IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Teoria lui Iorga din 1906


O directă consecinţă teoretică a poziţiei lui Iorga din 1905 sînt cuvîntările pe care el le rosteşte un an mai tîrziu. E vorba de o lecţie ţinută la Universitatea Bucureşti pe 12 martie 1906 sub titlul „Despre drepturile limbii naţionale în statul modern” şi de două conferinţe care au urmat acesteia (pe 13 şi pe 20 martie 1906). Merită să ne oprim asupra acestor trei cuvîntări pentru că ele adună laolaltă şi în chip întrucîtva sistematic ceea ce Eminescu prezentase mai degrabă răzleţ şi dezordonat, dar şi pentru că ele adăugă „argumente” noi, furnizate de o lectură ideologică a istoriei, pentru a justifica inoportunitatea evreilor în viaţa literară a naţiunilor în mijlocul cărora trăiesc.

Ideea centrală a acestor discursuri este aceea că „temeiul oricărui popor este limba lui” [12]. „Nu există – afirmă N. Iorga mai departe – o singură operă în viaţa omenirii în care poporul să nu se fi adunat în jurul cultului pentru limba sa cea adevărată.” [13] Pentru a-şi proba teza, istoricul evocă timpurile apuse cînd latina şi greaca – în Occident, respectiv în Est – erau considerate singurele limbi ale civilizaţiei şi ale culturii, idee greşită şi chiar dăunătoare spiritului, pentru că acestea erau cultivate solipsist de o categorie socială restrînsă, care ignora astfel viaţa reală a popoarelor, singura în măsură să alimenteze consistent creaţia veritabilă. Renaşterea limbilor vernaculare apare astfel ca o chestiune vitală. Iorga dezvoltă aici viziunea sa romantică privind construcţia naţională, considerînd că popoarele au simţit „instinctiv” că nu se puteau exprima decît în limba naţională şi au urmat în consecinţă această cale, istoricul român ignorînd suveran factorii care au stat la baza unui proces istoric complex (tiparul, şcoala, armata, industria etc., care au generat efecte unificatoare în plan cultural).

Dar prima limbă vernaculară emancipată, franceza, nu a făcut altceva decît să ia locul părăsit de latină şi greacă, impunîndu-se mai apoi ca singura limbă de curte şi a societăţii înalte (în Anglia, Germania, Rusia etc.), practicanţii ei fiind la fel de înstrăinaţi de popor precum fuseseră înainte cei ce utilizaseră latina sau greaca. Aşa îşi explică Iorga producţiile intelectuale „mediocre” ale acelei epoci; chiar literatura franceză din secolele XVII-XVIII ar fi în aceeaşi situaţie critică, ea fiind caracterizată de o „împuţinare şi scădere a limbii pe care o vorbea poporul”, ceea ce a dus la „opere literare de mare slăbiciune, de o lipsă de durată şi de un caracter de artificialitate cum nu se mai pomenesc vreodată în istoria unui popor” [14].

Impunerea limbilor naţionale are loc treptat (englezii, germanii, ruşii au făcut-o după francezi), dar momentul crucial l-a constituit – observă Iorga – Revoluţia Franceză de la 1789. „De acum înainte, – afirmă cu temei istoricul – orice Stat isprăvit nu este decît expansiunea unei naţiuni [...]. Acesta este bunul mare pe care l-a lăsat tuturor popoarelor Revoluţia franceză.” [15]

Marea miză pe care istoria începută atunci a adus-o este deci aceea a limbilor vorbite de popor, a limbilor naţionale. Chestiunea i se pare lui Iorga de o importanţă capitală, limba naţională fiind – ca şi în perspectiva eminesciană – mai mult decît un simplu instrument de comunicare: ea e o pecete identitară, definind fiinţa naţională şi conţinînd totodată toate resursele necesare pentru emanciparea unei naţiuni. „Limba nu e, domnilor, numai un mijloc de a se înţelege, nu e numai mijlocul practic prin care un om poate să-şi comunice gîndurile şi sentimentele sale altor oameni; o limbă reprezintă pentru un popor mult mai mult. Este forma cea mai înaltă, cea mai deplină, în care se poate exprima sufletul unui popor [s.m., G.V.].” [16] Iar „sufletul unui popor” e „lucru mare şi dumnezeiesc”; în plus, „în nici o alcătuire nu se poate întrupa mai deplin şi mai frumos sufletul unui neam decît în limbă” [17]. Limba vine din istorie, fiind moştenirea ei cea mai de preţ. Literatura e posibilă datorită limbii, nu limba datorită literaturii.

De fapt, orice operă a spiritului e posibilă doar mulţumită limbii. Iar între limbă şi vorbitorii ei ar exista o relaţie predeterminată, inexorabilă: nimeni nu se poate exprima creator decît în limba sa naţională. Posibilitatea de a schimba limba, de a utiliza creator o limbă străină este axiomatic exclusă (căci a schimba limba înseamnă a schimba sufletul). Omul este condamnat să se exprime creator doar prin intermediul limbii sale naţionale – abandonul acesteia însemnînd sterilitate în ordinea spiritului. E motivul pentru care, afirmă Iorga, engleza în SUA are valoare creatoare doar pentru originarii englezi, nu şi pentru ceilalţi cetăţeni americani (francezi, italieni, germani, olandezi etc.), pentru care ea este doar o „limbă de stat”, un cod artificial şi simplificator, un instrument sec de comunicare a unor mesaje primare, cu o valoare strict utilitară... Cei mai mulţi locuitori ai Belgiei sau ai Austro-Ungariei sînt cumva într-o situaţie asemănătoare: de adîncă incompatibilitate spirituală cu limba de stat.

Un exemplu care lui Iorga i se pare şi mai grăitor este cel al poporului irlandez care „n-a produs, din momentul de cînd a părăsit limba lui proprie, forma proprie a întrupării vieţii sale sufleteşti, nici un om cu adevărat mare în domeniul cugetării şi al literaturii, şi viaţa poporului irlandez în timp de mai multe secole n-a fost decît viaţa materială stearpă, tot aşa de puţin însemnată ca viaţa buruienilor” [18].

Dacă acestea sînt exemple mult prea îndepărtate şi cumva exotice, Iorga are însă un altul, aflat la îndemînă şi uşor de constatat: cel al evreilor (din România şi de aiurea). „Vă voi aduce încă un exemplu, al unui popor care trăieşte subt ochii noştri, care trăieşte sub ura şi dispreţul nostru şi această ură şi dispreţ sînt provocate în mare măsură prin faptul că el şi-a părăsit, cu desăvîrşire aproape, toate amintirile naţionale, toate virtuţile cinstite şi sănătoase şi tot rostul unui stat naţional.” [19] Nenorocirile care s-au abătut asupra evreilor îi apar lui Iorga ca fiind pricinuite mai ales de faptul pierderii limbii lor originare: „Poporul acesta a uitat în timpul evului mediu limba sa veche, limba ebraică, în care s-a scris una din cele mai frumoase literaturi de pe lume, literatura Vechiului Testament, literatura Bibliei” [20]. În locul acesteia, ei au adoptat germana, care însă nu se potrivea unui popor „asiatic”. Din incompatibilitatea dintre sufletul adînc al poporului şi limba de împrumut, a rezultat o mutilare a idiomului astfel însuşit: „această limbă germană a degenerat, ajungînd cea mai urîtă şi vrednică de dispreţ şi de batjocură din toate limbile care există pe faţa pămîntului, a ajuns un jargon evreiesc înaintea căruia cu groază îşi astupă urechile toate popoarele din lume” [21]. Deşi – precizează Iorga – evreii nu sînt lipsiţi de calităţi intelectuale, pierzînd limba lor proprie, ei n-au mai putut fi creatori în domeniul poeziei, al literaturii în general. Istoricul român recunoaşte că din rîndul evreilor au apărut importanţi oameni de ştiinţă, cugetători (Spinoza, de pildă), muzicieni, dar nu şi oameni de literatură... „Au dat în limba deosebitelor popoare, într-o limbă care nu era nici măcar acest jargon evreo-german, scriitori superficiali sau scriitori cinici, scriitori fără putinţă de o înălţare sufletească în acele regiuni supreme către care poate tinde sufletul omenesc. Unde – se-ntreabă retoric Iorga, lăsînd impresia că n-a auzit de un Heine – este poporul european care să se poată mîndri cu literatura evreiască scrisă în limba lui, şi unde este literatura deosebitelor popoare din Europa pe care s-o fi scris poporul evreiesc; unde este noua literatură evreiască pe care s-o fi produs evreii?” [22]

Concluzia nu poate fi decît una singură: evreii sînt indezirabili în literatura popoarelor cu care convieţuiesc, „fiindcă viaţa sufletească, conştiinţa şi limba unui popor sînt unul şi acelaşi lucru” [23] şi pentru că limba acestora n-are cum să fie şi limba lor, pricină pentru care producţiile lor literare nu pot fi decît mediocre. „Atîta vreme însă cît un neam se păstrează numai prin religia sa şi numai prin numele său şi prin anumite amintiri istorice, – precum se păstrează poporul evreu –, atîta vreme acel popor este condamnat la o viaţă stearpă.” Ei n-au deci de ce să scrie în română, pentru că n-au acces la excelenţa şi comorile ei sufleteşti; doar în ebraică, dacă aceasta ar redeveni limba lor naţională, se poate deduce din tezele lui Iorga. Trec peste faptul că istoricul se contrazice într-un fel mai apoi, cînd vorbeşte de „drepturile” limbii naţionale [24], în virtutea cărora evreii au obligaţia să folosească în spaţiul public (şi literatura intră în acest spaţiu) doar româna, idiomul lor fiind limitat doar la uzul în familie...

Dar, deşi activitatea celor doi reputaţi cărturari evrei va fi strict filologică şi depolitizată, mai mult, deşi vor arăta o mare disponibilitate la asimilare (amîndoi se vor converti la creştinism), ei vor avea parte de un tratament asemănător celui aplicat lui Gaster, fiind siliţi – la începutul secolului al XX-lea – să părăsească pe rînd România. În cazul lor, s-a construit un alt raţionament al respingerii, în care concurenţa pe care o reprezentau în domeniul strict al literelor este deja o premisă importantă (poziţiile luate atunci în cazul L. Şăineanu de către Dim. A. Sturdza, V.A. Urechiă, Alceu Urechiă sau V. Şăghinescu sînt simptomatice în acest sens), dar poate nu cea decisivă; îndepărtarea lor ţinea mai mult de ceea ce poate fi numit antisemitism universitar (poziţiile lui Hasdeu, Densuşianu şi Iorga fiind elocvente). Oricum, respingerea lui L. Şăineanu şi cea a lui H. Tiktin se petrec într-o epocă în care în viaţa literară românească prezenţa evreiască se făcuse simţită şi, mai ales, apreciată, deopotrivă de o parte a criticii şi a publicului.



Privind înapoi, se poate detecta un moment cultural care a precipitat decantarea şi cristalizarea ideologică a antisemitismului literar: momentul Manasse. Drama aceasta fusese scrisă la 1900 şi jucată tot atunci la Iaşi, bucurîndu-se de succes; mai tîrziu, în vara anului 1904, a fost reprezentată şi la Bucureşti, pe scena unei grădini de vară, unde înregistrează acelaşi succes. Toate acestea au făcut ca, în primăvara lui 1905, piesa să fie promovată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Autorul ei, Ronetti-Roman, se manifestase literar mai devreme. În 1878 publicase poemul Radu, care fusese chiar apreciat în cercul junimist, îndeosebi de P.P. Carp, motiv de a-l aduce pe autor în redacţia ziarului Timpul; publicase apoi un eseu politic, Două măsuri, în care arătase tratamentul discriminatoriu aplicat evreilor –, dar „cota” sa literară era atunci, una peste alta, modestă. Abia succesul dramei Manasse avea să-l facă vizibil şi apreciat cu adevărat ca scriitor. Montarea ei pe prima scenă românească avea să se bucure atît de aprecierea publicului, care nu contenea să umple sala, cît şi de cea a criticii teatrale şi a unei părţi însemnate a lumii scriitoriceşti. Pompiliu Eliade, Ilarie Chendi, Al. Davila (atunci directorul Teatrului Naţional), Mihail Dragomirescu, N. D. Cocea, T. Arghezi ş.a. au pledat pentru valoarea dramei, întîmpinînd-o călduros sau apărînd-o în faţa criticilor care n-au întîrziat să se manifeste. Disputa s-a întins de-a lungul anilor, pînă spre 1913, cînd intervine şi E. Lovinescu şi cînd Mihail Dragomirescu îşi schimbă poziţia.

Cert este că Ronetti-Roman căpătase prestigiu literar încă de la premiera piesei sale pe scena Teatrului Naţional, probînd că un evreu poate deveni scriitor român redutabil. Reacţiile contrare, cum spuneam, nu s-au lăsat aşteptate. Una din primele publicaţii iritate de succesul dramei şi de prestigiul autorului a fost Sămănătorul. În paginile acestei reviste, despre Manasse se exprimă mai întîi I. Scurtu, în două lungi articole apărute în numere succesive [6], încercînd, declarat, să contrabalanseze elogiile exprimate în alte publicaţii. I. Scurtu admite pasager că drama „se înfăţişează, fără îndoială, drept o lucrare serioasă, drept opera de valoare a unui talent incontestabil” [7], dar toată strădania sa e de a-i găsi cusururi, inventariind neobosit greşeli de limbă, nu puţine mai mult închipuite decît reale. Deşi examinarea pe care o face are un anumit grad de aplicaţie critică, e vizibil montajul negativ, generat de succesul neobişnuit al dramei, căruia îi caută explicaţii întrucîtva oculte (spectatorii sînt evrei), şi, mai ales, de admiterea ei pe întîia scenă a ţării. „Ce vreţi?, piesa ţine afişul, ea e o «afacere bună», face parale..., iată ce poate o piesă semită! – îşi vor fi zis într-un glas cuminţii din Comitetul Teatrului şi publicul lui «Manasse» şi criticii lăudători” [8], conchide I. Scurtu.

Mai tîrziu intervine cu un editorial şi N. Iorga pe acelaşi subiect, care însă nu se arată cîtuşi de puţin preocupat de analiza dramei şi a punerii ei în scenă, ci doar de succesul ei, pe care îl tot cercetează, considerîndu-l din capul locului suspect. Ipoteza pe care o avansase în treacăt I. Scurtu (solidaritatea evreiască) se transformă în certitudine, dar şi în prilej de luare în deriziune: „să jertfeşti pentru neam cinci-şase lei şi să petreci, e lucru care face. Atunci trecu prin oarecare presă, în care nici un redactor nu se chiamă cum l-a chemat pe tată-său, un fior de admiraţie. Articolele veniră unul după altul şi repetiţiile piesei tot aşa” [9]. A.C. Cuza, pe atunci foarte apropiat de N. Iorga, emitea judecăţi şi mai tranşante: „Pseudo-drama Manasse a jidovului Ronetti-Roman păcătuieşte din acest întreit punct de vedere, care o face să nu poată fi admisă pe scena unui Teatru Naţional românesc: ea reprezintă tendinţe, idealuri şi caractere iudaice; ea jigneşte simţul nostru estetic şi de cuviinţă prin pornografii jidoveşti; ea este scrisă într-o limbă proastă, jargon, conform cu mentalitatea jidovească a autorului ei.” „Cea mai bună dramă socială scrisă în limba română” [10], cum credea E. Lovinescu într-o cronică din 1913, cum crezuseră şi alţi critici mai înainte, avea parte însă – în gruparea A.C. Cuza-Iorga, care se va manifesta şi direct politic peste cîţiva ani (cei doi fondează Partidul Naţional Democrat în 1910) – de o sumară execuţie ideologică.


Lucrurile însă nu au rămas doar la nivelul judecăţilor negative, fie ele şi idiosincratice, la adresa unei opere anume. N. Iorga şi A.C. Cuza au mers mult mai departe şi au dezvoltat o întreagă teorie, politico-estetică, menită să justifice „principial” inoportunitatea evreului pe scena literară românească. Discursurile lui N. Iorga din martie 1906, deşi provocate de un eveniment fără legătură aparentă cu chestiunea dramei Manasse (societatea Obolul organizase, în scopuri de binefacere, reprezentarea unor piese în limba franceză pe scena Teatrului Naţional, o scenă socotită însă – de mulţi, cum se văzuse cu ocazia montării dramei lui Ronetti-Roman – un topos al naţionalismului), aveau însă să facă practic abstracţie de evenimentul propriu-zis şi să dezvolte o primă teorie închegată a respingerii simbolice a evreilor din literatura română. Ideile rostite atunci de N. Iorga, bazate pe teze etno-culturale de sorginte herderiană, pe o veritabilă filosofie a limbii naţionale, sprijinite pe argumente istorice selectate doctrinar, operînd totuşi mai mult în marginile naţionalismului romantic exclusivist, vor fi însă mult radicalizate de urmaşii săi, în primul rînd de tovarăşul său politic, A.C. Cuza, în cartea pe care o va publica doi ani mai tîrziu, Naţionalitatea în artă.

E de notat şi o coincidenţă, care are semnificaţia ei în genealogia ideilor iorghiste şi cuziste: spre mijlocul aceluiaşi an în care începuse disputa în jurul lui Manasse, 1905, publicistica lui Eminescu este adunată în volum pentru prima oară. Îngrijitorul Scrierilor politice şi literare ale lui Eminescu apărute la editura Minerva este I. Scurtu, cel care trăsese primul alarma la Sămănătorul în privinţa dramei lui Ronetti-Roman. Ideile eminesciene cunosc pe dată o puternică resuscitare, găsind printre adepţi pe N. Iorga şi A.C. Cuza, care-şi vor face de acum încolo o misiune din susţinerea lor publică. N. Iorga întîmpină dealtfel acest volum din jurnalistica eminesciană ca pe o revelaţie: „E o uimire cîtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură, cîtă mare şi curată înţelepciune de om superior, genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe” [11].

Trivializarea. Metoda trivializarii, specifica si ea radicalismului negationist, se manifesta in cazul Holocaustului prin incercarea de a exploata evenimentul in contexte denigratoare sau chiar vulgarizatoare. Aceeasi tehnica a trivializarii contextului a aplicat-o Partidul Romania Mare care, in chiar ziua sustinerii Raportului in Parlament, si-a trimis parlamentarii pentru a submina discursul lui Traian Basescu prin fluieraturi, vociferari si proteste.
Distorsionarea. Unul dintre locurile comune ale denigratorilor Holocaustului este acela ca tragedia poporului evreu a fost cauzata chiar de actiunile acestuia, cele mai multe explicatii referitoare la Holocaustul din Transnistria fiind de aceasta factura.

La fel, despre comunism s-a lansat formula conform careia ideologia marxista a fost „o idee buna, prost aplicata“. De altfel, in Romania sondajele de opinie arata ca majoritatea concetatenilor nostri (53%) continua sa creada ca societatea comunista era o idee buna (conform datelor Barometrului de Opinie Publica realizat de Fundatia pentru o Societate Deschisa in octombrie 2006) si doar 34% au afirmat ca a fost o idee proasta.
Aceasta abordare este reluata intr-un articol din publicatia Tricolorul, patronata de PRM, articol semnat „Adevaratul Serviciu Roman de Informatii“. Articolul, care coreleaza rezultatele unui „sondaj real, dar tinut secret“, conform caruia „76% dintre romani considera ca ideea de comunism este buna“, cu ideea ca nu se justifica o judecare a comunismului in asemenea conditii, denota o tendinta de a altera intentionalitatea Raportului.


http://www.observatorcultural.ro/Transfer-de-semnificatii*articleID_17821-articles_details.html

Transfer de semnificatii

Ipoteza de lucru pe care se intemeiaza aceasta analiza este existenta unui transfer de semnificatii intre denigratorii Holocaustului si denigratorii monstruozitatilor comunismului. Din ratiuni de spatiu si pentru a concentra argumentatia, exemplele pe care le folosesc sint preluate din dialogul public pe marginea Raportului Comisiei Prezidentiale de Analiza a Dictaturii Comuniste condus de Vladimir Tismaneanu (in continuare Raportul), asa cum au aparut in presa momentului, iar termenul de comparatie pentru reactiile fata de problema Holocaustului este reactia fata de Raportul final al Comisiei Internationale asupra Holocaustului in Romania (Raportul final) – cu trimitere directa la analiza lui William Totok privind receptarea Raportului „Comisiei Wiesel“.

in sens teoretic pornesc de la acceptarea argumentelor conform carora o comparatie intre Holocaust si Gulagul comunist trebuie pusa sub semnul indoielii atita timp cit se discuta din punctul de vedere al implicatiilor istorice sau al efectelor acestora. Cred insa ca, din perspectiva discursului public, pot fi identificate o serie de legaturi la nivelul mecanismelor simbolice ce actioneaza, relevanta fiind chiar dinamica persuasiva si propagandistica. Obiectivul principal nu este, asadar, demonstrarea faptului ca evenimentele ar fi comparabile, ci ca tipurile de discurs se intrepatrund, in principal prin aceea ca argumentele si modalitatile prin care este descrisa problematica Holocaustului se morfeaza in prezentarile asupra intelegerii comunismului.

Integrind observatia conform careia comparatiile relativizatoare si minimalizatoare intre cele doua fenomene nu servesc intelegerii lor, abordarea de fata doreste sa descrie „compatibilitatea“ metodelor de alterare a lor. Evident, cele doua experiente nu sint comparabile, nazismul punind in miscare o ideologie a urii rasiale, iar comunismul una a urii de clasa, iar „exterminarea“ nu poate avea termen de comparatie. Din punctul de vedere al discursului public, insa, exista o similitudine intre modul cum sint procesate cele doua tragedii ale secolului al XX-lea si cum, prin intermediul mass-media, se incearca expierea fantomelor „Gulagului si Holocaustului“ – despre care vorbea Slavoj Zizek.
Analiza de fata se va concentra asupra metodelor majore prin care Holocaustul a fost „negat“ si a fost „procesat“ in mediile de informare. Considerind ca acestea sint aplicabile si in dezbaterile despre comunism si consecintele acestuia, iar studiul de caz asupra reactiilor fata de „Raportul Tismaneanu“ demonstreaza o asemenea „mutatie“ discursiva.

Minimalizarea. O prima similaritate la nivelul discursurilor este aceea a tendintei de minimalizare, prin reducerea semificatiei simbolice, astfel incit cele doua tragedii sa devina „acceptabile“ prin impactul lor redus. in ceea ce priveste minimalizarea Holocaustului, unul dintre exemplele cele mai relevant in acest sens a fost declaratia din 2003 a presedintelui Ion Iliescu pentru ziarul israelian Ha’aretz. Pentru presedintele de atunci al Romaniei Holocaustul nu a fost „unic poporului evreu“, el spunind ca „multi altii, printre care polonezi, au murit in acelasi fel“. Aceasta afirmatie a lui Ion Iliescu, care a socant mediile internationale, a fost urmata de aceea ca, in timpul razboiului, evreii si comunistii au fost tratati similar, in acest sens el oferind exemplul propriului tata, decedat la virsta de 44 de ani, la numai un an dupa eliberarea din lagar. Argumentul a fost reluat intr-o alta forma de Mircea Geoana, actualul presedinte al PSD, care a declarat public ca Raportul prezentat de Comisia Tismaneanu „nu este nici util si nici credibil. Este tocmai opusul, iar presedintele Basescu incearca sa redeschida ceva. Este exact de ceea ce nu avea nevoie Romania in acest moment“. Declaratia lui Geoana, preluata de principalele ziare si televiziuni ale momentului, intra in aceasta logica a minimalizarii, a anularii efectelor Raportului... prin desconsiderarea utilitatii acestuia.

Negarea. Daca in cazul Holocaustului negarea atinge forme paroxistice, prin negarea totala a crimelor nazismului, dintre care unele se manifesta si in mijloacele de informare de la noi, in special in presa legionara, in cazul Raportului, negarea se caracterizeaza, pe de o parte, prin respingerea autenticitatii faptelor si datelor statistice privind crimele comunismului si, pe de alta parte, prin deculpabilizarea participantilor. „Nu eu am instaurat comunismul in Romania, nu eu am inventat inchisorile si lagarele de munca, nu eu am infiintat Securitatea. Mai mult, numele meu nu poate fi asociat, in nici un fel, cu abuzurile regimului totalitar“, a declarat Ion Iliescu intr-un comunicat de presa, publicat de principalele medii de masa din Romania (vezi Adevarul, 16.12.2006). O alta forma a negarii gasim in articolul „De ce nu avem nevoie de raportul Tismaneanu“, publicat de George Damian in ziarul Ziua. Nu este nevoie de o reevaluare a comunismului, spune ziaristul, pentru ca „Modelul Tribunalului de la Nürnberg este mai mult decit de ajuns. Regimul nazist din Germania a fost condamnat pe baza unui set de principii clare si cit se poate de simple“, iar consecinta logica, evidenta, este aceea ca aplicarea unor astfel de reguli face inutila o noua abordare.

Evreii incarcerati in Romania recunoscuti ca victime ale Holocaustului
O comisie a statului israelian a hotarat sa recunoasca drept victime ale Holocaustului si pe evreii care au fost incarcerati in Romania si Bulgaria si sa primeasca beneficiile financiare corespunzatoare acestui statut.
Pana in prezent, statul israelian a acordat beneficii sporite doar evreilor care fusesera supusi direct persecutiilor naziste; lucrurile s-au schimbat prin ultima decizie, cand s-a considerat ca evreii din Romania si Bulgaria au fost privati de libertate in stil nazist si au intrat in prima clasa de "supravietuitori ai Holocasutului".

Dupa recentele si multiplele luari de pozitie ale guvernului si ale presedintiei, un lucru e limpede: clasa politica romaneasca are de muncit serios pentru a-si recistiga credibilitatea pierduta prin asemenea declaratii perfect contradictorii. Ministrul de Externe al Romaniei a fost pus, prin aceste declaratii, intr-o situatie dificila, trebuind sa repare consecintele foarte serioase ale unor gafe evitabile – si fiind nevoit sa cladeasca punti noi acolo unde cele vechi pareau solide, si asta pe termen lung. Si vreau sa fiu bine inteles: cind mentionez clasa politica din Romania si gafele ei in domeniu, nu ma refer numai la romani sau numai la puterea actuala. Conducerea UDMR s-a implicat de curind, sub pretexte puerile, in reabilitarea unei persoane condamnate pentru crime de razboi in Transilvania de Nord. Iar in 1997 si 1998, Curtea Suprema de Justitie a Romaniei a reabilitat doi criminali de razboi romani implicati direct in deportarea a zeci de mii de evrei din Basarabia si Bucovina.

Ce parere aveti despre reactiile la nivel de stat din Israel si despre atitudinea presei romanesti in reflectarea acestui moment de tensiune dintre cele doua tari?

Cred ca autoritatile din Israel au fost, multa vreme, deliberat discrete in legatura cu „derapajele verbale“ ale oficialitatilor de la Bucuresti legate de Holocaust sau de antisemitism. Capitalul acumulat de Romania pe seama ne-ruperii relatiilor diplomatice in 1967 a avut, fara indoiala, un cuvint greu de spus aici. Dar, pentru ca am folosit deja un termen bancar, nici in relatiile diplomatice nu exista „credit nelimitat“. Declaratiile lui Tommy Lapid, vicepresedinte al Guvernului si ministru al Justitiei, precum si cele ale ministrului de Interne, Porat, ar trebui sa dea de gindit. Acestea fiind spuse, cred ca articolul din Jerusalem Post reflecta o exasperare justificata, dar comparatia dintre presedintele Romaniei si Haider nu avea obiect. In ceea ce priveste presa romana, nu putine au fost articolele de fond in Evenimentul zilei, Ziua, Romania libera, Adevarul, Evenimentul de Iasi care au reflectat nuantat si pertinent situatia de fapt si cauzele reale ale acestei crize.

Aminteam despre declaratia guvernului Romaniei referitoare la accesul la arhive. Care este nivelul colaborarii Muzeului Holocaustului cu arhivele romanesti?

Am avut o colaborare foarte buna si productiva cu arhiva Ministerului Apararii Nationale. Continuam cooperarea – de asemenea fructuoasa – cu arhiva Ministerului de Externe. In ceea ce priveste Arhivele Nationale, avem acum un acord pe baze juridice si financiare solide. Exista toate premisele ca acest acord sa fie implementat in conformitate cu clauzele sale, dar el va trebui evaluat in functie de rezultatele concrete produse. Avem o relatie foarte buna cu arhiva SRI, care de ani de zile coopereaza cu arhiva Muzeului nostru cu seriozitate si profesionalism. In sfirsit, am incheiat un acord cu CNSAS, care a inceput sa dea si el rezultate.

Una dintre chestiunile care au deranjat foarte tare in interviul presedintelui Iliescu din Ha’aretz a fost cea legata de inoportunitatea retrocedarilor de proprietati evreiesti, in contextul dificultatilor economice cu care se confrunta Romania. Care este situatia concreta, in acest sens, la ora actuala?

Concret, in calitate de persoane individuale, evreii se izbesc, in acest domeniu, la fel ca orice cetatean roman, de problemele complicate mostenite de Justitia romana de la regimurile precedente. Personal, nu vad diferenta dintre evrei si ne-evrei in ceea ce priveste retrocedarea proprietatilor individuale confiscate de regimurile totalitare din Romania. De aceea, nu am inteles de ce a fost nevoie sa se faca delimitarea aceasta intre evrei si ceilalti cetateni romani care isi revendica proprietatile. In ceea ce priveste proprietatile comunale – si aici cred ca Federatia Comunitatilor Evreiesti trebuie tratata la fel cu celelalte grupuri confesionale, biserici etc. in problema retrocedarilor. A-i singulariza pe evrei in aceasta problema este cel putin contraproductiv.

Un material publicat recent intr-un cotidian central din Romania vorbea despre faptul ca seful Sectiei de istorie a Academiei a fost in tinerete simpatizant legionar si, apoi, colaborator al Securitatii. Cum comentati acest lucru, prin prisma domeniului in care lucrati si a experientei dvs. personale in timpul regimului Ceausescu?

Au fost sute de mii de oameni in Romania care au fost simpatizanti legionari si alte sute de mii care au fost informatori ai Securitatii. O optiune politica extremista de prima tinerete la care s-a renuntat ulterior este o explicatie perfect acceptabila. Informatorii au fost, uneori, voluntari, platiti – alteori, santajati. Am spus si repet: responsabilitatea ofiterilor de Securitate este infinit mai mare decit a celor pe care acestia ii minuiau. Cind avem insa de a face cu o persoana publica ce a apartinut ambelor categorii mentionate mai sus, nu ma pot opri sa ma intreb daca anumite decizii profesionale si/sau etice (spre exemplu, pozitia fata de procesul de sistematizare in Romania sau fata de chestiunea existentei sau a inexistentei Holocaustului in Romania) n-au fost luate in virtutea uneia sau a celeilalte dintre fostele afilieri.


„Noul antisemitism“

Ma intorc, in final, la realitatea politica internationala. Se vorbeste in ultima vreme tot mai mult despre un antisemitism de tip nou, denumit de specialistii chestiunii chiar asa: „noul antisemitism“. Acesta este un fenomen specific Europei Occidentale (Marea Britanie conduce detasat, urmata de Franta si Germania) si este legat de valul de violenta dezlantuit de palestinieni dupa 10 octombrie 2000 in conflictul din Orientul Mijlociu, cunoscut ca A Doua Intifada sau Intifada Al-Asqa. Incepind din acel moment, in discursul vest-european, imaginea statului Israel si aceea a poporului evreu au fost constant negative, tratamentul palestinienilor fiind intotdeauna „contextualizat“ cu maxima atentie. Nu e vorba despre critica politicii unui stat – ci de demonizarea sa, cu tot arsenalul antisemitismului clasic, plus o serie de elemente noi, la limita, de negarea dreptului sau la existenta. Europa rasariteana nu a cunoscut fenomenul, antisemitismul imbracind aici formule traditionale (inclusiv pentru ca statele din regiune au parcurs un proces de auto-disciplinare pentru a fi incluse in „club“) – dar ma intreb daca integrarea in UE nu ar putea avea, printre alte efecte, raspindirea tendintei respective.

O parte a intelocratiei occidentale se exprima prea des din unghiuri antisemite, sub pretextul militantismului propalestinian. Prelungirea interminabila a conflictului din Orientul Mijlociu le-a oferit ocazia unor politicieni si intelectuali in Europa de Vest care nu-si permiteau sa exprime opinii antisemite sa se reintoarca la „surse“. Interese economice direct legate de o anume politica petroliera constituie un factor vechi. Curtarea unui electorat arab neintegrat cultural si politic, lasat pina acum la marginea societatii in multe dintre tarile Europei occidentale, este un factor nou. Antisemitismul – cu componenta sa invariabila, antisionismul – nu ramine incremenit: evolueaza in functie de factori interni si externi. Nu este exclus sa asistam in Romania la o (vest)europenizare a sa.

Este vorba, intr-adevar, de un „antisemitism fara evrei“. Ma intreb insa daca, atunci cind este vorba de Holocaust si antisemitism, nu asistam la o „peremizare“ a unei parti a clasei politice romanesti. Avem exemple de politicieni romani care, fara sa apartina PRM, se exprima la fel ca liderii acestuia. Exista politicieni romani pentru care Holocaustul este ca un os in git – care nu poate fi scos, dar nici inghitit –, asa ca incearca sa gaseasca „o solutie de compromis“. Exista altii care inteleg ca modul in care societatea romaneasca trateaza aceasta problema este un indicator al situatiei democratiei romanesti, dar cei mai multi dintre ei tac jenati sau intimidati. Un Adrian Severin, care scrie des despre aceasta problema dureroasa, este o pasare rara pe scena politica romaneasca.

Exista „locatii“ preferentiale ale antisemitismului in Romania?

Exista in Romania politicieni negationisti, extremisti – care insulta, mint si insala cind vine vorba de Holocaust. Principalul focar de antisemitism extremist si de negationism este constituit de PRM si de citeva grupuscule din jurul acestuia. Fenomenul este extrem de periculos, pentru ca PRM este principalul partid de opozitie al tarii. Acest partid nu mai poate fi considerat ca fiind marginal sau nereprezentativ pentru electoratul romanesc. Romania de afla, dupa parerea mea, la rascruce, intr-o situatie similara cu cea a Republicii de la Weimar din 1932: o victorie a PRM in alegerile urmatoare ar fi o adevarata catastrofa nationala, cu consecinte previzibile si dezastruoase pentru tara. Lipsa de reactie a clasei politice romanesti (dar nu si a presei romane) in fata unor luari de pozitie cu adevarat uimitoare ale liderului PRM si ale conducerii PRM sint simptomatice. Dau numai doua exemple: atacurile scandaloase si intolerabile impotriva ambasadorului SUA la Bucuresti si textele publicate in volumul Nationalistul.

Un pretext frecvent folosit de oamenii politici romani pentru a evita aducerea in discutie si incercarea de rezolvare a unor probleme delicate legate de evrei si de antisemitism este acela ca rezultatul ar fi cresterea suportului pentru fortele politice de extrema dreapta. Partidul Romania Mare si liderul acestuia – care reprezinta, in mod regretabil, principala forta de opozitie din Romania la ora actuala – „se bucura“ de frecvente mentionari in acest sens, ca prefigurind tot ce poate fi mai rau pentru viitorul politic romanesc. Este insa datoria organizatiilor evreiesti sa rezolve problemele legate de extremismul de dreapta din Romania?

Am auzit, intr-adevar, in discutiile cu diversi prieteni din Romania care apartin cercurilor guvernamentale avertismente de tipul celui de mai sus. A ignora o problema, sperind ca se rezolva de la sine, nu duce decit la accentuarea ei. Pe de alta parte, problemele extremismului si ale antisemitismului din Romania trebuie rezolvate, evident, in primul rind de clasa politica si de societatea civila romaneasca. In masura in care societatea romaneasca se integreaza treptat in structurile militare si economice ale lumii occidentale, este evident ca modul de raportare la aceste probleme este si va fi luat in considerare in amintitul proces de integrare. Exista multa simpatie pentru Romania, dar nu si cecuri in alb.


Puterea, presa, cercetarea

Ceea ce s-a petrecut pe 12 iunie – cind guvernul si-a afirmat disponibilitatea de a deschide arhivele pentru cercetatorii Muzeului Holocaustului, pentru ca in aceeasi zi sa emita declaratia cu privire la inexistenta Holocaustului pe teritoriul romanesc (pe care, mai apoi, a retractat-o sub o motivatie penibila) – ar putea sa para hilar, daca n-ar fi fost tragic. O luna mai tirziu, interviul presedintelui Iliescu in Ha’aretz nu s-ar putea spune ca a contribuit la normalizarea relatiilor cu Israelul si cu organizatiile evreiesti internationale… Nu pot sa nu va intreb, prin urmare, cum interpretati aceste derapaje politice romanesti de nivel international? Cum au fost percepute ele de institutiile si organizatiile orientate catre cercetarea Holocaustului si a problematicii evreiesti din SUA?

Studierea Holocaustului a fost introdusa ca materie in invatamintul liceal din Romania, dar materialele didactice necesare (manuale, colectii de texte adecvate pentru nivelul respectiv, materiale documentare) sint cu totul insuficiente deocamdata, iar nivelul de pregatire al profesorilor, in general, nu este nici el foarte inalt – date fiind atit noutatea temei, cit si reticentele de care se lovesc, asa cum spuneati, cei care o abordeaza. De ce este importanta o asemenea disciplina si ce ar trebui sa faca Ministerul Educatiei pentru a asigura calitatea predarii ei?

A preda despre Holocaust si despre crimele comunismului e un act de cunoastere a unei istorii falsificate, dar inseamna si a face educatie civica. In ce mod se va putea opune tineretul roman celor care promit sa guverneze tara cu mitraliera si care ii asigura deja pe oponentii politici de locuri in inchisoare, daca nu i se dau informatii de baza despre parintii spirituali ai extremistilor de azi? Nu doresc sa dau sfaturi Ministerului Invatamintului. Exista cursuri foarte serioase de predare a Holocaustului pentru profesori de liceu la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj. Exista un studiu foarte solid al doamnei Lya Benjamin, cercetator la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, care analizeaza comparativ manualele scolare din Romania din perspectiva Holocaustului (atit in general, cit si a celui din Romania). Pot sugera ca noua conducere a Ministerului sa arunce o privire asupra acestui studiu inainte de anuntata vizita la Yad Vashem. Daca exista cu adevarat vointa de a se actiona constant in aceasta directie (nu numai in momente conjuncturale), rezultatele se vor vedea.

Cum rezulta si din discutia noastra de pina acum, Holocaustul nu poate fi abordat izolindu-l de antisemitism ca fenomen, in general. Holocaustul e punctul culminant al antisemitismului – dar, sa ne amintim, Leon Volovici afirma despre antisemitism ca e un element al codului cultural european! Ce credeti, dle Radu Ioanid, ca este tipic pentru antisemitismul romanesc?

Romania este o tara cu o puternica traditie culturala si politica antisemita. A nega existenta acestei traditii este un nonsens. Regimul comunist a tolerat si, in anumite perioade, a incurajat antisemitismul. A spune, deci, ca el a disparut astazi in Romania ar fi o dovada de naivitate sau de ignorare a istoriei moderne a Romaniei. Dispar insa evreii – si, deci, obiectul antisemitismului. Antisemitismul contemporan din Romania este mai putin legat de evreii care mai traiesc in tara. El preia miturile conspiratiei evreiesti internationale, critica „influenta excesiva a lobby-ului evreiesc si a evreilor in presa“ si statul Israel, pentru ca nu se lasa desfiintat. Imi amintesc de istorioara povestita de un fost demnitar comunist care, in iunie 1967, in timpul razboiului de sase zile in care Israelul a infrint armatele Egiptului, Iordaniei si Siriei, se afla intr-o calatorie prin tara. Soferul a continuat, timp de doua zile, sa-si exprime insistent admiratia fata de victoria israeliana. A treia zi a tacut. Intrebat fiind de ce si-a pierdut entuziasmul, el a raspuns: „N-am stiut ca israelienii sint jidani“. Acest termen este folosit astazi pe strada in Romania destul de des – la oras, nu la tara, intr-un sat izolat, unde termenul de „evreu“ nu este cunoscut. Si in mediile intelectuale exista un „antisemitism mainstream“, amplu analizat de Michael Shafir, George Voicu, Alexandru Florian, Norman Manea etc.


„Simpatie, nu cecuri in alb“

La ora actuala, numarul evreilor din Romania este, conform ultimului recensamint, de 5.870 – astfel incit antisemitismul este, realmente, unul de tipul „fara evrei“; dar inca mai interesant este faptul ca nimeni dintre cei care fac afirmatii sau au atitudini antisemite nu s-ar recunoaste in postura respectiva – asa incit putem afirma ca avem de a face si cu un antisemitism „fara antisemiti“. Cum evaluati manifestarile de acest tip ale clasei politice romanesti, in general?

Holocaustul in Romania

Cartea dvs. The Holocaust in Romania. The Destruction of the Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 vorbeste raspicat despre faptul ca nu numai evreii, ci si tiganii au fost victime ale Holocaustului in Romania, lucru pe care l-ati mentionat deja in discutia noastra. Insa, fiindca despre acest aspect se cunosc inca si mai putine lucruri decit despre incercarile de anihilare a evreilor, v-as ruga sa incercati sa-l conturati macar in linii mari.

A fost o tragedie de proportii extraordinare, impotriva careia a protestat Constantin I.C. Bratianu intr-o scrisoare dura adresata lui Ion Antonescu la 16 septembrie 1942. Cei 25.000 de rromi au fost deportati in Transnistria, linga Bug, in conditii ingrozitoare. Au fost siliti sa doarma in gropi construite in pamint sau in grajduri. Violurile, executiile in masa, munca fortata erau moneda curenta. Hrana era total insuficienta: se mincau soareci, ciini, ierburi de pe cimp si chiar cadavre umane. Exista un lung memoriu al prefectului judetului Oceakov, colonelul Vasile Gorsky, care descrie in detaliu aceasta tragedie. Multi dintre supravietuitori si-au lasat acolo copii, parinti sau alte rude apropiate. Printre cei deportati s-au numarat si rromi cu rude de gradul I in Armata romana, care se aflau pe front.

Perioada de dinainte de 1989 a fost una de ocultare cvasiconstanta a unui set de teme, intre care si cea a Holocaustului, pe principiul „despre ce nu se vorbeste nu exista“. Ca urmare, dupa caderea regimului comunist, pe fondul lipsei acute de informare, confuziile au inflorit in discursul public. „Confuzii“ este, poate, blind spus – pentru ca, asa cum arata cartea lui Michael Shafir Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in Europa Centrala si de Est, publicata anul trecut la Polirom, am avut o negare a Holocaustului inainte de a avea la dispozitie materialele documentare de prima mina si sintezele necesare deschiderii unei discutii argumentate. Cum apreciati stadiul actual al dezbaterii publice referitoare la Holocaust in Romania?

Cu toate dificultatile generate de lipsa de acces la documente de arhiva – ceea ce este accesibil la Washington nu este neaparat consultabil la Bucuresti –, cred ca situatia este mult mai buna decit acum zece ani. Exista un numar mare de intelectuali, ziaristi, o fractiune considerabila a opiniei publice care refuza sa reduca istoria Romaniei, indiferent de subiect, la declaratii patriotarde, la simplificari si minciuni. De aceea, dezbaterea privind Holocaustul in Romania poate avea loc acum – ceea ce imediat dupa caderea regimului Ceausescu era imposibil. Si acest lucru nu este deloc de neglijat.

Lucrarile publicate pe acest subiect sint inca insuficiente. Avem de a face, in primul rind, cu colectiile de documente realizate de Jean Ancel, cu cartile lui Carol Iancu si cu lucrarile dvs. Care sint directiile in care considerati ca ar trebui sa se orienteze cercetarea fenomenului in perioada urmatoare si – la fel de important – considerati ca invatamintul superior din Romania asigura o pregatire corespunzatoare pentru cei interesati de chestiune?

Nu fac parte din categoria celor care orienteaza directiile de cercetare, fie si in acest domeniu. Numai la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington exista peste un milion de pagini de documente in limba romana, provenind din arhive din Romania, Moldova si Ucraina. Cu eforturi mai mult sau mai putin sustinute, depinzind de arhiva in cauza, multe dintre aceste documente se pot cerceta si in Romania. Cred ca Ministerul Invatamintului a privit cu superficialitate pina acum aceasta problema. Acelasi minister continua sa tolereze existenta unei placi care onoreaza memoria lui Ion Antonescu si care se afla in Liceul „Iulia Hasdeu“ din Bucuresti. Cam cum ar suna, in acest liceu, un curs care ar mentiona crimele lui Ion Antonescu? In acelasi timp, va marturisesc ca sint plin de admiratie fata de cele citeva sute de profesori de liceu din Romania care doresc sa predea despre acest subiect, infruntind nedumerirea unora si ostilitatea altora.

In ceea ce-i priveste pe autorii Holocaustului care a afectat Romania, trebuie sa distingem trei jurisdictii: cea romaneasca, cea maghiara si cea germana. Jurisdictia romaneasca s-a intins de la Dunare la Bug si a cuprins, pe linga Regat, Basarabia, Bucovina si Transnistria. Jurisdictia maghiara acopera Ardealul de Nord, autoritatile maghiare fiind raspunzatoare, impreuna cu cele germane, de moartea a cel putin 135.000 de evrei romani, deportati si asasinati in anul 1944. Pe linga acesti evrei care au fost deportati de jandarmeria maghiara si asasinati in lagarele germane dupa deportare, Al Treilea Reich, prin colonistii sai SS, raspunde de asasinarea in Transnistria (la Berezovska si de-a lungul Bugului) a unei parti din evreii si tiganii deportati acolo. In plus, se vorbeste foarte putin despre soarta a aproximativ 5.000 de evrei romani din Europa Occidentala (dintre care 3.000 stabiliti in Franta), care au fost deportati si gazati la Auschwitz de catre autoritatile germane (care obtinusera permisiunea de deportare de la Ion Antonescu).

De ce este chestiunea definirii Holocaustului una atit de controversata? Ma refer la tentativele de a legifera Ordonanta guvernamentala 31/2002 privind interzicerea simbolurilor si a organizatiilor fasciste, rasiste sau xenofobe, tentative care s-au blocat, aparent, in definirea fenomenului.

Explicatia se gaseste intr-o combinatie de nationalism ignorant si duplicitar. Simplificind, lozinca acestor nationalisti este „inainte spre NATO si Uniunea Europeana cu simbolurile si cliseele noastre totalitare“. Sint convins ca exista o categorie de politicieni romani care sint prea ocupati ca sa se documenteze intr-o problema in care cunostintele lor sumare au ramas cam aceleasi ca pe vremea lui Ceausescu. Mai grava este a doua componenta, cea duplicitara. Conform Ordonantei de urgenta privind interzicerea organizatiilor si a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savirsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii, Holocaustul reprezinta „exterminarea sistematica, in masa, a populatiei evreiesti din Europa, organizata de autoritatile naziste in timpul celui de-al doilea razboi mondial“. Aceasta definitie, bazata, se pare, pe dictionarul Webster, a fost aleasa deliberat si prin consens, cu participarea unor senatori PSD, PNL si PRM, pentru a elimina din start orice posibilitate de a-l implica pe Ion Antonescu – impreuna cu regimul sau – in Holocaust si pentru a desfiinta partial obiectul in sine al ordonantei.

Practic, utilizind aceasta definitie, legislatorii romani au eliminat din categoria autorilor Holocaustului toate regimurile aliate Germaniei naziste si au negat existenta Holocaustului in Romania. Avem aici prima dovada clara si concreta a duplicitatii clasei politice romanesti in aceasta problema: inainte de admiterea Romaniei in NATO, guvernul roman a admis participarea regimului Antonescu la Holocaust, pentru ca dupa admitere sa tolereze cu buna stiinta acest joc ambiguu. In focul actiunii impotriva „celor care incearca sa culpabilizeze poporul roman“, PRM si aripa peremista a PSD, luptatoare vajnice impotriva nationalismului maghiar, au adoptat o definitie a Holocaustului care, practic, il absolva pe Horthy pentru crimele regimului sau.

„Holocaust: remember ?!?”
Clubul de Asistenta Sociala, Probatiune si Grupuri de Risc a organizat marti, 9 decembrie, la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din Bucuresti, o intilnire-dezbatere cu tema: „Holocaust: remember ?!?”.
Dezbatere organizata sub egida Centrului de Cercetare si Inovatie in Servicii Sociale (CCISS).
Invitati speciali la aceasta dezbatere sint Paola Cotattelucci de la Primaria din ROMA (IT) si doi supravietuitori ai Holocaustului de la Auschwitz-Birkenau, respectiv ai deportarii din Transnistria
Programul intilnirii a cuprins o prelegere despre semnificatia istorica si sociala a Holocaustului, realizata de conf.dr. Mircea Botescu, o prezentare despre Comunitatea Sant'Egidio si pelerinajul efectuat la Auschwitz-Birkenau, realizata de Paola Cottatelucci & studenti.
Participantii la dezbatere au avut ocazia sa asculte marturii privind deportarea in Transnistria ale dr. Liviu Beris, presedintele Asociatiei Evreilor Romani Victime ale Holocaustului si supravietuitor al deportarilor efectuate in Transnistria, precum si marturiile dr. Oliver Lustig, jurnalist si scriitor, supravietuitor Auschwitz-Birkenau.
Dezbaterea a fost urmata de proiectia unui film documentar romanesc despre Holocaust
Intitulat „Petitorul”.

Dr. EMIL TAUBER
Figura remarcabila a medicinei din Romania, personalitate exemplara, interesat de viata comunitara evreiasca (v. R.E., nr. 815). Om si bun evreu, i se potrivesc spusele lui Goethe, ca "batranetea adevereste ceea ce a fagaduit tineretea". A fost membru activ in conducerea Comunitatii din Botosani (1920-1932) si presedinte al obstii intre 1932-1942. S-a ingrijit de organizarea asistentei medicale, de renovarea Spitalului Evreiesc din Botosani ("Hekdos"), socotit "unul dintre cele mai vechi spitale din Regat". Aici au primit asistenta medicala gratuita bolnavi fara deosebire de credinta si rang. In 1923, a creat o Policlinica, in cel mai sarac cartier al Botosanilor. Din initiativa sa, a luat fiinta, in 1930, un Dispensar Evreiesc cu consultatii gratuite pentru intreaga populatie din oras. In 1935, prin efortul sau, s-a construit "Sectiunea de asistenta sociala, de ajutor a evreilor pauperi, de starpire a cersitului etc.". In 1920, a renovat si utilat Azilul de batrani "Or Haim" (fondat in 1908), al carui presedinte a fost din anul 1940. A infiintat o scoala de meserii O.R.T., o scoala de infirmiere, cantine scolare pentru copiii saraci, un cabinet medical pentru urgente. In 1956, doctorul Emil Tauber s-a retras din activitatea medicala, dar a ramas in activitatea comunitara, sociala si profesionala.
A fost tatal dr. ALICE SARAGEA - eminent om de stiinta cu activitate indelungata la Institutul "Cantacuzino"; cu lucrari prin care a "contribuit la eradicarea, in 1968, a difteriei clinice la noi in tara... la crearea primului Centru international de referinta pentru difterie al Organizatiei Mondiale a Sanatatii" (prof. dr. Gheorghe Bratescu); sefa laboratorului Caminului "Amalia si Sef Rabin dr. Moses Rosen"; alaturi de sotul ei, prof. dr. Marcel Saragea, a dus mai departe ideile parintilor.

AUREL MARCULESCU (Aron Marcovici, 1900-1947)
Gravor, s-a nascut la Piatra Neamt. Stabilit la Botosani, unde editeaza, impreuna cu Scarlat Callimachi, ziarul "Clopotul", "tribuna de lupta antifascista", pe care-l ilustreaza. Expune la diverse pavilioane bucurestene, la Sala "Dalles" etc. Se stinge din viata la Botosani. In anii razboiului, a fost deportat.

LUCIEN GOLDMANN (1913-1970, Paris)
Sociolog, filosof, s-a nascut la Botosani. Studii: Liceul "A. T. Laurian" din orasul natal; filosofie, drept si stiinte economice - la Universitatea din Bucuresti. La Viena, "traieste drama invaziei hitlerismului", apoi la Paris. In Elvetia isi sustine doctoratul cu o lucrare despre filosofia lui Kant. Opere: Stiintele umane si filosofia, Pentru o sociologie a romanului s.a. "...o enorma cultura filosofica si stiintifica... o exceptionala capacitate de gandire si finete de analiza si disociere" (Miron Constantinescu).

MARCU SCHERMAN
"Albina fara odihna" (I. Peltz), s-a nascut la Botosani (1902). In 1926, se inscrie la clasa de drama si comedie a lui Ion Manolescu - Academia de Arte Dramatice. Renunta la teatru, dar se preocupa de organizarea spectacolelor in idis si a unui conservator de arte dramatice in idis.

GUSTAV SEGAL (n. 1902, Botosani)
A activat in organizatii sioniste. A infiintat si condus Biblioteca Populara "Barbu Nemteanu". A tradus din literatura idis (Pagini antologice, 1928). A colaborat la: "Hasmonaea", "Renasterea noastra", "Adam", "Anuarul Sinai", "Curierul Israelit" etc.
Din Botosani - spre zari israeliene... dar dainuind, prin Har si prin Cuvantul scris, in patria lor: limba materna romana...

SLOMO LEIBOVICI-LAIS
"Nici macar o singura colonie nu a fost ridicata fara sacrificii".
Nascut la Botosani. Licentiat si doctor in stiinte istorice. Activist sionist, conducator al miscarii de tineret "B'nei Akiva", a fost preocupat de istoria evreilor din Romania si nu numai. A facut Alia in 1950. A lucrat in cadrul Ministerului de Externe al Israelului. Presedinte al Asociatiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din Romania (A.C.M.E.O.R.).A publicat un numar mare de opere. La Tel Aviv, a aparut Sabat - Cununa creatiei (o culegere din Biblie), legende hasidice, beletristica, arta; Reflectii despre Judaism, Lexicon etc.

SHAUL CARMEL
"Am vrut sa te iubesc, orasul meu, / Orasul tineretii fara zboruri, / In care mi-au murit nespuse doruri / Si-n ele am murit, adesea, eu" (Am vrut).
"Daca sunt poet, prozator, publicist sau toate la un loc? Cred ca toate la un loc, dar, in primul rand, poet". Perfectionist prin excelenta, poezia sa - cuprinsa in volume - a fost rasplatita cu numeroase premii. Nascut, in 1937, in judetul Botosani (Stefanesti). Scoala si liceul le-a absolvit la Botosani. A frecventat Cenaclul botosanean "Mihai Eminescu". Debutul literar - in 1953; cel editorial - in 1956. Emigreaza in Israel, in 1965, "devenind una dintre figurile cheie ale miscarii literare din Tel Aviv" (Al. Mirodan). Este vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor si secretar al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de limba romana. Publica volumele: Raze de soare, Jurnal de front, Florile nisipului, Cu mana pe inima, Tarziu, Poezii de nerostit, Fuga din rai, Esti, Dor de dor etc. Operele sale au fost traduse in: engleza, maghiara, idis, flamanda, germana, sarba.

MARIANA JUSTER
Cunoscuta si apreciata prozatoare, preocupata de a cuprinde in creatiile ei "viata, traditiile si obiceiurile evreiesti din tinutul natal". S-a nascut in 1932, in judetul Botosani (Frumusica). La Botosani a urmat scoala primara si liceul. A facut parte din Cenaclul "M. Eminescu" din Botosani. A absolvit Facultatea de Filologie din Bucuresti - sectia Limba si Literatura Romana. A facut Alia in 1960. Impreuna cu sotul ei, poetul Solo Juster, a initiat, la Tel Aviv, Cenaclul literar "Punct" si minirevista cu acelasi nume. Detinatoare a mai multor premii.

ANDREI BACALU
"Realizator al emisiunilor stiintifice ale televiziunii bucurestene, de mare popularitate in deceniile 7-8" (Al. Mirodan). Nascut in Botosani, stabilit in Israel. Opere: America - transmisie directa (reportaje); Zborurile cosmice. A tradus Civilizatiile extraterestre, de Isaac Asimov.

AVRAHAM FELLER
Publicist, editor, sionist activ (n. Botosani 1893 - m. 1986, Tel Aviv). "Iudaismul nu inseamna religie, sau traditie, sau precepte etice, sau un anumit fel de a gandi si a trai. Iudaismul este un summum al tuturor acestor valori... cuprinzand toate formele trairii evreiesti". In 1908, infiinteaza, la Botosani, organizatia "Dorshei Zion". Publica - avand o admiratie fata de activitatea lui A. L. Zissu - in ziarul "Mantuirea"; redactor la: "Hasmonaea", "Adam", "Raspantia" etc. A colaborat la "Enciclopedia Judaica" cu articolul "Evreii in literatura romana". A avut o "mica tipografie-editura «Slova»", din 1944-1951, loc unde se intalneau varfurile culturii si artei romanesti. "Magnetismul «Slovei» era unic in lumea evreiasca, destul de sfasiata, a Bucurestiului" (Al. Mirodan).

NICU HORODNICEANU
Nascut, in 1929, la Botosani. In 1951, a absolvit Institutul Politehnic din Bucuresti. In 1972, a facut Alia. Preocupat de istoria si teoria teatrului, a scris piese apreciate: Ipoteze, Constiinta mecanica etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Israel si al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Romana.

AKIVA CHITU SOMER
Ziarist daruit, fost director adjunct al Teatrului "M. Eminescu" si presedinte al Comunitatii din Botosani (1988). Actualmente in Israel, stabilit la Holon. A fost preocupat de strangerea materialelor publicate de Manascu Cotter si Manes Leib in "Revista Cultului Mozaic", care au fost inmanunchiate in volumul "6 secole de convietuire". Din istoria comunitatilor evreiesti din Romania.

I. AVIAN
Stabilit in 1974, in Israel. Fost redactor la "Urzica" - "...este prototipul humoristului de meserie..." (Al. Mirodan).

Când, în toamna anului 1942, Alexianu a hotărât dizolvarea lagărului Scazineţ, restul de evrei rămaşi în viaţă au fost mânaţi pe jos spre Bug, în satele Voroşilovca, Tivriv şi Crasna. În Voroşilovca, mai mult de jumătate au murit de foame şi de boli.” Lagărul de la Scazineţ a fost suprimat la 12 septembrie 1942.
La 20 mai 1942 Radu Lecca, împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor din România, a autorizat Centrala Evreilor din România să trimită bani şi alimente evreilor din Transnistria . În prealabil, la 33 martie 1942, sosise la Moghilev un prim transport de medicamente destinate deportaţilor şi trimise de evreii din România . S-au semnalat încă alte multe transporturi de evrei în interiorul Transnistriei. La 7 iulie 1942, 90 de evrei internaţi la Tiraspol sunt deportaţi la Berezovca . Un număr de 400 evrei au fost trimişi de la Berşad la Tulcin în august l943; 1.387 evrei au fost, şi ei, trimişi de la Balta la Nicolaev pentru a construi un pod în timpul verii lui 1943 .
În Transnistria creştea şi numărul orfanilor. La Moghilev, unde au existat condiţii pentru a efectua statistici, s-au stabilit cifrele următoare privitoare la această problemă: la 30 iulie 1942 se aflau copii la Moghilev, într-un orfelinat supraaglomerat, 450 de copii. În acelaşi oraş, la 20 august 1942, se amenajează un al doilea orfelinat pentru alţi două sute de copii; la 28 noiembrie 1942, celei trei orfelinate din Moghilev adăposteau 800 de copii orfani. Între lunile aprilie 1942 şi mai 1943, adică în decurs de 14 luni, au murit în orfelinatele din Moghilev 356 de copii. Mortalitatea. orfanilor din Moghilev a crescut mai ales în timpul ultimelor trei luni ale anului 1942.
În lunile martie, aprilie şi mai ale anului 1943 au continuat deplasările populaţiei evreieşti spre interiorul Transnistriei. La 15 martie, de exemplu, 220 evrei din lagărul de la Peciora sunt trimişi la ferma Rahni, iar în aprilie aproximativ 100 evrei din ghetoul de la Tulcin sunt expediaţi la fermele din judeţ. În mai, încă 1.000 evrei au fost trimişi la Trihati, dincolo de Bug, pentru a construi un pod. Aici, muncitorii evrei erau în permanenţă chinuiţi de supraveghetorii germani care-i împuşcau pentru cea mai măruntă abatere . În luna iunie 1943, 1.560 deportaţi evrei au fost transportaţi de autorităţile militare germane de la Obodovca la Nicolaev, dincolo de Bug. Până la Balta, situată la o distanţă de 80 de kilometri, ei au mers pe jos, apoi şi-au continuat drumul cu trenul. Pe drum nu li s-a dat nici un fel de hrană. În schimb, se putea înregistra ca un aspect pozitiv îmbunătăţirea situaţiei sanitare a copiilor orfani de la Moghilev . La 27 iulie 1943 prefectul judeţului Tulcin i-a expediat pe cei 2.696 evrei de la Moghilev la muncă obligatorie la Tulcin. Dintre aceşti evrei, 280 erau inapţi de muncă, iar 259 au încercat să evadeze, fiind ulterior pedepsiţi, conform Decretului nr. 23. La 9 septembrie 1943 sunt aduşi la Trihoti 220 evrei din judeţul Golta şi încă alţi 70 de la Vapniarca. „Regimul este din ce în ce mai mizerabil. Oameni sunt sleiţi de puteri şi de rezerve. Îmbrăcămintea este zdrenţuită. Mulţi sunt numai înveliţi în hârtie de ziare. Ajutoarele din afară nu ajung să folosească, din cauza lăcomiei nemţilor. Un transport cu îmbrăcăminte, sosit de la Centrala Evreilor, a încăput pe mâna nemţilor, care au vândut lucrurile în piaţă.”
În timpul toamnei lui 1943, mulţi evrei deportaţi din ghetourile Transnistriei, îşi „câştigau” existenţa cerşind, riscând astfel, în fiecare clipă, să fie surprinşi şi împuşcaţi. La 16 noiembrie 1943, o comisie condusă de colonelul Rădulescu, secretar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, vizitează ghetourile din Transnistria pentru a pregăti vizita unei comisii a Crucii Roşii Internaţionale . Şi, într-adevăr, „o comisiune a Crucii Roşii Internaţionale sub conducerea d-lui Charles Kolb, însoţită de reprezentanta Crucii Roşii a României, d-na Ioan şi delegaţi ai Preşedinţiei Consiliului şi ai Guvernământului, vizitează diferite colonii evreieşti din Transnistria. Au fost conduşi numai acolo unde au voit autorităţile, care au ordonat cu o zi înainte să se împodobească casele şi instituţiunile cu cearşafuri şi lenjerie curată şi să se înlăture din birouri graficele şi statisticile. Comisiunea nu a avut voie să fotografieze nimic. Conducătorii coloniilor au îngrijit, însă, ca delegaţiunea să fie informată şi documentată asupra situaţiunei adevărate.”
Transnistria a încetat să mai existe la 20 martie 1944, atunci când Armata Roşie a ajuns la Nistru. „Ultimele săptămâni de ocupaţie fascistă au trecut fără suferinţele pe care evreii se obişnuiseră să le îndure vreme de aproape trei ani. Nici ofiţerii, nici soldaţii, nici pretorii, nici farmaciştii, nici inginerii silvicultori nu mai băteau... Jidanii deveniseră «domnii evrei».” Eliberarea Transnistriei de Armata Roşie a fost, totuşi, presărată cu alte, noi suferinţe pentru evreii din Transnistria, care au fost înregimentaţi cu forţa în batalioane de muncă şi care au avut de întâmpinat greutăţi uriaşe la întoarcerea lor în România. Conform datelor din „Cartea neagră” a lui Matatias Carp, în afară de aproximativ 300.000 de evrei deportaţi din Odessa, mai mult de 25 000 de evrei fuseseră deportaţi în interiorul Transnistriei, de la o localitate la alta. Un raport al guvernatorului Alexianu din 9 martie 1942 dă cifra de 65.252 de evrei deportaţi în Transnistria dintr-un loc într-altul, dintre care 32.819 de la Odessa, 25.436 de la Râbniţa şi 5.479 din Tulcin, restul fiind reprezentat de celelalte judeţe ale Transnistriei .

Viaţa în Transnistria

După cum scriau Raul Hilberg şi Julius Fischer, „Transnistria a fost un îndelung dezastru” şi un „monstru geografic” . Transnistria nu fusese considerată la-nceput de autorităţile româneşti ca fiind locul de deportare a evreilor. Antonescu vorbea despre un spaţiu de dincolo de munţii Urali, destinat evreilor. Ideea de bază a administraţiei româneşti era să-i împingă pe evreii ce izbutiseră să scape cât mai departe posibil, cât mai departe de graniţele României sau ale teritoriilor pe care ea le ocupa. Lucrul acesta se petrecea, evident, în vara lui 1941, atunci când deportările rapide dincolo de Nistru nu le conveneau deloc germanilor şi atunci când, în consecinţă, germanii îi împingeau înapoi pe deportaţi. Aceste operaţiuni s-au repetat în februarie 1942, dar cu o intensitate mai mică.
La 4 octombrie 1941, Secţia a II-a a Marelui Cartier General al armatei române trimitea, în numele mareşalului Antonescu, armatei a IV-a române ordinul de a-i deporta pe toţi evreii din Transnistria în lagăre situate pe Bug .
Conform referatului generalului C.Z. Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei şi ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, referat cu data de 19 noiembrie 1943, fuseseră deportaţi în Transnistria din Basarabia, Bucovina şi Dorohoi 110.033 de evrei. Referatul menţiona că la data respectivă se mai aflau încă în viaţă 50.741 evrei, care se găseau mai ales în judeţele Moghilev, Golta şi Tulcin .
La 9 septembrie 1942 se aflau în Transnistria 82.921 evrei, menţiona raportul 9.318 al inspectorului Jandarmeriei din Transnistria. Acelaşi raport menţiona ca dispăruţi 65.000 evrei din Odessa, 4.000 evrei din Moghilev şi pe toţi evreii din Berezovca, Ananiev, Ovidopol şi Oceacov .
Situat aproape de Nistru, judeţul Moghilev a dat posibilitatea de a supravieţui celui mai mare număr de evrei. Incursiunile germane erau aici mai rare, astfel încât comunitatea evreiască a izbutit să se organizeze mai bine, îndeosebi la Moghilev. Nici autorităţile româneşti n-au acţionat cu aceeaşi cruzime pe care o manifestaseră la Golta şi la Odessa. Au existat localităţi în care se găseau de la 1 la 6 deportaţi, dar şi altele, ca de exemplu, Moghilev, unde se aflau mai mult de 15.000 deportaţi. Cifrele referitoare la deportarea evreilor din Basarabia şi rata lor de supravieţuire sunt confirmate de Alexandru Dallin.”
În luna octombrie 1941 convoaiele de deportaţi din Basarabia şi Bucovina treceau Nistrul prin punctele Moghilev, Râbniţa, Iampol. La 10 octombrie 1941 „primele convoaie plecate din Vertujeni în direcţia Rezina au trecut Nistrul la Râbuiţa, au fost mânate mai departe la Birzula, unde au poposit în grajduri şi apoi au fost gonite până la Grozdovca. Ghetoul înfiinţat acolo este comandat de un caporal. El ia în primire primul convoi numărând oameni prin lovituri de drug în spinarea fiecăruia.”
La 16 noiembrie 1941, „un convoi masiv de evrei dorohoieni trece prin Şargorod, în drum către o localitate de pe malul Bugului. Oamenii sunt în asemenea hal de mizerie, încât ţărăncile ucrainene, venite la bazar, le dăruiesc toate alimentele aduse spre vânzare, îngenunchează în faţa Preturii şi, plângând, solicită pretorului Dindelegan aprobarea ca acest convoi să rămână în orăşel. Cu greutate şi sacrificii, conducătorii ghetoului local au obţinut această aprobare provizoriu, până la primăvară.”
La 30 noiembrie 1941 s-au efectuat la Moghilev razii, în urma cărora evreii fără autorizaţia de a rămâne pe loc au fost deportaţi spre interiorul Transnistriei. Iar în urma deportărilor acestora din Moghilev mulţi copii au rămas fără părinţi . La 1 decembrie 1941 sunt semnalate cazuri de tifos exantematic la Bersad (judeţul Balta), Şargorod (judeţul Moghilev) şi în oraşul Moghilev îşi face apariţia febra tifoidă .
La 10 decembrie 1941, Ion Antonescu dă Centralei Evreilor autorizaţia de a trimite medicamente evreilor deportaţi în Transnistria .
La 10 decembrie, la ordinul Guvernământului Transnistriei, în această regiune rublele sunt schimbate contra mărci germane. Ţăranii nu au încredere în această monedă şi nu-şi vând alimentele decât în schimbul unor obiecte, ceea ce înrăutăţeşte şi mai mult situaţia evreilor . Autorităţile române nu erau dispuse să-i primească pe evrei la Moghilev, Râbniţa şi Iampol decât în tranzit. La 20 decembrie 1941, peste 500 de evrei deportaţi la Moghilev sunt din nou deportaţi în interiorul Transnistriei; cinci zile mai târziu, în aceeaşi localitate izbucneşte o epidemie de tifos exantematic .
Situaţia acestor evrei era înfricoşătoare. 15.000 de evrei români au fost predaţi – dincolo de Bug – germanilor, care i-au executat. Populaţia evreiască locală a fost executată în masă la Odessa şi în judeţul Golta. Majoritatea deportaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei şi frigului. N-a existat nici un fel de distribuire ritmică de alimente. Mulţi evrei trăiau din cerşit şi-şi vindeau îmbrăcămintea pentru a cumpăra hrană, ajungând, în cele din urmă, aproape goi. În anumite lagăre, evreii au fost hrăniţi cu mazăre furajeră şi, în consecinţă, au fost loviţi de paralizie. Deportaţii se hrăneau cu frunzele copacilor, cu iarbă, coji de cartofi. Evreii locuiau deseori în grajduri sau în cocine, unde nu aveau nici măcar paie. Cu excepţia a trei lagăre (Peciora, Vopniorka şi Scazineţi) şi a închisorii din Râbniţa, evreii deportati trăiau în ghetouri închise sau deschise, în localităţile în care li se ordonase să locuiască, fiind siliţi să presteze muncă obligatorie, mai mult sau mai puţin organizată şi, totodată, fiind supuşi procedeului „natural” de exterminare descris mai sus. Acest procedeu „natural” de exterminare a fost stopat spre sfârşitul lui 1943, când atitudinea autorităţilor române faţă de evreii deportaţi a început să se schimbe.
În luna ianuarie 1942 epidemia de tifos exantematic. a luat proporţii. La 5 ianuarie 1942, „la Obodovca, tifosul exantematic atinge o intensitate dezarmantă şi nu mai poate fi combătut. Lagărul este declarat contaminat, înconjurat cu sârmă ghimpată şi păzit de sentinele. Internaţii nu au voie să iasă nici pentru a se aproviziona, astfel că, în afară de boală, mulţi mor de foame.”
Dintr-o statistică întocmită de Centrala Evreilor din România, la 22 martie 1943, după vizita făcută de o delegaţie a Comisiunii de Ajutorare, în toată provincia, de la Odessa la Moghilev, rezultă că la acea dată se mai aflau în Transnistria de sud următorii evrei:
Oraşul Odessa – 60
Jud. Berezovca – 425.
Din totalul de 485, numai o parte erau evrei localnici, iar cealaltă era formată din rămăşiţe supravieţuitoare de evrei deportaţi din România.”
La 11 februarie 1942, Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria cerea Guvernământului Transnistriei să autorizeze deportarea evreilor din judeţul Moghilev în judeţul Balta, la est de calea ferată Smerinca-Odessa. Această măsură ar fi avut ca scop: „rezolvarea problemei evreieşti din această zonă şi întreruperea contactului dintre evreii din regiunea Moghilev şi cei care rămăseseră pe teritoriul României.” „La 16 februarie 1942, prefectul judeţului Moghilev a dat ordinul de evacuare a 4.000 de evrei ce urmau să fie trimişi în localitatea Scazineţ, şi a însărcinat Comitetul Evreiesc din Moghilev să redacteze un referat privitor la deportarea proiectată.” La 25 aprilie 1942, Comitetul Evreiesc din Moghilev este informat că, excepţie făcând un număr de 3.000 de evrei, toţi evreii din Moghilev vor fi deportaţi la Smerinca. Prefectura din Moghilev renunţă la executarea acestei măsuri la 29 aprilie 1942 . La 19 mai 1942, Guvernământul Transnistriei a ordonat „evacuarea” a 4.000 de evrei din Moghilev la Scazineţ. Ordinul este preluat de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria la 22 mai 1942. Planul concret al deportării este elaborat la 25 mai 1942 de Inspectorul General administrativ Dimitrie Ştefănescu şi de Prefectul Năsturaş . Memoriul, adresat cu acest prilej de Comitetul Evreiesc comandantului legiunii de jandarmi, a constituit un pretext pentru a nu executa ordinul . De altfel, la 14 iunie 1943, Comitetul Evreiesc din Moghilev a fost demis . La 29 şi 30 mai 1943, exact ca la 2 iunie 1942, 3.000 de evrei din Moghilev precum şi alţii din Chindiceni, Iaruga, Ozarineţ, Cresna sunt trimişi, încolonaţi în patru coloane, spre localitatea Scazineţ, parcurgând tot drumul pe jos. Aici lagărul fusese instalat în două clădiri dărăpănate care aparţinuseră unei şcoli militare.

Mostovoi a fost cel mai mare centru de exterminare a evreilor din Berezovca. Conform evaluărilor supravieţuitorilor şi ale jandarmilor români, cel puţin 30.000 de evrei au fost exterminaţi în împrejurimile Mostovoiului. Alte execuţii în masă au avut loc la Balaiciuc (2.000 de victime), Zaharovca (1.500 de victime), Rastadt (600 de victime) . În mai 1942, jandarmii români şi poliţiştii germani ucid la Vasilinova, Berezovca, 40 de evrei . Aproximativ 31.000 de evrei internaţi în districtul Berezovca au fost predaţi germanilor de comandantul de jandarmi Adam Popescu. Aceşti deportaţi nu s-au întors niciodată . „Au sosit la Berezovca şi aproape 2.000 de evrei din Odessa care supravieţuiseră asasinatelor comise de armata română în 1941. Gara oraşului, situată la vreo sută de kilometri nord-est de Odessa, era înconjurată de sate populate de ucraineni şi de „etnici germani”. Odată coborâţi din tren, evreii erau duşi pe câmp şi împuşcaţi de etnicii germani aparţinând organizaţiei Selbstschutz, cantonată în apropiere. La aceste victime se adăugau şi cele ce veneau din orăşelele şi târguşoarele mai puţin importante. În luna mai, un membru al serviciului diplomatic german indica o cifră totală. Conform evaluării lui, fuseseră transferaţi în satele germane din Transnistria aproximativ 28.000 de evrei. Un raport ”al jandarmeriei de la Berezovca menţionează în aprilie 1942 că 85% din evreii din judeţul Berezovca au şi fost executaţi de formaţiunile SS . Un alt raport al jandarmeriei de la Berezovca, datat din mai 1942, menţionează că în cursul lunii aprilie, toţi evreii din Odessa cazaţi la Mostovoi, au fost împuşcaţi într-un câmp de către formaţiunile SS, care au ars apoi cadavrele . Jandarmii români au executat, şi ei, 300 de evrei transferaţi de la Vapniarca la Berezovca în primăvara lui 1942 . La începutul lunii iunie 1942, trupe ale poliţiei SS care aparţineau coloniei germane Lichtenfeld au împuşcat la Suha Verba 1.200 de evrei. Acest asasinat în masă a fost raportat Guvernământului Transnistriei de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria . La 3 iulie 1942 autorităţile române predau germanilor la Brailov (Bratslav?) localitate situată la 10 km N-E de Smerinka, 247 de evrei care se refugiaseră pe teritoriul românesc. Germanii îi execută imediat .
La 19 august 1942, „la cererea organizaţiei, Todt şi cu aprobarea prefectului judeţului Tulcin, col. Loghin, un număr de 3.000 de evrei, dintre cei deportaţi în iunie din Cernăuţi, sunt predaţi germanilor şi trecuţi dincolo de Bug” (...) „ Din aceşti 3.000 de oameni nu s-a mai întors aproape nimeni . Bătrânii, o parte din femei, o parte din copii şi neputincioşii au fost împuşcaţi chiar în primele zile. Ceilalţi au fost omorâţi cu încetul, pe măsură ce nu mai puteau fi folosiţi la muncă.” La 6 iunie 1943, un alt transport de 829 evrei a fost trimis la cererea organizaţiei Todt de la Moghilev la Trihati pentru construirea unui pod peste Bug. Soarta acestor evrei a rămas necunoscută.
Câţi evrei au pierit, oare, în Transnistria? Un număr de 146.000 de evrei români trecuseră în 1941 (şi câteva mii în 1942) peste Nistru. În 1943 se mai aflau încă în viaţă numai 50.741 din aceşti evrei. Deci 100.000 de evrei români au pierit în Transnistria. Trebuie să mai adăugăm la această cifră şi pe cei aproximativ 25-30.000 de evrei (marea majoritate localnici) masacraţi la Odessa, pe cei cel puţin 28.000 de evrei omorâţi de germani la Berezovca (în mare majoritate localnici), pe cei 75.000 de evrei ucişi la Golta (din nou în marea majoritate localnici), precum şi pe cei 10.15.000 de evrei trimişi peste Bug de autorităţile române şi care vor muri exterminaţi de germani. La aceste victime trebuie adăugaţi cel puţin 11.000 de ţigani români, care au murit în Transnistria, parte a celor 25.673 de ţigani deportaţi în 1942 în Transnistria. Jean Ancel estimează că 180.000 evrei localnici au căzut victima autorităţilor române în Transnistria . Julius Fischer considera că 87.000 de evrei români au murit în Transnistria şi că 130.000 de evrei localnici au fost ucişi în această regiune . Marcu Rozen estimează numărul evreilor morţi în administraţia românească la 270.000, din care 155.000 evrei români şi 115.000 evrei localnici ucraineni .

Evreii din Basarabia, deportati în Transnistria, au fost siste­matic jefuiti, si nu numai de taranii din satele pe care le traver­sau. La Chisinau, o comisie a Bancii Nationale Române a fost însarcinata de generalul Voiculescu sa confiste aurul si celelalte valori pe care le posedau evreii . Toate mobilele ce apartineau evreilor din Chisinau au fost confiscate si distribuite functiona­rilor locali, civili si militari . O comisie asemanatoare a BNR actioneaza la Atachi unde, conform declaratiilor generalului Tataranu, seful Statului Major al armatei, în complicitate cu ofiteri si subofiteri din campania 60 de politie îi jefuiau pe evrei . Un raport al generalului de jandarmerie Tobescu, datat din 20 noiembrie 1941, mentiona: „atunci când trenurile cu deportati au ajuns la Nistru, mari cantitati de bagaje ramasesera, prin gari sau pe câmpuri. Autoritatile locale au luat masura de a stoca aceste bagaje în case si în depozite, însa masurile luate pentru a le pazi sunt insuficiente. Astazi a început inventarul bagajelor acestora si se va stabili distribuirea lor catre armata, spitale, Crucea Rosie sau Societatea de Patronaj. Pâna-n prezent, Comandamentul 4 Teritorial din Marculesti a luat 10 vagoane si Ministerul Apararii Nationale alte 3 vagoane.”
Deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia a însemnat înca de la început, pentru multi dintre ei, moartea. Drumurile care duceau de la lagarele de tranzit spre Nistru erau, literalmente, acoperite de cadavre. Uneori paznicii convoaielor i-au împuscat pe evreii cei mai bine îmbracati, la cererea taranilor aflati pe sosea, care cumparau cu 1.200 sau 1.500 lei oameni înca vii si pe care soldatii îi predau dupa ce-i ucisesera, ca sa-i jefuiasca de haine . Raportul de ancheta nr. 2 al comisiei constituite conform ordinului maresalului Antonescu, la sfârsitul lui 1941, pentru a cerceta nereguli comise în ghetoul de la Chisinau, cuprinde precizari privitoare la directivele primite de jandarmii care escortau convoaiele si la modul în care aceste directive fusesera executate. Locotenentul Rosca execu­tase scrupulos dispozitiile, care au avut drept rezultat 500 de evrei ucisi, dintre cei ce fusesera evacuati din lagarul de la Secureni, pe drumul Secureni-Cosauti...
La 18 noiembrie, generalul Voiculescu trimitea Presedintiei Consiliului de Ministri un raport în care mentiona:
„În Basarabia, problema evreiasca este rezolvata.Se mai gasesc numai 118 evrei în ghetoul Chisinau, din care 53 bolnavi in spitale. În curând, vor fi trecuti peste Nistru si acestia.”
La 30 iunie 1942, Guvernamântul Basarabiei raporta Presedintiei Consiliului de Ministri (numarul 1817/C) ca existenta ghetoului din Chisinau luase sfârsit, ultimul lot de evrei fiind deportat la 25 iunie 1941 la Vradievca, în Transnistria . Membri ai unor secte religioase, precum Martorii lui Iehova, baptistii si inochentistii au fost si ei, persecutati în Basarabia din pricina credintei lor. În decembrie 1941, 38 de membri ai sectei mileniste au fost internati la Onestii Noi. În 1943 se aflau în lagarul de la Onestii Noi numerosi Martori ai lui Iehova. În decursul aceluiasi an, 74 de baptisti au fost internati la Onestii Noi .
La 9 octombrie 1941, Guvernamântul Bucovinei a ordonat autoritatilor militare de la Cernauti sa supravegheze atent împrejurimile Cernautilor, pentru a împiedica, astfel, iesirea evreilor din oras . La 13 octombrie 1941, a început deportarea evreilor de la Cernauti . Chiar si înaintea datei respective, casele evreilor fusesera jefuite de populatia ucraineana si româneasca din Cernauti, dupa cum reiese dintr-o nota informativa a Sigurantei Române . Evreii din Cernauti au fost deportati între 14 si 24 octombrie cu 20 de trenuri. Primul tren a plecat de la Sadagura transportând 400 de familii evreiesti care fusesera internate în lagarul ce purta acelasi nume. Celelalte trenuri au pornit de la Cernauti. Jumatate din aceste trenuri, care plecasera la orele 21,5, aveau ca destinatie lagarul de la Marculesti. Iar a doua jumatate, ce pornisera la orele 14,5, au avut ca destinatie Atachi . Evreii care nu primisera autorizatia de a ramâne la Cernauti au fost ridicati din ghetoul cernautean care, din cauza lipsei de apa potabila si a densitatii foarte mari a populatiei, mirosea a „sudoare înacrita, urina, fecale, umezeala igrasioasa” , si escortati pâna la gara. „Populatiunea sortita deportarii era, mai întâi, adunata în grupe de 2.000 si apoi, prin noroi si mocirla, împinsa spre rampele de încarcare din gara principala. Aici, înghesuita în vagoane, câte 40-50 de vagon (vagoanele sub paza militara, iar trenul sub comanda unui ofiter) si convoiul se pune în miscare spre Nistru, spre punctele de concentrare Atachi si Marculesti, de unde peste râu erau trecuti de Charon în împaratia infernului. Scene sfâsietoare se petreceau pe rampa de îmbarcare si la plecarea trenurilor. Despartirea de membrii aceleiasi familii, plecând copiii si ramânând parintii, sau invers, despartirea de frati si surori, ba chiar dintre soti, umpleau de vaiet vazduhul si miscau si inimile cele mai împietrite. Era despartirea pentru totdeauna, plecarea unora la suferinta si moarte, ramânerea celorlalti în sclavie si durere.
Exodul evreilor din Cernauti constituie un tragic capitol din istoria omenirii si va înregistra de-a pururi stirbirea cea mai grava adusa notiunei de civilizatie si cultura.”
La 7 noiembrie 1941 a început deportarea evreilor din zona Dorohoi, evrei care-au fost, în prealabil, jefuiti de bani si de bijuterii. Locuiau în acel moment la Dorohoi 12.238 de evrei, din care jumatate fusesera deportati din zonele rurale în orasel. Un raport al politiei din Dorohoi, din luna octombrie 1941, descrie conditiile lor de viata. „Cazati în case insalubre, barbati, femei si copii, cu hrana mizerabila si insuficienta, care se compune dintr-o supa incolora si nimic altceva, dorm câte 15, 20 în camere întunecate, goi si în zdrente” .
La 7 noiembrie au fost deportati evreii din Darabani. „Nu s-a permis ramânerea nici celor batrâni de 80-90 ani, a bolnavilor, copiilor mici, a infirmilor, dementilor, decoratii de razboi, invalizii si vaduvele de razboi, ofiterii de rezerva, medici, avocati, farmacisti, dentisti” . Toti deportatii au fost din nou jefuiti la gara, înainte de a fi îmbarcati în trenuri. „ La gara, înainte de îmbarcare, au fost perchezitionati si li s-a luat tot ce mai aveau asupra lor, dupa cum s-a descris mai sus, si bagati în vagoane de marfa, 50-60 la un loc si apoi încuiati. Acestia fiind evacuati din oraselele lor înca din luna iunie, nu aveau, majoritatea din ei, decât o camasa pe dânsii, desculti si în haine rupte de vara, copiii mici si batrânii înghetati de frig, a prilejuit un spectacol care facea lumea sa plânga când îi vedea” .
La 8 noiembrie 1941 au fost „evacuati” în aceleasi conditii evreii din Saveni si din Mihaileni, iar la 12 noiembrie 1941 a. început deportarea evreilor de la Dorohoi, care a continuat si a doua zi, 13 noiembrie. Au fost deportati, de asemenea, din Dorohoi 1.200 de evrei care mai fusesera, anterior, deportati în sudul tarii, la munca obligatorie în timpul verii lui 1941. La 14 noiembrie 1941 s-a suspendat deportarea evreilor din Dorohoi. Conform raportului avocatului Musat, trimis la Dorohoi de Uniunea Comunitatilor Evreiesti din România, au fost deportati din Dorohoi, doar în aceste câteva zile, aproximativ 10.000 de evrei, în orasel ramânând numai 2.500. Unii evrei din Dorohoi au murit de frig în vagoanele ce-i duceau la Atachi. Cei care au supravietuit au fost aici din nou jefuiti. Ordinul de deportare a evreilor din Dorohoi fusese dat de Guvernamântul Bucovinei în colaborare cu autoritatile militare .
La 28 mai 1942, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, guvernatorul Bucovinei, generalul Calotescu a anuntat ca decisese, dupa ce-l consultase în prealabil pe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, sa deporteze 4-5.000 de evrei din Cernauti . În luna iunie 1942 un nou val de deportari s-a abatut asupra populatiei evreiesti din Bucovina. Au fost deportati aproximativ 4.000 de evrei din Cernauti si câteva sute din Dorohoi. La 7 iunie 1942, „ din ordinul Guvernatorului Bucovinei, general Corneliu Calotescu si sub directa supraveghere a sefului sau de cabinet, maior Stere Marinescu, se procedeaza la o noua serie de deportari din Cernauti. Se pare ca proiectul prevedea deportarea celor 4.000 de oameni care, cu prilejul triajului din noiembrie 1941, capatasera autorizatii de ramânere în oras, semnate de fostul primar, dr. Traian Popovici, acum cazut în dizgratie.” Mii de evrei au fost adusi pe terenul sportiv „Macabi”, pe baza listelor pregatite în prealabil. Dupa o perchezitie severa (inclusiv controlul ginecologic al femeilor), cei ce fusesera retinuti pe terenul „ Macabi” au fost deportati în vagoane închise în Transnistria.
Cifra aproximativa a evreilor asasinati de armatele românesti si germane în Basarabia si Bucovina este greu de stabilit, deoarece din statistici si documente nu reiese în mod clar câti evrei din cele doua provincii fusesera deportati din iulie 1940 pâna-n iunie 1941 de catre autoritatile sovietice si câti dintre ei se retrasesera cu Armata Rosie si cu autoritatile civile. Ultimul recensamânt românesc dinaintea celui de-al doilea razboi mondial stabilea cifra de 756.930 pentru populatia evreiasca din România, populatie care constituia în acel moment a 3-a comunitate evreiasca din Europa în ceea ce privea numarul membrilor ei.
Dintre acesti 756.930 evrei, 205.958 traiau în Basarabia, ceea ce reprezenta 7,2% din populatia provinciei acesteia, si 107.975 locuiau în Bucovina, reprezentând 10% din populatia acestei provincii. În Basarabia si Bucovina traiau, deci, în 1930, 315.000 de evrei. Conform evaluarilor Institutului Central de Statistica, 278.943 evrei au fost inclusi în populatia U.R.S.S., în timpul ocupatiei de catre U.R.S.S. a Basarabiei si a Bucovinei de nord . Diferenta dintre 279.000 si 315.000, respectiv 36.000 de evrei, reprezinta în mare numarul evreilor care traiau în sudul Bucovinei (ramas românesc), precum si rezultatul anumitor modificari demografice (migrari, diferente dintre nasteri si decese). În judetul Dorohoi, încorporat ulterior Bucovinei, mai locuiau înca alti 15.000 evrei. Zeci de mii de evrei din Basarabia si Bucovina au fost ucisi în timpul lunilor iulie si august 1941. La 1 septembrie 1941 a avut loc o numaratoare oficiala a locuitorilor din Basarabia si din nordul Bucovinei. A rezultat – pentru ambele provincii – cifra de 126.634 evrei . Conform evaluarilor lui Matatias Carp si ale lui Jean Ancel, în perioada iulie-august 1941 aproximativ 150.000 de evrei români au fost ucisi în Basarabia, Bucovina, Herta si Dorohoi .

Marile ghetouri: Chisinau si Cernauti .
Ghetourile de la Chisinau si Cernauti au fost cele mai mari ghetouri din Basarabia, respectiv, din Bucovina. Primul a durat câteva luni, din iulie pâna-n noiembrie 1941. Dupa noiembrie 1941, au ramas în ghetoul din Chisinau numai câteva sute de evrei. Ghetoul din Chisinau a fost creat la 24 iulie 1941 prin ordinul nr. 61 al generalului Voiculescu, guvernatorul Basarabiei. Au fost internati în cartierul sudic al orasului, la Visterniceni, 11.000 de evrei . La Chisinau, ca si în alte lagare unde evreii aveau bunuri cu ajutorul carora puteau cumpara bunavointa paznicilor, acestia „închideau ochii”. Ba unii chiar faceau mici servicii evreilor, procurându-le alimente sau facili­tând schimbul de scrisori. Aceasta situatie este descrisa de seful Inspectoratului de Jandarmi din Chisinau si de generalul Voiculescu, guvernatorul militar al Basarabiei, care nota: „Personal, ducându-ma la aerodrom, am facut constatarea ca paza este iluzorie. Trebuie luate masuri, altfel ne vom pomeni cu toti jidanii peste noi sau fugiti. Unitatile de garda nu vor sta mai mult de 10 zile în ghetou” .
La 19 august, ghetoul din Chisinau avea de la 9.984 pâna la 10.578 de evrei, dintre care 2.200 pâna la 2.300 de copii si 5.200 pâna la 6.200 femei . Într-un raport trimis Presedintiei Consiliului de Ministri, generalul Voiculescu raporta la 31 august 1941 ca în ghetoul din Chisinau exista o minoritate de evrei care traiau din vânzarea bunurilor lor, o alta minoritate de 800 care lucra si ca majoritatea nu aveau nici o posibilitate de subzistenta, acestia fiind ajutati de comitetul local al ghetoului constituit ad-hoc. Generalul Voiculescu propunea ca autoritatile în drept sa se adreseze organizatiei HIAS pentru ca evreii saraci sa fie ajutati de confratii lor din America .
Iesirea evreilor din ghetoul de la Chisinau era posibila doar în teorie, cu permise eliberate de comandantul militar al orasului. De fapt, multi soldati si civili români au folosit ghetoul si pe locuitorii lui ca pe o sursa de îmbogatire rapida.
Un raport al SSI din 20-31 august 1941 mentiona ca situatia sanitara a evreilor din lagare si ghetouri se înrautatea din zi în zi, ca urmare a lipsei de sapun si de rufarie de corp si prevedea o epidemie de tifos. O alta nota informativa mentiona ca în ghetoul din Chisinau, evreii nu aveau haine si nici rufarie de pat si ca mureau 10-15 pe zi dintre ei. Numarul evreilor din Chisinau era în septembrie 1941 de 5.377 de familii, adica un total de 11.380 de indivizi .
La 4 decembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu a decis sa constituie o comisie de ancheta pentru a cerceta situatia ghetoului si conditiile în care fusesera deportati evreii. Raportul trimis lui Ion Antonescu de aceasta comisie mentiona existenta în ghetou a unui numar de 11.525 de evrei, dintre care circa 3.000 foarte saraci. Conform acestui raport, 441 evrei murisera în ghetou, dintre care 20 sinucisi, înainte de deportare . Marea majoritate a evreilor morti din cauze „naturale” în ghetoul din Chisinau erau batrâni si copii foarte mici.
Toti evreii din ghetoul de la Chisinau au fost deportati în toamna lui 1941. A fost amânata deportarea unui numar de aproximativ 150 de evrei bolnavi.
Cernauti . Ghetoul din Cernauti a avut o populatie de aproximativ 55.000 de evrei. 30.000 de evrei au fost deportati în toamna lui 1941 si 5.000 au fost deportati în timpul verii lui 1942 . Guvernamântul Basarabiei a avut trei guvernatori: colonelul Alexandru Riosanu, mort la 30 august 1941, generalul Cornel Calotescu, unul dintre responsabilii deportarilor din 1941 si 1942 si generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943.
Dupa ce a primit ordin de la autoritatile centrale, guvernatorul Riosanu a semnat o ordonanta prin care devenea obligatorie pentru evreii din Cernauti purtarea stelei galbene. Sub Calotescu, si stelele galbene au devenit o sursa de bani pentru administratia locala. Sute de evrei din Cernauti au fost condamnati la scurte pedepse de transferare în lagare de concentrare (Edineti), deoarece fusesera surprinsi fara steaua galbena . În timpul retragerii din 1944, generalul Dragalina a suspendat masura portului stelei galbene pentru evreii din Cernauti, deoarece se temea de eventualele executii efectuate de germani. Printre evreii care n-au fost deportati, numai posesorii unor autorizatii speciale aveau dreptul de a munci. În perioada 1943-1944, dintre cei 15.000 de locuitori evrei ai ghetoului numai 1.000 aveau autorizatii de munca .
Regulamentul functionarii ghetoului de la Cernauti, din 11 octombrie 1941 (purtând semnatura guvernatorului Calotescu), preciza ca evreii se aflau sub jurisdictie militara, ca portul stelei lui David era obligatoriu în ghetou si ca nesupunerea sau instigarea la nesupunere erau pasibile de pedeapsa cu moartea. Se mai stabileau, de asemenea, norme referitoare la aprovi­zio­narea evreilor si interdictia ca acestia sa paraseasca ghetoul . Întreaga populatie evreiasca din Cernauti a fost închisa în ghetou la 11 octombrie 1941. Pentru aceasta operatiune au fost necesare numai 9 ore .
d. Deportarile din Basarabia si Bucovina . La 6 octombrie 1941, Ion Antonescu declara într-o sedinta a Consiliului de Ministri: „În ceea ce-i priveste pe evrei, am luat masura ca sa-i scot definitiv si total din aceste regiuni. Masura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 10.000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuti peste Nistru, iar daca circumstantele vor permite, vor fi trecuti dincolo de Urali” . Evreii din Basarabia au fost deportati din ghetoul de la Chisinau, din lagarul de la Vertujeni, unde erau internati evreii din judetul Soroca; din lagarul de la Marculesti au fost deportati evreii din judetul Balti care, în prealabil, fusesera internati în lagarele de la Rascani, Limbeni, Rautel. Au fost, de asemenea, deportati evreii din ghetourile de la Orhei, Cahul, Ismail, Vâlcov, Chilia Noua, Belgrad .
Marele Cartier General a fost, totusi, organismul central care a organizat si supervizat deportarea evreilor din Basarabia si din Bucovina.
La 2 septembrie 1941, „Marele Pretor al armatei, generalul Ion Topor, ordona Inspectoratului de Jandarmi Transnistria sa pregateasca lucrarile în vederea deportarii peste Nistru a tuturor evreilor din lagare. Deportarea urmeaza a începe la 6 sept., în grupuri de câte 1.000 de oameni, prin punctele Griuleni-Karantin si Rezina-Râbnita. (nr. 73)”
La 3 septembrie 1941, legiunea de jandarmi din Transnistria raspunde ca, conform ordinului generalului Antonescu, deporta­rea va începe la 15 septembrie . Desi Comandamentul II Teritorial al Armatei a ordonat Uniunii Comunitatilor Evreiesti sa colecteze pentru evreii din Basarabia „5.000 asortimente complete de efecte de corp civile (costum, palton, ghete sau pantofi, palarie, camase, izmene, ciorapi)” si, desi ordinul a fost executat, aceste efecte n-au ajuns niciodata la evreii basarabeni .
La 23 decembrie 1941 , locotenentul Augustin Rosca, însarcinat cu deportarea evreilor internati în lagarele de tranzit de la Edineti si Secureni, a primit de la Marele Cartier general, ordinul urmator:
„Evreii din lagarele Edineti si Secureni sa fie evacuati peste Nistru. S-au transmis si detalii cum sa se execute operatia; sa se formeze grupuri de 100 de persoane pe zi, sa se aibe grije de hrana lor, sa se ceara câte o caruta pentru 100 de persoane si, în ce priveste consemnul special, ca acei care nu se pot tine de convoi, fie din neputinta, fie din boala, sa fie executati . Asupra modului de executie, mi-a ordonat sa trimit cu 2-3 zile înainte de plecarea convoaielor un (spatiu alb în text) ce trebuie sa se prezinte la sefii de posturi din localitati si sa ceara militari si unelte (lopeti si târnacoape), care sa faca din timp gropi pentru circa 100 persoane la locuri potrivite, si anume, departe de sate, pentru a nu se auzi tipete si focuri de arme, si sa nu fie în vale, pentru a nu spala apele groapa. Gropile sa fie la distanta din 10 în 10 metri, unde se vor aduna cei ramasi de coloana. Pentru acei, însa, care nu se puteau aduce pâna la gropi, consemnul conventional de executare pe loc era „Alexianu” .

La 8 iulie 1941, în cadrul unei sedinte a Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu afirma fara echivoc, referindu-se la deportarile evreilor: „nu exista în istoria noastra un moment mai favorabil” .
Doua zile mai târziu, Mihai Antonescu, vicepresedinte al guvernului, explica inspectorilor administrativi si pretorilor trimisi în Basarabia si Bucovina: „Actiunea de purificare etnica se va desfasura prin îndepartarea sau izolarea în tabere de munca, în locuri unde nu-si vor putea exercita influentele nefaste , a tuturor evreilor, cât si a celorlalti straini de neam a caror atitudine este îndoielnica..”.
La sfârsitul lunii iulie 1941, autoritatile militare românesti începeau deportarea masiva a evreilor din Basarabia si Bucovina dincolo de Nistru. Evreii fusesera adunati în coloane si împinsi spre Nistru. În cursul actiunii, trupele românesti de jandarmerie s-au lovit de rezistenta autoritatilor militare germane care considerau ca actiunea respectiva era prea grabita. Lagarele de tranzit din Basarabia si Bucovina au luat nastere tocmai datorita opozitiei autoritatilor militare germane, care nu permiteau, în prima jumatate a lunii august (1941), deportarea masiva, dincolo de Nistru, a populatiei evreiesti din Bucovina si Basarabia. Nici nu se punea problema eliberarii lor. S-a recurs deci la solutia provizorie a lagarelor de tranzit.
La 5 august 1941, un prim convoi de evrei români, compus din 3.000 de persoane, este împins îndarat, dincolo de Nistru, la Atachi, de catre germani . La 6 august 1941 conflictul româno-german referitor la deportarile evreilor dincolo de Nistru devine evident. Germanii nu permit trecerea spre Ucraina a evreilor, care sunt condusi înapoi – sub escorta – la Secureni .
Germanii au fost foarte îngrijorati si la 12 august 1941, Berlinul primea un raport: maresalul Antonescu ordonase ca 60.000 de evrei din Vechiul Regat sa fie transferati în Basarabia pentru a fi repartizati la „construirea drumurilor”. De asta data germanii s-au alarmat. Ei au întrezarit spectrul a mai mult de jumatate de milion de evrei, ba chiar mai mult, de evrei trecând Nistrul, în spatele unei Einsatzgruppe D foarte slabita si, oricum, coplesita de misiunea istovitoare pe care o reprezenta exterminarea evreilor din sudul Ucrainei. Cei 600 de oameni ai Einsatzgruppe-i aveau sa se prabuseasca sub greutatea evreilor din zonele avansate precum si din cele din spate.
Reactia germana a fost rapida. La mai putin de o saptamâna dupa ordonarea mobilizarii în vederea muncii, legatia germana îl sfatuia pe primul ministru adjunct, Mihai Antonescu, sa nu procedeze la eliminarea elementului evreiesc decât „într-un mod lent si sistematic”.
La 30 august 1941, seful misiunii militare germane din România, generalul-maior Hauffe si generalul-maior Tataranu, care reprezenta Marele Stat Major, au încheiat la Tighina Conventia Hauffe-Tataranu pentru Transnistria. Conventia stipula ca administratia si exploatarea economica reveneau autoritatilor române. În ceea ce-i privea pe evrei, se stabileau urmatoarele: „Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibila în prezent. Ei trebuiesc, deci, concentrati în tabere de munca si întrebuintati la lucru, pâna când, dupa terminarea operatiunilor, evacuarea lor spre est va fi posibila” .
În linii mari, se pot distinge doua etape în cadrul procesului de deportare a evreilor din Basarabia si din Bucovina. Prima etapa se situeaza în timpul lunilor august si septembrie 1941, atunci când evreii din zonele rurale sunt concentrati în lagare de tranzit (Secureni, Edineti, Vertujeni Marculesti si alte lagare mai mici) si când evreii din zonele urbane sunt închisi în ghetouri. A doua etapa se va situa în timpul lunilor septembrie-noiembrie 1941, atunci când se va efectua deportarea sistematica a evreilor din Basarabia în Transnistria, în urma unui ordin dat în acest sens de Antonescu, la începutul lunii septembrie 1941 . Pentru punerea în practica, în mod eficient a deportarilor, Mihai Antonescu cerea în sedinta Consiliului de Ministri din 29 iulie 1941: „Tot în legatura cu Basarabia si Bucovina, v-as ruga sa trimiteti pe cine aveti mai bun si mai aspru în politie” .
Masura de a-i deporta pe evreii din Basarabia si Bucovina a dat nastere unei intense campanii de presa în ziarele românesti. Directorul ziarului „Porunca Vremii" scria despre aceasta chestiune: „Zarurile au fost aruncate... Lichidarea iudaismului a intrat în faza ei finala si decisiva în România: exodul, eliminarea evreilor din comunitatea natiunii se transforma într-o realitate ...
La bucuria dezrobirii se adauga si mândria de a fi pionieri si deschizatori de drumuri în rezolvarea problemelor iudaice în Europa.
Din satisfactia cu care presa germana înregistreaza cuvintele si hotarârile maresalului Antonescu, întelegem limpede ca România prefateaza azi deciziile istorice ale Europei de mâine în chestiunea jidoveasca” .
Evreii din Basarabia si Bucovina au fost adunati în lagarele de tranzit de la Secureni, Edineti, Marculesti, Vertujeni, precum si în alte lagare mai mici. Dar pentru a ajunge în aceste lagare de tranzit populatia evreiasca a fost târâta de jandarmeria româna de colo-colo, pe drumurile desfundate ale Basarabiei si Bucovinei, cel mai adesea fara apa si fara hrana. Au murit cel putin 17.000 de evrei numai în luna august a anului 1941 în timpul acestor marsuri fortate .
Din rapoartele jandarmeriei militare române, adresate în aceasta perioada Marelui Cartier General, reiese ca în ceea ce privea deportarea evreilor sau crearea lagarelor de tranzit situatia era haotica...
Care era situatia în lagarele de tranzit? La 17 iulie 1941, autoritatile române din Balti creeaza aproape de oras, în padurea Rautel, un lagar unde sunt masati evrei din ghetoul orasului. Lagarul de la Rautel se afla la 12 km de Balti si era compus din câteva cocioabe cazute în ruina si înconjurate cu sârma ghimpata . În acest lagar au fost internati 2.600-2.800 de evrei. Capacitatea celor 6 cocioabe existente era de, cel mult, 100 de persoane, iar restul „locuia” în santuri antitanc acoperite de ramuri .
Lagarul de tranzit de la Secureni a fost creat la sfârsitul lunii iulie 1941. Au fost internati în acest lagar în primul rând evreii din judetul Hotin, evreii din Noua Sulita si din alte târgusoare din Basarabia. Conform unui raport, din cauza alimentatiei cu cereale crude, mortalitatea a fost în primele zile de 30-40%, iar mai târziu de 3-4%. Din punct de vedere, financiar evreii din Secureni se aflau într-o situatie mai buna deoarece proveneau din judetul Hotin, pe când evreii din Edineti care venisera din Cernauti, Storojinet, Noua Sulita si Radauti erau totalmente lipsiti de bani în urma jefuirii lor în timpul deportarii lor prealabile dincolo de Nistru. Acesti evrei lihniti de foame au sosit în lagarul de la Edineti, care era organizat pe 5 strazi ale acestei comune . La Edineti, „mortalitatea era foarte ridicata si, în octombrie 1941, 85% din copii murisera” .
La 1 septembrie 1941, Inspectoratul de Jandarmi din Cernauti raporta Serviciului Marelui Pretor urmatoarele: „cazarea” (la Edineti si Vertujeni) „s-a facut în conditiuni bune”. S-a mai constatat si ca evreii nu prea aveau bani. La Edineti s-au ivit cazuri de scarlatina, de rujeola, dizenterie si febra tifoida, iar la Secureni erau internati si 1.698 de evrei din Lipcani într-o stare „deplorabila”. Ei „erau nemâncati de patru zile, rupti si plini de paraziti” .

La 26 februarie 1943, generalul Corneliu Caloteanu, guvernatorul militar al Bucovinei, a introdus prin ordonanta cu nr. 15 obligativitatea pentru evreii din Bucovina de a purta steaua galbena. Nerespectarea ordinului se sanctiona cu internarea într-un lagar de munca. Erau exceptati de la prevederile acestui ordin evreii botezati, femeile evreice casatorite cu crestini sau femeile evreice având copii în urma casatoriei cu un crestin chiar daca divortasera .
La 18 august 1943 ziarul «Porunca Vremii» continua sa ceara introducerea pe întreg cuprinsul tarii a „Stelei lui David”, ca semn distinctiv pentru evrei, dând exemplu masura luata înainte în Bucovina .
Insistentele lui Wilhelm Filderman aveau sa constituie unul dintre factorii care au dus la dizolvarea Uniunii Comunitatilor Evreiesti si la înfiintarea „Centralei Evreilor”. Prin Decizia nr. 49 din 30 octombrie 1941, Mihai Antonescu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, l-a însarcinat pe Radu Lecca, director la presedintia Consiliului de Ministri sa se ocupe de «reglemen­tarea regimului evreilor» .
Radu Lecca a functionat ca împuternicit al Guvernului în problemele evreiesti conform deciziei amintite pâna în 1943, când s-a înfiintat Comisariatul General pentru Problemele Evreiesti de pe lânga Subsecretariatul de Stat al Muncii. Radu Lecca era deci functionarul superior prin care era controlata si coordonata Centrala Evreilor din România. Instrument admi­nistrativ si economic al autoritatilor române, „Centrala Evreilor” avea urmatoarele atributii:
„• Reprezentarea exclusiva a intereselor evreilor din România si administrarea bunurilor fostei Uniuni a Comunitatilor Evreiesti din tara;
• Organizarea evreilor în conformitate cu dispozitiunile Guvernului Român;
• Reeducarea si organizarea evreilor pentru munci si meserii;
• Pregatirea emigrarii evreilor;
• Organizarea activitatii culturale si a scolilor evreilor;
• Organizarea asistentei evreiesti;
• Organizarea participarii evreilor la munci, conform legii pentru organizarea muncii nationale;
• Organizarea exercitarii profesiunilor evreilor în conditiile stabilite de guvern;
• Editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România;
• Furnizarea tuturor datelor si informatiunilor cerute de autoritati în legatura cu problemele de românizare;
• Înfiintarea si tinerea la curent a fisierului si a foilor matricole ale tuturor evreilor din România;
• Primirea cererilor pe care evreii le adreseaza diverselor autoritati si înaintarea lor cu referinte autoritatilor competente;
• Emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor, fiecare evreu fiind obligat a avea un carnet de identitate prevazut cu fotografie;
• Executarea tuturor dispozitiunilor primite din partea guvernului, prin împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor” .
Centrala Evreilor din România a fost înfiintata prin legea nr. 1090 semnata la 16 decembrie 1941 de maresalul Antonescu.
Viata evreilor din România, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost marcata de o serie de masuri administrative si juridice care au permis: deportari si evacuari, expulzari, organizari de ghetouri. În acelasi timp, a fost permisa teoretic si într-o mica masura, a fost posibila practic, emigrarea evreilor români.
«În comparatie cu ceea ce s-a întâmplat în cadrul altor natiuni din occidentul si centrul Europei, în care emanciparea a fost rodul unui lung proces de reconciliere mutuala între evrei si crestini, emanciparea celor mai multi dintre evreii români a avut loc în urma unor interventii din afara tarii» si împotriva guvernantilor români. Asa s-a întâmplat la Conferinta de pace de la Paris (1856), la Congresul de la Berlin (1878), la încheierea tratatelor de pace de la Saint Germain (1919). În momentul în care fragilul echilibru european, nascut dupa primul razboi mondial, a fost distrus de Germania, guvernantii din România s-au simtit liberi sa anuleze legile privind emanciparea evreilor.

D. Statutul militar al evreilor
Statutul militar al evreilor din România, în timpul guvernarii fasciste a fost folosit ca o dubla pârghie. Pe de o parte, acest statut militar a însemnat, practic, organizarea muncii fortate a evreilor sub autoritate si jurisdictie militara. Pe de alta parte, statutul militar al evreilor a permis impunerea unor taxe fiscale suplimentare. Decretul-lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 prevedea excluderea evreilor de la serviciul militar. Acestia erau obligati, în schimb, sa „plateasca taxe militare statornicite prin lege, precum si sa presteze munci de interes obstesc potrivit nevoilor statului” . Erau obligati sa plateasca taxele militare si evreii considerati inapti pentru serviciul militar. Conform aceleiasi legi, putinii ofiteri si subofiteri evrei aflati în armata în serviciu activ erau pensionati, beneficiind de drept la pensie, numai daca aveau cel putin 10 ani de activitate.
La 20 ianuarie 1941 Decretul-lege nr. 132 prevedea marirea taxelor militare datorate de fiecare evreu. Erau obligati sa plateasca aceste taxe si evreii rechizitionati la munca în diverse întreprinderi, fiind scutiti numai evreii folositi la munca obligatorie, pe timpul acestei munci. Erau scutite de taxe numai cadrele militare pensionate. Medicii, farmacistii, inginerii si arhitectii evrei rechizitionati si întrebuintati de armata urmau sa primeasca solda în conformitate cu gradul avut înainte, conform deciziei ministeriale nr. 23325 din 27 ianuarie 1941.
E. Statutul evreilor din domeniul sanitar
Conform Legii nr. 3789 din 15 noiembrie 1940, Colegiul Medicilor îi excludea pe medicii evrei, de religie mozaica sau crestinati, precum si femeile medici de origine etnica evreiasca, indiferent de religia lor si indiferent de religia si nationalitatea persoanelor cu care erau casatorite. Se instituiau asociatii profesionale judetene ale medicilor evrei, care aveau dreptul de a îngriji numai bolnavi evrei. Chiar si pentru a fi înscris în asociatia profesionala a medicilor evrei se cerea acestora sa fie cetateni români, stabiliti în România înainte de 1 iunie 1919. Medicii evrei aveau obligatia de a purta o insigna si o parafa cu mentiunea „medic evreu ” . Medicii evrei nu aveau dreptul de a colabora la revistele stiintifice de specialitate si nu puteau fi membri ai societatilor stiintifice.
Membrii Colegiului Medicilor (crestini) puteau îngriji «numai bolnavi crestini de origine etnica româna sau ariana si bolnavi turci, putând, în mod exceptional, da îngrijiri bolnavilor evrei numai în caz de urgenta» .
Prin Legea nr. 3294 din 3 octombrie 1940 se interzicea evreilor dreptul de a concesiona altora farmacii, iar prin Legea 1309 din 29 noiembrie 1941 se interzicea evreilor de a lua în concesiune farmacii. Evreii nu aveau, de asemenea, dreptul de a detine autorizatii pentru drogherii, depozite de medicamente sau laboratoare de produse medicale. Legislatia în domeniul medical a fost adoptata în numele «mentinerii, dezvoltarii si ameliorarii sanatatii elementelor etnice românesti».
F. Discriminarea în domeniul învatamântului
La 29 august 1940, în timpul ultimelor zile de domnie a lui Carol al II-lea, a fost adoptata decizia Ministerului Educatiei Nationale cu numarul 153377, privitoare la elevii si studentii evrei. În învatamântul primar se prevedea ca, în cadrul scolilor evreiesti, limba româna, istoria si geografia sa fie predate de învatatori români numiti de Ministerul Învatamântului. În învata­mântul secundar se aplica fara echivoc „numerus clausus”. Pro­centul evreilor nu putea depasi 6% din numarul total al elevilor dintr-o clasa, fiind privilegiati la admitere elevii evrei din categoria a II-a. Elevii evrei de categoria I si a III-a, admisi în limita locurilor ramase disponibile, urmau sa achite taxe speciale fixate de comitetul scolar. Acelasi procent de 6% se aplica si în învatamântul profesional. Potrivit aceleiasi reguli si cu acelasi procent, erau admisi si studentii evrei în învatamântul superior. Foarte curând, însa, „numerus clausus” s-a transformat în „numerus nulus”. Tinerii evrei nu erau admisi în colegii sau universitati. A fost permisa crearea unor scoli si licee evreiesti, complet segregate, atât din punctul de vedere al elevilor cât si din acel al cadrelor didactice. A fost, de asemenea, interzisa consultarea si utilizarea în bibliotecile publice a cartilor având autori evrei, întocmindu-se în acest scop un tabel cu autori evrei care a fost afisat în biblioteci si librarii .
G. Alte masuri juridice si administrative cu caracter antisemit
În toamna anului 1940, zeci de asociatii profesionale, sportive sau de alta natura au exclus din rândurile lor pe toti membrii evrei. Între aceste asociatii se aflau barourile, fede­ratiile sportive, uniunea si sindicatul ziaristilor, diverse asociatii medicale, Societatea Scriitorilor, Opera Româna, Societatea Arhitectilor, precum si asociatia surdo-mutilor. Începând din toamna lui 1940, printr-o serie de decizii ministeriale si decrete-lege cultul mozaic capata un statut discriminat în raport cu celelalte culte religioase din România.
Decizia cu nr. 4235 din 9 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor si Artelor preciza ca toate sinagogile pot functiona numai pe baza unei aprobari speciale a ministerului în cauza. De asemenea, la începutul anului 1941 generalul Radu Rosetti, Ministrul Instructiunii, Educatiei, Cultelor si Artelor propunea sa se interzica prin lege evreilor de a trece la alta religie. Iata argumentul adus în sprijinul acestei propuneri: „fiinta etnica a neamului nostru trebuie ferita de amestecul cu sânge evreiesc” .
Prin Decizia 42181 din 8 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor si Artelor, tot personalul evreiesc al teatrelor si operelor din România era concediat. Erau înfiintate teatre si trupe de teatru evreiesti care erau autorizate a prezenta piese în limba româna, dar nu si piese apartinând unor autori români. Prin Decretul-lege 3850 din 20 noiembrie 1940, erau „românizate” casele de filme, cinematografele si birourile de voiaj si turism.
Evreilor le era interzisa, prin unele decizii administrative locale, detinerea de biciclete si motociclete, iar o hotarâre a Ministrului Subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Interne, din 26 august 1941, interzicea accesul evreilor la stranduri .
Prin Decretul-lege nr. 1253 din 7 mai 1941 se interzicea evreilor sa posede aparate de radio-receptie, ei fiind obligati sa depuna în termen de 15 zile aparatele respective la sectia de politie în raza careia domiciliau. În raportul ministrului de Interne catre Ion Antonescu se specifica referitor la acest decret-lege: „... evreii posesori de aparate de radio receptioneaza stiri de propaganda contra intereselor generale ale tarii pe care apoi le raspândesc alarmând permanent populatia” .
Evreii din România au fost supusi unor masuri de impunere fiscala discriminatorie în obiecte sau bani. Prin Legea nr. 936 din 21 octombrie 1941 evreii erau obligati, în functie de venitul anual, sa predea Armatei Române o anumita cantitate de îmbracaminte si încaltaminte noua si de buna calitate. De asemenea, legea privea obligativitatea predarii de paturi, saltele si lenjerie de pat. Cei care se sustrageau de la aplicarea acestei legi erau pedepsiti cu închisoare corectionala de la 5 la 10 ani si cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei . La 1 mai 1942 Decretul-lege nr. 1257 suspenda decretele-legi privind interzice­rea folosirii de catre evrei a aparatelor de radio si obligativitatea constituirii si predarii de stocuri de îmbracaminte în cazul „cetatenilor români care, având sânge evreiesc, au unul din parinti de alta origine decât aceea evreiasca, sunt crestini si au trecut la crestinism înainte de 9 august 1940” .
Evreii din România au fost supusi si la restrictii privind aprovizionarea cu alimente: aveau posibilitatea de a cumpara numai pâine, fiindu-le interzisa cumpararea de chifle. Pretul pâinii era mai ridicat pentru evrei, lor eliberându-li-se pentru pâine cartele distincte barate . Au existat si o serie de masuri locale, discriminatorii luate împotriva evreilor români. Astfel la 25 martie 1942, prin ordo­nanta cu nr. 7881, prefectul militar al judetului Botosani interzicea accesul cu marfa taranilor în locuintele evreiesti. Evreii aveau voie sa se aprovizioneze în piete si în magazine numai între orele 10 si 12 dimineata . Primarul orasului Roman interzi­cea complet vânzarea de pâine evreilor . Acelasi tip de restrictii a fost adoptat si de prefectul militar al judetului Tecuci: în afara interdictiei de a cumpara de la sateni si în afara obligatiei de a se aproviziona numai în piete între orele 10 si 12, se mai interzicea accesul evreilor în piete în zilele de joi si duminica .
Si recensamântul populatiei evreiesti din România s-a facut separat. Conform Decretului-lege din 17 decem­brie 1940, erau socotiti evrei si cei având un singur bunic evreu, dar acestia nu trebuiau sa se înregistreze la „Centrala Evreilor din România”, ci la sectiile locale de politie. Prin Decretul nr. 1257 din 30 aprilie 1942, erau exceptati de la recensamântul populatiei evreiesti evreii crestinati înainte de 9 august 1940 si având unul din parinti de alta origine decât cea evreiasca .
Steaua galbena (sau neagra) nu a fost impusa populatiei evreiesti din România în mod sistematic. Au fost obligati sa poarte acest semn distinctiv evreii din unele judete din Moldova precum si evreii din Bucovina. Se parea însa ca în vara si toamna anului 1941 nici un evreu român nu va putea evita steaua galbena.
În orice caz, imediat dupa declansarea razboiului contra U.R.S.S. si a marelui pogrom de la Iasi, într-o serie de localitati din Moldova a fost introdus portul obligatoriu al stelei galbene de catre evrei. Erau exceptati evreii îmbracati în uniforme militare.
Într-un memoriu adresat la 15 iulie 1941, lui Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, dr. Wilhelm Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti, cerea anularea acestei masuri aratând ca ea nu are nici o justificare legala. Primit în audienta la 2 august 1941 de catre ministrul Afacerilor Interne, Filderman obtinea promisiunea anularii obligatiei de a se purta steaua galbena în nordul Moldovei. Totusi, masura a ramas în vigoare . Doctorul Filderman a continuat sa ceara anularea masurii.
La 6 septembrie 1941, Filderman si Seful Rabin Alexandru Safran adreseaza un memoriu Patriarhului Nicodim al bisericii ortodoxe române, solicitându-i sa nu permita profanarea Stelei lui David , iar la 8 septembrie 1941, Filderman obtine o audienta la Ion Antonescu. Bine dispus, acesta îl primeste pe Filderman împreuna cu doctorul Nicolae Lupu si da dispozitie lui Mihai Antonescu „sa se suprime semnul în toata tara” . La 10 septembrie 1941, prefectul politiei capitalei N. Radu, comunica în scris Presedintelui Comunitatii Evreilor Spanioli ca, în urma hotarârii maresalului Ion Antonescu, evreii nu vor purta nici un semn distinctiv . Ordinul anulat a fost totusi aplicat temporar la Pitesti la 12 septembrie 1941 pentru cei 350 de evrei care locuiau în acel oras .
Anularea ordinului de purtare a stelei galbene (sau negre) nu a scapat neobservata de autoritatile germane. În publicatia „Bukarester Tageblatt” din 22 decembrie 1941 se sublinia necesitatea purtarii stelei ca o componenta de baza a „Noii Ordini” .