IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

Optiunea politica legionara a istoricului religiilor este intregita printr-o serie de activitati cu certa orientare extremista. In 1936 participa, in Anglia, la Congresul Miscarii de la Oxford, grupare religioasa, predominant protestanta, care il sustinea in mod deschis pe Hitler (p. 183). Spre deosebire de Emil Cioran, care le-a oferit un gir spiritual si propagandistic legionarilor, Eliade s-a implicat activ in politica, participind, alaturi de Garda de Fier, la campania electorala din decembrie 1937 (pp. 188-195). Similitudinea dintre opera scriitorului si atitudinea sa politica extremista transpare, de exemplu, in piesa de teatru Ifigenia, scrisa in decembrie 1939, dupa ce parasise lagarul de la Miercurea Ciuc. Aici a fost detinut politic din cauza militantismului sau prolegionar, de care refuzase sa se desolidarizeze. „In aceasta tragedie in trei acte, scrie A. Lavastine, regasim toate temele ideologice care ii sint apropiate – mai ales exaltarea sacrificiului si a mortii pentru patrie –, integrate cu abilitate intr-o trama dramatica aparent fara legatura directa cu actualitatea politica romaneasca si europeana. Numeroase pasaje reiau, aproape cuvint cu cuvint, articolele consacrate de Eliade, in 1937, sacrificiului franchist al lui Ion Mota si Vasile Marin“ (p. 197).

Din aprilie 1940 pina in 1945, M. Eliade a lucrat la ambasadele Romaniei de la Londra si Lisabona. Asa cum o probeaza arhivele londoneze, Eliade s-a aflat sub supravegherea serviciilor secrete si a Military Intelligence, pe perioada sederii sale la Londra, din cauza legaturilor lui cu Garda de Fier si a banuielilor ca ar lucra pentru Germania (pp. 281-286). La Lisabona, pe linga serviciile pe care le indeplineste pentru regimul antonescian, in calitate de diplomat, Eliade scrie o carte apologetica la adresa lui Salazar. „Nu este o carte comandata. Proiectul este unul de suflet, citeste foarte mult si munceste cu aplicatie si ardoare pentru acest proiect“, precizeaza cercetatoarea (p. 295). Cartea are 240 de pagini si va aparea la Bucuresti, la Editura Gorjan, in 1942. Este o marturie a continuitatii preocuparilor spirituale ale lui Eliade si a raporturilor strinse dintre valorile culturale si cele politice pentru care pledeaza autorul. Cartea „a fost scrisa, se declara in Introducere, pentru a raspunde unei intrebari pe care autorul si-o pune de zece ani: este posibila o revolutie spirituala? O revolutie facuta de oameni care cred, inainte de orice, in primatul spiritului este istoric realizabila?“ (p. 296).

Spre deosebire de Cioran, intelectual angajat cu pana de partea legionarilor, Eliade a depasit aceasta pozitie, devenind un militant politic al extremei drepte romanesti. Desigur ca astazi, in Romania, atare afirmatie trezeste multa animozitate. Alexandra Laignel-Lavastine este insa foarte convingatoare prin argumentele pe care le invoca. Jurnalul portughez al lui Eliade (1941-1945), pe care autoarea a avut ocazia sa-l citeasca, publicat deocamdata numai in Portugalia, in 2001, la Editura Kairos, ne dezvaluie un om atasat sentimental si intelectual de Germania lui Hitler, de Antonescu, de „prietenii sai legionarii“ pe care ii va intilni in scurta vizita prin Bucuresti din 1942. De asemenea, jurnalul ne arata disperarea de care este cuprins Eliade in momentul in care intuieste ca este posibil ca Hitler si aliatii lui sa piarda razboiul. El traieste, incepind cu sfirsitul anului 1942, adevarate depresii, stari insomniace, cosmaruri datorate „imbecilitatii feroce de care dau dovada Churchill si Roosevelt“ (20 decembrie 1942) sau inaintarii „anglo-bolsevicilor“ (25 decembrie), dupa cum noteaza (p. 316). Jurnalul din Portugalia are o semnificatie deosebita in cunoasterea celui care a inspirat si animat generatia de la ’20, dar si generatii postbelice de intelectuali romani.
Nu cred ca poate fi vorba aici de o simpla reactie emotionala a unui tinar diplomat, un episod nesemnificativ al celui ce avea sa devina un prestigios istoric al religiilor. Discursul profesional si cel politic se influenteaza si completeaza la Cioran si Eliade. De altfel, in 1937, aflindu-se la Paris, Cioran ii scrie lui Eliade: „Romania nu se va putea impune Occidentului decit printr-o revolutie de dreapta. Mai mult ca oricind, sint convins ca Garda de Fier reprezinta ultima sansa pentru Romania“ (p. 154).

Cioran cel din Schimbarea la fata a Romaniei (1936) si Un popor de singuratici (1956) se arata deosebit de preocupat de chestiunea evreiasca. Insa si inainte si dupa razboi, discursul sau ramine unul antisemit. „Tinarul Cioran poate fi clasificat in categoria antisemitilor din convingere, spre deosebire de cei de ocazie“, subliniaza autoarea dupa ce evalueaza principalele teme de reflectie introduse de Cioran in capitolul IV al cartii din 1936. Dupa 20 de ani, obsesia identitara, a descoperirii cu orice chip a specificitatii evreilor ca popor, il face pe scriitor sa incerce un discurs asemanator a ceea ce astazi s-ar numi pledoaria pentru o discriminare pozitiva. Constructia nu este decit o noua speculatie emotional-metafizica care incearca sa transforme ura in admiratie. Rezultatul, noteaza Alexandra Laignel-Lavastine, este o alta expresie a antisemitismului. Argumentele nu lipsesc. Ambele scrieri sint pline de clisee iudeofobe, de evaluari generalizatoare privind rolul sau destinul poporului evreu. De multe ori, exprimarea este una tipic antisemita, in care subiectul, protagonistul, identificarea trasaturilor caracteriale se face sub forma „Evreul este…“. Dupa disecarea celor doua lucrari ale lui Cioran, cit si a altor texte, autoarea reuseste sa sintetizeze imaginea evreului cioranian. „Intotdeauna au tendinta de a face opinie separata, arboreaza o aroganta dumnezeiasca, fapt pentru care de cele mai multe ori ei apar ca o incarnare a fanatismului; in nici un caz radacinile lor nu se afla in pamintul nostru; toti au un fond religios, sint revolutionari din instinct si nici unul dintre ei nu este prost; sfideaza criiterile noastre, armele lor sint invizibile, sint cupizi si generosi, profita de bunatate fara scrupule si se insinueaza in comert si cultura etc.“ (p. 445).

E. Ionesco, un spirit democrat, antifascist si antitotalitar, avea sa ramina fidel criticii fascismului, legionarismului. In cartea sa din 1934, Nu, a respins atit extremismul de dreapta, cit si pe reprezentantii acestei doctrine, pe care ii identifica cu rinocerii. Eliade si Cioran faceau parte dintre ei. Dupa razboi, spre sfirsitul anilor ’40, in scrisori adresate lui Tudor Vianu sau Petru Comarnescu, Ionesco se considera incapabil sa-i intilneasca pe cei doi, tocmai din cauza trecutului lor legionar (p. 15). Paradoxal, avea totusi sa-i intilneasca, sa intretina relatii. Mai mult, Ionesco nu a vorbit niciodata in public despre trecutul extremist al celor doi. Alexandra Laignel-Lavastine analizeaza in detaliu itinerariile celor trei scriitori in Occident dupa 1945, inlantuie o seama de argumente pentru a motiva o atitudine cel putin curioasa pentru un militant antitotalitar cum a fost E. Ionesco. Si totusi…
Un aspect din biografia autorului Rinocerilor apare mai consistent in incercarea de a afla resorturile acestei taceri. Satul de fascismul romanesc, Ionesco ajunge in 1942 „un evadat care a fugit imbracat in uniforma gardianului“, devenind diplomat la ambasada Romaniei de la Vichy. Aici ocupa mai multe pozitii ierarhice, ajungind pina la aceea de secretar principal. Va ramine in uniforma gardianului, pe care o detesta, pina la sfirsitul regimului Antonescu. Activitatea lui diplomatica pare a fi un joc dublu, constiinciosul functionar diplomatic desfasurind si o seama de preocupari tinind de optiunile sale culturale sau politice democratice. Astfel, este posibil sa fi avut unele legaturi cu miscarea de rezistenta, sa fi contribuit la incercarea de eliberare din lagarul de la Drancy a lui Benjamin Fondane.
„Aceste elemente ne dezvaluie un Ionesco care, desigur, nu are comportamentul unui mare rezistent antifascist, dar care se zbate sa ramina credincios valorilor lui, de-a lungul acestor ani negri. In ciuda «bolii morale» si «paraliziei spirituale» pe care le marturiseste la sfirsitul anului 1943, se va declara, in cele din urma, pentru «sensul francez si umanist al existentei» si impotriva «fortelor anonime»“, asa cum ii scrie lui Tudor Vianu (1943 si 1944) (p. 362).

De ce nu a spus niciodata nimic despre trecutul sau de functionar al unui regim totalitar, fascist, se intreaba cu indreptatire autoarea. Ea formuleaza si o ipoteza plauzibila pentru itinerarul personal al dramaturgului, dar care, din perspectiva carierei si a prestigiului public pe care l-a dobindit, cred ca ramine un argument slab. „Tacere regretabila, compromis incontestabil, perioada petrecuta la Vichy se apropie, in cazul sau, de o strategie de supravietuire“ (pp. 349-350). Uitarea propriului trecut explica tacerea lui Ionesco asupra colegilor sai de generatie Eliade si Cioran, ale caror pozitii politice nu le-a impartasit niciodata.
Cioran si Eliade aveau sa parcurga alte itinerare. In consonanta deplina cu viziunea lor fundamentalist conservatoare, care facea apel fie la miturile ortodoxismului arhaic ale salvarii prin sacrificiu suprem sau la nevoia unei modernizari abrupte care sa fie condusa de un regim autoritar, cei doi lideri ai generatiei de la ’20 aveau sa se apropie de miscarea legionara. Cum bine observa Alexandra Laignel-Lavastine, evaluarea acestei apropieri ca pe o simpla „eroare de tinerete“ sau ca pe o apropiere de o „secta“ eminamente spirituala, crestina, are astazi numai semnificatia unei tentative de cosmetizare a trecutului lor. Intrucit mai tot ce au publicat cei doi scriitori in perioada interbelica este astazi accesibil prin reeditarile si antologiile de articole din presa vremii, nu vom insista asupra acestui aspect. Cartea cercetatoarei franceze o face in chip ireprosabil. Ea ofera suficiente exemple din publicatiile lui Cioran si Eliade. Reluam numai citeva exemple semnificative.

Ca urmare a perioadei petrecute in Germania nazista intre 1933-1935, E. Cioran publica mai multe articole elogioase la adresa lui Hitler si a Germaniei. „Nu exista astazi in lume vreun om politic care sa-mi inspire o simpatie si admiratie mai mare ca Hitler… – scrie in Vremea din 15 aprilie 1934. Mistica Führerului in Germania este pe deplin justificata… Discursurile lui sint traversate de un patos si o frenezie pe care numai un spirit profetic poate sa le atinga…“ (pp. 134-135). La capatul celalalt al drumului, in plina dictatura legionara (27 noiembrie 1940), intr-o emisiune radiofonica, estetul disperarii ii aduce un elogiu Capitanului. In ajun, avusese loc masacrul legionar de la inchisoarea Jilava, unde au fost omoriti in celule 64 de detinuti politici, urmat de asasinatul lui Virgil Madgearu si al lui N. Iorga. Cioran vorbeste la radio despre rolul prodigios al lui C.Z. Codreanu in destinul Romaniei: „Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamint n-aveau nici un continut decit asteptarea. Cineva trebuia sa vina… Capitanul a dat romanului un rost… El nu a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul in respiratia zilnica a Romaniei… Cu exceptia lui Iisus, nici un mort nu a fost mai prezent intre vii. Acest mort a raspindit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana si a readus cerul deasupra Romaniei“ (p. 335). Pe tot acest parcurs, Schimbarea la fata a Romaniei isi afla suficiente corespondente in articole politice si propagandistice de sustinere a miscarii legionare. Cine citeste cu atentie, fara prejudecati de un fel sau altul, nu poate sa nu sesizeze legatura spirituala dintre cartile lui Cioran si scrierile sale politice.
Tematica legionara din publicistica lui Mircea Eliade, din anii ’30, este si ea bine ilustrata in carte. Nu insistam asupra ei. Amintim doar contributia pe care o aduce la exaltarea salvarii prin sacrificiul suprem, prin moarte, o data cu decesul legionarilor Mota si Marin in razboiul civil din Spania, unde au participat alaturi de trupele franchiste (p. 187). Tema sacrificiului, a implinirii prin moarte, este una larg dezbatuta si revendicata de Eliade, in cartile lui de specialitate, ca modalitate spirituala pentru schimbarea soartei Romaniei. „Primatul spiritului, revolutie crestina: o apreciere minimala este ca aceste cuvinte se incarca, sub pana lui Eliade, cu un clar continut politic care dupa 1945 avea sa dispara“ (p. 187).

Cu toate aceste masuri de prevedere, cercetatorul nu este impacat cu sine. A ales calea buna de cercetare si interpretare? Pentru a nu da prilej de suspiciuni sau interpretari, inca un citat edificator pentru preocuparea autoarei de a nu se indeparta de discursul si deontologia proprii stiintelor socio-umane: „Rupind tacerea asupra angajamentului politic al lui Mircea Eliade si Emil Cioran, m-am confruntat cu o ultima dificultate: a nu raspunde la excesul victimizarii (absenta sentimentului de coresponsabilitate in fata raului) printr-un exces simetric de incriminare“. Astazi, dilema cercetatorului este cum sa evalueze raporturile dintre judecatile politice si opera celor doi fara a cadea in capcana de a deveni procuror. Cercetatorul se afla asadar „intr-o pozitie extrem de delicata. Fara indoiala, sintem constrinsi sa ne miscam cu incordare intre cei doi poli [a emite sau nu judecati – n.n.] si este posibil ca aceasta tensiune sa fie cea mai propice pentru a cuprinde demersul istoric pe care ni-l asumam. In orice caz, solutia buna nu pare a fi de partea facilitatilor de abordare postmoderne care se refugiaza in intregul imprastiat si refuza orice principiu de imputare, risca sa se rataceasca in analize relevind adesea simpla decadere din drepturi“ (pp. 520-521).
Cartea se sprijina pe un vast si solid proiect de documentare. Autoarea a folosit surse arhivistice, orale, scrieri memorialistice, autobiografice, operele lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugène Ionesco, antologii de texte, articolele politice publicate in presa vremii, corespondente, scrieri inedite, studii critice, studii de istorie si sociologie politica, de sociologie a intelectualilor. De mentionat surpriza placuta pe care o ai citind cartea. Constati ca multe, foarte multe din informatiile care au ajutat-o sa-si elaboreze argumentatia sint accesibile in publicatii si carti din Romania.

Acesta este unul din argumentele obiective pentru care traducerea cartii in limba romana este bine venita. Scrisa de un cercetator francez, cartea apartine si culturii romane. Mesajele care o structureaza sint deosebit de actuale si provocatoare in dialogul nostru cultural. Cioran, Eliade, Ionesco se inscrie intr-un registru al comunicarii despre cei trei scriitori foarte putin acoperit in cultura romana, oferta constind intr-o perspectiva sintetizatoare asupra intelectualilor E. Cioran, M. Eliade si E. Ionesco.
Romania interbelica nu a reusit sa depaseasca dilemele modernizarii. Cu o economie agrara in curs de industrializare, o democratie limitata si incapabila sa vibreze la nemultumirile sociale, cu o intelectualitate tinara dornica de afirmare si ascensiune sociala pe care statul nu i-a putut-o asigura, in Romania se acumulasera tensiuni si frustrari care au favorizat reactiile culturale si politice specifice extremismului de dreapta. In aceasta perioada istorica de criza a modernitatii, Eliade, Cioran si Ionesco elaboreaza raspunsuri specifice despre destinul Romaniei. Primii doi aveau sa se inscrie in registrul metafizicii extremei drepte, in timp ce Ionesco, profund socat de atitudinile retrograde, agresive si irationale ale acestui tip de discurs, avea sa imbratiseze principiile rationalismului iluminist.

Autoarea asaza cu acuratete cele trei mesaje in dialogul de idei din perioada interbelica, cind practic se crease o polarizare intre fascism si hitlerism, pe de o parte, si spiritualitatea intrupata de valorile rationalismului, ale progresului social si uman, de cealalta parte. „La o extremitate Ionesco. Discursul sau urmarea sa convinga compatriotii sa renunte la absurda cautare a «romanismului», pentru ca in sfirsit sa «abandoneze parimele» si sa se confrunte cu realitatea exterioara: «Trebuie sa ne sincronizam la scoala culturii occidentale», afirma scriitorul, iar «acest efort cultural nu implica in mod necesar o crima de inalta tradare» (Nu). Aceasta este directia occidentalismului. La cealalta extremitate, Eliade, care, in conformitate cu directia autohtonismului, va accentua, grosso modo misiunea taranului etern, a ortodoxismului si a «fortei lor creatoare», aceasta «traditie» care, trecuta prin sita ideologiei de stat, ar fi trebuit sa nu mai aiba nimic in comun cu notiunea spatiu-timp proprie Gemeinschaft-ului rural. Intre aceste doua extreme, Cioran incerca, intr-un anume fel, sa depaseasca contradictiile celor doua pozitii antinomice ale camarazilor sai: va accepta, alaturi de Ionesco, necesitatea unei modernizari nelimitate, dar respingind componenta liberala; cu Eliade va subscrie la o ideologie etnicista si organicista, lipsita insa de trasatura taranista si cea arhaizanta. Aceasta sinteza isi va gasi expresia politica in modelul revolutiei conservatoare“ (p. 68).

Pentru cei interesati de complexitatea productiei intelectuale, de raportul dintre valorile si etica rationalismului, cele care fundamenteaza modernitatea, si expresiile irationalismului, fundamentalismului sau conservatorismului in actul creatiei intelectuale, o astfel de pozitie este insa insuficienta. Pe de o parte, un itinerar intelectual cunoscut incomplet, mai cu seama atunci cind trasaturi importante, definitorii, de semn negativ, sint eludate, nu poate constitui un temei consistent pentru o recunoastere culturala, sociala. Prestigiul profesional care confera biletul de intrare in clubul elitei culturii universale este intotdeauna intarit sau nu de celelalte manifestari ale personalitatii creatorului. Reamintim de raporturile lui Heidegger cu nazismul sau antisemitismul lui Céline. Ipostaze care, in mod firesc, au redesenat imaginea acestora in cultura europeana. Pe de alta parte, din perspectiva eticului, o cariera profesionala exemplara devine una viciata cind, in fapt, ea s-a alimentat din constiente omisiuni ale unor ipostaze biografice contrare cu statutul profesional si etic dobindit.
Nu este vorba aici de nici un fel de political correctness, de obsesive si sterile lupte cu un trecut lipsit de importanta, ci de o intrebare fireasca, dar plina de tilc: ce, cit ramine in patrimoniul cultural sau cum se recepteaza opera culturala a unui intelectual cu optiuni politice extremiste sau al carui mesaj este unul eminamente ne- sau antimodern?

Dar sa ne intoarcem la carte. De la inceput, pentru a risipi orice tentativa de deformare a mesajului, Alexandra Laignel-Lavastine marturiseste scopurile acestei lucrari. „Una dintre convingerile cu care am pornit acest eseu a fost renuntarea la obisnuita perspectiva disjunctiva, pentru noi inselatoare, intre un inainte putin anecdotic (perioada romaneasca) si un dupa (perioada franceza sau franco-americana in cazul lui Eliade) considerat ca adevaratul inceput. Aceasta intrucit prima etapa nu este o perioada marginala in biografia lor si nu poate fi calificata, la rigoare, la rubrica «anilor de tinerete»: la sfirsitul anilor ’40, Eliade, Cioran si Ionesco sint oameni maturi, se apropie de 40 de ani. Sint intelectuali formati, cu o impresionanta opera publicistica demonstrind o maturitate si o coerenta deja proprii celor trei ginditori. Cioran a publicat cinci carti. Eliade este autor a nu mai putin de 25 de volume, multe traduse in diferite limbi, iar in 1949, la 42 de ani, face parte din galeria personalitatilor din istoria religiilor. In al doilea rind, experienta romaneasca reprezinta un loc central in traiectoria ulterioara a celor trei scriitori“ (pp. 18-19).

Constienta de aspectul extrem de sensibil al angajamentului politic al lui Eliade sau Cioran, autoarea este preocupata „sa evite logica procesului juridic“ in derularea cercetarii. Ea adauga imediat ca pentru a stabili daca exista vreo legatura intre antisemitismul sau ideile „regenerarii fiintei romanesti“ si productia intelectuala ulterioara a lui Cioran sau Eliade, „ipoteza de lucru este evitarea pe cit posibil a doua atitudini simetrice: una, majoritara printre interpretii romani, care se rezuma in a considera pozitiile de extrema dreapta a celor doi autori ca un simplu episod, o paranteza fara impact real asupra moralistului Cioran, asupra omului de stiinta si umanistului Eliade; cealalta atitudine consta in a reduce ansamblul gindirii celor doi la un simplu fascism. Asemena atitudini sint, de altfel, doua modalitati prin care se evita reflectia asupra legaturilor complexe dintre partea politica si cea filozofica a drumului lor, componente care, dupa parerea noastra, au intretinut o tensiune constanta, logica si cronologica totodata“ (pp. 30-31).

Intelectualul intre cariera si politica
Aparuta in aceasta primavara la Paris, Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme a avut parte de o buna primire in Franta. Asa cum a prezentat de altfel si Observatorul cultural, mai multe cotidiane si saptaminale au publicat cronici de intimpinare sau recenzii favorabile. In Romania, unde cultura mitului este inca adinc inradacinata, fara sa se fi citit cartea, doar pentru ca ea se refera la atitudini culturale, politice sau sociale mai putin reconfortante ale celor trei personalitati apartinind soclului culturii romanesti, care sint figuri reprezentative ale culturii universale a secolului XX, au aparut, cu promptitudine, reactii, de cele mai multe ori, de respingere sau de denigrare a cartii. Observatorul cultural a informat si de aceasta data. Adaug numai talk-show-ul de la OTV, unde cartea a fost un pretext pentru noi supralicitari la adresa lui Cioran si Eliade si paradoxalul mesaj din Dimineata (10 aprilie a.c.), de pe prima pagina, unde, nici mai mult, nici mai putin, Cioran si Eliade sint identificati cu militantii neobositi pentru democratie (!). „Operele fundamentale ale lui Eliade, Cioran si Ionesco, titreaza jurnalul, asimilate definitiv in cultura universala, pozitiile lor publice, de notorietate, in favoarea celor mai inalte principii ale democratiei si umanismului pe care s-au situat pina in ultimele clipe ale existentei lor pamintesti sint eludate fara o minima decenta spre a reactiva vorbe si episoade ale caror semnificatii, tardiv extrapolate, nu pot constitui temeiul destructiei intreprinse“.
Nimic din toate aceste insinuari. Si o precizare. Preluind argumentul-cheie al lui Ion Bogdan Lefter din studiul critic pe care l-a facut Omului recent scris de H.-R. Patapievici, nu as fi scris probabil despre aceasta carte daca ea nu ar fi reusit, cu mijloace rationale, sa demitizeze elite, personalitati emblematice care au avut si mai au o mare influenta in cultura romana. Este vorba de o influenta neasumata critic, de receptarea apologetica, fragmentara a scrierilor lui Eliade sau Cioran.

Alexandra Laignel-Lavastine ii ofera cititorului o ampla analiza de istorie a mentalitatilor, sociologie a culturii, istorie politica si sociologie a elitei intelectuale. Nu in ultimul rind, cercetatoarea si-a propus si a reusit o remarcabila incursiune savanta in universul politic si cultural al Europei de-a lungul secolului XX. Ea urmareste traiectoria publica, cariera profesionala, relatiile sociale, politice si personale, precum si gindurile, judecatile, la inceput intime, astazi publice, despre sine si ceilalti, despre sine si despre lume in genere, a trei personaje ce au marcat puternic spiritualitatea generatiei anilor ’20 din Romania si care, dupa cel de-al doilea razboi mondial, au reusit sa se impuna in cultura universala a secolului. Alexandra Laignel-Lavastine si-a propus sa demitizeze trei personalitati culturale de notorietate, reconstituind raporturile dintre optiunile si scrierile lor politice din anii ’30 si ’40 si opera lor culturala.
In fapt, cartea este o pledoarie pentru verticalitatea intelectualului, pentru capacitatea acestuia de a-si asuma cariera, vorbele, crezul social, valorile culturale, atitudinile publice pe care le exprima de-a lungul carierei. Orice meditatie despre lumea in care traim sau in care am vrea sa fim, orice metafizica, oricit de indepartata, ar parea exterioara existentei cotidiene, alimentata dintr-un permanent conflict intre ideile impartasite si biografia personala si sociala a intelectualului, sugereaza cu indreptatire cercetatoarea franceza. Itinerarul intelectual, politic si etic al lui Cioran, Eliade sau Ionesco sint strins interdependente, compun personalitatea si figura istorica reala a fiecaruia. Ele nu pot fi disociate.

Pentru cultura romaneasca de tranzitie cred ca mesajul Alexandrei Laignel-Lavastine este cum nu se poate mai actual. Problema verticalitatii, a asumarii propriei biografii sau cea a dozajului dintre optiunile politice si valorile modernitatii in creatia intelectuala sint inca departe de a fi clarificate. Nu putini intelectuali, dupa decembrie 1989, in loc sa-si asume critic propria traiectorie profesionala si sociala, au preferat atitudinea fundamentalist anticomunista, ca manevra pentru „uitarea comunismului“ lor sau ca prilej pentru o rapida ascensiune profesionala si sociala. Un alt aspect este raportul dintre creatia intelectuala si optiunile politice sau doctrinare ale intelectualului. In timp ce cartea demonstreaza cu acuratete intercomunicarea dintre cele doua ipostaze ale spiritualitatii, in Romania asistam la incercarea de a acredita mitul etanseitatii, al disocierii stricte dintre mesajul cultural al intelectualului care deserveste stiintele socio-umane si doctrina politica impartasita.
De la primele rinduri ni se comunica mesajul care structureaza intreaga carte. Cei trei colegi de generatie au avut reusite profesionale de exceptie, devenind figuri exemplare in domeniul lor: „Cioran ca estet al apocalipsei si ca un «La Rochefoucauld al secolului XX»; Ionesco, primul scriitor francez care a reusit sa fie publicat in La Pleiade in timpul vietii, ca print al absurdului; Eliade ca unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor din timpul nostru, dupa o formula adjudecata pretutindeni la moartea lui, in 1986“ (p. 11). Recunoasterea acestui statut, pe care, de altfel, autoarea nu-si propune nici un moment sa-l minimalizeze, nu este insa suficient pentru a avea o cunoastere exacta, completa asupra personalitatii lor. Daca ne rezumam la aceasta imagine, raminem in sfera prejudecatilor, a miturilor. Pentru cei mai multi poate fi reconfortant.

Nu pot sa nu fiu de acord cu dr. Filderman care spunea: „In nici o tara dominata de nazisti n-a supravietuit o asa mare proportie a populatiei evreiesti“. Cauzele acestei supravietuiri sint omenia romaneasca si morala crestina a romanilor, care au impiedicat infaptuirea unui holocaust total, inclusiv deportarea evreilor din vechiul Regat spre lagarele de exterminare din Polonia.
Va invit sa ne aplecam pentru o clipa asupra raportului sefului Politiei de siguranta si al serviciului de siguranta german, Rientelen, catre superiorul sau Luther, document ce poarta data de 26 iulie 1942 si in care se specifica, in conformitate cu intelegerea dintre delegatul lui Eichman in Romania, Gustav Richter, si Mihai Antonescu, ca, incepind cu 10 septembrie 1942, evreii din Romania urmau „sa fie transportati succesiv in districtul Lublin, unde cei apti de munca sa fie utilizati, iar restul supusi tratamentului special“. Se intelege, sper, traducerea notiunii „tratament special“.
Singurul lucru care a ramas neperfectat a fost semnarea programului de deportare a 1000 de evrei zilnic pe traseul Bucuresti-Adjud-Suceava-Cernauti-Lublin. Timp de noua luni de zile, conducerea Cailor Ferate Romane a tergiversat parafarea unui plan concret de deportare spre Polonia. Erau antrenati in aceasta actiune unii dintre cei citati anterior, si anume generalul Orezeanu, subdirectorul general C. Paunescu, directorul regionalei Timisoara, Ion Vladescu, si inginerul evreu Kinsbruner, un apropiat al lui C. Paunescu.

Cind scriu aceste rinduri am in fata marturisirea scrisa a ing. Vladescu, datata septembrie 1974. Aceasta marturisire descrie actiunea de salvare a evreilor intreprinsa de cei trei conducatori ai Cailor Ferate Romane spre a impiedica deportarea evreilor in Polonia. Initial am vrut sa o citez integral, insa timpul nu-mi permite. Stau la dispozitie cu documente. Multumesc in orice caz revistei Magazin istoric si regretatului Cristian Popisteanu pentru publicarea acestor documente inca din septembrie 1974.
Timp de sapte luni, conducerea CFR a sabotat planul de deportare. Este adevarat ca, in mai 1943, Guvernul Romaniei renunta la plan, dupa batalia de la Stalingrad. In cele sapte luni urmau sa fie deportati in Polonia 210.000 de evrei regateni. Ei nu au pierit datorita umanismului conducerii Cailor Ferate. Ea dovedeste opozitia romanilor la holocaust, dar nu inexistenta acestuia.
La intrebarea daca a fost holocaust in Romania, raspunsul este DA. Dar proportia mortilor nu a atins cote supra-aberante, datorita umanismului romanesc si moralei crestine a unui numar mare de romani.

Referat sustinut la sesiunea de comunicari Holocaustul si implicatiile lui in Romania, organizat de Academia Romana si Ministerul Culturii si Cultelor in ziua de 28 iunie 2002.

Desigur, situatia nu este identica in Ardealul de Nord, care, din 30 august 1940 si pina la sfirsitul razboiului, a fost sub administratia statului maghiar, care poarta intreaga responsabilitate pentru practicarea holocaustului in aceste regiuni.
In ce priveste populatia evreiasca din teritoriile de est ale Romaniei, distrusa in buna parte prin pogromuri, infometare, imbolnavire, m-am oprit asupra unei cifre, dedusa din documente: 200.000 de suflete. Calculul ii apartine distinsului si respectatului acad. Florin Constantiniu, in al domniei-sale volum O istorie sincera a poporului roman3. Este adevarat ca in calculul dlui academician Constantiniu sint cuprinse si victimele holocaustului, respectiv ale genocidului din Transnistria, inclusiv populatia autohtona evreiasca din aceasta regiune. Sint obligat sa fac propria mea observatie ca teritoriile din Transnistria erau tot in administratie romaneasca, guvernator fiind Alexianu.

La cei 200.000 de evrei disparuti in teritoriile din est, trebuie adaugati cei 10 pina la 16.000 de evrei ucisi in pogromul de la Iasi. Cifra de 16.000 de victime evreiesti este pentru prima oara semnalata de Radu Leca si de curind demonstrata de istoricul israelian Jean Ancel, incluzind cele 124 de victime ale pogromului legionar din Bucuresti, cele 50 de victime ale pogromului de la Dorohoi si cele 20 de victime ale pogromului de la Galati. Caci la Galati a fost un pogrom in ziua de 30 iunie 1941, conform documentelor prezentate de colonelul Borcescu, fost sef al serviciilor informative ale armatei, dar si marturisirilor ambasadorului din acea vreme al Frantei la Bucuresti, Jacques Truelle. De acest pogrom nu s-a ocupat nimeni in Romania ultimilor 50 de ani. Lipsa de documente sau cosmetizare?
In aceeasi perioada, 300-500 de evrei au fost ucisi in actiuni individuale, in special prin aruncare din tren.
Insumate, cifrele pe care vi le-am prezentat conduc la circa 213.000 de evrei ucisi sub diverse forme in vechiul Regat, Transilvania de Sud si teritoriile din est aflate sub jurisdictia guvernului Antonescu.
Fie ca denumim actiunea de exterminare genocid, holocaust sau utilizind termenul ebraic soah, de ea se fac responsabile organele abilitate ale statului din perioada anilor 1940-1944 si acopera un spatiu istoric cuprins intre 1 iulie 1940 (data pogromului de la Dorohoi) si 23 august 1944. Controversa asupra denumirii acestui spatiu istoric nu face decit sa alimenteze, de fapt, controversa negationismului de orice natura cu realitatea istorica.

Autoritatile supreme ale statului din acea perioada istorica au recunoscut, in fond, ca au ordonat exterminarea populatiei evreiesti. Ne referim aici la scrisoarea lui Wilhelm Filderman din 11 octombrie 1941, in care facea un apel disperat la conducatorul statului privind conditiile de exterminare in ghetoul de la Chisinau, si la raspunsul lui Ion Antonescu din 19 octombrie 1941, ambele scrisori primind comentariul ambasadorului francez Jacques Truelle. Antonescu justifica executiile, urmate de deportarile care au generat moartea a 200.000 de evrei, prin asa-zise acte dusmanoase ale evreilor fata de armata romana. Fara a intra in amanuntele acestor acuzatii, daca ele aveau un singur gram de adevar, cei care au actionat impotriva armatei romane fie trebuiau tratati ca prizonieri de razboi, daca purtau uniforme militare, fie trebuiau judecati de tribunalele militare, daca erau civili. Sint nevoit sa-l citez din nou pe distinsul domn academician Constantiniu, care demonstreaza ca, din cele 10.566 de persoane arestate in anii guvernarii Antonescu, 2567 provin din nordul Bucovinei. Daca au existat 200.000 de colaboratori evrei ai armatei sovietice, trebuiau inculpate 200.000 de persoane de etnie evreiasca spre a fi judecate de Curtile Martiale si condamnate, inclusiv la moarte, si nu ucise prin exterminare sub diverse forme.
Fara a intra in amanunte privindu-i pe colaborationistii de origine romaneasca din Basarabia si Bucovina, pentru ca acestia au fost cu zecile de mii, sintem nevoiti sa-l citam pe Ion Antonescu judecind lucid cazul lor: „Cind am venit acolo, ne-am gasit in fata unor reclamatii fara sfirsit, in care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta provincie seste vorba de Basarabia – n.n.t se facusera, in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decit rusii, persecutind populatia romaneasca. Populatia romaneasca cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si daca pedeapsa era capitala, mai cream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. Si atunci am aplicat clementa, ca si in cazul legionarilor“. Am citat din Jurnalul Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943.

Recent, Fundatia „Dr. W. Filderman“ a editat, cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor, memoriile doctorului Traian Popovici, intitulate Spovedania1.
La Cernauti au trait, in 1940, circa 50.000 de evrei, dintre care 20.000 au fost salvati de Traian Popovici. Alti 30.000 au fost ucisi in primele zile ale pogromului sau au luat drumul deportarilor in Transnistria, unde cei mai multi au murit prin infometare sau din pricina bolilor care i-au macinat. Transnistria nu a fost un lagar cu camere de gazare, dar a fost un lagar de nimicire.
Majoritatea evreilor deportati de la Cernauti s-au imbolnavit de tifos exantematic sau tuberculoza galopanta, iar infometarea a fost mijlocul de a-i ucide pe evrei. Sint obligat sa citez citeva din marturiile lui Traian Popovici: „Populatia sortita deportarii era mai intii adunata in grupe de cite 2000 si apoi, prin noroi si mocirla, impinsa spre rampele de incarcare din gara principala. Aici, inghesuita in vagoane, cite 40-50 de vagoane sub paza militara, iar trenul, sub comanda unui ofiter, se punea in miscare spre Nistru, spre punctele de concentrare Atachi si Marculesti, de unde peste riu erau trecuti in imparatia infernului…“.

Un alt citat: „Tragicul lor destin a apropiat in suferinta, si peste mileniu, ducerea lor in robia babiloniana si in iadul de foame-boala si moarte al Transnistriei sau Ucrainei de peste Bug. Mortii erau coboriti din trenuri in gari si abandonati de serviciile de caritate locale“.
Alt citat: „La un singur transport, din 60 de sugari, a supravietuit unul singur. Obositi, poticniti, erau abandonati in stare muribunda pe marginea drumurilor, lasati destinului lor tragic, prada ciinilor si vulturilor…“.
Si un ultim citat: „Mortalitatea a crescut de la 50-70%, ajungind chiar la 85% in comuna Bersad (jud. Balta), unde deportatii au fost tinuti in loc deschis sub cerul liber, ca vitele, pina la 20 decembrie. Nu aveau alt scop «uman» decit stingerea lor“.
Pina aici am citat unele relatari din Spovedania lui Traian Popovici, fost primar al Cernautiului, descendent al unei familii de popi crestin ortodocsi, salvator a 20.000 de evrei din Cernauti, martor ocular, care si-a scris memoriile in anul 1941. Au pierit la Cernauti 60% din numarul locuitorilor evrei. Putem afirma oare ca, cel putin la Cernauti, in exemplul ales, nu a fost holocaust?

Si lucrurile se vor repeta dupa acelasi tipic la Chisinau sau in alte locuri. Timpul nu-mi permite sa citez din raportul comisiei de ancheta a celor intimplate la Chisinau, comisie condusa de generalul de corp de armata Niculescu si care si-a prezentat raportul in decembrie 19412. Sint convins ca dumneavoastra cunoasteti bine acest document, existent in arhivele militare.
Am citat evenimente dramatice intimplate la Cernauti si Chisinau pentru ca sintem obligati, ca istorici, sa ne punem o intrebare inainte de a ne pronunta asupra existentei sau neexistentei holocaustului, si anume daca Basarabia si Bucovina de Nord au fost parte componenta a Romaniei interbelice pina la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 si, apoi, intre 22 iunie 1941 si 23 august 1944, cind teritoriile au fost eliberate de armata romana. Neindoielnic, eliberarea nu a adus instaurarea unei administratii civile. Desigur, aceasta problema a administratiei militare si nu a celei civile este un capitol aparte si nu are legatura cu holocaustul, dar v-as propune, ca istorici, sa dezbateti in viitor si aceasta tema. Dezbatere istorica, si nu politica. Este nevoie de adevar.
Pentru mine – si cred ca si pentru dumneavoastra – administratia romaneasca a Basarabiei si Bucovinei, civila sau militara, puncteaza apartenenta Basarabiei si Bucovinei la Romania, indiferent de prevederile pactului Ribbentrop-Molotov si de vitregia geopolitica postbelica, prelungita pina azi.
De aici o prima concluzie: nu se pot desparti evenimentele dramatice din Basarabia si Bucovina de Nord de cele din vechiul Regat. Comportarea fata de o comunitate etnica nu se poate desparti in functie de regiunea geografica a tarii. Din punct de vedere istoric, Romania a fost si este un stat national unitar si nu se poate desparti intensitatea masurilor punitive dintr-una sau alta din regiunile tarii.

A fost holocaust in Romania?
Pentru inceput, permiteti-mi sa-mi plec cu respect fruntea in fata memoriei acelor mii de romani care, prin curaj si credinta crestina, au salvat in anii celui de al doilea razboi mondial circa 400.000 de evrei.
Printre acesti romani ii citez pe Regina-mama Elena, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane: mitropolitii Balan si Tit Simedria, militari de diverse ranguri: generalii Dumitru Popescu, Corneliu Dragalina, Vasile Ionescu-Negru, Orezeanu, colonelul Borcescu, capitanul Ion Popescu sau simplul plutonier Prisacaru, functionari superiori ai statului ca prof. Dumitru Lupu, presedintele Curtii de Casatie a Romaniei, C. Paunescu si I. Vladescu, directori la Caile Ferate Romane. Un caz aparte este al prof. Augustin Caliani, care nu numai ca a salvat vieti omenesti, dar prin curaj si credinta a determinat crearea unui sistem educational paralel de invatamint de toate gradele, care, chiar daca nu a fost recunoscut de stat, a creat o generatie de intelectuali evrei care dupa razboi si-au adus contributia la civilizatia si cultura romana.

Printre salvatori s-au gasit ilustrii medici prof. dr. Nicolae Lupu, prof. dr. Bazil Teodorescu, prof. dr. Dan Teodorescu, dr. Horea Slobozeanu, care au respectat juramintul lui Hipocrat. Nici unul dintre ei nu a actionat din interese materiale.
La Casa NATO a fost omagiat, pe 27 iunie a.c., primarul Cernautiului, Traian Popovici. Sintem obisnuiti cu numele germanului Schindler, cu listele sale de evrei salvati de la moarte. Ei bine, romanii se pot mindri ca fostul primar al Cernautiului din anul 1941 a salvat 20.000 de evrei. Cu tot respectul pe care i-l port omului Schindler, Traian Popovici il eclipseaza prin faptele sale.
Neindoielnic, acei romani care prin curaj si credinta crestina au ridicat notiunea de umanism la cote necunoscute nu au putut impiedica evenimentele dramatice prin care a trecut evreimea din Romania.
La intrebarea daca in Romania a fost sau nu holocaust nu se poate raspunde decit lamurind, in prealabil, doua probleme esentiale.

Ce se intelege prin notiunea de holocaust? Negationistii – si nu numai ei – sint dispusi sa caute raspunsul intr-un dictionar lingvistic, unde vor gasi explicatia ca holocaust inseamna ardere completa, respectiv distrugere totala.
Un alt raspuns posibil este acela de a intelege prin holocaust totalitatea masurilor cu caracter administrativ urmate de exterminarea unui numar mare de membri ai unor comunitati umane pe principii etnice, religioase sau rasiale.
Pornind de la raspunsul dat anterior, este posibil si un al treilea raspuns pentru a caracteriza o anumita perioada istorica in care s-au practicat violente si distrugerea in masa a unor colectivitati umane. A existat un holocaust al armenilor pe principii etnice si religioase, practicat de turcii musulmani imediat dupa primul razboi mondial, a existat un holocaust al evreilor, practicat pe principii etnice si religioase de nazisti si aliatii acestora, a existat un holocaust impotriva nationalitatilor din fosta Iugoslavie, practicat de Slobodan Milosevici. Neindoielnic ca, pentru a marca victima, este nevoie ca ea sa fie indicata: holocaustul armenilor, al evreilor sau al kosovarilor. Desigur ca fiecare dintre aceste holocausturi are particularitatile sale si ale epocii in care a fost savirsit. De asemenea, fiecare colectivitate umana impotriva careia s-a aplicat un set de masuri discriminatorii, urmate de un genocid, se considera detinatoarea monopolului suferintei. Numai cunoasterea colectivitatii asupra careia s-a produs holocaustul, a numarului de victime si a epocii istorice in care s-a produs poate conferi caracterul de unicitate actiunilor de distrugere colectiva a comunitatii respective.

O marturie cutremuratoare: Pogromul de la Iasi. Depozitie de martor
La Editura Hasefer a aparut de curind un volum autobiografic semnat de Adrian Radu-Cernea: Pogromul de la Iasi. Depozitie de martor. O marturie cutremuratoare, din care ample fragmente au fost publicate si in revista noastra.
Intre 28 iunie si 6 iulie 1941, la Iasi au fost ucisi de oamenii regimului Antonescu peste 10000 de evrei, circa 2200 decedind apoi in trenurile mortii, de sete si prin asfixiere. La 60 de ani de la acest moment, relatarea dramatica, greu de suportat, a acestui supravietuitor – pe atunci un tinar linistit si indragostit, de numai 20 de ani – ne asaza in fata ochilor filmul unor evenimente tragice, spre aducere aminte.
Cartea se dispenseaza de orice discurs de escorta, oferindu-ne doar marturia nuda a bestialitatilor xenofobe si antisemite. Citam dedicatia autorului: „In memoria tatalui meu, Tobias Zwieback, care ar fi preferat de multe ori sa moara in trenul Iasi-Calarasi si a pacatuit in lagar, recitind rugaciunea de vesnica pomenire kadis, crezindu-ma pe mine, unicul sau copil, decedat la Chestura din Iasi“.

Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae (cel de-al saptelea volum)
Academia Romana (filiala Iasi) si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, in colaborare cu Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“, Institutul de Arheologie si Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania, au publicat anul trecut, la Editura Hasefer, cel de-al saptelea volum al publicatiei Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae (coordonatori: dr. Silviu Sanie si dr. Dumitru Vitcu). In deschidere, Alexandru Zub si Silviu Sanie semneaza doua texte in memoria a doua personalitati ale culturii romanesti si, respectiv, iudaice, disparute dintre noi in 2001: Z. Ornea si Itic Svart-Kara. Volumul reuneste o parte a comunicarilor prezentate in cadrul simpozioanelor 60 de ani de la pogromul de la Iasi (28-30 iunie 1941) si Ziua culturii iudaice la Iasi, desfasurate in zilele de 21 iunie, respectiv 2 septembrie 2001. Semneaza texte despre istoria si cultura evreilor din Romania Silviu Sanie, Odette Blumenfeld, Ya’akov Geller, Ion Lihaciu, Mihai-Stefan Ceausu, Dumitru Vitcu, Maria Nicoleta Turliuc, Catalin Turliuc, Avram Rosen, Lya Benjamin, Leon Esanu, Andrei Corbea, Markus Bauer, Dimitrie Olenici – teme diverse, de la imigratia in Romania secolului XIX si „chestiunea evreiasca“ in discursul politic din aceasta perioada pina la antisemitismul si pogromurile din timpul regimului Antonescu si de la „paradigma bucovineana“ pina la institutiile culturii iudaice din Tarile Romane. Gheorghe Romanescu scrie despre Tara de Foc si exploratorul Iuliu Popper, Gottfried Wagner, descendent al compozitorului Richard Wagner, supune unei critici taioase traditia antisemita a propriei sale familii, iar Erhard Roy Wiehn scrie despre una dintre cele mai mari tragedii ale evreilor sud-est-europeni – masacrul de la Babi Iar. Demne de tot interesul sint si sectiunile Acta, cu, intre altele, documentele prezentate de Leon Esanu despre pogromul de la Iasi, Miscellanea, cu eseuri semnate de Dumitru Hincu si Gheorghe Teodorescu, si Recenziile, avind ca obiect volume nou aparute despre istoria si spiritualitatea evreiasca.

Fara a insista asupra absentei prezentarii elementelor care au definit drama evreilor din Romania si care, cred, sint necesare intr-un manual destinat elevilor, mentionez numai erorile autorului dintr-un text extrem de vulgar. Astfel, el mentioneaza ca „ulterior, un numar de evrei din Vechiul Regat au fost expulzati catre aceste provincii“ (p. 112), respectiv Basarabia si Bucovina. In fapt, evreii au fost deportati in lagarele din Transnistria, aflate sub administratia armatei romane. De asemenea, pe aceeasi pagina, in loc sa se mentioneze faptul ca, dupa infringerea de la Stalingrad, Antonescu isi reconsidera politica antisemita in componenta sa exterminatorie, Jean-Michel Lecomte scrie: „conducerea ungara le lua acum apararea“...

Domnul T. Wexler, din dorinta de a clarifica sau de a completa mesajul, recurge la o nota a editorului. Tehnic, aceasta nota este alcatuita din 3 note, fara insa ca trimiterile respective sa se regaseasca in textul original. De asemenea, in aceste note exista citeva date istorice incorecte. De exemplu, Radu Lecca nu a fost directorul Centrului National de Romanizare (p. 112), ci comisar pentru probleme evreiesti. Pogromul de la Iasi a fost intre 29 iunie – cind a inceput masacrarea evreilor in curtea Prefecturii Iasi – si 6 iulie 1941, zi in care cel de-al doilea tren al mortii ajungea la Calarasi, si nu 28-30 iunie 1941 – perioada redata in note. Din nota 2 aflam ca „incepind cu 8 august 1940, legislatia antisemita este introdusa in Romania“. De fapt, primele legi antisemite le-a promulgat guvernul Goga-Cuza (29 decembrie 1937-10 februarie 1938), o data cu Legea revizuirii cetateniei.

Dar apogeul acestor note este dat de faptul ca Radu Lecca, unul dintre responsabilii de frunte ai regimului antonescian pentru soarta evreilor din Romania, este citat pentru a se demonstra responsabilitatea si vinovatia lui Antonescu in politica fata de evrei. Or, asa cum prea bine se stie, recursul la citate in literatura stiintifica de specialitate presupune invocarea autoritatii in materie. In acest caz, editorul a preferat, in totala contradictie cu rigoarea textului stiintific, sa apeleze la memoriile lui Radu Lecca, in care, firesc, pentru a-si crea o imagine confortabila, acesta arunca intreaga vina pentru Holocaust pe seama lui Ion Antonescu. Din toata aceasta brambureala, nu este de mirare daca atit profesorul, cit si elevii ramin cu impresia ca Radu Lecca este un salvator al evreilor.

Asa cum se prezinta, manualul finantat de Consiliul Europei nu face decit deservicii in invatarea unor teme de istorie recenta asupra carora, in societatea romaneasca, persista inca destule prejudecati. El nu trebuie distribuit nici macar gratuit in invatamintul preuniversitar.
Sa nu fi gasit Ministerul Invatamintului, Cercetarii si Tineretului in Romania istorici specializati in problema Holocaustului?

Ceea ce nu a evidentiat istoricul francez prin aceasta definitie, fapt omis si de Teodor Wexler – ingrijitorul si editorul lucrarii in limba romana –, este faptul ca la ora actuala istoriografia asupra Holocaustului este nuantata. Ea nu mai accepta amalgamarea victimelor nazismului si ale aliatilor lui. Dimpotriva, criteriile rasiale, etnice, politice, religioase dupa care au fost alese victimele si destinul acestora au fost foarte diferite. Prin aceasta, ele particularizeaza insasi istoria acestor grupuri sociale, individualizindu-le drama. Le apropie prin suferinta, dar le departajeaza prin exemplaritatea destinului. In acest context, populatia evreiasca a fost singurul grup etnic, social si cultural din categoria victimelor pentru care s-a elaborat si s-a aplicat strategia „solutiei finale“. In ianuarie 1942, la Wansee, Hitler a hotarit exterminarea in masa – prin mijloace industriale – a populatiei evreiesti din Europa, vinovata de a se fi nascut. Practic, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, evreul aflat sub ocupatia nazismului sau a regimurilor aliate a fost azvirlit in afara societatii, a tuturor formelor ei de manifestare, iar in cele din urma a fost gazat. Supravietuirea a fost exceptia.

Un alt element care socheaza este faptul ca Jean-Michel Lecomte subliniaza ca situatie aparte regimul aplicat sovieticilor, pe care il caracterizeaza, corect, drept genocid. Trebuie avut in vedere ca URSS a fost dusmanul doctrinar, politic, statal si militar direct al lui Hitler. Inexplicabil este cum de autorul a omis in aceasta definitie sa faca macar o referire la genocidul populatiei evreiesti, genocid cu atit mai grav cu cit evreii au fost o comunitate eminamente civila, lipsita de orice mijloace de a se apara.
Practic, cu acest mesaj autorul neaga – prin minimalizare si prin amalgamare – Holocaustul impotriva evreilor ca pe o realitate istorica unica a celui de al doilea razboi mondial. Tentatia de a oferi fise, sinteze tematice, cursuri scurte la o istorie complexa, ce se cere descifrata rational, acceptata emotional, dar si inteleasa cu detasarea pe care ti-o confera asumarea valorilor rationalismului umanist, a dus la un pseudo-manual care nu atinge obiectivele propuse. Tot atit de paguboasa este, de exemplu, si definirea evreului ca fiind „persoana care practica religia iudaica“ (pag. 15).

Criteriul rasei, al singelui, ridicat la rang de criteriu politic si legiferat de nazisti, apare in subsidiar, ca element secundar, fara sa i se precizeze implicatiile deosebit de grave pe care le-a avut in istoria statelor fasciste, unde a devenit prioritar in stigmatizarea, discriminarea si anihilarea fizica a evreului. Nu mai amintesc ca, la inceputul secolului XXI, definirea unei comunitati etnice predominant prin apartenenta la o anumita religie este expresia unei viziuni nestiintifice si chiar nepedagogice.
Despre Holocaustul evreilor din Romania sau a acelora din teritoriile aflate sub administratie romaneasca in al doilea razboi mondial, informatia este total insuficienta, confuza si eronata. Istoricul francez expediaza in jumatate de pagina neadevaruri, cifre controversate si un discurs greu inteligibil chiar si pentru un cunoscator al perioadei. Aceasta fisa numarul 31 este completata cu nota editorului, care se intinde pe o pagina de carte. Numai ca, asa cum mentiona si acad. Razvan Theodorescu, ignoranta duce la dezastru. Nota editorului provoaca haosul generalizat.

Un manual al dezinformarii
Un eveniment construit, poate, ca sa mai stearga din vaditele conotatii negationiste ale mesajelor despre Holocaust pe care cele doua palate ale Executivului le-au transmis in aceasta vara, s-a transformat in contrariul sau. Pe 17 septembrie, la Casa NATO, Ministerul Culturii si Cultelor, impreuna cu Fundatia „W. Filderman“ a lansat lucrarea istoricului francez Jean-Michel Lecomte Predarea Holocaustului in secolul al XXI-lea. Cartea, care se vrea un modern manual de istorie, a fost elaborata in cadrul proiectului „Invatarea si predarea istoriei europene din secolul al XX-lea“, finantat de Consiliul de cooperare culturala al Consiliului Europei.
Consiliul Europei, precaut, se delimiteaza de ideile si de mesajele acestui manual, subliniind ca „opiniile exprimate in prezenta publicatie ii apartin autorului si nu reprezinta in mod necesar opiniile Consiliului de cooperare culturala al Consiliului Europei, nici pe cele ale Secretariatului“. Desigur ca un spor de precautie l-ar fi facut probabil sa fie mai circumspect in ceea ce priveste utilitatea si necesitatea editarii acestei lucrari.

Ministerul Culturii si Cultelor, in parteneriat cu Fundatia „Dr. W. Filderman“, preia manualul, il traduce si il transforma in „lucrare ce se distribuie gratuit in invatamintul preuniversitar“, ca instrument de informare si de formare a tinerilor privind o pagina neagra din istoria omenirii. O istorie care in Romania este astazi controversata si viu disputata de mediile politice, culturale si stiintifice. O istorie pe care este mai la indemina sa o evaluezi folosind prejudecati decit rezultate recente ale cercetarii istorice si arhivistice. Cu alte cuvinte, aceasta lucrare are girul autoritatii statului pentru ca profesorii de istorie sa dobindeasca cunostinte despre Holocaust, pe care apoi sa le transmita elevilor.
Aceasta situatie a creat insa cel putin doua categorii de probleme: una institutionala, cealalta privind continutul. A doua, asa cum voi incerca sa argumentez, pare de nesolutionat.
1. In Romania, manualele scolare se editeaza cu girul Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului, pe baza avizului favorabil acordat de catre comisiile specializate. Intrucit acest manual este lipsit de asemenea avize, poate fi el difuzat in reteaua institutiilor scolare?

2. Dincolo de acest „amanunt“, ce poate fi considerat o eroare administrativa si deci reparabila, manualul promoveaza mai multe idei care sint cel putin discutabile, daca nu eronate. Ele nu fac decit sa conduca la cunoasterea trunchiata a Holocaustului, iar in unele segmente, la consolidarea unor prejudecati care alimenteaza diversele manifestari ale negationismului.
De pilda, definitia Holocaustului intretine aceeasi stare de confuzie, ce poate fi expresia unui antisemitism moderat, ca in cazul nefericitei comparatii dintre suferinta evreilor si a comunistilor, enuntata de presedintele Ion Iliescu in interviul acordat ziarului israelian Ha’aretz. „Holocaust, cuvint ebraic de origine greaca insemnind «sacrificiu», este folosit in special in mediul anglo-saxon ca echivalent pentru Shoah. In volumul de fata, termenul este utilizat ca denumire conventionala, desemnind ansamblul genocidurilor si crimelor comise de nazisti si de aliatii acestora impotriva mai multor categorii de victime: evrei, tigani, homosexuali, alienati mintal, handicapati, opozanti politici si religiosi (printre care s-au numarat Martorii lui Iehova), dar si impotriva elitei poloneze, a populatiei civile ruse si sirbe, precum si impotriva locuitorilor unor sate din mai multe tari europene. Din rindul acestora, tratamentul aplicat sovieticilor poate fi calificat drept crima impotriva umanitatii, cu caracter de genocid“ (Jean-Michel Lecomte, Predarea Holocaustului in secolul al XXI-lea, Fundatia „W. Filderman“, Bucuresti, 2003, p. 17).

Tot in acelasi dosar citim, in Nota Inspectoratului judetean Cluj al Ministerului de Interne din 22.XII.1979, ca „Radu Florian i-a mai vorbit lui Gall Ernö despre academicianul Iorgu Iordan. Arata ca dupa ce i-a aparut acestuia un articol, i-a scris o scrisoare in care i-a spus ca-l apreciaza pentru atitudinea sa, pentru modul cum dezvaluie misticismul camuflat si nationalismul necamuflat. In urma acestei scrisori, Iorgu Iordan i-a dat un telefon si i-a spus ca el a apucat timpul legionarilor si-a dus-o foarte greu, dar era mai usor decit acum, deoarece atunci a putut spune ce crede. Acum e un national-socialism, mai mult national decit socialism. Radu Florian arata ca la spusele lui Iorgu Iordan a tacut, dar in sinea lui i-a dat dreptate. Arata, de asemenea, ca Iorgu Iordan i-a propus sa faca o liga a luptei pentru ratiune si el a fost de acord cu propunerea“ (DUI „Farcas“).

Nu renunta la optiunea sa teoretica si politica pentru o societate postcapitalista, insa isi reorienteaza discursul spre teme de mai larga deschidere din filozofia istoriei si cea politica. Practic, preocuparile sale teoretice au gravitat in jurul obsesiei de a descifra mecanismele sociale, politice si culturale care au facut ca secolul XX, nascut pe un fundal ideologic al rationalismului, umanismului si eliberarii, sa fi degenerat intr-o criza a civilizatiilor si a democratiei, sa fi cunoscut doua conflagratii mondiale. In 1984 publica la Editura Politica Dialog cu secolul nostru, iar in 1997, Editura Diogene, la scurt timp dupa ce moare, tipareste Controversele secolului XX. In acest interval de timp mai publica si alte carti dedicate conditiei si alienarii umane, marilor crize politice sau culturale ale veacului trecut. Dar nici aceasta retragere tematica nu i-a fost confortabila, intrucit colegi bienvoitori aveau sa toarne pagini intregi despre lucrari in care nici socialismul, nici Romania nu mai constituiau subiecte. Despre cartea Eppur, si muove! am aratat cite ceva mai sus. Interesant este ca publicarea unui articol critic la adresa lui Constantin Noica a trezit interesul Securitatii.
In DUI „Farcas“ exista trei Note, provenind de la tot atitea „surse“, in care sint relatate reactiile unor cadre didactice si studenti prilejuite de O controversa filozofica publicata de Era socialista din 20 aprilie 1979.

Nu aprecierile in sine le-as aminti aici, desi mai toate sint defavorabile „obiectivului“, intrucit informatorii nu au facut decit sa redea opiniile altora si nu pe cele personale. Insa doua aspecte mi se par semnificative. Pe de o parte, un eseu critic despre filozofia lui Noica (articolul face referiri la cartile Cele sase maladii ale spiritului si Sentimentul romanesc al fiintei) a trezit atitudini de respingere, fiind interpretat ca un posibil atac la valorile culturii romane. Pe de alta parte, maiorul Ureche era interesat de asemenea reactii, fiind preocupat de „starea de spirit existenta s…t referitoare la unele framintari sau nemultumiri“; sau, la o alta Nota semnata de informator, mentiona ca „a fost furnizata de colaborator ca urmare a sarcinilor ce i s-au trasat anterior de a ne semnala comentariile ce se fac de catre studenti pe marginea unor materiale cu continut filozofic sau legate de aspecte ce apar la cursuri in tratarea unor probleme“. Cu alte cuvinte, o parte a tineretului studios se metamorfozase in sursa de incredere a Securitatii si furniza Note ori de cite ori simtea ca ceva e putred prin capul profesorilor. Iar Securitatea, daca tot le-a dat sarcina, le primea si le indosaria.

Pentru a nu lasa impresia ca studentii erau oamenii rai, am sa prezint citeva extrase din unele Note care se refera la opiniile acestora. De exemplu, din Nota-raport intocmita la 01.04.1975 aflam ca, intr-o discutie cu sursa „Ion“, o studenta din anul III Filozofie a relatat ca „studentii din anul respectiv sint nemultumiti de unele afirmatii pe care profesorul le face la prelegeri. Astfel sint mult discutate aprecierile prof. Radu Florian in legatura cu faptul ca «centrul dezvoltarii marxismului se afla in apus» s…t precum si dezacordul profesorului mentionat in legatura cu definitia leninista a notiunii de ideologie“. In toamna anului 1976, „sursa sCatalin, n.n.t va informeaza ca profesorul Radu Florian sustine cursul si seminariile de socialism stiintific cu studentii anului III al Facultatii de limba si literatura romana. Inca de la prima intilnire cu studentii, cel in cauza a lasat o impresie foarte buna, in sensul ca denota o foarte buna pregatire profesionala. Se poate constata aceasta din modul de expunere a cursului, intr-un stil sobru si la obiect. Studentii participa aproape in majoritate la curs s…t. Cel in cauza, pe linga o cunoastere exacta a problemelor, face dese referiri la literatura, incercind astfel sa stimuleze si mai mult gindirea studentilor. Din discutiile purtate de sursa cu colegi precum si din constatarile acesteia, facute pe marginea expunerilor celui in cauza, este foarte dificil de apreciat daca profesorul Radu Florian strecoara sau incearca sa strecoare unele «idei interpretabile» cu privire la aspectele tratate sau la realizarile din tara noastra“ (DUI „Radescu“).

Pe parcursul cercetarii informative, dosarul „Radescu“ a ajuns in biroul generalului-maior Plesita Nicolae, prim-adjunct al ministrului de interne, iar pe Nota primita a pus rezolutia „Cu masuri de neutralizare la mine“ (30.XI.1976). In cazul ultimului DUI „Henrik“, Directia I a Departamentului Securitatii Statului din Ministerul de Interne transmite, in 27 octombrie 1982, catre Inspectoratul Municipiului Bucuresti: „Va trimitem alaturat o copie a raportului privind pe Radu Florian s…t, care a fost intocmit cu sprijinul tov. mr. Coliban Silvia din unitatea dumneavoastra. In conformitate cu ordinul tov. secretar de stat, general-locotenent Iulian Vlad, luati masuri de verificare a tuturor aspectelor semnalate privind activitatea profesionala si politica a celor in cauza. Deoarece cazul se afla in controlul Directiei I, lunar, se va raporta stadiul masurilor intreprinse si rezultatul acestora“.
Iata si motivele pentru care Radu Florian a fost in atentia Securitatii: 23.XII.1971-17.XI.1972, DUI „Radulescu“, pentru „suspiciuni cum ca acesta ar avea relatii de natura informativa cu cetateni americani“; 04.03.1975-02.11.1977, DUI „Radescu“, „semnalat cu unele manifestari tendentioase la adresa politicii partidului nostru si ca interpreteaza denaturat unele teze ale clasicilor marxism-leninismului“, fapt pentru care fusese mutat de la Facultatea de filozofie la cea de romana; 23.09.1978-posibil vara 1980, DUI „Farcas“, pentru aceleasi motive, si 20.03.1982-15.11.1984, DUI „Henrik“, pentru ca „detinem materiale din care rezulta ca intretine relatii suspecte cu cetatenii straini“.

Exista desigur in toate aceste dosare si ziceri mult ingrosate, altele care sint mincinoase, ca urmare a „dragostei personale“ a informatorului pentru obiectiv. Ele insa au fost luate ca atare de catre ofiterii de Securitate responsabili cu urmarirea informativa. Dar si fara „grija“ deosebita a surselor, daca in ambasada SUA sau la Europa Libera apareau analize critice din Romania despre Romania, se intimpla ca Securitatea sa-i mai puna citeva file la dosare. A fost considerat un potential analist politic ce ar putea furniza informatii dincolo de Cortina de fier. A trecut rind pe rind drept evreu complotist, marxist liberal si tendentios, gata de un complot antiromanesc pus la cale cu sprijinul Occidentului. Si asta numai pentru ca a vrut sa gindeasca singur.

El statueaza ideea ca intreaga activitate sociala trebuie fundata pe norme obligatorii atit pentru organele puterii, cit si pentru cetateni, ca in afara acestora nu exista alte temeiuri ale actelor politice. Acest principiu il implica pe cel al constitutionalitatii tuturor legilor, adica al respectarii normelor de drept fundamentale, a drepturilor si libertatilor civice, fixate prin Constitutie, in elaborarea tuturor celorlalte legi, a oricaror acte politice“ (p. 226).
2. „Democratia socialista continua forme si norme democratice anterioare pe care, totodata, trebuie sa le completeze cu altele noi. s…t Subaprecierea, intr-o perioada indelungata, a momentului continuitatii, manifestata prin ignorarea posibilitatii de preluare a unor forme si norme ale democratiei reprezentative, a constituit o sursa de dificultati importante in formarea democratiei socialiste. Norme importante de functionare a institutiilor parlamentare, ca acelea care vizeaza controlul asupra puterii executive, obligativitatea adoptarii principalelor acte legislative de catre organismele reprezentative, dezbaterea parlamentara publica asupra activitatii institutiilor puterii executive si administrative, rolul activ al comisiilor parlamentare, au fost adesea desconsiderate“ (p. 221).

3. De comun acord cu Hegel, pentru care „ceea ce in genere pune in miscare lumea este contradictia“ (p. 198), R. Florian analiza tipurile si rolul contradictiilor in socialism, argumentind ca in domeniul social sau politic ele pot ajunge si in faze de criza sau conflict. In acest context el mentiona unele disfunctionalitati ale sistemului politic, provenite din structurarea lui pe baza centralista combinata cu o reprezentativitate formala. „Restringerea principiului reprezentativitatii numai la electivitate permite practica organelor puterii de a nu raspunde in fata acelora care le-au incredintat mandatul“ (p. 208) sau, in alt context, cel al contradictiilor sociale, observa ca „daca activitatea organismelor politice se rupe de cerintele clasei muncitoare, aslet celorlalte grupuri sociale ale societatii socialiste, pot sa apara grave fenomene de criza in socialism“ (p. 202).
Dupa aparitia acestei carti, practic Radu Florian a abandonat discursul despre socialism, despre Romania, in conditiile in care „socialismul national totalitar“, pus in practica de Ceausescu, produsese o prapastie evidenta intre valori, principii si realitatea istoriei.

In august 1983, in urma unei vizite pe care o facuse prietenului sau Gall Ernö, de la Securitatea Cluj avea sa soseasca catre Ministerul de Interne, Departamentul Securitatii Statului, Directia I, o informare despre discutiile purtate cu acest prilej. In incheiere se arata ca „Radu Florian si Gall Ernö au deschis o discutie despre societate in general si despre importanta fizionomiei societatii. Ambii au sustinut, in context ca nu societatea conteaza, ci fizionomia sociala a societatii, dupa care afirmau ca actualul socialism nu este un adevarat socialism si sint deziluzionati de el. Radu Florian a mai mentionat ca nici un partid din lume nu a reusit in ceea ce si-a propus, toate partidele au actionat dupa cum a batut vintul istoriei, adaugind ca asa s-a intimplat si la noi. «Este incontestabil, spunea el, ca in tara asta s-a intimplat si s-a realizat ceva, dar marea ei mizerie se datoreste incapacitatii», conchizind ca «Ei nu au habar nici ce-i comunismul, nici ce-i socialismul, nici ce-i societate, nici ce-i utopie»“ (DUI „Henrik“). Atunci discutase cu un prieten, alteori se disocia public de realitati sau teze politice nedigerabile sau uneori se solidariza cu cei care luau atitudine critica fata de presiunile nationaliste care se exercitau in cultura.

De exemplu, in Nota Securitatii municipiului Bucuresti din noiembrie 1976, citesc un amestec de realitate si fictiune, menit sa acrediteze despre obiectiv imaginea „strainului“ care defaimeaza realitatile din Romania. „Cu ocazia unei sedinte de catedra (tinuta in aprilie 1975), prof. Radu Florian a afirmat ca natiunea nu este bine definita de marxism, iar factorii fundamentali ai constituirii natiunii si ai definirii ei sint doar legaturile de singe si factura spirituala comuna. Aceasta teza apartine lui Otto Bauer si este un punct ideologic forte al miscarii nationale evreiesti internationale“, conchidea autorul Notei, preluind argumentul unui coleg-informator de-al obiectivului, probabil deosebit de specializat in cultura politica a minoritatilor. Mai departe, Nota consemna ca „si in prezent prof. Radu Florian continua sa faca unele aprecieri ostile regimului nostru. Astfel, in luna martie 1976, la o dezbatere in cadrul catedrei de socialism stiintific pe tema democratiei socialiste, acesta a aratat ca realitatea istorica in care au avut loc revolutiile socialiste pina in prezent nu a fost de natura sa creeze conditiile unei manifestari autentice a esentei democratiei socialiste. De asemenea, referindu-se la la dictatura proletariatului, cel in cauza si-a expus parerea ca aceasta in toate revolutiile socialiste de pina acum a prevalat asupra democratiei, iar aceasta dictatura nu ar avea alt rol decit negativ, distructiv“ (DUI „Farcas“).

Aprecierea se intemeiaza si pe faptul ca, in cele aproape 600 pagini cit au ultimele doua lucrari, autorul a gasit de cuviinta sa se refere numai o singura data la experienta constructiei socialismului in tara noastra, citind dintr-o cuvintare a secretarului general al partidului nostru citeva rinduri...“. Intr-o alta Nota, „strict secret“ si nesemnata, din acelasi DUI, datata 23 decembrie 1982, prilejuita de aparitia unor articole critice la adresa lui Ceausescu in L’Unita si Rinascita, sursa „Lupsa“ sugereaza ideea conspiratiei iudaice la adresa Romaniei. Ea considera ca este posibil ca R. Florian, „de nationalitate evreu“, sa fi furnizat informatii presei italiene. Bine documentata, sursa gasea util sa mentioneze evreitatea unora dintre persoanele cu care R. Florian, avea relatii, cu toate ca subiectul care a generat redactarea Notei era cu totul altul. „Radu Florian intretine bune relatii cu unele cadre ce lucreaza in cadrul CC al PCR, cit si in editurile ideologice ale partidului, printre acestia fiind si Walter Roman (de nationalitate evreu), fost redactor sef la Editura Politica (!), Stefan Voicu, fost redactor sef la Era socialista (!) (de asemenea, de nationalitate evreu), cu care intretine conversatii pe teme politice si ideologice.“

In Nota „strict secret“ din 18 martie 1975, aflata in DUI „Radescu“, cpt. Marian Ureche asterne pe hirtie o serie de informatii nereale relatate de sursa „Ion“, care urmarea sa acrediteze ideea complotului evreiesc in Facultatea de filozofie din Universitatea Bucuresti: „Mai multe cadre didactice de nationalitate evrei de la Facultatea de filozofie, printre care prof. Radu Florian s…t se intilnesc la anumite sinagoge si la cimitirul evreiesc“. Si exemplele ar putea continua.
Dar Radu Florian nu a fost un disident. In Marele soc, dialogul dintre Ion Iliescu si Vladimir Tismaneanu, presedintele de astazi al Romaniei isi aminteste ca inainte de 1989 avusese intilniri cu R. Florian, in care dezbateau critic situatia din Romania. Iata raspunsul lui Ion Iliescu la intrebarea daca reflecta la posibilitatea unei schimbari in interiorul sistemului: „Am si avut discutii pe aceasta tema [...] ma intilneam prin parc cu Militaru, cu Ionita, cu Magureanu. Am mai avut discutii cu Virgil Ioanid, cu Radu Florian, dar pe alt plan, analizind ce se intimpla [...]. Problemele unei posibile miscari alternative la regimul personal al lui Ceausescu le-am discutat mai ales cu cei citiva amintiti mai sus“7.

A gindit cu spirit critic lumea in care s-a format si a trait. A comunicat in spirit critic cu studentii sai, a dialogat acid cu prietenii despre capitalism, despre socialism, despre unele dintre derivele culturale, nationale sau politice din Romania ceausista. Iata citeva citate din ultima carte pe care a consacrat-o teoriei socialismului si realitatilor din Romania8:
1. „Fenomenele de birocratism sint alimentate de faptul ca activitatea politica continua sa fie o ramura a diviziunii muncii, ca si de centralismul excesiv. s…t Nocivitatea practicilor birocratice provine din considerarea deciziei politice ca un act de autoritate administrativa, dominata de pragmatism, din neluarea in considerare a nevoilor si a opiniilor oamenilor muncii, din nerespectarea normelor democratiei socialiste s…t. Principiul legii are o insemnatate primordiala in functionarea democratica a relatiilor politice si in combaterea practicilor birocratice.

Fapt pentru care R. Florian a fost urmarit, fotografiat si filmat in peregrinarile lui prin Bucuresti. De asemenea, in Planul de masuri (completare) din 14.06.1975, la punctul 3 se mentiona „incadrarea informativa a lui Alexandru Florian, anul III sociologie, stabilirea preocuparilor anturajului si relatiilor acestuia. Dirijarea informatorului «Rotaru» si recrutarea unui colaborator, din rindul persoanelor cu care intretine relatii apropiate. Termen 05.07.1975“. Ce s-o fi ales de incadrarea mea informativa e greu de spus. Dosarul nu mai mentioneaza, iar cind am solicitat la CNSAS accesul la propriul dosar, mi s-a spus ca SRI a comunicat ca nu am avut DUI.
De asemenea, de data asta maior, Marian Ureche coordoneaza operativ DUI „Farcas“, in perioada 23.09.1978-probabil vara 1980. L-am gasit prezent si in DUI „Henrik“, dar pare sa nu mai detina rolul de responsabil de dosar.
Nu am sa dau alte nume de ofiteri, profesori sau studenti, desi unele apar in clar in cele peste o mie de pagini, intrucit, paradoxal, la solicitarea mea de a deconspira informatorii, SRI-ul nu a oferit nici macar un nume. Desi unele posibile deconspirari le furnizeaza insesi dosarele respective. Unii informatori sint omniprezenti, altii ocazional.

In orice caz, dupa ce parcurgi dosarele, ramii cu impresia ca la Facultatea de filozofie si in Universitatea Bucuresti era o suprasarcina de informatori, cadre didactice si studenti.
Din februarie 1949 pina in septembrie 1989, cind a cerut sa fie pensionat (implinise 62 de ani), Radu Florian a fost cadru didactic la Universitatea Bucuresti. A fost profesor de socialism stiintific, disciplina teoretica pe care a conceput-o ca sociologie marxista, asa cum arata in Reflectii asupra filozofiei marxiste5. Intr-o Nota din 5 mai 1975 (DUI „Radescu“), referitor la aceasta carte se mentiona ca „unii profesori din cadrul facultatii s…t considera ca lucrarea profesorului Radu Florian reprezinta de fapt o cochetarie cu filozofia nemarxista si ca atitudinea declarat antidogmatica a autorului este in realitate o atitudine liberala, in manual neamintindu-se absolut nimic de pozitia si contributia PCR in aplicarea si dezvoltarea marxismului“.
Cultural si-a asumat valorile si ideile marxismului originar, ale stingii democrate, pentru care istoria umanitatii nu se incheie o data cu societatea capitalista, de sorginte liberala. Dupa revolutia din decembrie 1989, a infiintat si a coordonat Institutul de Teorie Sociala al Academiei Romane.

In anul 1996 publica De ce nu sint de dreapta?, eseu care in 1997 avea sa devina testamentul sau spiritual, in care recunoaste ca, desi „am fost umilit si marginalizat de instantele politice ale dictaturii si de numerosii lor activisti grobieni si semidocti, ce se considerau predestinati sa dirijeze viata culturala si stiintifica [...] considerat de timpuriu ca prea deosebit in planul ideilor, de multi altii ca un «strain», intratabil fata de manifestarile cultului la adresa dictatorilor, am fost mereu amenintat pina departe in anii ’80 de a fi indepartat din universitate, iar cartile mele inconjurate de o deasa tacere“, a fost si a ramas de stinga6.
Cind am citit DUI, mi-am dat seama cit adevar se ascunde in spatele acestor fraze. Iata, de pilda, la incheierea DUI „Henrik“, mr. C.S. propunea „a se aproba inchiderea D.U.I. Henric, cu informarea Comitetului de partid al Centrului universitar Bucuresti, in vederea atentionarii si indepartarii sale din invatamintul superior si mentinerea in evidenta cartotecii general-documentare“.

In iulie 1983, acelasi mr. C.S. intocmea o Nota-Raport in urma discutiei cu zelosul informator „Stanciu“, care, aflat in concediu, a gasit timp pentru a comunica „telefonic ca recent a aparut in librarii o noua carte a lui Radu Florian Eppur, si muove!, dedicata tatalui si fratelui sau, victime ale lagarului de la Auschwitz sin realitate victime ale trenului mortii din pogromul de la Iasi, iunie 1941, tatal meu fiind supravietuitor, n.m., AFt. Informatorul si-a exprimat nedumerirea ca a fost posibila aparitia acestei carti, pe care o considera o «minciuna si sfidare» a bunului simt. [...] S-a stabilit ca dupa intoarcerea informatorului din concediu, sa se reia problema semnalata“. Din Nota, „exemplar unic si strict secret“, nesemnata, din 2 august 1983, aflam ca „in rindul cadrelor didactice si cercetatorilor din domeniul filozofiei se fac aprecieri negative“ despre cartile lui R. Florian. Reactia colegilor a fost prilejuita de aparitia cartilor Antonio Gramsci, un marxist contemporan, Editura Politica, 1982, si Eppur, si muove!, Editura Cartea Romaneasca, 1983. Documentul consemneaza opiniile care apreciau ca R. Florian „tratind problemele dezvoltarii si evolutiei filozofiei marxiste, omite in mod premeditat contributia PCR, a secretarului general al partidului nostru la dezvoltarea creatoare a filozofiei materialiste.

Intr-o emisiune TV, la inceputul anului 1997, Vladimir Tismaneanu se arata si el sincer ingrijorat de faptul ca statul cheltuieste bani de la buget pentru a tine in functie, la un institut academic, un director ce editeaza o revista deschisa valorilor stingii democrate. El propunea mesianic, probabil in numele libertatii de exprimare, ca astfel de oameni sa faca institute private pentru a-si mediatiza ideile sau conceptiile.
In noiembrie 2003, Romania literara publica un articol semnat Mircea Mihaies, in care autorul spune, de o maniera categorica, fara sa ma cunoasca, ca sint „fiul unuia dintre cele mai sinistre personaje din aparatul filozofiei de partid bolsevic… Si Vadim si tatal respectivului personaj provin din aceeasi lume, a slugoilor lui Ceausescu“3.

Tot in noiembrie, dar in anul 1982, aveam sa aflu cu ajutorul mijloacelor TO
(= tehnica operativa) puse in functiune de Securitate in DUI „Henrik“, R. Florian ruga pe cineva la telefon „sa i se transmita felicitari lui sNicolaet Manolescu pentru articolul din Romania literara, dedicat, probabil, criticii atitudinilor protocroniste si nationaliste din cultura.
In martie anul acesta a avut loc audierea de catre CNSAS a fostului sef al SIPA, Marian Ureche, care a recunoscut ca a fost ofiter de Securitate si a carui semnatura se afla pe dosarele unor persoane urmarite de fosta Securitate. Cu toate acestea, la sfirsitul discutiilor, Mircea Dinescu declara presei: „el considera ca a facut doar lucruri bune, ca s-a ocupat mai mult de Invatamint si Sanatate si, in opinia lui, Securitatea nu a facut ceva rau dupa 1965“4.
In perioada martie 1975-noiembrie 1977, capitanul Marian Ureche a fost unul dintre principalii responsabili ai DUI „Radescu“, deschis „pentru aprecieri tendentioase si interpretare denaturata a tezelor marxist-leniniste“. La data de 2.XI.1977 DUI-ul a fost inchis, intrucit cel urmarit si-a schimbat pozitia. S-au facut informari la conducerea superioara de partid si a MI.

In perioada iulie 1980-noiembrie 1980 a fost informat de mai multe ori Centrul Universitar de partid de faptul ca acesta facea unele aprecieri tendentioase la adresa politicii partidului si interpreteaza uneori denaturat teze ale clasicilor marxism-leninismului, afirmind ca filozofia marxista este incheiata si ar trebui reconsiderata. Din ordinul Directiei I si al conducerii serviciului 140, la data de 20.III.1982, cu aprobarea Centrului Universitar de partid Bucuresti, s-a deschis asupra lui Radu Florian DUI-ul Henric, „pentru a se verifica si stabili natura relatiilor lui cu cetateni straini“ (DUI „Henrik“, Fisa, strict secret, exemplar unic). Dincolo de faptul ca fata de discursul pedagogic si politic al lui R. Florian au avut o grija deosebita unii dintre colegii lui (care fie alergau la Centrul Universitar de partid Bucuresti pentru a-si disemina impresiile, fie se intilneau in case conspirative cu ofiteri de Securitate), oare cit bine o fi facut Marian Ureche, care in DUI „Radescu“ a dispus de toate mijloacele informative posibile pentru a afla ce gindeste, vorbeste sau cu cine se intilneste R. Florian? El a apelat la „surse“, „informatori“, interceptarea telefoanelor, filaj. Astfel, intre 15.04-15.05.1975, capitanul Ureche a raspuns de „masuri de filaj pentru a-i stabili legaturile mai apropiate, natura acestora, daca intretine relatii cu cetateni straini“.

Radu Florian – o imagine controversata, un destin asumat
M-am hotarit cu greu sa scriu aceste rinduri despre tatal meu. Mai intii, nu as fi facut-o niciodata intrucit sint constient ca orice discurs despre un om apropiat este incarcat cu mult prea multa subiectivitate si, prin aceasta, mult prea putin interesant sau relevant pentru ceilalti, fie ei prieteni, fosti colegi, rivali, oameni indiferenti sau pur si simplu clevetitori pe seama lui. Apoi, cind, cu diverse prilejuri, am vazut ca unele persoane il denigrau numai pentru ca a fost si a ramas de stinga, mi-am spus ca nu ar fi lipsit de interes sa readuc in actualitate citeva dintre ideile sau valorile care i-au conturat identitatea. In urma cu un an am obtinut „DUI“-urile lui (DUI = dosar de urmarire informativa). Este vorba de patru dosare de urmarire informativa care, cu intreruperi, acopera perioada 1971-1984. Mi-am spus atunci ca dincolo de profesorul sau politologul Radu Florian se afla si cel care a fost „obiectivul“ Securitatii lui Ceausescu. As fi putut sa fac o schita sociologica a carierei profesionale si sociale. Din nou am aminat.

Imi vine greu si nu mi-am propus sa adopt statutul fiului care se dedica memoriei tatalui. Marturisesc ca, de cite ori aflam de vreuna dintre manifestarile detractorilor sai, speram ca, in numele solidaritatii de breasla, al sinceritatii sau corectitudinii, se va gasi un fost student sau coleg care sa dea o replica normala. Nu a fost sa fie.
Dupa 1990, Radu Florian ajunge una din tintele celor interesati sa puna surdina discursului intelectual al unei stingi democrate. In 1996, pentru a indeparta atentia de la comunistii nationalisti nostalgici, Mihai Ungheanu incerca sa convinga ca adevaratii comunisti s-ar afla la Institutul de Teorie Sociala. In Vremea lui Adrian Paunescu, M. Ungheanu, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, semna articolul Partidul comunist exista!. Puternic marcat de faptul ca revista institutului, pe care el o credea subventionata din bani publici, publica studii critice despre Eliade, Noica sau Tutea, ar fi vrut sa o interzica. Daca asociem aceasta punere in garda cu mitul „evreii au adus comunismul sau comunismul este strain de sufletul romanului“, vehiculat de publicatiile nationaliste extremiste, avertismentul proferat de criticul protocronist isi dezvaluie completa semnificatie.

Invitat la Serata muzicala a lui Iosif Sava, Gabriel Liiceanu, nemultumit de faptul ca sub indrumarea lui Radu Florian se editase Ideea care ucide, o antologie de articole legionaroide din presa interbelica semnate Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Radu Gyr, Petre Tutea s.a., punea sentinta: „La Facultatea de filozofie, prin anii ‘60, era un profesor de socialism stiintific, Radu Florian, care acum conduce un institut de politologie… [care] scoate o revista sau o colectie [!] care se numeste Idei care ucid… Cine face asta? Radu Florian era cel care ne invata pe noi despre «etapa violenta» si «etapa pasnica» a luptei de clasa. Prin mintile noastre de copii de 18-19 ani el facea sa treaca «idei care ucid» si care efectiv ucideau. E chemat un asemenea om sa publice textele care au ucis de partea cealalta? Nu cred. Pe acestea pot sa le public eu“1. Numai ca Gabriel Liiceanu nu a vrut.
In articolul Prieteniile, medalie cu doua fete, Dorli Blaga citeaza dintr-un raport DUI intocmit sotului ei, Tudor Bugnariu, despre atitudinea profesorului Florian in anii ’60. In anul 1965, profesorul Tudor Bugnariu, decan la Facultatea de filozofie, i s-a inscenat o sedinta de partid pentru a fi sanctionat politic. In urma votului, „merita sa fie in atentie Radu Florian, care printre altele, a fost singurul care s-a abtinut la votul sanctiunii“2. „Sint de parere sa lucram organizat, separat si cu agentura direct pe Florian Radu“, este rezolutia pusa pe document. Nu stiu insa efectul acestui indemn printre ofiterii Securitatii, intrucit primul DUI deschis pe numele lui Radu Florian pe care aveam sa il primesc de la CNSAS a fost deschis in 30 ianuarie 1973.

În 2005, odata cu publicarea cartii lui Esther Benbassa si Jean-Christophe Attias, Evreul si celalalt, deschid o alta cale in acest domeniu. Aceea a confruntarii, a explicarii. Aceasta cartulie este o bijuterie in materie de pedagogie, scrisa cu inteligenta si generozitate. Cel care nu stie ce inseamna sa fii evreu, care sint raporturile de viata care se interpun intre lumea evreiasca si lumea celuilalt, cel care nu stie toate acestea trebuie obligatoriu sa citeasca Evreul si celalalt, care il va lamuri in multe privinte. Kadis de Kertész a vazut lumina tiparului tot anul acesta, pentru ca se integreaza in aceasta noua directie de care vorbeam.
În 2006 si 2007 vor vedea lumina tiparului urmatoarele titluri: Moshe Idel, Paradisul in misticismul iudaic; Georges Benssoussan, Auschwitz en héritage?; Albert Cohen, Ô, vous frères humains!; Gilles Zenou, Regards sur la condition juive; Jean-Claude Grumberg, Mon père, inventaire; Nadine Fresco, Fabrication d’un antisémite.

Cum putem constata in cazul cartii lui Moshe Idel, o alta perspectiva va fi vizibila la Editura EST, continuind-o pe aceea pedagogica. Carti, asadar, care ne feresc sa fim ignoranti, sa cadem in antisemitism sau in rasism impotriva tiganilor sau a oricarei alte etnii.
- Adorno: „De la Auschwitz incoace, evreii cunosc ceva mai rau decit moartea“
Ma intorc putin la inceputul textului, acolo unde spuneam: „Era un inceput, dar nu stiam atunci ca voi continua. Eram in mai 1995“. Ce ma face sa continuu sa public carti al caror factor comun este lumea evreiasca? De ce? Daca as putea raspunde in intregime la aceasta intrebare, poate ca n-as face-o? Totusi, ramine gravata in mine, de nesters, aceasta teribila fraza a lui Adorno, care ma obsedeaza in permanenta: „De la Auschwitz incoace, evreii cunosc ceva mai rau decit moartea“.

Ca editori, sintem cumva intr-un fel de aventura cu o carte, ca intr-o arzatoare poveste de dragoste. Anul acesta, in care se implinesc, pe 21 octombrie, 30 de ani de cind public carti, confirma faptul ca nu pot sa renunt la aceasta activitate. Evident, nu orice carti. Multa lume m-a sfatuit sa nu exagerez cu lumea evreiasca. Acelora le-am raspuns intotdeauna: cum sa uiti ceea ce esti? Asemenea unui scriitor, consider ca a publica carti reflecta o parte din tine, pe care o livrezi celuilalt si ca, iremediabil, atunci cind consideri ca a scrie, a edita, a trai chiar tin mai mult de sensul tragediei decit de cel al divertismentului, atunci e evident ca nu mai vorbesti acelasi limbaj cu al celorlalti si mai ales te indepartezi de restul majoritar.
Sa ne intoarcem la fapte. Astazi, in toata Europa, e necesar sa se studieze Shoah-ul si mai ales sa fie educati oamenii in asa fel incit sa nu se mai intimple niciodata asa ceva. Si totusi, Istoria s-a pronuntat deja altfel… Dar asta nu inseamna sa renuntam, dimpotriva. Si in Romania am vazut aceasta crestere paradoxala. Pe de o parte cei care cauta sa inteleaga si sa studieze fenomenul, pe de alta aceia plini de ura si de venin. Ca niste vase comunicante. Pe mine ma intereseaza si cei care studiaza fenomenul, dar si cei plini de ura, pe care trebuie sa-i convingem sa renunte la aceasta cale fara intoarcere, prin intermediul dialogului si al studiului. Nu vom ajunge acolo cenzurind cartile sau ascunzindu-le in librarii (am vazut acest lucru in citeva puncte de vinzare din Bucuresti, dar si din tara). Sa nu uiti niciodata lucrul acesta, iubite cititor!

A doua lui carte, Kadis pentru copilul nenascut, este bulversanta. Este putin spus. Îti ia orice speranta, dar, in acelasi timp, deschide spatii necunoscute. As fi gata sa afirm: cine n-a citit aceasta carte nu stie ce inseamna sa ai un copil! Ea a aparut in 2005.
A doua aparitie este o carte clasica, cunoscuta in toata lumea: Mitul arian de Léon Poliakov. Chiar daca nu trateaza propriu-zis lumea evreiasca, ea o implica pentru ca pune in evidenta, din punct de vedere stiintific – nu putem pune la indoiala stiinta si seriozitatea lui Léon Poliakov, in care exceleaza – ceea ce anunta insusi titlul: mitul arian. Mitul care a schimbat definitiv fata Europei. Si ale carui efecte inca le resimtim.

În ce priveste a treia aparitie, Asasinii memoriei de Pierre Vidal-Naquet, ea e complet ignorata. Si totusi e vorba de una dintre cele mai stralucitoare carti, daca n-ar fi decit calitatea intelectuala a demontarii punct cu punct a perversitatii negativistilor. Ce este un negativist? E o persoana care se incapatineaza sa nege existenta camerelor de gazare. Dar mai mult decit atit, incapatinarea sa este de acelasi ordin cu oroarea hitlerista, pentru ca reia tezele naziste, ajungind practic la concluzia ca: evreul n-a existat niciodata. Negativistii fac sa dispara orice urma a prezentei lui pe suprafata pamintului. Ajunsi aici, incepem sa intelegem oroarea exterminarii pe care Auschwitzul a programat-o si executat-o. Pentru prima data in istoria umanitatii, un popor a vrut sa faca sa dispara un alt popor, mergind pina la a spune ca cel din urma n-a existat niciodata.
Ajungem in 2004. Doua aparitii inevitabile. Prima, Breviarul urii de Léon Poliakov. Din nou acest autor. Da, Editura EST are ceea ce putem numi o „politica de autori“. Cu atit mai mult cu cit e vorba de Léon Poliakov. Fiecare dintre aceste carti este o lupta impotriva ignorantei. Frapanta prefata a lui François Mauriac – membru al Academiei Franceze – da tonul. Alaturarea celor doua cuvinte care formeaza titlul demasca chestiunea religioasa sub imaginea urii. Ce este un breviar? O carte de rugaciune crestina. De unde vine ura antisemita, mai intii? Din religie si dateaza de 2000 de ani. O carte de descoperit.

Cea de-a doua aparitie inevitabila este cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Cind spun inevitabila, cuvintul este mult prea slab, mai corect spus indispensabila. Am vorbit mai sus de meschina cenzura. Ce conteaza, cititorul roman este inteligent si nu-i place sa i se impuna ce sa citeasca sau sa fie luat drept un imbecil. Sint surprins in mod fericit la fiecare tirg de carte ca pretul nu-l impiedica pe cititor sa cumpere cartea. E vorba totusi de 700 de pagini la pretul de 44 de lei. E de altfel spre onoarea lui si tin aici sa-i multumesc. Fara el, ce-am fi noi, editorii?
Pe scurt, o carte indispensabila pentru ca e vorba de un moment al istoriei romanesti cind intelectualii, mai ales Mircea Eliade (Cioran mai putin, iar in ce-l priveste pe Ionesco, el e considerat in carte drept un rar democrat), au „lucrat“ cu ura antisemita. Ceea ce ne readuce la pogromul de la Iasi si de la Bucuresti. Comportamentul lui Mircea Eliade este inacceptabil. Dar ceea ce e si mai greu de acceptat, in ochii mei, este aceasta vointa inversunata de a nega totul. Sa nu recunosti macar ceea ce esti sau ce ai scris ma face sa cred ca opera sa – mai ales istoria religiilor – da dovada de viclenie. Altfel spus, faptul ca la ora actuala refuzam sa jucam cu cartile pe masa apropo de trecutul sau ma inspaiminta si nu ma mai indeamna sa vorbesc despre democratie.

Pina in 2000, n-a existat nici o aparitie in acest domeniu in afara de minunatul roman al lui Albert Cohen, Frumoasa Domnului. Aici sint pe larg evocate lumea evreiasca si antisemitismul, insa cartea este, inainte de toate, o poveste de dragoste. Si in cartile lui Henry Miller e evocata lumea evreiasca, asa-numitul sau filosemitism fiind binecunoscut, iar portretele realizate sint adesea foarte ascutite.
În 2002, cartile din aceasta zona s-au inmultit. Mai intii Shoah de Claude Lanzmann. O carte ignorata cu totul. O carte de referinta asupra chestiunii exterminarii. Dupa ce vezi filmul care nu contine nici o imagine de arhiva nu poti ramine indiferent si mai ales nu poti ignora monstruozitatea care s-a petrecut acum 65 de ani. M-am straduit ca filmul sa apara in sfirsit la televiziune, dar n-am reusit. Cind spun carte, ma refer la cartea care contine dialogurile filmului omonim – prefatata de Simone de Beauvoir si salutata de Amos Oz! –, film care dureaza mai mult de 9 ore si care a aparut in 1986, acum 20 de ani! Astazi, Shoah face parte din programa scolara in Franta. Ar trebui sa fie in programa scolara si aici.

Istoria Sefarzilor. De la Toledo la Salonic de Esther Benbassa si Aron Rodrigue este o solida lucrare de istorie. Un fel de tratat despre viata acestor evrei sefarzi, din timpul Inchizitiei pina astazi. Ma gindisem la o editie in sirbo-croata. Totul era pregatit, dar cind editorul a citit – n-a citit de altfel decit asta, sint convins – ca si in Serbia au fost lagare, mi-a cerut sa sterg pasajul respectiv (inca o cenzura!), pentru ca, din punctul lui de vedere, numai croatii au fost responsabili de deportarea evreilor in Serbia. Desigur, cu acordul autorilor, n-am mai publicat cartea in sirbo-croata. În schimb, ea a aparut in Bulgaria. În acelasi an, am reeditat Cartea mamei de Albert Cohen, carte care va fi reeditata anul acesta pentru a treia oara. Zvonul „din gura in gura“ este singurul responsabil de acest succes.

- Incapatinarea negativistilor, oroarea hitlerista
În 2003 am publicat alte trei carti importante. Una este În afara destinului, prima carte in romaneste a lui Imre Kertész. Sa fii evreu ungur si sa ai Premiul Nobel nu inseamna nici un avantaj pentru a fi citit aici. Un soi de „invidie“ si de „suspiciune“ inconjoara cartea si autorul. Remarca deputatului Vosganian, la Iasi!!!, la tirgul de anul acesta: „Ah, a luat Premiul Nobel! Normal, e evreu!“ nu mai are nevoie de nici un comentariu. Îmi place Imre Kertész. Îmi place omul. Surisul sau. Prezenta sa reconfortanta. Prima noastra intilnire in 1998 la Budapesta, la Café Central, a fost o explozie de entuziasm. De atunci ne vedem foarte rar si intotdeauna din intimplare, dar noi nu credem de fapt in intimplare. Imre Kertész s-a nascut pe 9 noiembrie, o data teribila, aceea a Noptii de Cristal din 1933 si aceea a Caderii Zidului Berlinului in 1989. Imre Kertész poarta in el aceste doua date si discretia suferintei sale ar trebui sa ne puna pe ginduri.

PAREREA UNUI EDITOR DESPRE EVREITATE SI ANTISEMITISM
Prima carte publicata de Editura EST a fost Après coup/Dupa soc de Maurice Blanchot. În prezentarea pe care o faceam pe coperta a patra, aratam ca nu era deloc un hazard faptul ca aceasta carte era prima din colectia „Biblioteca internationala“. Editura EST isi incepea activitatea editoriala publicind o carte care punea in chestiune existenta de dupa Auschwitz si programul sau exterminator. Era un inceput, dar nu stiam atunci ca voi continua. Eram in mai 1995. În paralel, prima carte publicata in romaneste a lui Albert Cohen, Cartea mamei, aparea si ea. Necunoscuta, ca si cea a lui Maurice Blanchot, cartea lui Albert Cohen a avut nevoie de timp ca sa se impuna in fata publicului. Subiectul cartii trateaza, intr-o maniera deschisa, pudica si tandra, dragostea unui fiu pentru mama lui. A autorului, in cazul de fata. Înca o data, pe coperta a patra, scriam ca aceasta carte este o „rugaciune evreiasca“. Dintre primele cinci carti publicate in acelasi timp (celelalte trei erau de Beckett, Pessoa si Ecovoiu) – pentru al treilea tirg de carte Bookarest organizat de Mihai Oroveanu si de echipa sa – doua aveau ca subiect – intr-un anumit fel – lumea evreiasca. De unde incapatinarea asta inca de la primele carti publicate? Nu stiu, dar am simtit ca lumea aceea era ignorata in totalitate. Astazi este mai putin ignorata, dar ramin inca atitea de facut. Am folosit termenul „ignorata“. Da, ignoranta ucide!

A ignora inseamna obligatoriu a cadea in frica de celalalt. Frica de celalalt da nastere sarcasmului, sarcasmul da nastere criticii negative, critica negativa da nastere dispretului, dispretul genereaza ura si ura provoaca crima. Crima permisa, bineinteles, si colectiva, se intelege de la sine. A fost cazul pogromurilor de la sfirsitul secolului XIX in Rusia si din secolul XX in Romania, la Iasi. Textul lui Isaac Chiva, aparut pentru prima oara in limba romana, este exemplar pentru romanii care vor sa-si inteleaga istoria. Si eu stiu ca sint multi, pentru ca vorbesc adesea cu ei la tirgurile de carte. În acest sens, cenzura de difuzare in librarii a cartii Alexandrei Laignel-Lavastine este revelatoare pentru o stare de spirit pe care o putem califica drept retrograda. Sa impiedici lectura unei lucrari stiintifice pentru ca deranjeaza prejudecatile si pentru ca indrazneste sa puna intrebari arata o lipsa de demnitate de a fi. O sa revenim in cele ce urmeaza asupra acestei carti.

- Cursa: un masacru planuit
Atunci, in curtea prefecturii, s-a petrecut un episod care da intreg sensul acestei operatiuni executate in zori, in inima cartierului evreiesc, episod care arata si in ce masura fusese planificata urmarea singeroasa a evenimentelor, pina in cele mai mici detalii. Într-adevar, dintr-o data, iata-i pe politistii romani instalind niste mese in curte. Am format o coada si ni s-a cerut sa ne declinam, pe rind, identitatea in fata functionarului de la politie. Acesta ne dadea un petic de hirtie care, asa ni s-a spus, avea sa ne fie cerut de-acum la orice control. Cei care nu-l vor avea urmau sa fie impuscati pe loc. Acest document curios era un peticut dreptunghiular de hirtie alba, de sapte centimetri pe patru sau cinci, pe care era inscris de mina cuvintul liber, data (29 iunie 1941) si pe care era aplicata stampila prefecturii. Printre foarte putinele lucruri pe care le-am luat cu mine cind am parasit Romania, la sfirsitul lui 1947, a fost si acest petic de hirtie, singura amintire materiala din zilele acelea de groaza. L-am pastrat, apoi l-am pus atit de bine ca nu l-am mai gasit niciodata...

Zabovesc asupra acestui episod pentru ca el ne ingaduie sa sesizam enormitatea mizanscenei. Am crezut-o, noi, cei care fuseseram ridicati in zori pentru ca locuiam in centru. Or, era evident o cursa intinsa restului populatiei evreiesti. Într-adevar, ce-au facut toti cei care nu fusesera inca ridicati? Linistiti de vestile repede transmise, dupa care era vorba despre o simpla formalitate, sute de persoane s-au grabit de bunavoie catre prefectura ca sa obtina faimoasa stampila. Cu alte cuvinte, noi, care faceam parte din primul grup, noi i-am adus pe ceilalti ca pe muste! S-au aruncat pur si simplu in gura lupului. E unul dintre aspectele cele mai cumplite si mai perverse ale acestei operatiuni. Eram, intr-adevar, suficient de terorizati ca sa raspindim vestea fara sa ne luam un ragaz de reflectie. Pentru mine, a fost o lectie politica invatata o data pentru totdeauna.

Si daca e ceva care m-a frapat dupa aceea, ei bine, e urmatorul lucru: usurinta cu care am cazut in cursa. Si-apoi, acea materializare a cursei – peticul ala absurd de hirtie –, care arata pina la ce punct invatase intreaga masinarie publica si birocratica sa manipuleze o populatie prostita de spaima si care se astepta sa fie ucisa.
Avind peticul nostru de hirtie, tata si cu mine am plecat de la prefectura pe la ora prinzului. Orasul era pustiu in dupa-amiaza aceea de duminica. Din loc in loc, pe jos zaceau cadavre. Am mers pe jos pina acasa, eram ca scosi din minti. Pe ai nostri i-am gasit tot pititi in fundul curtii din spate. La sfirsitul zilei, o alta scena naucitoare: ofiterul german care ne fagaduia moartea cu citeva ore in urma, in timpul raziei, a venit sa se scuze explicindu-ne ca scena de dimineata fusese jucata, ca fusese obligat sa intre in rolul pe care i-l atribuisera superiorii lui. Azi inca, atunci cind aud vorbindu-se despre duplicitatea unui caracter, chipul lui il vad. Cel mai groaznic e ca parea absolut sincer... in ambele roluri.

Ne-am hotarit atunci sa ne ascundem intr-un soi de pivnita falsa, de fapt, o gaura in pamint sapata sub casa, ascunsa sub dusumea. Am stat acolo doua-trei zile, fara sa iesim, fara sa mincam – de altfel, nici nu ne era foame. E singurul moment din viata mea cind am trecut printr-o adevarata criza de misticism, prada sentimentului ca am fost salvati si lasati sa supravietuim de o vointa divina. N-am aflat despre intinderea si despre grozavia masacrului decit dupa ce am iesit din gaura noastra, la capatul acestor citeva zile: mii de oameni asasinati cu salbaticie in oras, inclusiv, putin dupa plecarea noastra, in curtea prefecturii, mitraliati, masacru care s-a prelungit in timpul zilei de 30. Alti evrei au fost dusi la gara si aruncati in vagoane de marfa, imbarcati in acele faimoase trenuri bezmetice, numite si „trenuri ale mortii“, care au circulat zile intregi fara vreo destinatie precisa, pina ce din ele au inceput sa cada cadavre.
Istoricii cei mai seriosi stabilesc azi bilantul pogromului undeva intre 12.000 si 13.000 de morti. În ce ma priveste, in fiecare an, pe 29 iunie, acest trecut, intiparit in mine pentru totdeauna, imi revine fara sa vreau in minte.

- Supravietuirea
Supravietuitorii care ieseau, unul dupa altul, din gaurile lor si-au reluat cu greu, treptat, viata. Dar saptaminile, lunile, anii de razboi care au urmat au fost cumva dominati de un fel de halucinatie colectiva. Oamenii nu puteau sa se intilneasca fara sa manifeste o nevoie absolut obsesionala de a rememora, de a povesti si repovesti imprejurarile precise in care au scapat de la moarte. Pina cind aceste povesti cadeau in cliseu. Fiecare, neobosit, intr-un monolog aproape solitar, relata iar si iar, aproape ritualic, inlantuirea evenimentelor care, in mare, erau aceleasi pentru toti, chiar daca existau si diferente minore. Cred ca atunci, de-a lungul acelei perioade in care povestea era reluata la nesfirsit – oamenii linistindu-se unul pe altul prin aceasta repovestire –, atunci s-a format in mine imposibilitatea de a uita, desigur, dar si dificultatea de a retrai acest pogrom si de a-i reproduce, la rindul meu, povestea.

Nu voi uita niciodata ce am simtit cind, in toamna lui 1941, ne-am reintilnit la liceul nostru improvizat. Am inceput prin a ne numara: mai eram doar jumatate din treizeci sau patruzeci de elevi cit numara clasa noastra cu un an in urma. Unii isi vazusera tatal, mama, familia masacrata sub ochii lor. E important de inteles si ca noi traiam ca un grup a carui soarta e doar aminata, susceptibili oricind, ziua sau noaptea, de a fi ridicati si deportati. În afara repetitiei obsesionale a omorului, timpul nostru launtric era ritmat de vestile de pe front si, mai ales, de ceea ce aflam despre masacrele si deportarile in Transnistria, teritoriu sub administratie romaneasca, situat dincolo de Nistru, unde in 1941 si 1942 aveau sa fie deportati 140.000 de evrei. Formam asadar o populatie care se ascundea, terorizata, grupata in cartierul ei, camuflata, traind intr-un fel de ghetou fara ziduri. Ne era, de exemplu, interzis sa parasim orasul sau sa circulam prin anumite cartiere. Singurul loc unde indrazneam sa ne aventuram era, oricit ar parea de ciudat, Institutul Cultural Francez. Acel teritoriu ne era ingaduit. Asa ca mergeam la biblioteca si, o data pe saptamina, asistam la o conferinta a cite unui francez in trecere prin oras sau a responsabililor Institutului, cel mai adesea pe subiecte literare.

Situatia asta de ghetou fara ziduri avea sa dureze pina in martie 19442, dupa care evenimentele s-au accelerat: in iarna 1943-1944, rusii au contraatacat, parte dintr-o mare ofensiva, apoi s-au oprit pe inaltimile din jurul Iasiului, impodobite de vechi manastiri. Garnizoana romaneasca si cea germana au parasit in graba orasul, care s-a golit de majoritatea locuitorilor sai. Numai noi, evreii, am ramas pe loc pina pe 23 august 1944, data la care Romania a intors armele impotriva Germaniei naziste. Au fost trei zile de lupte care au inceput intr-o duminica dimineata printr-un bombardament asupra pietei orasului. Apoi a intrat armata Rosie. Faceam parte din teritoriile zise „ocupate“ si numerosi ofiteri rusi erau cazati in casele noastre, ale locuitorilor, deci si la evrei. Comunicam in idis si vorbeam, ca sa zic asa, „intre evrei“, cu toata increderea. De la unii am aflat astfel ce se petrecea in Rusia lui Stalin, nu stiusem aproape nimic. Tabloul rezultat era inspaimintator. De-atunci, nu mi-am mai facut nici cea mai mica iluzie despre comunism.

- Fugind de comunism
Dupa „Eliberare“, familia mea s-a hotarit sa se instaleze la Bucuresti. I-am urmat, dupa ce incepusem studii de medicina la Iasi, repede abandonate dupa ce am facut o grava primo-infectie la contactul cu cadavrele rau conservate din sala de disectie. Au urmat doi ani de studiu la Scoala de ingineri din Bucuresti pentru a deveni inginer textil – ideea tatei. Decizia de a parasi Romania s-a instalat definitiv in mine in 1947. Nu voiam sa traiesc in ceea ce, in mod inevitabil, avea sa devina un regim comunist. În privinta asta, congresul in urma caruia comunistii i-au absorbit pe social-democrati, congres pe care l-am urmarit indeaproape in septembrie 1947, a avut rolul unui declic. Eram patru. Un prieten ziarist si sotia lui; el, originar din Bucovina, supravietuise masacrelor comise de trupele romanesti in acea provincie fugind catre URSS; era un social-democrat convins. Celalalt era un domn batrin din Transilvania, un fost militant sindicalist. Eu aveam douazeci si doi de ani. Granitele tarii erau deja bine ferecate.

În ce ma priveste, intelesesem asta cu un an in urma, cind mi se refuzase viza pentru a participa la Congresul mondial al tineretului de la Praga. Dar o plecare clandestina era riscanta. Asa ca am platit calauze sa ne treaca frontiera maghiara. Ajunsi in prima gara, de cealalta parte, ne-au ajutat si ascuns feroviarii unguri. Am petrecut noaptea intr-o cabina de acar. A doua zi dimineata se anunta un control, asa ca ne-au suit intr-un tren, apoi ne-au mutat dintr-un vagon in altul pe masura ce avansau politistii. De-acolo am ajuns la Budapesta, unde ne-am hotarit sa locuim in cartierul prostituatelor. Pentru un motiv cit se poate de simplu: politia nu se aventura in el! Acolo l-am intilnit pe poetul Paul Celan, care fugise si el din Romania pe cale de sovietizare si cu care, mai tirziu, la Paris, aveam sa devin prieten. Am ramas citeva zile la Budapesta, apoi am luat din nou trenul, clandestin, catre Viena, unde ne-am prezentat la consulatul francez. Am ajuns apoi la Innsbruck, asediind in continuare consulatul, pina cind, la capatul puterilor, am obtinut o viza de refugiat pentru Franta, via International Refugee Organisation. Am ajuns la Paris la 20 ianuarie 1948. Nu m-am mai intors niciodata in Romania.

- Paris
Pentru noi, oameni de stinga, dar care fugisem de comunism, prima perioada la Paris, intr-o capitala in care mediile intelectuale evoluau in plin entuziasm stalinist, a fost tare grea. Eram prinsi intre ciocan si nicovala: pe de o parte, mediul universitar francez care ne privea ca pe niste „fascisti“. De cite ori nu am fost injurat pe-atunci la restaurantul universitar... Pe de alta parte, exilul romanesc, mai ales studentii nationalisti, cind nu de extrema dreapta, care nu se sfiau sa ne denunte drept „cirtite“ comuniste in solda Bucurestiului sau a Moscovei. Pe scurt, n-aveam decit sa ne intoarcem acasa... Cind spun noi, ma gindesc mai ales la trioul pe care il formam impreuna cu psiho-sociologul Serge Moscovici, care parasise si el Romania, si cu Paul Celan.

La Paris, mi-am gasit intii de lucru ca muncitor intr-un atelier de confectii al unui armean, in strada d’Enghien, in spatele Marilor Bulevarde. Lucram opt ore pe zi la masina de tricotat. La sfirsitul lui 1948, m-am reapucat de studii, hotarit de-acum sa ma consacru stiintelor sociale, care mi se pareau si un fel de substitut pentru activitatea politica. M-am inscris pentru ceea ce se numea pe-atunci o licenta libera, compusa din patru certificate (etnologie, sociologie, istorie economica si sociala, psihologie sociala). A fost, asadar, Sorbona, dupa care am intrat la Muzeul Artelor si Traditiilor Populare, apoi, in 1951, la CNRS. Nazuiam sa fac etnologia cotidianului, etnologia Frantei. De ce etnologie rurala, domeniu in care m-am specializat pina la urma? Zeci de ani mai tirziu, mi-am spus ca optiunea asta provenea, poate, din natura provocarii pe care ne-o aruncase societatea, noua, tinerilor evrei veniti din Europa de Est, vomitati de societatea din care veneam si, in mod special, de mediul rural la care accesul ne era complet interzis. Înainte, ca si in timpul razboiului, nu se punea problema ca vreun evreu din Moldova sa se aventureze la tara. Lumea aceea dura, ostila, impregnata de un antisemitism popular foarte virulent, era inchisa pentru noi. Ne inspaiminta.
Ce-ar mai fi de spus despre urmele lasate de traumatismul trait la Iasi? Nu e nici o indoiala ca anii aceia au produs in mine un soi de imbatrinire prematura. Si o inchidere.

De-atunci, lasind, desigur, la o parte scrierile mele stiintifice, nu am fost in stare sa astern nici trei rinduri cu adevarat personale, subiective, in franceza. Iar eventualitatea unei scrieri autobiografice nu mi-a venit niciodata in minte sau in suflet. Ceea ce, bineinteles, se explica, partial, prin schimbarile succesive de limba – de la idis la romana, apoi de la romana la franceza. Dar si prin vointa de a trage o linie peste o tara, Romania, pe care am parasit-o pentru a nu ma mai gindi vreodata la ea. La mai bine de zece ani dupa caderea comunismului, oricit m-am luptat, istoria asta m-a prins cumva din nou si e, fara doar si poate, cumplit de greu de trait. Ma gindesc aici, mai ales, la recentele scrieri negationiste ale fostului disident Paul Goma si, mai general, la refuzul patetic al unei majoritati a elitelor romanesti de azi de a-si privi in fata trecutul, refuz pentru care stau marturie polemicile care au zguduit scena intelectuala romaneasca in anii din urma.
http://www.observatorcultural.ro/Pogromul-de-la-Iasi*articleID_15699-articles_details.html