Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
IN ROMANIA[1]
Pagina 5 din 41
Pagina 5 din 41 • 
1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 23 ... 41
IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 13.02.06 23:24
Rezumarea primului mesaj :
IDEI CARE UCID
La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?
Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.
Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.
- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.
- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.
- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".
- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.
- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.
- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.
- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.
- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.
- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.
- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.
Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.
http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm
IDEI CARE UCID
La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?
Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.
Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.
- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.
- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.
- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".
- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.
- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.
- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.
- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.
- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.
- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.
- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.
Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.
http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm
Ultima editare efectuata de catre Admin in 05.04.14 9:29, editata de 5 ori
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Copiii Holocaustului
Scris de Admin 20.09.09 14:57
Copiii Holocaustului
Decenii
la rind au fost fortati sa taca. Acum, marturia lor a inceput sa ajunga
si la tineri. Este vorba de supravietuitorii polonezi ai Holocaustului, se arata intr-un documentar publicat de Deutsche Welle.
***
Unii evrei europeni au supravietuit celei mai atroce crime comise vreodata impotriva umanitatii. Unii, putini, au supravietuit Holocaustului, chiar si in Polonia. Numarul lor actual este estimat la circa 3.000 de persoane.
Dar, sub comunisti, acesti oameni au fost siliti sa taca. Istoria evreiasca, istoria lor personala era tabu in regimurile totalitare cuprinse in blocul rasaritean.
In multe state est europene supravietuitorii Holocaustului
au inceput sa se organizeze abia in anii 90. La peste sase decenii de
la Shoah, supravietuitorii campaniei naziste de exterminare a evreilor
europeni au rupt tacerea, adresindu-se mai ales celor tineri. Au
inceput sa publice carti, sa dea curs invitatiilor unor scoli si
universitati si sa raspunda intrebarilor elevilor si studentilor.
Anna Drabnik de pilda este una dintre cele mai tinere supravietuitoare ale Holocaustului.
Ea s-a nascut la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Niste
straini au ascuns copila si au salvat-o. Apoi, evreica poloneza a
inceput sa se ocupe de batrinii care au reusit sa scape cu viata din
urgia nazista. Azi, ea conduce organizatia numita „Copiii Holocaustului”. Mai nou, Anna Drabnik incearca sa mentina vie memoria cataclismului si amintirea celor care i-au salvat pe supravietuitorii Holocaustului, considerind ca aceasta munca reprezinta datoria ei.
Supravietuitorii si-au creat acum citiva ani o asociatie, iar in cartile pe care le-au scris pentru tineri isi povestesc viata.
Nu
putini descriu modul eroic in care s-au comportat cei ce i-au salvat,
riscindu-si viata pentru fiecare evreu ascuns de ucigasi. Potrivit
Annei Drabnik, „elevii afla despre noi mai intii din carti. Apoi ne
intilnim cu ei, stam de vorba in grupuri restrinse. Si ne pun
intrebari, intrebari adesea cu adevarat bune. Pe oameni ii emotioneaza
mult intilnirile cu noi, cu martori oculari autentici”.
Krystyna Budnicka
avea 7 ani cind a inceput razboiul. Si-a petrecut o parte din copilarie
in ghetoul Varsoviei, cartierul in care nazistii au inghesuit la un
moment dat o jumatate de milion de evrei. In cartea ei descrie cum a
supravietuit in conductele subterane ale sistemului de canalizare al
Varsoviei, fiind apoi ascunsa de maicile de la o manastire crestina.
„Am
iesit dintr-un astfel de canal dupa noua luni. Din pacate insa, fara
parinti si fara surori. Ei au murit. Doar o cumnata de-a mea si cu mine
am ramas in viata, nu stiu nici eu prea bine cum. Si fratii mei si-au
pierdut viata”, isi aminteste Budnicka. Krystyna s-a adresat in multe
rinduri tinerilor polonezi si germani, sperind ca salvatorii ei sa
devina eroii noilor generatii, iar curajul lor civic sa nu fie dat
uitarii.
Ne deplasam in orice sat, oricit de mic, in care sintem
invitati, a mai spus Krystyna Budnicka, exprimindu-si vointa de a vorbi
oricui doreste s-o asculte, despre destine si oameni; de a le mentine vie memoria cit timp o vor mai tine puterile, oricit de greu i-ar fi sa-si evoce dureroasele amintiri.
Decenii
la rind au fost fortati sa taca. Acum, marturia lor a inceput sa ajunga
si la tineri. Este vorba de supravietuitorii polonezi ai Holocaustului, se arata intr-un documentar publicat de Deutsche Welle.
***
Unii evrei europeni au supravietuit celei mai atroce crime comise vreodata impotriva umanitatii. Unii, putini, au supravietuit Holocaustului, chiar si in Polonia. Numarul lor actual este estimat la circa 3.000 de persoane.
Dar, sub comunisti, acesti oameni au fost siliti sa taca. Istoria evreiasca, istoria lor personala era tabu in regimurile totalitare cuprinse in blocul rasaritean.
In multe state est europene supravietuitorii Holocaustului
au inceput sa se organizeze abia in anii 90. La peste sase decenii de
la Shoah, supravietuitorii campaniei naziste de exterminare a evreilor
europeni au rupt tacerea, adresindu-se mai ales celor tineri. Au
inceput sa publice carti, sa dea curs invitatiilor unor scoli si
universitati si sa raspunda intrebarilor elevilor si studentilor.
Anna Drabnik de pilda este una dintre cele mai tinere supravietuitoare ale Holocaustului.
Ea s-a nascut la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Niste
straini au ascuns copila si au salvat-o. Apoi, evreica poloneza a
inceput sa se ocupe de batrinii care au reusit sa scape cu viata din
urgia nazista. Azi, ea conduce organizatia numita „Copiii Holocaustului”. Mai nou, Anna Drabnik incearca sa mentina vie memoria cataclismului si amintirea celor care i-au salvat pe supravietuitorii Holocaustului, considerind ca aceasta munca reprezinta datoria ei.
Supravietuitorii si-au creat acum citiva ani o asociatie, iar in cartile pe care le-au scris pentru tineri isi povestesc viata.
Nu
putini descriu modul eroic in care s-au comportat cei ce i-au salvat,
riscindu-si viata pentru fiecare evreu ascuns de ucigasi. Potrivit
Annei Drabnik, „elevii afla despre noi mai intii din carti. Apoi ne
intilnim cu ei, stam de vorba in grupuri restrinse. Si ne pun
intrebari, intrebari adesea cu adevarat bune. Pe oameni ii emotioneaza
mult intilnirile cu noi, cu martori oculari autentici”.
Krystyna Budnicka
avea 7 ani cind a inceput razboiul. Si-a petrecut o parte din copilarie
in ghetoul Varsoviei, cartierul in care nazistii au inghesuit la un
moment dat o jumatate de milion de evrei. In cartea ei descrie cum a
supravietuit in conductele subterane ale sistemului de canalizare al
Varsoviei, fiind apoi ascunsa de maicile de la o manastire crestina.
„Am
iesit dintr-un astfel de canal dupa noua luni. Din pacate insa, fara
parinti si fara surori. Ei au murit. Doar o cumnata de-a mea si cu mine
am ramas in viata, nu stiu nici eu prea bine cum. Si fratii mei si-au
pierdut viata”, isi aminteste Budnicka. Krystyna s-a adresat in multe
rinduri tinerilor polonezi si germani, sperind ca salvatorii ei sa
devina eroii noilor generatii, iar curajul lor civic sa nu fie dat
uitarii.
Ne deplasam in orice sat, oricit de mic, in care sintem
invitati, a mai spus Krystyna Budnicka, exprimindu-si vointa de a vorbi
oricui doreste s-o asculte, despre destine si oameni; de a le mentine vie memoria cit timp o vor mai tine puterile, oricit de greu i-ar fi sa-si evoce dureroasele amintiri.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Tragedia “Mefkure”: citeva intrebari istorice Lucian Zeev-H
Scris de Admin 20.09.09 14:55
Tragedia “Mefkure”: citeva intrebari istorice Lucian Zeev-Herscovici
In noaptea de 3 spre 4 august 1944 au parasit portul Constanta trei
vase cu evrei in drum spre Palestina mandatara: “Morina”, “Bulbul”,
“Mefkure”. Acestea erau vase turcesti mici care navigau sub pavilionul
Crucii Rosii Internationale. La inceput, guvernul roman recomandase
Organizatiei Sioniste semilegale sa amine plecarea vaselor, iar Crucea
Rosie nu acceptase sa le acorde patronajul. Cauza era intrarea Turciei
neutre in razboi de partea puterilor aliate, Romania fiind inca in
tabara Axei.
“Shlihimii” din Eretz Israel (ajunsi in Romania ca parasutisti
britanici) au cerut insa plecarea vaselor, cu orice pret si orice
pericol, pentru a nu se opri aliaua: exista ideea ca daca aceste vase
nu vor pleca, aliaua se va opri pentru o perioada indelungata. Crucea
Rosie Internationala a acceptat si ea sa-si ofere patronajul. Pe vase
se aflau evrei din Romania, unii dintre ei oameni bogati care isi
cumparasera bilete de calatorie si fusesera obligati sa adopte orfani
sau orfane reveniti din Transnistria (dindu-le numele lor) si sa le
cumpere bilete de calatorie si acestora. Pe vapoare se mai aflau tineri
sionisti locali, precum si refugiati evrei din Polonia si Ungaria
aflati in Romania pe drum spre Eretz Israel.
Situatia politica a Romaniei la acea data avea un caracter special.
Tratativele pentru iesirea ei din razboi sau pentru intoarcerea armelor
si trecerea acestei tari de partea Puterilor Aliate erau in toi. Armata
Sovietica inainta vertiginos. Frontul ajunsese la Iasi-Chisinau. Unii
dintre evreii bogati urcati pe vapoare fugeau nu atit de regimul
antonescian, cit de frica rusilor si bolsevismului. Armata britanica
patrunsese in “pintecele moale al Balcanilor”. Desi aliate, Uniunea
Sovietica si Marea Britanie erau din ce in ce mai mult rivale. Desi
soarta Romaniei fusese discutata la Conferinta de la Teheran, mai erau
inca dispute.
Romania servise
ca tara de refugiu cetatenilor polonezi in timpul celui de al Doilea
Razboi Mondial. Unii dintre ei incercasera sa o foloseasca si drept
tara de tranzit. Toate partidele politice fusesera scoase in afara
legii inca din timpul dictaturii regale. Ele nu recapatasera un statut
legal, dar activau in conditii semilegale: maresalul Antonescu avea
nevoie de consultanti cu experienta, iar acestia nu puteau fi decit
sefii fostelor partide politice. Mai mult, acum, cind soarta razboiului
era clara, ei pregateau iesirea Romaniei din razboi si intoarcerea
armelor. Acesti oameni, impreuna cu regele Mihai I, organizau actiuni
diplomatice menite sa schimbe situatia, precum si guvernul. Siguranta
romana era probabil divizata: nu este exclus ca in cadrul ei sa se afle
atit antonescieni convinsi, adepti ai continuarii razboiului de partea
Germaniei, cit si adepti ai iesirii din razboi si a trecerii de partea
Puterilor Aliate, unii de partea puterilor occidentale (Marea Britanie
si Statele Unite ale Americii), altii, probabil putini la numar, dar
apropiati de grupurile comuniste, de partea Uniunii Sovietice.
Organizatia Sionista activa in conditii semilegale. Desi fusese scoasa
in afara legii, ea isi desfasura activitatea sub forma asa - numitei
“Executiva Zissu”. Este evident ca activitatea ei era cunoscuta
Sigurantei si tolerata de guvern, interesat in rezolvarea problemei
evreiesti prin emigrare. De asemenea, este evident ca Siguranta
supraveghea activitatea Organizatiei Sioniste. In perioada la care ne
referim au existat si activitati coordonate. Este evidenta si existenta
relatiilor intre polonezii refugiati, precum si existenta legaturilor
intre evreii polonezi refugiati si Organizatia Sionista. De asemenea,
este evidenta legatura intre refugiatii polonezi din Romania si
guvernul polonez in exil de la Londra. Se pune intrebarea daca acesti
refugiati polonezi nu au contribuit la stabilirea unor legaturi intre
guvernul roman si guvernul polonez in exil, iar acesta – intre guvernul
roman (sau intre adeptii liniei pro-britanice care se straduiau sa
inlature regimul antonescian si sa produca turnura politica indreptind
Romania spre tabara Puterilor Aliate) si intre guvernul britanic. Se
pune intrebarea daca Organizatia Sionista Mondiala nu ar fi avut si ea
un rol in acest sens. Se poate vorbi oare despre un triunghi sau despre
un patrulater? Actul de la 23 august 1944 a dovedit tocmai victoria
acestor forte prooccidentale – proaliate: cel putin momentan, Romania
nu a devenit comunista si nu a fost ocupata de Armata Sovietica, fapt
care a produs furia unor conducatori comunisti romani aflati in exil la
Moscova.
Probabil ca
desfasurarea evenimentelor era prevazuta (daca nu chiar stiuta) de
Siguranta si guvernul roman, ceea ce a determinat sfatul dat
Organizatiei Sioniste sa amine (deocamdata) plecarea vaselor, pe linga
intrarea in razboi a Turciei neutre.
Dar
care este legatura intre aceste evenimente si tragedia vasului
“Mefkure”? Cercetari istorice au demonstrat ca scufundarea vasului (in
noaptea de 4 spre 5 august, in apropierea tarmului turcesc european,
linga portul Igneada) a fost un act premeditat. Credem ca aceasta
tragedie trebuie judecata in cadrul contextului international. Lucrarea
inginerului Albert Finkelstein din Franta, originar din Romania, a
carui sora, Sophie Finkelstein, s-a aflat printre pasagerii de pe
“Mefkure”, lucrare aparuta mai intii in limba engleza si apoi in limba
romana in traducerea subsemnatului (in anul 1993), a demonstrat ca
scufundarea vasului a fost premeditata, de catre citeva vase germane.
Autorul a demonstrat ca submarinul sovietic SC-215 (despre care s-a
afirmat ca ar fi scufundat vasul “Mefkure” din greseala) se afla la
coordonate geonavale care demonstreaza ca nu putea fi el atacatorul. In
jurnalul sau de bord apare ca a scufundat un vas cu oameni inarmati. De
asemenea, se stie ca: vasele au fost fotografiate la Constanta;
navigatia le-a fost permisa numai intr-o ordine stricta iar cind
aceasta ordine a fost schimbata si unul din vase a fost luminat de un
reflector, nu a fost atacat (nu era “Mefkure”); pe “Mefkure” au fost
inghesuiti tinerii si tinerele buni de munca si barbatii buni de lupta;
supravietuitorii au auzit vorbindu-se limba germana; contra
supravietuitorilor au fost asmutiti ciini pentru a-i ucide pe
eventualii buni inotatori in stare sa ajunga la vasul “Bulbul”.
Inginerul Albert Finkelstein a observat prezenta citorva vase militare
germane in portul Constanta, pentru reparatii. In noaptea respectiva,
unele au iesit in larg. Ipoteza sa este ca acestea au tras asupra
vasului “Mefkure”, ales in mod intentionat, iar unul din ele (probabil
o salupa) pare sa fi fost scufundat de submarinul sovietic SC-215. Teza
agresorului german a fost sustinuta (teoretic) si de catre Mordehai
Rossel, fost conducator sionist in Romania, in volumul sau in limba
ebraica “Tik Mefkure”. Referiri la aceasta teza apar – recent – intr-o
carte a istoricului israelian, doamna profesor universitar Dalia Ofer;
intr-o carte a istoricului si ziaristului evreu din Romania, Mihai
Stoian; intr-o carte a ziaristului si istoricului evreu american
originar din Romania, Ion C. Butnaru. Teza unui agresor sovietic a fost
sustinuta de istoricul german Jurgen Rohwer, de ziaristul roman Serban
Gheorghiu si (partial) de istoricul israelian Jacob Geller.
De ce tocmai “Mefkure”?
Elementul principal care a determinat scufundarea vasului – care ar
trebui luat in consideratie de catre toti cercetatorii si asupra caruia
a accentuat Albert Finkelstein – este prezenta pe vas a cinci ofiteri
polonezi cu grade inalte si profesiuni militare importante din armata
generalului Anders, care depindea de guvernul polonez in exil de la
Londra. Acestia fusesera ascunsi la Constanta si au urcat pe vas
deghizati in refugiati evrei. Faptul este mentionat de un document
provenit din arhiva Sigurantei Romane, aflat actualmente in arhiva
Institutului “Yad Va-Shem” de la Ierusalim. Documentul (mai precis
faptul), cunoscut de A.L.Zissu putin dupa actul de la 23 august 1944, a
fost publicat de Albert Finkelstein in volumul “Tragedia Mefkure”.
Acest document mentiona, sec, faptul ca plecarea acestor ofiteri
polonezi (ale caror nume, grade si profesiuni militare erau indicate) a
fost permisa, dar ei nu au ajuns la destinatie.
Care era cauza faptului? Oare ofiterii polonezi cu grade inalte ai
guvernului anticomunist devenisera incomozi pentru toate partile, dupa
ce statusera nederanjati in Romania cu buna stiinta a Sigurantei? Cine
a determinat pe conducatorii Organizatiei Sioniste ilegale sa accepte
imbarcarea acestor ofiteri pe vasul cu emigranti evrei si din ce motiv?
Care era motivul si scopul Organizatiei Sioniste in aceasta actiune?
Oare acesti ofiteri polonezi nu erau si detinatori ai unor secrete
diplomatice (ori pregatiti si trimisi special pentru a le transmite) in
legatura cu apropiata turnura politica? Oare avea Siguranta romana
agenti in Organizatia Sionista, pina la cele mai inalte cercuri, intre
evrei? Oare scufundarea vasului ar fi insemnat ratarea unei initiative
diplomatice de tratative pentru scoaterea Romaniei din razboi,
schimbarea regimului in aceasta tara si trecerea ei de partea puterilor
occidentale aliate, ceea ce ar fi urmat sa previna ocuparea ei militara
de catre U.R.S.S. si bolsevizarea ei imediata? Oare poate fi
interpretata aceasta actiune ca o victorie (temporara) a grupului
conducator progerman (sau devotat maresalului Ion Antonescu) din
Siguranta, eventual aliat cu agentii deveniti prosovietici din cadrul
ei, asupra agentilor (sau ofiterilor de Siguranta) de orientare
probritanica si prodemocrata? Exista vreo legatura intre tragedia din
noaptea de 4 spre 5 august si lovitura de stat din noaptea de 23 spre
24 august 1944?
Oricum, credem
ca tragedia “Mefkure” trebuie analizata nu numai in contextul
Holocaustului poporului evreu si al luptei pentru imigrare in Eretz
Israel, ci si in contextul evenimentelor internationale contemporane.
Cercetari de arhiva ar putea da raspunsuri la aceste intrebari.
Interesanta este si ipoteza ziaristului Mihai Stoian, exprimata in
cartea sa, “De la Struma la Mefkure”, in anul 1995. Dintre cei cinci
supravietuitori de pe Mefkure (care au reusit sa ajunga inot la vasul
“Bulbul”), doi ar fi dintre ofiterii polonezi deghizati, barbati
puternici, in floarea virstei, buni inotatori. Unul dintre ei a salvat
si o studenta din Suceava, slaba inotatoare, care lesinase. (Ceilalti
doi supravietuitori, sotii Fullop detineau centuri de salvare, iar cei
sase membri ai echipajului, marinari turci, care s-au salvat au folosit
unica barca de salvare existenta). Oare arhivele ar putea oferi
informatii suplimentare fata de declaratiile imediate ale
supravietuitorilor, cunoscute (si publicate de Albert Finkelstein)?
Oricum, daca cei doi supravietuitori ar fi fost ofiteri polonezi aflati
in misiune diplomatica periculoasa si deghizati, ei nu si-ar fi
dezvaluit secretele in fata reprezentantilor Crucii Rosii si a Agentiei
Evreiesti. Mai ales ca pasagerii celor trei vase detineau certificate
de imigrare in Palestina.
Nu
vreau sa continui cu ipoteze si fantezii, desi acest lucru este necesar
oricarui istoric, mai ales celui lipsit de cunostinte in domeniul
stiintelor aplicate, pentru a reconstitui faptele. Cercetari viitoare
de arhiva vor lamuri, poate, lucrurile.
..........................................................
http://isro-press.net/Portal/index.php?option=com_content&view=article&id=284:probleme-1&catid=80:probleme-de-istorie&Itemid=59
In noaptea de 3 spre 4 august 1944 au parasit portul Constanta trei
vase cu evrei in drum spre Palestina mandatara: “Morina”, “Bulbul”,
“Mefkure”. Acestea erau vase turcesti mici care navigau sub pavilionul
Crucii Rosii Internationale. La inceput, guvernul roman recomandase
Organizatiei Sioniste semilegale sa amine plecarea vaselor, iar Crucea
Rosie nu acceptase sa le acorde patronajul. Cauza era intrarea Turciei
neutre in razboi de partea puterilor aliate, Romania fiind inca in
tabara Axei.
“Shlihimii” din Eretz Israel (ajunsi in Romania ca parasutisti
britanici) au cerut insa plecarea vaselor, cu orice pret si orice
pericol, pentru a nu se opri aliaua: exista ideea ca daca aceste vase
nu vor pleca, aliaua se va opri pentru o perioada indelungata. Crucea
Rosie Internationala a acceptat si ea sa-si ofere patronajul. Pe vase
se aflau evrei din Romania, unii dintre ei oameni bogati care isi
cumparasera bilete de calatorie si fusesera obligati sa adopte orfani
sau orfane reveniti din Transnistria (dindu-le numele lor) si sa le
cumpere bilete de calatorie si acestora. Pe vapoare se mai aflau tineri
sionisti locali, precum si refugiati evrei din Polonia si Ungaria
aflati in Romania pe drum spre Eretz Israel.
Situatia politica a Romaniei la acea data avea un caracter special.
Tratativele pentru iesirea ei din razboi sau pentru intoarcerea armelor
si trecerea acestei tari de partea Puterilor Aliate erau in toi. Armata
Sovietica inainta vertiginos. Frontul ajunsese la Iasi-Chisinau. Unii
dintre evreii bogati urcati pe vapoare fugeau nu atit de regimul
antonescian, cit de frica rusilor si bolsevismului. Armata britanica
patrunsese in “pintecele moale al Balcanilor”. Desi aliate, Uniunea
Sovietica si Marea Britanie erau din ce in ce mai mult rivale. Desi
soarta Romaniei fusese discutata la Conferinta de la Teheran, mai erau
inca dispute.
Romania servise
ca tara de refugiu cetatenilor polonezi in timpul celui de al Doilea
Razboi Mondial. Unii dintre ei incercasera sa o foloseasca si drept
tara de tranzit. Toate partidele politice fusesera scoase in afara
legii inca din timpul dictaturii regale. Ele nu recapatasera un statut
legal, dar activau in conditii semilegale: maresalul Antonescu avea
nevoie de consultanti cu experienta, iar acestia nu puteau fi decit
sefii fostelor partide politice. Mai mult, acum, cind soarta razboiului
era clara, ei pregateau iesirea Romaniei din razboi si intoarcerea
armelor. Acesti oameni, impreuna cu regele Mihai I, organizau actiuni
diplomatice menite sa schimbe situatia, precum si guvernul. Siguranta
romana era probabil divizata: nu este exclus ca in cadrul ei sa se afle
atit antonescieni convinsi, adepti ai continuarii razboiului de partea
Germaniei, cit si adepti ai iesirii din razboi si a trecerii de partea
Puterilor Aliate, unii de partea puterilor occidentale (Marea Britanie
si Statele Unite ale Americii), altii, probabil putini la numar, dar
apropiati de grupurile comuniste, de partea Uniunii Sovietice.
Organizatia Sionista activa in conditii semilegale. Desi fusese scoasa
in afara legii, ea isi desfasura activitatea sub forma asa - numitei
“Executiva Zissu”. Este evident ca activitatea ei era cunoscuta
Sigurantei si tolerata de guvern, interesat in rezolvarea problemei
evreiesti prin emigrare. De asemenea, este evident ca Siguranta
supraveghea activitatea Organizatiei Sioniste. In perioada la care ne
referim au existat si activitati coordonate. Este evidenta si existenta
relatiilor intre polonezii refugiati, precum si existenta legaturilor
intre evreii polonezi refugiati si Organizatia Sionista. De asemenea,
este evidenta legatura intre refugiatii polonezi din Romania si
guvernul polonez in exil de la Londra. Se pune intrebarea daca acesti
refugiati polonezi nu au contribuit la stabilirea unor legaturi intre
guvernul roman si guvernul polonez in exil, iar acesta – intre guvernul
roman (sau intre adeptii liniei pro-britanice care se straduiau sa
inlature regimul antonescian si sa produca turnura politica indreptind
Romania spre tabara Puterilor Aliate) si intre guvernul britanic. Se
pune intrebarea daca Organizatia Sionista Mondiala nu ar fi avut si ea
un rol in acest sens. Se poate vorbi oare despre un triunghi sau despre
un patrulater? Actul de la 23 august 1944 a dovedit tocmai victoria
acestor forte prooccidentale – proaliate: cel putin momentan, Romania
nu a devenit comunista si nu a fost ocupata de Armata Sovietica, fapt
care a produs furia unor conducatori comunisti romani aflati in exil la
Moscova.
Probabil ca
desfasurarea evenimentelor era prevazuta (daca nu chiar stiuta) de
Siguranta si guvernul roman, ceea ce a determinat sfatul dat
Organizatiei Sioniste sa amine (deocamdata) plecarea vaselor, pe linga
intrarea in razboi a Turciei neutre.
Dar
care este legatura intre aceste evenimente si tragedia vasului
“Mefkure”? Cercetari istorice au demonstrat ca scufundarea vasului (in
noaptea de 4 spre 5 august, in apropierea tarmului turcesc european,
linga portul Igneada) a fost un act premeditat. Credem ca aceasta
tragedie trebuie judecata in cadrul contextului international. Lucrarea
inginerului Albert Finkelstein din Franta, originar din Romania, a
carui sora, Sophie Finkelstein, s-a aflat printre pasagerii de pe
“Mefkure”, lucrare aparuta mai intii in limba engleza si apoi in limba
romana in traducerea subsemnatului (in anul 1993), a demonstrat ca
scufundarea vasului a fost premeditata, de catre citeva vase germane.
Autorul a demonstrat ca submarinul sovietic SC-215 (despre care s-a
afirmat ca ar fi scufundat vasul “Mefkure” din greseala) se afla la
coordonate geonavale care demonstreaza ca nu putea fi el atacatorul. In
jurnalul sau de bord apare ca a scufundat un vas cu oameni inarmati. De
asemenea, se stie ca: vasele au fost fotografiate la Constanta;
navigatia le-a fost permisa numai intr-o ordine stricta iar cind
aceasta ordine a fost schimbata si unul din vase a fost luminat de un
reflector, nu a fost atacat (nu era “Mefkure”); pe “Mefkure” au fost
inghesuiti tinerii si tinerele buni de munca si barbatii buni de lupta;
supravietuitorii au auzit vorbindu-se limba germana; contra
supravietuitorilor au fost asmutiti ciini pentru a-i ucide pe
eventualii buni inotatori in stare sa ajunga la vasul “Bulbul”.
Inginerul Albert Finkelstein a observat prezenta citorva vase militare
germane in portul Constanta, pentru reparatii. In noaptea respectiva,
unele au iesit in larg. Ipoteza sa este ca acestea au tras asupra
vasului “Mefkure”, ales in mod intentionat, iar unul din ele (probabil
o salupa) pare sa fi fost scufundat de submarinul sovietic SC-215. Teza
agresorului german a fost sustinuta (teoretic) si de catre Mordehai
Rossel, fost conducator sionist in Romania, in volumul sau in limba
ebraica “Tik Mefkure”. Referiri la aceasta teza apar – recent – intr-o
carte a istoricului israelian, doamna profesor universitar Dalia Ofer;
intr-o carte a istoricului si ziaristului evreu din Romania, Mihai
Stoian; intr-o carte a ziaristului si istoricului evreu american
originar din Romania, Ion C. Butnaru. Teza unui agresor sovietic a fost
sustinuta de istoricul german Jurgen Rohwer, de ziaristul roman Serban
Gheorghiu si (partial) de istoricul israelian Jacob Geller.
De ce tocmai “Mefkure”?
Elementul principal care a determinat scufundarea vasului – care ar
trebui luat in consideratie de catre toti cercetatorii si asupra caruia
a accentuat Albert Finkelstein – este prezenta pe vas a cinci ofiteri
polonezi cu grade inalte si profesiuni militare importante din armata
generalului Anders, care depindea de guvernul polonez in exil de la
Londra. Acestia fusesera ascunsi la Constanta si au urcat pe vas
deghizati in refugiati evrei. Faptul este mentionat de un document
provenit din arhiva Sigurantei Romane, aflat actualmente in arhiva
Institutului “Yad Va-Shem” de la Ierusalim. Documentul (mai precis
faptul), cunoscut de A.L.Zissu putin dupa actul de la 23 august 1944, a
fost publicat de Albert Finkelstein in volumul “Tragedia Mefkure”.
Acest document mentiona, sec, faptul ca plecarea acestor ofiteri
polonezi (ale caror nume, grade si profesiuni militare erau indicate) a
fost permisa, dar ei nu au ajuns la destinatie.
Care era cauza faptului? Oare ofiterii polonezi cu grade inalte ai
guvernului anticomunist devenisera incomozi pentru toate partile, dupa
ce statusera nederanjati in Romania cu buna stiinta a Sigurantei? Cine
a determinat pe conducatorii Organizatiei Sioniste ilegale sa accepte
imbarcarea acestor ofiteri pe vasul cu emigranti evrei si din ce motiv?
Care era motivul si scopul Organizatiei Sioniste in aceasta actiune?
Oare acesti ofiteri polonezi nu erau si detinatori ai unor secrete
diplomatice (ori pregatiti si trimisi special pentru a le transmite) in
legatura cu apropiata turnura politica? Oare avea Siguranta romana
agenti in Organizatia Sionista, pina la cele mai inalte cercuri, intre
evrei? Oare scufundarea vasului ar fi insemnat ratarea unei initiative
diplomatice de tratative pentru scoaterea Romaniei din razboi,
schimbarea regimului in aceasta tara si trecerea ei de partea puterilor
occidentale aliate, ceea ce ar fi urmat sa previna ocuparea ei militara
de catre U.R.S.S. si bolsevizarea ei imediata? Oare poate fi
interpretata aceasta actiune ca o victorie (temporara) a grupului
conducator progerman (sau devotat maresalului Ion Antonescu) din
Siguranta, eventual aliat cu agentii deveniti prosovietici din cadrul
ei, asupra agentilor (sau ofiterilor de Siguranta) de orientare
probritanica si prodemocrata? Exista vreo legatura intre tragedia din
noaptea de 4 spre 5 august si lovitura de stat din noaptea de 23 spre
24 august 1944?
Oricum, credem
ca tragedia “Mefkure” trebuie analizata nu numai in contextul
Holocaustului poporului evreu si al luptei pentru imigrare in Eretz
Israel, ci si in contextul evenimentelor internationale contemporane.
Cercetari de arhiva ar putea da raspunsuri la aceste intrebari.
Interesanta este si ipoteza ziaristului Mihai Stoian, exprimata in
cartea sa, “De la Struma la Mefkure”, in anul 1995. Dintre cei cinci
supravietuitori de pe Mefkure (care au reusit sa ajunga inot la vasul
“Bulbul”), doi ar fi dintre ofiterii polonezi deghizati, barbati
puternici, in floarea virstei, buni inotatori. Unul dintre ei a salvat
si o studenta din Suceava, slaba inotatoare, care lesinase. (Ceilalti
doi supravietuitori, sotii Fullop detineau centuri de salvare, iar cei
sase membri ai echipajului, marinari turci, care s-au salvat au folosit
unica barca de salvare existenta). Oare arhivele ar putea oferi
informatii suplimentare fata de declaratiile imediate ale
supravietuitorilor, cunoscute (si publicate de Albert Finkelstein)?
Oricum, daca cei doi supravietuitori ar fi fost ofiteri polonezi aflati
in misiune diplomatica periculoasa si deghizati, ei nu si-ar fi
dezvaluit secretele in fata reprezentantilor Crucii Rosii si a Agentiei
Evreiesti. Mai ales ca pasagerii celor trei vase detineau certificate
de imigrare in Palestina.
Nu
vreau sa continui cu ipoteze si fantezii, desi acest lucru este necesar
oricarui istoric, mai ales celui lipsit de cunostinte in domeniul
stiintelor aplicate, pentru a reconstitui faptele. Cercetari viitoare
de arhiva vor lamuri, poate, lucrurile.
..........................................................
http://isro-press.net/Portal/index.php?option=com_content&view=article&id=284:probleme-1&catid=80:probleme-de-istorie&Itemid=59
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Evreii si armenii, popoare legate prin suferinta...
Scris de Admin 20.09.09 13:21
Evreii si armenii, popoare legate prin suferinta...
Sa incepem cu o anecdota. Un evreu in virsta, pe patul de moarte
inconjurat de o multime de nepoti, isi traia ultimile clipe de viata.
Inainte de a-si da sufletul, batrinul face semn nepotilor sa se apropie
ca are ceva foarte important sa le spuna. Cu o ultima rasuflare
rosteste: Sa aveti grija de armeni si inchise ochii. Nepotii
nedumeriti, il intreaba pe rabin ce a vrut sa spuna bunicul prin
aceasta afirmatie. Rabinul, intelept, le explica ca daca evreii nu-i
vor proteja pe armeni, dupa ce vor fi ei exterminati, va veni rindul
evreilor.
Stim cu totii ca orice anecdota are un simbure de
adevar si a fost creat sa evidentieze un fapt, sa ironizeze o
nedreptate. In cazul de fata, anecdota scoate in relief legatura dintre
cele doua popoare cu privire la pagina cea mai neagra a istoriei lor,
si arata obligatia morala pe care o au evreii in lupta de recunoastere
a Genocidului Armean.
Publicatia Studia Hebraica a Centrului
Goldstein Goren de Studii Ebraice a Facultatii de Litere din Bucuresti
publica in numarul 5 din 2005 un studiu semnat de Felicia Waldman
intitulat „Ce a invatat Hitler de la Genocidul Armean“ care explica in
detaliu intelesul vorbelor intelepte rostite de batrinul din anecdota.
Au fost de-a lungul anilor evrei care i-au sprijinit pe armeni,
care au luptat cot la cot cu ei pentru a face cunoscut Genocidul
Armean. Nimeni nu ar fi putut sa-i inteleaga mai bine pe armeni decit
evreii si multi din ei i-au inteles. Inca din primele zile ale
genocidului, personalitati de origine evreiasca nu au precupetit nici
un efort pentru a-i proteja pe armeni pentru a face cunoscute
atrocitatile comise impotriva lor. In acei ani ei nu aveau nici tara,
nici putere economico-politica, si nici nu stiau ce avea sa li se
intimple peste un sfert de secol, dar aveau un lucru mai presus de
toate acestea – aveau omenia.
Sa numim cativa din acesti evrei nobili, acesti oameni drepti si cinstiti.
Henry Morgenthau (1856-1946) ambasador al Statelor Unite la
Constantinopol in perioada genocidului armean (1913-1916), a consemnat
si prezentat evenimentele singeroase la care a fost martor ocular.
Franz Werfel (1890-1945) scriitor, a facut cunoscut lumii, prin
romanul „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh“, genocidul comis inpotriva
armenilor. Rafael Lemkin (1900-1959), avocatul care a introdus, la
Congresul Natiunilor Unite din 9 Decembrie 1948, termenul de genocid,
a aratat ca atrocitatile comise impotriva armenilor reprezinta un caz
tipic de genocid, afirmatie pe care a intarit-o in interviul acordat in
anul 1949, postului american de televiziune CBS. Israel Charney
directorul Institutului Holocaustului din Jerusalim, editorul sef al
„The Encyclopedia of Genocide“ si-a aratat, prin scrieri si conferinte,
sprijinul fata de cauza armeana si lupta pentru ca Genocidul Armean sa
fie recunoscut de Guvernul Israelului. Congresmenul Adam Schiff,
sustinator al cauzei armene, a introdus anul trecut in Congresul
American Rezolutia HR.106 a Genocidului Armean. Chiar cu citeva
saptamini in urma, la sfirsitul anului trecut, Academicianul Elie
Wiesel, originar din Rom`nia, detinator al Premiului Nobel pentru
Pace, declara intr-un interviu acordat ziarului „The Philadelphia
Jewish Voice“ din Noiembrie 2007:
De ani si ani lupt pentru
dreptul de comemorare al genocidului armenilor. Cum asi putea eu sa
le spun armenilor ca ei nu au dreptul, cind toata viata am luptat
pentru comemorarea holocaustului poporului evreu? Inteleg punctul de
vedere al Presedintelui Bush. Insa eu, ca persoana particulara, nu
trebuie sa tin seama de reactia Guvernului Turciei. Parerea mea este ca
daca ar fi existat in acele zile cuvintul genocid, ceea ce sa intimplat
armenilor s-ar fi numit Genocid. Toata lumea este de acord ca au fost
masacre, dar cuvintul genocid a fost creat mai tirziu. Eu cred ca
armenii au fost victime ale genocidului si ca evreu este de datoria mea
sa fiu de partea lor.
* * *
Armenii si evreii sint
popoare stravechi, care au trait secole intregi raspinditi in lume,
fara tara, fara patrie, asupriti, persecutati, oprimati dar care au
rezistat, au supravietuit vicisitudinilor istoriei. Ambele popoare au
avut aceasi soarta. Au existat dictatori, organizatii politice,
guverne, care au vrut sa-i extermine, sa-i stearga de pe fata
pamintului, organizatii politice, guverne, ale caror ambitii
criminale, genocidale au esuat, vitalitatea acestor doua popoare fiind
mai puternica decit ambitiile meschine ale acelora.
Soarta a facut
ca aceste popoare, in tarile prin care au trecut, in orasele in care au
trait, sa vina in contact unele cu altele, sa traiasca alaturi.
In
Rom`nia, armenii si evreii au fost in contact permanent, ca vecini de
case, de pravalii, ca tovarasi de breasla sau parteneri de afaceri. Au
trait impreuna, cot la cot, in Moldova, la Iasi, unde s-a nascut
miscarea sionista, la Botosani si Dorohoi unde faceau negot impreuna,
in Bucovina, la Hotin, cu biserica armeneasca in centrul cartierului
evreiesc, si Cernauti, unde s-au ocrotit unii pe altii, in Basarabia,
la Chisinau si Balti, in Transilvania, la Sibiu si Brasov unde-i
intilnim asociati in case comerciale.
Armenii si evreii,
moldoveni, bucovineni, basarabeni, transilvaneni, au trait unii linga
altii, au plins impreuna, au ris impreuna, s-au bucurat unul de
celalalt si s-au intristat la durerea celuilalt.
Acelasi lucru
s-a intimplat si in Muntenia. In Bucuresti, primul document care
atesta prezenta coloniei armene in oras este legat si de comunitatea
evreiasca. Documentul din 13 noiembrie 1593, din vremea lui Mihai
Viteazul, arata ca in timpul macelului turcesc de la acea data sint
omoriti citiva evrei si citiva armeni de pe Podul Tirgului de Afara.
Mai tirziu, breslele etnice ale evreilor si armenilor sint amintite in
vremea lui Constantin Brincoveanu, platnice a ploconului hanului.
Aceste doua bresle, singurele bresle etnice din Capitala, au functionat
pina la Regulamentul Organic, fiind apoi reinstituite, din ordinul
Consiliului Municipal, cea a evreilor la 18 august 1832, cea a
armenilor in 1845.
Comunitatea evreiasca a fost
intotdeauna mult mai numeroasa decit cea armeneasca. Ca exemplu in
anul 1930 numarul lor in Bucuresti era 70 de mii de suflete, in timp ce
al armenilor de sub 5 mii. Ambele colonii aveau sa scada numeric
simtitor in timpul si dupa al doilea razboi mondial, din cauza
holocaustului si a repatrierilor in Palestina a evreilor, in Armenia
a armenilor, iar apoi datorita migratiei in America.
Au existat
perioade grele pentru evreii din Rom`nia, desi mai lejere decit in alte
tari est-europene, au existat perioade cind ei au fost umiliti,
persecutati, omoriti si deportati. Nici armenii nu au fost scutiti de
persecutii. Bineinteles la cu totul alta scara decit evreii, dar au
fost si ei persecutati, in special aceia care detineau pasapoarte
straine.
Au fost cazuri cind muncitori armeni din Constanta, Galati
si Bazargic au fost expulzati din tara, iar in vremea legionarilor,
pravaliile lor rechizitionate de membrii organizatiei
ultranationaliste.
Legatura de prietenie dintre armeni si evrei a
continuat si in vremurile moderne. Sa va impartasesc din propria
experienta. Am copilarit intr-un cartier mixt armeano-evreiesc, am avut
prieteni evrei si i-am cunoscut bine si va pot asigura ca multi dintre
ei erau oameni deosebiti ca sensibilitate si corectitudine, atribute
dobindite, probabil, datorita suferintelor natiei lor. Mai tirziu, pe
vremea cind eram elev la scoala armeana, detasamentele de pionieri ale
scolilor minoritatilor conlocuitoare - armeana si evreiasca,
apartineau de aceeasi instructoare de pionieri si aveau activitati
comune. Acest lucru a dus la crearea de noi prietenii si a facut sa
frecventam Teatrul Evreiesc de Stat, unde urmaream, si ascultam la
casti, piese de teatru vorbite in idis.
Sa aratam ca Dr. Moses
Rosen (1912-1994) Rabinul-Sef al Comunitatii Evreilor din Rom`nia
timp de aproape jumatate de secol (1948-1994) a avut in toata acea
perioada relatii de amicitie, colaborare si respect cu liderii
comunitatii armene, iar de Catolicosul Vazken Balgian l-a legat o
strinsa prietenie.
Corectitudinea evreilor din Rom`nia si
afinitatea lor fata de armeni continua si in zilele noastre aparind,
ori de cite ori au ocazia, adevarul despre Genocidul Armean. Ca dovada
sa aratam afirmatiile profesorului si cercetatorului Teodor Wexler cu
privire la tragedia armeana. Wexler, autor a numeroase lucrari si
articole despre istoria evreilor din Romania, in studiul recent
publicat „A fost Holocaust in Rom`nia?“ scria urmatoarele:
A
existat un holocaust al armenilor pe principii etnice si religioase,
practicat de turcii musulmani imediat dupa primul razboi mondial, a
existat un holocaust al evreilor, practicat pe principii etnice si
religioase de nazisti si aliatii acestora, a existat un holocaust
impotriva nationalitatilor din fosta Iugoslavie, practicat de
Slobodan Milosevici. Neindoielnic ca, pentru a marca victima, este
nevoie ca ea sa fie indicata: holocaustul armenilor, al evreilor sau al
kosovarilor. Desigur ca fiecare dintre aceste holocausturi are
particularitatile sale si ale epocii in care a fost savirsit. De
asemenea, fiecare colectivitate umana impotriva careia s-a aplicat un
set de masuri discriminatorii, urmate de un genocid, se considera
detinatoarea monopolului suferintei. Numai cunoasterea colectivitatii
asupra careia s-a produs holocaustul, a numarului de victime si a
epocii istorice in care s-a produs poate conferi caracterul de
unicitate actiunilor de distrugere colectiva a comunitatii respective.
Sa dam un ultim exemplu de afinitate intre armeni si evrei, exemplu
aproape de casa, ca timp si spatiu. Anul trecut, dupa ce presa
rom`neasca a facut mare vilva cu apelativul armean competent, nu a
trecut mult si a aparut in presa americana un alt apelativ, de data
acesta de evreu cumsecade, ce facea aluzie nu la doctorul Ghemigian
ci la newyorkezul David Kahane.
Armenii de pretutindeni au fost si
sint recunoscatori acelor evrei inimosi, purtatori ai simtamintelor de
adevar si dreptate, care au luptat si lupta impotriva Guvernelor si
conationalilor, orbiti de avantaje economice si amenintarile Turciei,
pentru recunoasterea Genocidului Armean in lume, inclusiv in Romania.
http://www.araratonline.com/story/evreii-si-armenii-popoare-legate-prin-suferinta
Sa incepem cu o anecdota. Un evreu in virsta, pe patul de moarte
inconjurat de o multime de nepoti, isi traia ultimile clipe de viata.
Inainte de a-si da sufletul, batrinul face semn nepotilor sa se apropie
ca are ceva foarte important sa le spuna. Cu o ultima rasuflare
rosteste: Sa aveti grija de armeni si inchise ochii. Nepotii
nedumeriti, il intreaba pe rabin ce a vrut sa spuna bunicul prin
aceasta afirmatie. Rabinul, intelept, le explica ca daca evreii nu-i
vor proteja pe armeni, dupa ce vor fi ei exterminati, va veni rindul
evreilor.
Stim cu totii ca orice anecdota are un simbure de
adevar si a fost creat sa evidentieze un fapt, sa ironizeze o
nedreptate. In cazul de fata, anecdota scoate in relief legatura dintre
cele doua popoare cu privire la pagina cea mai neagra a istoriei lor,
si arata obligatia morala pe care o au evreii in lupta de recunoastere
a Genocidului Armean.
Publicatia Studia Hebraica a Centrului
Goldstein Goren de Studii Ebraice a Facultatii de Litere din Bucuresti
publica in numarul 5 din 2005 un studiu semnat de Felicia Waldman
intitulat „Ce a invatat Hitler de la Genocidul Armean“ care explica in
detaliu intelesul vorbelor intelepte rostite de batrinul din anecdota.
Au fost de-a lungul anilor evrei care i-au sprijinit pe armeni,
care au luptat cot la cot cu ei pentru a face cunoscut Genocidul
Armean. Nimeni nu ar fi putut sa-i inteleaga mai bine pe armeni decit
evreii si multi din ei i-au inteles. Inca din primele zile ale
genocidului, personalitati de origine evreiasca nu au precupetit nici
un efort pentru a-i proteja pe armeni pentru a face cunoscute
atrocitatile comise impotriva lor. In acei ani ei nu aveau nici tara,
nici putere economico-politica, si nici nu stiau ce avea sa li se
intimple peste un sfert de secol, dar aveau un lucru mai presus de
toate acestea – aveau omenia.
Sa numim cativa din acesti evrei nobili, acesti oameni drepti si cinstiti.
Henry Morgenthau (1856-1946) ambasador al Statelor Unite la
Constantinopol in perioada genocidului armean (1913-1916), a consemnat
si prezentat evenimentele singeroase la care a fost martor ocular.
Franz Werfel (1890-1945) scriitor, a facut cunoscut lumii, prin
romanul „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh“, genocidul comis inpotriva
armenilor. Rafael Lemkin (1900-1959), avocatul care a introdus, la
Congresul Natiunilor Unite din 9 Decembrie 1948, termenul de genocid,
a aratat ca atrocitatile comise impotriva armenilor reprezinta un caz
tipic de genocid, afirmatie pe care a intarit-o in interviul acordat in
anul 1949, postului american de televiziune CBS. Israel Charney
directorul Institutului Holocaustului din Jerusalim, editorul sef al
„The Encyclopedia of Genocide“ si-a aratat, prin scrieri si conferinte,
sprijinul fata de cauza armeana si lupta pentru ca Genocidul Armean sa
fie recunoscut de Guvernul Israelului. Congresmenul Adam Schiff,
sustinator al cauzei armene, a introdus anul trecut in Congresul
American Rezolutia HR.106 a Genocidului Armean. Chiar cu citeva
saptamini in urma, la sfirsitul anului trecut, Academicianul Elie
Wiesel, originar din Rom`nia, detinator al Premiului Nobel pentru
Pace, declara intr-un interviu acordat ziarului „The Philadelphia
Jewish Voice“ din Noiembrie 2007:
De ani si ani lupt pentru
dreptul de comemorare al genocidului armenilor. Cum asi putea eu sa
le spun armenilor ca ei nu au dreptul, cind toata viata am luptat
pentru comemorarea holocaustului poporului evreu? Inteleg punctul de
vedere al Presedintelui Bush. Insa eu, ca persoana particulara, nu
trebuie sa tin seama de reactia Guvernului Turciei. Parerea mea este ca
daca ar fi existat in acele zile cuvintul genocid, ceea ce sa intimplat
armenilor s-ar fi numit Genocid. Toata lumea este de acord ca au fost
masacre, dar cuvintul genocid a fost creat mai tirziu. Eu cred ca
armenii au fost victime ale genocidului si ca evreu este de datoria mea
sa fiu de partea lor.
* * *
Armenii si evreii sint
popoare stravechi, care au trait secole intregi raspinditi in lume,
fara tara, fara patrie, asupriti, persecutati, oprimati dar care au
rezistat, au supravietuit vicisitudinilor istoriei. Ambele popoare au
avut aceasi soarta. Au existat dictatori, organizatii politice,
guverne, care au vrut sa-i extermine, sa-i stearga de pe fata
pamintului, organizatii politice, guverne, ale caror ambitii
criminale, genocidale au esuat, vitalitatea acestor doua popoare fiind
mai puternica decit ambitiile meschine ale acelora.
Soarta a facut
ca aceste popoare, in tarile prin care au trecut, in orasele in care au
trait, sa vina in contact unele cu altele, sa traiasca alaturi.
In
Rom`nia, armenii si evreii au fost in contact permanent, ca vecini de
case, de pravalii, ca tovarasi de breasla sau parteneri de afaceri. Au
trait impreuna, cot la cot, in Moldova, la Iasi, unde s-a nascut
miscarea sionista, la Botosani si Dorohoi unde faceau negot impreuna,
in Bucovina, la Hotin, cu biserica armeneasca in centrul cartierului
evreiesc, si Cernauti, unde s-au ocrotit unii pe altii, in Basarabia,
la Chisinau si Balti, in Transilvania, la Sibiu si Brasov unde-i
intilnim asociati in case comerciale.
Armenii si evreii,
moldoveni, bucovineni, basarabeni, transilvaneni, au trait unii linga
altii, au plins impreuna, au ris impreuna, s-au bucurat unul de
celalalt si s-au intristat la durerea celuilalt.
Acelasi lucru
s-a intimplat si in Muntenia. In Bucuresti, primul document care
atesta prezenta coloniei armene in oras este legat si de comunitatea
evreiasca. Documentul din 13 noiembrie 1593, din vremea lui Mihai
Viteazul, arata ca in timpul macelului turcesc de la acea data sint
omoriti citiva evrei si citiva armeni de pe Podul Tirgului de Afara.
Mai tirziu, breslele etnice ale evreilor si armenilor sint amintite in
vremea lui Constantin Brincoveanu, platnice a ploconului hanului.
Aceste doua bresle, singurele bresle etnice din Capitala, au functionat
pina la Regulamentul Organic, fiind apoi reinstituite, din ordinul
Consiliului Municipal, cea a evreilor la 18 august 1832, cea a
armenilor in 1845.
Comunitatea evreiasca a fost
intotdeauna mult mai numeroasa decit cea armeneasca. Ca exemplu in
anul 1930 numarul lor in Bucuresti era 70 de mii de suflete, in timp ce
al armenilor de sub 5 mii. Ambele colonii aveau sa scada numeric
simtitor in timpul si dupa al doilea razboi mondial, din cauza
holocaustului si a repatrierilor in Palestina a evreilor, in Armenia
a armenilor, iar apoi datorita migratiei in America.
Au existat
perioade grele pentru evreii din Rom`nia, desi mai lejere decit in alte
tari est-europene, au existat perioade cind ei au fost umiliti,
persecutati, omoriti si deportati. Nici armenii nu au fost scutiti de
persecutii. Bineinteles la cu totul alta scara decit evreii, dar au
fost si ei persecutati, in special aceia care detineau pasapoarte
straine.
Au fost cazuri cind muncitori armeni din Constanta, Galati
si Bazargic au fost expulzati din tara, iar in vremea legionarilor,
pravaliile lor rechizitionate de membrii organizatiei
ultranationaliste.
Legatura de prietenie dintre armeni si evrei a
continuat si in vremurile moderne. Sa va impartasesc din propria
experienta. Am copilarit intr-un cartier mixt armeano-evreiesc, am avut
prieteni evrei si i-am cunoscut bine si va pot asigura ca multi dintre
ei erau oameni deosebiti ca sensibilitate si corectitudine, atribute
dobindite, probabil, datorita suferintelor natiei lor. Mai tirziu, pe
vremea cind eram elev la scoala armeana, detasamentele de pionieri ale
scolilor minoritatilor conlocuitoare - armeana si evreiasca,
apartineau de aceeasi instructoare de pionieri si aveau activitati
comune. Acest lucru a dus la crearea de noi prietenii si a facut sa
frecventam Teatrul Evreiesc de Stat, unde urmaream, si ascultam la
casti, piese de teatru vorbite in idis.
Sa aratam ca Dr. Moses
Rosen (1912-1994) Rabinul-Sef al Comunitatii Evreilor din Rom`nia
timp de aproape jumatate de secol (1948-1994) a avut in toata acea
perioada relatii de amicitie, colaborare si respect cu liderii
comunitatii armene, iar de Catolicosul Vazken Balgian l-a legat o
strinsa prietenie.
Corectitudinea evreilor din Rom`nia si
afinitatea lor fata de armeni continua si in zilele noastre aparind,
ori de cite ori au ocazia, adevarul despre Genocidul Armean. Ca dovada
sa aratam afirmatiile profesorului si cercetatorului Teodor Wexler cu
privire la tragedia armeana. Wexler, autor a numeroase lucrari si
articole despre istoria evreilor din Romania, in studiul recent
publicat „A fost Holocaust in Rom`nia?“ scria urmatoarele:
A
existat un holocaust al armenilor pe principii etnice si religioase,
practicat de turcii musulmani imediat dupa primul razboi mondial, a
existat un holocaust al evreilor, practicat pe principii etnice si
religioase de nazisti si aliatii acestora, a existat un holocaust
impotriva nationalitatilor din fosta Iugoslavie, practicat de
Slobodan Milosevici. Neindoielnic ca, pentru a marca victima, este
nevoie ca ea sa fie indicata: holocaustul armenilor, al evreilor sau al
kosovarilor. Desigur ca fiecare dintre aceste holocausturi are
particularitatile sale si ale epocii in care a fost savirsit. De
asemenea, fiecare colectivitate umana impotriva careia s-a aplicat un
set de masuri discriminatorii, urmate de un genocid, se considera
detinatoarea monopolului suferintei. Numai cunoasterea colectivitatii
asupra careia s-a produs holocaustul, a numarului de victime si a
epocii istorice in care s-a produs poate conferi caracterul de
unicitate actiunilor de distrugere colectiva a comunitatii respective.
Sa dam un ultim exemplu de afinitate intre armeni si evrei, exemplu
aproape de casa, ca timp si spatiu. Anul trecut, dupa ce presa
rom`neasca a facut mare vilva cu apelativul armean competent, nu a
trecut mult si a aparut in presa americana un alt apelativ, de data
acesta de evreu cumsecade, ce facea aluzie nu la doctorul Ghemigian
ci la newyorkezul David Kahane.
Armenii de pretutindeni au fost si
sint recunoscatori acelor evrei inimosi, purtatori ai simtamintelor de
adevar si dreptate, care au luptat si lupta impotriva Guvernelor si
conationalilor, orbiti de avantaje economice si amenintarile Turciei,
pentru recunoasterea Genocidului Armean in lume, inclusiv in Romania.
http://www.araratonline.com/story/evreii-si-armenii-popoare-legate-prin-suferinta
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
68 de ani de la Dictat. Marturii despre masacrele de la Ip s
Scris de Admin 20.09.09 13:18
68 de ani de la Dictat. Marturii despre masacrele de la Ip si Traznea
Anul 1940 reprezinta pentru români poate cea mai neagra fila de
istorie. In numai câteva luni am pierdut o treime din tara, dupa
cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30
august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa
circa o saptamâna, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul
bulgarilor. Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria românilor
va ramâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata
horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici.
In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români.
Masacrele
au inceput in 7 septembrie, când in localitatea bihoreana Mihai Bravu
horthystii au ucis 22 de români si au continuat pâna pe 18 septembrie,
când 58 de români au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni,
judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost
judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de români. Cele mai lovite de
soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87.
Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut români. Acum, la 68
de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit
macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas
din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul”
amintirile acelor zile de groaza, atunci când in preajma lor au fost
secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar
scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu.
Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan
Marturiile
lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt
cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in vârsta de 84 de ani, a
povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa
treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost
trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre
casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si
m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16
ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta
era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam
intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit
pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati românii. Tata
nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o
alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se
inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite
pe geam sa vada ce se intâmpla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede
oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii
pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni
maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe
fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu
bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe când tata a vrut
sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre
criminalii horthysti s-a rastit la el, spunându-i sa iasa afara din
casa. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am
stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei
soldati, indreptând pustile spre noi. S-au rastit si la noi,
bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat, aratând
spre leagan, ca ce va intâmpla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns
ca o s-o creasca ei. Când am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu
fata in jos lânga peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in
care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am
prabusit lânga corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca
sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru
ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe
fratii mei. In fata casei, la câtiva metri de mine, au ucis-o pe
sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse
dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar
surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti
maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de
11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a
impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati
unguri au sfârtecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras,
ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta. Cred si astazi ca
sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de lânga tata si am stat
culcat cu fata la pamânt, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea
celorlalti membri ai familiei. Pe lânga mine si mama au mai scapat cei
doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit
in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea
lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane
si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu
lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa
va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece
orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de
masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost batuti pâna ce si-au dat
duhul. Lui Dumitru Sârca i-au taiat mâinile, lui Dumitru Chis i-au scos
ochii, iar lui Pavel Sârca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot sa
uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia,
care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum
a avut ghinionul sa se intâlneasca cu echipa criminala. Acestia, sub
amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea
casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O
alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sârca, de 40 de ani, si
Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut
ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si
ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie
1940, orice român intâlnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat.
Trebuie sa va marturisesc adevarul pâna la capat. Nu toti consatenii
mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au
sarit in apararea familiilor de români, punându-si prin acest gest
viata in pericol. Astfel au fost salvati din mâna ucigasa a
horthystilor cel putin 3 familii de români. Cu siguranta, daca actiunea
criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi
sarit in ajutorul nostru, al românilor, si in mod sigur numarul celor
ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril
Butcovan (foto dreapta).
La Traznea, preotul a fost ars de viu
In
data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna
Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut.
Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”.
Români si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu
baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit
93 de persoane, dintre care 87 de români si 6 evrei. In presa vremii se
relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa
casa de trupele ungare si impuscat lânga o capita de fân, impreuna cu
sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu
baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost
strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat
in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa
parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati
români reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu
efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se
refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au
fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.
Macelul vazut prin ochii unui copil de 8 ani
Despre
masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor
timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut
de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a
trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a
supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma
soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au
tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si
românii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost
provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe
honvezi sa ucida românii pentru a acapara cât mai mult pamânt. Pe noi
ne-au salvat de la moarte câteva familii de maghiari. Când au intrat in
casa, aveam la noi un consatean român care venise la tata cu calul
pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra.
Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le
demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa
il creada. «Büdös olá vagy!» (n.r. - esti un valah imputit!), strigau.
Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui
prieten, care era maghiar reformat. Când le-a aratat documentul, nu au
cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa
impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa
aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai János ar putea sa ne
salveze», ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din
copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut
János, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la
stingerea focului. Când a vazut care este situatia la noi, a inceput sa
strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati
pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in
pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata,
lasându-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O
trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui
tata, i-a adus si a confirmat ca suntem români. Ne-au scos din pivnita.
In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul
dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii.
Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste.
Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa
numar, apoi am inceput sa cânt un cântec unguresc, care mi-a venit in
minte. Nu stiu cât timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul
meu, când au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când
au vazut ce se intâmpla, s-au napustit asupra honvezilor, strigând:
«Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si
ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat
pâna ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a
petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor
sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu
aveau de unde sa stie si sa intervina...”, a conchis doctorul Puscas.
Ioan Puscas, «fire recalcitranta, ostila reeducarii»
Perioada
1940-1944 nu a fost usoara pentru românii din Traznea. „Eram elev.
Pâna in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul
premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze.
Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite
orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au
fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost
confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas
nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada
1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva
ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire
recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost
acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori
care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita
acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facând abces
pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a
dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit
sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul
Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori
din România.
Iertam, dar nu uitam nimic
Asociatia
Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu
sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31
august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor
impuscati in acele zile scrise cu sânge in istoria României. Desi acea
perioada, când in fata lui au fost impuscati pe rând parintii si
fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre
cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu
impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si
nici cetatenilor români de etnie maghiara pentru evenimentele tragice
petrecute la Ip.
http://www.gardianul.ro/68-de-ani-de-la-Dictat.-Marturii-despre-masacrele-de-la-Ip-si-Traznea-s119760.html
Anul 1940 reprezinta pentru români poate cea mai neagra fila de
istorie. In numai câteva luni am pierdut o treime din tara, dupa
cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30
august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa
circa o saptamâna, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul
bulgarilor. Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria românilor
va ramâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata
horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici.
In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români.
Masacrele
au inceput in 7 septembrie, când in localitatea bihoreana Mihai Bravu
horthystii au ucis 22 de români si au continuat pâna pe 18 septembrie,
când 58 de români au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni,
judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost
judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de români. Cele mai lovite de
soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87.
Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut români. Acum, la 68
de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit
macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas
din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul”
amintirile acelor zile de groaza, atunci când in preajma lor au fost
secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar
scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu.
Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan
Marturiile
lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt
cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in vârsta de 84 de ani, a
povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa
treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost
trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre
casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si
m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16
ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta
era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam
intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori. L-am trezit
pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati românii. Tata
nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o
alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se
inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite
pe geam sa vada ce se intâmpla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede
oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii
pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni
maghiari, deveniti partasi la masacru. Mama, dupa ce a asezat-o pe
fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu
bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe când tata a vrut
sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre
criminalii horthysti s-a rastit la el, spunându-i sa iasa afara din
casa. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am
stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei
soldati, indreptând pustile spre noi. S-au rastit si la noi,
bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat, aratând
spre leagan, ca ce va intâmpla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns
ca o s-o creasca ei. Când am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu
fata in jos lânga peretele casei. M-am indreptat inspre el, moment in
care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am
prabusit lânga corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca
sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru
ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe
fratii mei. In fata casei, la câtiva metri de mine, au ucis-o pe
sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse
dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar
surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti
maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de
11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a
impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati
unguri au sfârtecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras,
ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta. Cred si astazi ca
sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de lânga tata si am stat
culcat cu fata la pamânt, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea
celorlalti membri ai familiei. Pe lânga mine si mama au mai scapat cei
doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit
in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea
lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane
si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu
lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa
va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece
orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de
masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost batuti pâna ce si-au dat
duhul. Lui Dumitru Sârca i-au taiat mâinile, lui Dumitru Chis i-au scos
ochii, iar lui Pavel Sârca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot sa
uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia,
care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum
a avut ghinionul sa se intâlneasca cu echipa criminala. Acestia, sub
amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea
casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O
alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sârca, de 40 de ani, si
Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut
ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si
ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie
1940, orice român intâlnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat.
Trebuie sa va marturisesc adevarul pâna la capat. Nu toti consatenii
mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au
sarit in apararea familiilor de români, punându-si prin acest gest
viata in pericol. Astfel au fost salvati din mâna ucigasa a
horthystilor cel putin 3 familii de români. Cu siguranta, daca actiunea
criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi
sarit in ajutorul nostru, al românilor, si in mod sigur numarul celor
ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril
Butcovan (foto dreapta).
La Traznea, preotul a fost ars de viu
In
data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna
Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut.
Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”.
Români si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu
baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit
93 de persoane, dintre care 87 de români si 6 evrei. In presa vremii se
relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa
casa de trupele ungare si impuscat lânga o capita de fân, impreuna cu
sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu
baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost
strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat
in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa
parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati
români reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu
efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se
refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au
fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.
Macelul vazut prin ochii unui copil de 8 ani
Despre
masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor
timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut
de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a
trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a
supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma
soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au
tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si
românii traiau in pace in comuna. Masacrul de la Traznea a fost
provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe
honvezi sa ucida românii pentru a acapara cât mai mult pamânt. Pe noi
ne-au salvat de la moarte câteva familii de maghiari. Când au intrat in
casa, aveam la noi un consatean român care venise la tata cu calul
pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra.
Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le
demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa
il creada. «Büdös olá vagy!» (n.r. - esti un valah imputit!), strigau.
Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui
prieten, care era maghiar reformat. Când le-a aratat documentul, nu au
cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa
impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa
aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai János ar putea sa ne
salveze», ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din
copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut
János, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la
stingerea focului. Când a vazut care este situatia la noi, a inceput sa
strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati
pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in
pivnita grofului si ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata,
lasându-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O
trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui
tata, i-a adus si a confirmat ca suntem români. Ne-au scos din pivnita.
In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul
dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii.
Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste.
Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa
numar, apoi am inceput sa cânt un cântec unguresc, care mi-a venit in
minte. Nu stiu cât timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul
meu, când au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când
au vazut ce se intâmpla, s-au napustit asupra honvezilor, strigând:
«Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si
ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat
pâna ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a
petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor
sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu
aveau de unde sa stie si sa intervina...”, a conchis doctorul Puscas.
Ioan Puscas, «fire recalcitranta, ostila reeducarii»
Perioada
1940-1944 nu a fost usoara pentru românii din Traznea. „Eram elev.
Pâna in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul
premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze.
Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite
orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au
fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost
confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas
nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada
1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva
ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire
recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost
acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori
care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita
acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facând abces
pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a
dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit
sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul
Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori
din România.
Iertam, dar nu uitam nimic
Asociatia
Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu
sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31
august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor
impuscati in acele zile scrise cu sânge in istoria României. Desi acea
perioada, când in fata lui au fost impuscati pe rând parintii si
fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre
cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu
impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si
nici cetatenilor români de etnie maghiara pentru evenimentele tragice
petrecute la Ip.
http://www.gardianul.ro/68-de-ani-de-la-Dictat.-Marturii-despre-masacrele-de-la-Ip-si-Traznea-s119760.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Ceea ce nu a publicat Adrian Radu Cernea In anul 2001, la
Scris de Admin 20.09.09 10:09
Ceea ce nu a publicat Adrian Radu Cernea
In anul 2001,
la Ed. Hasefer a apărut o carte despre Pogromul de la Iaşi, semnată de
Adrian Radu Cernea, dar ea nu reprezenta decât o treime din ceea ce
oferea autorul spre publicare. Nu se cunosc motivele nepublicării a
circa 140 de pagini din manuscris. Intâmplător am găsit manuscrisul şi
vom comenta numai partea nepublicată. Tatăl autorului, Tobias Zwieback
a fost unul dintre supravieţuitorii Trenului Morţii Iaşi-Călăraşi, iar
autorul însuşi a fost martor ocular al celor petrecute la Iaşi în
zilele de 27 iunie-1 iulie 1941. Mitul răspândit de numeroşi
negaţionişti, printre care şi prof. Coja se poate uşor destrăma în faţa
unor asemenea mărturii.Comentăm materialul de la pagina 60 la 209.
Militari germani din organizaţia TODT au tras cu mitraliera în curtea
chesturii de poliţie unde erau masaţi evreii chemaţi de autorităţile
române sub pretextul înmânării unui bilet de liberă trecere.Dar
Pogromul a fost programat de Antonescu. In urmă cu câteva luni, şi
anume la 8 noiembrie 1940 el îl numea pe Regele Mihai , fără a-i cere
părerea, aliat cu Legiunea, numai pentru că ziua Sf Mihail era în acea
zi, iar Arhanghelul era protectorul Legiunii. Cu acest prilej,
Antonescu a numit Iaşul –Oraş legionar.Nu se poate spune că generalul
ar fi avut o repulsie faţă de Legiune. Alte motive l-au dus la ruperea
alianţei cu extremiştii verzi. Trenurile Morţii au fost primele „camere
de gazare” în care au fost ucişi evrei, înainte ca naziştii să treacă
la această metodă de exterminare. Din 1938, când a devenit ministru de
război în guvernul Goga – Cuza, până la preluarea puterii şi alierea cu
Germania nazistă, Antonescu a devenit un adversar al Franţei şi
Angliei, care fuseseră aliaţii fireşti, în special Franţa, datorită
poziţiei acestei ţări la tratativele de pace de după Primul Război
Mondial. România Mare a fost creată anume prin acceptarea de către
Franţa şi apoi de Anglia a cererilor României. Antonescu s-a autoapărat
susţinând că Franţa era distrusă, în 1940, dar exista un guvern în
exil, existau trupe ale Franţei libere în Africa. Hitler a fost de
acord cu ruperea Ardealului de Nord, ca şi a Basarabiei, Bucovinei de
Nord, în 1940. Putea fi el un aliat de nădejde al României?.Finlanda şi
Bulgaria nu s-au implicat direct în război, România putea încheia un
tratat de neagresiune cu Germania, fără a se implica direct, cu trupe.
Autorul
susţine că Antonescu nu era nici pe departe marele strateg, dimpotrivă,
a avut o viziune lipsită de logică. Armata română dispunea cavalerie şi
infanterie în cea mai mare parte, spre deosebire de aliatul german,
care dispunea de tancuri, de motorizate, de aviaţie. Cum s-a încumetat
mareşalul să arunce în luptă sute de mii de militari spre Stalingrad,
spre Caucaz, practic cu mâinile goale? In cazul că germani ar fi ocupat
România, oare nu se putea organiza o rezistenţă cum a făcut Tito în
Iugoslavia? Este o întrebare retorică, desigur. Deşi este cunoscut
faptul că în orice război există o mişcare de rezistenţă, în afara
trupelor regulate, adică de partizani, Cuma fost în Franţa, Italia,
Grecia, Albania, Polonia, Bielorusia, Ucraina, mareşalul a considerat
că rezistenţa împotriva ocupaţiei româneşti în Ucraina, la Odesa era o
crimă ce trebuia pedepsită cu o cruzime totală. Cine au fost cei
pedepsiţi? Evrei care nici nu au participat la atentatul cu explozibil
de la Comendatura din Odesa. S-au vehiculat diverse cifre, sovietici au
declarat 100.000 de oameni ucişi, autorul apreciază la maximum 50.000
de evrei nevinovaţi ucişi în condiţii bestiale ( ardere de vii,
împuşcaţi în masă).
La proces , Antonescu nu şi-a negat
participarea, dar a încercat să o justifice. Oradour , în Franţa,
Lidice în Cehia au intrat în istorie, despre Odesa nu se prea vorbeşte.
Cât despre Transnistria , mareşalul s-a referit ca despre o oază a
bunăstării evreilor, ca o necesitate a României de a avea un teritoriu
– tampon. Trebuie spus că Transnistria nu a aparţinut României, de-a
lungul istoriei şi ca unitată statală a fost o creaţie a lui Stalin,
pentru a ocupa , mai târziu Basarabia. Unul dintre motivele prin care
Antonescu a încercat să explice asasinarea evreilor la iaşi, apoi în
transnistria a fost comportamentul evreilor basarabeni în zilele
retragerii armatei române în 1940, după ultimatumul sovietic. Autoerul
admite că au fost cazuri când evreii, în bucuria că au scăpat de o
asuprire reală, rasială, provocată ani de-a rândul, dar în special prin
deciziile emise de guvernul pro-fascist Goga-Cuza, încă în 1938, au
scuipat şi huiduit militari români. Nu există nici un document care să
dovedească o crimă, un asasinat împotriva unui român, militar sau
civil, provocat de evreii basarabeni. Politica sovietică în toate
teritoriile preluate prin pactul Ribbentrop-Molotov a fost dictată de
Moscova, unde trona Stalin. De unde rezultă vina evreimii basarabene?
Din faptul că unii dintre ei erau comunişti? Evident , aşa gândea
Antonescu. Dar de suferit au avut parte tocmai evreii care nu erau
comunişti, mulţi nu puteau iubi comunismul pentru că lovise şi în
interesele lor. Antisemitismul mareşalului nu se deosebea de cel al
legionarilor.de altfel, el a recunoscut că Pogromul de la Iaşi a fost
executat de legionari integraţi în armată, jandarmerie. Deportarea
evreilor din Dorohoi, în octombrie-noiembrie 1941 a fost programată
pentru a ascunde faptele de rară cruzime din Pogromul din acelaşi oraş,
în iulie 194o. De aceea , fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen spunea că
Holocaustul din România a început la Dorohoi. În privinţa asasinării
unor personalităţi ai României, economistul Virgil Madgeau, istoricul
Nicolae Iorga, ş.a., Horia Sima a găsit , după mulţi ani argumente spre
a se justifica, ceea ce denotă că ideologia legiunii era bazată pe o
justiţie proprie, aceea a asasinatului , care numai justiţie nu se
putea numi. Nae Ionescu , antisemit declarat făcea afaceri cu bancherul
evreu Aristide Blank, de la care a preluat un palat devenit ulterior
sediul mareşalului Antonescu. Astăzi reabilitarea lui Nae Ionescu pare,
pentru unii, o datorie de onoare. In ciuda unei erudiţii de netăgăduit,
Mircea Eliade a fost şi a rămas fidel ideologiei legionare. El a ajuns
să critice în mod egal iudaismul şi creştinismul, pentru aşa zisa
abatere de la calea naturală de cunoaştere a lui Dumnezeu . Arianismul,
noţiune care, desigur nu i-a aparţinut, a devenit la Eliade un exemplu
de puritate morală.Ciudate sunt căile Domnului. Este adevărat că nici
tânărul Sebastian nu a fost imun la exaltările extremiste ale
mentorului său, nedemnul Nae Ionescu.
Un personaj ridicol şi cu un
rol nefast a fost Horia Sima, cadru universitar care a încercat să
explice înfrângerea nazismului şi a lui Antonescu prin argumente
puerile ca de pildă trădarea lui Titulescu, numit spion sovietic,
necesitatea încheierii unor alianţe secrete cu Hitler şi Mussolinii
încă din 1937, oprirea ofensivei sovietice în august 1944, de parcă ar
fi fost posibilă o rezistenţă reală.România nu era o ţară cu industrie
puternică, legiunea încuraja doar tradiţia agrară, Sima era un ignorant
în chestiuni de tehnică militară, iar autorul îl consideră un bolnav
mintal. Astăzi, în România există asociaţii cu numele lui Sima, a lui
Ţuţea, George Manu, oameni care au rămas cu nostalgii absolut depăşite.
Despre perioada adeziunii la comunism a lui Cernea vom discuta cu altă
ocazie, el a fost atras ca orice evreu , de lozincile şi aparenţa unei
ideologii eliberate de prejudecăţi rasiale. Ceea ce a urmat se ştie.
Reţinem perfidia lui Dej, care şi-a distrus sistematic adversarii,
concurenţii, a creat Canalul şi închisorile de tip Gulag, ca şi urmaşul
său,Ceauşescu numit de Cernea „un rinocer”. Autorul i-a cunoscut
personal. A reuşit să plece din ţară în 1970 şi a văzut, în fine, ce
înseamnă libertatea de exprimare, eliberarea de dominaţia
dogmatismului, incompetenţei, cruzimii aşa zişilor comunişti, pentru că
samavolnicia şi lipsa de scrupule nu pot avea nimic comun cu ceea ce
îţi închipuiau primii comunişti utopici. Slugi precum Drăghici,
Chişinevski, agenţii Bodnăraş, Bodnarenko ( a nu se confunda cei doi) ,
Leonte Răutu, oscilanţii Chivu Stoica, Miron Constantinescu, ş.a. au
fost personaje care s-au înscris cu fapte nedemne într-o istorie a
lipsei de demnitate. Boris Marian
http://boris-mehr.blogspot.com/2009_09_01_archive.html
In anul 2001,
la Ed. Hasefer a apărut o carte despre Pogromul de la Iaşi, semnată de
Adrian Radu Cernea, dar ea nu reprezenta decât o treime din ceea ce
oferea autorul spre publicare. Nu se cunosc motivele nepublicării a
circa 140 de pagini din manuscris. Intâmplător am găsit manuscrisul şi
vom comenta numai partea nepublicată. Tatăl autorului, Tobias Zwieback
a fost unul dintre supravieţuitorii Trenului Morţii Iaşi-Călăraşi, iar
autorul însuşi a fost martor ocular al celor petrecute la Iaşi în
zilele de 27 iunie-1 iulie 1941. Mitul răspândit de numeroşi
negaţionişti, printre care şi prof. Coja se poate uşor destrăma în faţa
unor asemenea mărturii.Comentăm materialul de la pagina 60 la 209.
Militari germani din organizaţia TODT au tras cu mitraliera în curtea
chesturii de poliţie unde erau masaţi evreii chemaţi de autorităţile
române sub pretextul înmânării unui bilet de liberă trecere.Dar
Pogromul a fost programat de Antonescu. In urmă cu câteva luni, şi
anume la 8 noiembrie 1940 el îl numea pe Regele Mihai , fără a-i cere
părerea, aliat cu Legiunea, numai pentru că ziua Sf Mihail era în acea
zi, iar Arhanghelul era protectorul Legiunii. Cu acest prilej,
Antonescu a numit Iaşul –Oraş legionar.Nu se poate spune că generalul
ar fi avut o repulsie faţă de Legiune. Alte motive l-au dus la ruperea
alianţei cu extremiştii verzi. Trenurile Morţii au fost primele „camere
de gazare” în care au fost ucişi evrei, înainte ca naziştii să treacă
la această metodă de exterminare. Din 1938, când a devenit ministru de
război în guvernul Goga – Cuza, până la preluarea puterii şi alierea cu
Germania nazistă, Antonescu a devenit un adversar al Franţei şi
Angliei, care fuseseră aliaţii fireşti, în special Franţa, datorită
poziţiei acestei ţări la tratativele de pace de după Primul Război
Mondial. România Mare a fost creată anume prin acceptarea de către
Franţa şi apoi de Anglia a cererilor României. Antonescu s-a autoapărat
susţinând că Franţa era distrusă, în 1940, dar exista un guvern în
exil, existau trupe ale Franţei libere în Africa. Hitler a fost de
acord cu ruperea Ardealului de Nord, ca şi a Basarabiei, Bucovinei de
Nord, în 1940. Putea fi el un aliat de nădejde al României?.Finlanda şi
Bulgaria nu s-au implicat direct în război, România putea încheia un
tratat de neagresiune cu Germania, fără a se implica direct, cu trupe.
Autorul
susţine că Antonescu nu era nici pe departe marele strateg, dimpotrivă,
a avut o viziune lipsită de logică. Armata română dispunea cavalerie şi
infanterie în cea mai mare parte, spre deosebire de aliatul german,
care dispunea de tancuri, de motorizate, de aviaţie. Cum s-a încumetat
mareşalul să arunce în luptă sute de mii de militari spre Stalingrad,
spre Caucaz, practic cu mâinile goale? In cazul că germani ar fi ocupat
România, oare nu se putea organiza o rezistenţă cum a făcut Tito în
Iugoslavia? Este o întrebare retorică, desigur. Deşi este cunoscut
faptul că în orice război există o mişcare de rezistenţă, în afara
trupelor regulate, adică de partizani, Cuma fost în Franţa, Italia,
Grecia, Albania, Polonia, Bielorusia, Ucraina, mareşalul a considerat
că rezistenţa împotriva ocupaţiei româneşti în Ucraina, la Odesa era o
crimă ce trebuia pedepsită cu o cruzime totală. Cine au fost cei
pedepsiţi? Evrei care nici nu au participat la atentatul cu explozibil
de la Comendatura din Odesa. S-au vehiculat diverse cifre, sovietici au
declarat 100.000 de oameni ucişi, autorul apreciază la maximum 50.000
de evrei nevinovaţi ucişi în condiţii bestiale ( ardere de vii,
împuşcaţi în masă).
La proces , Antonescu nu şi-a negat
participarea, dar a încercat să o justifice. Oradour , în Franţa,
Lidice în Cehia au intrat în istorie, despre Odesa nu se prea vorbeşte.
Cât despre Transnistria , mareşalul s-a referit ca despre o oază a
bunăstării evreilor, ca o necesitate a României de a avea un teritoriu
– tampon. Trebuie spus că Transnistria nu a aparţinut României, de-a
lungul istoriei şi ca unitată statală a fost o creaţie a lui Stalin,
pentru a ocupa , mai târziu Basarabia. Unul dintre motivele prin care
Antonescu a încercat să explice asasinarea evreilor la iaşi, apoi în
transnistria a fost comportamentul evreilor basarabeni în zilele
retragerii armatei române în 1940, după ultimatumul sovietic. Autoerul
admite că au fost cazuri când evreii, în bucuria că au scăpat de o
asuprire reală, rasială, provocată ani de-a rândul, dar în special prin
deciziile emise de guvernul pro-fascist Goga-Cuza, încă în 1938, au
scuipat şi huiduit militari români. Nu există nici un document care să
dovedească o crimă, un asasinat împotriva unui român, militar sau
civil, provocat de evreii basarabeni. Politica sovietică în toate
teritoriile preluate prin pactul Ribbentrop-Molotov a fost dictată de
Moscova, unde trona Stalin. De unde rezultă vina evreimii basarabene?
Din faptul că unii dintre ei erau comunişti? Evident , aşa gândea
Antonescu. Dar de suferit au avut parte tocmai evreii care nu erau
comunişti, mulţi nu puteau iubi comunismul pentru că lovise şi în
interesele lor. Antisemitismul mareşalului nu se deosebea de cel al
legionarilor.de altfel, el a recunoscut că Pogromul de la Iaşi a fost
executat de legionari integraţi în armată, jandarmerie. Deportarea
evreilor din Dorohoi, în octombrie-noiembrie 1941 a fost programată
pentru a ascunde faptele de rară cruzime din Pogromul din acelaşi oraş,
în iulie 194o. De aceea , fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen spunea că
Holocaustul din România a început la Dorohoi. În privinţa asasinării
unor personalităţi ai României, economistul Virgil Madgeau, istoricul
Nicolae Iorga, ş.a., Horia Sima a găsit , după mulţi ani argumente spre
a se justifica, ceea ce denotă că ideologia legiunii era bazată pe o
justiţie proprie, aceea a asasinatului , care numai justiţie nu se
putea numi. Nae Ionescu , antisemit declarat făcea afaceri cu bancherul
evreu Aristide Blank, de la care a preluat un palat devenit ulterior
sediul mareşalului Antonescu. Astăzi reabilitarea lui Nae Ionescu pare,
pentru unii, o datorie de onoare. In ciuda unei erudiţii de netăgăduit,
Mircea Eliade a fost şi a rămas fidel ideologiei legionare. El a ajuns
să critice în mod egal iudaismul şi creştinismul, pentru aşa zisa
abatere de la calea naturală de cunoaştere a lui Dumnezeu . Arianismul,
noţiune care, desigur nu i-a aparţinut, a devenit la Eliade un exemplu
de puritate morală.Ciudate sunt căile Domnului. Este adevărat că nici
tânărul Sebastian nu a fost imun la exaltările extremiste ale
mentorului său, nedemnul Nae Ionescu.
Un personaj ridicol şi cu un
rol nefast a fost Horia Sima, cadru universitar care a încercat să
explice înfrângerea nazismului şi a lui Antonescu prin argumente
puerile ca de pildă trădarea lui Titulescu, numit spion sovietic,
necesitatea încheierii unor alianţe secrete cu Hitler şi Mussolinii
încă din 1937, oprirea ofensivei sovietice în august 1944, de parcă ar
fi fost posibilă o rezistenţă reală.România nu era o ţară cu industrie
puternică, legiunea încuraja doar tradiţia agrară, Sima era un ignorant
în chestiuni de tehnică militară, iar autorul îl consideră un bolnav
mintal. Astăzi, în România există asociaţii cu numele lui Sima, a lui
Ţuţea, George Manu, oameni care au rămas cu nostalgii absolut depăşite.
Despre perioada adeziunii la comunism a lui Cernea vom discuta cu altă
ocazie, el a fost atras ca orice evreu , de lozincile şi aparenţa unei
ideologii eliberate de prejudecăţi rasiale. Ceea ce a urmat se ştie.
Reţinem perfidia lui Dej, care şi-a distrus sistematic adversarii,
concurenţii, a creat Canalul şi închisorile de tip Gulag, ca şi urmaşul
său,Ceauşescu numit de Cernea „un rinocer”. Autorul i-a cunoscut
personal. A reuşit să plece din ţară în 1970 şi a văzut, în fine, ce
înseamnă libertatea de exprimare, eliberarea de dominaţia
dogmatismului, incompetenţei, cruzimii aşa zişilor comunişti, pentru că
samavolnicia şi lipsa de scrupule nu pot avea nimic comun cu ceea ce
îţi închipuiau primii comunişti utopici. Slugi precum Drăghici,
Chişinevski, agenţii Bodnăraş, Bodnarenko ( a nu se confunda cei doi) ,
Leonte Răutu, oscilanţii Chivu Stoica, Miron Constantinescu, ş.a. au
fost personaje care s-au înscris cu fapte nedemne într-o istorie a
lipsei de demnitate. Boris Marian
http://boris-mehr.blogspot.com/2009_09_01_archive.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Martorul impasibil
Scris de Admin 20.09.09 9:12
Martorul impasibil
P
ornind de la un pretext aparent minor – o criză de alergie a unui corespondent de război -, Călătoria lui Gruber ajunge să dezvăluie un aparat birocratic infestat de balcanism, dar mai ales o faptă abominabilă mult timp negată, distorsionată sau chiar omisă din istoria oficială a României.
Călătoria lui Gruber, cel mai recent film al regizorului Radu Gabrea, tratează cu multă grijă un subiect delicat – pogromul de la Iaşi din 1941. Este prima peliculă care reflectă acest eveniment ruşinos pentru Armata Română, fapt care a stârnit reacţii din partea naţionaliştilor, pentru care istoria adevărată e doar cea care le convine.
Filmul porneşte de la 3 pagini din romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte, care a trecut prin România în timpul celui de-al doilea război mondial, în drumul său spre Frontul de Est, în calitate de corespondent de război pentru Corriere della Sera. În vara lui 1941, el a ajuns la Iaşi, unde a văzut urmele unui masacru al populaţiei evreieşti. (Este interesant faptul că Malaparte nu a scris despre pogrom în corespondenţa de război, ci numai în romanul Kaputt, 4 ani mai târziu, ceea ce denotă un gest tardiv de disculpare faţă de masacru.) Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu au dezvoltat această poveste, în urma cercetărilor personale, şi au scris un scenariu în care Malaparte, chinuit de o alergie de vară, este martorul absent al unui episod macabru din istoria României.
La Iaşi, scriitorul şi jurnalistul italian îl caută pe alergologul Josef Gruber, care îi fusese recomandat de la Bucureşti. În ciuda faptului că poartă uniforma armatei germane, că îl cunoaşte pe comandantul garnizoanei române, că îl are de partea lui pe consulul italian, lui Malaparte îi este imposibil să îl găsească pe doctorul Gruber. Cu puţin timp înainte de sosirea lui în oraş, la Iaşi fuseseră ucişi câteva mii de evrei, mulţi alţii fiind încărcaţi în vagoane de marfă închise şi lăsaţi să moară sub soarele torid. Malaparte este informat că doctorul ar putea fi printre ei, aşa că încearcă să afle de la autorităţi dacă Gruber e mort şi, dacă nu, care e destinaţia trenurilor în care au fost încărcaţi evreii. Însă căutările lui sunt îngreunate de harababura care domneşte în oraş şi de birocraţia românească. Cu câteva zile înainte avusese loc un alt eveniment în zonă: militarii români au devastat domeniile Roznovanu, un prieten al lui Antonescu, iar Malaparte a picat în mijlocul anchetei, ceea ce i-a îngreunat considerabil căutarea.
Până la urmă, italianul află că Gruber a fost urcat într-unul din trenuri, dar, când ajunge în gara din satul unde staţionau vagoanele pline cu oameni, este împiedicat să deschidă uşile şi să-l caute pe doctor. Ulterior, un ofiţer român care supraveghea operaţiunile de acoperire ale unei gropi comune îi spune că Gruber se află printre cadavrele de evrei peste care se turna var. Malaparte primeşte vestea morţii lui Gruber cu resemnarea celui împăcat cu boala, dar, întors la Iaşi, este informat că la mijloc a fost o confuzie: doctorul Josef Gruber este în viaţă, cel din groapă fiind omonimul său tată. Italianul se întâlneşte în sfârşit cu Gruber, care încearcă să-şi ascundă durerea pierderii părintelui şi îl consultă pe Malaparte.
Prima senzaţie după vizionarea Călătoriei lui Gruber a fost că valoarea scenariului o depăşeşte pe cea a filmului. Era de aşteptat ca Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu să facă o treabă bună, după ce au făcut echipă şi pentru Hârtia va fi albastră şi Boogie. Regia lui Radu Gabrea are câteva stângăcii (cum ar fi unii soldaţi neplauzibili prin felul în care-şi rostesc replicile sau finalul cu un substrat prea vag), dar, în general, rezultatul este peste aşteptări. Este de apreciat reţinerea de care a dat dovadă regizorul atunci când a fost vorba despre a arăta imaginile pogromului: „Am rezistat tentaţiei de a deschide uşile trenului şi de a arăta iadul de acolo“, a declarat Radu Gabrea. Într-adevăr, scena respectivă funcţionează mult mai bine fără să-i vedem pe oamenii închişi în vagoane, ci doar auzindu-le gemetele disperate.
Distribuţia se achită acceptabil de sarcini, în limitele regiei. Florin Piersic jr. (Malaparte) mimează destul de bine absenţa şi somnolenţa caracteristică suferinzilor de alergie, dar îi lipseşte forţa care să învârtă acţiunea în jurul său. Poate că asta a şi urmărit Radu Gabrea, ca Malaparte să fie doar un trecător impasibil care să ridice vălul ce acoperă grozăvia. Oricum, e de aplaudat faptul că actorul vorbeşte în timpul filmului doar în germană şi în italiană, şi o face bine, chiar dacă a mărturisit că nu cunoaşte aceste limbi. Claudiu Bleonţ face cam acelaşi rol din O vară de neuitat al lui Pintilie, acela al unui om mic pus într-o funcţie care îl depăşeşte, în timp ce Marcel Iureş, în pielea doctorului Gruber, are o apariţie scurtă şi neconvingătoare.
Principala problemă a filmului e că cele mai bune momente ale sale sunt scenele comice, în care spectatorul e amuzat de reacţiile (uneori cabotine) ale diverşilor soldaţi români sau de „je m’en fiche“-ismul autorităţilor importante. Poate că ar fi trebuit ca peste scenele cazone să se pună o oarecare surdină – în fond, după declaraţia regizorului, filmul este despre pogromul de la Iaşi, nu despre năravurile armatei.
Cu toate acestea, Călătoria lui Gruber este un film cel puţin onorabil. Radu Gabrea este unul dintre puţinele exemple de regizori-seniori care evită anacronismul şi care pare a ţine pasul cu tânăra generaţie de cineaşti români. //
P
ornind de la un pretext aparent minor – o criză de alergie a unui corespondent de război -, Călătoria lui Gruber ajunge să dezvăluie un aparat birocratic infestat de balcanism, dar mai ales o faptă abominabilă mult timp negată, distorsionată sau chiar omisă din istoria oficială a României.
Călătoria lui Gruber, cel mai recent film al regizorului Radu Gabrea, tratează cu multă grijă un subiect delicat – pogromul de la Iaşi din 1941. Este prima peliculă care reflectă acest eveniment ruşinos pentru Armata Română, fapt care a stârnit reacţii din partea naţionaliştilor, pentru care istoria adevărată e doar cea care le convine.
Filmul porneşte de la 3 pagini din romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte, care a trecut prin România în timpul celui de-al doilea război mondial, în drumul său spre Frontul de Est, în calitate de corespondent de război pentru Corriere della Sera. În vara lui 1941, el a ajuns la Iaşi, unde a văzut urmele unui masacru al populaţiei evreieşti. (Este interesant faptul că Malaparte nu a scris despre pogrom în corespondenţa de război, ci numai în romanul Kaputt, 4 ani mai târziu, ceea ce denotă un gest tardiv de disculpare faţă de masacru.) Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu au dezvoltat această poveste, în urma cercetărilor personale, şi au scris un scenariu în care Malaparte, chinuit de o alergie de vară, este martorul absent al unui episod macabru din istoria României.
La Iaşi, scriitorul şi jurnalistul italian îl caută pe alergologul Josef Gruber, care îi fusese recomandat de la Bucureşti. În ciuda faptului că poartă uniforma armatei germane, că îl cunoaşte pe comandantul garnizoanei române, că îl are de partea lui pe consulul italian, lui Malaparte îi este imposibil să îl găsească pe doctorul Gruber. Cu puţin timp înainte de sosirea lui în oraş, la Iaşi fuseseră ucişi câteva mii de evrei, mulţi alţii fiind încărcaţi în vagoane de marfă închise şi lăsaţi să moară sub soarele torid. Malaparte este informat că doctorul ar putea fi printre ei, aşa că încearcă să afle de la autorităţi dacă Gruber e mort şi, dacă nu, care e destinaţia trenurilor în care au fost încărcaţi evreii. Însă căutările lui sunt îngreunate de harababura care domneşte în oraş şi de birocraţia românească. Cu câteva zile înainte avusese loc un alt eveniment în zonă: militarii români au devastat domeniile Roznovanu, un prieten al lui Antonescu, iar Malaparte a picat în mijlocul anchetei, ceea ce i-a îngreunat considerabil căutarea.
Până la urmă, italianul află că Gruber a fost urcat într-unul din trenuri, dar, când ajunge în gara din satul unde staţionau vagoanele pline cu oameni, este împiedicat să deschidă uşile şi să-l caute pe doctor. Ulterior, un ofiţer român care supraveghea operaţiunile de acoperire ale unei gropi comune îi spune că Gruber se află printre cadavrele de evrei peste care se turna var. Malaparte primeşte vestea morţii lui Gruber cu resemnarea celui împăcat cu boala, dar, întors la Iaşi, este informat că la mijloc a fost o confuzie: doctorul Josef Gruber este în viaţă, cel din groapă fiind omonimul său tată. Italianul se întâlneşte în sfârşit cu Gruber, care încearcă să-şi ascundă durerea pierderii părintelui şi îl consultă pe Malaparte.
Prima senzaţie după vizionarea Călătoriei lui Gruber a fost că valoarea scenariului o depăşeşte pe cea a filmului. Era de aşteptat ca Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu să facă o treabă bună, după ce au făcut echipă şi pentru Hârtia va fi albastră şi Boogie. Regia lui Radu Gabrea are câteva stângăcii (cum ar fi unii soldaţi neplauzibili prin felul în care-şi rostesc replicile sau finalul cu un substrat prea vag), dar, în general, rezultatul este peste aşteptări. Este de apreciat reţinerea de care a dat dovadă regizorul atunci când a fost vorba despre a arăta imaginile pogromului: „Am rezistat tentaţiei de a deschide uşile trenului şi de a arăta iadul de acolo“, a declarat Radu Gabrea. Într-adevăr, scena respectivă funcţionează mult mai bine fără să-i vedem pe oamenii închişi în vagoane, ci doar auzindu-le gemetele disperate.
Distribuţia se achită acceptabil de sarcini, în limitele regiei. Florin Piersic jr. (Malaparte) mimează destul de bine absenţa şi somnolenţa caracteristică suferinzilor de alergie, dar îi lipseşte forţa care să învârtă acţiunea în jurul său. Poate că asta a şi urmărit Radu Gabrea, ca Malaparte să fie doar un trecător impasibil care să ridice vălul ce acoperă grozăvia. Oricum, e de aplaudat faptul că actorul vorbeşte în timpul filmului doar în germană şi în italiană, şi o face bine, chiar dacă a mărturisit că nu cunoaşte aceste limbi. Claudiu Bleonţ face cam acelaşi rol din O vară de neuitat al lui Pintilie, acela al unui om mic pus într-o funcţie care îl depăşeşte, în timp ce Marcel Iureş, în pielea doctorului Gruber, are o apariţie scurtă şi neconvingătoare.
Principala problemă a filmului e că cele mai bune momente ale sale sunt scenele comice, în care spectatorul e amuzat de reacţiile (uneori cabotine) ale diverşilor soldaţi români sau de „je m’en fiche“-ismul autorităţilor importante. Poate că ar fi trebuit ca peste scenele cazone să se pună o oarecare surdină – în fond, după declaraţia regizorului, filmul este despre pogromul de la Iaşi, nu despre năravurile armatei.
Cu toate acestea, Călătoria lui Gruber este un film cel puţin onorabil. Radu Gabrea este unul dintre puţinele exemple de regizori-seniori care evită anacronismul şi care pare a ţine pasul cu tânăra generaţie de cineaşti români. //
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Epava Strumei ar putea fi adusa in Israel? Ministerul de ext
Scris de Admin 19.09.09 19:23
Epava Strumei ar putea fi adusa in Israel?
Ministerul de externe continua sa se ocupe de problema identificarii
epavei Struma - descoperita de scafandri turci - si de raportul
prezentat de un colonel in rezerva israelian, specialist in
submersiuni, care a vizitat locul unde a fost gasita epava. Exista
posibilitatea ca sa se continue cercetari cu aparate de fotografiat
speciale, care nu mai necesita activitati ale scafandrilor. Daca se va
confirma ca este vorba, intr-adevar, de Struma, probabil ca atunci vor
fi intreprinse demersuri la autoritatile turcesti pentru aducerea la
suprafata a ramasitelor vasului, inmormantarea eventualelor oseminte
pastrate si expunerea epavei la Muzeul Marinei Militare din Haifa.
Despre aceste ecouri tarzii ale dramei vasului Struma de acum 60 de ani a vorbit ing. Baruh Tercatin
la ceremonia anuala de comemorare a martirilor de pe Struma, organizata
la Sinagoga Beit Iakov - Iosef Rav Zwi Gutman de la Tel Aviv; fratele
sau Isac Tercatin, strudent in varsta de 25 de ani, a pierit pe Struma.
In cadrul adunarii au luat cuvantul Rabinul gaon Israel Meir Lau - rabinul sef al tarii, avocatul Dov Shilanski - fost presedinte al Knessetului, Rabinul Efraim Gutman
- despre care s-a aflat saptamana trecuta ca va primi distinctia de
cetatean de onoare al orasului Tel Aviv - generalul in rezerva Reuven Herscu, ing. Moshe Nagor - presedintele Ligii de prietenie Israel - Romania.
Dl. Arie Sapira - presedintele sinagogii, care a deschis adunarea, a rostit rugaciunea El Male Rahamim. Moderatorul serii - rabinul Elhanan Gutman, fiul rabinului Efraim Gutman.
A fost de fata la adunarea comemorativa si dr. Valeria Mariana Stoica - ambasadoarea Romaniei in Israel.
A fost prezentat filmul documentar "Struma", realizat in Romania de regizorul Radu Gabrea si scenaristul Stelian Tanase. Struma si stafeta amintirilor
Corespondenta de la dr. Francisca Stoleru: Miercuri 20 Februarie a avut loc la Haifa comemorarea a 60 de ani de la scufundarea vasului Struma.
La
ora 8,30 dimineata, o delegatie de sase persoane a navigat cu o
ambarcatiune a politiei maritime din portul Haifa, lansand flori pe
intinsul apelor marii, in amintorea celor 768 martiri pieriti in
valurile Marii Negre in ziua de 7 Adar, in urma cu sase decenii.
La ora 10, la Muzeul Marinei Militare si al Emigratiei Clandestine s-a
desfasurat intr-un cadru solemn ceremonia comemorarii vasului. Au
vorbit prof. dr. Izu Eibschitz - presedintele Fundatiei Sara si Haim Ianculovic i, care a citit poezia De Profundis, scrisa de poetul A. Clain, in amintirea celor ce au pierit atunci. Tuvia Carmeli, autorul unei recente carti documentare dedicate tragediei Struma, a citit din amintirile lui David Stoliar - singurul supravietuitor. A urmat apoi Ori Arnon - directorul muzeului, pictorita Liana Saxone Horodi, din partea Cercului Cultural Haifa. Baruh Tercatin
- al carui frate a fost una din victime - a vorbit in numele familiilor
martiririlor. exprimandu-se speranta ca epava vasului Struma va fi
scoasa din adancuri si expusa la Muzeul din Haifa.
Au mai luat cuvantul ziarista Tehila Ofer, Moseh Nagor - presedintele Ligii de prietenie Israel - Romania, dr. Doron Coller
Toti vorbitorii au exprimat opinia ca tragedia Strumei nu trebuie
uitata si ca e nevoie sa se transmita stafeta amintirilor generatiilor
urmatoare. A vorbit si Mihaela Ionescu - atasata culturala la Ambasada Romaniei. Moderatorul intalnirii - Shlomo David.
http://www.isro-press.net/Portal/index.php?option=com_content&view=article&id=253%3Abuna-214&Itemid=59
Ministerul de externe continua sa se ocupe de problema identificarii
epavei Struma - descoperita de scafandri turci - si de raportul
prezentat de un colonel in rezerva israelian, specialist in
submersiuni, care a vizitat locul unde a fost gasita epava. Exista
posibilitatea ca sa se continue cercetari cu aparate de fotografiat
speciale, care nu mai necesita activitati ale scafandrilor. Daca se va
confirma ca este vorba, intr-adevar, de Struma, probabil ca atunci vor
fi intreprinse demersuri la autoritatile turcesti pentru aducerea la
suprafata a ramasitelor vasului, inmormantarea eventualelor oseminte
pastrate si expunerea epavei la Muzeul Marinei Militare din Haifa.
Despre aceste ecouri tarzii ale dramei vasului Struma de acum 60 de ani a vorbit ing. Baruh Tercatin
la ceremonia anuala de comemorare a martirilor de pe Struma, organizata
la Sinagoga Beit Iakov - Iosef Rav Zwi Gutman de la Tel Aviv; fratele
sau Isac Tercatin, strudent in varsta de 25 de ani, a pierit pe Struma.
In cadrul adunarii au luat cuvantul Rabinul gaon Israel Meir Lau - rabinul sef al tarii, avocatul Dov Shilanski - fost presedinte al Knessetului, Rabinul Efraim Gutman
- despre care s-a aflat saptamana trecuta ca va primi distinctia de
cetatean de onoare al orasului Tel Aviv - generalul in rezerva Reuven Herscu, ing. Moshe Nagor - presedintele Ligii de prietenie Israel - Romania.
Dl. Arie Sapira - presedintele sinagogii, care a deschis adunarea, a rostit rugaciunea El Male Rahamim. Moderatorul serii - rabinul Elhanan Gutman, fiul rabinului Efraim Gutman.
A fost de fata la adunarea comemorativa si dr. Valeria Mariana Stoica - ambasadoarea Romaniei in Israel.
A fost prezentat filmul documentar "Struma", realizat in Romania de regizorul Radu Gabrea si scenaristul Stelian Tanase. Struma si stafeta amintirilor
Corespondenta de la dr. Francisca Stoleru: Miercuri 20 Februarie a avut loc la Haifa comemorarea a 60 de ani de la scufundarea vasului Struma.
La
ora 8,30 dimineata, o delegatie de sase persoane a navigat cu o
ambarcatiune a politiei maritime din portul Haifa, lansand flori pe
intinsul apelor marii, in amintorea celor 768 martiri pieriti in
valurile Marii Negre in ziua de 7 Adar, in urma cu sase decenii.
La ora 10, la Muzeul Marinei Militare si al Emigratiei Clandestine s-a
desfasurat intr-un cadru solemn ceremonia comemorarii vasului. Au
vorbit prof. dr. Izu Eibschitz - presedintele Fundatiei Sara si Haim Ianculovic i, care a citit poezia De Profundis, scrisa de poetul A. Clain, in amintirea celor ce au pierit atunci. Tuvia Carmeli, autorul unei recente carti documentare dedicate tragediei Struma, a citit din amintirile lui David Stoliar - singurul supravietuitor. A urmat apoi Ori Arnon - directorul muzeului, pictorita Liana Saxone Horodi, din partea Cercului Cultural Haifa. Baruh Tercatin
- al carui frate a fost una din victime - a vorbit in numele familiilor
martiririlor. exprimandu-se speranta ca epava vasului Struma va fi
scoasa din adancuri si expusa la Muzeul din Haifa.
Au mai luat cuvantul ziarista Tehila Ofer, Moseh Nagor - presedintele Ligii de prietenie Israel - Romania, dr. Doron Coller
Toti vorbitorii au exprimat opinia ca tragedia Strumei nu trebuie
uitata si ca e nevoie sa se transmita stafeta amintirilor generatiilor
urmatoare. A vorbit si Mihaela Ionescu - atasata culturala la Ambasada Romaniei. Moderatorul intalnirii - Shlomo David.
http://www.isro-press.net/Portal/index.php?option=com_content&view=article&id=253%3Abuna-214&Itemid=59
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
A evita caderea in antisemitism e o chestiune de securitate
Scris de Admin 19.09.09 19:15
A evita caderea in antisemitism e o chestiune de securitate nationala a Romaniei
,,A evita caderea in antisemitism e o chestiune
nationala a Romaniei" - interviu cu general maior dr. Mihail E.
Ionescu, director al Institutului pentru studierea Holocaustului din
Romania
Reporter: Ce isi propune sa faca Institutul pentru studierea
Holocaustului din Romania?
Mihai E. Ionescu: Institutul National pentru studierea Holocaustului
din Romania ,,Ellie Wiesel" este constituit conform unei hotariri de
guvern din luna august a acestui an si are ca obiect principal de
activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea si
publicarea documentelor referitoare la Holocaust, in general, si la
Holocaustul din Romania, in special. De asemenea, el se va ocupa de
rezolvarea unor probleme stiintifice privind Holocaustul, precum si de
elaborarea si implementarea unor programe educationale referitoare la
acest fenomen istoric. Vreau sa fac o mentiune in legatura cu scopul
principal al acestui institut si la modalitatea in care se va desfasura
activitatea in cadrul lui. Acest institut se ocupa de istoria Romaniei.
Holocaustul din Romania este, desigur, o parte a istoriei comunitatii
evreiesti din Romania si, in consecinta, o parte trista, e adevarat, a
istoriei nationale, pe care trebuie sa o cercetam si sa extragem
invatamintele necesare pentru a putea merge mai departe, a construi un
viitor care sa evite repetarea paginilor triste ale trecutului.
R: Cum credeti ca se va realiza totusi acest lucru?
M.I: Hotarirea de guvern este foarte clara din acest punct de vedere.
Efectuam studii si cercetari in tara si in strainatate, achizitionam
orice marturie sau document privind Holocaustul, identificam, conservam
si fructificam documentatia referitoare la el, publicam rezultatele
cercetarii, elaboram programe educationale pentru ca aceste rezultate
sa fie cunoscute, tinta fiind tinerii, care trebuie sa-si cunoasca
trecutul. Organizam manifestari stiintifice si facem training cu
profesorii de istorie (a aparut deja si un manual optional privind
Holocaustul pentru invatamintul preuniversitar). Vom actiona pe baza de
programe; deopotriva, vrem sa fim reprezentativi pe plan intern in
domeniul stiintific de referinta si pe plan extern, unde exista o
miscare stiintifica extrem de ampla. Exista un organism international,
TASK Force International, care are ca tinta cercetarea academica in
domeniu si din care Romania face parte, cu care vom colabora strins.
R: Cine va face parte din echipa institutului?
M.I: Legislatia romaneasca prevede ca, dupa aparitia hotaririi de
guvern, in termen de 30 de zile, sa fie numit un director. Pentru
aceasta trebuie organizat un concurs, concursul poate avea loc dupa 15
sau 30 de zile de la publicare. Faptul ca exista hotarirea de guvern,
nu inseamna ca institutul deja este functional. Institutul are un numar
de 30 de posturi, dintre care 15 sint de cercetatori. Principalul
criteriu al apartenentei la acest institut este competenta
profesionala. Asta inseamna ca cei care vor aplica pentru aceste
posturi, absolventi de stiinte umaniste, in general (istorie,
filologie, stiinte politice), dar nu numai, trebuie sa faca dovada
competentei in domeniul cercetarii stiintifice, sa cunoasca mai multe
limbi straine si sa aiba deja rezultate in domeniul cercetarii
stiintifice. Exista centre de iudaistica sau de istorie a evreilor in
Romania (pe linga universitatile din Bucuresti, Cluj, Craiova, la Arad,
Bacau) care au produs citeva serii de cercetatori in domeniu. Eu mizez
pe tineri, pentru ca ei vor veni cu un suflu proaspat, ei sint cei care
au achizitionat cele mai recente metode de cercetare stiintifica, deci
lor le apartine viitorul. Asta nu insemna ca renuntam la experienta
celor mai in virsta.
R: Ce fel de proiecte isi propune sa desfasoare Institutul?
M.I: Unul dintre proiectele la care tin foarte mult este cel prin care
urmarim sa identificam numele victimelor Holocaustului in Romania.
Raportul Wiesel a incercat sa identifice numarul victimelor, ceea ce
este foarte greu din cauza faptului ca nu este aprofundat indeajuns
acest domeniu. Deocamdata, raportul indica un numar intre 280.000 si
380.000 de persoane. Aprofundarea cercetarii, insa, ne va apropia din
ce in ce mai mult de adevar. Totodata, se are in vedere constructia in
curind a unui memorial al Holocaustului in Romania. Asadar, a sti
numarul victimelor acestei tragedii este o datorie a noastra ce
deschide pirghii de cercetare extrem de fecunde.
R: Cu cine veti colabora pentru implementarea acestor proiecte?
M.I: Colaborarile vor fi atit pe plan intern, cit si international. Vom
colabora cu facultatile de istorie (sectiile de istorie contemporana)
din diverse centre universitare din tara, deci cu profesionisti ai
domeniului, inclusiv in regim part-time. Pe plan extern, principalele
noastre obiective vizeaza dezvoltarea colaborarii cu Institutul Yad
Vashem din Israel, cu Muzeul Holocaustului din Washington, cu TASK
Force International.
R: In cit timp va deveni institutul operational?
M.I: Operationalitatea institutului depinde de un factor foarte
important, si anume operationalizarea cladirii care ne-a fost atribuita
prin hotarire de guvern si care a fost pusa generos la dispozitia
institutului, special pentru acest scop, de fundatia Caritatea.
Cladirea necesita reparatii, trebuie sa fie racordata la utilitati cit
mai curind si trebuie facuta propice studiului pentru a conserva
marturiile privind Holocaustului. Acolo vom avea o biblioteca, o arhiva
si o sala de lectura. In ceea ce priveste perioada in care institul va
deveni operational, n-as vrea sa fiu nici prea optimist, nici prea
pesimist, dar, cu siguranta, ne vom instala in noul sediu in prima
parte a anului viitor.
R: Se poate vorbi in Romania de antisemitism atita timp cit, spre
exemplu, numarul evreilor din tara este sub 10.000 de persoane?
M.I: Antisemitismul nu este legat de marimea comunitatii evreiesti din
Romania. Institutul va actiona inclusiv privind negarea Holocaustului,
in sensul identificarii acestor manifestari. Astazi pare de
neinchipuit, dar Holocaustul a fost posibil in conditiile unei
exacerbari a fenomenului antisemitismului. Antisemitismul de astazi
este un fenomen care trebuie studiat si inteles. Institutul nu se
justifica, este o abordare gresita a incerca sa intelegi existenta si
activitatea institutului prin prisma existentei fenomenului
antisemitismului in Romania. Institutul a fost intemeiat de guvernul
Romaniei pentru a studia o pagina din istoria tarii, pentru ca istoria
noastra trebuie cunoscuta de generatiile tinere. Trecutul nu a fost
numai glorios, el are si pete in cuprinsul lui, a caror cercetare este
necesara. Institutul nu a fost constituit pentru ca ar fi un curent
antisemit in crestere in Romania.
R: De ce a fost infiintat acest institut abia acum, si nu in urma cu
citiva ani? Nu este destul de tirziu?
M.I: Ba da, sint de acord cu dumneavostra. Tendinta de a trece in
obscur petele negre din istoria mai recenta a Romaniei este un fenomen
care se mai manifesta si azi. Holocaustul a fost ocultat vreme de peste
40 de ani dupa cel de al doilea razboi mondial. In timpul comunismului
nu s-a vorbit despre Holocaust pentru ca se intra in contradictie cu
viziunea idilica, edulcorata asupra trecutului, unde trebuia sa aiba
vizibilitate doar armonia si, bineinteles, lupta de clasa.
R: A facut suficient Romania in acest sens pina acum?
M.I: Pina acum nu s-a facut atit cit trebuia. Totusi, in ultimii ani
s-a introdus o disciplina optionala pentru studierea Holocaustului si
s-au multiplicat manifestarile educationale in domeniu. Este vremea a
se merge in profunzime, a se elabora si aplica programe educationale in
domeniu pentru a face constienta tinara generatie de existenta acestei
pagini din istoria Romaniei.
R: Ati afirmat recent ca ,,a evita caderea in antisemitism e o
chestiune de securitate nationala a Romaniei". Puteti sa detaliati?
M.I: Securitatea nationala este inteleasa recent ca un fenomen complex.
Am fost obisnuiti pina acum sa intelegem securitatea nationala ca
securitate militara. Astazi, securitatea are un inteles mult mai amplu,
avind componente de ordin politic, economic, militar, chiar cultural.
Securitate inseamna stabilitatea si identitatea societatii respective.
Securitatea mai inseamna si securitatea granitelor nationale, si
respectul altora fata de tine. De ce antisemitismul este o problema de
securitate nationala? Va raspund cu alte intrebari. Unde ne-a dus
antisemitismul ridicat la rangul de politica de stat intre 1938 si
1944? Unde ne-a dus antisemitismul profesat de guvernarile de atunci,
care au socotit ca trebuie efectuata o purificare etnica cu orice pret
prin expulzarea dincolo de granite intii a evreilor, apoi a rromilor si
mai erau planuri si pentru alte minoritati? Ne-a dus la tragedia pe
care a parcurs-o Romania in cel de-al doilea razboi mondial cu pretul a
sute de mii de vieti, a unor inestimabile valori materiale pierdute.
Din aceasta perspectiva, a evita caderea in astfel de fenomene nocive,
cum a fost Holocaustul, care este un produs al antisemitismului, este o
chestiune de securitate nationala.
http://newsgroups.derkeiler.com/Archive/Soc/soc.culture.romanian/2006-02/msg02300.html
,,A evita caderea in antisemitism e o chestiune
nationala a Romaniei" - interviu cu general maior dr. Mihail E.
Ionescu, director al Institutului pentru studierea Holocaustului din
Romania
Reporter: Ce isi propune sa faca Institutul pentru studierea
Holocaustului din Romania?
Mihai E. Ionescu: Institutul National pentru studierea Holocaustului
din Romania ,,Ellie Wiesel" este constituit conform unei hotariri de
guvern din luna august a acestui an si are ca obiect principal de
activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea si
publicarea documentelor referitoare la Holocaust, in general, si la
Holocaustul din Romania, in special. De asemenea, el se va ocupa de
rezolvarea unor probleme stiintifice privind Holocaustul, precum si de
elaborarea si implementarea unor programe educationale referitoare la
acest fenomen istoric. Vreau sa fac o mentiune in legatura cu scopul
principal al acestui institut si la modalitatea in care se va desfasura
activitatea in cadrul lui. Acest institut se ocupa de istoria Romaniei.
Holocaustul din Romania este, desigur, o parte a istoriei comunitatii
evreiesti din Romania si, in consecinta, o parte trista, e adevarat, a
istoriei nationale, pe care trebuie sa o cercetam si sa extragem
invatamintele necesare pentru a putea merge mai departe, a construi un
viitor care sa evite repetarea paginilor triste ale trecutului.
R: Cum credeti ca se va realiza totusi acest lucru?
M.I: Hotarirea de guvern este foarte clara din acest punct de vedere.
Efectuam studii si cercetari in tara si in strainatate, achizitionam
orice marturie sau document privind Holocaustul, identificam, conservam
si fructificam documentatia referitoare la el, publicam rezultatele
cercetarii, elaboram programe educationale pentru ca aceste rezultate
sa fie cunoscute, tinta fiind tinerii, care trebuie sa-si cunoasca
trecutul. Organizam manifestari stiintifice si facem training cu
profesorii de istorie (a aparut deja si un manual optional privind
Holocaustul pentru invatamintul preuniversitar). Vom actiona pe baza de
programe; deopotriva, vrem sa fim reprezentativi pe plan intern in
domeniul stiintific de referinta si pe plan extern, unde exista o
miscare stiintifica extrem de ampla. Exista un organism international,
TASK Force International, care are ca tinta cercetarea academica in
domeniu si din care Romania face parte, cu care vom colabora strins.
R: Cine va face parte din echipa institutului?
M.I: Legislatia romaneasca prevede ca, dupa aparitia hotaririi de
guvern, in termen de 30 de zile, sa fie numit un director. Pentru
aceasta trebuie organizat un concurs, concursul poate avea loc dupa 15
sau 30 de zile de la publicare. Faptul ca exista hotarirea de guvern,
nu inseamna ca institutul deja este functional. Institutul are un numar
de 30 de posturi, dintre care 15 sint de cercetatori. Principalul
criteriu al apartenentei la acest institut este competenta
profesionala. Asta inseamna ca cei care vor aplica pentru aceste
posturi, absolventi de stiinte umaniste, in general (istorie,
filologie, stiinte politice), dar nu numai, trebuie sa faca dovada
competentei in domeniul cercetarii stiintifice, sa cunoasca mai multe
limbi straine si sa aiba deja rezultate in domeniul cercetarii
stiintifice. Exista centre de iudaistica sau de istorie a evreilor in
Romania (pe linga universitatile din Bucuresti, Cluj, Craiova, la Arad,
Bacau) care au produs citeva serii de cercetatori in domeniu. Eu mizez
pe tineri, pentru ca ei vor veni cu un suflu proaspat, ei sint cei care
au achizitionat cele mai recente metode de cercetare stiintifica, deci
lor le apartine viitorul. Asta nu insemna ca renuntam la experienta
celor mai in virsta.
R: Ce fel de proiecte isi propune sa desfasoare Institutul?
M.I: Unul dintre proiectele la care tin foarte mult este cel prin care
urmarim sa identificam numele victimelor Holocaustului in Romania.
Raportul Wiesel a incercat sa identifice numarul victimelor, ceea ce
este foarte greu din cauza faptului ca nu este aprofundat indeajuns
acest domeniu. Deocamdata, raportul indica un numar intre 280.000 si
380.000 de persoane. Aprofundarea cercetarii, insa, ne va apropia din
ce in ce mai mult de adevar. Totodata, se are in vedere constructia in
curind a unui memorial al Holocaustului in Romania. Asadar, a sti
numarul victimelor acestei tragedii este o datorie a noastra ce
deschide pirghii de cercetare extrem de fecunde.
R: Cu cine veti colabora pentru implementarea acestor proiecte?
M.I: Colaborarile vor fi atit pe plan intern, cit si international. Vom
colabora cu facultatile de istorie (sectiile de istorie contemporana)
din diverse centre universitare din tara, deci cu profesionisti ai
domeniului, inclusiv in regim part-time. Pe plan extern, principalele
noastre obiective vizeaza dezvoltarea colaborarii cu Institutul Yad
Vashem din Israel, cu Muzeul Holocaustului din Washington, cu TASK
Force International.
R: In cit timp va deveni institutul operational?
M.I: Operationalitatea institutului depinde de un factor foarte
important, si anume operationalizarea cladirii care ne-a fost atribuita
prin hotarire de guvern si care a fost pusa generos la dispozitia
institutului, special pentru acest scop, de fundatia Caritatea.
Cladirea necesita reparatii, trebuie sa fie racordata la utilitati cit
mai curind si trebuie facuta propice studiului pentru a conserva
marturiile privind Holocaustului. Acolo vom avea o biblioteca, o arhiva
si o sala de lectura. In ceea ce priveste perioada in care institul va
deveni operational, n-as vrea sa fiu nici prea optimist, nici prea
pesimist, dar, cu siguranta, ne vom instala in noul sediu in prima
parte a anului viitor.
R: Se poate vorbi in Romania de antisemitism atita timp cit, spre
exemplu, numarul evreilor din tara este sub 10.000 de persoane?
M.I: Antisemitismul nu este legat de marimea comunitatii evreiesti din
Romania. Institutul va actiona inclusiv privind negarea Holocaustului,
in sensul identificarii acestor manifestari. Astazi pare de
neinchipuit, dar Holocaustul a fost posibil in conditiile unei
exacerbari a fenomenului antisemitismului. Antisemitismul de astazi
este un fenomen care trebuie studiat si inteles. Institutul nu se
justifica, este o abordare gresita a incerca sa intelegi existenta si
activitatea institutului prin prisma existentei fenomenului
antisemitismului in Romania. Institutul a fost intemeiat de guvernul
Romaniei pentru a studia o pagina din istoria tarii, pentru ca istoria
noastra trebuie cunoscuta de generatiile tinere. Trecutul nu a fost
numai glorios, el are si pete in cuprinsul lui, a caror cercetare este
necesara. Institutul nu a fost constituit pentru ca ar fi un curent
antisemit in crestere in Romania.
R: De ce a fost infiintat acest institut abia acum, si nu in urma cu
citiva ani? Nu este destul de tirziu?
M.I: Ba da, sint de acord cu dumneavostra. Tendinta de a trece in
obscur petele negre din istoria mai recenta a Romaniei este un fenomen
care se mai manifesta si azi. Holocaustul a fost ocultat vreme de peste
40 de ani dupa cel de al doilea razboi mondial. In timpul comunismului
nu s-a vorbit despre Holocaust pentru ca se intra in contradictie cu
viziunea idilica, edulcorata asupra trecutului, unde trebuia sa aiba
vizibilitate doar armonia si, bineinteles, lupta de clasa.
R: A facut suficient Romania in acest sens pina acum?
M.I: Pina acum nu s-a facut atit cit trebuia. Totusi, in ultimii ani
s-a introdus o disciplina optionala pentru studierea Holocaustului si
s-au multiplicat manifestarile educationale in domeniu. Este vremea a
se merge in profunzime, a se elabora si aplica programe educationale in
domeniu pentru a face constienta tinara generatie de existenta acestei
pagini din istoria Romaniei.
R: Ati afirmat recent ca ,,a evita caderea in antisemitism e o
chestiune de securitate nationala a Romaniei". Puteti sa detaliati?
M.I: Securitatea nationala este inteleasa recent ca un fenomen complex.
Am fost obisnuiti pina acum sa intelegem securitatea nationala ca
securitate militara. Astazi, securitatea are un inteles mult mai amplu,
avind componente de ordin politic, economic, militar, chiar cultural.
Securitate inseamna stabilitatea si identitatea societatii respective.
Securitatea mai inseamna si securitatea granitelor nationale, si
respectul altora fata de tine. De ce antisemitismul este o problema de
securitate nationala? Va raspund cu alte intrebari. Unde ne-a dus
antisemitismul ridicat la rangul de politica de stat intre 1938 si
1944? Unde ne-a dus antisemitismul profesat de guvernarile de atunci,
care au socotit ca trebuie efectuata o purificare etnica cu orice pret
prin expulzarea dincolo de granite intii a evreilor, apoi a rromilor si
mai erau planuri si pentru alte minoritati? Ne-a dus la tragedia pe
care a parcurs-o Romania in cel de-al doilea razboi mondial cu pretul a
sute de mii de vieti, a unor inestimabile valori materiale pierdute.
Din aceasta perspectiva, a evita caderea in astfel de fenomene nocive,
cum a fost Holocaustul, care este un produs al antisemitismului, este o
chestiune de securitate nationala.
http://newsgroups.derkeiler.com/Archive/Soc/soc.culture.romanian/2006-02/msg02300.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 19.09.09 9:21
(…) In 1944, evreii din Transilvania de Nord (sub dominatie ungara)
intelesesera, in ciuda culturii lor maghiare, ce le pregatea guvernul
Ungariei. Cu toate acestea, desi granita se afla foarte aproape,
cunosteau limba romana, precum si zona geografica, iar, in multe
cazuri, aveau chiar rude in Transilvania de Sud. Putini au fost evreii
care au fugit din Transilvania de Nord spre Romania.
Evreii din Romania, cu ajutorul taranilor romani, au organizat un
"transport clandestin" de-a lungul granitei cu Ungaria pentru a-si
salva conationalii din ghearele lui Eichmann si ale jandarmeriei
ungare. Autoritatile romane au ignorat operatiunile de salvare. Totusi,
multi dintre refugiatii care au trecut granita in Romania veneau de
departe, din Budapesta sau din teritoriul Ungariei, stabilit dupa
Trianon. In satele si orasele transilvane masurile impotriva evreilor
au fost aplicate foarte rapid; iar in cele trei sau patru saptamani
care au precedat ghetoizarea, evreii au fost tinuti sub controlul
strict al fascistilor maghiari locali, astfel incat le era imposibil sa
scape. Pe de alta parte, evreii din Budapesta nu erau cunoscuti de
localnici si se puteau furisa peste granita.
La 23 august 1944, Romania a intors armele. Desi romanii se temeau sa
deschida portile tarii dusmanului ereditar - Rusia -, realismul
romanesc intelesese ca nu exista alternativa. In acelasi timp, Regele
Mihai a cerut eliberarea Transilvaniei de Nord. Gestul Romaniei a
constituit o surpriza totala, atat pentru Berlin, cat si pentru
Budapesta. In invalmaseala ce a urmat si in timp ce nemtii erau ocupati
cu consecintele tradarii Romaniei, Miklos Horthy a reusit sa debarce
cabinetul imredyst si l-a numit pe generalul Gadza Lakatos
prim-ministru, insarcinandu-l cu incheierea unui armistitiu cu puterile
occidentale.
Ca replica, comandamentul militar maghiar, in care existau prea multi
comandanti de origine etnica germana, a ordonat o actiune militara
preventiva, lipsita de orice speranta de succes, indreptata impotriva
Romaniei. La 1 septembrie 1944, un duel de artilerie a izbucnit in
apropiere de Sarmasu. Evreii si intelectualii romani au fugit din
Sarmasu cu trenul. Totusi, intr-o gara, nu departe de Sarmasu, un
ofiter superior roman a oprit trenul si i-a trimis pe toti inapoi,
dandu-le asigurari ca masurile necesare de aparare fusesera luate de
partea romana.
Principalul atac ungar a inceput la 5 septembrie 1944. Nu existau,
practic, forte ale armatei romane care sa se opuna invadatorilor unguri.
Obiectivul Ungariei era ocuparea Transilvaniei de Sud si stabilirea
unei bune pozitii defensive pe crestele Carpatilor si ale Alpilor
Transilvani. Dupa ce a devenit evident faptul ca acest obiectiv nu
putea fi atins, maghiarii si germanii au incercat, cel putin, sa atinga
Muresul si sa apere aceasta pozitie, dar au esuat. Efectivele romanesti
reduse, impreuna cu voluntari civili, au opus o rezistenta inversunata
si i-au tinut la distanta. Totusi, trupe romanesti importante nu au
putut fi deturnate de la misiunea lor de aparare a frontierei din cauza
necesitatii strategice ce a asigurat tranzitul rapid si eficient al
trupelor sovietice prin Alpii Transilvani si Portile de Fier ale
Dunarii. Pretul acestui succes strategic consta in ocuparea temporara,
de catre armata ungara, si, intr-o mai mica masura, de cea germana, a
1.500-2.000 de mile patrate de teritoriu romanesc.
In jurul orei 10 dimineata, in ziua de 5 septembrie 1944, armata ungara
(cunoscuta din 1848 sub denumirea de Honvéd, adica "aparatoarea
patriei") a intrat in Sarmasu, cantand de rasuna valea, dupa cum isi
reamintesc martorii. Impreuna cu trupele venea si un fiu al Sarmasului,
József Biró, imbracat in uniforma de locotenent al armatei ungare.
Imediat, autoritatile de ocupatie l-au numit pretor (echivalentul
oficialitatii care, in administratia romana, raspundea de un judet).
Indata, Biró a cerut tuturor barbatilor unguri din sat, in varsta de la
15 pana la 45 de ani, sa se inscrie, ca voluntari, in Nemzetörség
(Garda Nationala). Aproape toti cei in cauza au dat curs acestei
cereri. El a distribuit brosuri, tiparite in maghiara si romana,
indemnandu-i pe evreii si romanii care se ascundeau sa revina la casele
lor. Armata si statul ungar vor garanta securitatea si drepturile
populatiei pasnice. In acel moment, 126 de evrei inca mai traiau in sat.
Atunci, Biró a luat legatura cu Gyula Varga, farmacistul din
localitate, si cu sotia sa, a organizat Garda Nationala; a stabilit o
retea de informatori unguri si a ordonat o adevarata vanatoare
impotriva evreilor, care se ascundeau, si a intelectualilor romani. Cu
acordul sau, locuintele evreilor si ale romanilor care fugisera erau
pradate in mod sistematic de catre populatia maghiara. Dupa aceste
evenimente, Biro si-a dat demisia, cedand atributiile sale
localnicilor: Sándor Szalay, ca primar, si J. Cziráky, ca ajutor al
sau, ambii fiind simpatizanti nazisti maghiari.
La 7 septembrie 1944, a treia zi de ocupatie maghiara, un detasament al
jandarmeriei ungare - cu pene de cocos la palarii si cantand marsul
Diktatului de la Viena - a intrat in Sarmasu. Satenii mai varstnici isi
aminteau de ei inainte de 1918; brutalitatile lor fata de tarani
fusesera notorii (jandarmii erau plasati numai in zonele rurale;
orasele aveau parte de o forta politieneasca mai civilizata). Venirea
jandarmilor a schimbat situatia. Respectivul detasament de jandarmi
provenea de la fascista scoala de Jandarmi din Zalau, in apropiere de
Sarmasu, situata in partea ungara a Transilvaniei. Aceiasi cadeti
participasera, in mai 1944, la ridicarea si deportarea la Auschwitz a
evreilor unguri.
In luna septembrie 1944, linia frontului se afla la o distanta maxima
de 15-20 de mile, asa ca evenimentele s-au desfasurat pe fondul
zgomotului surd si constant al artileriei, in timp ce militari unguri
raniti apareau zilnic in Sarmasu. In ciuda promisiunilor lui Biró,
jandarmii incurajau populatia maghiara sa actioneze impotriva evreilor
si a romanilor. Ei faceau apel la temerile si prejudecatile ungurilor.
A inceput o adevarata vanatoare impotriva prizonierilor de razboi
romani. Teroarea impotriva intelectualitatii romanesti, a prizonierilor
de razboi romani si a evreilor care se ascundeau s-a extins si in
satele vecine.
intelesesera, in ciuda culturii lor maghiare, ce le pregatea guvernul
Ungariei. Cu toate acestea, desi granita se afla foarte aproape,
cunosteau limba romana, precum si zona geografica, iar, in multe
cazuri, aveau chiar rude in Transilvania de Sud. Putini au fost evreii
care au fugit din Transilvania de Nord spre Romania.
Evreii din Romania, cu ajutorul taranilor romani, au organizat un
"transport clandestin" de-a lungul granitei cu Ungaria pentru a-si
salva conationalii din ghearele lui Eichmann si ale jandarmeriei
ungare. Autoritatile romane au ignorat operatiunile de salvare. Totusi,
multi dintre refugiatii care au trecut granita in Romania veneau de
departe, din Budapesta sau din teritoriul Ungariei, stabilit dupa
Trianon. In satele si orasele transilvane masurile impotriva evreilor
au fost aplicate foarte rapid; iar in cele trei sau patru saptamani
care au precedat ghetoizarea, evreii au fost tinuti sub controlul
strict al fascistilor maghiari locali, astfel incat le era imposibil sa
scape. Pe de alta parte, evreii din Budapesta nu erau cunoscuti de
localnici si se puteau furisa peste granita.
La 23 august 1944, Romania a intors armele. Desi romanii se temeau sa
deschida portile tarii dusmanului ereditar - Rusia -, realismul
romanesc intelesese ca nu exista alternativa. In acelasi timp, Regele
Mihai a cerut eliberarea Transilvaniei de Nord. Gestul Romaniei a
constituit o surpriza totala, atat pentru Berlin, cat si pentru
Budapesta. In invalmaseala ce a urmat si in timp ce nemtii erau ocupati
cu consecintele tradarii Romaniei, Miklos Horthy a reusit sa debarce
cabinetul imredyst si l-a numit pe generalul Gadza Lakatos
prim-ministru, insarcinandu-l cu incheierea unui armistitiu cu puterile
occidentale.
Ca replica, comandamentul militar maghiar, in care existau prea multi
comandanti de origine etnica germana, a ordonat o actiune militara
preventiva, lipsita de orice speranta de succes, indreptata impotriva
Romaniei. La 1 septembrie 1944, un duel de artilerie a izbucnit in
apropiere de Sarmasu. Evreii si intelectualii romani au fugit din
Sarmasu cu trenul. Totusi, intr-o gara, nu departe de Sarmasu, un
ofiter superior roman a oprit trenul si i-a trimis pe toti inapoi,
dandu-le asigurari ca masurile necesare de aparare fusesera luate de
partea romana.
Principalul atac ungar a inceput la 5 septembrie 1944. Nu existau,
practic, forte ale armatei romane care sa se opuna invadatorilor unguri.
Obiectivul Ungariei era ocuparea Transilvaniei de Sud si stabilirea
unei bune pozitii defensive pe crestele Carpatilor si ale Alpilor
Transilvani. Dupa ce a devenit evident faptul ca acest obiectiv nu
putea fi atins, maghiarii si germanii au incercat, cel putin, sa atinga
Muresul si sa apere aceasta pozitie, dar au esuat. Efectivele romanesti
reduse, impreuna cu voluntari civili, au opus o rezistenta inversunata
si i-au tinut la distanta. Totusi, trupe romanesti importante nu au
putut fi deturnate de la misiunea lor de aparare a frontierei din cauza
necesitatii strategice ce a asigurat tranzitul rapid si eficient al
trupelor sovietice prin Alpii Transilvani si Portile de Fier ale
Dunarii. Pretul acestui succes strategic consta in ocuparea temporara,
de catre armata ungara, si, intr-o mai mica masura, de cea germana, a
1.500-2.000 de mile patrate de teritoriu romanesc.
In jurul orei 10 dimineata, in ziua de 5 septembrie 1944, armata ungara
(cunoscuta din 1848 sub denumirea de Honvéd, adica "aparatoarea
patriei") a intrat in Sarmasu, cantand de rasuna valea, dupa cum isi
reamintesc martorii. Impreuna cu trupele venea si un fiu al Sarmasului,
József Biró, imbracat in uniforma de locotenent al armatei ungare.
Imediat, autoritatile de ocupatie l-au numit pretor (echivalentul
oficialitatii care, in administratia romana, raspundea de un judet).
Indata, Biró a cerut tuturor barbatilor unguri din sat, in varsta de la
15 pana la 45 de ani, sa se inscrie, ca voluntari, in Nemzetörség
(Garda Nationala). Aproape toti cei in cauza au dat curs acestei
cereri. El a distribuit brosuri, tiparite in maghiara si romana,
indemnandu-i pe evreii si romanii care se ascundeau sa revina la casele
lor. Armata si statul ungar vor garanta securitatea si drepturile
populatiei pasnice. In acel moment, 126 de evrei inca mai traiau in sat.
Atunci, Biró a luat legatura cu Gyula Varga, farmacistul din
localitate, si cu sotia sa, a organizat Garda Nationala; a stabilit o
retea de informatori unguri si a ordonat o adevarata vanatoare
impotriva evreilor, care se ascundeau, si a intelectualilor romani. Cu
acordul sau, locuintele evreilor si ale romanilor care fugisera erau
pradate in mod sistematic de catre populatia maghiara. Dupa aceste
evenimente, Biro si-a dat demisia, cedand atributiile sale
localnicilor: Sándor Szalay, ca primar, si J. Cziráky, ca ajutor al
sau, ambii fiind simpatizanti nazisti maghiari.
La 7 septembrie 1944, a treia zi de ocupatie maghiara, un detasament al
jandarmeriei ungare - cu pene de cocos la palarii si cantand marsul
Diktatului de la Viena - a intrat in Sarmasu. Satenii mai varstnici isi
aminteau de ei inainte de 1918; brutalitatile lor fata de tarani
fusesera notorii (jandarmii erau plasati numai in zonele rurale;
orasele aveau parte de o forta politieneasca mai civilizata). Venirea
jandarmilor a schimbat situatia. Respectivul detasament de jandarmi
provenea de la fascista scoala de Jandarmi din Zalau, in apropiere de
Sarmasu, situata in partea ungara a Transilvaniei. Aceiasi cadeti
participasera, in mai 1944, la ridicarea si deportarea la Auschwitz a
evreilor unguri.
In luna septembrie 1944, linia frontului se afla la o distanta maxima
de 15-20 de mile, asa ca evenimentele s-au desfasurat pe fondul
zgomotului surd si constant al artileriei, in timp ce militari unguri
raniti apareau zilnic in Sarmasu. In ciuda promisiunilor lui Biró,
jandarmii incurajau populatia maghiara sa actioneze impotriva evreilor
si a romanilor. Ei faceau apel la temerile si prejudecatile ungurilor.
A inceput o adevarata vanatoare impotriva prizonierilor de razboi
romani. Teroarea impotriva intelectualitatii romanesti, a prizonierilor
de razboi romani si a evreilor care se ascundeau s-a extins si in
satele vecine.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 17.09.09 15:06
In timpul lungii istorii a Transilvaniei, atat maghiarii, care
ajunsesera aici in anul 1000 d.C, cat si romanii, care se considera
descendentii colonistilor din provincia romana Dacia, au pretins acest
teritoriu. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, presedintele Woodrow
Wilson s-a pronuntat pentru dreptul de autodeterminare al majoritatii
romanesti din Transilvania si teritoriul a devenit parte integranta a
Romaniei. Numeroasa minoritate maghiara ramase iredentista; ea astepta
interventia Ungariei, apoi a Italiei fasciste si, in cele din urma, a
Germaniei naziste.
Desi Ungaria si Romania sunt tari vecine, tratamentul la care erau
supusi si conditiile in care traiau evreii din cele doua tari diferea
considerabil. Evreii din Ungaria erau asimilati, in timp ce gradul de
asimilare a celor din Romania cunostea multe fluctuatii. Desi
antisemitismul era in crestere, atat in Ungaria, cat si in Romania, in
perioada interbelica, evreii transilvaneni ramasesera loiali Ungariei,
chiar si dupa ce teritoriul fusese cedat Romaniei. Aceasta loialitate a
fost si mai mult intarita de coruptia si antisemitismul romanesc.
Invadarea Uniunii Sovietice de catre Germania, in iunie 1941, a creat o
situatie complet noua. In Romania razboiul a adus pogromuri - de
exemplu la Iasi - si deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia in
Transnistria, o zona a Uniunii Sovietice ocupata de romani. Acolo
romanii au comis atrocitati ingrozitoare impotriva evreilor. Cu toate
acestea, romanii au refuzat sa dea curs cererilor nazistilor de a preda
Germaniei populatia evreiasca, pentru a fi dusa in lagarele de
exterminare din rasarit.
Un numar semnificativ de evrei romani au fost tratati cu o
surprinzatoare moderatie, printre ei si evreii din Transilvania de Sud,
aflata sunt jurisdictie romana.
In Ungaria, aripa conservatoare a clasei conducatoare, reprezentata de
Regentul Miklos Horthy si de primul ministru Miklos Kállay, a protejat
peste 800.000 de evrei, aflati sub jurisdictie ungara, de deportarile
nemtilor. Ei au folosit drept justificare faptul ca, daca vor ceda
germanilor in aceasta privinta, atunci nazistii vor avea in curand
pretentii "impotriva intregii elite maghiare". Cu toate acestea,
antisemitismul continua si sporea; fortele pro-naziste, conduse de Bela
Imredy, se puteau baza pe numerosii suporteri antisemiti, proveniti din
randurile birocratiei, ale clasei de mijloc si, mai ales, din randurile
studentimii si ale corpurilor ofiteresti. Antisemitismul domina si in
acele parti ale Transilvaniei incorporate Ungariei. La Carei, ofiteri
si soldati unguri au profanat sinagoga. La Sighet, soldatii unguri
atacau in mod constant evreii. Unii ofiteri maghiari nu se impotriveau
deloc planului german de a ucide toti evreii din Ungaria.
La 19 martie 1944, Germania a ocupat Ungaria, Kállay a fost demis si a
fost numit un cabinet sub conducerea lui Imredy; Adolf Eichmann a sosit
la Budapesta pentru a implementa, in Ungaria, "solutia finala".
Desi se temuse de complicatii, Eichmann va marturisi, mai tarziu, ca in
Ungaria "totul a mers ca in vis". Deportarile, care incepusera in mai,
se desfasurau sub ochii intregii lumi, intr-un moment in care razboiul
era deja pierdut. Autoritatile imredyste maghiare i-au depasit, in
zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar si pe germani. Evreii unguri,
cu exceptia celor din Budapesta, au fost dusi la Auschwitz. Acest
record nu ar fi putut fi realizat fara deplina cooperare a liderilor
imredysti.
Majoritatea ungurilor din Sarmasu, la fel ca cei din celelalte parti
ale Transilvaniei, mizau pe victoria germana. Ei credeau ca, "daca
Hitler le daduse jumatate din Transilvania, le va da si restul daca va
castiga razboiul". Cei mai multi dintre maghiarii transilvaneni, deci
si cei din Sarmasu, se comportau astfel, bazandu-se pe ceea ce ei
considerau a fi viitorul Ungariei: convingerea intr-un destin comun
ungaro-german. Aceasta versiune a nationalismului ungar in 1944 -
sperantele si temerile, standardele sale morale si intelectuale,
mentalitatea sa - au jucat un rol crucial in desfasurarea evenimentelor
din Sarmasu.
Timp de patru ani, granita cu Ungaria s-a aflat la mai putin de
jumatate de ora de mers pe jos de Sarmasu. Astfel, multi unguri din
Sarmasu au fost favorabili ocuparii, la 19 martie 1944, a Ungariei de
catre Germania si a formarii unui guvern imredyst la numai cateva mile
departare de casele lor. A inceput o perioada de provocari zilnice si
incidente impotriva evreilor si a romanilor. Dupa aceasta zi, evreii
din Sarmasu nu au mai avut o clipa de liniste.
Locuitorii evrei ai Sarmasului, la fel ca si alti evrei din
Transilvania, se considerau maghiari loiali. Evreii transilvaneni si-au
mentinut identitatea lor ungara in timpul celor 20 de ani de guvernare
romana, ignorand indelung onoratul obicei conform caruia o minoritate
trebuie sa sustina puterea guvernanta. Ei si-au pastrat aceasta
identitate in ciuda marilor neajunsuri economice, sociale si politice
pe care si le-au cauzat. Asa dupa cum liderul democrat transilvanean
Iuliu Maniu spunea: "Evreii din Transilvania au privit intotdeauna spre
Budapesta".
Romanii din Sarmasu nu nutreau o deosebita simpatie fata de evreii de
acolo sau din oricare alta parte a Transilvaniei. Evreii erau unguri in
ceea ce priveste limba pe care o vorbeau, sentimentele si cultura lor.
Inainte de 1918 ei fusesera loiali Ungariei, iar dupa 1918 ramasesera o
enclava maghiara care opunea rezistenta asimilarii. Atitudinea
taranilor romani din Sarmasu fata de evrei era dominata de decenta si
ratiune. Nimic nu era mai departe de gandul sateanului roman din
Sarmasu decat sa prade, sa tortureze vecinul si, apoi, sa-l predea
pentru a fi macelarit. Dupa ocuparea Sarmasului de catre unguri, in
septembrie 1944, romanii au privit instinctiv catre evrei ca spre o
alta minoritate persecutata ca si ei.
ajunsesera aici in anul 1000 d.C, cat si romanii, care se considera
descendentii colonistilor din provincia romana Dacia, au pretins acest
teritoriu. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, presedintele Woodrow
Wilson s-a pronuntat pentru dreptul de autodeterminare al majoritatii
romanesti din Transilvania si teritoriul a devenit parte integranta a
Romaniei. Numeroasa minoritate maghiara ramase iredentista; ea astepta
interventia Ungariei, apoi a Italiei fasciste si, in cele din urma, a
Germaniei naziste.
Desi Ungaria si Romania sunt tari vecine, tratamentul la care erau
supusi si conditiile in care traiau evreii din cele doua tari diferea
considerabil. Evreii din Ungaria erau asimilati, in timp ce gradul de
asimilare a celor din Romania cunostea multe fluctuatii. Desi
antisemitismul era in crestere, atat in Ungaria, cat si in Romania, in
perioada interbelica, evreii transilvaneni ramasesera loiali Ungariei,
chiar si dupa ce teritoriul fusese cedat Romaniei. Aceasta loialitate a
fost si mai mult intarita de coruptia si antisemitismul romanesc.
Invadarea Uniunii Sovietice de catre Germania, in iunie 1941, a creat o
situatie complet noua. In Romania razboiul a adus pogromuri - de
exemplu la Iasi - si deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia in
Transnistria, o zona a Uniunii Sovietice ocupata de romani. Acolo
romanii au comis atrocitati ingrozitoare impotriva evreilor. Cu toate
acestea, romanii au refuzat sa dea curs cererilor nazistilor de a preda
Germaniei populatia evreiasca, pentru a fi dusa in lagarele de
exterminare din rasarit.
Un numar semnificativ de evrei romani au fost tratati cu o
surprinzatoare moderatie, printre ei si evreii din Transilvania de Sud,
aflata sunt jurisdictie romana.
In Ungaria, aripa conservatoare a clasei conducatoare, reprezentata de
Regentul Miklos Horthy si de primul ministru Miklos Kállay, a protejat
peste 800.000 de evrei, aflati sub jurisdictie ungara, de deportarile
nemtilor. Ei au folosit drept justificare faptul ca, daca vor ceda
germanilor in aceasta privinta, atunci nazistii vor avea in curand
pretentii "impotriva intregii elite maghiare". Cu toate acestea,
antisemitismul continua si sporea; fortele pro-naziste, conduse de Bela
Imredy, se puteau baza pe numerosii suporteri antisemiti, proveniti din
randurile birocratiei, ale clasei de mijloc si, mai ales, din randurile
studentimii si ale corpurilor ofiteresti. Antisemitismul domina si in
acele parti ale Transilvaniei incorporate Ungariei. La Carei, ofiteri
si soldati unguri au profanat sinagoga. La Sighet, soldatii unguri
atacau in mod constant evreii. Unii ofiteri maghiari nu se impotriveau
deloc planului german de a ucide toti evreii din Ungaria.
La 19 martie 1944, Germania a ocupat Ungaria, Kállay a fost demis si a
fost numit un cabinet sub conducerea lui Imredy; Adolf Eichmann a sosit
la Budapesta pentru a implementa, in Ungaria, "solutia finala".
Desi se temuse de complicatii, Eichmann va marturisi, mai tarziu, ca in
Ungaria "totul a mers ca in vis". Deportarile, care incepusera in mai,
se desfasurau sub ochii intregii lumi, intr-un moment in care razboiul
era deja pierdut. Autoritatile imredyste maghiare i-au depasit, in
zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar si pe germani. Evreii unguri,
cu exceptia celor din Budapesta, au fost dusi la Auschwitz. Acest
record nu ar fi putut fi realizat fara deplina cooperare a liderilor
imredysti.
Majoritatea ungurilor din Sarmasu, la fel ca cei din celelalte parti
ale Transilvaniei, mizau pe victoria germana. Ei credeau ca, "daca
Hitler le daduse jumatate din Transilvania, le va da si restul daca va
castiga razboiul". Cei mai multi dintre maghiarii transilvaneni, deci
si cei din Sarmasu, se comportau astfel, bazandu-se pe ceea ce ei
considerau a fi viitorul Ungariei: convingerea intr-un destin comun
ungaro-german. Aceasta versiune a nationalismului ungar in 1944 -
sperantele si temerile, standardele sale morale si intelectuale,
mentalitatea sa - au jucat un rol crucial in desfasurarea evenimentelor
din Sarmasu.
Timp de patru ani, granita cu Ungaria s-a aflat la mai putin de
jumatate de ora de mers pe jos de Sarmasu. Astfel, multi unguri din
Sarmasu au fost favorabili ocuparii, la 19 martie 1944, a Ungariei de
catre Germania si a formarii unui guvern imredyst la numai cateva mile
departare de casele lor. A inceput o perioada de provocari zilnice si
incidente impotriva evreilor si a romanilor. Dupa aceasta zi, evreii
din Sarmasu nu au mai avut o clipa de liniste.
Locuitorii evrei ai Sarmasului, la fel ca si alti evrei din
Transilvania, se considerau maghiari loiali. Evreii transilvaneni si-au
mentinut identitatea lor ungara in timpul celor 20 de ani de guvernare
romana, ignorand indelung onoratul obicei conform caruia o minoritate
trebuie sa sustina puterea guvernanta. Ei si-au pastrat aceasta
identitate in ciuda marilor neajunsuri economice, sociale si politice
pe care si le-au cauzat. Asa dupa cum liderul democrat transilvanean
Iuliu Maniu spunea: "Evreii din Transilvania au privit intotdeauna spre
Budapesta".
Romanii din Sarmasu nu nutreau o deosebita simpatie fata de evreii de
acolo sau din oricare alta parte a Transilvaniei. Evreii erau unguri in
ceea ce priveste limba pe care o vorbeau, sentimentele si cultura lor.
Inainte de 1918 ei fusesera loiali Ungariei, iar dupa 1918 ramasesera o
enclava maghiara care opunea rezistenta asimilarii. Atitudinea
taranilor romani din Sarmasu fata de evrei era dominata de decenta si
ratiune. Nimic nu era mai departe de gandul sateanului roman din
Sarmasu decat sa prade, sa tortureze vecinul si, apoi, sa-l predea
pentru a fi macelarit. Dupa ocuparea Sarmasului de catre unguri, in
septembrie 1944, romanii au privit instinctiv catre evrei ca spre o
alta minoritate persecutata ca si ei.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 16.09.09 22:23
În ţările comuniste, după Holocaust
Pe lîngă acuzaţia de folosire a sîngelui în scopuri rituale, o serie
de alte aspecte (felul special în care sînt tăiate animalele la evrei,
cu interdicţii rituale în privinţa sîngelui, precum şi alte norme
legate de mîncarea cosher) au făcut din "evreul
imaginar" o fiinţă suspectă. La acestea se adăugau legendele privind
evreii care infestează fîntînile, doctorii evrei care-i omoară pe
creştini, cîrciumarii evrei care otrăvesc băuturile etc. etc. Este o
întreagă mitologie, ceţoasă şi confuză, creată timp de mai multe
secole, care făcea din evreu un tip suspect, asociat cu infanticidul
ritual, hemofagia, vampirismul, canibalismul, obiceiuri culinare
stranii, murdăria, microbii, sînge infestat, otravă, crimă, vrăjitorie,
ritualuri demonice etc. Cu un astfel de "portret–robot", despre evreu
se poate spune orice şi oamenii simpli vor crede. Aşa se explică
tenacitatea şi vitalitatea extraordinară a legendei privind omorul
ritual.
Sînt multe stereotipuri mentale asociate portretului "evreului
imaginar". Dar parcă nici unul nu este atît de înrădăcinat şi de
longeviv. Este o prejudecată care nu-şi schimbă aproape deloc
coordonatele esenţiale (se adaptează doar), cu toate că traversează
epoci şi civilizaţii complet diferite: de la Anglia medievală (1144)
pînă la România post-comunistă (1996). Şi parcă nici un stereotip nu
este atît de eficient, atît de brutal şi generator de atîta ostilitate.
Pentru că, una este să crezi şi să spui despre evrei că sînt paraziţi
şi speculanţi, că sînt murdari şi urît mirositori, că sînt aroganţi şi
îi dispreţuiesc pe creştini, că sînt laşi şi trădători de ţară, că le
plac banii şi că încearcă să conducă lumea cu ajutorul lor etc. şi alta
este să crezi şi să spui despre ei că fură copii creştini şi îi omoară
pentru a le folosi sîngele în scopuri rituale. Nici o superstiţie
legată de evrei nu este atît de abominabilă şi, în acelaşi timp, atît
de concretă. Inventatorul acestei "bombe emoţionale" a fost un geniu al
răului. Pentru că este un tip de acuzaţie care declanşează întotdeauna
şi instantaneu o isterie colectivă antisemită, o imensă cantitate de
emoţie ostilă evreilor, care în cele mai multe dintre cazuri se
manifestă cu agresivitate maximă. Nu este de mirare faptul că de-a
lungul secolelor majoritatea acuzaţiilor de infanticid au fost urmate
de sîngeroase pogromuri antievreieşti.
Ceea ce poate să ne mire însă este faptul că acest pervers mecanism
social a funcţionat anacronic, la jumătatea secolului XX, imediat după
imensa tragedie a Holocaustului, în ţări din estul
Europei în care se constituiau regimuri politice de stînga. După ce
fuseseră ucişi milioane de evrei, este incredibil faptul că abia
întorşi acasă din lagărele naziste mulţi evrei au fost linşaţi în urma
unor acuzaţii de infanticid ritual, adesea instrumentate de activişti
comunişti. În perioada 1945–1948, circa 2.000 de evrei au fost victime
ale pogromurilor în ţările Europei comuniste (Polonia, Ungaria,
Slovacia). Zvonuri privind "omorul ritual" practicat, chipurile, de
evrei au circulat şi în România postbelică (la Iaşi, de pildă, în
1946), dar nu sînt atestate mişcări violente.
Păreau să fie ultimele folosiri ale acestei diversiuni politice.
Europa părea să se scuture definitiv de acest coşmar, început în vestul
extrem şi terminat în estul extrem al continentului.
În România post-comunistă
Şi totuşi, legenda omorului ritual a supravieţuit în diferite forme
pînă în zilele noastre în unele ţări est-central europene, precum
Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, România etc. Din cînd în cînd, vreun
politician psihopat sau vreun publicist în căutare de subiecte
senzaţionale reînvie în România de azi fantoma "omorului ritual" pe
care l-ar practica evreii. În primii ani ai epocii post-comuniste
(1990-1992), revistele cu program ultranaţionalist şi xenofob (de tip România Mare, Europa ş.a.) făceau adesea trimiteri la această legendă. Dar
cazul mediatic cel mai interesant s-a produs în 1995. Mai multe
publicaţii româneşti au susţinut că o reţea de traficanţi israelieni de
carne vie ar cumpăra din Bucureşti şi Iaşi copii mici (în vîrstă de
7-12 luni), pentru a-i scoate ilegal peste graniţă. Copilul era
cumpărat, chipurile, cu circa 1.000 de dolari şi vîndut în Israel cu
15.000 de dolari. Iniţial, scopul acestui trafic n-ar fi avut un
caracter ritual: sugarii ar fi fost folosiţi pentru adopţii sau pentru
prelevare de organe vitale pentru grefe. Pe acest fundal de zvonuri
aiuritoare, niciodată confirmate, cîţiva redactori ai revistei Baricada
au lansat bomba: "acoperită de Mossad", "mafia evreiască de carne
umană" trecea clandestin "micuţii români" peste hotare. O dată ajunşi
în Israel, ei erau ucişi "pentru sînge". Căci, după cum este "bine
cunoscut deja, pasca evreiască cere sînge cuşer, de creştin frăgezit".
"Nici unul dintre micuţi – conchidea patetic săptămînalul bucureştean –
nu va mai putea fi adus pe pămînt românesc sau readus la viaţă." Abia
declanşarea unor scandaluri diplomatice a dus la retractarea ştirii şi
la demisia redactorilor implicaţi (v. articolul lui Michael Shafir în
"22", nr. 3/1996). Cazul demonstrează încă o dată uriaşa forţă de
supravieţuire a acestui basm de speriat şi de adormit copiii.
Pe lîngă acuzaţia de folosire a sîngelui în scopuri rituale, o serie
de alte aspecte (felul special în care sînt tăiate animalele la evrei,
cu interdicţii rituale în privinţa sîngelui, precum şi alte norme
legate de mîncarea cosher) au făcut din "evreul
imaginar" o fiinţă suspectă. La acestea se adăugau legendele privind
evreii care infestează fîntînile, doctorii evrei care-i omoară pe
creştini, cîrciumarii evrei care otrăvesc băuturile etc. etc. Este o
întreagă mitologie, ceţoasă şi confuză, creată timp de mai multe
secole, care făcea din evreu un tip suspect, asociat cu infanticidul
ritual, hemofagia, vampirismul, canibalismul, obiceiuri culinare
stranii, murdăria, microbii, sînge infestat, otravă, crimă, vrăjitorie,
ritualuri demonice etc. Cu un astfel de "portret–robot", despre evreu
se poate spune orice şi oamenii simpli vor crede. Aşa se explică
tenacitatea şi vitalitatea extraordinară a legendei privind omorul
ritual.
Sînt multe stereotipuri mentale asociate portretului "evreului
imaginar". Dar parcă nici unul nu este atît de înrădăcinat şi de
longeviv. Este o prejudecată care nu-şi schimbă aproape deloc
coordonatele esenţiale (se adaptează doar), cu toate că traversează
epoci şi civilizaţii complet diferite: de la Anglia medievală (1144)
pînă la România post-comunistă (1996). Şi parcă nici un stereotip nu
este atît de eficient, atît de brutal şi generator de atîta ostilitate.
Pentru că, una este să crezi şi să spui despre evrei că sînt paraziţi
şi speculanţi, că sînt murdari şi urît mirositori, că sînt aroganţi şi
îi dispreţuiesc pe creştini, că sînt laşi şi trădători de ţară, că le
plac banii şi că încearcă să conducă lumea cu ajutorul lor etc. şi alta
este să crezi şi să spui despre ei că fură copii creştini şi îi omoară
pentru a le folosi sîngele în scopuri rituale. Nici o superstiţie
legată de evrei nu este atît de abominabilă şi, în acelaşi timp, atît
de concretă. Inventatorul acestei "bombe emoţionale" a fost un geniu al
răului. Pentru că este un tip de acuzaţie care declanşează întotdeauna
şi instantaneu o isterie colectivă antisemită, o imensă cantitate de
emoţie ostilă evreilor, care în cele mai multe dintre cazuri se
manifestă cu agresivitate maximă. Nu este de mirare faptul că de-a
lungul secolelor majoritatea acuzaţiilor de infanticid au fost urmate
de sîngeroase pogromuri antievreieşti.
Ceea ce poate să ne mire însă este faptul că acest pervers mecanism
social a funcţionat anacronic, la jumătatea secolului XX, imediat după
imensa tragedie a Holocaustului, în ţări din estul
Europei în care se constituiau regimuri politice de stînga. După ce
fuseseră ucişi milioane de evrei, este incredibil faptul că abia
întorşi acasă din lagărele naziste mulţi evrei au fost linşaţi în urma
unor acuzaţii de infanticid ritual, adesea instrumentate de activişti
comunişti. În perioada 1945–1948, circa 2.000 de evrei au fost victime
ale pogromurilor în ţările Europei comuniste (Polonia, Ungaria,
Slovacia). Zvonuri privind "omorul ritual" practicat, chipurile, de
evrei au circulat şi în România postbelică (la Iaşi, de pildă, în
1946), dar nu sînt atestate mişcări violente.
Păreau să fie ultimele folosiri ale acestei diversiuni politice.
Europa părea să se scuture definitiv de acest coşmar, început în vestul
extrem şi terminat în estul extrem al continentului.
În România post-comunistă
Şi totuşi, legenda omorului ritual a supravieţuit în diferite forme
pînă în zilele noastre în unele ţări est-central europene, precum
Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, România etc. Din cînd în cînd, vreun
politician psihopat sau vreun publicist în căutare de subiecte
senzaţionale reînvie în România de azi fantoma "omorului ritual" pe
care l-ar practica evreii. În primii ani ai epocii post-comuniste
(1990-1992), revistele cu program ultranaţionalist şi xenofob (de tip România Mare, Europa ş.a.) făceau adesea trimiteri la această legendă. Dar
cazul mediatic cel mai interesant s-a produs în 1995. Mai multe
publicaţii româneşti au susţinut că o reţea de traficanţi israelieni de
carne vie ar cumpăra din Bucureşti şi Iaşi copii mici (în vîrstă de
7-12 luni), pentru a-i scoate ilegal peste graniţă. Copilul era
cumpărat, chipurile, cu circa 1.000 de dolari şi vîndut în Israel cu
15.000 de dolari. Iniţial, scopul acestui trafic n-ar fi avut un
caracter ritual: sugarii ar fi fost folosiţi pentru adopţii sau pentru
prelevare de organe vitale pentru grefe. Pe acest fundal de zvonuri
aiuritoare, niciodată confirmate, cîţiva redactori ai revistei Baricada
au lansat bomba: "acoperită de Mossad", "mafia evreiască de carne
umană" trecea clandestin "micuţii români" peste hotare. O dată ajunşi
în Israel, ei erau ucişi "pentru sînge". Căci, după cum este "bine
cunoscut deja, pasca evreiască cere sînge cuşer, de creştin frăgezit".
"Nici unul dintre micuţi – conchidea patetic săptămînalul bucureştean –
nu va mai putea fi adus pe pămînt românesc sau readus la viaţă." Abia
declanşarea unor scandaluri diplomatice a dus la retractarea ştirii şi
la demisia redactorilor implicaţi (v. articolul lui Michael Shafir în
"22", nr. 3/1996). Cazul demonstrează încă o dată uriaşa forţă de
supravieţuire a acestui basm de speriat şi de adormit copiii.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 16.09.09 22:22
Mai mulţi scriitori ruşi (Lev Tolstoi, Maxim Gorki, V. Korolenko
ş.a.) au adoptat o poziţie publică vehementă împotriva celor
responsabili de producerea pogromului. Poemul Oraşul măcelului,
scris imediat după pogrom de poetul odessan Haim Nahman Bialik, nu
deplîngea nici violenţa oamenilor simpli, nici indolenţa autorităţilor,
ci pasivitatea şi resemnarea evreilor. "Ce vor aceste umbre pe zid?",
se întreabă Dumnezeu în poemul lui Bialik. "De ce îşi întind mîinile
către mine? / Nu are niciunul un pumn?" (Pun între paranteze faptul că
scriitorul-reporter F. Brunea-Fox a preluat şi el acelaşi titlu, Oraşul măcelului,
atunci cînd a scris o carte despre pogromul legionar de la Bucureşti,
din ianuarie 1941). Pogromul din 1903 de la Chişinău i-a şocat pe
evreii din această parte a continentului, intensificînd emigrarea lor
spre America, Europa de Vest şi Palestina. "Sionismul este fiica
antisemitismului", constata Adolphe Stern în 1910, preluînd o idee a
lui Theodor Herzl.
Cei care au rămas pe loc au înfiinţat şi organizat unităţi evreieşti
de autoapărare. A fost un act care a declanşat un proces istoric, de
modificare a mentalităţii de veacuri a evreilor. Un episod dintr-o
povestire autobiografică (Prima dragoste), scrisă prin
anii ’20 de prozatorul Isaac Babel, este simptomatic în acest sens. În
timpul pogromului din 1905, desfăşurat la Nikolaev pe Bug, copilul de
11 ani îşi priveşte cu umilinţă tatăl tîrîndu-se în genunchi şi cerşind
milă în noroi, la picioarele calului unui ofiţer cazac. Bunicul fusese
ucis, iar prăvălia tatălui devastată. Închizîndu-şi ochii, copilul se
imaginează făcînd parte dintr-o grupare evreiască de autoapărare,
trăgînd cu puşca în pogromişti.
Prin organizarea, după 1920, a forţelor de apărare din Palestina (Haganah),
ca şi prin revolta din 1943 a evreilor din ghetoul varşovian, această
nouă mentalitate şi-a dat adevărata măsură. În România, primele unităţi
evreieşti de autoapărare care şi-au dovedit eficienţa au fost cele
organizate în cartierul evreiesc din Bucureşti în timpul tulburărilor
din noiembrie 1918.
Supravieţuiri în spaţiul politic
După pogromul de la Chişinău, în spaţiul românesc nu au mai fost
înregistrate tulburări sîngeroase sau procese juridice avînd ca motiv
acuzaţia de omor ritual. Totuşi, mai ales în perioada interbelică,
această legendă şi-a continuat cu oarecare succes destinul în cărţile,
articolele sau discursurile unor publicişti şi politicieni români de
extrema dreaptă. Timp de secole, stereotipul se întipărise prea
puternic în mentalitatea populară pentru a nu fi fost speculat în
scopuri politice.
În 1922, ziarul Apărarea Naţională – editat de A.C.
Cuza şi Nicolae Paulescu – publica în fiecare număr "cazuri autentice"
de omor ritual practicat de evrei de-a lungul secolelor. Concluzia cu
care s-a încheiat acest serial a fost următoarea: "Sînt nenumărate alte
cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane.
Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în
mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu-se
chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase şi e
întrebuinţat la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din
istorie le-am putea duce la infinit". Tot atunci, aceiaşi oameni au
reeditat cartea Înfruntarea jidovilor (1803), scrisă de
un pretins rabin convertit, care, chipurile, "demonstra" autenticitatea
infanticidului practicat de evrei. Pe această temă, deputatul evreu
Adolphe Stern a rostit în 1922 o interpelare în Parlamentul României.
Peste zece ani (1932), parlamentarii evrei au protestat din nou
împotriva acuzaţiei de infanticid ritual, adusă evreilor de A.C. Cuza
în ziarul ieşean Curentul studenţesc, editat de Asociaţia Studenţilor Creştini, condusă de C.Z. Codreanu.
Presupusele cazuri de "omor ritual" practicat de evrei n-au fost –
pentru Nicolae Paulescu – numai autentice "spicuiri din istorie", dar
şi o metaforă a "sugrumării" românilor de către "o rasă infamă de
răufăcători". Încercînd să-i convingă pe cititorii aceleiaşi publicaţii
(Apărarea Naţională) că "expulzarea jidanilor ădin
Româniaî se impune în mod imperios", Paulescu scria în 1923 că "puii de
jidani", "lipitori umflate de sînge românesc", vor ca "românii să moară
pe tăcute (ca în omorul ritual)". Aceeaşi metaforă, centrată pe
imaginea evreului ucigaş şi hemofag, se regăsea frecvent în marşurile
legionarilor români: "Priviţi cum ghiarele lui Iuda / Adînc se-nfig în
trupul meu, / Priviţi cum sîngele meu curge, / Priviţi cum jidovii mi-l
beu!".
O atitudine insolită a avut Nae Ionescu, în prefaţa romanului De două mii de ani…,
al lui Mihail Sebastian, publicat în 1934. Filozoful admite că povestea
cu "omorul ritual" practicat de evrei e doar "un basm". "Dar de ce se
plîng evreii?", se întreabă el retoric. Oare nu au existat basme
similare referitoare la creştini? "Şi evreii nu au ei oare nici o vină,
n-au avut ei nici un rol în răspîndirea acestor basme? Iată dară,
istoria nu face decît să se repete". Trecînd peste faptul că nu evreii,
ci romanii au pus pe seama primilor creştini astfel de "basme", rămîne
cinismul de care a dat dovadă Nae Ionescu în acest paragraf şi în toată
prefaţa. Într-un fel, Sebastian i-a răspuns lui Nae Ionescu chiar în
volumul pe care acesta l-a prefaţat: "Ce i-aş reproşa antisemitismului,
înainte de orice, – afirmă protagonistul romanului – ar fi lipsa lui de
imaginaţie: «masonerie, cămătărie, omor ritual». Şi pe urmă? Vai cît e
de puţin! Vai cît e de sărac!"
ş.a.) au adoptat o poziţie publică vehementă împotriva celor
responsabili de producerea pogromului. Poemul Oraşul măcelului,
scris imediat după pogrom de poetul odessan Haim Nahman Bialik, nu
deplîngea nici violenţa oamenilor simpli, nici indolenţa autorităţilor,
ci pasivitatea şi resemnarea evreilor. "Ce vor aceste umbre pe zid?",
se întreabă Dumnezeu în poemul lui Bialik. "De ce îşi întind mîinile
către mine? / Nu are niciunul un pumn?" (Pun între paranteze faptul că
scriitorul-reporter F. Brunea-Fox a preluat şi el acelaşi titlu, Oraşul măcelului,
atunci cînd a scris o carte despre pogromul legionar de la Bucureşti,
din ianuarie 1941). Pogromul din 1903 de la Chişinău i-a şocat pe
evreii din această parte a continentului, intensificînd emigrarea lor
spre America, Europa de Vest şi Palestina. "Sionismul este fiica
antisemitismului", constata Adolphe Stern în 1910, preluînd o idee a
lui Theodor Herzl.
Cei care au rămas pe loc au înfiinţat şi organizat unităţi evreieşti
de autoapărare. A fost un act care a declanşat un proces istoric, de
modificare a mentalităţii de veacuri a evreilor. Un episod dintr-o
povestire autobiografică (Prima dragoste), scrisă prin
anii ’20 de prozatorul Isaac Babel, este simptomatic în acest sens. În
timpul pogromului din 1905, desfăşurat la Nikolaev pe Bug, copilul de
11 ani îşi priveşte cu umilinţă tatăl tîrîndu-se în genunchi şi cerşind
milă în noroi, la picioarele calului unui ofiţer cazac. Bunicul fusese
ucis, iar prăvălia tatălui devastată. Închizîndu-şi ochii, copilul se
imaginează făcînd parte dintr-o grupare evreiască de autoapărare,
trăgînd cu puşca în pogromişti.
Prin organizarea, după 1920, a forţelor de apărare din Palestina (Haganah),
ca şi prin revolta din 1943 a evreilor din ghetoul varşovian, această
nouă mentalitate şi-a dat adevărata măsură. În România, primele unităţi
evreieşti de autoapărare care şi-au dovedit eficienţa au fost cele
organizate în cartierul evreiesc din Bucureşti în timpul tulburărilor
din noiembrie 1918.
Supravieţuiri în spaţiul politic
După pogromul de la Chişinău, în spaţiul românesc nu au mai fost
înregistrate tulburări sîngeroase sau procese juridice avînd ca motiv
acuzaţia de omor ritual. Totuşi, mai ales în perioada interbelică,
această legendă şi-a continuat cu oarecare succes destinul în cărţile,
articolele sau discursurile unor publicişti şi politicieni români de
extrema dreaptă. Timp de secole, stereotipul se întipărise prea
puternic în mentalitatea populară pentru a nu fi fost speculat în
scopuri politice.
În 1922, ziarul Apărarea Naţională – editat de A.C.
Cuza şi Nicolae Paulescu – publica în fiecare număr "cazuri autentice"
de omor ritual practicat de evrei de-a lungul secolelor. Concluzia cu
care s-a încheiat acest serial a fost următoarea: "Sînt nenumărate alte
cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane.
Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în
mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu-se
chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase şi e
întrebuinţat la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din
istorie le-am putea duce la infinit". Tot atunci, aceiaşi oameni au
reeditat cartea Înfruntarea jidovilor (1803), scrisă de
un pretins rabin convertit, care, chipurile, "demonstra" autenticitatea
infanticidului practicat de evrei. Pe această temă, deputatul evreu
Adolphe Stern a rostit în 1922 o interpelare în Parlamentul României.
Peste zece ani (1932), parlamentarii evrei au protestat din nou
împotriva acuzaţiei de infanticid ritual, adusă evreilor de A.C. Cuza
în ziarul ieşean Curentul studenţesc, editat de Asociaţia Studenţilor Creştini, condusă de C.Z. Codreanu.
Presupusele cazuri de "omor ritual" practicat de evrei n-au fost –
pentru Nicolae Paulescu – numai autentice "spicuiri din istorie", dar
şi o metaforă a "sugrumării" românilor de către "o rasă infamă de
răufăcători". Încercînd să-i convingă pe cititorii aceleiaşi publicaţii
(Apărarea Naţională) că "expulzarea jidanilor ădin
Româniaî se impune în mod imperios", Paulescu scria în 1923 că "puii de
jidani", "lipitori umflate de sînge românesc", vor ca "românii să moară
pe tăcute (ca în omorul ritual)". Aceeaşi metaforă, centrată pe
imaginea evreului ucigaş şi hemofag, se regăsea frecvent în marşurile
legionarilor români: "Priviţi cum ghiarele lui Iuda / Adînc se-nfig în
trupul meu, / Priviţi cum sîngele meu curge, / Priviţi cum jidovii mi-l
beu!".
O atitudine insolită a avut Nae Ionescu, în prefaţa romanului De două mii de ani…,
al lui Mihail Sebastian, publicat în 1934. Filozoful admite că povestea
cu "omorul ritual" practicat de evrei e doar "un basm". "Dar de ce se
plîng evreii?", se întreabă el retoric. Oare nu au existat basme
similare referitoare la creştini? "Şi evreii nu au ei oare nici o vină,
n-au avut ei nici un rol în răspîndirea acestor basme? Iată dară,
istoria nu face decît să se repete". Trecînd peste faptul că nu evreii,
ci romanii au pus pe seama primilor creştini astfel de "basme", rămîne
cinismul de care a dat dovadă Nae Ionescu în acest paragraf şi în toată
prefaţa. Într-un fel, Sebastian i-a răspuns lui Nae Ionescu chiar în
volumul pe care acesta l-a prefaţat: "Ce i-aş reproşa antisemitismului,
înainte de orice, – afirmă protagonistul romanului – ar fi lipsa lui de
imaginaţie: «masonerie, cămătărie, omor ritual». Şi pe urmă? Vai cît e
de puţin! Vai cît e de sărac!"
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 16.09.09 22:22
Acuzaţiile de infanticid ritual în spaţiul românesc sînt
înregistrate relativ tîrziu, dar sincron cu restul zonei est-europene:
în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări erau urmate de
tulburări violente. În 1710, de pildă, la Tîrgu Neamţ au fost linşaţi 5
evrei şi puşi în lanţuri alţi 22, pe motiv că ar fi ucis un copil
creştin: "căci le trebuie lor sînge de Paşti". Este cea mai veche
atestare documentară a unui astfel de caz în arealul românesc. Văzînd
că violenţele asupra lor sînt gata să ia amploare, evreii au trimis
soli la Iaşi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la faţa locului
doi oameni de încredere. "Oamenii veniră şi cercetară şi căutară bine
şi văzură că fals şi neadevărat e", se consemnează într-un document din
epocă. S-a stabilit ca "evreii să fie sloboziţi", iar călugărul care a
înscenat aşa-zisul omor ritual "să fie pus în casa de nebuni în tot
timpul vieţii sale".
În 1726 a avut loc o inculpare similară a evreilor din tîrgul
basarabean Oniţcani (Orhei). S-a spus atunci că "bezzaconicii jidovi"
("evrei fără de lege", cum i-a numit Ion Neculce în Letopiseţ) ar fi "furat în ziua Paştilor un copil ăcreştinî, cam de cinci ani" (Cronica Ghiculeştilor).
"Sîngele ăbăiatuluiî l-au împărţit, punîndu-l în butoiaşe, şi l-au
trimis marelui haham din Cracovia şi hahamului din Dubăsari." Procesul
înscenat celor patru evrei învinuiţi a avut loc la Iaşi, fiind condus
cu mare zarvă de însuşi domnitorul Mihai Racoviţă, care a încercat să-i
şantajeze pe evrei şi "să-i păgubească de bani", scrie cronicarul. Pînă
la urmă, inculpaţii au fost achitaţi. "Din pricina lăcomiei sale de
bani", se scrie în Cronica Ghiculeştilor, lui Racoviţă
Vodă "i-a sosit mazilirea" de la Istanbul, imediat după încheierea
farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra
societăţii, astfel că povestea a fost reluată în nu mai puţin de trei
cronici moldoveneşti din secolul al XVIII-lea.
În vremea domniilor fanariote astfel de evenimente au avut loc mai
mereu în Ţările Române. Studiind această epocă, Pompiliu Eliade scria
următoarele în 1898: "Lumea le pune în seamă ăevreilorî tot soiul de
lucruri ciudate: în săptămîna Paştelui evreiesc şi în săptămîna
Paştelui creştin, oamenii îşi ţin copiii închişi în casă, de teamă că
evreii să nu-i fure şi să le sugă sîngele, ca să-l pună în «azima» lor;
şi, dacă se întîmplă vreodată să dispară vreun copil, întreaga
populaţie cere sus şi tare ca toată evreimea să fie supusă la cazne".
Masacrul din Galaţi
În secolul al XIX-lea, în oraşe din Moldova (Iaşi, Roman, Galaţi,
Bacău, Piatra Neamţ ş.a.), sînt atestate cele mai multe acuzaţii de
acest gen, cu urmările cele mai grave. Tulburările violente de la
Galaţi, care au avut loc de Paşte în 1859, sînt simptomatice: au fost
înregistraţi morţi şi răniţi, au fost distruse sinagogi, au fost arse
sulurile Legii, au fost devastate casele şi prădate prăvăliile, iar
autorităţile, în loc să pedepsească pe instigatori, i‑au arestat pe
evrei. Bancherul Rothschild însuşi a intervenit pe lîngă Cuza Vodă,
cerînd protecţie pentru evreii din Galaţi.
Îngrozit de aceste evenimente şi neştiind ce să apere mai întîi, "pe
hebreii masacraţi în pămînt român sau onoarea proprie a românilor",
cărturarul Ion Heliade-Rădulescu scria următoarele într-un articol
intitulat "Masacru din Galaţi": "Populaţia află pretext de pradă, de
ucideri şi de cele mai neomenoase crime; mulţi hebrei fură ucişi şi mai
mulţi vulneraţi şi bătuţi, casele hebreilor toate violate şi prădate.
Două sinagogi sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora
călcate în picioare. Hebreii nu manîncă la copii în Englitera, nu în
Franţa, nu în Germania, nu pe nicăiri, pe unde oamenii începură a
deveni oameni. Pe unde mai sînt acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă?
Pe acolo pe unde popolii mai sînt încă barbari sau demi-barbari.
Hebreii, iar o zicem din convicţia noastră cea mai intimă, nu sînt şi
nici n-au fost vreodată popolul sau naţia care să manînce la oameni sau
la copii de oricare stirpe sau credinţă; în religia lor nu se află
asemenea precept inuman şi barbar; stirpea lor din origine n-a fost
stirpe de sălbateci şi antropofagi. Din contra."
"Nici însuşi în Rusia hebreii nu mănîncă la copii", scria Ion
Heliade-Rădulescu în 1859. Cărturarul român se înşela, pentru că în
Rusia, în secolul al XIX-lea şi chiar în primele decenii ale secolului
XX, se credea că evreii practică infanticidul ritual. Acesta a fost, de
altfel, motivul declanşării pogromului din 1903, de la Chişinău (pe
atunci, în Rusia ţaristă) şi a procesului intentat lui Mendel Beilis,
în 1911–1913, la Kiev.
Pogromul de la Chişinău
Se consideră că autorul moral al pogromului de la Chişinău este
politicianul de extrema dreaptă Păvălachi A. Cruşevan. Acesta era un
moldovean rusificat, care de cîţiva ani – prin intermediul ziarului său
Bessarabetz ("Basarabeanul") – susţinea o întreagă
campanie pentru expulzarea şi exterminarea evreilor din zonă. Cruşevan
l-a invitat la Chişinău chiar şi pe parlamentarul român
ultranaţionalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iaşi, care a
ţinut mai multe conferinţe incendiare, în care şi-a prezentat doctrina
antisemită. Amîndoi au proclamat că masacrul va avea loc de sărbătoarea
Paştelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr, ziarul lui Cruşevan a
anunţat chiar înaintea Paştelui că în tîrgul Dubăsari, pe malul
Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creştin.
Simptomatic este faptul că nu au reactionat masele din Dubăsari, ci
cele din Chişinău şi din împrejurimi (incitate în prealabil), care au
năvălit înarmate în cartierele evreieşti. Îngrijorat de cursul
evenimentelor, marele rabin din Chişinău a cerut episcopului creştin să
nege în mod public zvonul absurd. Dar "acest înalt preot – scria un
ziarist rus – a declarat public că el însuşi crede în povestea că
evreii folosesc sînge de creştin în scopuri rituale". Episcopul a
turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rîndul lor, soldaţii nu au
intervenit, pe motiv că guvernatorul ar fi "aşteptat ordine" de la
ţarul Nicolae al II-lea şi nu le-ar fi primit, iar poliţiştii, în loc
să ia măsuri de protecţie a evreilor, le indicau răzvrătiţilor casele
în care aceştia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonaţi în faţa
maselor isterizate. Urmările au fost pe măsură: 50 de morţi, sute de
grav răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse şi prădate etc.
înregistrate relativ tîrziu, dar sincron cu restul zonei est-europene:
în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări erau urmate de
tulburări violente. În 1710, de pildă, la Tîrgu Neamţ au fost linşaţi 5
evrei şi puşi în lanţuri alţi 22, pe motiv că ar fi ucis un copil
creştin: "căci le trebuie lor sînge de Paşti". Este cea mai veche
atestare documentară a unui astfel de caz în arealul românesc. Văzînd
că violenţele asupra lor sînt gata să ia amploare, evreii au trimis
soli la Iaşi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la faţa locului
doi oameni de încredere. "Oamenii veniră şi cercetară şi căutară bine
şi văzură că fals şi neadevărat e", se consemnează într-un document din
epocă. S-a stabilit ca "evreii să fie sloboziţi", iar călugărul care a
înscenat aşa-zisul omor ritual "să fie pus în casa de nebuni în tot
timpul vieţii sale".
În 1726 a avut loc o inculpare similară a evreilor din tîrgul
basarabean Oniţcani (Orhei). S-a spus atunci că "bezzaconicii jidovi"
("evrei fără de lege", cum i-a numit Ion Neculce în Letopiseţ) ar fi "furat în ziua Paştilor un copil ăcreştinî, cam de cinci ani" (Cronica Ghiculeştilor).
"Sîngele ăbăiatuluiî l-au împărţit, punîndu-l în butoiaşe, şi l-au
trimis marelui haham din Cracovia şi hahamului din Dubăsari." Procesul
înscenat celor patru evrei învinuiţi a avut loc la Iaşi, fiind condus
cu mare zarvă de însuşi domnitorul Mihai Racoviţă, care a încercat să-i
şantajeze pe evrei şi "să-i păgubească de bani", scrie cronicarul. Pînă
la urmă, inculpaţii au fost achitaţi. "Din pricina lăcomiei sale de
bani", se scrie în Cronica Ghiculeştilor, lui Racoviţă
Vodă "i-a sosit mazilirea" de la Istanbul, imediat după încheierea
farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra
societăţii, astfel că povestea a fost reluată în nu mai puţin de trei
cronici moldoveneşti din secolul al XVIII-lea.
În vremea domniilor fanariote astfel de evenimente au avut loc mai
mereu în Ţările Române. Studiind această epocă, Pompiliu Eliade scria
următoarele în 1898: "Lumea le pune în seamă ăevreilorî tot soiul de
lucruri ciudate: în săptămîna Paştelui evreiesc şi în săptămîna
Paştelui creştin, oamenii îşi ţin copiii închişi în casă, de teamă că
evreii să nu-i fure şi să le sugă sîngele, ca să-l pună în «azima» lor;
şi, dacă se întîmplă vreodată să dispară vreun copil, întreaga
populaţie cere sus şi tare ca toată evreimea să fie supusă la cazne".
Masacrul din Galaţi
În secolul al XIX-lea, în oraşe din Moldova (Iaşi, Roman, Galaţi,
Bacău, Piatra Neamţ ş.a.), sînt atestate cele mai multe acuzaţii de
acest gen, cu urmările cele mai grave. Tulburările violente de la
Galaţi, care au avut loc de Paşte în 1859, sînt simptomatice: au fost
înregistraţi morţi şi răniţi, au fost distruse sinagogi, au fost arse
sulurile Legii, au fost devastate casele şi prădate prăvăliile, iar
autorităţile, în loc să pedepsească pe instigatori, i‑au arestat pe
evrei. Bancherul Rothschild însuşi a intervenit pe lîngă Cuza Vodă,
cerînd protecţie pentru evreii din Galaţi.
Îngrozit de aceste evenimente şi neştiind ce să apere mai întîi, "pe
hebreii masacraţi în pămînt român sau onoarea proprie a românilor",
cărturarul Ion Heliade-Rădulescu scria următoarele într-un articol
intitulat "Masacru din Galaţi": "Populaţia află pretext de pradă, de
ucideri şi de cele mai neomenoase crime; mulţi hebrei fură ucişi şi mai
mulţi vulneraţi şi bătuţi, casele hebreilor toate violate şi prădate.
Două sinagogi sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora
călcate în picioare. Hebreii nu manîncă la copii în Englitera, nu în
Franţa, nu în Germania, nu pe nicăiri, pe unde oamenii începură a
deveni oameni. Pe unde mai sînt acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă?
Pe acolo pe unde popolii mai sînt încă barbari sau demi-barbari.
Hebreii, iar o zicem din convicţia noastră cea mai intimă, nu sînt şi
nici n-au fost vreodată popolul sau naţia care să manînce la oameni sau
la copii de oricare stirpe sau credinţă; în religia lor nu se află
asemenea precept inuman şi barbar; stirpea lor din origine n-a fost
stirpe de sălbateci şi antropofagi. Din contra."
"Nici însuşi în Rusia hebreii nu mănîncă la copii", scria Ion
Heliade-Rădulescu în 1859. Cărturarul român se înşela, pentru că în
Rusia, în secolul al XIX-lea şi chiar în primele decenii ale secolului
XX, se credea că evreii practică infanticidul ritual. Acesta a fost, de
altfel, motivul declanşării pogromului din 1903, de la Chişinău (pe
atunci, în Rusia ţaristă) şi a procesului intentat lui Mendel Beilis,
în 1911–1913, la Kiev.
Pogromul de la Chişinău
Se consideră că autorul moral al pogromului de la Chişinău este
politicianul de extrema dreaptă Păvălachi A. Cruşevan. Acesta era un
moldovean rusificat, care de cîţiva ani – prin intermediul ziarului său
Bessarabetz ("Basarabeanul") – susţinea o întreagă
campanie pentru expulzarea şi exterminarea evreilor din zonă. Cruşevan
l-a invitat la Chişinău chiar şi pe parlamentarul român
ultranaţionalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iaşi, care a
ţinut mai multe conferinţe incendiare, în care şi-a prezentat doctrina
antisemită. Amîndoi au proclamat că masacrul va avea loc de sărbătoarea
Paştelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr, ziarul lui Cruşevan a
anunţat chiar înaintea Paştelui că în tîrgul Dubăsari, pe malul
Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creştin.
Simptomatic este faptul că nu au reactionat masele din Dubăsari, ci
cele din Chişinău şi din împrejurimi (incitate în prealabil), care au
năvălit înarmate în cartierele evreieşti. Îngrijorat de cursul
evenimentelor, marele rabin din Chişinău a cerut episcopului creştin să
nege în mod public zvonul absurd. Dar "acest înalt preot – scria un
ziarist rus – a declarat public că el însuşi crede în povestea că
evreii folosesc sînge de creştin în scopuri rituale". Episcopul a
turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rîndul lor, soldaţii nu au
intervenit, pe motiv că guvernatorul ar fi "aşteptat ordine" de la
ţarul Nicolae al II-lea şi nu le-ar fi primit, iar poliţiştii, în loc
să ia măsuri de protecţie a evreilor, le indicau răzvrătiţilor casele
în care aceştia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonaţi în faţa
maselor isterizate. Urmările au fost pe măsură: 50 de morţi, sute de
grav răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse şi prădate etc.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Istoria Holocaustului, greu de predat intr-un loc cu t
Scris de Admin 16.09.09 19:12
Istoria Holocaustului, greu de predat intr-un loc cu trecut legionar
Predarea istoriei Holocaustului a iscat o
apriga controversa intr-un orasel in care n-au trait niciodata evrei
sau tigani, dar care a furnizat numerosi fruntasi legionari:
Topoloveni-Arges.In Topoloveni-Arges se discuta aprins, de o
saptamina, chestiunea arzatoare - cum altfel? - a Holocaustului. In
oraselul argesean s-a aflat ca la scoala se preda un curs optional de
istorie a Holocaustului. Parintii s-au adunat nervosi intr-o sedinta si
au hotarit: sa nu se mai faca Holocaust.
In Topoloveni-Arges se discuta aprins, de o
saptamina, chestiunea arzatoare - cum altfel? - a Holocaustului. In
oraselul argesean s-a aflat ca la scoala se preda un curs optional de
istorie a Holocaustului. Parintii s-au adunat nervosi intr-o sedinta si
au hotarit: sa nu se mai faca Holocaust.
Unii - pai ce treaba avem noi cu evreii?; altii
- nu e rau sa invete, dar mai bine matematica, romana, ceva ce trebuie
la examen; noi n-avem evrei si tigani in oras, vrem informatica; hai,
dom�le, sa arati mormane de cadavre unor copii de-a sasea? Se socheaza!
Sa invete cind or fi mari! Profesorul care preda cursul s-a plins la
Federatia Comunitatilor Evreiesti ca, uite, parintii se pun de-a
curmezisul, incurajati de citiva profesori, desi elevilor le place.
Aha, e platit de jidani, ne reclama! - sar partizanii informaticii sau
matematicii suplimentare. Putini il sprijina. Discutia despre Holocaust
a coborit din cutia televizorului si din polemicile istoricilor in
curtile oamenilor din Topoloveni.
Mama lui Narcis Lungu dintr-a sasea, doamna
Victorita, e suparata ca baiatul ei face Holocaust. De aia l-a trimis
ea la scoala? I-a facut lui Narcis camera numai a lui, cu calculator,
il trimite cu taxiul la scoala, in curte un Audi il asteapta pe baiat
sa creasca, iar el uite cu ce se ocupa la scoala. Ea, sincer, nu stie
ce e ala holocaust, ca la profesionala n-a invatat-o nimeni, dar isi
cheama copilul sa-i explice si pocneste din palme mirata si revoltata
cind tincul incepe sa-i turuie ca holocaustul e arderea de vii a
evreilor care prindeau crestini si cu singele lor framintau piine de
Pastele lor evreiesc�
Doamna Victorita afla, cu si mai mare uimire, ca
si baiatul mai mare a facut cursul si il ia la intrebari, insa acesta
nu mai tine minte decit ca a fost misto, a vazut un film cu Charlie
Chaplin si inca unul, "Lista lui Nu-stiu-cum", cu niste evrei in lagar,
la care a plins. Tot cu aceasta ocazie, mama lui Narcis afla ca
asta-primavara a semnat cu mina ei ca este de acord. "Pentru asta era
hirtia aia, bre? Pai daca era de la scoala, am semnat. Deci asta era!
Nu vreau, dom�le, copilul meu sa invete asa ceva. De tigani si de evrei
ne arde noua acum? Sa puna mina pe carte, ca la anul are examen!"
La clasa a VI-a C, dirigintele, Victor Iliescu,
face un sondaj. "Ia sa vedeeem� Cine vrea Holocaust, mina sus!".
Nimeni. "Dar ce vreti voi sa faceti?" Liniste. "Hai, hai, nu va sfiiti
de domnul de la ziar!". "Sport. Sport vrem sa facem!", striga toti. Ori
sport, ori nimic.
"Ora asta de istorie a Holocaustului, explica
profesorul Iliescu, este optionala. Mai putin de jumatate dintre
parinti au semnat ca sint de acord, dar mi-au spus ca nu au stiut ce
semneaza, ca nu au fost informati. Dar si daca semnau mai mult de
jumatate, nicaieri nu scrie ca materia devine obligatorie pentru toti.
E un abuz. N-am stiut nici eu, am aflat de la elevi, dupa ce a inceput
scoala. Cursul a devenit obligatoriu si pentru cei care nu au optat
sa-l urmeze si, daca lipsesc, li se pun absente in catalog. Lasam la o
parte ca intr-un an scolar sint 36 de ore de istorie a Holocaustului, o
chestiune care inca nu este elucidata de specialisti, tot atitea cite
ore de istorie a Romaniei, ceea ce mi se pare prea mult; in primul
rind, consimtamintul copiilor a fost viciat si, vedeti, s-a introdus
fara voia lor aceasta materie. Cind au aflat si ei ce au semnat,
parintii au hotarit la sedinta sa se renunte la acest curs, dar
conducerea scolii spune ca acum e prea tirziu, se va face Holocaust tot
anul."
"Nu sint evreu!", precizeaza apasat profesorul de
istorie Daniel Serafimescu, cel care preda istoria Holocaustului. El
face asta din pasiune, nu pentru bani. Cu sau fara optionalul acesta,
salariul lui ar fi fost acelasi. Toti romanii trebuie sa cunoasca
realitatea Holocaustului, considera profesorul, ca sa nu lase sa se mai
intimple o asemenea grozavie. "Iata, zice profesorul, cetatenii romani
pot deveni evreii Europei de azi - sint tratati ca oameni de mina a
doua, li se da foc in ghetouri, se organizeaza mari manifestatii
impotriva lor� trebuie sa recunoastem aceste semne."
Pozitia romanului simplu fata de Holocaust nu
seamana deloc cu cea oficiala a statului. Ostilitatea parintilor i se
pare fireasca profesorului Serafimescu, doar vorbim despre Topoloveni�
Aici n-au trait niciodata evrei, nici tigani, dar zona era totusi un
puternic centru legionar. De aici s-au ridicat primari legionari pentru
toate comunele din jur, primar legionar in Cimpulung Muscel, prefect
legionar� Confirma si istoricul Ioan Boalca, autorul unei monografii a
Topolovenilor, amintind de marile petreceri cimpenesti pe care le
organizau legionarii aici.
"Nu vorbim de antisemitism, ci de o anume
mentalitate la care mai trebuie lucrat", precizeaza profesorul
Serafimescu. El crede ca, de fapt, parintii au fost influentati de
citiva colegi invidiosi - dirigintele i-a incurajat pe elevi sa
chiuleasca de la ore, le-a promis ca le va motiva el absentele -,
profesori plafonati si obtuzi, care nu stiu o limba straina, nici sa
foloseasca aparatura moderna si care n-au fost in stare sa propuna ei
un curs optional. Si care crapa de invidie ca el s-a pregatit pentru
acest curs in Israel, pe banii Israelului, ca s-a plimbat prin Europa,
iar ei nu. Aha, deci e adevarat, evreii l-au platit - remarca opozantii.
Disputa - daca se face sau nu se face Holocaust la
scoala - a ajuns si in Consiliul Local. Serafimescu este consilier PNL.
Iliescu este consilier PSD. Se ciondanesc profesional in cancelarie si
continua sub steaguri politice la primarie. S-a votat ca nu e treaba
Consiliului Local. "Nu e nici treaba Inspectoratului Scolar Judetean,
spune inspectorul de istorie Paul Didita. Decizia este a scolii. Scoala
a cerut acest curs, iar noi am dat avizul. Este o programa aprobata si
de minister."
Caracterul obligatoriu al cursului optional este
usor de explicat pentru directoarea Maria Chivulescu. Ea stia ca
Serafimescu are suficiente semnaturi de la elevi si de la parintii lor
pentru a preda istoria Holocaustului. De fapt, comisia de curriculum
trebuia sa stringa aceste semnaturi, dar comisia nu exista, s-a
infiintat la repezeala abia dupa ce s-a pornit palalaia. S-a mers pe
incredere. Acum, daca exista totusi niste semnaturi, toti elevii fac
orele optionale, fiindca nu are cine sa-i pazeasca pe cei care nu vor.
Chiar daca mai putin de jumatate dintre parinti au fost de acord, chiar
daca si dintre acestia s-au trezit multi sa spuna ca n-au stiut ce
semneaza si ca nu vor istoria Holocaustului, acum e prea tirziu sa se
mai schimbe ceva. Directoarea e indignata ca o treaba care trebuia
rezolvata in scoala, fie si in comisia de disciplina, a rasunat pina la
inspectorat, la minister, la Federatia Comunitatilor Evreiesti. Ce
atita taraboi? Daca e vorba pe-asa, atunci s-ar putea face o miscare
inteligenta in orar, in asa fel incit ora cu pricina sa fie pusa
ultima, si cine vrea Holocaust sa ramina in clasa, cine nu sa se duca
acasa.
Copiii care chiulesc de la ora de Holocaust si
pierd vremea in parculetul dominat de statuia lui Ion Mihalache nu-i
fac deloc o impresie buna batrinului Nistor Brencea, de 77 de ani. E un
taranist infocat. "E proasta ideea", comenteaza batrinul. "Se puteau
face citeva ore la istorie despre treaba asta, pentru toti, nu sa se
faca obiect separat. E prea mult, fug si copiii de la ore, umbla aiurea
prin parcuri. Si pe urma se spune ca sintem antisemiti. Noi n-am avut
evrei aici, domnule. Si tigani erau numai doi, unul frizer si unul
muncitor, n-avea nimeni treaba cu ei. La noi n-a fost Holocaust, nemtii
au facut. E adevarat, i-a mai strins Antonescu pe unii, evrei si
tigani, dar nu stiu daca n-au facut si ei ceva."
Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, a aflat si el despre
gilceava iscata la Topoloveni: "Domnul Serafimescu ne-a relatat
greutatile cu care se confrunta in a preda istoria Holocaustului", ne-a
declarat Aurel Vainer. "Din fericire, nu ni s-au semnalat cazuri
similare in alte locuri din tara. Il admiram pe acest om care se zbate
pentru o cauza dreapta. Trebuie sprijinit si trebuie luata atitudine
impotriva celor care il impiedica. Am sa-i relatez situatia si domnului
doctor Liviu Beris, de la Asociatia Supravietuitorilor Holocaustului."
http://www.cotidianul.ro/istoria_holocaustului_greu_de_predat_intr_un_loc_cu_trecut_legionar-34466.html
Predarea istoriei Holocaustului a iscat o
apriga controversa intr-un orasel in care n-au trait niciodata evrei
sau tigani, dar care a furnizat numerosi fruntasi legionari:
Topoloveni-Arges.In Topoloveni-Arges se discuta aprins, de o
saptamina, chestiunea arzatoare - cum altfel? - a Holocaustului. In
oraselul argesean s-a aflat ca la scoala se preda un curs optional de
istorie a Holocaustului. Parintii s-au adunat nervosi intr-o sedinta si
au hotarit: sa nu se mai faca Holocaust.
In Topoloveni-Arges se discuta aprins, de o
saptamina, chestiunea arzatoare - cum altfel? - a Holocaustului. In
oraselul argesean s-a aflat ca la scoala se preda un curs optional de
istorie a Holocaustului. Parintii s-au adunat nervosi intr-o sedinta si
au hotarit: sa nu se mai faca Holocaust.
Unii - pai ce treaba avem noi cu evreii?; altii
- nu e rau sa invete, dar mai bine matematica, romana, ceva ce trebuie
la examen; noi n-avem evrei si tigani in oras, vrem informatica; hai,
dom�le, sa arati mormane de cadavre unor copii de-a sasea? Se socheaza!
Sa invete cind or fi mari! Profesorul care preda cursul s-a plins la
Federatia Comunitatilor Evreiesti ca, uite, parintii se pun de-a
curmezisul, incurajati de citiva profesori, desi elevilor le place.
Aha, e platit de jidani, ne reclama! - sar partizanii informaticii sau
matematicii suplimentare. Putini il sprijina. Discutia despre Holocaust
a coborit din cutia televizorului si din polemicile istoricilor in
curtile oamenilor din Topoloveni.
Mama lui Narcis Lungu dintr-a sasea, doamna
Victorita, e suparata ca baiatul ei face Holocaust. De aia l-a trimis
ea la scoala? I-a facut lui Narcis camera numai a lui, cu calculator,
il trimite cu taxiul la scoala, in curte un Audi il asteapta pe baiat
sa creasca, iar el uite cu ce se ocupa la scoala. Ea, sincer, nu stie
ce e ala holocaust, ca la profesionala n-a invatat-o nimeni, dar isi
cheama copilul sa-i explice si pocneste din palme mirata si revoltata
cind tincul incepe sa-i turuie ca holocaustul e arderea de vii a
evreilor care prindeau crestini si cu singele lor framintau piine de
Pastele lor evreiesc�
Doamna Victorita afla, cu si mai mare uimire, ca
si baiatul mai mare a facut cursul si il ia la intrebari, insa acesta
nu mai tine minte decit ca a fost misto, a vazut un film cu Charlie
Chaplin si inca unul, "Lista lui Nu-stiu-cum", cu niste evrei in lagar,
la care a plins. Tot cu aceasta ocazie, mama lui Narcis afla ca
asta-primavara a semnat cu mina ei ca este de acord. "Pentru asta era
hirtia aia, bre? Pai daca era de la scoala, am semnat. Deci asta era!
Nu vreau, dom�le, copilul meu sa invete asa ceva. De tigani si de evrei
ne arde noua acum? Sa puna mina pe carte, ca la anul are examen!"
La clasa a VI-a C, dirigintele, Victor Iliescu,
face un sondaj. "Ia sa vedeeem� Cine vrea Holocaust, mina sus!".
Nimeni. "Dar ce vreti voi sa faceti?" Liniste. "Hai, hai, nu va sfiiti
de domnul de la ziar!". "Sport. Sport vrem sa facem!", striga toti. Ori
sport, ori nimic.
"Ora asta de istorie a Holocaustului, explica
profesorul Iliescu, este optionala. Mai putin de jumatate dintre
parinti au semnat ca sint de acord, dar mi-au spus ca nu au stiut ce
semneaza, ca nu au fost informati. Dar si daca semnau mai mult de
jumatate, nicaieri nu scrie ca materia devine obligatorie pentru toti.
E un abuz. N-am stiut nici eu, am aflat de la elevi, dupa ce a inceput
scoala. Cursul a devenit obligatoriu si pentru cei care nu au optat
sa-l urmeze si, daca lipsesc, li se pun absente in catalog. Lasam la o
parte ca intr-un an scolar sint 36 de ore de istorie a Holocaustului, o
chestiune care inca nu este elucidata de specialisti, tot atitea cite
ore de istorie a Romaniei, ceea ce mi se pare prea mult; in primul
rind, consimtamintul copiilor a fost viciat si, vedeti, s-a introdus
fara voia lor aceasta materie. Cind au aflat si ei ce au semnat,
parintii au hotarit la sedinta sa se renunte la acest curs, dar
conducerea scolii spune ca acum e prea tirziu, se va face Holocaust tot
anul."
"Nu sint evreu!", precizeaza apasat profesorul de
istorie Daniel Serafimescu, cel care preda istoria Holocaustului. El
face asta din pasiune, nu pentru bani. Cu sau fara optionalul acesta,
salariul lui ar fi fost acelasi. Toti romanii trebuie sa cunoasca
realitatea Holocaustului, considera profesorul, ca sa nu lase sa se mai
intimple o asemenea grozavie. "Iata, zice profesorul, cetatenii romani
pot deveni evreii Europei de azi - sint tratati ca oameni de mina a
doua, li se da foc in ghetouri, se organizeaza mari manifestatii
impotriva lor� trebuie sa recunoastem aceste semne."
Pozitia romanului simplu fata de Holocaust nu
seamana deloc cu cea oficiala a statului. Ostilitatea parintilor i se
pare fireasca profesorului Serafimescu, doar vorbim despre Topoloveni�
Aici n-au trait niciodata evrei, nici tigani, dar zona era totusi un
puternic centru legionar. De aici s-au ridicat primari legionari pentru
toate comunele din jur, primar legionar in Cimpulung Muscel, prefect
legionar� Confirma si istoricul Ioan Boalca, autorul unei monografii a
Topolovenilor, amintind de marile petreceri cimpenesti pe care le
organizau legionarii aici.
"Nu vorbim de antisemitism, ci de o anume
mentalitate la care mai trebuie lucrat", precizeaza profesorul
Serafimescu. El crede ca, de fapt, parintii au fost influentati de
citiva colegi invidiosi - dirigintele i-a incurajat pe elevi sa
chiuleasca de la ore, le-a promis ca le va motiva el absentele -,
profesori plafonati si obtuzi, care nu stiu o limba straina, nici sa
foloseasca aparatura moderna si care n-au fost in stare sa propuna ei
un curs optional. Si care crapa de invidie ca el s-a pregatit pentru
acest curs in Israel, pe banii Israelului, ca s-a plimbat prin Europa,
iar ei nu. Aha, deci e adevarat, evreii l-au platit - remarca opozantii.
Disputa - daca se face sau nu se face Holocaust la
scoala - a ajuns si in Consiliul Local. Serafimescu este consilier PNL.
Iliescu este consilier PSD. Se ciondanesc profesional in cancelarie si
continua sub steaguri politice la primarie. S-a votat ca nu e treaba
Consiliului Local. "Nu e nici treaba Inspectoratului Scolar Judetean,
spune inspectorul de istorie Paul Didita. Decizia este a scolii. Scoala
a cerut acest curs, iar noi am dat avizul. Este o programa aprobata si
de minister."
Caracterul obligatoriu al cursului optional este
usor de explicat pentru directoarea Maria Chivulescu. Ea stia ca
Serafimescu are suficiente semnaturi de la elevi si de la parintii lor
pentru a preda istoria Holocaustului. De fapt, comisia de curriculum
trebuia sa stringa aceste semnaturi, dar comisia nu exista, s-a
infiintat la repezeala abia dupa ce s-a pornit palalaia. S-a mers pe
incredere. Acum, daca exista totusi niste semnaturi, toti elevii fac
orele optionale, fiindca nu are cine sa-i pazeasca pe cei care nu vor.
Chiar daca mai putin de jumatate dintre parinti au fost de acord, chiar
daca si dintre acestia s-au trezit multi sa spuna ca n-au stiut ce
semneaza si ca nu vor istoria Holocaustului, acum e prea tirziu sa se
mai schimbe ceva. Directoarea e indignata ca o treaba care trebuia
rezolvata in scoala, fie si in comisia de disciplina, a rasunat pina la
inspectorat, la minister, la Federatia Comunitatilor Evreiesti. Ce
atita taraboi? Daca e vorba pe-asa, atunci s-ar putea face o miscare
inteligenta in orar, in asa fel incit ora cu pricina sa fie pusa
ultima, si cine vrea Holocaust sa ramina in clasa, cine nu sa se duca
acasa.
Copiii care chiulesc de la ora de Holocaust si
pierd vremea in parculetul dominat de statuia lui Ion Mihalache nu-i
fac deloc o impresie buna batrinului Nistor Brencea, de 77 de ani. E un
taranist infocat. "E proasta ideea", comenteaza batrinul. "Se puteau
face citeva ore la istorie despre treaba asta, pentru toti, nu sa se
faca obiect separat. E prea mult, fug si copiii de la ore, umbla aiurea
prin parcuri. Si pe urma se spune ca sintem antisemiti. Noi n-am avut
evrei aici, domnule. Si tigani erau numai doi, unul frizer si unul
muncitor, n-avea nimeni treaba cu ei. La noi n-a fost Holocaust, nemtii
au facut. E adevarat, i-a mai strins Antonescu pe unii, evrei si
tigani, dar nu stiu daca n-au facut si ei ceva."
- Problema a ajuns in Parlament
Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, a aflat si el despre
gilceava iscata la Topoloveni: "Domnul Serafimescu ne-a relatat
greutatile cu care se confrunta in a preda istoria Holocaustului", ne-a
declarat Aurel Vainer. "Din fericire, nu ni s-au semnalat cazuri
similare in alte locuri din tara. Il admiram pe acest om care se zbate
pentru o cauza dreapta. Trebuie sprijinit si trebuie luata atitudine
impotriva celor care il impiedica. Am sa-i relatez situatia si domnului
doctor Liviu Beris, de la Asociatia Supravietuitorilor Holocaustului."
http://www.cotidianul.ro/istoria_holocaustului_greu_de_predat_intr_un_loc_cu_trecut_legionar-34466.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Un fapt extrem de grav
Scris de Admin 16.09.09 19:02
Un fapt extrem de grav
O ştire venită pe agenţii în ultimul weekend m-a impresionat infinit
mai mult decât mă impresionează o ştire de obicei, deşi nu sunt o
natură uşor impresionabilă. Aceeaşi impresie dezagreabilă mi-a provocat
şi tăcerea care s-a aşternut în jurul ei. E tratată ca un fapt divers,
deşi nu este deloc. Dimpotrivă. Este vorba de distrugerea a 131 de
monumente funerare în Cimitirul Evreiesc din şoseaua Giurgiului.
Vandalii au devastat nestingheriţi, la adăpostul întunericului şi al
nepăsării. Paznicii nu au auzit nimic, nici vecinii, nici poliţiştii
din zonă. Poliţia deja s-a grăbit să dea asigurări că nu ar fi un atac
antisemit. Presupune că ar fi vorba de nişte copiii sau nişte
adolescenţi care s-au jucat !!! Asta a fost o replică la protestele
comunităţii evreieşti şi la ecoul defavorabil din afara ţării. Aş fi
preferat să se arate îngrijorată de ce s-a întâmplat, şi mai puţin de a
ne spune că nu e vorba de o grupare fascistă sau satanistă. Se caută
nişte huligani „ideologici”, teoreticieni ai antisemitismului? Şi dacă
ar găsi aşa ceva, vandalii respectivi ar fi mai puţin vinovaţi?
Deocamdată, Poliţia să facă bine să îi prindă pe făptaşi. Retorica
speculativă o servim după aceea; deşi, fireşte, am prefera să fim
scutiţi de ea. De câte ori se întâmplă asemenea atacuri, iese un
purtător de cuvânt şi dă asigurări – mai mult spre opinia publică
internaţională decât spre cea locală - că nu este vorba de
antisemitism. În această atitudine oficială – previzibilă, să spunem -
e vorba de o inocentare a huliganilor, care nu ar nutri sentimente
antisemite, ci ar fi nişte imaturi care nu îşi dau seama ce fac. Dar
este implicit vorba aici şi de o judecată asupra societăţii româneşti,
care - ni se spune - nu ar cunoaşte sentimentul josnic al
antisemitismului, mai ales după 1989, condamnat public cu atâtea
prilejuri, de atâtea instanţe ! Ne e treaba poliţiei să judece asta. Şi
oricum, decât să negăm boala, mai corect ar fi să o tratăm.
Societatea românească, după 45 de ani de comunism şi circa 20 de
tranziţie, se trezeşte la o viaţă morală şi democratică, dar are încă
de învăţat. Cum ar fi, de exemplu, despre pericolele antisemitismului.
O conştiinţă vinovată face să preferăm în asemenea împrejurări tăcerea.
Memoria marchează pogromul de la Iaşi şi holocaustul din anii 40,
subiecte încă în bună măsură tabu. Nu văd mulţi cercetători să
analizeze aceste episoade tragice, nici să scrie cărţi despre ce s-a
întâmplat atunci. Când apar totuşi asemenea încercări, tăcerea le
înconjoară imediat. Dezbaterile pe tema antisemitismului sunt mai mult
decât anemice. Subiectul nu interesează... Găsesc aici o explicaţie a
slabei reacţii printre intelectuali şi în mass-media la extrem de grava
situaţie produsă la Cimitirul Evreiesc. Altfel oameni foarte iritabili,
cu reacţie promptă, cu prezenţă de spirit, jurnalişti cunoscuţi şi
persoane publice de referinţă, acum păstrează o tăcere inexplicabilă
şi, cred, vinovată. În fond, atitudinea cercurilor intelectuale este
asemănătoare cu cea a oficialităţilor (a poliţiei, cel puţin) în acest
caz. Poate că societatea civilă s-a rătăcit, ducând prea multe războaie
pentru cauze minore. Sau este prea divizată şi nu mai vede lucrurile
importante.
http://www.adevarul.ro/articole/un-fapt-extrem-de-grav.html
O ştire venită pe agenţii în ultimul weekend m-a impresionat infinit
mai mult decât mă impresionează o ştire de obicei, deşi nu sunt o
natură uşor impresionabilă. Aceeaşi impresie dezagreabilă mi-a provocat
şi tăcerea care s-a aşternut în jurul ei. E tratată ca un fapt divers,
deşi nu este deloc. Dimpotrivă. Este vorba de distrugerea a 131 de
monumente funerare în Cimitirul Evreiesc din şoseaua Giurgiului.
Vandalii au devastat nestingheriţi, la adăpostul întunericului şi al
nepăsării. Paznicii nu au auzit nimic, nici vecinii, nici poliţiştii
din zonă. Poliţia deja s-a grăbit să dea asigurări că nu ar fi un atac
antisemit. Presupune că ar fi vorba de nişte copiii sau nişte
adolescenţi care s-au jucat !!! Asta a fost o replică la protestele
comunităţii evreieşti şi la ecoul defavorabil din afara ţării. Aş fi
preferat să se arate îngrijorată de ce s-a întâmplat, şi mai puţin de a
ne spune că nu e vorba de o grupare fascistă sau satanistă. Se caută
nişte huligani „ideologici”, teoreticieni ai antisemitismului? Şi dacă
ar găsi aşa ceva, vandalii respectivi ar fi mai puţin vinovaţi?
Deocamdată, Poliţia să facă bine să îi prindă pe făptaşi. Retorica
speculativă o servim după aceea; deşi, fireşte, am prefera să fim
scutiţi de ea. De câte ori se întâmplă asemenea atacuri, iese un
purtător de cuvânt şi dă asigurări – mai mult spre opinia publică
internaţională decât spre cea locală - că nu este vorba de
antisemitism. În această atitudine oficială – previzibilă, să spunem -
e vorba de o inocentare a huliganilor, care nu ar nutri sentimente
antisemite, ci ar fi nişte imaturi care nu îşi dau seama ce fac. Dar
este implicit vorba aici şi de o judecată asupra societăţii româneşti,
care - ni se spune - nu ar cunoaşte sentimentul josnic al
antisemitismului, mai ales după 1989, condamnat public cu atâtea
prilejuri, de atâtea instanţe ! Ne e treaba poliţiei să judece asta. Şi
oricum, decât să negăm boala, mai corect ar fi să o tratăm.
Societatea românească, după 45 de ani de comunism şi circa 20 de
tranziţie, se trezeşte la o viaţă morală şi democratică, dar are încă
de învăţat. Cum ar fi, de exemplu, despre pericolele antisemitismului.
O conştiinţă vinovată face să preferăm în asemenea împrejurări tăcerea.
Memoria marchează pogromul de la Iaşi şi holocaustul din anii 40,
subiecte încă în bună măsură tabu. Nu văd mulţi cercetători să
analizeze aceste episoade tragice, nici să scrie cărţi despre ce s-a
întâmplat atunci. Când apar totuşi asemenea încercări, tăcerea le
înconjoară imediat. Dezbaterile pe tema antisemitismului sunt mai mult
decât anemice. Subiectul nu interesează... Găsesc aici o explicaţie a
slabei reacţii printre intelectuali şi în mass-media la extrem de grava
situaţie produsă la Cimitirul Evreiesc. Altfel oameni foarte iritabili,
cu reacţie promptă, cu prezenţă de spirit, jurnalişti cunoscuţi şi
persoane publice de referinţă, acum păstrează o tăcere inexplicabilă
şi, cred, vinovată. În fond, atitudinea cercurilor intelectuale este
asemănătoare cu cea a oficialităţilor (a poliţiei, cel puţin) în acest
caz. Poate că societatea civilă s-a rătăcit, ducând prea multe războaie
pentru cauze minore. Sau este prea divizată şi nu mai vede lucrurile
importante.
http://www.adevarul.ro/articole/un-fapt-extrem-de-grav.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Cine isi uita istoria risca sa o retraiasca!
Scris de Admin 16.09.09 15:03
Cine isi uita istoria risca sa o retraiasca!
Se implinesc, la 16 septembrie, 65 de ani de la una dintre cele mai
abominabile crime comise in Transilvania de catre armata si jandarmeria
Ungariei horthyste in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial:
uciderea, cu o cruzime iesita din comun, a intregii comunitati
evreiesti din Sarmasu. Masacrul a marcat reluarea seriei crimelor
declansate impotriva populatiei civile din Transilvania ocupata de
Ungaria, in urma Diktatului de la Viena. Crimele comise in toamna lui
1944, imediat dupa incheierea armistitiului dintre Romania si Aliati,
sunt putin cunoscute. In afara de ingrozitorul masacru de la Moisei (in
Maramures), care a avut loc in octombrie 1944, lista atrocitatilor
comise in satele din jurul Sarmasului, Turdei, Beiusului si Aradului
este lunga. Asasinatele si violentele din Band, Grebenis, Oroiu,
Tarian, Girisu de Cris, Prundu Bargaului, Catina, Rachitis, Fanate,
Ozd, Gadalin au fost indreptate aproape in exclusivitate impotriva
romanilor, civili sau prizonieri de razboi. Exterminarea, la Sarmasu, a
126 de fiinte umane, de la copii de doi ani la batrani de peste 80,
ramane, insa, prin premeditare, cruzime si imprejurarile simbolice in
care a fost comisa, atrocitatea cea mai cutremuratoare. Faptasii,
printre ei numarandu-se si localnicii unguri, care au fugit, impreuna
cu armata si jandarmeria ungare, au scapat nepedepsiti.
Nu suntem adeptii legii Talionului: "Ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte". Ea n-ar face altceva decat sa ne oblige sa traim intr-o lume de
chiori si stirbi! Dar de reamintit trebuie sa ne reamintim, pentru ca
cine isi uita istoria risca sa o retraiasca. De aceea, publicam, in
serial, ample fragmente dintr-o cercetare-eseu privind masacrul de la
Sarmasu, de mare obiectivitate, cuprinsa in cartea "O istorie a
fascismului in Ungaria si Romania" a istoricului american, de origine
ungara, Nikolas M. Nagy-Talavera. Monumentala lucrare a aparut in
editura Hasefer, in 1996.
In timpul anului 1945, am auzit, in Transilvania, zvonuri despre un
masacru impotriva evreilor, despre care se spune ca ar fi avut loc cu
ajutorul autoritatilor ungare locale, in toamna lui 1944, la Sarmasu.
Curand dupa aceea, regimul comunist s-a instaurat in Romania si un val
al tacerii a acoperit acest eveniment. Nu s-a mai auzit niciun cuvant
despre el. In 1981, in timpul unei vizite in Romania, am traversat
Sarmaselul. Deodata, la poalele unor dealuri sterpe, am observat un
cimitir singuratic si un monument pe care se afla inscrisa demult
uitata poveste a masacrului de la Sarmasu. Mi s-a trezit interesul si
am hotarat sa cercetez cazul in viitoarea mea vizita documentara in
Romania. Prezenta relatare are la baza aceste cercetari.
Reconstituirea evenimentelor se bazeaza, in primul rand, pe
interviurile personale pe care le-am condus, de la 18 iunie la 28 iunie
1984, la Sarmasu, Sarmasel si in multe alte sate invecinate. 30 de
sateni si sotiile lor - 16 maghiari si 14 romani - care au fost martori
ai evenimentelor, au fost intervievati in amanuntime, majoritatea lor
in mai multe randuri. Interviurile au durat cateva zile. In afara de
lungile si detaliatele interviuri, peste 25 de sateni, atat maghiari,
cat si romani, si-au oferit amintirile, toate intarind contururile
imaginii nascute din lungile interviuri.
In timpul cercetarii efectuate, profesorul Grigore Ploesteanu,
cercetator-sef la Centrul de Stiinte Sociale din Targu-Mures, mi-a pus
la dispozitie studiul sau nepublicat si materiale de arhiva referitoare
la masacrul de la Sarmas. Profesorului Vasile Suciu, din Targu-Mures,
si sotiei sale, Irina, li se cuvine adanca mea recunostinta pentru
stabilirea contactelor si aranjarea interviurilor in timpul vizitelor
mele la fata locului, la Sarmasu si in satele vecine.
Studiul si vizitele mele la fata locului aproape au coincis cu sobrele
ceremonii de comemorare a patruzeci de ani de la Holocaustul
transilvanean, ocazie cu care multi demnitari, romani si straini, au
vizitat cimitirul din Sarmasel. Toata aceasta activitate a
reimpros-patat, in mod inevitabil, memoriile si a sporit intensitatea
sentimentelor celor aflati in Sarmasu.
Am ascultat multe relatari despre masacrul de la Sarmasu, unele dintre
ele evident false, emise numai pentru a justifica cele intamplate. In
urmatoarele pagini am reconstituit masacrul dupa cum am crezut eu ca
s-au petrecut lucrurile si va rog sa fiti convinsi de integritatea mea
in aceasta privinta.
*
Sarmasu si Sarmasel, inconjurate de dealuri si paduri, sunt sate
situate in Campia Transilvaniei, aproape la jumatatea drumului dintre
Cluj si Targu-Mures.
La inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, populatia acestor sate
era de aproximativ 4.000 de suflete si era alcatuita, aproape in mod
egal, din maghiari si romani, cu 200 de evrei pentru mentinerea
echilibrului. Erau asezari prospere, situate deasupra unor bogate
zacaminte de gaze naturale.
In septembrie 1940, a doua decizie de la Viena, bazandu-se pe
arbitrajul dictatorial al Germaniei naziste si al Italiei fasciste, a
transferat nordul Transilvaniei de sub suveranitatea Romaniei sub cea a
Ungariei, incluzand doua treimi din populatia evreiasca a acestui
teritoriu. In Sarmasu, mai mult ca oriunde in Transilvania,
deficientele arbitrajului puteau fi lesne observate. Sarmasu a ramas in
Romania, si linia de separare, desenata de Joachim von Ribbentrop si
Galeazzo Ciano, forma o uriasa enclava in jurul lui, intrerupand
traficul feroviar si rutier dintre restul Transilvaniei de Nord si
tinuturile secuiesti. Unii au crezut ca Hermann Goring dorea sa
achizitioneze gaz metan pentru intreprinderile sale, iar aceasta
enclava fusese creata pentru a-i realiza dorinta. Cu toate acestea,
motivul pentru care enclava-obstacol a fost creata nu a fost niciodata
explicat suficient. Zonele cu o populatie masiv romaneasca, precum
Maramures, Salaj, Somes, Bistrita-Nasaud si tinutul Oasului, din
regiunea Satu Mare, fusesera date Ungariei, in timp ce zona Sarmasului,
cu o apreciabila populatie maghiara, ramasese in Romania. Sarmasu
simboliza toate problemele Transilvaniei divizate.
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=44946
Se implinesc, la 16 septembrie, 65 de ani de la una dintre cele mai
abominabile crime comise in Transilvania de catre armata si jandarmeria
Ungariei horthyste in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial:
uciderea, cu o cruzime iesita din comun, a intregii comunitati
evreiesti din Sarmasu. Masacrul a marcat reluarea seriei crimelor
declansate impotriva populatiei civile din Transilvania ocupata de
Ungaria, in urma Diktatului de la Viena. Crimele comise in toamna lui
1944, imediat dupa incheierea armistitiului dintre Romania si Aliati,
sunt putin cunoscute. In afara de ingrozitorul masacru de la Moisei (in
Maramures), care a avut loc in octombrie 1944, lista atrocitatilor
comise in satele din jurul Sarmasului, Turdei, Beiusului si Aradului
este lunga. Asasinatele si violentele din Band, Grebenis, Oroiu,
Tarian, Girisu de Cris, Prundu Bargaului, Catina, Rachitis, Fanate,
Ozd, Gadalin au fost indreptate aproape in exclusivitate impotriva
romanilor, civili sau prizonieri de razboi. Exterminarea, la Sarmasu, a
126 de fiinte umane, de la copii de doi ani la batrani de peste 80,
ramane, insa, prin premeditare, cruzime si imprejurarile simbolice in
care a fost comisa, atrocitatea cea mai cutremuratoare. Faptasii,
printre ei numarandu-se si localnicii unguri, care au fugit, impreuna
cu armata si jandarmeria ungare, au scapat nepedepsiti.
Nu suntem adeptii legii Talionului: "Ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte". Ea n-ar face altceva decat sa ne oblige sa traim intr-o lume de
chiori si stirbi! Dar de reamintit trebuie sa ne reamintim, pentru ca
cine isi uita istoria risca sa o retraiasca. De aceea, publicam, in
serial, ample fragmente dintr-o cercetare-eseu privind masacrul de la
Sarmasu, de mare obiectivitate, cuprinsa in cartea "O istorie a
fascismului in Ungaria si Romania" a istoricului american, de origine
ungara, Nikolas M. Nagy-Talavera. Monumentala lucrare a aparut in
editura Hasefer, in 1996.
In timpul anului 1945, am auzit, in Transilvania, zvonuri despre un
masacru impotriva evreilor, despre care se spune ca ar fi avut loc cu
ajutorul autoritatilor ungare locale, in toamna lui 1944, la Sarmasu.
Curand dupa aceea, regimul comunist s-a instaurat in Romania si un val
al tacerii a acoperit acest eveniment. Nu s-a mai auzit niciun cuvant
despre el. In 1981, in timpul unei vizite in Romania, am traversat
Sarmaselul. Deodata, la poalele unor dealuri sterpe, am observat un
cimitir singuratic si un monument pe care se afla inscrisa demult
uitata poveste a masacrului de la Sarmasu. Mi s-a trezit interesul si
am hotarat sa cercetez cazul in viitoarea mea vizita documentara in
Romania. Prezenta relatare are la baza aceste cercetari.
Reconstituirea evenimentelor se bazeaza, in primul rand, pe
interviurile personale pe care le-am condus, de la 18 iunie la 28 iunie
1984, la Sarmasu, Sarmasel si in multe alte sate invecinate. 30 de
sateni si sotiile lor - 16 maghiari si 14 romani - care au fost martori
ai evenimentelor, au fost intervievati in amanuntime, majoritatea lor
in mai multe randuri. Interviurile au durat cateva zile. In afara de
lungile si detaliatele interviuri, peste 25 de sateni, atat maghiari,
cat si romani, si-au oferit amintirile, toate intarind contururile
imaginii nascute din lungile interviuri.
In timpul cercetarii efectuate, profesorul Grigore Ploesteanu,
cercetator-sef la Centrul de Stiinte Sociale din Targu-Mures, mi-a pus
la dispozitie studiul sau nepublicat si materiale de arhiva referitoare
la masacrul de la Sarmas. Profesorului Vasile Suciu, din Targu-Mures,
si sotiei sale, Irina, li se cuvine adanca mea recunostinta pentru
stabilirea contactelor si aranjarea interviurilor in timpul vizitelor
mele la fata locului, la Sarmasu si in satele vecine.
Studiul si vizitele mele la fata locului aproape au coincis cu sobrele
ceremonii de comemorare a patruzeci de ani de la Holocaustul
transilvanean, ocazie cu care multi demnitari, romani si straini, au
vizitat cimitirul din Sarmasel. Toata aceasta activitate a
reimpros-patat, in mod inevitabil, memoriile si a sporit intensitatea
sentimentelor celor aflati in Sarmasu.
Am ascultat multe relatari despre masacrul de la Sarmasu, unele dintre
ele evident false, emise numai pentru a justifica cele intamplate. In
urmatoarele pagini am reconstituit masacrul dupa cum am crezut eu ca
s-au petrecut lucrurile si va rog sa fiti convinsi de integritatea mea
in aceasta privinta.
*
Sarmasu si Sarmasel, inconjurate de dealuri si paduri, sunt sate
situate in Campia Transilvaniei, aproape la jumatatea drumului dintre
Cluj si Targu-Mures.
La inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, populatia acestor sate
era de aproximativ 4.000 de suflete si era alcatuita, aproape in mod
egal, din maghiari si romani, cu 200 de evrei pentru mentinerea
echilibrului. Erau asezari prospere, situate deasupra unor bogate
zacaminte de gaze naturale.
In septembrie 1940, a doua decizie de la Viena, bazandu-se pe
arbitrajul dictatorial al Germaniei naziste si al Italiei fasciste, a
transferat nordul Transilvaniei de sub suveranitatea Romaniei sub cea a
Ungariei, incluzand doua treimi din populatia evreiasca a acestui
teritoriu. In Sarmasu, mai mult ca oriunde in Transilvania,
deficientele arbitrajului puteau fi lesne observate. Sarmasu a ramas in
Romania, si linia de separare, desenata de Joachim von Ribbentrop si
Galeazzo Ciano, forma o uriasa enclava in jurul lui, intrerupand
traficul feroviar si rutier dintre restul Transilvaniei de Nord si
tinuturile secuiesti. Unii au crezut ca Hermann Goring dorea sa
achizitioneze gaz metan pentru intreprinderile sale, iar aceasta
enclava fusese creata pentru a-i realiza dorinta. Cu toate acestea,
motivul pentru care enclava-obstacol a fost creata nu a fost niciodata
explicat suficient. Zonele cu o populatie masiv romaneasca, precum
Maramures, Salaj, Somes, Bistrita-Nasaud si tinutul Oasului, din
regiunea Satu Mare, fusesera date Ungariei, in timp ce zona Sarmasului,
cu o apreciabila populatie maghiara, ramasese in Romania. Sarmasu
simboliza toate problemele Transilvaniei divizate.
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=44946
Ultima editare efectuata de catre Admin in 27.10.09 18:10, editata de 1 ori
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
-----Călătoria lui Gruber (România-Ungaria, 2009)
Scris de Admin 13.09.09 15:07
Călătoria lui Gruber (România-Ungaria, 2009), de Radu Gabrea.
Acum trei ani, cînd am citit scenariul lui Răzvan Rădulescu şi
Alexandru Baciu la Călătoria lui Gruber, mi s-a părut unul dintre cele
mai bune scenarii ale celor doi, cu nimic mai prejos decît colaborările
lor cu Radu Muntean şi decît colaborările lui Rădulescu cu Cristi Puiu.
Acum că am văzut şi filmul, cred şi mai tare în valoarea scenariului: e
atît de bun, încît, în pofida regiei mediocre a lui Radu Gabrea, filmul
e mult peste media a ceea ce intră pe ecranele româneşti. Acţiunea se
petrece la Iaşi, între 29 iunie şi 1 iulie 1941, deci imediat după
pogromul antievreiesc desfăşurat între 27 şi 29 iunie şi soldat cu
peste 10.000 de victime. Personajul principal e scriitorul italian
Curzio Malaparte (Florin Piersic Jr.), oprit la Iaşi în drumul lui spre
Rusia, unde urmează să însoţească trupele germane ca ziarist. Rădulescu
şi Baciu uzează cu fineţe de dispozitivul dramaturgic al Martorului –
personajul iniţial ignorant care treptat deschide ochii asupra
monstruozităţilor istorice comise la doi paşi de el. Fineţea constă în
faptul că, dacă într-un film hollywoodian, personajul cu funcţie de
Martor s-ar arăta tot mai şocat de ce descoperă, Curzio e complet
doborît de o alergie şi singura lui preocupare este să-l găsească pe
Gruber, medicul care i-a fost recomandat de la Bucureşti. În cursul
căutărilor e plimbat de la Garnizoană la Chestură şi de la Chestură
înapoi la Garnizoană.
Locotenent-colonelul Coca (Claudiu Bleonţ) sună la comisarul
Stavarache (Răzvan Vasilescu) şi-i anunţă sosirea, dar la sosire nu-l
aşteaptă nimeni şi Stavarache nici măcar nu ştie cine e Coca. Atmosfera
de la Garnizoană e isterică: lucrurile au scăpat de sub control în
timpul pogromului şi vor cădea nişte capete. Sub privirea dezgustată a
unui ofiţer german, Coca are o criză de furie nedirecţionată şi
neputincioasă – furie de slugă. După ce iniţial îl tratează cu sictir
pe Curzio, Stavarache devine şi el slugarnic – la intervenţia
consulului italian (Alexandru Bindea). Filmul n-o să-i încînte pe
naţionalişti: personajele lui germane şi italiene îşi privesc de sus
aliaţii români – şi au de ce. Disciplina pare o problemă generală – o
uniformă de împrumut sub care stau la pîndă mitocănia şi lenea. Pînă şi
antisemitismul românesc, atît cît vedem din el, e flasc – e simplă
nesimţire. Scenariştii nu trag cu toată muniţia, ca să se asigure că-şi
ating ţintele. Dramaturgia lor n-are nimic din vehemenţa şarjelor
anticazone ale unui Pintilie: tactica lor nu e şarja, ci tirul calm de
lunetişti. Precizia e totul. Din păcate, Radu Gabrea e un adept al
principiului „merge şi aşa“; regia lui e o serie de aproximări. Dacă
tot a dublat italiana lui Piersic Jr., de ce n-a făcut acelaşi lucru şi
cu a lui Bindea? Chiar i s-a părut că acesta o vorbeşte exact ca un
italian? Şi dacă Piersic a înţeles că şmecheria e să nu joace
emoţional, de ce nu i s-a explicat acest lucru şi interpretului lui
Gruber, Marcel Iureş? Gruber e personajul absent despre care toată
lumea vorbeşte tot filmul; atunci cînd în sfîrşit e găsit, la cabinetul
său, Curzio ştie deja ce s-a întîmplat cu evreii din oraş, inclusiv cu
tatăl alergologului. Intrarea acestuia e la fel de bine pregătită ca a
lui Orson Welles în Al treilea om. Şi lovitura de graţie a
scenariştilor este că, în cele cîteva minute cît durează consultaţia,
nu se se întîmplă nimic: Gruber, cel din scenariu, îşi face datoria de
medic cu o mină impenetrabilă. Cum pot Gabrea şi Iureş să nu-şi dea
seama că, în acel context, impenetrabilitatea lui spune mai mult decît
cel mai expresiv joc actoricesc, că, mai mult, „expresivitatea“ nu face
decît să diminueze efectul bîntuitor al întîlnirii? În interpretarea
neinteligentă a lui Iureş, Gruber abia îşi poate stăpîni plînsul.
Gabrea îşi dă silinţa mai mult ca de obicei. Pare să fi studiat
regia lui Muntean la Hîrtia va fi albastră: stilul lui de-aici
favorizează planurile lungi de minimum două minute, cu mai multe
personaje care vorbesc şi se mişcă în faţa unei camere fixe. Cu alte
cuvinte, preferă să creeze raporturi dramatice în interiorul imaginii,
şi nu între imagini (prin montaj). Această metodă e mai puţin
manipulativă decît montajul (care ne spune la ce trebuie să ne uităm)
şi aşa sînt făcute multe dintre secvenţele mai bune din film (nici una
perfectă, pentru că Gabrea nu e suficient de precis în casting şi în
dirijarea actorilor, încît fiecare dintre ei să fie exact atît cît
trebuie din exact ceea ce trebuie). Dar Gabrea n-are încredere în
această obiectivitate şi o tot violează. N-are încredere în
austeritatea cu care scenariştii prezintă urmele pogromului (se
vorbeşte despre spînzuraţii din faţa hotelului lui Curzio, dar nu-i
vedem) şi intensifică, în stil hollywoodian, momentele în care Curzio
trece pe lîngă cîte o urmă (un travelling lent prin faţa unor prăvălii
închise, o muzică lugubră pe imaginea unor oameni care spală o curte).
Mediocrizează totul.
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=291&cmd=articol&id=11424
Acum trei ani, cînd am citit scenariul lui Răzvan Rădulescu şi
Alexandru Baciu la Călătoria lui Gruber, mi s-a părut unul dintre cele
mai bune scenarii ale celor doi, cu nimic mai prejos decît colaborările
lor cu Radu Muntean şi decît colaborările lui Rădulescu cu Cristi Puiu.
Acum că am văzut şi filmul, cred şi mai tare în valoarea scenariului: e
atît de bun, încît, în pofida regiei mediocre a lui Radu Gabrea, filmul
e mult peste media a ceea ce intră pe ecranele româneşti. Acţiunea se
petrece la Iaşi, între 29 iunie şi 1 iulie 1941, deci imediat după
pogromul antievreiesc desfăşurat între 27 şi 29 iunie şi soldat cu
peste 10.000 de victime. Personajul principal e scriitorul italian
Curzio Malaparte (Florin Piersic Jr.), oprit la Iaşi în drumul lui spre
Rusia, unde urmează să însoţească trupele germane ca ziarist. Rădulescu
şi Baciu uzează cu fineţe de dispozitivul dramaturgic al Martorului –
personajul iniţial ignorant care treptat deschide ochii asupra
monstruozităţilor istorice comise la doi paşi de el. Fineţea constă în
faptul că, dacă într-un film hollywoodian, personajul cu funcţie de
Martor s-ar arăta tot mai şocat de ce descoperă, Curzio e complet
doborît de o alergie şi singura lui preocupare este să-l găsească pe
Gruber, medicul care i-a fost recomandat de la Bucureşti. În cursul
căutărilor e plimbat de la Garnizoană la Chestură şi de la Chestură
înapoi la Garnizoană.
Locotenent-colonelul Coca (Claudiu Bleonţ) sună la comisarul
Stavarache (Răzvan Vasilescu) şi-i anunţă sosirea, dar la sosire nu-l
aşteaptă nimeni şi Stavarache nici măcar nu ştie cine e Coca. Atmosfera
de la Garnizoană e isterică: lucrurile au scăpat de sub control în
timpul pogromului şi vor cădea nişte capete. Sub privirea dezgustată a
unui ofiţer german, Coca are o criză de furie nedirecţionată şi
neputincioasă – furie de slugă. După ce iniţial îl tratează cu sictir
pe Curzio, Stavarache devine şi el slugarnic – la intervenţia
consulului italian (Alexandru Bindea). Filmul n-o să-i încînte pe
naţionalişti: personajele lui germane şi italiene îşi privesc de sus
aliaţii români – şi au de ce. Disciplina pare o problemă generală – o
uniformă de împrumut sub care stau la pîndă mitocănia şi lenea. Pînă şi
antisemitismul românesc, atît cît vedem din el, e flasc – e simplă
nesimţire. Scenariştii nu trag cu toată muniţia, ca să se asigure că-şi
ating ţintele. Dramaturgia lor n-are nimic din vehemenţa şarjelor
anticazone ale unui Pintilie: tactica lor nu e şarja, ci tirul calm de
lunetişti. Precizia e totul. Din păcate, Radu Gabrea e un adept al
principiului „merge şi aşa“; regia lui e o serie de aproximări. Dacă
tot a dublat italiana lui Piersic Jr., de ce n-a făcut acelaşi lucru şi
cu a lui Bindea? Chiar i s-a părut că acesta o vorbeşte exact ca un
italian? Şi dacă Piersic a înţeles că şmecheria e să nu joace
emoţional, de ce nu i s-a explicat acest lucru şi interpretului lui
Gruber, Marcel Iureş? Gruber e personajul absent despre care toată
lumea vorbeşte tot filmul; atunci cînd în sfîrşit e găsit, la cabinetul
său, Curzio ştie deja ce s-a întîmplat cu evreii din oraş, inclusiv cu
tatăl alergologului. Intrarea acestuia e la fel de bine pregătită ca a
lui Orson Welles în Al treilea om. Şi lovitura de graţie a
scenariştilor este că, în cele cîteva minute cît durează consultaţia,
nu se se întîmplă nimic: Gruber, cel din scenariu, îşi face datoria de
medic cu o mină impenetrabilă. Cum pot Gabrea şi Iureş să nu-şi dea
seama că, în acel context, impenetrabilitatea lui spune mai mult decît
cel mai expresiv joc actoricesc, că, mai mult, „expresivitatea“ nu face
decît să diminueze efectul bîntuitor al întîlnirii? În interpretarea
neinteligentă a lui Iureş, Gruber abia îşi poate stăpîni plînsul.
Gabrea îşi dă silinţa mai mult ca de obicei. Pare să fi studiat
regia lui Muntean la Hîrtia va fi albastră: stilul lui de-aici
favorizează planurile lungi de minimum două minute, cu mai multe
personaje care vorbesc şi se mişcă în faţa unei camere fixe. Cu alte
cuvinte, preferă să creeze raporturi dramatice în interiorul imaginii,
şi nu între imagini (prin montaj). Această metodă e mai puţin
manipulativă decît montajul (care ne spune la ce trebuie să ne uităm)
şi aşa sînt făcute multe dintre secvenţele mai bune din film (nici una
perfectă, pentru că Gabrea nu e suficient de precis în casting şi în
dirijarea actorilor, încît fiecare dintre ei să fie exact atît cît
trebuie din exact ceea ce trebuie). Dar Gabrea n-are încredere în
această obiectivitate şi o tot violează. N-are încredere în
austeritatea cu care scenariştii prezintă urmele pogromului (se
vorbeşte despre spînzuraţii din faţa hotelului lui Curzio, dar nu-i
vedem) şi intensifică, în stil hollywoodian, momentele în care Curzio
trece pe lîngă cîte o urmă (un travelling lent prin faţa unor prăvălii
închise, o muzică lugubră pe imaginea unor oameni care spală o curte).
Mediocrizează totul.
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=291&cmd=articol&id=11424
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
O piesă despre Holocaust, jucată de Teatrul Maghiar din
Scris de Admin 11.09.09 17:07
O piesă despre Holocaust, jucată de Teatrul Maghiar din Cluj în Cehia
„Născut pentru niciodată”, un spectacol încă necunoscut publicului
român, a fost jucat joi la Plzen de actorii Teatrului Maghiar din Cluj.
Piesa a mai fost prezentată la Avignon, iar premiera naţională va avea
loc la sfârşitul lui septembrie.
„Născut pentru niciodată” e titlul
simbolic-paradoxal al celei mai recente producţii a Teatrului Maghiar
de Stat din Cluj, pe un text de Visky Andras şi în regia lui Tompa
Gabor. Spectacolul este necunoscut publicului român: premiera sa
naţională va avea loc abia la sfârşitul lunii septembrie, la Cluj.
„Născut pentru niciodată” a fost însă jucat la Festivalul de la
Avignon, în iulie, şi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Plzen
(Cehia), în 10 septembrie. Criticii francezi l-au considerat o
revelaţie a secţiunii „off” a Festivalului din Avignon, chiar şi cei
mai exigenţi având aprecieri elogioase la adresa creatorilor săi.
Criticii de la Plzen urmează să se pronunţe, dar aplauzele de la finalul reprezentaţiei din Cehia sunt de bun augur.
Omul fără nume, eroul piesei lui Visky, este un străin ce poposeşte în
mijlocul unei mici comunităţi. Nu contează de unde vine, contează că e
Al Zecelea, cel care completează numărul necesar pentru spunerea unui
„kadish”, a unei rugăciuni iudaice. Însă Omul fără nume va rămâne un
străin. Experienţa sa e atât de altfel
faţă de a celorlalţi, încât integrarea e imposibilă. Una din scene, a
„pokerului lagărelor”, marchează „superioritatea” sa. Când toţi
ceilalţi, purtând măşti-cranii pe faţă, strigă încântaţi „Mauthausen”,
„Siberia”, licitând la macabrul joc, el zice „Auschwitz”. E poker, mai
mult nu se poate.
Dramaturgul Andras Visky a creat un text dramatic aproape monologal,
asemănător unei incantaţii, dar atât de dur în imagini încât aparenţa
sa de „poveste” se sparge sub apăsarea întâmplărilor evocate. „Născut
pentru niciodată” e mărturia, se poate spune, a unui supravieţuitor al
Holocaustului. Tema e frecventă în artă şi poate provoca suspiciuni, ar
zice cârcotaşii. Doar că eroul piesei nu e un „martor al Istoriei”,
neapărat, ci un om care-şi dezvăluie traumele, temerile, tumorile
intime pe care i le-a lăsat Istoria şi care s-au răsfrânt în viaţa sa
de zi cu zi. A supravieţuit celei mai teribile experienţe umane, dar nu
mai e viu, de fapt. E născut pentru niciodată, pentru că nu se mai
poate „rostui” nicăieri.
Alte secvenţe pun Istoria în ramă, ca să facă loc istoriei. Omul fără
nume şi-a pierdut familia şi n-o mai poate reface. „Cartea”, acea carte
sfântă invocată de ceilalţi, nu-i mai este de ajuns, aşa că el îşi
scrie Cartea sa. Dumnezeu e invocat ca un Samson ce a fost „despuiat”
de păr şi barbă, pierzându-şi astfel puterea, iar citatele din
Scriptură completează acest „puzzle” halucinant, al deznădejdii şi
speranţei.
Contrapunctul acestui plan este căderea, sau răzbunarea prin absurd. O
scenă, de exemplu, în care bucătarul unei şcoli cu aspect de lagăr îl
linguşeşte pe directorul care cântă la vioară şi urlă la elevi, are
aspectul unei parodii groteşti, duse la extrem. Absurdă e şi scena
„pokerului lagărelor”, cu coregrafia sa hidoasă. În text se face uneori
apel la Beckett, trimiterea fiind limpede: lumea şi-a rupt osia şi
merge anapoda. Cea mai teribilă secvenţă e însă povestea omorârii unei
vaci, narată de Omul fără nume. Un grup de „răzbunători” decide să
aplice „soluţia finală”. Aşa că merg la un evreu sărac, îi scot vaca în
uliţă şi o „execută”, sub privirile familiei îngrozite. Acest simbol
brutal al gratuităţii morţii scoate la iveală, net, derizoriul Istoriei
din care Omul fără nume a ieşit născut pentru niciodată. Adepţii
„soluţiei finale”, naziştii, şi-au ratat şansa la glorie, dar au ratat
şi şansa Omului fără nume de a mai exista. „Istoria” şi „istoria” se
anulează reciproc. Chiar şi dacă supravieţuieşte, victima rămâne
victimă.
Regizorul Tompa Gabor a mizat pe accentele absurde ale textului
integrându-le în ansamblul plin de rigoare al montării. Actorii joacă
expresiv dar reţinut, consumând intim şi empatic tensiunea
întâmplărilor scenice. Replicile majorităţii sunt aproape inexistente,
expresivitatea lor bazându-se pe coregrafia nuanţată imaginată de Vava
Ştefănescu, cu zvâcniri de forţă şi unduiri de grup. Corul din care
uneori se desprinde câte un personaj a fost alcătuit din Hilda Peter,
Attila Orban, Balazs Bodolai, Eniko Gyorgyjakab, Zsolt Bogdan, Erno
Gallo, Lehel Salat, Ferenc Sinko şi Emoke Kato. Omul fără nume a fost
Dimeny Aron. O echipă admirabilă, care s-a adaptat cu uşurinţă
spaţiului de joc de la Plzen şi a păstrat perfect ritmul, naturaleţea,
coordonarea şi expresivitatea spectacolului. De remarcat şi scenografia
Carmencitei Brojboiu, care exprimă vizual simbolurile piesei, cu
„celule” – alveole - care fac parte din viaţa personajelor, ca nişte
ghiulele atârnate de glezne, de care nu se poate scăpa. Tema muzicală
principală – tristă, uşor resemnată – poteneţează şi mai mult accentele
textului dramatic.
„Născut pentru niciodată” e unul din acele spectacole la care se tace
şi se simte. A demonstrat-o reprezentaţia de la Plzen, pe care
spectatorii au urmărit-o cu atenţie susţinută, aplaudând apoi cu o
anume reţinere la început, cu forţă după aceea, ca desprinşi dintr-un
vis. „Născut pentru niciodată” este o poveste despre oameni, nu despre
Istorie. Despre oameni „după chipul şi asemănarea” noastră, a celor ce
mai avem nume.
http://www.cotidianul.ro/o_piesa_despre_holocaust_jucata_de_teatrul_maghiar_din_cluj_in_cehia-97737.html
„Născut pentru niciodată”, un spectacol încă necunoscut publicului
român, a fost jucat joi la Plzen de actorii Teatrului Maghiar din Cluj.
Piesa a mai fost prezentată la Avignon, iar premiera naţională va avea
loc la sfârşitul lui septembrie.
„Născut pentru niciodată” e titlul
simbolic-paradoxal al celei mai recente producţii a Teatrului Maghiar
de Stat din Cluj, pe un text de Visky Andras şi în regia lui Tompa
Gabor. Spectacolul este necunoscut publicului român: premiera sa
naţională va avea loc abia la sfârşitul lunii septembrie, la Cluj.
„Născut pentru niciodată” a fost însă jucat la Festivalul de la
Avignon, în iulie, şi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Plzen
(Cehia), în 10 septembrie. Criticii francezi l-au considerat o
revelaţie a secţiunii „off” a Festivalului din Avignon, chiar şi cei
mai exigenţi având aprecieri elogioase la adresa creatorilor săi.
Criticii de la Plzen urmează să se pronunţe, dar aplauzele de la finalul reprezentaţiei din Cehia sunt de bun augur.
Omul fără nume, eroul piesei lui Visky, este un străin ce poposeşte în
mijlocul unei mici comunităţi. Nu contează de unde vine, contează că e
Al Zecelea, cel care completează numărul necesar pentru spunerea unui
„kadish”, a unei rugăciuni iudaice. Însă Omul fără nume va rămâne un
străin. Experienţa sa e atât de altfel
faţă de a celorlalţi, încât integrarea e imposibilă. Una din scene, a
„pokerului lagărelor”, marchează „superioritatea” sa. Când toţi
ceilalţi, purtând măşti-cranii pe faţă, strigă încântaţi „Mauthausen”,
„Siberia”, licitând la macabrul joc, el zice „Auschwitz”. E poker, mai
mult nu se poate.
Dramaturgul Andras Visky a creat un text dramatic aproape monologal,
asemănător unei incantaţii, dar atât de dur în imagini încât aparenţa
sa de „poveste” se sparge sub apăsarea întâmplărilor evocate. „Născut
pentru niciodată” e mărturia, se poate spune, a unui supravieţuitor al
Holocaustului. Tema e frecventă în artă şi poate provoca suspiciuni, ar
zice cârcotaşii. Doar că eroul piesei nu e un „martor al Istoriei”,
neapărat, ci un om care-şi dezvăluie traumele, temerile, tumorile
intime pe care i le-a lăsat Istoria şi care s-au răsfrânt în viaţa sa
de zi cu zi. A supravieţuit celei mai teribile experienţe umane, dar nu
mai e viu, de fapt. E născut pentru niciodată, pentru că nu se mai
poate „rostui” nicăieri.
Alte secvenţe pun Istoria în ramă, ca să facă loc istoriei. Omul fără
nume şi-a pierdut familia şi n-o mai poate reface. „Cartea”, acea carte
sfântă invocată de ceilalţi, nu-i mai este de ajuns, aşa că el îşi
scrie Cartea sa. Dumnezeu e invocat ca un Samson ce a fost „despuiat”
de păr şi barbă, pierzându-şi astfel puterea, iar citatele din
Scriptură completează acest „puzzle” halucinant, al deznădejdii şi
speranţei.
Contrapunctul acestui plan este căderea, sau răzbunarea prin absurd. O
scenă, de exemplu, în care bucătarul unei şcoli cu aspect de lagăr îl
linguşeşte pe directorul care cântă la vioară şi urlă la elevi, are
aspectul unei parodii groteşti, duse la extrem. Absurdă e şi scena
„pokerului lagărelor”, cu coregrafia sa hidoasă. În text se face uneori
apel la Beckett, trimiterea fiind limpede: lumea şi-a rupt osia şi
merge anapoda. Cea mai teribilă secvenţă e însă povestea omorârii unei
vaci, narată de Omul fără nume. Un grup de „răzbunători” decide să
aplice „soluţia finală”. Aşa că merg la un evreu sărac, îi scot vaca în
uliţă şi o „execută”, sub privirile familiei îngrozite. Acest simbol
brutal al gratuităţii morţii scoate la iveală, net, derizoriul Istoriei
din care Omul fără nume a ieşit născut pentru niciodată. Adepţii
„soluţiei finale”, naziştii, şi-au ratat şansa la glorie, dar au ratat
şi şansa Omului fără nume de a mai exista. „Istoria” şi „istoria” se
anulează reciproc. Chiar şi dacă supravieţuieşte, victima rămâne
victimă.
Regizorul Tompa Gabor a mizat pe accentele absurde ale textului
integrându-le în ansamblul plin de rigoare al montării. Actorii joacă
expresiv dar reţinut, consumând intim şi empatic tensiunea
întâmplărilor scenice. Replicile majorităţii sunt aproape inexistente,
expresivitatea lor bazându-se pe coregrafia nuanţată imaginată de Vava
Ştefănescu, cu zvâcniri de forţă şi unduiri de grup. Corul din care
uneori se desprinde câte un personaj a fost alcătuit din Hilda Peter,
Attila Orban, Balazs Bodolai, Eniko Gyorgyjakab, Zsolt Bogdan, Erno
Gallo, Lehel Salat, Ferenc Sinko şi Emoke Kato. Omul fără nume a fost
Dimeny Aron. O echipă admirabilă, care s-a adaptat cu uşurinţă
spaţiului de joc de la Plzen şi a păstrat perfect ritmul, naturaleţea,
coordonarea şi expresivitatea spectacolului. De remarcat şi scenografia
Carmencitei Brojboiu, care exprimă vizual simbolurile piesei, cu
„celule” – alveole - care fac parte din viaţa personajelor, ca nişte
ghiulele atârnate de glezne, de care nu se poate scăpa. Tema muzicală
principală – tristă, uşor resemnată – poteneţează şi mai mult accentele
textului dramatic.
„Născut pentru niciodată” e unul din acele spectacole la care se tace
şi se simte. A demonstrat-o reprezentaţia de la Plzen, pe care
spectatorii au urmărit-o cu atenţie susţinută, aplaudând apoi cu o
anume reţinere la început, cu forţă după aceea, ca desprinşi dintr-un
vis. „Născut pentru niciodată” este o poveste despre oameni, nu despre
Istorie. Despre oameni „după chipul şi asemănarea” noastră, a celor ce
mai avem nume.
http://www.cotidianul.ro/o_piesa_despre_holocaust_jucata_de_teatrul_maghiar_din_cluj_in_cehia-97737.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Evreii încarceraţi în România şi Bulgaria, recunoscuţi
Scris de Admin 09.09.09 16:10
Evreii încarceraţi în România şi Bulgaria, recunoscuţi ca supravieţuitori ai Holocaustului
O comisie israeliană de stat
a decis la sfârşitul săptămânii trecute ca evreii care au fost
încarceraţi în România şi Bulgaria în timpul celui de-al doilea război
mondial să fie recunoscuţi ca victime ale Holocaustului şi să primească
beneficii financiare, relatează Haaretz în ediţia electronică. Măsura
adoptată duminică stabileşte un precedent, susţine publicaţia
israelienă, deoarece evreii din România şi Bulgaria vizaţi de decizie
nu au fost trimişi în lagărele naziste de concentrare şi de exterminare.
Comisia de apel pentru implementarea legii persecutării naziste i-a încadrat pe evreii din România şi Bulgaria în "[color:a315=#0494E1 ! important]prima
clasă" de supravieţuitori ai Holocaustului care, potrivit unei decizii
adoptate anul trecut de Guvernul israelian, au dreptul să primească
beneficii sporite.
Până în prezent Guvernul israelian a acordat beneficii financiare doar supravieţuitorilor care au fost în mod [color:a315=#0494E1 ! important]direct
supuşi persecuţiilor naziste. Evreii care au părăsit zonele ocupate de
nazişti, precum Italia, Franţa regimului de la Vichy, România şi
Bulgaria, nu erau eligibili pentru astfel de compensaţii.
Comisia de apel a decis că evreii încarceraţi în România şi
Bulgaria, începând cu anul 1941, au fost privaţi de libertate "într-un
stil nazist" şi sunt, în consecinţă, eligibili pentru compensaţii.
La o lună după ce statul a recunoscut imigranţii tunisieni persecutaţi de regimul de la Vichy ca supravieţuitori ai Holocaustului , decizia de duminică este un [color:a315=#0494E1 ! important]nou pas în cadrul procesului de relaxare a criteriilor pentru acordarea de despăgubiri, scrie Haaretz.
http://www.mediafax.ro/externe/evreii-incarcerati-in-romania-si-bulgaria-recunoscuti-ca-supravietuitori-ai-holocaustului-2628589
O comisie israeliană de stat
a decis la sfârşitul săptămânii trecute ca evreii care au fost
încarceraţi în România şi Bulgaria în timpul celui de-al doilea război
mondial să fie recunoscuţi ca victime ale Holocaustului şi să primească
beneficii financiare, relatează Haaretz în ediţia electronică. Măsura
adoptată duminică stabileşte un precedent, susţine publicaţia
israelienă, deoarece evreii din România şi Bulgaria vizaţi de decizie
nu au fost trimişi în lagărele naziste de concentrare şi de exterminare.
Comisia de apel pentru implementarea legii persecutării naziste i-a încadrat pe evreii din România şi Bulgaria în "[color:a315=#0494E1 ! important]prima
clasă" de supravieţuitori ai Holocaustului care, potrivit unei decizii
adoptate anul trecut de Guvernul israelian, au dreptul să primească
beneficii sporite.
Până în prezent Guvernul israelian a acordat beneficii financiare doar supravieţuitorilor care au fost în mod [color:a315=#0494E1 ! important]direct
supuşi persecuţiilor naziste. Evreii care au părăsit zonele ocupate de
nazişti, precum Italia, Franţa regimului de la Vichy, România şi
Bulgaria, nu erau eligibili pentru astfel de compensaţii.
Comisia de apel a decis că evreii încarceraţi în România şi
Bulgaria, începând cu anul 1941, au fost privaţi de libertate "într-un
stil nazist" şi sunt, în consecinţă, eligibili pentru compensaţii.
La o lună după ce statul a recunoscut imigranţii tunisieni persecutaţi de regimul de la Vichy ca supravieţuitori ai Holocaustului , decizia de duminică este un [color:a315=#0494E1 ! important]nou pas în cadrul procesului de relaxare a criteriilor pentru acordarea de despăgubiri, scrie Haaretz.
http://www.mediafax.ro/externe/evreii-incarcerati-in-romania-si-bulgaria-recunoscuti-ca-supravietuitori-ai-holocaustului-2628589
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Semnal - A şti şi a nu uita pentru a nu repeta
Scris de Admin 08.09.09 16:56
Semnal - „A şti şi a nu uita pentru a nu repeta“
Institutul Naţional pentru studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a lansat un prim
număr dintr-o revistă dedicată studiilor despre Holocaust,
avîndu-l ca director pe Mihai E. Ionescu, pe George Voicu în
calitate de redactor-şef, pe Alexandru Florian, redactor-şef
adjunct, şi pe Sorana Munteanu, secretar de redacţie. Colegiul
editorial reuneşte nume precum Andrew Baker, Radu Ioanid, Norman
Manea, Paul Shapiro, Serge Klarsfeld, Mihai Dinu Gheorghiu, Raphael
Vago, Armin Heinen, William Totok, Victor Esenasky, Viorel Achim, Lya
Benjamin, Mihail E. Ionescu, Andrei Pippidi, Cristian Pîrvulescu,
Liviu Rotman, Michael Shafir.
„O premieră în spaţiul
publicisticii ştiinţifice“, aşa cum se precizează în
textul iniţial de prezentare a programului, „La început de
drum“, revista îşi propune să aducă în prim-planul
lumii culturale rezultatele cercetărilor realizate de Institutul
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel“ în privinţa situaţiei tragice a evreilor din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, în România. Este
precizat faptul că, deşi cercetarea în această direcţie nu
a lipsit, se simte nevoia asigurării „unei consecvenţe şi
congruenţe a cercetării ştiinţifice în sectorul de
referinţă şi deopotrivă dinamizarea acesteia prin lansarea şi
întreţinerea unei dezbateri fertile şi generatoare de noi
direcţii de cercetare“. O altă intenţie a acestei reviste este
de a găzdui, în paginile sale, rezultate privind studierea
materialului documentar, din arhivele naţionale, despre Holocaustul
din România. Proiectul se doreşte a fi, de asemenea, relevant
şi pe plan internaţional, iniţiatorii revistei subliniind că,
deşi există centre de cercetare şi reviste de profil cunoscute în
plan internaţional, este nevoie de „o corelare în plan
naţional a rezultatelor cercetării dezvoltate în domeniu“.
Atrăgînd atenţia asupra
faptului că Holocaustul este adesea contestat, existînd chiar
semne că acesta ar putea fi repetat, noua revistă susţine o
amplificare a cercetării în domeniu, propunîndu-şi să
devină şi o „tribună educaţională în plan naţional în
domeniul de referinţă“. Astfel, introducerea cursurilor despre
Holocaust, atît în învăţămîntul
preuniversitar, cît şi universitar, este văzută ca o
necesitate.
Revista nu se rezumă la a prezenta
fenomenul asupririi evreilor în trecut, ci se anunţă a fi şi
un instrument activ a observării manifestărilor actuale de
antisemitism, văzînd în combaterea antisemitismului un
obiectiv esenţial.
Structura primului număr trasează
secţiuni variate, ce oferă abordări pluridisciplinare asupra
Holocaustului şi a statutului evreilor: „Studii despre Holocaust“,
„Studii despre antisemitism“, „Impactul Holocaustului“,
„Perspective de analiză“, „In Memoriam“ (capitol dedicat lui
Jean Ancel, 1939-2008), „Recenzii“ şi „Addenda“ (conţinînd
raportul de activitate pe anul 2006).
Părerea că despre Holocaust s-a
vorbit atît de mult, încît reacţia provocată nu
mai este cea dorită, impactul nemaifiind atît de puternic,
este frecvent întîlnită. Ca un răspuns la această
credinţă, un articol precum cel al lui Alexandru Florian, „Evreii
din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
o problemă de cultură şi conştiinţă civică“, aduce în
discuţie o nouă perspectivă, propunînd trei variante de
analiză a fenomenului: rolul avut de evrei în modernizarea
României, reorientarea atenţiei către perioada octombrie
1942-august 1944 şi „studiul represiunii criminale a puterii
comuniste“. Acelaşi articol arată că, dincolo de a se şti
suficient despre Holocaust, în urma unui sondaj de opinie
realizat în 2007, se poate ajunge la concluzia că „este
probabil ca ceva mai mult de 1/3 dintre cetăţenii României,
în vîrstă de 15 ani şi peste, să-şi reprezinte corect
drama Holocaustului“. Pornind de la o serie de exemple, cum ar fi
evitarea termenilor de „Holocaust“ şi „Pogrom“ în
Dicţionarul de istorie a României (coordonat de Stan Stoica,
Editura Meronia, 2007) sau prezentarea dramei evreilor într-o
manieră „edulcorată“ în Istoria României în
date (ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, 2007), autorul
articolului demonstrează că imaginea despre Holocaustul din România
este încă neclară, justificînd intenţia de a relansa
„chestiunea actualităţii studiilor şi învăţării
Holocaustului evreilor din România în rigorile ştiinţei
istoriei“. Alternativa oferită de noua publicaţie este o istorie
„care derivă din înlănţuirea unor fapte, fenomene,
instituţii şi practici produse de o relaţie politică asimetrică,
aceea dintre responsabili, victime şi martori“.
Revista nou editată de Institutul
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel“ este o publicaţie bine-venită în spaţiul cultural
românesc, relansînd, pe o linie academică,
pluridisciplinară, un aspect ce pare a nu-şi fi epuizat încă
resursele. Este nevoie de o abordare a Holocaustului din România
dintr-o perspectivă eliberată de clişee şi de mituri. Să sperăm
că revista Holocaust. Studii şi cercetări va contribui la
clarificarea unor aspecte supuse încă denaturărilor şi
mistificărilor.
Silvia DUMITRACHE
Holocaust. Studii şi cercetări,
vol. I, nr.1/2009
Institutul Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel“
http://www.observatorcultural.ro/Semnal-A-sti-si-a-nu-uita-pentru-a-nu-repeta*articleID_22350-articles_details.html
Institutul Naţional pentru studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a lansat un prim
număr dintr-o revistă dedicată studiilor despre Holocaust,
avîndu-l ca director pe Mihai E. Ionescu, pe George Voicu în
calitate de redactor-şef, pe Alexandru Florian, redactor-şef
adjunct, şi pe Sorana Munteanu, secretar de redacţie. Colegiul
editorial reuneşte nume precum Andrew Baker, Radu Ioanid, Norman
Manea, Paul Shapiro, Serge Klarsfeld, Mihai Dinu Gheorghiu, Raphael
Vago, Armin Heinen, William Totok, Victor Esenasky, Viorel Achim, Lya
Benjamin, Mihail E. Ionescu, Andrei Pippidi, Cristian Pîrvulescu,
Liviu Rotman, Michael Shafir.
„O premieră în spaţiul
publicisticii ştiinţifice“, aşa cum se precizează în
textul iniţial de prezentare a programului, „La început de
drum“, revista îşi propune să aducă în prim-planul
lumii culturale rezultatele cercetărilor realizate de Institutul
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel“ în privinţa situaţiei tragice a evreilor din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, în România. Este
precizat faptul că, deşi cercetarea în această direcţie nu
a lipsit, se simte nevoia asigurării „unei consecvenţe şi
congruenţe a cercetării ştiinţifice în sectorul de
referinţă şi deopotrivă dinamizarea acesteia prin lansarea şi
întreţinerea unei dezbateri fertile şi generatoare de noi
direcţii de cercetare“. O altă intenţie a acestei reviste este
de a găzdui, în paginile sale, rezultate privind studierea
materialului documentar, din arhivele naţionale, despre Holocaustul
din România. Proiectul se doreşte a fi, de asemenea, relevant
şi pe plan internaţional, iniţiatorii revistei subliniind că,
deşi există centre de cercetare şi reviste de profil cunoscute în
plan internaţional, este nevoie de „o corelare în plan
naţional a rezultatelor cercetării dezvoltate în domeniu“.
Atrăgînd atenţia asupra
faptului că Holocaustul este adesea contestat, existînd chiar
semne că acesta ar putea fi repetat, noua revistă susţine o
amplificare a cercetării în domeniu, propunîndu-şi să
devină şi o „tribună educaţională în plan naţional în
domeniul de referinţă“. Astfel, introducerea cursurilor despre
Holocaust, atît în învăţămîntul
preuniversitar, cît şi universitar, este văzută ca o
necesitate.
Revista nu se rezumă la a prezenta
fenomenul asupririi evreilor în trecut, ci se anunţă a fi şi
un instrument activ a observării manifestărilor actuale de
antisemitism, văzînd în combaterea antisemitismului un
obiectiv esenţial.
Structura primului număr trasează
secţiuni variate, ce oferă abordări pluridisciplinare asupra
Holocaustului şi a statutului evreilor: „Studii despre Holocaust“,
„Studii despre antisemitism“, „Impactul Holocaustului“,
„Perspective de analiză“, „In Memoriam“ (capitol dedicat lui
Jean Ancel, 1939-2008), „Recenzii“ şi „Addenda“ (conţinînd
raportul de activitate pe anul 2006).
Părerea că despre Holocaust s-a
vorbit atît de mult, încît reacţia provocată nu
mai este cea dorită, impactul nemaifiind atît de puternic,
este frecvent întîlnită. Ca un răspuns la această
credinţă, un articol precum cel al lui Alexandru Florian, „Evreii
din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
o problemă de cultură şi conştiinţă civică“, aduce în
discuţie o nouă perspectivă, propunînd trei variante de
analiză a fenomenului: rolul avut de evrei în modernizarea
României, reorientarea atenţiei către perioada octombrie
1942-august 1944 şi „studiul represiunii criminale a puterii
comuniste“. Acelaşi articol arată că, dincolo de a se şti
suficient despre Holocaust, în urma unui sondaj de opinie
realizat în 2007, se poate ajunge la concluzia că „este
probabil ca ceva mai mult de 1/3 dintre cetăţenii României,
în vîrstă de 15 ani şi peste, să-şi reprezinte corect
drama Holocaustului“. Pornind de la o serie de exemple, cum ar fi
evitarea termenilor de „Holocaust“ şi „Pogrom“ în
Dicţionarul de istorie a României (coordonat de Stan Stoica,
Editura Meronia, 2007) sau prezentarea dramei evreilor într-o
manieră „edulcorată“ în Istoria României în
date (ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, 2007), autorul
articolului demonstrează că imaginea despre Holocaustul din România
este încă neclară, justificînd intenţia de a relansa
„chestiunea actualităţii studiilor şi învăţării
Holocaustului evreilor din România în rigorile ştiinţei
istoriei“. Alternativa oferită de noua publicaţie este o istorie
„care derivă din înlănţuirea unor fapte, fenomene,
instituţii şi practici produse de o relaţie politică asimetrică,
aceea dintre responsabili, victime şi martori“.
Revista nou editată de Institutul
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel“ este o publicaţie bine-venită în spaţiul cultural
românesc, relansînd, pe o linie academică,
pluridisciplinară, un aspect ce pare a nu-şi fi epuizat încă
resursele. Este nevoie de o abordare a Holocaustului din România
dintr-o perspectivă eliberată de clişee şi de mituri. Să sperăm
că revista Holocaust. Studii şi cercetări va contribui la
clarificarea unor aspecte supuse încă denaturărilor şi
mistificărilor.
Silvia DUMITRACHE
Holocaust. Studii şi cercetări,
vol. I, nr.1/2009
Institutul Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel“
http://www.observatorcultural.ro/Semnal-A-sti-si-a-nu-uita-pentru-a-nu-repeta*articleID_22350-articles_details.html
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 07.09.09 17:42
Istoricul "Transilvaniei"
Revista "Transilvania" a apărut începând cu ianuarie 1868, sub
conducerea lui George Bariţiu, concepută a fi o publicaţie
cultural-ştiinţifică. În 1890, Bariţiu, care se apropia de eternitate,
a predat ştafeta mai întÔi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia Boiu, care
au continuat opera.
În anul 1941, revista "Transilvania" şi-a reluat apariţiile sub
conducerea istoricului literar Ion Breazu. Directorul noii serii era
profesor la Universitatea Ferdinand I din Cluj, recent refugiată la
Sibiu şi beneficia de colaborări importante. În anul 1947, revista
"Transilvania" a încetat să mai apară. Abia după două decenii şi
jumătate, conducerea ţării a aprobat apariţia unei noi serii a
"Transilvaniei" în oraşul Sibiu.
În prezent, conducerea revistei este în mâinile lui Corvin Lupu, ca
redactor şef, dar şi ca director al Centrului Cultural Interetnic
Transilvania, care o finanţează. Centrul este o instituţie subordonată
Consiliului Judeţean, care a acordat anul trecut, pentru cele 400 de
numere lunare ale revistei, 2,8 miliarde de lei vechi.Pedeapsă penală
Conform articolului 6 din ordonanţa de Urgenaţă nr. 31/2002,
"Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor
acestuia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi". De la prevderi fac excepţie, însă,
comunicatele ştiinţifice.Atac la rector
Şeful catedrei de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii "Lucian
Blaga", Corvin Lupu, susţine că, în cadrul multora dintre cursurile
sale, chiar a susţinut cauza evreilor din România. În schimb, este
foarte deranjat de afirmaţia rectorului Constantin Oprean, notată de un
cotidian central: "Vreau să aflu mai multe despre altfel de minunăţii,
cu atât mai mult cu cât mai am semnale legate de Corvin Lupu".
Profesorul sibian pune pe seama unui război personal afirmaţia şefului
Universităţii sibiene: "Nu cred că este întâmplător că inginerul
mecanic de roţi dinţate Constantin Oprean mă atacă în presă, după ce
l-am reclamat la autorităţi ale statului pentru management defectuos şi
discreţionar. Probabil că intervenţiile domniei sale sunt nişte reflexe
întârziate ale clanului Ceauşeştilor, din care a făcut parte". Deşi au
încercat în repetate rânduri să îl contacteze pe rectorul Universităţii
"Lucian Blaga", acesta s-a dovedit inabordabil pentru reporterii
săptămânalului SIBIANUL.Definiţia Holocaustul
"Holocaustul reprezintă persecuţia sistematică sprijinită de stat şi
anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de
către aliaţii şi colaboratorii săi din perioada 1933-1945." Definiţia
este extrasă din Raportul Comisiei internaţionale asupra Holocaustului
în România, publicat pe site-ul www.presidency.ro. În ţările Europei
existau aproximativ 8.861.000 de evrei care se aflau sub control
nazist. Conform datelor statistice, naziştii au omorât 5.933.900 dintre
ei.
http://old.sibianulonline.ro/articol/ziar/sibiu/liderii-evreilor-ne-jignesc-istoria/6347/
Revista "Transilvania" a apărut începând cu ianuarie 1868, sub
conducerea lui George Bariţiu, concepută a fi o publicaţie
cultural-ştiinţifică. În 1890, Bariţiu, care se apropia de eternitate,
a predat ştafeta mai întÔi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia Boiu, care
au continuat opera.
În anul 1941, revista "Transilvania" şi-a reluat apariţiile sub
conducerea istoricului literar Ion Breazu. Directorul noii serii era
profesor la Universitatea Ferdinand I din Cluj, recent refugiată la
Sibiu şi beneficia de colaborări importante. În anul 1947, revista
"Transilvania" a încetat să mai apară. Abia după două decenii şi
jumătate, conducerea ţării a aprobat apariţia unei noi serii a
"Transilvaniei" în oraşul Sibiu.
În prezent, conducerea revistei este în mâinile lui Corvin Lupu, ca
redactor şef, dar şi ca director al Centrului Cultural Interetnic
Transilvania, care o finanţează. Centrul este o instituţie subordonată
Consiliului Judeţean, care a acordat anul trecut, pentru cele 400 de
numere lunare ale revistei, 2,8 miliarde de lei vechi.Pedeapsă penală
Conform articolului 6 din ordonanţa de Urgenaţă nr. 31/2002,
"Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor
acestuia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi". De la prevderi fac excepţie, însă,
comunicatele ştiinţifice.Atac la rector
Şeful catedrei de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii "Lucian
Blaga", Corvin Lupu, susţine că, în cadrul multora dintre cursurile
sale, chiar a susţinut cauza evreilor din România. În schimb, este
foarte deranjat de afirmaţia rectorului Constantin Oprean, notată de un
cotidian central: "Vreau să aflu mai multe despre altfel de minunăţii,
cu atât mai mult cu cât mai am semnale legate de Corvin Lupu".
Profesorul sibian pune pe seama unui război personal afirmaţia şefului
Universităţii sibiene: "Nu cred că este întâmplător că inginerul
mecanic de roţi dinţate Constantin Oprean mă atacă în presă, după ce
l-am reclamat la autorităţi ale statului pentru management defectuos şi
discreţionar. Probabil că intervenţiile domniei sale sunt nişte reflexe
întârziate ale clanului Ceauşeştilor, din care a făcut parte". Deşi au
încercat în repetate rânduri să îl contacteze pe rectorul Universităţii
"Lucian Blaga", acesta s-a dovedit inabordabil pentru reporterii
săptămânalului SIBIANUL.Definiţia Holocaustul
"Holocaustul reprezintă persecuţia sistematică sprijinită de stat şi
anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de
către aliaţii şi colaboratorii săi din perioada 1933-1945." Definiţia
este extrasă din Raportul Comisiei internaţionale asupra Holocaustului
în România, publicat pe site-ul www.presidency.ro. În ţările Europei
existau aproximativ 8.861.000 de evrei care se aflau sub control
nazist. Conform datelor statistice, naziştii au omorât 5.933.900 dintre
ei.
http://old.sibianulonline.ro/articol/ziar/sibiu/liderii-evreilor-ne-jignesc-istoria/6347/
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 07.09.09 17:41
Lupu ignorant sau diletant
Prima reacţie a istoricului clujean Ottmar Traşcă (foto),
după ce a parcurs articolul semnat de Corvin Lupu, a fost să râdă:
"Domnul Lupu trebuie să aleagă între două tabere: cea a ignoranţilor
sau cea a diletanţilor în materie de istorie!", spune Ottmar Traşcă,
doctorand în istorie la Institutul de Istorie din Cluj şi specialist în
relaţiile româno-germane din timpul celui de-al doilea război mondial.
"Profesorul Corvin Lupu ar fi trebuit, înainte să publice acest
articol, să aibă bunăvoinţa să citească bibliografia elementară despre
Holocaust. Îi stau la dispoziţie, dacă are nevoie de consultaţii sau
chiar de documente. Deşi domnia sa afirmă că munca istoricilor este
restricţionată de implicarea politicului, documente există, şi încă
destule, numai să ştii unde să cauţi!", a declarat, pentru SIBIANUL,
Ottmar Traşcă.
Potrivit istoricului clujean Monitoarele Oficiale ale României din
anii '40-'44 demonstrează existenţa legilor de
<> forţată şi a legilor rasiale antisemite
impuse de administraţia Antonescu. "Afirmaţia că evreii ar fi fost
colportorii comunismului în România este puerilă, la fel ca şi aceea că
Teohari Georgescuar fi fost evreu, cum afirmă Corvin Lupu. Nu au
existat alte progromuri decât cel de la Iaşi? Dar cel de la Cernăuţi?
Dar masacrele de la Odessa, din Bucovina de Nord, din Basarabia şi de
la Galaţi din iulie 1940? Omul afirmă nişte inepţii din punct de vedere
al datelor istorice, nu numai al interpretării faptelor!", conchide
Traşcă.
Istoricul clujean a făcut cunoscut şi un fragment din jurnalul
personal al lui Joseph Goebbels, în care acesta transcrie o conversaţie
avută cu Hitler pe 19 august 1941: "În ceea ce priveşte România, se
poate constata, în orice caz, că un om precum generalul Antonescu
acţionează în chestiunea evreiască mult mai radical decât am făcut-o
noi până acum", ar fi spus Fuhrerul.
Clujeanul Ottmar Traşcă pregăteşte pentru sfârşitul acestui an
publicarea volumului "Al treilea Reich şi chestiunea evreiască în
România", scris în colaborare cu prestigiosul istoric Dennis Deletant,
specialist în istoria recentă a României.[justify] Antonescu s-a dezis de evreii basarabeni
Istoricul Alex Mihai Stoenescu, autorul cărţii "Armata, Mareşalul şi
evreii", împărtăşeşte unele dintre opiniile lui Corvin Lupu. Stoenescu
este de acord că chestiunea evreiască a căpătat de multe ori aspecte de
tragism şi că, în perioada antonesciană, între evrei şi mareşal au
existat înţelegeri secrete. "Între Ion Antonescu şi liderii comunităţii
evreieşti din România, Alexandru Safran şi Wilhelm Filderman, a existat
o înţelegere secretă pentru protejarea comunităţii evreieşti din ţara
noastră. În schimbul acestei protecţii, liderii comunităţii evreieşti
s-au angajat să contribuie financiar şi material la efortul de război
al României împotriva U.R.S.S. şi cu prestaţie prin muncă. Atunci,
Antonescu a declarat că îi consideră pe evreii din Basarabia complet
comunizaţi şi că aceştia nu vor avea acelaşi statut cu evreii din
România. Într-o scrisoare adresată de Filderman lui Antonescu, ce se
găseşte în arhivele M.A.P.N., primul recunoaşte această diferenţiere",
a declarat, pentru SIBIANUL, cunoscutul autor.
"A fost Holocaust"
Stoenescu este de acord şi cu faptul că evreii au contribuit cu un
sfert din efortul de război al României împotriva U.R.S.S. În
Basarabia, după ocuparea de către sovietici a fost realizat un
recensământ prin care s-a stabilit că, în 1940 aici trăiau 256.000 de
evrei. În perioada de un an până la eliberarea Basarabiei sovieticii au
deportat peste 100.000 de evrei consideraţi "neloiali". "O dată cu
eliberarea Bsarabiei, Antonescu a deportat, conform documentelor,
aproximativ 126.000 de evrei, folosind acelaşi criteriu politic ca şi
sovieticii. Matematic, rezultă că unele cifre despre cei ucişi în
Basarabia sunt exagerate. Aceasta nu este unica exagerare, însă mai
multe elemente confirmă faptul că termenul de Holocaust este just
pentru ceea ce s-a întâmplat în România", mai spune Alex Mihai
Stoenescu.
În opinia scriitorului, Antonescu se face şi el vinovat de
încălcarea înţelegerii cu liderii comunităţii evreieşti. "Pogromul de
la Iaşi, din 29 şi 30 iunie 1941, este opera trupelor germane, a
factorilor locali şi a foştilor legionari, însă, Antonescu nu poate fi
scutit de răspundere pentru morţii de acolo", consideră scriitorul.
Aminteşte totuşi şi câteva cuvinte ale rabinului Safran care observa că
"sub regimul Antonescu şi sub protecţia sa au fost salvaţi 400.000 de
evrei, cea mai mare comunitate evreiască din Europa".
Prima reacţie a istoricului clujean Ottmar Traşcă (foto),
după ce a parcurs articolul semnat de Corvin Lupu, a fost să râdă:
"Domnul Lupu trebuie să aleagă între două tabere: cea a ignoranţilor
sau cea a diletanţilor în materie de istorie!", spune Ottmar Traşcă,
doctorand în istorie la Institutul de Istorie din Cluj şi specialist în
relaţiile româno-germane din timpul celui de-al doilea război mondial.
"Profesorul Corvin Lupu ar fi trebuit, înainte să publice acest
articol, să aibă bunăvoinţa să citească bibliografia elementară despre
Holocaust. Îi stau la dispoziţie, dacă are nevoie de consultaţii sau
chiar de documente. Deşi domnia sa afirmă că munca istoricilor este
restricţionată de implicarea politicului, documente există, şi încă
destule, numai să ştii unde să cauţi!", a declarat, pentru SIBIANUL,
Ottmar Traşcă.
Potrivit istoricului clujean Monitoarele Oficiale ale României din
anii '40-'44 demonstrează existenţa legilor de
<> forţată şi a legilor rasiale antisemite
impuse de administraţia Antonescu. "Afirmaţia că evreii ar fi fost
colportorii comunismului în România este puerilă, la fel ca şi aceea că
Teohari Georgescuar fi fost evreu, cum afirmă Corvin Lupu. Nu au
existat alte progromuri decât cel de la Iaşi? Dar cel de la Cernăuţi?
Dar masacrele de la Odessa, din Bucovina de Nord, din Basarabia şi de
la Galaţi din iulie 1940? Omul afirmă nişte inepţii din punct de vedere
al datelor istorice, nu numai al interpretării faptelor!", conchide
Traşcă.
Istoricul clujean a făcut cunoscut şi un fragment din jurnalul
personal al lui Joseph Goebbels, în care acesta transcrie o conversaţie
avută cu Hitler pe 19 august 1941: "În ceea ce priveşte România, se
poate constata, în orice caz, că un om precum generalul Antonescu
acţionează în chestiunea evreiască mult mai radical decât am făcut-o
noi până acum", ar fi spus Fuhrerul.
Clujeanul Ottmar Traşcă pregăteşte pentru sfârşitul acestui an
publicarea volumului "Al treilea Reich şi chestiunea evreiască în
România", scris în colaborare cu prestigiosul istoric Dennis Deletant,
specialist în istoria recentă a României.[justify] Antonescu s-a dezis de evreii basarabeni
Istoricul Alex Mihai Stoenescu, autorul cărţii "Armata, Mareşalul şi
evreii", împărtăşeşte unele dintre opiniile lui Corvin Lupu. Stoenescu
este de acord că chestiunea evreiască a căpătat de multe ori aspecte de
tragism şi că, în perioada antonesciană, între evrei şi mareşal au
existat înţelegeri secrete. "Între Ion Antonescu şi liderii comunităţii
evreieşti din România, Alexandru Safran şi Wilhelm Filderman, a existat
o înţelegere secretă pentru protejarea comunităţii evreieşti din ţara
noastră. În schimbul acestei protecţii, liderii comunităţii evreieşti
s-au angajat să contribuie financiar şi material la efortul de război
al României împotriva U.R.S.S. şi cu prestaţie prin muncă. Atunci,
Antonescu a declarat că îi consideră pe evreii din Basarabia complet
comunizaţi şi că aceştia nu vor avea acelaşi statut cu evreii din
România. Într-o scrisoare adresată de Filderman lui Antonescu, ce se
găseşte în arhivele M.A.P.N., primul recunoaşte această diferenţiere",
a declarat, pentru SIBIANUL, cunoscutul autor.
"A fost Holocaust"
Stoenescu este de acord şi cu faptul că evreii au contribuit cu un
sfert din efortul de război al României împotriva U.R.S.S. În
Basarabia, după ocuparea de către sovietici a fost realizat un
recensământ prin care s-a stabilit că, în 1940 aici trăiau 256.000 de
evrei. În perioada de un an până la eliberarea Basarabiei sovieticii au
deportat peste 100.000 de evrei consideraţi "neloiali". "O dată cu
eliberarea Bsarabiei, Antonescu a deportat, conform documentelor,
aproximativ 126.000 de evrei, folosind acelaşi criteriu politic ca şi
sovieticii. Matematic, rezultă că unele cifre despre cei ucişi în
Basarabia sunt exagerate. Aceasta nu este unica exagerare, însă mai
multe elemente confirmă faptul că termenul de Holocaust este just
pentru ceea ce s-a întâmplat în România", mai spune Alex Mihai
Stoenescu.
În opinia scriitorului, Antonescu se face şi el vinovat de
încălcarea înţelegerii cu liderii comunităţii evreieşti. "Pogromul de
la Iaşi, din 29 şi 30 iunie 1941, este opera trupelor germane, a
factorilor locali şi a foştilor legionari, însă, Antonescu nu poate fi
scutit de răspundere pentru morţii de acolo", consideră scriitorul.
Aminteşte totuşi şi câteva cuvinte ale rabinului Safran care observa că
"sub regimul Antonescu şi sub protecţia sa au fost salvaţi 400.000 de
evrei, cea mai mare comunitate evreiască din Europa".
Ultima editare efectuata de catre Admin in 07.09.09 17:46, editata de 1 ori
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: IN ROMANIA[1]
Scris de Admin 07.09.09 17:40
Prima reacţie: Andrei Cornea
Primul care a sesizat şi a reacţionat la conţinutul anti-evreiesc al
articolului semnat de Corvin Lupu este eseistul şi filosoful Andrei
Cornea (foto). Acesta a publicat, în numărul 797 al Revistei 22, răspunsul intitulat "Lupul-leopard".
Cornea deplânge mai ales calitatea de profesor universitar a lui
Corvin Lupu şi în consecinţă pe studenţii acestuia "... un student nu
este la fel de liber, precum un cititor oarecare, să accepte sau să
refuze părerile profesorului său, cu care va da examen. El este
subordonat autorităţii profesorului său, iar formarea şi informarea sa
depind de direcţia în care se exercită această autoritate. În cel mai
bun caz, studentul d-lui Corvin Lupu va deveni ipocrit pentru a trece
examenele, iar în cel mai rău va deveni şi el un adept al
negaţionismului".(nr.negarea holocaustului)
Profesorul sibian intră într-o polemică dură cu renumitul filosof,
susţinând că acesta nu are pregătirea necesară pentru a critica un
articol care vizează istoria contemporană. "Am citit şi eu cu mare
întârziere articolul numitului Andrei Cornea. Am aflat că este un
literat de doi bani care nu are nici o legătură cu istoria
contemporană, domeniu căruia îi aparţine articolul publicat de mine în
revista Transilvania", a declarat, pentru SIBIANUL, Corvin Lupu.
În replică, Andrei Cornea preferă să nu comenteze acuzele personale,
dar specifică: "Eu pot să fiu de doi bani sau nu, dar asta nu rezolvă
chestiunea. Articolul domniei sale, profesor de istorie contemporană,
este negaţionist. Eu pot să n-am nici o importanţă, dar dacă ăsta este
singurul lui argument, înseamnă că altul nu are", a spus Cornea, pentru
SIBIANUL.
Primul care a sesizat şi a reacţionat la conţinutul anti-evreiesc al
articolului semnat de Corvin Lupu este eseistul şi filosoful Andrei
Cornea (foto). Acesta a publicat, în numărul 797 al Revistei 22, răspunsul intitulat "Lupul-leopard".
Cornea deplânge mai ales calitatea de profesor universitar a lui
Corvin Lupu şi în consecinţă pe studenţii acestuia "... un student nu
este la fel de liber, precum un cititor oarecare, să accepte sau să
refuze părerile profesorului său, cu care va da examen. El este
subordonat autorităţii profesorului său, iar formarea şi informarea sa
depind de direcţia în care se exercită această autoritate. În cel mai
bun caz, studentul d-lui Corvin Lupu va deveni ipocrit pentru a trece
examenele, iar în cel mai rău va deveni şi el un adept al
negaţionismului".(nr.negarea holocaustului)
Profesorul sibian intră într-o polemică dură cu renumitul filosof,
susţinând că acesta nu are pregătirea necesară pentru a critica un
articol care vizează istoria contemporană. "Am citit şi eu cu mare
întârziere articolul numitului Andrei Cornea. Am aflat că este un
literat de doi bani care nu are nici o legătură cu istoria
contemporană, domeniu căruia îi aparţine articolul publicat de mine în
revista Transilvania", a declarat, pentru SIBIANUL, Corvin Lupu.
În replică, Andrei Cornea preferă să nu comenteze acuzele personale,
dar specifică: "Eu pot să fiu de doi bani sau nu, dar asta nu rezolvă
chestiunea. Articolul domniei sale, profesor de istorie contemporană,
este negaţionist. Eu pot să n-am nici o importanţă, dar dacă ăsta este
singurul lui argument, înseamnă că altul nu are", a spus Cornea, pentru
SIBIANUL.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
LIDERII EVREILOR NE JIGNESC ISTORIA
Scris de Admin 07.09.09 17:40
LIDERII EVREILOR NE JIGNESC ISTORIA
Şeful catedrei de ştiinţe politice de la Universitatea
"Lucian Blaga" îşi ridică în cap lumea ştiinţifică şi comunitatea
evreiască. Corvin Lupu neagă Holocaustul şi îi acuză pe liderii
evreilor de mistificarea istoriei. Într-un articol publicat în revista
"Transilvania", Corvin Lupu neagă Holocaustul, afirmă că evreii au
dus-o bine în România interbelică şi îi acuză pe liderii comunităţii
evreieşti de mistificarea istoriei. Lupu îi condamnă pe evrei şi pentru
faptul că au ajuns să "monopolizeze" suferinţa şi să reclame că sunt
singurele victime ale istoriei. Afirmaţiile sale i-au scandalizat
deopotrivă pe liderii comunităţii evreieşti şi pe istorici.
Şeful catedrei de ştiinţe politice de la Universitatea
"Lucian Blaga" îşi ridică în cap lumea ştiinţifică şi comunitatea
evreiască. Corvin Lupu neagă Holocaustul şi îi acuză pe liderii
evreilor de mistificarea istoriei. Într-un articol publicat în revista
"Transilvania", Corvin Lupu neagă Holocaustul, afirmă că evreii au
dus-o bine în România interbelică şi îi acuză pe liderii comunităţii
evreieşti de mistificarea istoriei. Lupu îi condamnă pe evrei şi pentru
faptul că au ajuns să "monopolizeze" suferinţa şi să reclame că sunt
singurele victime ale istoriei. Afirmaţiile sale i-au scandalizat
deopotrivă pe liderii comunităţii evreieşti şi pe istorici.
Evreii din România nu au fost deportaţi şi omorâţi pe capete în
lagărele de concentrare. Sau dacă au fost, prea se exagerează pe tema
asta. Cam aşa sună rezumatul principalei teze susţinute de profesorul
universitar Corvin Lupu, într-un articol publicat pe nu mai puţin de 16
pagini, în numărul 3/2005 din Revista Transilvania. Afirmaţiile sale au
iscat un val întreg de reacţii, de la reprezentanţii comunităţii
evreieşti şi până la oameni de cultură.
"Aţâţă împotriva evreilor"
Articolul profesorului Corvin Lupu, care este şi redactor şef al
revistei Transilvania, a fost publicat tocmai în numărul care
comemorează 60 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz.
Otto Deutsch, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Sibiu, el
însuşi deportat, pe când avea doar 6 ani, în Transnistria, unde şi-a
pierdut fratele şi tatăl, nu poate accepta afirmaţiile lui Lupu.
"Am aflat din articol că evreii pretind despăgubiri colosale din
partea României. Domnul Corvin Lupu ştie asta din anumite documente pe
care regimul actual, <> S.U.A. şi Israelului, nu
le-a dat publicităţii. Orice om care aude aşa ceva, pe bună dreptate,
gândeşte că evreii au fost şi rămân cei care fac viaţa românilor să fie
şi mai grea. De altfel, ideea de aţâţare împotriva evreilor este
evidentă, căci articolul este presărat de la început şi până la sfârşit
cu asemenea afirmaţii", crede Otto Deutsch.
Fragment periculos
Profesorul universitar Corvin Lupu, care predă cursuri de istorie
contemporană la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, vorbeşte, în
articolul său, cu reticenţă şi suspiciune chiar despre evreii care mai
trăiesc astăzi în România. "În anul 2002, în România mai erau doar
5.870 de evrei declaraţi, adică 0,02% din populaţia ţării şi alte
câteva mii deghizaţi în diverse etnii, a căror cifră exactă este greu
de stabilit, dar aceştia creează probleme legat de suferinţele lor, pe
care nu le creează majoritatea românească împreună cu toate celelalte
etnii la un loc", scrie Corvin Lupu.
Otto Deutsch spune că multe dintre fragmentele articolului îi aduc
aminte foarte clar de propaganda hitleristă. Lupu îi condamnă pe evrei
şi pentru faptul că au ajuns să "monopolizeze" suferinţa, să reclame că
sunt singurele victime ale istoriei: "Poporul evreu n-ar avea voie să
confişte suferinţa şi să o monopolizeze, aşa cum se întâmplă de multă
vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care
să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte
genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană
(armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani,
germani etc.)... Crede cineva că a fost mai uşor decât le-a fost
evreilor? Se înşeală", scrie în acelaşi articol Corvin Lupu.
Deutsch îl acuză pe profesorul de la "Blaga" că încearcă să
"bagatelizeze" genocidul la care au fost supuşi evreii. "Nu neg că cei
la care se referă d-ul Lupu nu au suferit. Nu văd însă de ce
suferinţele lor şi cauzele care le-au generat trebuie comparate cu
genocidul evreilor în cel de-al doilea război mondial, doar în măsura
în care autorul doreşte să nu se mai pomenească despre odiosul plan al
soluţiei finale. În concepţia pe care o sugerează domnul Lupu, acest
<> fapt petrecut în istoria deja îndepărtată a
omenirii trebuie trecut la fapte diverse, adică şi alte genocide
cunoscute de omenire, fără nevoia de a fi atât mediatizate", îi
răspunde Otto Deutsch.[justify] Deportat la 6 ani
Pasajul în care Corvin Lupu afirmă că pe parcursul întregii perioade
a regimului Antonescu, copiii evrei au putut frecventa şcoala, au
continuat să activeze Teatrul Evreiesc, finanţat de statul român,
evreii şi-au păstrat proprietăţile, iar firmele evreieşti au continuat
să facă afaceri, inclusiv cu statul român, este considerat de Otto
Deutsch fals de la cap la coadă. El însuşi a trăit acea perioadă şi, în
loc să fie trimis la şcoală, iar părinţii săi lăsaţi să-şi păstreze
casa, au fost deportaţi cu toţii în Transnistria.
Lupu scrie că "este de la sine înţeles că cetăţenii evrei care au
comis infracţiuni grave pe teritoriul României în timpul războiului,
inclusiv sabotaje ale spatelui frontului românesc sau agresiuni
împotriva unor militari români, au fost întemniţaţi sau deportaţi în
Transnistria. Numărul lor a fost semnificativ".
Deutsch are, însă, cu totul alte amintiri despre perioada petrecută
în lagărele transnistrene. "Iată că, mulţumită d-lui Corvin Lupu, am
aflat, acum, de ce la vârsta de 6 ani am fost deportat în Transnistria
împreună cu părinţii mei. Moartea fratelui meu şi a tatălui, în
condiţiile neomeneşti în care au fost ţinuţi zecile de mii de evrei şi
rromi, din care au murit un număr apreciabil, este, după Corvin Lupu,
pedeapsa pe care au meritat-o <
infractori>> evrei", răspunde Otto Deutch.
Acesta pasaj, mai spune reprezentantul evreilor din Sibiu, poate fi
uşor contrazis de legislaţia antievreiască din timpul dictaturii
antonesciene.
Bunurile, confiscate pe vecie
După Otto Deutsch, şi episodul confiscării bunurilor evreieşti este
prezentat, de autor, "idilic şi complet neadevărat". "Graţie politicii
sale (n.r. - a lui Antonescu) bunurile evreilor au fost puse sub regim
de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute (n.r. -
faţă de autorităţile germane), le-a asigurat conservarea în scopul
restituirii la momentul oportun", scrie profesorul Lupu.
"Autorul omite însă să menţioneze că momentul oportun nu a mai
existat, iar jaful care a avut loc, el îl prezintă ca pe un act
ocrotitor", completează Otto Deutsch.
lagărele de concentrare. Sau dacă au fost, prea se exagerează pe tema
asta. Cam aşa sună rezumatul principalei teze susţinute de profesorul
universitar Corvin Lupu, într-un articol publicat pe nu mai puţin de 16
pagini, în numărul 3/2005 din Revista Transilvania. Afirmaţiile sale au
iscat un val întreg de reacţii, de la reprezentanţii comunităţii
evreieşti şi până la oameni de cultură.
"Aţâţă împotriva evreilor"
Articolul profesorului Corvin Lupu, care este şi redactor şef al
revistei Transilvania, a fost publicat tocmai în numărul care
comemorează 60 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz.
Otto Deutsch, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Sibiu, el
însuşi deportat, pe când avea doar 6 ani, în Transnistria, unde şi-a
pierdut fratele şi tatăl, nu poate accepta afirmaţiile lui Lupu.
"Am aflat din articol că evreii pretind despăgubiri colosale din
partea României. Domnul Corvin Lupu ştie asta din anumite documente pe
care regimul actual, <> S.U.A. şi Israelului, nu
le-a dat publicităţii. Orice om care aude aşa ceva, pe bună dreptate,
gândeşte că evreii au fost şi rămân cei care fac viaţa românilor să fie
şi mai grea. De altfel, ideea de aţâţare împotriva evreilor este
evidentă, căci articolul este presărat de la început şi până la sfârşit
cu asemenea afirmaţii", crede Otto Deutsch.
Fragment periculos
Profesorul universitar Corvin Lupu, care predă cursuri de istorie
contemporană la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, vorbeşte, în
articolul său, cu reticenţă şi suspiciune chiar despre evreii care mai
trăiesc astăzi în România. "În anul 2002, în România mai erau doar
5.870 de evrei declaraţi, adică 0,02% din populaţia ţării şi alte
câteva mii deghizaţi în diverse etnii, a căror cifră exactă este greu
de stabilit, dar aceştia creează probleme legat de suferinţele lor, pe
care nu le creează majoritatea românească împreună cu toate celelalte
etnii la un loc", scrie Corvin Lupu.
Otto Deutsch spune că multe dintre fragmentele articolului îi aduc
aminte foarte clar de propaganda hitleristă. Lupu îi condamnă pe evrei
şi pentru faptul că au ajuns să "monopolizeze" suferinţa, să reclame că
sunt singurele victime ale istoriei: "Poporul evreu n-ar avea voie să
confişte suferinţa şi să o monopolizeze, aşa cum se întâmplă de multă
vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care
să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte
genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană
(armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani,
germani etc.)... Crede cineva că a fost mai uşor decât le-a fost
evreilor? Se înşeală", scrie în acelaşi articol Corvin Lupu.
Deutsch îl acuză pe profesorul de la "Blaga" că încearcă să
"bagatelizeze" genocidul la care au fost supuşi evreii. "Nu neg că cei
la care se referă d-ul Lupu nu au suferit. Nu văd însă de ce
suferinţele lor şi cauzele care le-au generat trebuie comparate cu
genocidul evreilor în cel de-al doilea război mondial, doar în măsura
în care autorul doreşte să nu se mai pomenească despre odiosul plan al
soluţiei finale. În concepţia pe care o sugerează domnul Lupu, acest
<> fapt petrecut în istoria deja îndepărtată a
omenirii trebuie trecut la fapte diverse, adică şi alte genocide
cunoscute de omenire, fără nevoia de a fi atât mediatizate", îi
răspunde Otto Deutsch.[justify] Deportat la 6 ani
Pasajul în care Corvin Lupu afirmă că pe parcursul întregii perioade
a regimului Antonescu, copiii evrei au putut frecventa şcoala, au
continuat să activeze Teatrul Evreiesc, finanţat de statul român,
evreii şi-au păstrat proprietăţile, iar firmele evreieşti au continuat
să facă afaceri, inclusiv cu statul român, este considerat de Otto
Deutsch fals de la cap la coadă. El însuşi a trăit acea perioadă şi, în
loc să fie trimis la şcoală, iar părinţii săi lăsaţi să-şi păstreze
casa, au fost deportaţi cu toţii în Transnistria.
Lupu scrie că "este de la sine înţeles că cetăţenii evrei care au
comis infracţiuni grave pe teritoriul României în timpul războiului,
inclusiv sabotaje ale spatelui frontului românesc sau agresiuni
împotriva unor militari români, au fost întemniţaţi sau deportaţi în
Transnistria. Numărul lor a fost semnificativ".
Deutsch are, însă, cu totul alte amintiri despre perioada petrecută
în lagărele transnistrene. "Iată că, mulţumită d-lui Corvin Lupu, am
aflat, acum, de ce la vârsta de 6 ani am fost deportat în Transnistria
împreună cu părinţii mei. Moartea fratelui meu şi a tatălui, în
condiţiile neomeneşti în care au fost ţinuţi zecile de mii de evrei şi
rromi, din care au murit un număr apreciabil, este, după Corvin Lupu,
pedeapsa pe care au meritat-o <
infractori>> evrei", răspunde Otto Deutch.
Acesta pasaj, mai spune reprezentantul evreilor din Sibiu, poate fi
uşor contrazis de legislaţia antievreiască din timpul dictaturii
antonesciene.
Bunurile, confiscate pe vecie
După Otto Deutsch, şi episodul confiscării bunurilor evreieşti este
prezentat, de autor, "idilic şi complet neadevărat". "Graţie politicii
sale (n.r. - a lui Antonescu) bunurile evreilor au fost puse sub regim
de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute (n.r. -
faţă de autorităţile germane), le-a asigurat conservarea în scopul
restituirii la momentul oportun", scrie profesorul Lupu.
"Autorul omite însă să menţioneze că momentul oportun nu a mai
existat, iar jaful care a avut loc, el îl prezintă ca pe un act
ocrotitor", completează Otto Deutsch.
Ultima editare efectuata de catre Admin in 14.05.10 20:09, editata de 2 ori
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Cimitirul evreiesc invie
Scris de Admin 07.09.09 17:34
Cimitirul evreiesc „invie“
http://www.monitorulsb.ro/cms/site/m_sb/news/cimitirul_
O sinagoga recent renovata, un cimitir aproape parasit si doar 20 de
evrei. Asa se prezinta comunitatea evreiasca din Sibiu. Pe 9 octombrie
se comemoreaza in Romania jertfa evreilor, cele sase milioane de
victime ale Fascismului.
Nu cred ca ni s-a impus adoptarea Zilei
Holocaustului in 9 octombrie, si cu atat mai putin, exclud varianta
potrivit careia proclamarea din 2004 ar fi fost conditionata de
intrarea Romaniei in NATO. Acum, ca si atunci, se copiaza un model.
Exista o singura diferenta: modelul de azi este de mai bun-simt decat
cel din anii '40“ George Moisa
Printre
victimele greu incercate ale regimului fascist se numara insusi
presedintele micii Comunitati Evreiesti din Sibiu, Otto Deutsch, dar si
liderul comunitatii rome, Florin Cioaba. Ori de cate ori a avut ocazia,
Otto Deutsch nu s-a ferit sa rememoreze de fata cu cei din jur si
intotdeauna cu inima grea, tragica experienta prin care i-a fost dat sa
treaca la cruda varsta de numai 5 ani, cand si-a pierdut fratele si
tatal. Acestuia i se alatura si autointitulatul rege al romilor, Florin
Cioaba, care, de asemenea, a avut de suferit de pe urma Holocaustului.
„Si in acest an vom marca Ziua Holocaustului cu o actiune organizata
din fonduri proprii, in cadrul careia se va sustine un seminar si vor
fi vizionate filme documentare despre viata romilor si suferintele pe
care le-au indurat in lagarele de concentrare. Nu vor lipsi insa si
marturiile supravietuitorilor acestei mari tragedii care a marcat
istoria. Pentru ei vom organiza o receptie si le vom inmana diplome.
Desigur, este o zi pe care nu o putem uita, inclusiv bunicii,
strabunicii si alte rude de-ale mele au fost deportate in lagarele din
Transnistria. Prin astfel de manifestari dorim sa sensibilizam
institutiile statului, sa descurajam etichetarea oamenilor in functie
de etnie si sa tragem un semnal de alarma pentru ca ceea ce s-a
petrecut cu ani in urma sa nu se mai repete" spune Florin Cioaba,
primvicepresedinte al Organizatiei Mondiale a Romilor.
Sibiul e alaturi de evrei
Incepand
cu anul 2004, cand Ziua Holocaustului a fost recunoscuta oficial si in
Romania, in Sibiu au fost organizate mai multe actiuni si manifestari
in memoria celor exterminati de catre trupele fasciste. Anul trecut,
conducerea Scolii generale „Regina Maria“ a marcat insemnatatea zilei
de 9 octombrie printr-un program in care elevi, profesori si spectatori
au aflat sau au rememorat atrocitatile din lagarele de concentrare
naziste, in special cele petrecute la Auschwitz. „In acest an nu
organizam nimic. Anul trecut, colegul nostru Mihai Francu, s-a ocupat
de acest eveniment prin care scoala noastra a tinut sa marcheze ziua de
9 octombrie“, sustine conducerea institutiei. Pentru prima data, cei
aproape 10.000 de evrei din Romania au si un festival al lor, intitulat
„Euroiudaica“. Premiera a avut loc anul trecut in Capitala Culturala
Europeana.
Sa se faca dreptate!
Tragedia
tiganilor romani este cu atat mai mare cu cat, pe cand erau deportati,
foarte multe dintre rudele lor cele mai apropiate, soti, copii, frati,
luptau pe frontul de Est in armata romana, pentru Romania . Au fost
deportati si tigani invalizi din primul razboi mondial, precum si
romani luati, din eroare, drept tigani. Ba chiar au fost uneori
arestati pentru a fi deportati si tigani imbracati in uniforme militare
romanesti. Aproximativ 25 000 de tigani au fost deportati in urma
ordinului Presedintiei Consiliului de Ministri. Florin Cioaba isi
declara nemultumirea fata de autoritatile in masura sa inainteze
procedurile necesare pentru despagubirea victimelor de etnie roma ale
Holocaustului. „Un lucru de condamnat este si acela ca foarte multi
romi nu au primit despagubiri de pe urma atrocitatilor la care au fost
supusi. Nu stiu pe ce criterii s-a facut repartizarea banilor, dar stiu
sigur ca au fost despagubiti cei care nu au trecut prin experienta
ingrozitoare a lagarelor si nu au trait cu frica mortii in fiecare
dimineata. Se poate spune ca...au fost gazati a doua oara, prin
nedreptatea cu care au fost tratati. In acest sens, vicepresedintele
Parlamentului din Germania a promis ca va incerca sa ajute categoriile
de romi care pot dovedi clar ca sunt victime ale Holocaustului. Sunt,
de asemenea, recunoscator presedintelui Traian Basescu, care a admis
faptul ca ziua de 9 octombrie nu apartine doar evreilor ci, deopotriva,
romilor. Astfel s-a ajuns ca legea sa fie promulgata si in favoarea
minoritatilor de romi“, a declarat regele Cioaba.
Sub semnul intrebarii
O
intalnire cu o prostituata evreica, de pe urma careia s-a ales cu
sifilis, ar fi motivul pentru care Adolf Hitler a dorit exterminarea
evreilor din Europa, sustine un psihiatru britanic, Baseem Habeeb,
citat de Daily Mail. Potrivit unor istorici citati de publicatia
britanica, Hitler ar fi avut o relatie sexuala cu o prostituata evreica
in 1908, la Viena. Ulterior, dictatorul ar fi devenit obsedat de
aparitia acestei boli pe care o considera a fi de natura ereditara si
specifica evreilor. Expertii in stiinte politice contesta aceasta
supozitie. „Ceea ce se zvoneste - cum ca toata vrajba lui Hitler s-ar
fi datorat unei prostituate evreice purtatoare de sifilis - e o pista
neverosimila pentru mine. Oricat de jignit sau ofensat sa fi fost de
sifilisul luat de la o prostituata, fie ea si evreica, e prea mult,
chiar si pentru un personaj veros ca Hitler sa porneasca o prigoana
impotriva unei rase intregi. Un scop ascuns a fost, dar ma tem ca
altul. Marea finanta a Reich-ului imperial era formata din evrei.
Acesti evrei nu au fost afectati de Marea Criza Economica, asa cum au
fost germanii de rand si astfel s-a creat un sentiment de aversiune
fata de aceasta populatie alogena. Aversiunea a fost mai tarziu
folosita pentru acumularea de capital si bunuri de catre cadrele de
elita ale NSDAP(Partidul National Socialist al Muncitorilor din
Germania). Si, nu in ultimul rand, pentru popularea lagarelor de munca
necesare sustinerii productiei de razboi“. sunt convingerile
specialistului in fenomene politice internationale, George Moisa.
File de istorie
Evreii
au venit pentru prima data in Sibiu in urma cu 180 de ani. In 1880, in
Sibiu apar primele organizatii evreiesti, iar evreii isi formeaza micul
lor „burg“: isi desemneaza un presedinte, un rabin, isi infiinteaza
propriile institutii si prima scoala elementara. Sinagoga din Sibiu are
106 ani. Acesta este si primul an in care se tin slujbe evreiesti. Tot
in acea perioada apar primele organizatii evreiesti de femei, dar si
sportive.
http://www.monitorulsb.ro/cms/site/m_sb/news/cimitirul_
O sinagoga recent renovata, un cimitir aproape parasit si doar 20 de
evrei. Asa se prezinta comunitatea evreiasca din Sibiu. Pe 9 octombrie
se comemoreaza in Romania jertfa evreilor, cele sase milioane de
victime ale Fascismului.
Nu cred ca ni s-a impus adoptarea Zilei
Holocaustului in 9 octombrie, si cu atat mai putin, exclud varianta
potrivit careia proclamarea din 2004 ar fi fost conditionata de
intrarea Romaniei in NATO. Acum, ca si atunci, se copiaza un model.
Exista o singura diferenta: modelul de azi este de mai bun-simt decat
cel din anii '40“ George Moisa
Printre
victimele greu incercate ale regimului fascist se numara insusi
presedintele micii Comunitati Evreiesti din Sibiu, Otto Deutsch, dar si
liderul comunitatii rome, Florin Cioaba. Ori de cate ori a avut ocazia,
Otto Deutsch nu s-a ferit sa rememoreze de fata cu cei din jur si
intotdeauna cu inima grea, tragica experienta prin care i-a fost dat sa
treaca la cruda varsta de numai 5 ani, cand si-a pierdut fratele si
tatal. Acestuia i se alatura si autointitulatul rege al romilor, Florin
Cioaba, care, de asemenea, a avut de suferit de pe urma Holocaustului.
„Si in acest an vom marca Ziua Holocaustului cu o actiune organizata
din fonduri proprii, in cadrul careia se va sustine un seminar si vor
fi vizionate filme documentare despre viata romilor si suferintele pe
care le-au indurat in lagarele de concentrare. Nu vor lipsi insa si
marturiile supravietuitorilor acestei mari tragedii care a marcat
istoria. Pentru ei vom organiza o receptie si le vom inmana diplome.
Desigur, este o zi pe care nu o putem uita, inclusiv bunicii,
strabunicii si alte rude de-ale mele au fost deportate in lagarele din
Transnistria. Prin astfel de manifestari dorim sa sensibilizam
institutiile statului, sa descurajam etichetarea oamenilor in functie
de etnie si sa tragem un semnal de alarma pentru ca ceea ce s-a
petrecut cu ani in urma sa nu se mai repete" spune Florin Cioaba,
primvicepresedinte al Organizatiei Mondiale a Romilor.
Sibiul e alaturi de evrei
Incepand
cu anul 2004, cand Ziua Holocaustului a fost recunoscuta oficial si in
Romania, in Sibiu au fost organizate mai multe actiuni si manifestari
in memoria celor exterminati de catre trupele fasciste. Anul trecut,
conducerea Scolii generale „Regina Maria“ a marcat insemnatatea zilei
de 9 octombrie printr-un program in care elevi, profesori si spectatori
au aflat sau au rememorat atrocitatile din lagarele de concentrare
naziste, in special cele petrecute la Auschwitz. „In acest an nu
organizam nimic. Anul trecut, colegul nostru Mihai Francu, s-a ocupat
de acest eveniment prin care scoala noastra a tinut sa marcheze ziua de
9 octombrie“, sustine conducerea institutiei. Pentru prima data, cei
aproape 10.000 de evrei din Romania au si un festival al lor, intitulat
„Euroiudaica“. Premiera a avut loc anul trecut in Capitala Culturala
Europeana.
Sa se faca dreptate!
Tragedia
tiganilor romani este cu atat mai mare cu cat, pe cand erau deportati,
foarte multe dintre rudele lor cele mai apropiate, soti, copii, frati,
luptau pe frontul de Est in armata romana, pentru Romania . Au fost
deportati si tigani invalizi din primul razboi mondial, precum si
romani luati, din eroare, drept tigani. Ba chiar au fost uneori
arestati pentru a fi deportati si tigani imbracati in uniforme militare
romanesti. Aproximativ 25 000 de tigani au fost deportati in urma
ordinului Presedintiei Consiliului de Ministri. Florin Cioaba isi
declara nemultumirea fata de autoritatile in masura sa inainteze
procedurile necesare pentru despagubirea victimelor de etnie roma ale
Holocaustului. „Un lucru de condamnat este si acela ca foarte multi
romi nu au primit despagubiri de pe urma atrocitatilor la care au fost
supusi. Nu stiu pe ce criterii s-a facut repartizarea banilor, dar stiu
sigur ca au fost despagubiti cei care nu au trecut prin experienta
ingrozitoare a lagarelor si nu au trait cu frica mortii in fiecare
dimineata. Se poate spune ca...au fost gazati a doua oara, prin
nedreptatea cu care au fost tratati. In acest sens, vicepresedintele
Parlamentului din Germania a promis ca va incerca sa ajute categoriile
de romi care pot dovedi clar ca sunt victime ale Holocaustului. Sunt,
de asemenea, recunoscator presedintelui Traian Basescu, care a admis
faptul ca ziua de 9 octombrie nu apartine doar evreilor ci, deopotriva,
romilor. Astfel s-a ajuns ca legea sa fie promulgata si in favoarea
minoritatilor de romi“, a declarat regele Cioaba.
Sub semnul intrebarii
O
intalnire cu o prostituata evreica, de pe urma careia s-a ales cu
sifilis, ar fi motivul pentru care Adolf Hitler a dorit exterminarea
evreilor din Europa, sustine un psihiatru britanic, Baseem Habeeb,
citat de Daily Mail. Potrivit unor istorici citati de publicatia
britanica, Hitler ar fi avut o relatie sexuala cu o prostituata evreica
in 1908, la Viena. Ulterior, dictatorul ar fi devenit obsedat de
aparitia acestei boli pe care o considera a fi de natura ereditara si
specifica evreilor. Expertii in stiinte politice contesta aceasta
supozitie. „Ceea ce se zvoneste - cum ca toata vrajba lui Hitler s-ar
fi datorat unei prostituate evreice purtatoare de sifilis - e o pista
neverosimila pentru mine. Oricat de jignit sau ofensat sa fi fost de
sifilisul luat de la o prostituata, fie ea si evreica, e prea mult,
chiar si pentru un personaj veros ca Hitler sa porneasca o prigoana
impotriva unei rase intregi. Un scop ascuns a fost, dar ma tem ca
altul. Marea finanta a Reich-ului imperial era formata din evrei.
Acesti evrei nu au fost afectati de Marea Criza Economica, asa cum au
fost germanii de rand si astfel s-a creat un sentiment de aversiune
fata de aceasta populatie alogena. Aversiunea a fost mai tarziu
folosita pentru acumularea de capital si bunuri de catre cadrele de
elita ale NSDAP(Partidul National Socialist al Muncitorilor din
Germania). Si, nu in ultimul rand, pentru popularea lagarelor de munca
necesare sustinerii productiei de razboi“. sunt convingerile
specialistului in fenomene politice internationale, George Moisa.
File de istorie
Evreii
au venit pentru prima data in Sibiu in urma cu 180 de ani. In 1880, in
Sibiu apar primele organizatii evreiesti, iar evreii isi formeaza micul
lor „burg“: isi desemneaza un presedinte, un rabin, isi infiinteaza
propriile institutii si prima scoala elementara. Sinagoga din Sibiu are
106 ani. Acesta este si primul an in care se tin slujbe evreiesti. Tot
in acea perioada apar primele organizatii evreiesti de femei, dar si
sportive.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Pagina 5 din 41 • 1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 23 ... 41
Pagina 5 din 41
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum