos rămîndu-i exterior, inaccesibil. De aici, căderea fatală în neadevăr, în inautentic, în mediocritate, în imoralitate, în pornografie. Se înţelege că evreul, neputînd să depăşească în chip aşa zicînd obiectiv acest nivel periferic şi plat de expresie, nu are ce căuta în „templul” literaturii române. Mai mult, neavînd acces la fondul sacru al limbii, el eşuează – în măsura în care are ambiţii scriitoriceşti – în trivial, în pornografie, în cinism, pe scurt, în literatură decadentă, nu numai străină, exterioară sufletului naţional românesc, dar şi periculoasă, căci îi poate servi ca model, îl poate perverti. Desigur, toată această viziune este mai degrabă o construcţie ideal-tipică, ţîşnită însă din exemplele de mai sus şi modelată potrivit spiritului lor. Dacă luăm însă cazul lui G. Călinescu şi al Istoriei... sale, mai precis al capitolului final („Specificul Naţional”), animat de puternice teze organiciste, unde se susţine minimalizator că prin piese precum Manasse "literatura română n-ar fi de fapt decît o ramură a celei ebraice într-un idiş nou”, că „creatorii de limbă română sînt români de rasă”, că „singura condiţie pentru a fi specific e de a fi român etnic” şi unde este utilizată chiar expresia de „români puri” [89] pentru a-i califica pe cei mai străluciţi scriitori români, vom putea observa că – dincolo de ambiguităţile textului călinescian, plasate cu abilitate pentru a lăsa o soluţie de ieşire din situaţie – teze precum cele susţinute de Iorga şi Goga s-au bucurat de un real prestigiu.

Iar dacă se ia în considerare că idei de acest tip şi-au făcut simţită prezenţa, izolat dar simptomatic, şi în perioada comunistă, se va putea constata că ele nu au doar o valoare arheologică sau muzeistică. Celebrul editorial Idealuri [90] publicat de Săptămîna la începutul anilor ’80 stă mărturie. Antisemitismul literar a fost atunci direct resimţit de unii scriitori evrei. Norman Manea, bunăoară, a făcut personal obiectul unor asemenea raţionamente de excludere. Revista Flacăra din 5 februarie 1982, îşi aminteşte binecunoscutul scriitor, „se referea la «limba» (română) pe care nu aş cunoaşte-o şi la moravurile şi năravurile mele «extrateritoriale»” [91]. Ulterior, un articol simptomatic intitulat „Valoarea prin adăugire”, semnat de Adrian Păunescu, arăta pînă unde şi cum era dispus antisemitismul literar să „accepte” prezenţa evreiască în literatura română. Textul acesta „semnifica, evident, că s-ar putea, pînă la urmă, să mi se recunoască, dar numai «prin adăugire», dreptul la cetăţenie literară, ca unui străin gratificat cu acceptarea naturalizării sale «prin adăugire»” [92], scrie cu amărăciune Norman Manea. Ceea ce părea să fie demult stins mai dădea încă semne de viaţă... Şi fenomenul s-a făcut observat chiar şi în perioada postcomunistă: consideraţiile lui Ion Rotaru despre literatura „comercioasă” [93] scrisă de evrei, adică o literatură ieşită din calcule „negustoreşti”, nu din vocaţie, sînt un exemplu între altele.


Discursurile de respingere a evreilor de pe scena literară românească au consumat – după cum se poate vedea şi din exemplele analizate – multă energie intelectuală şi inventivitate. Privite împreună şi de la distanţa la care ne aflăm, ele configurează o viziune sui generis, aparent autonomă, stînd adică pe fundamente proprii şi formînd un edificiu ideologic antisemit întrucîtva distinct. „Autonomia” în cauză se referă doar la mijloace, la „argumente”, la articularea lor într-un sistem coerent şi distinct, fără o legătură vizibilă cu alte raţionamente ale excluderii; altminteri, sub aspectul finalităţii – respingerea evreilor din societatea românească –, autonomia în chestiune este înşelătoare. Iată de ce, în fapt, antisemitismul literar este departe de a fi „independent” de alte forme ale antisemitismului; nu întîmplător, dealtfel, adepţii antisemitismului literar au practicat totodată şi alte forme de antisemitism (economic, politic, religios etc.), în cele mai multe cazuri avînd de-a face cu un antisemitism sincretic. În ciuda acestei situaţii, se poate însă întrezări, privind înapoi, un proces – să-i zicem aşa – de „autonomizare” a viziunii antisemite literare pînă într-acolo încît devine, la un moment dat, cvasi-independentă de alte forme de antisemitism, raţionamentul antisemit literar avînd adică propriile sale premise şi propria sa concluzie. De aici forţa sa persuasivă ieşită din comun, poziţia sa centrală, de lider, în cadrul antisemitismului intelectual. Căci în nici un alt domeniu al culturii româneşti, rezistenţa etnocentrică n-au fost mai pregnantă decît în literatură.

Cum de s-a ajuns aici? O. Goga dă pentru început o explicaţie politică (dar, vom vedea, adevărata explicaţie e una conspiraţionistă): „La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s-au deschis porţile largi elementului ovreesc, care a început să se reverse asupra ţării” [76]. Ca urmare a dobîndirii drepturilor politice şi civile, evreii s-au aşezat în oraşe, unde mai întîi au acaparat comerţul şi industria, pentru ca mai apoi să acapareze şi gazetăria, editurile etc., adică să intre în literatură pe o cale nefirească, dar cu atît mai posesivă.

După primul război mondial, lucrurile s-au petrecut întocmai şi în România. Aici evreii, după ce au obţinut drepturile politice pe care necontenit le-au revendicat încă din secolul trecut, au acţionat potrivit „planului” deja verificat, bine pus la punct: „e acelaşi plan strategic cunoscut: mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic: comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi socoteală. Ei bine, acum Israel s-a hotărît să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat în templu” [77]. Asemenea act – intrarea evreilor în „templul” românesc al literaturii – i se pare lui Goga suprema îndrăzneală, ceva categoric inacceptabil. Poetul are dealtfel să-şi facă sieşi un reproş pentru că, în naivitatea lui, deşi văzuse cîndva petrecîndu-se o asemenea „invazie”, nu crezuse că evreii vor merge în România atît de departe; sperase că se vor mărgini la economie, „incontestabil o nenorocire”, se grăbeşte el să adauge, dar – mărturiseşte mai departe – avusese idealismul de a crede că românii vor rămîne mai departe stăpîni pe chestiunile spirituale româneşti („Gîndul românesc rămîne al nostru, şi-l stăpînim noi...”), ceea ce-i „da oarecare impulsuri de toleranţă nedesluşită” [78]. Dacă O. Goga se declară a fi în general „tolerant”, în faţa acestui nou şi primejdios fenomen – evreii în „templul” literaturii române –, o asemenea atitudine îngăduitoare i se pare un păcat de neiertat.

În acelaşi timp, această intoleranţă nu trebuie interpretată – încearcă O. Goga să-şi lămurească auditoriul – în termeni inumani, ca o reacţie programat-ostilă la adresa evreilor, ca resentiment gratuit, ci ca o constatare de fapt a lipsei lor de chemare pentru arta literară, a lipsei lor de talent, de simţ estetic etc., ceea ce poate echivala mai degrabă cu un sfat prietenesc. Goga vrea să demonstreze că el nu face altceva decît să pună un diagnostic critic obiectiv: evreul n-are simţul naturii, cultivă libidinosul, erotismul, pornografia, criticismul etc., toate acestea fiind străine românului şi literaturii de calitate. „Nu eu îi închid poarta dintr-o pornire duşmănoasă, ci el încearcă o aventură cu stăruinţa lui...” [79] Îndărătnici, evreii insistă însă în tentativa lor cuceritoare la adresa literelor române şi produc tot mai multe texte care n-au legătură cu valoarea literară; au, în schimb, efect nefast. Ca să-l cităm din nou pe Goga, „corcimea s-a instalat în literatura noastră” [80], căci scrisul evreilor „nu e literatură românească” [81] [s.a.]. Or, acest fapt îi apare ca inadmisibil, căci pune în joc chiar soarta ţării („păstrarea ţării” [82]). În legitimă apărare fiind, ca strateg al cetăţii literare asediate (dar şi al cetăţii româneşti aflate astfel în primejdie de moarte, dat fiind locul acordat literaturii), Goga adoptă un limbaj de război, anunţînd că-şi însuşeşte deviza luptătorilor de la Oituz: „Pe-aici nu se trece!”. În finalul discursului, realizînd că a fost „prea tăios, jignitor chiar”, O. Goga invocă o „scuză” care a cunoscut o tristă celebritate: „Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri” [83].

Climatul politic şi cultural dinspre finalul epocii interbelice, care dezinhibă puseurile antisemite, îi permite lui O. Goga să-şi revadă tezele susţinute în anii 1920 şi să le cureţe în mare măsură de ambiguităţi. Făcuse între timp şi alţi paşi în această direcţie. Dacă în Mustul care fierbe respingea, cu indignare, calificativul de „fascism” aplicat de unii jurnalişti (din Sărindar) mişcării şi acţiunilor legionare, cîţiva ani mai tîrziu, în 1934, îşi exprimă deschis simpatia pentru Mussolini şi pentru regimul politic instaurat de acesta în Italia. În scrisoarea, datată 14 ianuarie 1934, adresată traducătorului Fascismului lui Mussolini în româneşte, Vintilă Paraschivescu, şi care a apărut ca prefaţă la această carte, Goga îi elogiază gestul tălmăcirii, considerîndu-l „un act de înaltă pedagogie cetăţenească”, capabil de a însănătoşi o societate „orfană de zei” [65] precum cea românească, pentru că este susceptibil să-i redea credinţa. „Fascismul răsărit din creierul constructiv al lui Mussolini” este apreciat drept „cea mai formidabilă renaştere din cîte cunoaşte istoria” [66], un model deci care-i poate inspira şi pe români. El nu trebuie copiat ad litteram în România, ci selectiv, cu discernămînt, „ţinînd seama de aspectele locale ale problemelor curente”. „Dar – precizează Goga în încheiere – idei fundamentale şi metode de lucru pot înrîuri, în mod hotărîtor, opera de consolidare a statului”; iată de ce „trebuie răspîndită aici filosofia lui” [67].

Conferinţa pe care poetul a ţinut-o, chiar sub cupola Academiei Române, la 21 aprilie 1937, sub titlul „Infiltraţii străine în literatura română”, este în mare măsură o sinteză a ceea ce afirmase cu zece ani în urmă în Mustul care fierbe, din care a înlăturat însă în mare măsură strategia echivocului. Este una din formele paroxistice ale antisemitismului literar românesc, asupra căreia merită să ne oprim.

Goga îşi începe conferinţa prin afirmarea aceleiaşi premise cu care debuta cartea din 1927: îşi exprimă şi defineşte îngrijorarea în faţa marilor provocări care au venit în descendenţa Marii Uniri şi cărora „românismul” pare să nu ştie să le facă faţă. Poetul „pătimirii noastre” creează un tablou agonic al stării de spirit care caracteriza societatea românească a timpului, motiv de a căuta şi propune un punct de sprijin pentru a rezista şi, apoi, pentru a lua un nou avînt. Care este acest „punct arhimedic”, cum îl numeşte Goga? Literatura, răspunde el cu toată certitudinea.

„Literatura, spunea deunăzi dela acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi” [68]. Goga susţine mai departe că literatura română a fost dintotdeauna principala redută a „românismului”, cea care nu a fost învinsă niciodată. Evocînd din acest unghi ceea ce se întîmpla în spaţiul românesc în urmă cu cîteva decenii, Goga afirmă încă o dată valoarea politică inegalabilă, de neînlocuit a literaturii române de atunci: „Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literatură cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumina. O poezie era un act politic hotărîtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească” [69]. Era vremea în care scrisul românesc îşi asumase o „misiune desrobitoare”, motiv de a socoti literatura „drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat” [70]. Dar nu la atît se reduce meritul politic al scriitorilor: „Politica n-a fost decît oastea de paradă care a luat în stăpînire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură” [71]. Altfel spus, meritele politice naţionale revin în fapt scriitorilor, clasa politică însuşindu-şi-le fraudulos. Iar dacă scriitorii au fost cei dintîi, faptul s-a datorat deplinei concordanţe dintre literatură şi sufletul naţional: „literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru”, ea a fost „templul în care se păstrau tablele legii” [72], „întrupare organică a neamului” [73]. Evocîndu-i pe poeţii acelei epoci eroice şi fericite spiritual (Coşbuc, Vlahuţă, Gorun, Şt. O. Iosif, D. Anghel), chiar dacă vremurile erau tragice, Goga notează: „E aerul nostru în tot ce-au înseilat ei, o sensaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cîntă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual” [74].

Vremurile acelea fericite în care literatura în întregul ei era pusă în slujba sufletului naţional au apus după primul război mondial. Goga e de părere că a apărut în spaţiul românesc o literatură în care sufletul naţional nu se mai regăseşte – o literatură decadentă, care se extinde neoplazic, care tinde să afecteze întreg edificiul literaturii naţionale. Care să fie cauza? se întreabă Goga, cum făcuse şi în Mustul care fierbe. Răspunsul său e de data aceasta abrupt şi univoc: intrarea în literatura română a evreilor. Goga mărturiseşte apoi că el sesizase demult rolul dizolvant al prezenţei evreieşti pe tărîmul sacru al literelor naţionale. Îl observase încă de la începutul secolului, la Budapesta, unde se afla atunci, fiind martor îndurerat al acestei „invazii” suferite de literatura (maghiară): „prin această infuziune străină s-a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s-a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specifică naţională, aceasta e semită” [75]. Se poate deduce că se-ntîmplase la Budapesta, la scară însă mult mai mare, cam ceea ce se întîmplase cu Manasse al lui Ronetti-Roman la Bucureşti.

Teza potrivit căreia evreii sînt prin excelenţă promotorii literaturii decadente sau pornografice este tot mai vehiculată în anii următori, nu numai în România. „Spiritul iudaic” este acuzat că infestează chiar şi producţiile literare ale unor neevrei. În contextul politic al ascensiunii extremismului de dreapta în multe ţări europene, inhibiţiile anterioare sînt uşor de înlăturat. Teza capătă rapid şi o întrebuinţare politică. Procesiunea din Germania nazistă din 10 mai 1933 de ardere a cărţilor „dăunătoare”, printre ai căror autori se numărau mulţi evrei (ceilalţi fiind „iudaizaţi”), a fost corolarul faptic al acestei teze. Ceea ce s-a petrecut în universităţile germane a devenit rapid un „model” şi pentru alte spaţii culturale, inclusiv pentru cel românesc. În 1934 în România se înmulţesc vocile care acuză opere literare ca fiind „scandaloase”, „imorale”, „pornografice”, atît în publicaţii cît şi de la tribuna unor instituţii politice. Glasul lui A.C. Cuza se aude din nou, în Adunarea Deputaţilor, tunînd pe această temă. Dar nici guvernul român nu rămîne indiferent. Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, condus atunci de liberalul Constantin Angelescu, preia iniţiativa politicilor de „purificare” a literaturii de cărţile „scandaloase”, pentru a putea asigura o educaţie „sănătoasă” tineretului. Punerea în practică a acestor măsuri îi revine scriitorului Constantin Kiriţescu, director în cadrul ministerului, care întocmeşte o listă neagră de 19 nume de cărţi şi de autori cărora le este interzisă publicarea în colecţia „biblioteca şcolarului” [57]. Lista nu cuprindea însă decît un autor evreu, F. Aderca (cu două cărţi: Ţapul şi Femeia cu carne albă). Iniţiatorul acestei interdicţii se făcuse remarcat încă de la sfîrşitul anilor 1920 prin preocuparea sa de a feri tineretul de influenţa nefastă a unor opere literare, cum ar fi piesa Amantul anonim a lui Ion Minulescu [58]. De la o asemenea listă neagră şi pînă la punerea pe rug a cărţilor considerate „periculoase”, „antiromâneşti”, mai era de făcut un pas, nu chiar mic, dar pe care, mai tîrziu, unii legionari şi cuzişti l-au făcut: au ars în diferite zone ale ţării (în Cadrilater, de pildă) cărţi ale lui Arghezi sau Sadoveanu. Porunca Vremii, dirijată de Ilie Rădulescu, a incitat pe faţă la asemenea acte.

Începînd cu 1934, Arghezi a fost sistematic acuzat de „pornografie” în „spirit iudaic”. Sadoveanu a fost incriminat de „iudaizare” ceva mai tîrziu, în 1936, cînd a preluat conducerea ziarelor din Sărindar, Adevărul şi Dimineaţa, gest considerat definitiv compromiţător de o bună parte a literaţilor români (presa de extremă dreaptă îl numea „Jidoveanu”). Nu numai Arghezi şi Sadoveanu au fost supuşi unui asemenea tratament. E. Lovinescu făcea şi el obiectul unor critici similare; mai tîrziu, după apariţia Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, şi G. Călinescu va fi aspru judecat pentru că s-a ocupat de scriitorii evrei, act considerat ca o dovadă de „iudaizare”. În cea de-a doua jumătate a anilor 1930 şi în prima parte a deceniului următor, N. Iorga, Ovidiu Papadima, Vintilă Horia, Nichifor Crainic, Horia Stamatu, N. Davidescu, Radu Gyr, Aron Cotruş, Traian Brăileanu, Ion Moţa, Nichifor Crainic, I. Al. Brătescu-Voineşti, Nicolae Roşu ş.a., în intervenţiile lor publice, se întrec în alarme privind pervertirea literaturii române de către „spiritul iudaic”.

Acuzaţia de „pornografie”, corelată frecvent cu atribuirea cauzei acestui fenomen „spiritului iudaic”, avea să se soldeze în unele cazuri chiar şi cu sentinţe judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii. Geo Bogza şi H. Bonciu au cunoscut asemenea condamnări (ultimul pentru cartea Bagaj, publicată în 1933, va fi arestat la cîţiva ani după aceea, cînd „pornografia” devine un subiect central al dezbaterilor; simptomatic e că M. Eliade, care-l atacase şi el pe Bonciu pentru „pornografie”, a devenit ulterior subiect al unei acuzaţii identice). Ovidiu Papadima s-a făcut remarcat atunci prin îndemnarea autorităţilor de a aresta mai ales scriitori evrei: „Nu vă opriţi mult la Geo Bogza. Veniţi şi luaţi-i de guler pe ei, pe aceşti comercializatori de excremente sufleteşti sub ambalaje şi etichete meşteşugite, inocente. Să-şi ia pedeapsa cuvenită pentru opera lor... H(Haimovici) Bonciu, ca şi Froim Aderca” [59]. În ce-l priveşte pe Aderca, autorităţile n-au ascultat îndemnul lui Papadima. A subscris la el însă Sextil Puşcariu...

Dincolo de aceste răfuieli, în anii 1930 asistăm la o reluare a vechilor teze ale lui Iorga privind caracterul eminamente naţional al creaţiei majore, dar cu un plus de agresivitate. Pe baza lor, scriitorii evrei ajung să fie excluşi pe faţă din literatura română: „cultura română poate trăi fără Şăineanu, fără Gaster, fără Candrea, fără Tiktin, dar fără Hasdeu, Sextil Puşcariu, Al. Philippide şi N. Iorga, nu”, susţine în 1934 N. Roşu. Şi, imediat, autorul explică de ce: „Nu, pentru că aceştia sunt români, pentru că sunt creatori, cu alte cuvinte pentru că creaţia lor este în funcţie de românitatea lor; pentru că, în sfîrşit, filologia nu este o ştiinţă care se ocupă cu rezolvarea problemelor de limbă judecate ştiinţific, în bibliotecă, ci un receptacol al sensibilităţii, o zonă afectivă, organică a vieţii intelectuale” [60]. Astfel se înţelege, explică mai departe publicistul de la Azi, de ce limba română este inaccesibilă evreilor.

Dar nu numai filologia cunoaşte cauterizări de acest gen, ci tot ce înseamnă creaţie literară aparţinînd evreilor. În acest scop, sînt resuscitate şi vechile marote cuziste, în limbajul tipic autorului Naţionalităţii în artă. Într-un articol din Credinţa, apărut în perioada „scandalului” pricinuit de prefaţa lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani..., stă scris: „Dar îţi voi dovedi, Mihail Sebastian, că tu nu ai voie să-ţi asumi nici măcar dreptul la respiraţie, nicidecum acela de a scrie... căci trebuie curăţită literatura de oameni ca tine, Mihail Sebastian” [61].

Teoriile organiciste ale specificului naţional cîştigă în radicalitate şi, odată cu aceasta, antisemitismul literar devine tot mai agresiv. Concepţia lui Garabet Ibrăileanu asupra specificului naţional, echilibrată în linii mari, se vede concurată de viziuni vitaliste, abisale, iraţionaliste, care mută chestiunea în cauză din perimetrul pozitiv al sociologiei într-o mistică a rădăcinilor insondabile (şi a reprezentativităţii garantate), cu consecinţa că acela care nu se poate prevala de ele n-are drept de cetate (literară). Asemenea viziuni abisal-telurice sînt îmbrăţişate chiar şi de scriitori plasaţi esteticeşte la antipodul lui Iorga sau Goga. Iată, de pildă, ce susţinea poetul Ion Barbu într-un interviu din 1927: „Astăzi cînd români de dată recentă, cu nume abia camuflat sub vocabule indigene, camuflează pentru ei şi urmaşii lor, cu gîtlej rebel la atîtea sonorităţi valahe, tot tradiţionalismul, fie-mi îngăduit, mie, nepotul lui Ion Barbu, constructor zidar, să arăt ce înseamnă instinct tradiţional; nu o ideologie la îndemîna oricărui străin botezat, ci o experienţă în ascendenţă. Cred că accentul unui creştin milenar poate fi lesne deosebit de contrafaceri.” [62] Se cuvine observat acest organicism potrivit căruia nu poţi fi poet autentic dacă înaintea ta, pe linia neamului tău, nu se află o cohortă de strămoşi, care, s-ar părea, au existat cu toţii doar pentru ca la capătul lor să apară „Poetul”; şi acestea sînt susţinute de un poet-geometru, pentru care poezia nu e dedesubt, ci – aşa-zicînd – deasupra: în formele ideale. Ideea „straturilor de păgînătate” ca „forţe obscure, precreştine” ale „Poeziei”, pe care I. Barbu o dezvoltă mai tîrziu [63] – inspirată din teza „revoltei fondului nelatin” a lui L. Blaga – intră în aceeaşi mistică a „rădăcinilor” cît mai adînc înfipte în trecutul naţional, ca singură temelie a actului poetic autentic. Nimic nu poate fi mai străin unei asemenea concepţii decît formula lovinesciană potrivit căreia „e român oricine voieşte să fie român” [64].

A.C. Cuza neagă valoarea oricărei creaţii literare evreieşti. Preluînd o sugestie a lui Ernest Renan, el minimalizează pînă şi psalmii lui David, în care vede o expresie a „egoismului”, ba chiar a „intereselor utilitare” care i-ar caracteriza pe evrei. De fapt, decretează profesorul de economie de la Universitatea din Iaşi, viziunea cosmogonică din Biblie ar fi copiată de la babilonieni, faptă considerată „profund amorală”. „În literatură [...] – nimic decît producţiuni nu de a doua, ci de a treia mînă [s.a.]” [35], scrie A.C. Cuza.

În ciuda acestor „probe", autorul Naţionalităţii în artă constată că în literatura română „în ultimul timp au răsărit o mulţime de foiletonişti, de critici, de dramaturgi, de «pueţi» cu pretenţii” de origine evreiască, fenomen care-i stîrneşte mînia: „Şi noi îi lăsăm să se resfeţe, ba chiar să se atingă de cele sfinte, nepedepsiţi de mîini răzbunătoare” [36]. Avînd în vedere că ei reprezintă un pericol, concluzia nu poate fi decît aceasta: „Eliminarea jidanilor din domeniul culturei – e o problemă de existenţă pentru noi [s.a.]” [37].

Se poate spune, deci, că în 1908 ideologia antisemitismului literar a fost pe deplin închegată. Teoria lui Iorga a fost supusă de către A.C. Cuza unor simplificări şi şarjări care i-au transformat statutul. Faptul că în 1912 Naţionalismul în artă cunoaşte o nouă ediţie, adăugită, spune ceva despre o anume receptivitate a mesajului ei în mediile literare.


Apogeul antisemitismului literar: ideologie şi politici. O. Goga şi epoca sa.

Poziţiile literare antievreieşti definite mai sus continuau să se manifeste, lucru sesizat şi de T. Arghezi, care, în 1913, într-un moment în care N. Iorga şi A.C. Cuza anunţau despărţirea lor, rezumînd mesajul de pînă atunci al acestora, scrie: „Cu evreii d-nii Iorga şi Cuza voiau să facă o excepţie monstruoasă. Cîntecele, tinereţea, visurile, să piară pentru evrei!” [38].

Dacă, pînă în 1906-1908, antisemitismul în general fusese construit pe ideea că evreii refuză asimilarea în corpul naţiunii române, noul antisemitism, literar, prezintă lucrurile diametral opus: el e cel care refuză asimilarea pe care evreii şi-ar oferi-o prin practicarea literaturii române, inclusiv varianta dublei identităţi culturale. Se cuvine observat aici un aspect oarecum paradoxal: evreii – percepuţi ca întruchiparea cea mai radicală a „străinului” şi a „primejdiei străinului” – sînt singurii minoritari care tind, doresc să intre în literatura română (din cauze multiple: emancipare, integrare, acculturare, laicizare ş.a.), ceea ce echivala, simbolic, cel puţin, cu asimilarea. Faţă de această prezenţă, tot mai vizibilă, reacţiile de respingere se înteţesc. E ceea ce observă într-un articol din 1919 Gala Galaction: „Cînd evreii, înlăturaţi sistematic din cele mai multe ramuri de activitate, îngăduite celorlalţi cetăţeni, se ocupă numai cu negustoria, li se spune: «iată-i că nu ştiu să facă altceva decît negoţ». Iar cînd printre ei răsar suflete armonioase, dăruite cu darul gîndului şi al ritmului, atunci supărarea ia alt nume şi altă înfăţişare: «n-avem nevoie de cîntăreţii dv.!” [39]. Mecanismul respingerii se declanşa automat, potrivit ideologiei expuse mai sus, fără a ţine seama că „evreii au dat totuşi cugetării şi literaturii româneşti, destui scriitori de merit şi între ei cîţiva poeţi lirici, vrednici de pomenire” [40]. Galaction îl avea în vedere nu numai pe Barbu Nemţeanu, despre a cărui moarte prematură scria îndurerat, ci şi pe C. Dobrogeanu-Gherea, Ronetti-Roman, L. Şăineanu, H. Tiktin, H. Sanielevici, I. Trivale, A. Steuermann-Rodion ş.a.

Neamul Românesc, ziarul lui Iorga, dar şi alte publicaţii (Arhiva, de exemplu, care apărea la Iaşi) vegheau la puritatea etnică a scrisului românesc, numele constituind un prim indiciu privind naţionalitatea unui autor. În consecinţă, pentru a putea publica mulţi scriitori evrei s-au folosit de pseudonime. Strategia aceasta a permis unora să-şi vadă tipărite producţiile literare chiar în ziarul lui Iorga sau să treacă de cenzura lui A.C. Cuza, pînă în momentul deconspirării. I. Ludo povesteşte, cu umor negru, cîteva scene revelatoare. Un anume Cireşanu, bunăoară, a izbutit să publice multe poezii în Neamul Românesc, pînă cînd directorul avea să descopere că în spatele acestui nume se afla un... Deutsch (care mai apoi va deveni B. Nemţeanu). Sau, ca un alt exemplu, o poezie, intitulată În Curtea Mănăstirii, semnată Barbu Lăzăreanu, îl încîntă pe A.C. Cuza pînă într-acolo încît o declară „un model de inspiraţie curat românească”. Iată cum povesteşte I. Ludo acest episod: „«În timp ce unul spurcă limba românească, – spunea AC Cuza – în timp ce altul spurcă crucea şi-şi spune Cruceanu, vine un român şi ne arată frumuseţea limbii române şi ne învaţă cum trebuie să te apropii de aceste lăcaşuri sfinte!». Peste cîteva zile, entuziastul român coroiat află că românul Lăzăreanu este jidan” [41]. Nu fără temei îşi imagina mai departe acelaşi scriitor scene groteşti: „Vă închipuiţi ce ar fi păţit Heine dacă şi-ar fi trimis versurile, fără pseudonim, la Arhiva, la Neamul Românesc, la Sămănătorul, sau la oricare altă revistă mai mare sau mai mică din ţară! Dar Heine ca Heine! Ăsta cel puţin are un nume ceva mai decent. Dar închipuiţi-vă dv., vă rog, ce ar fi păţit regele David dacă şi-ar fi trimis sub semnătură autentică «Psalmii» la Neamul Românesc! Sau ce ar fi păţit regele Solomon dacă şi-ar fi trimis spre publicare «Cîntarea Cîntărilor»! Directorul Neamului ar fi zvîrlit manuscrisele cu atîta mînie, încît ar fi spart şi fundul coşului şi duşumeaua. Auzi obrăznicie evreiască! Un Duvid sau un Şloim (aşa ar fi românizat directorul Neamului numele acestor doi poeţi păduchioşi), un Duvid sau un Şloim să aibă obrăznicia să creadă că o revistă românească, rrromânească! ar putea publica versurile lor puchinoase!” [42]

Perioada interbelică marchează, totuşi, o prezenţă tot mai numeroasă şi mai impunătoare a scriitorilor români de origine evreiască. Unii îşi începuseră activitatea literară înaintea războiului şi o continuă în interbelic, alţii apar acum. Ion Trivale, H. Sanielevici, T. Tzara, B. Fundoianu, Saşa Pană, F. Aderca, M. Sebastian, I. Peltz, Ury Benador, Ion Călugăru, M. Blecher, H. Bonciu, I. Voronca, Brunea-Fox, E. Dorian, Camil Baltazar, Sergiu Dan ş.a. participă intens la viaţa literară românească şi se fac remarcaţi de către critici şi public.

Antisemitismul literar cuzist continuă multă vreme să fie o armă ideologică, dar unii simt nevoia unei primeniri. Cu atît mai mult cu cît anii de dinaintea războiului şi cei care au urmat aduc ceva nou: fenomenul avangardei literare, în care scriitorii evrei sînt supra-reprezentaţi, motiv, cum remarcau Ov. S. Crohmălniceanu şi Michael Finkenthal, de noi atacuri antisemite [43]. Discursul evreofob cu ţintă literară răspunde deseori acestei noi „provocări” şi-şi revizuieşte „argumentele”. El se caracterizează şi printr-o o altă distribuire a accentelor, cîteodată printr-o formă mai „cumpătată”, printr-o stilistică mai elaborată şi mai persuasivă decît aceea a lui A.C. Cuza. O. Goga a avut un cuvînt greu de spus în această redefinire, nu numai formală, a antisemitismului literar „clasic” cuzist. El publică în această perioadă o cantitate mare de articole (în Ţara noastră), adunate în 1927 în volumul Mustul care fierbe, în care se găseşte un ingredient antisemit-literar persistent, uneori percutant, deşi e mai mereu prezentat altfel de cum o făcuse Naţionalitatea în artă. Poetul „pătimirii noastre” cultivă în aceste texte – cînd e vorba să-şi definească poziţia de principiu faţă de „problema evreiască” – mai mult eschiva şi echivocul, deşi în chestiunile „punctuale” nu evită afirmaţiile tranşante.

Înainte de toate, O. Goga se defineşte aici ca un pătimaş apărător al funcţiei politico-naţionale a literaturii, în care vede remediul cel mai eficient la „criza morală” care a pus stăpînire pe societatea românească după primul război mondial, motiv de a pleda ardent pentru înregimentarea politică a scriitorilor: „În aceste împrejurări, d-lor, literatura trebuie să reintre în rolul ei istoric, în rolul ei de apostolat. [...] Literatura apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale. [...] Scriitorii ca şi odinioară sînt şi rămîn păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de existenţă” [44].

Autorul Mustului care fierbe se străduieşte să-şi facă glasul auzit, dar, constată el, există un obstacol: mijloacele de informare nu sînt în mîinile românilor şi nu slujesc idealuri curate, cu atît mai puţin româneşti: „La tribuna ideologilor s-au înmulţit negustorii; şi au făcut din amvon o tejghea. Ce e mai rău, însă, şi ce echivalează cu o catastrofă naţională, e că în mare parte aceşti industriaşi sînt de factură recentă, complect străini de rezonanţa vîltorilor noastre seculare, cîrduri de păsări călătoare peste toate hotarele. Ei descălesc societatea, ei sînt stăpînii marilor trusturi de cerneală” [45]. Cu toate că adresa acestor judecăţi e clară, sau poate tocmai de aceea, O. Goga se simte mai apoi obligat să precizeze că „nu ne gîndim un moment măcar la o atitudine de intoleranţă, nu schiţăm nici un gest de xenofobie, cu care ne învinuiesc oameni interesaţi” [46].

Deşi are grijă în mod repetat să afirme că nu este un animator al urii nediferenţiate contra străinilor sau a evreilor (ca dovadă îşi declară „veneraţia” pentru Ronetti-Roman sau pentru Steuermann [47]), O. Goga îi atacă la tot pasul pe I. Rosenthal, C. Graur, E. Fagure, A. Honigmann – directori, proprietari, redactori la Adevărul, Dimineaţa, Lupta... Cele trei gazete din Sărindar n-ar avea decît un scop: cîştigul. Este motivul pentru care ele sînt incluse în categoria „presă de negustori”. „Rosenthalii şi Honigmannii” fac în consecinţă obiectul predilect al pamfletelor lui Goga, fiind socotiţi „fericiţii latifundiari ai tiparului românesc, cari nu mai pot de umanitarism”, „potentaţi ai cernelei” [48], insensibili la problemele româneşti, animaţi doar de interesele lor materiale. Urmare a acestei dominaţii, în România acelui timp n-ar mai fi existat presă independentă, în care scriitorul român, care e văzut şi ca un jurnalist, să se poată exprima liber, care să apere – aşa cum s-ar cuveni după Goga şi cum el o face – reprezentanţi ai „românismului” precum Ioan Moţa sau C. Z. Codreanu, tocmai judecaţi atunci pentru comiterea unor crime. Cît îi priveşte pe românii care lucrează în „presa semită”, ei ar constitui un „nou tip social”, modelaţi după o veche practică iudaică: „creştinul de sîmbătă” sau „Şabăs-goimul” [49] – tipul „odios” al mercenarului intelectual, demn de cel mai mare dispreţ, detestat chiar de evrei.

Pentru a se asigura că diagnosticul pus e corect, autorul Mustului care fierbe inventariază simptomele pe care le prezintă literatura din România epocii sale, descoperind „clişee de import”, „producţie hibridă”, „pagini de poezie vaporoasă, o ciudată psihoză literară cu diverse etichete exotice: expresionism, dadaism, rabindranath-tagorism” [50], pe scurt, o literatură avangardistă decadentă, care a rupt cu tradiţia sănătoasă... Se întreabă din nou care e cauza acestei schimbări maladive şi răspunde: „Explicaţia o văd mai simplistă şi mai dureroasă. Sînt oaspeţii, domnilor, cari după ce au pus stăpînire pe presă, se instalează şi în literatură. Sînt interpuşii dintre noi şi trecut, cei mai antipatici misiţi ai zilelor noastre” [51].

Urmare a acestui tip de analiză, Goga nu ezită să vorbească de „primejdia străinilor”, precizînd totodată că „majoritatea absolută a oamenilor-columbaci e evreiască” [52]. „Setea de autoritate” pe care o resimte în faţa peisajului naţional dezolant e prezentată ca o cale de însănătoşire. În consecinţă, Goga avansează soluţii politice precise: „Remediul împotriva răului nu poate fi decît o acţiune pentru constatarea apartenenţei fiecărui locuitor de aici şi o grabnică operă de purificare” [53], acţiune care trebuie să se soldeze cu „trecerea peste frontieră a evreilor care în sensul tratatului de pace nu sînt cetăţeni” [54]. Numai în acest mod s-ar putea estompa acel „chiot behăitor de larvă jidovească” [55] din publicaţii, ca şi, desigur, „otrăvirea presei” [56].

Contradicţia nu se poate rezolva altfel decît prin conceperea domeniului literar ca „zonă interzisă” în general alogenilor şi în special evreilor. Se poate însă observa că evreii apar – în comparaţie cu alţi străini minoritari, care au propria lor limbă (în care pot face literatură) – într-o situaţie fără soluţie literară. Condiţia lor de „excluşi” din literaturile naţiunilor cu care convieţuiesc e astfel mai constrîngătoare. Teoria lui Iorga, din acest punct de vedere (literar), are o mai mare încărcătură antisemită. Evreii au dreptul, se poate deduce, să practice ştiinţa, unde utilizarea unei alte limbi este permisă şi chiar dezirabilă, pentru că ştiinţa este cosmopolită şi pentru motive de circulaţie a ideilor, nu însă şi literatura.

Şi, într-un fel, nici politica, pentru care cheia succesului este „solidaritatea naţională”, care nu se poate realiza decît prin „vorbirea limbii naţionale de către toţi aceia care fac parte din acel popor” [25]. Aşa îşi explică istoricul domnia strălucitoare a lui Ştefan cel Mare: faptul că domnitorul vorbea în limba poporului a fost decisiv – susţine Iorga, deşi e de notorietate printre istorici lipsa oricărei probe care să susţină o asemenea afirmaţie –, nu talentul sau geniul său militar.

Am menţionat această trecere din registrul literar în cel politic pentru că ideile expuse mai sus au avut de fapt nu numai o întrebuinţare literară, ci şi politică. E suficient de arătat că, din anul următor (1907), îl vom găsi pe Iorga printre deputaţi. Legitimitatea literară şi cea politică sînt faţa şi reversul aceleiaşi medalii. Cele trei conferinţe din martie 1906 au exprimat programul cu care istoricul a intrat în viaţa politică.

Ulterior, Iorga avea să-l părăsească uneori, alteori să revină la el (cum face în Iudaica). Cînd ajunge prim-ministru, el cere ca „Evreii să se desfacă din tradiţiile de ghetto, spre a se confunda cu viaţa însăşi a acestei ţări” [26]. Reticenţele privind incompatibilitatea lor culturală par abandonate. Alteori, aflat în aceeaşi poziţie de prim-ministru, pare tentat să-şi relativizeze, ba chiar să-şi retragă ideile, conştient cumva de slăbiciunea, poate chiar de nocivitatea lor: „în loc să omor bolnavul, adică Ţara Romănească, cu reţete din cărţile mele, eu prefer să schimb reţeta mea după nevoile bolnavului” [27].

Numai că N. Iorga deschisese în 1905 şi, mai ales, în 1906 o cutie a Pandorei, unele din ideile ieşite din ea avînd destinul lor, pe care autorul nu-l mai putea controla. Iar unii dintre cei care le-au îmbrăţişat nu încercau incertitudinea mărturisită de primul ministru Iorga.


Ideologizarea teoriei lui Iorga: antisemitismul literar al lui A.C. Cuza

Cele afirmate mai sus îl au în vedere în primul rînd pe A.C. Cuza, a cărui carte din 1908, Naţionalitatea în artă, este legată de influenţa lui N. Iorga, dar care, în acelaşi timp, o depăşeşte considerabil, prin simplism, radicalitate, violenţă de limbaj şi, mai ales, rasism. Dacă în conferinţele din 1906 se află multă speculaţie metafizică, ideile situîndu-se într-un plan „savant”, „înalt”, „universal”, al „principiilor absolute”, sentinţa căzînd asupra tuturor celor ce-şi pierd limba naţională, Naţionalitatea în artă se înscrie însă din capul locului într-un exclusivism feroce, scopul ei fiind doar acela de a „demonstra” inferioritatea rasială a evreilor şi imposibilitatea creaţiei artistice şi literare evreieşti.

Plecînd de la premisa că „naţionalitatea e puterea creatoare a culturii umane [sic]” [28] şi că artistul este „reprezentant al unei anumite naţiuni” [29], formulată de N. Iorga, A.C. Cuza ajunge abrupt la concluzia „sterilităţii jidoveşti” în artă şi literatură: „Sterilitatea jidovească îşi găseşte însă şi ea explicaţiunea în lumina aceleiaşi concepţii relativă la legătura dintre naţionalitate şi cultură – în parte cel puţin. În lipsa unei patrii, de care să se lipească cu toată iubirea, şi a limbei corespunzătoare geniului lor naţional – jidanii sînt osîndiţi să rămînă neputincioşi [s.a.]” [30]. „Înstrăinarea” are însă o pondere neînsemnată în explicarea „sterilităţii” acuzate, factorul hotărîtor rezidînd în „incapacitatea firească a rasei” [31]. Mai mult, în literatură – ca dealtfel şi în jurnalism sau în politică – evreii ar exercita o „acţiune disolvantă” [32].

Cum rămîne cu un autor precum Heinrich Heine? ar putea întreba cineva. Spre deosebire de Iorga, care evitase acest exemplu amabarasant, A.C. Cuza n-are nici o reticenţă în a se pronunţa: opera marelui poet german de origine evreiască ar fi caracterizată de un conflict între formă (limba germană) şi fond (evreiesc), ceea ce are ca rezultat un amestec de „cinism şi de frivolitate”, ba chiar o „lipsă de caracter estetic” [33]. „Naţiunea germană refuză a se recunoaşte pe sine în scrierile lui Heinrich Heine, a căror formă e germană, dar al căror fond e ibrid şi protivnic propriei sale fiinţi [s.a.].” [34] Cine poate gusta o asemenea operă? Cosmopoliţii, desigur. Aşa s-ar explica de ce tocmai americanii i-ar ridica lui Heine o statuie...