IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

A fost o greseala ca am negat Holocaustul din Romania
http://www.adevarul.ro/articole/2004/a-fost-o-greseala-ca-am-negat-holocaustul-din-romania.html
Presedintele PRM, care i-a ridicat statui maresalului Antonescu, mai adauga in scrisoarea de penitenta: "Guvernul roman condus de Antonescu a fost responsabil de uciderea a aproximativ 400.000 de evrei"
Sambata, Nati Meir, consilierul personal al lui C.V. Tudor, dezvaluia, intr-un cotidian central, continutul scrisorii pe care seful sau i-a trimis-o, pe 1 februarie a.c., israelianului Eyal Arad, ale carui servicii de consultanta electorala spera sa le obtina. Este o epistola de pocainta, socanta chiar si din perspectiva mult trambitatei "schimbari la fata" a liderului PRM. C.V. Tudor le cere iertare evreilor, declara ca renunta la toate tezele pe care le-a sustinut cu fervoare ani de zile si care i-au adus faima de antisemit - negarea implicarii regimului Antonescu in Holocaust - si isi pune cenusa-n cap in fata tuturor acelora pe care i-a jignit in decursul carierei sale politico-publicistice. "Este primul lider care recunoaste ca a fost Holocaust in Romania. Nu tin minte ca vreun lider roman, incluzandu-l aici si pe Ceausescu, sa fi recunoscut Holocaustul ca fenomen si in Romania", spunea Nati Meir, entuziasmat de scrisoarea, pe care, se pare, C.V. Tudor o va prezenta si in plenul Senatului. Continutul epistolei este insa contrazis de fragmente aparute in revista "Romania Mare" nu acum zece ani, sau acum un an, ci dupa "schimbarea la fata", cu maximum 30 de zile inainte ca presedintele PRM sa astearna pe hartie randurile adresate lui Eyal Arad, evreimii si tuturor celor jigniti de "pamfletele" sale. "A fost o greseala ca am negat Holocaustul din Romania, care a avut loc in 1941 si 1944 sub regimul lui Antonescu. Admit faptul ca Guvernul roman condus de Antonescu a fost responsabil de uciderea a aproximativ 400.000 de evrei", scrie C.V. Tudor pe 1 februarie 2004. In numarul din 2 ianuarie al "Romaniei Mari", la rubrica "Saptamana pe scurt", in care seful de partid isi exerseaza, sub pseudonim, talentul de pamfletar, aparea un raspuns adresat lui Marco Maximilian Katz, directorul Centrului pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului. Acesta-i cerea sa exprime tocmai pocainta de care C.V. Tudor face parada dupa numai cateva saptamani. "Daca presedintele PRM s-ar pune la mintea acestui agitator de 2 lei si ar zice ca Katz (pardon de expresie), adica ar afirma ca evreii romani au fost supusi Holocaustului sub administrarea autoritatilor romane, nu numai ca ar propaga un mare neadevar, dar l-ar lua lumea la pietre. (...) Presedintele PRM nu poate declara ce-i impune anonimul Katz, cum ca Maresalul Antonescu ar fi exterminat sute de evrei romani, fiindca asa ceva iarasi este o minciuna, conducatorul de atunci al Statului salvandu-i, de fapt, pe evrei, asa dupa cum atesta numeroase documente si marturii ale vremii (...)". "Admit ca am spus in trecut cuvinte groaznice si am facut aprecieri jignitoare la adresa unor personalitati evreiesti. Aici si acum imi prezint scuzele in memoria defunctului Rabbi Moses Rosen si d-lui Elie Wiesel", spune liderul PRM in epistola de penitenta. "Referitor la Elie Wiesel, senatorul Vadim va prezenta scuze lui Elie Wiesel atunci cand si acesta va prezenta scuze Poporului Roman pentru blasfemia lui inimaginabila: "Romania a ucis, a ucis, a ucis!". N-a ucis, omule, pe nimeni, Romania, e clar?" ("Romania Mare", nr. 703, 2 ianuarie 2004). Ultimele numere ale revistei lui C.V. Tudor contin si alte materiale care neaga participarea Romaniei la tragedia evreilor din timpul celui de al doilea razboi mondial, pentru publicarea carora este responsabil redactorul-sef. Astfel, sub titlul "Mesaj din Germania - Jacob Popper si asa-zisul pogrom din Romania anilor '40", este publicat, in serial, un text menit sa disculpe regimul Antonescu de crimele impotriva evreilor, aruncandu-se responsabilitatea exclusiv in sarcina germanilor si chiar a evreilor insisi. Totodata, pana in 23 ianuarie, Ion Coja, personaj politic cu vederi nationaliste de dreapta declarate si asumate, a publicat in "Romania Mare" un serial intitulat "De ce n-au luat romanii Premiul Nobel pentru Pace in 1994?", in care polemizeaza cu amintitul Marco Katz si reproduce marturia unui nonagenar, despre masacrarea evreilor de catre legionari, in ianuarie 1941, la Abatorul din Bucuresti, reiesind ca trupurile sfartecate si agatate in carlige nu erau ale evreilor, ci ale Camasilor Verzi, macelarite, chipurile, de israeliti. ("Romania Mare", nr. 706, 23 ianuarie 2004). "Dumnezeu mi-a dat o inima noua", sustine C.V. Tudor in scrisoare, promitand ca va lasa la o parte violentele de limbaj si ca va institui un model de coabitare etnica si rasiala. Rubrica sa de "pamflet" abunda insa, in continuare, de referiri peiorative la etnia romilor si de grosolanii la adresa defectelor fizice sau a tragediilor personale ale celor care sunt in dezacord cu el. Din jena, nu mai reproducem laturile care au fost aruncate in capul unor gazetari, istorici si politicieni, din chiar primul numar pe 2004 al "Romaniei Mari".

Centrul Wiesenthal cere procurorilor anchetarea a patru criminali de razboiBUCURESTI – Reprezentantii Centrului Simon Wiesenthal au adresat, miercuri 2 martie ,o cerere procurorilor Sectiei Parchetelor Militare privind cercetarea a patru pretinsi autori ai unor crime impotriva evreilor, identificati dupa lansarea recompensei de 10.000 de dolari pentru cei care dau informatii in acest sens.
Procurorul general al Romaniei, Ilie Botos, a declarat agentiei Mediafax ca, la nivelul Sectiei Parchetelor Militare, a fost constituit un colectiv care verifica informatiile cu privire la crimele de razboi. "Avem o colaborare foarte buna cu cei de la Centrul Simon Wiesenthal", a spus Botos.
In septembrie 2003, directorul Centrului Simon Wiesenthal, Efraim Zuroff, anunta o recompensa de 10.000 de dolari pentru persoanele care furnizeaza informatii relevante, care sa duca la trimiterea in fata instantei si la pedepsirea participantilor la Holocaust, care se fac vinovati de crime impotriva evreilor. "Guvernul roman condus de maresalul Ion Antonescu a jucat un rol important in uciderea in masa a evreilor romani si a zecilor de mii de evrei din Ucraina", afirma Zuroff.
Efraim Zuroff a propus autoritatilor judiciare romane infiintarea unui departament specializat pe problemele Holocaustului, in final Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului Inaltei Curti de casatie si Justitie preluind cercetarile in acest caz. De altfel, procurorului general al Romaniei i s-a cerut anularea sentintei prin care instanta suprema romana a reabilitat doi colonei care ar fi participat la crime impotriva evreilor, informa, anul trecut, site-ul centrului evreiesc.
Astfel, Efraim Zuroff a solicitat anularea sentintei prin care coloneii Radu Dinulescu si Gheorghe Petrescu au fost reabilitati de Curtea Suprema de Justitie din Romania. Cei doi colonei ar fi fost gasiti vinovati, dupa cel de-al doilea razboi mondial, de implicare in crimele impotriva evreilor, in timpul Holocaustului.
Colonelul Radu Dinulescu (reabilitat in 1997 de instanta suprema romana) si colonelul Gheorghe Petrescu (reabilitat in 1998) au fost sefi ai Sectiei a 2-a a Armatei Romane si au avut un rol activ in persecutarea si uciderea evreilor din Basarabia si din Bucovina, in 1941, preciza site-ul http://www.wiesenthal.com.
Potrivit unui raport al centrului "Simon Wiesenthal", facut public in aprilie 2004, Romania este unul din putinele state din lume care nu au deschis anchete impotriva criminalilor nazisti de razboi.
http://www.divers.ro/eveniment_ro?func=viewSubmission&sid=3640&wid=37453

ESTE UNIFORMA WEHRMACHTULUI SIMBOL NAZIST?



Un prieten spunea ca modul cel mai potrivit de a trata intimplarea in care primarul Constantei Radu Mazare a aparut imbracat in uniforma de nazist ar fi printr-o formula de adresare consacrata demult de Ion Iliescu intr-o discutie cu un jurnalist. Probabil acesta este nivelul la care poate fi analizat gestul de o idiotenie incredibila al primarului PSD. Atita doar ca Ion Iliescu si colegii sai de partid nu au inspiratia sa foloseasca formula atunci cind trebuie. Desigur, dincolo de nervozitatea noastra, mai potrivit ar fi raspunsul calm si ferm al legii care pedepseste exhibarea simbolurilor fasciste. Dar, nu-i asa, ne-am invatat de mult in Romania sa nu asteptam nimic de la cei care ar trebui sa aplice legea.

Am urmarit cite ceva din dezbaterile din presa si de pe televiziuni legate de cazul Mazare, nu vreau sa repet ce s-a spus. Ating aici doar un subiect care a stirnit dispute: in ce masura uniforma armatei germane regulate din timpul razboiului este un simbol nazist.

Problema asocierii dintre regimul nazist si Wehrmacht si implicarea armatei germane regulate in atrocitati in timpul celui de-al doilea razboi mondial constituie subiecte de dezbatere dintre cele mai delicate din sfera publica postbelica. Totul a pornit de la un tabu.

Procesul de la Nurnberg, desi a vorbit despre complicitatea Wehrmachtului cu regimul nazist, s-a focalizat asupra institutiilor naziste declarate in actele procesului drept "criminale": Gestapo, SS impreuna cu SD si aparatul de conducere al partidului nazist. Nazismul aparea in aceasta descriere ca produsul unui tiran nebun si al unei minoritati fanatice, dar neprezentative. Astfel, procesul a avut un efect direct disculpant asupra societatii germane, a unor institutii care, in fapt, participasera si ele la atrocitati (in special Wehrmachtul si Politia) si a unor categorii de faptasi (functionari civili, colaboratori locali etc).

Doua sint motivele principale pentru aceasta orientare. In primul rind, imediat dupa razboi lipseau informatiile precise si documentele privind autorii atrocitatilor. Crimele impotriva civililor erau atribuite mecanic unor figuri patibulare desemnate generalizant ca "nazisti", "SS-isti" etc. Pe frontul de vest au fost respectate, in general, legile razboiului "civilizat" si pentru aliatii occidentali a fost greu de inteles ca armata regulata germana ar fi fost implicata in atrocitati si abuzuri in alta parte. Al doilea motiv tinea de interesul politic al aliatilor vestici. Reconfigurarea aliantelor postbelice si dorinta de a coopta Germania pe frontul antisovietic al razboiului rece a facut ca politicile retributive sa treaca pe planul doi. Se stie, armata regulata este un epitom al natiunii si, in conditiile in care aproape 20 de milioane de germani trecusera prin Wehrmacht in timpul nazismului, includerea armatei germane intre institutiile declarate "criminale" ar fi echivalat, pentru gindirea politica precauta a vremii, cu un blam colectiv. Adica s-ar fi repetat "greseala" de dupa primul razboi mondial, cind, s-a spus, frustrarea produsa de declararea Germaniei ca stat vinovat pentru "Marele razboi" a contribuit la ascensiunea nazismului si la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial.

Anii ''50 si '60 au consolidat - prin pozitia guvernului vest-german, prin scrierilor veteranilor de razboi si prin produse ale culturii populare - mitul Wehrmachtului "bun", descris ca institutie apolitica si corp profesional neimplicat in atrocitati, nelipsind nici accentele eroizante.

Lucrurile au inceput sa se schimbe pe masura ce documentele confiscate de aliati au fost restituite Germaniei Federale si a sporit vointa politica si academica de a discuta implicarea Wehrmachtului si a altor institutii in crimele impotriva populatiei civile pe frontul de est. Pina atunci, istoricii privisera razboiul impotriva Uniunii Sovietice doar din prisma istoriei militare, concentrindu-se asupra deciziilor, strategiilor si bataliilor. Cu timpul, incepind de la sfirsitul anilor '60, au aparut alte abordari care observau asocierea la crime in masa a armatei regulate germane. De prima importanta in acest sens sint lucrarile semnate de istoricul Omer Bartov, care, printre altele, observa ca armata, departe de a fi o institutie apolitica, a fost profund asociata nazismului (in special dupa schimbarile din 1938), expusa indoctrinarii politice si a contribuit decisiv la implementarea politicilor radicale.

Pe masura ce informatia istorica s-a acumulat, istoricii au realizat ca operatiunea Barbarossa a deschis calea spre un nou tip de razboi, "razboiul de anihilare", pregatit ideologic prin declararea "evreilor" si "slavilor" ca specii ale subumanitatii si prin asocierea propagandistica a evreilor cu comunismul. Discursul nazist rationaliza "razboiul total", cu finalitate rasiala, legitimind astfel uciderea nu doar a soldatilor inamici, ci si a civililor (in special, a activistilor comunisti), a femeilor, copiilor si batrinilor. Un decret special scotea actiunile Wehrmachtului impotriva civililor de sub jurisdictia curtilor militare si recomanda represalii impotriva unor intregi comunitati in cazul in care se inregistrau actiuni antigermane. Vinatoarea de comisari sovietici si de partizani a deschis calea unor ingrozitoare masacre in masa (cele mai cunoscute fiind cele din Bielorusia si Ucraina). Dispretul fata de slavi a facut ca tratamentul rezervat prizonierilor de razboi sa nu respecte conventiile internationale, astfel incit peste 3 milioane de prizonieri de razboi, adica aproape 60% dintre cei luati in captivitate de armata nazista, sa piara pina la sfirsitul razboiului, ucisi sau lasati sa moara.

Antisemitismul imbracat tot sub forma rationalitatii militare a legitimat actiunile vaste impotriva evreilor. Ideea initiala era ca populatia evreiasca sa fie ucisa de Einsatzgruppen, unitatile mobile criminale de trista faima. Cum a devenit clar destul de repede ca unitatile Einsatzgruppen nu fac fata, Wehrmachtul a fost angajat in aceasta actiune genocidara. Crimele impotriva evreilor au fost fie ordonate, fie spontane, cu motivatii dintre cele mai diverse. Din studiile facute, a reiesit ca motivatia ofiterilor si soldatilor in virsta era legata cu precadere de memoria primului razboi mondial, de mitul antisemit al "pumnalului in spate" si de o inradacinata spaima/aversiune provocata de comunism, in timp ce militarii mai tineri erau motivati mai ales de antisemitismul rasist nazist. "Barbarizarea razboiului" (dupa expresia lui Bartov), dezumanizarea, privatiunile cotidiene, entuziasmul victoriei sau frustrarea infringerii, expunerea continua la bombardamentul ideologic, rutinizarea violentei, conformismul criminal si altele au contribuit la transformarea soldatilor si ofiterilor din oameni obisnuiti, care poate purtau in portofel fotografia fiului sau nepotului, in ucigasi de civili, de oameni fara aparare.

Aceasta realitate tulburatoare a fost si este inca greu de acceptat in Germania. Intre istorici exista deja consens asupra faptului ca armata regulata a fost implicata in atrocitati, dar publicul este inca refractar si se repliaza pe vechile clisee confortante. O expozitie deschisa in 1995, care prezenta publicului larg crimele Wehrmachtului de pe frontul de est, a fost primita cu extraordinara ostilitate. Reactia este pina la un punct de inteles, pentru ca este vorba despre multi dintre parintii, bunicii si strabunicii germanilor de astazi.

Atrocitati de felul celor comise in Uniunea Sovietica au fost repetate de catre Wehrmacht in Serbia, Grecia sau Italia. Evreii din Romania au cunoscut si ei barbaria militara nazista, pogromul de la Iasi fiind cel mai bun exemplu, aici soldatii germani si romani din armatele regulate gasindu-se umar la umar in vinatoarea de evrei. In Romania, dezbaterea dureroasa asupra responsabilitatii bunicilor nostri inca nu a avut loc.

Asadar, pe scurt: da, uniforma Wehrmachtului este simbol nazist si este privita ca atare peste tot in lume, pentru ca, asa cum am vazut, a existat o asociere intru ideologie si crima dintre armata regulata germana si regimul nazist.

Adoptarea Declaraţiei de la Terezin de către Conferinţa internaţională „Holocaust Era Assets”
Bucureşti, 30 iun /MAE/ Ministerul român al Afacerilor Externe salută adoptarea, la 30 iunie 2009, a Declaraţiei de la Terezin de către Conferinţa internaţională „Holocaust Era Assets”, care a avut loc în perioada 26-30 iunie 2009 la Praga şi Terezin.

Conferinţa, la care au participat 46 de state, precum şi importante organizaţii internaţionale interguvernamentale şi nonguvernamentale, a fost organizată de Preşedinţia cehă a UE şi a avut ca obiect problematica despăgubirii victimelor nazismului, procesul de restituire a proprietăţilor, obiectelor sacre şi culturale confiscate evreilor în timpul celui de-al doilea Război Mondial, educaţia cu privire la adevărul despre Holocaust, precum şi asistenţa socială pentru supravieţuitorii şi urmaşii victimelor Holocaustului.

În intervenţia sa din cadrul Conferinţei, şeful delegaţiei României, secretarul de stat pentru afaceri strategice Bogdan Aurescu, a arătat că în ultimii douăzeci de ani societatea românească a devenit conştientă de necesitatea de a aborda cu responsabilitate problematica Holocaustului. A subliniat, totodată, progresele înregistrate în ceea ce priveşte restituirea bunurilor comunităţii evreieşti din România, accentuând voinţa politică fermă de continuare a acestui proces, şi a prezentat măsurile de protecţie socială adoptate pentru supravieţuitorii Holocaustului şi pentru rudele victimelor acestuia. Bogdan Aurescu a subliniat de asemenea rolul României în introducerea temei combaterii antisemitismului pe agenda OSCE şi conferinţele organizate de ţara noastră în 2007 şi 2008, la Bucureşti, pe această temă.

Declaraţia finală a Conferinţei, care nu are valoare juridică obligatorie, prevede, în principal, adoptarea de către statele participante de măsuri vizând restituirea proprietăţilor şi bunurilor comunităţilor evreieşti confiscate de regimul nazist şi a operelor de artă şi obiectelor de cult jefuite în perioada celui de-al doilea război mondial. De asemenea, statele participante s-au angajat să adopte măsuri de protecţie socială pentru supravieţuitorii Holocaustului şi victimele persecuţiilor naziste şi să adopte măsuri vizând educaţia, comemorarea şi cercetarea Holocaustului. Ţara gazdă a Conferinţei, Republica Cehă, s-a angajat să găzduiască sediul unui nou înfiinţat Institut European privind Memoria Holocaustului.

În marja conferinţei, şeful delegaţiei române a avut scurte întâlniri cu congresmanul american Robert Wexler, rabinul Andrew Baker (director al American Jewish Committee), Moishe Smith şi Dan Mariaschin (preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte al B’nai B’rith International), Christian Kennedy, ambasador cu însărcinări speciale pentru problematica Holocaustului în Departamentul de Stat al SUA, Tomas Kraus, director executiv al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Republica Cehă, Milos Pojar, reprezentant special pentru Conferinţa „Holocaust Era Assets”.

http://telaviv.mae.ro/index.php?lang=ro&id=31&s=87948

Evreii din Făgăraş ameninţaţi printr-o scrisoare plină de simboluri naziste
Miercuri, 21 Ianuarie 2009 19:33 Evreii din Făgăraş ameninţaţi printr-o scrisoare plină de simboluri naziste ,,De nu vă veţi Pocăi, cu toţii veţi pieri la fel!“ Pe adresa sinagogii din Făgăras a venit o scrisoare de ameninţare, plină de simboluri naziste si de citate biblice ultimative care îndeamnă la pocăintă si botez întru Domnul. Aparent, citatele vin din partea unor organizatii adventiste. Scrisoarea poartă stampila „Craiova Tranzit“ si are scrisă corect si citet adresa sinagogii. Deoarece la Făgăraş nu există un rabin care să oficieze serviciul religios, scrisoarea a ajuns la unul dintre membrii comunitătii evreieşti.În această vară sinagoga din Făgăraş a fost curătată de gunoaie şi de inscripţii sataniste şi naziste, după ce în urmă cu aproape 20 de ani a fost desacralizată si lăsată în paragină. Simboluri naziste ,,Sunt şocat de primirea acestei scrisori si nu înteleg care ar putea fi sursa ei si cu ce scop. Mesajele sunt ofensatoare si nu stiu de ce tocmai acum cineva a făcut un astfel de demers“ spune unul dintre membri micii comunitătii evreiesti din Făgăras. În plicul venit pe adresa sinagogii se afla un afiş format A4 alb- negru, pe care au fost scrise cu roşu, de mână, câteva citate biblice şi denumirea unei ligi adventiste inexistentă. În mod evident, încă de la prima vedere, se poate observa o incoerenţă a mesajelor şi siglelor de pe afişul de ameninţare, chiar dacă fiecare sunt bogate în semnificaţii. Şochează în primul rând siglele naziste şi neonaziste, încadrate de sigle ale unor organizaţii adventiste sau colaboratoare cu acestea. În partea stângă sus este tipărită o zvastică nazistă, iar în centru jos se poate vedea Adolf Hitler, încadrat de SS-işti, sub o statuie în care este reprezentat vulturul imperial al celui de-al Treilea Reich. "N9S" nu recunoaşte Holocaustul În partea de jos a afişului se află bannerul unui partid neonazist britanic ,,N9S“. Acesta a fost înfiintat în 1977. Scos în afara legii, partidul milita printre altele şi pentru nerecunoaşterea Holocaustului, în care au fost exterminaţi de nazişti aproximativ 6 milioane de evrei. Pe părţile laterale a afişului se poate citi ,,Nu Vechea Stângă“. Aparent inscripţia este fără sens şi singura corelare poate fi făcută pe bază politică. Conform analiştilor ,,Vechea Stângă“ ar îngloba social-democraţia şi proiectul comunist, care nu au reuşit să creeze acea lume echitabilă şi egalitară promisă, ceea ce a condus la un nou val de proiecte egalitare în anii ’60. Ameninţaţi cu citate din Biblie Pe afiş sunt scrise de mână, cu o caligrafie frumoasă şi formată, câteva mesaje identificate drept citate din Biblie. Primul este ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!“ identificat drept fiind cea ce zice Domnul Iisus în Marcu 1,15. Teologii consideră că nu este un mesaj justiţiar pentru că tot Isus a spus ,,Nu am venit ca să judec lumea, ci să o mântuiesc“. În cazul acestui afiş şi în corelare cu celelalte citate din Biblie, poate fi interpretat drept un ultimatum. Al doilea mesaj scris cu roşu şi adresat evreilor din Făgăraş spune: ,,Pocăiţi-vă şi fiecare să se boteze întru Numele Domnului Isus!“ , o aluzie directă la faptul că evreii nu se botează în sensul creştin al cuvântului. Ultimul mesaj, îngroşat, spune ,,De nu vă veţi Pocăi, cu toţii veţi pieri la fel! Aşa grăieşte Domnul“. Acest citat bilblic în corelare cu simbolurile naziste poate duce cu gândul la o ameninţare cu un nou Holocaust, de natură spirituală sau chiar fizică. De altfel, însăşi scrierea unor citate biblice sub aripile vulturului hitlerist este de natură să şocheze. ,,Afiş codat“ sau o simplă farsă? Deşi mai multe sigle ale unor organizaţii adventiste se regăsesc pe afiş, este greu de crezut că între cele două religii ar exista un conflict. Scrisul îngrijit, cunoaşterea precisă a adresei destinatarului şi modul în care este făcut afişul indică faptul că cine l-a realizat are cunoştinţe destul de avansate. Este puţin probabil să fie o farsă inocentă din partea unor puşti care caută să se distreze. Pe de o parte, afişul pare a fi lipsit de coerenţă, încărcat cu prea multe simboluri. Pe de altă parte, însăşi prezenţa multitudinii de simboluri duce cu gândul la faptul că există un mesaj codat, care aşteaptă să fie descifrat. Adventiştii se delimitează de autorii afişului Pastorul Viorel Dima, director al departamentelor de comunicare şi libertate religioasă din cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, declară că deşi pe afiş apar siglele unor organizaţii adventiste sau colaboratoare ale Bisericii Adventiste, acestea au fost puse fără acordul proprietarilor. ,,Într-adevăr siglele sunt de la organizaţiile noastre. Cu comunitatea evreiască noi suntem însă într-o relaţie specială. Am avut cu o săptămână înainte de Crăcin un simpozion la care a participat şi Primul Rabin, am fost şi la o emisiune împreună şi noi suntem recunoscuţi prin excelenţă cu ziua de sâmbătă ca zi de închinare la fel ca şi dânşii. Deci ne apropiem foarte mult. Ne dezicem foarte ferm de lucrul acesta şi nu avem nicio legătură. O să scriu chiar o scrisoare comunităţii evreieşti de acolo din localitate şi încerc să iau legătura şi cu primul rabin pentru a lămuri problema. În mod clar ne delimităm de autorii acestui afiş şi sperăm să fie identificaţi şi traşi la răspundere“ a declarat pastorul Viorel Dima.

http://gerula.weblog.ro/2009-01-22/684548/Evreii-din-F%C4%83g%C4%83ra%C5%9F-amenin%C5%A3a%C5%A3i-printr-o-scrisoare-plin%C4%83-de-simboluri-naziste.html

Eu nu cunosc să se fi distrus … nu ştiu … nu ştiu, nu cred că era …ăăă… nu era … erau legile ălea stricte, legile foarte severe … îîî … am avut nişte prieteni aicea …. În jur … bine era mai mare cu vreo 17 – 18 ani … îîî … eu aveam vreo 16 ani şi într-o zi a dispărut …. Şi unde-i Nicu, unde-i Nicu … nimeni nu ştia … şi Nicu a apărut după vreo două – trei săptămâni … vai de capul lui, bătut – zdrobit, a fost la Securitate. Că dăduse cineva telefon că era simpatizant al legionarilor. Ştii? … Şi am luat aşa socoteala înapoi şi în perioada legionarilor el avea vreo 6 – 7 ani … şi era simpatizant al legionarilor. A dat cineva telefon l-au luat, l-au bătut, i-a dat drumu’. Astea au fost lucruri care au băgat frica în oameni, fiecare făcea … E mai bine libertatea asta de acuma! [exclamaţie] Faci ce vrei, vorbeşti ce vrei, simpatizezi cu cine vrei. Dar … îîî .. exagerezi, nici acuma a început cu atâtea cazuri … ţi-e frică seara să ieşi pe stradă.

- Ce fel de activităţi făceaţi în familie în perioada asta?

- … îîî … în familia mea? …

- Da

- Făceam nici o … ce activitate. Mă duceam la serviciu, activităţi culturale la întreprindere şi veneam acasă. Mai citeam o carte …
- Mergeaţi în vacanţă?

- În fiecare an … mă duceam … ultima perioadă am fost unşpe ani la rând la Felix, Băile Felix mi-a plăcut să mă bălăcesc în apa aia caldă. Şi înainte mă duceam pe litoral în fiecare an, nu exista şi primeai biletul gratuit de la întreprindere şi dacă nu era gratuit, era o nimica toată … puteai să se … azi nu poţi să-ţi permiţi să te duci în concediu undeva fără … nici n-am fost în concediu după ’90 … adică am fost, pardon am fost … din ’90 sunt aicea, am fost în Israel la sora mea … o lună, acum … 3 ani …

- Aţi vizitat monumente istorice?
- Unde? - În cadrul vacanţelor, aicea?

- Da… bineînţeles … monumente, am vizitat şi muzee că-mi plac şi în Bucureşti că mă duceam … îîî … lucrând la desfacere, la fabrică mergeam trimestrial câte zece zile – două săptămâni la contractări … Şi … îîî … fiind în Bucureşti, la teatru mă duceam la spectacole dacă aveam noroc să prind o … un hotel, undeva cu televizor care prindea bulgarii, stăteam toată noaptea la televizor, aicea era program de două – trei ore … şi ăla era aşa cu …- Ce fel de sărbători aveaţi în familie?

- Sărbători, aniversări la păstrăm, le ţinem … îîî … eu de fapt …îîî .. Sărbători ţin dublu, că ţin şi pe ale soţiei: fiind creştină, şi ţin şi ale mele, cu ea împreună, nu am avut niciodată discuţii … în legătură cu problemele astea: sărbătorile tale, ale mele sau … le-am respectat împreună …

- Ce se făcea pe 23 august?

- Pe 23 august după demonstraţii se mânca mici şi se bea bere. [râde] …- Aţi participat la ele, la demonstraţii?

- Sigur, păi era obligatoriu! Ce … un singur an am avut şi eu invitaţie la tribuna specială şi am zis că nici dacă mă obligă nu mă mai duc la tribună … Să stai în picioare aşa, şase ore stăteai în picioare pe loc … n-am mai putut să mai pornesc, eram toţi înghesuiţi acolo, aşa măcar mergeai, treceai pe la tribună, te mai mişcai şi după ce ai trecut făceai ce vrei ….Noi de obicei ne ăntorceam la fabrică şi cantina aia mare ne făcea mici, bere, contra cost, bineînţeles. Da’ era plăcut [exclamaţie] cu colegii …

- Se făcea ceva de 1 decembrie?

- De 1 decembrie ? Nuu [exclamaţie] Se făcea de 30 decembrie …Ziua Republicii … - Ce se făcea? Cum se desfăşurau lucrurile?

- Ne dădea un kilogram de carne, nu ni-l dădea de Crăciun … ca să nu … avem de Revelion şi să făcea un miting, o discuţie şi cam asta era toată … sărbătoarea, mare era de 1 mai, 23 august, mai mare, 30 decembrie … da …- Aţi spus că obişnuiţi să citiţi. Aveţi o carte preferată?

- Da, am citit mai multe cărţi, n-am … una preferată, mi-a plăcut “Cel mai iubit dintre pământeni” … ăăă … acuma dacă apărea poate nu era atâta interes … ăăă … nu plăcea cum a plăcut la vremea aia, că a apărut erai surprins, erai … No, când eram puşti am citit “Elevul Dima dintr-a şaptea”, cărţi din astea care le citeai p-ascunselea pentru că vorba aia, puţin de sex, de viaţă sexuală şi puşti la vârsta aia [râde] …- Ce se putea cumpăra şi ce achiziţionaţi în perioada comunistă?

- Păi se putea, cumpăra, cu salariu … banu’ era ban [exclamaţie] Se putea procura mai multe dar nu să găsea. Îmi făcusem o relaţie la un restorant de unde cumpăram carne la preţul de restorant. Dar puteam să procur că nu fiecare putea … Şi în rest dimineaţa când mă duceam la servici, în fiecare dimineaţă treceam prin hală, prin piaţă şi mai prindeai dimineaţa, vindea conserve , pateuri, chestii din astea. Vedeai o coadă, fugeai acolo .. Nu puteai prea multe … - Aţi vrut să citiţi ceva şi nu aţi putut să cumpăraţi?Era …

- Nu, nu, nu … eu … am acasă o blibiotecă, cred că am vreo … trei sute de volume, dar citeam la bibliotecă. La bibliotecă găseai cărţi, dacă nu la întreprindere la bibliotecă, găseai la biblioteca centrală …

-Există vreo pesoană remarcabilă pe care aţi întâlnit-o în viaţă şi v-a influenţat puternic?

- M-a influenţat puternic, o dată comandatul ăla neamţ care ne-a salvat … enorm de mult … şi … îîî … Lange îl chema, nu ştiu ce era maior, colonel, nu ştiu ce era, dar îl chema Lange , ştiu avea un câine lup, mare, frumos, cu care mă jucam şi eu, adică se obişnuise … şi … îîî … ăla m-a impresionat extraordinar de mult … ca om … atuncea, ştii ? noi ne pregăteam pentru … şi acolo a făcut sortarea aia: copii separat şi nu ştiu dacă … sora mea intra precis pentru cei de muncă. Ştiţi? Şi eu eram slăbuţ, foarte slăbuţ, înăltuţ, eram cred că intram şi eu acolo. Şi ceilalţi mergeam cu bătrânii la … moarte … Am avut perioade foarte grele, de exemplu când ne-am dus în lagăr în Transnistria ne-a dus pe jos, de la Cernăuţi pe jos, unde ajungeam seara şi … îîî … gărzile care ne conduceau, un teren aşa, o poieniţă oprea, “aici înnoptăm” şi domea afară … o fost cazuri în care ne trezeam dimineaţa şi era unu doi morţi … rămâneau bolnavi, obosiţi, peste noapte, în vârstă, nu ţinea … şi atunci aducea nişte lopeţi, hârleţe, gărzile şi zicea “Gata [exclamaţie] [a tuşit] îngropaţi-i acolo sub pădure!” aşa ceva . Erau şi gărzi, ei se schimbau la diferite posturi nu ştiu … erau care erau călare, mergeau călare sau cu căruţa …erau din ăia cu “Hai mai repede!” şi îţi dădea cu biciu’ sau cu băţul. Erau şi din ăia care zicea “Băi pustiule, vino încoace![exclamaţie] Ia o bucată de pâine [exclamaţie]” sau vedea unu’ obosit bătrân sau copil, îl urca în căruţă … oameni şi oameni, sunt diferiţi oameni, asta şi acuma întâlneşti aşa … aşa că …

-Aveţi vreo amintire specială aşa mai … care v-a marcat, în afară de cele care ni le-aţi povestit?

- Ce m-a marcat mult şi nu pot să uit … că … ăăă … iarna lu’ ’41 spre ’42 că era foarte aspră, era ger şi acolo în Ucraina era şi mai frig, când am avut febră tifoidă … Ştiu că eram în pat aşa cu ochii închişi şi părinţii discutau în şoaptă şi tata zicea “Ce greu o să ne fie să săpăm groapa, îi îngheţat pământu’ “ şi atuncea ştiu că mi-a şters mama lacrimile şi a zis: ”Te doare ceva?” Ştii? … Şi n-am răspuns şi tata a spus “lasă-l că doarme.” Ştii? Astea-s … De câte ori îmi aduc aminte îmi vine să plâng … Da erau multe chestii din ăstea aşa …
O dată am fost prins, atuncea am mâncat o bătaie extraordinară, cu un văr de-al meu, am ieşit din lagăr pe sub sârmă şi erau şi santinele care te vedeau, să făceau că nu te văd şi era frig, o gheaţă … erau nişte case dărâmate de la bombardament. Şi acolo majoritatea caselor erau din bârne de lemn făcute, nu erau solide aşa şi acolo mai găseai …[ s-a terminat prima parte a casetei]. .... Mergeam de multe ori şi luam câte un lemn, acolo unde era în lagăr erau ... case cu sobe, da’ nu-ţi dădea lemne de încălzit ....Şi o dată m-am dus cu vărul meu să luăm nişte lemne ... şi ne-au văzut o santinelă şi a zis “Stai!”[ exclamaţie] şi noi nu .... şi am fugit era un lac mare acolo, era îngheţat şi noi pe lac ăla şi santinela după noi ....Şi am fugit cât am fugit noi, slabi, nehrăniţi, ne nimica ... am căzut acolo pe lac şi ne-a luat şi ne-a târât la post acolo... şi am mâncat o bătaie [accentuează] de ...nu ştiu ce perioadă nu puteam să şă ... ăăă ... ăd pă scaun ... ne-a trâtit jos şi ne-a bătut cu centura, da’ cu partea aia a cataramei şi io eram dedesupt şi văru’ meu era deasupra mea .... şi când dădea ăla cu ca .. tarama, cu centura vărul meu se sucea şi tot la mine ajungea ... Eram bătut măr ştiu că .... la masă stăteam în genunchi pe scaun şi ... îîîî ... asta iar a fost o chestie de n-am s-o uit niciodată. Multe chestiuni din ăstea... am trecut prin multe ...


- Dacă ar fi să vă gândiţi la viaţa dumneavoastră în ansamblu ce aţi schimba?

-V-am spus adineori ce aş schimba aicea în ţara asta, aş pune faţă în faţă cu ....îîî ... poporul nu înţelege ... ăştia spun una, el cică nu e adevărat, ştii? ... şi unii nu ştie în ce direcţie s-o ia ...a ar trebui schimbat ceva .... trebui ... s-a schimbat dom’le[ exclamaţie] i-aş pedepsi în primul rând groaznic.... am văzut acum trei zile la... sau când ... la televizor, copii ăia aduşi de la Siret, care au fost chinuiţi, bătuţi, nu ştiu să vorbească, nu ştiu să mănânce, când te apropii de ei se sperie …arăta … mi-a dat lacrimile, când am văzut … eu pă ăia i-aş pedepsi ceva groaznic de la primar… prefect şi tot … până la femeia de servici i-aş pedepsi să simtă dom’le [exclamaţie], [loveşte cu pixul din mâna dreaptă suprafaţa mesei] Să poate copii trataţi aşa [loveşte cu pixul din mâna dreaptă suprafaţa mesei] Sau alţii care … viol la copii …Ieri … aseară, o fetiţă de 10 ani violată …De cine ? de tatăl ei ? Ăştia-s crime, dom’le [exclamaţie] … Ăştia trebe … După aia cu raţa, aia care a furat raţa, nici n-a furat-o … că era cu raţa în mână … şi raţa era la proprietar primeşte patru ani . Hai să fim serioşi [exclamaţie] nu ? Şi poliţiştii ăia care l-au omorât pe ăla în bătaie, probabil că o să fie liberi, nu ?
- Puteţi să numiţi un monument din primul război mondial în zona dumneavoastră?

- În zona Cernăuţiului ? Era monumentu’ … lu’Ştefan cel Mare, un monument mare, frumos, chiar în Cernăuţi, chiar pe strada Ştefan cel Mare … - Ce credeţi despre noile nume de străzi introduse după 1989?

- Li s-a dat din nou numele, singura chestie că asta era strada Mureşenilor şi nu era Poarta Schei şi s-a dat acuma la fosta 7 noiembrie, Mureşenilor ….. Nu e … după mine e mai drept aşa că-i casa Mureşenilor imediat unde se termină 7 noiembrie, mie îmi place [exclamaţie] Adică s-a revenit la vechile denumiri. Era normal … să să facă.

- Sunt în Braşov străzi legate de evenimente sau personalităţi din al doilea război mondial?

- … Nu ştiu asta că eu al doilea război mondial nu eram aicea …

- Ce credeţi despre numirea în ultimii 10 ani a unor străzi cu numele Antonescu?

- Păi … îîî … să vedeţi [exclamaţie] Chestia asta cu Antonescu aşa o chestie … vă spun părerea mea personală … ăăă … S-a auzit că în timpul războiului … adică evacuarea asta-n … Transnistria … s-o luăm de aicea … ăăă … Ordinul a fost dat de Antonescu … ca evreii să … prefecturile să facă deportările cum cred ei, sub ce formă şi … şi toată treaba a mers după spusele asta … prefecţii … au făcut treabă. De exemplu din Cernăuţi a … a evacuat, a trimes, din Iaşi … a fost trenul ăla al morţii, cu trenu’ … deci era mai bine pe jos cum am mers noi … Zic eu. Dar în alte localităţi … tot de prefect a … la Botoşani … am cunoştinţe, nici au fost foarte mişcaţi. Ca totuşi să ia o măsură, la Botoşani i-a obligat să poarte steaua galbenă pă piept … o zi , a doua zi a venit ordin să nu ….Deci au fost nişte … nişte chestiuni aşa, … nu ştiu dacă toată vina asta e a lu’ Antonescu, sau nu [exclamaţie] Pe urmă o chestie: am avut o discuţie cu cineva, tot părerea mea [exclamaţie] Dacă Antonescu s-ar fi opus lui Hitler… chestiile astea toate, îl lichida, nu ?Aşa [exclamaţie] Antonescu să opunea, Hitler îl lichida. Bine, el a făcut treaba asta … cu Hitler, convenţia ca să .. ăăă … şi reia teritoriile: Bucovina, Basarabia şi când mege cu armata până la … să-şi recapete teritorii … n-a fost aşa … că l-au obligat nemţii mai departe. Dacă Hitler ar fi dat ordin “Lichidaţi-l!” sau au … au mai fost cazuri din astea … cei care sunt împotriva lui … el … l-ar fi comemorat acuma că … ăăă …nu ? Eu consider că … da’ nu ştiu de unde vine că a fost declarat criminal de război … da’criminal de război, declarat şi în general … Şi ţiganii am fost deportaţi şi alte popoare şi a … asta mă depăşeşte asta-i prea departe … să pot să spun vinovat – nevinovat. Mă abţin aici [exclamaţie]

- Din amintiri, aşa, ce vă mai aduceţi aminte? … Aveau oamenii încredere în Antonescu? Cum era privit?

- Eu … îîî … în … clasa … a treia erau sau a doua ne-a scos în gara Cernăuţi, în uniforme de străjer. Să-l întâmpinăm pe Regele Mihai … a venit cu Carol, cu taică-său … trenul prezidenţial … asta-i mi-a duc bine aminte … a oprit puţin mai înainte de covorul … roşu care era spre scara vagonului şi [râde] au fugit nişte militari şi au mutat covorul încolo şi mecanicul a dat înapoi [râde] şi a făcut de vreo trei ori mişcarea asta. Şi … îîî … când s-a dat jos în sfârşit … Mihai era tot în uniformă de străjer îmbrăcat, era mai mare ca mine … fiindcă … era …bine erau copii mai mari erau şi mai multe clase … şi noi am cântat “Trăiască Regele” când a coborât din ăsta … Şi asta ţin minte că Mihai făcea aşa [scoate limba] …[râdem ] pe cuvâtul meu [exclamaţie] Scoatea limba … şi ne uitam aşa, râdeam, nu ştiam … regele … oricum. Aşa că [exclamaţie] … Asta … Eu mai multe n-am din copilărie … nu poţi să-ţi aduci aminte ce şi am … Aveam o prăvălie acolo în Cuciuru Mare, tata să ocupa de asta …. Grădina pe lângă casă. Mama era casnică …

- Câţi ani aţi fost deportat?

- Patru ani … din ’41 până-n ’44, aproape patru ani fără câteva luni …..

Mandat de arestare emis pe numele unui fost paznic de lagar nazist de origine romana
Un judecator spaniol a emis saptamina trecuta mandate internationale de arestare pe numele a trei fosti paznici de lagare naziste, inculpati pentru complicitate la crime impotriva umanitatii si genocid, informeaza AFP, citata de Hotnews.com.
Cei trei inculpati sint Johann Leprich, in virsta de 85 de ani, de origine romana, Anton Tittjung, in virsta de 85 de ani, de origine iugoslava si Josias Kumpf, de 84 de ani, de asemenea de origine iugoslava.
Potrivit justitiei spaniole, primul dintre ei ar locui in Statele Unite, iar cel de-al doilea, in Austria.
Cei trei sint vizati de o plingere depusa de familiile unor spanioli deportati in lagarele de concentrare naziste de la Mauthausen, Sachsenhausen si Flossenbürg, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Plingerea il vizeaza, de asemenea, pe fostul nazist de origine ucraineana John Demjanjuk, in virsta de 89 de ani, expulzat in luna mai a acestui an din Statele Unite in Germania, unde este acuzat ca ar fi participat la asasinarea a aproape 30.000 de oameni in lagarul nazist Sobibor (actualmente in Polonia). John Demjanjuk urmeaza sa fie judecat in curind in Germania, motiv pentru care justitia spaniola a decis sa nu emita mandat de arestare pe numele sau.

România, Dacia Hyperboreeană

Cunoscînd aceste lucruri,
expediţiile foto ale lui Karl Hielscher capătă alte înţelesuri. N-ar fi
exclus ca portretele ciobanilor musceleni, de găsit în album, să fi
ajuns şi în arhivele „Ahnenerbe”, acelea cu „urmaşii rasei ariene”. De
altfel, interesul naziştilor pentru România a fost mult mai manifest.
În 1938, dr. Franz Altheim şi partenera sa Erica Trautmann caută, mai
multe zile, ruine ale cetăţilor dacice, într-un voiaj finanţat de
Societate. Cei doi considerau România drept vechea Dacie hiperboreeană,
pe urmele unui studiu semnat de marele iniţiat Vasile Lovinescu şi
publicat în folileton, în Franţa. Nu ştim ce au găsit arheologii,
probabil că nimic important (timpul acordat săpăturilor fiind prea
scurt…), cert e că expediţia Ahnenerbe a continuat în Orient, după ce
dr. Altheim s-a întâlnit, la Bucureşti, cu un oarecare Grigore
Florescu, directorul Muzeului Municipal.
Ce s-a ales de Ahnenerbe?

La
70 de ani de la aceste evenimente, după ce teoria rasei alese a dus la
milioane de morţi iar Cel de-al Treilea Reich s-a prăbuşit în ruine, o
întrebare rămâne – au găsit naziştii relicve, magice sau nu? Dacă luăm
în considerare doar celebra Lance a Destinului, care-l fascina pe
Hitler, răspunsul e pozitiv. Dar Lancea n-a fost descoperită de
„Ahnenerbe”, a fost furată de la Viena… Şefii Societăţii au fost
judecaţi şi condamnaţi la Nurnberg. La proces, unul dintre ei şi-a
ascultat glacial condamnarea la spânzurătoare, apoi a rostit o
incantaţie din Bardo-Todol, Cartea tibetană a morţilor. Arhivele
Societăţii, de la Waischenfeld, Franconia, au fost distruse în 1945,
când locaţia a căzut în mîinile americanilor. Puţinele documente
filmate în Tibet, care circulă pe Internet, nu sunt lămuritoare. Dar
oare toate arhivele să fi fost distruse? Sau există pe undeva, pe la
Washington, un loc în care au ajuns, sub ştampila STRICT SECRET? N-ar
fi exclus… Adepţii teoriilor conspiraţiei pot să viseze în continuare.

Faţa neştiută a istoriei - Nazişti pe crestele Carpaţilor

*În urmă cu 70 de ani, o expediţie SS căuta la noi aşezări dacice iar un fotograf de geniu studia chipurile ciobanilor musceleni
În
filmele din seria „Indiana Jones”, am văzut cum Harrison Ford se lupta
cu naziştii, ca să pună mâna pe comorile pierdute ale umanităţii –
Chivotul Legii, Pietrele Tunetului sau Sfântul Graal. Puţină lume ştie
că ficţiunea are la bază date reale. De fapt, arheologii lui Hitler au
fost mult mai ambiţioşi. În încercarea de a demonstra existenţa unei
rase pierdute, ei au făcut săpături în toată Europa, din Islanda în
Bulgaria, ajungând până în Tibet. România a fost, şi ea, pe lista lor...
Ţin în mână o raritate bibliofilă – albumul „România. Natură. Clădiri.
Viaţă populară”, apărut în 1933 la Brockhaus, Lepizig (foto). Este
realizat de faimosul fotograf german Kurt Hielscher. Între anii 1931 şi
1932, artistul a bătut 25 de mii de km, pe drumurile desfundate ale
României Mari, făcând 5000 de poze, într-un proiect antropologic fără
precedent. Din cele cinci mii de fotografii, Hielscher va da la tipar
doar 304. Volumul, dedicat Maiestăţii Sale Regelui Carol al doilea, se
va constitui în cel mai spectaculos document etnografic privind ţara
noastră. Trecut la index de comunişti, albumul va fi recuperat după
1989 când, prin intermediul specialiştilor de la Muzeul Ţăranului
Român, o bună parte din planşe va fi prezentată publicului, stârnind
uimirea. Şi pe bună dreptate. Cartea lui Hielscher înfăţişează o
Românie arhaică, în care ţăranii poartă, încă, straiul popular, o ţară
a megaliţilor şi a troiţelor cu simboluri precreştine. Fotograful nu e
atras de feţele modernităţii, din marile oraşe.

În
schimb, privirea sa, filtrată prin lentilele Karl Zeiss, va zăbovi
asupra peisajelor sălbatice şi asupra chipurilor tăiate în piatră ale
locuitorilor din pustietăţi. De la Cetatea Albă în Maramureş, din
Dobrogea la Sibiu, trecând prin Muscel, personajele lui Hielscher par
supravieţuitori ai unei civilizaţii străvechi, peste care a trecut un
cataclism de nespus în cuvinte. Aceeaşi impresie o lasă şi alte lucrări
ale germanului, despre Spania şi Italia. Să fie o simplă modalitate
artistică? Sau e vorba despre o viziune mai complexă asupra lumii, cu
implicaţii neaşteptate? Ceea ce urmează ne poate lămuri...
Venirea
la putere a naziştilor nu poate fi explicată doar prin considerente
economice sau politice. A fost nevoie şi de un anumit context
intelectual, creat de filosofi, jurnalişti, oameni de ştiinţă. Învinsă
în Primul Război Mondial, plătind despăgubiri, bântuită de şomaj şi
inflaţie, Germania celui de-al Treilea Reich şi-a potolit frustrările
cu un amestec de mit, propagandă şi halucinaţie. În 1935, Heinrich
Himmler, comandantul organizaţiei SS şi al poliţiei secrete Gestapo,
aproba înfiinţarea „Ahnenerbe”, o societate de cercetări etno-istorice
şi rasiale, care cuprindea 400 de savanţi – lingvişti, antropologi,
arheologi, istorici. Scopul acestui proiect, desfăşurat sub egida SS,
era susţinerea ştiinţifică a tezei rasiste a superiorităţii rasei albe,
ariene. Naziştii considerau că istoria nu începe la Sumer ci, undeva,
în nord, printre gheaţă şi zăpadă. Acolo, în Ultima Thule, o rasă
superioară s-a născut în urmă cu 10 mii de ani, colonizând şi
civilizând întreaga Europă, migrând până în India şi Tibet ! Arienii,
strămoşii germanilor, blonzi şi cu ochi albaştri, ar fi fost stăpânii
continentului, cei care au ridicat megaliţii şi piramidele, cei care au
scris Vedele şi au fondat primele aşezări umane din Tibet. Tracii,
grecii şi romanii erau consideraţi „copiii” seminţiei Stăpânilor din
Nord. În schimb, populaţiile semitice, cu piele închisă şi ochii negri,
nu aveau ce căuta în schemă. Socotite inferioare şi învinuite că
„strică sângele şi obiceiurile”, ele urmau a fi date pieirii. Revenind
la Societatea „Ahnenerbe”, în traducere „Moştenirea străbunilor”, să
notăm că a început ca un Institut pentru studiul Scrierii şi
Simbolurilor, s-a dezvoltat ca o reţea universitară şi a sfârşit în
oroare, cu experienţe pe deţinuţii de la Dachau.
Expediţii arheologice în toată lumea

Ca
să justifice tezele superiorităţii ariene, arheologii „Ahnenerbe” au
început o serie extrem de vastă de cercetări, în domeniul folclorului,
legendelor, geografiei sacre, istoriei. Mai mult, a existat o secţiune
ezoterică, interesată de tot ce ieşea din perimetrul ştiinţei academice
– magie, relicve, demonologie. Nume cunoscute de scriitori şi filosofi
(precum Ernst Junger şi Martin Buber) au colaborat cu „Ahnenerbe”.
Societatea edita reviste şi cărţi, se implica în formarea viitorilor
ofiţeri SS, propunea tinerilor o educaţie spartană, prin alpinism şi
speologie… Dar, mai presus de orice, organiza expediţii. Cu sprijinul
mai marilor celui de-al Treilea Reich, au fost demarate vaste expediţii
arheologice, în cautare de relicve. Sunt de notat cercetările din 1938,
din Danemarca, unde s-au adus la lumină diverse situri wikinge, precum
şi cele din Germania, la strania formaţiune muntoasă Externsteine,
locuită din preistorie, unde naziştii au căutat mormântul împăratului
Wilhelm Păsărarul. Odată cu ocuparea ţărilor europene, „Ahnenerbe” îşi
extinde aria de acţiune. Regele Boris al Bulgariei semnează un protocol
cu Himmler, încredinţând Societăţii exclusivitatea cercetărilor
arheologice. Grecia, Polonia, Croaţia sunt noile ţinte. De exemplu, în
Grecia, arheologii nazişti au căutat faimosul Tezaur de la Delphi,
precum şi intrarea în peşterile lui Poseidon. În Franţa, „Ahnenerbe”
pune mâna pe Tapiseria de la Bayeux, relicvă înfăţişând lupta
normanzilor cu saxonii, îu urma invadării Britaniei. Steagul cu
zvastică e ridicat pe Elbrus, cel mai înalt munte al Armeniei, locul
unde se presupune că a eşuat Arca lui Noe, dar şi în Tibet. În 1939, o
echipă de alpinişti, condusă de ofiţerul SS Ernst Schäfer, va ajunge la
Llhasa, unde va fi primită de demnitarii tibetani. Oamenii lui Hitler
voiau să ştie cât mai multe despre anumite exerciţii spirituale
budiste, despre strămoşii tibetanilor, consideraţi urmaşi ai
atlanţilor, precum şi despre intrarea în Shambala, marea cavitate
interioară în care s-ar ascunde o civilizaţie superioară… Să mai spunem
că nici craniile de cristal, găsite în Brazilia, n-au scăpat de
interesul arheologilor germani. Şi nici ruinele marilor oraşe din Anzi.

Taranii Traian Oroian (in varsta de 75 de ani in 1984), batranul Ioan
Hulpe (96 de ani in 1984, dar inca foarte vioi) si fiul acestuia, Ioan
Hulpe (in varsta de 15 ani in 1944) povestesc restul evenimentelor. In
noaptea de vineri, 15 septembrie 1944, ei au primit ordin de la membrii
Garzii Nationale sa se prezinte la casa supraintendentului de lucrari
publice in ziua urmatoare, la amiaza, impreuna cu carele lor cu boi si
cu mancare pe trei zile. Cand au ajuns acolo, au gasit alti sateni,
toti romani, cu inca 12 care cu boi.

Sambata, 16 septembrie 1944, la amiaza, satenii asteptau in caldura
torida, impreuna cu cele 14 atelaje. La 2 dupa-amiaza jandarmii le-au
ordonat evreilor sa iasa. Dupa ce 20 de tineri fusesera deja luati,
grupul numara 68 de femei, peste o duzina de copii intre 1 si 8 ani,
peste treizeci de adolescenti (majoritatea sub 15 ani), 20 de persoane
intre 50 si 60 de ani si 6 persoane intre 70 si 83 de ani. Evreii se
temeau. Ei i-au intrebat pe jandarmi si pe consatenii lor, membri ai
Garzii Nationale, unde vor fi dusi. Multe femei au inceput sa planga si
se crease panica. Barbatii si femeile mai in varsta, impreuna cu copiii
mici, au primit ordin sa se suie in carele trase de boi; tinerii urmau
sa plece in mars, in grupuri adunate in jurul fiecarui car. Cel putin
cate doi jandarmi insoteau fiecare car si procesiunea se puse in
miscare. Traian Oroian, un om hotarat, i-a pus pe cei doi Hulpe in
capul coloanei. Ioan Hulpe, tatal, era singurul care intelegea maghiara
la perfectie. "Lasati-l pe el sa mearga in frunte - pentru orice
eventualitate", isi aminteste T. Oroian ca ar fi spus.

Coloana inainta incet prin Sarmasel. Evreii erau extenuati de foame si
de cinci sau sase zile de sete. Chiar si boii sufereau. Oroian i-a spus
lui Hulpe sa le ceara jandarmilor, in maghiara, sa permita adaparea
boilor. Ei i-au raspuns: "Animalele care trag la jug au voie sa bea
apa, dar va veti pierde viata daca indrazniti sa dati macar un strop de
apa animalelor din care sau celor care merg pe jos". Romanii au fost
nevoiti sa desjuge boii si sa-i adape la o fantana, in timp ce evreii,
in special copiii, cerseau in van putina apa.

La Sarmasel, Erzsebet Budai, de origine ungara, a vazut coloana si a
recunoscut doi jandarmi, János Pánczel si Sándor Pál, care ii fusesera
colegi de scoala, amandoi originari din Sarmasu. Ea i-a intrebat: "Unde
ii duceti pe evrei?". Pánczel a replicat in universalul stil cazon:
"Unde am primit ordin sa-i ducem". Doamna Budai a vrut sa dea apa
copiilor evrei, dar a fost alungata.

In timp ce umbrele inserarii deveneau din ce in ce mai lungi, coloana
nenorocitilor evrei parasea Sarmaselul si se indrepta spre soseaua Cluj
_ Targu-Mures, apropiindu-se de padure. Dl. Oroian isi aduce aminte ca,
la un moment dat, coloana s-a oprit brusc. Un soldat s-a dus sa vada
care era cauza acestei intarzieri. Familia Hász se afla printre cei
care urcasera in carul lui Oroian. Dl. Hász statea in picioare, alaturi
de fiica sa maltratata, imbratisata de mama sa. Dl. Oroian a sugerat:
"Domnule Hász, acum e momentul potrivit. Fugiti in padurea de langa
noi. Jandarmul a plecat. O sa reusiti". Aratand spre sotia sa si spre
fiica sa plina de sange, Hász i-a raspuns domnului Oroian: "Multumesc,
Traiane, Dumnezeu sa te binecuvanteze, dar nu le pot parasi". Si a
ramas.

In cele din urma, pe la apus, coloana a ajuns la kilometrul 61-62 de pe
sosea, intr-un loc singuratic: de o parte se gaseau dealurile golase
ale Sascutului (unde asteptau, pregatite, gropile comune); de partea
cealalta era o fantana si, nu foarte departe, mai erau doua casute, una
apartinea padurarului Ioan Mocean, iar cealalta ajutorului sau, Ioan
Aluasi. Convoiul carelor trase de boi a primit ordin sa se opreasca
langa fantana. Evreii au fost pusi sa coboare si erau impinsi cu
brutalitate. Ei au cersit pur si simplu apa. Cererii lor i s-a raspuns
cu insulte. Evreii au fost siliti sa se aseze langa fantana, sa nu se
miste si sa nu vorbeasca. Romanii si cele 14 care de boi au fost
trimise inapoi, la Sarmasu.

Aproape 40 de ani mai tarziu, la 21 iunie 1984, calatoream, in amurg,
pe aceeasi portiune de sosea, indreptandu-ma spre Camarasu, unde
locuieste acum, impreuna cu sotia sa, ultimul martor al evenimentelor
acelei nopti, fostul ajutor de padurar, Ioan Aluasi. O mila mai incolo
am parasit drumul asfaltat si am apucat-o spre Camarasu. De aici incolo
se intindea un drum de tara.

Atat domnul, cat si doamna Aluasi, in varsta, acum, trecuti de 70 de
ani, lucrau in gradina de legume. Dupa ce copiii din sat i-au strigat,
m-am recomandat si le-am explicat motivul vizitei mele. Ne-am asezat in
jurul mesei, la lumina unei lampi cu gaz, si familia Aluasi a inceput
sa povesteasca cele intamplate in acea noapte de neuitat din 16-17
septembrie 1944.

In perioada respectiva, atat dl. Aluasi, cat si dl. Mocean, care lucrau
ca padurari, traiau impreuna cu sotiile si copiii lor (sase si,
respectiv, noua copii) in doua case din apropierea fantanii. La apusul
soarelui ei au vazut sosirea carelor cu boi si au recunoscut imediat pe
evreii din Sarmasu. Evreii implorau sa li se dea apa; cei doi padurari
si sotiile au vrut sa le dea apa, dar au fost goniti de jandarmi. Ei
si-au trimis apoi copiii cu apa, dar nici ei nu au avut mai mult succes
decat parintii lor. Dl. Aluasi i-a auzit pe jandarmi spunandu-le
evreilor ca vor fi dusi "la Kolozsvár", adica la Cluj.

Jandarmii si cativa membri ai Garzii Nationale au intrat in casele
celor doi padurari si le-au spus sa "stea linistiti si sa se tina
departe de evrei, altfel...". Dupa lasarea intunericului au sosit
camioane incarcate cu jandarmi unguri. A aparut si o limuzina eleganta,
iar un ofiter a descins din ea. Au fost aprinse cateva felinare cu
petrol lampant si jandarmii, inarmati si purtand felinarele, au inceput
sa urce dealurile. A fost multa vanzoleala intre camioanele stationate
pe sosea si dealul din apropierea gropilor comune.

I. Aluasi si I. Mocean, foarte alarmati, s-au ascuns in lanurile de
porumb. Astfel, se aflau mai aproape de gropile comune, dar nu puteau
fi vazuti. Ei isi lasasera sotiile si copiii intr-una din case, sperand
ca, daca vor veni ungurii, femeile si copiii minori nu vor prezenta
vreun interes pentru ei.

Dl. Aluasi isi aminteste linistea sinistra din acea noapte fara luna,
prevestitoare a terorii ce avea sa urmeze. Dupa miezul noptii a avut
loc un schimb de semnale luminoase intre ungurii aflati pe dealuri si
cei de pe sosea. Dl. Aluasi, veteran de razboi, si-a dat seama ce va
urma; el i-a spus dlui. Mocean: "Acum or sa-i omoare pe evrei".

România „schimbata
la fata"
La fel ca Eliade, Cioran sustine si el cu exaltare aproape mistica miscarea
legionara, considerata a fi singura forta politica în stare sa
realizeze acea Românie „schimbata la fata" („fanatizata").
Astfel, printr-o stranie si lugubra coincidenta, la 27 noiembrie 1940,
exact în ziua în care erau asasinati de legionari Nicolae
Iorga si Virgil Madgearu, el rostea febril la radio Bucuresti o oda
închinata Capitanului, pe care-l compara cu… Iisus: „Înainte
de Corneliu Codreanu, România era o Sahara populata. Cei aflati
între cer si pamânt n-aveau nici un alt continut decât
asteptarea. Cineva trebuia sa vina. (…) Capitanul a dat românului
un rost. Înainte de el, românul era numai român, adica
un material uman alcatuit cu substanta, un român primejdios, o
fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare.
Garda de Fier e o padure fanatica. Legionarul trebuie sa fie un om în
care mândria sufera de insomnie… (…) În preajma
Capitanului nimeni nu ramânea caldut. Peste tara a trecut un fior
nou. O regiune umana bântuita de esential. Suferinta devine criteriul
vredniciei si moartea, al chemarii. În câtiva ani România
a cunoscut o palpitatie tragica si moartea chemarii… Credinta
unui om a dat nastere unei lumi ce lasa-n urma tragedia antica si pe
Shakespeare. Si aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, daca
ar trebui sa aleg între România si Capitan, n-as fi ezitat
o clipa. Dupa moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri…
Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între
vii… De-aici încolo, tara va fi condusa de un mort, îmi
spunea un prieten pe malurile Senei.


Acest mort a raspândit un parfum
de vesnicie peste pleava noastra umana, si-a readus cerul deasupra României."
(Profilul interior al Capitanului, conferinta publicata în
Glasul stramosesc de la Sibiu la 25 decembrie 1940) Comentariile
sunt de prisos. Un alt filosof important convertit la legionarism în
1938, „în semn de protest" împotriva asasinarii
lui C. Z. Codreanu, dupa cum declara el atunci, a fost Constantin Noica.
În mai multe articole publicate în anul respectiv în
Vremea, acesta îsi dezvaluia cu entuziasm crezul nationalist,
în care antisemitismul era de la sine înteles. Spre exemplu,
în viziunea lui, cuzismul si legionarismul aveau în comun
perceptia evreului ca un parazit, deosebindu-se însa, totodata,
prin faptul esential ca primul îl vedea ca un parazit „din
afara", iar al doilea ca un parazit „dinauntru": „Ce
descoperea cuzismul? Descoperea în sânul societatii românesti
un parazit. Acesta, beneficiar si în acelasi timp falsificator
al vietii noastre nationale, trebuia deci înlaturat. Sub diferite
forme, pe diferite planuri, cu diferite arme de lupta, oricum aparea
el, trebuia demascat, combatut, anihilat si, daca se putea, înlaturat
de-a binelea din sânul colectivitatii românesti. Ca aceasta
miscare avea dreptate? se va vedea acum, în urma masurilor ce
va lua, daca si câta dreptate a avut.


Ce descoperea legionarismul? Descoperea,
dupa cât îl putem noi întelege, asa de unde stam,
un parazit înauntrul fiintei românului. Va fi lovind legionarismul
si în ticalosul acela din afara. Dar asa ceva e un rest cuzist
în doctrina sa; remarcabil, în schimb, e faptul ca stie
sa descopere pe ticalosul dinauntru si ca lupta împotriva-i. (…)
Antisemite au stiut sa devina si celelalte partide. Am vroi în
schimb sa vedem un partid care sa-si puna problema, doar sa si-o puna,
a înfiintarii unui corp de 10 000 de oameni cu tinuta morala exemplara."
(Între parazitul din afara si parazitul de dinauntru,
în Vremea, nr.523, 30 ianuarie 1938)


Tulburator e faptul ca, desi Noica
se arata în continuare constient ca evreii vor avea de suferit
pe nedrept de la miscarea legionara, nu regreta aceasta, ci, invocând
un argument bizar (calaul sufera mai mult decât victima), considera
ca ei ar trebui compatimiti pentru „suferinta" de a nu participa
cu nimic la prefacerile revolutionare din România viitoare (legionara):
„Iar daca regretam ceva pentru prietenii nostri evrei, nu e atât
faptul ca vor avea de suferit de la miscarea legionara. Cine e lovit
pe nedrept (si despre ei stim bine ca vor fi loviti pe nedrept) e mai
putin chinuit, spunea un filosof, decât cel care loveste. Dar
regretam ca le este interzis sa vada si sa înteleaga tot ce e
bun, tot ce e purtator de adevar în Legionarism. Regretam suferinta
lor de a nu participa cu nimic, nici macar cu o nadejde, nici macar
cu o iluzie, la ziua româneasca de mâine." (Ibid.)
În septembrie 1940, odata cu instaurarea „statului nationallegionar"
condus de generalul I. Antonescu, Noica devine redactor-sef al oficiosului
legionar Buna Vestire, publicând în paginile acestuia
o suita de editoriale delirante de sustinere a cauzei Legiunii. Iata,
de pilda, o justificare, prin aceeasi sofistica stranie, a crimelor
si violentelor savârsite de legionari, în frunte cu capii
miscarii: „Unde sunt actele de violenta, sau pur si simplu de
huliganism si indisciplina ce le-au fost reprosate legionarilor? Caci
violenta nu tine întotdeauna de orbire; tine, uneori, de setea
puritatii. Capitanul si Mota au lovit. Multi dintre cei de tot buni
au lovit. Dar au lovit pentru ca gestul lor avea un sens purificator
pentru sufletul neamului." (Sufletul cetatii, în
Buna Vestire, 21 septembrie 1940) Într-un alt articol,
Noica motiveaza despartirea legionarilor de cuzisti prin ineficienta
acestora din urma, asadar prin nevoia imperioasa a trecerii de la vorba
la fapta (i.e. de la antisemitismul declarativ la punerea lui în
practica): „Nu e de ajuns sa spui: «Jos jidanii si înstrainatii
», ci trebuie sa devii tu însuti un ins în stare sa
înfrunti pe straini si înstrainati. Trebuie alta educatie
decât cea obisnuita a politicii: una aspra, ostaseasca, tinereasca.
Si atunci, Codreanu se desparte de cuzisti si întemeiaza Legiunea
sa." (Limpeziri pentru o Românie legionara, în
Buna Vestire, nr.29, 11 octombrie 1940) La instaurarea guvernului
legionar, Noica apare în postura unui adevarat profet al unei
noi religii, care, cuprins de extaz mistic, le dezvaluie românilor
importanta exceptionala a momentului istoric pe care-l traiesc: „Nu
sunteti sub Lege, sunteti sub har. De ce se potrivesc atât de
isbitor unele din cuvintele biblice marei noastre aventuri românesti?
Pentru ca este o aventura de spirit. (…) Astazi suntem sub un
anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în miscare
sufletele. (…) Nu suntem sub lege, suntem sub har. Daca n-ar fi
cuvintele biblice, am tacea. Atât de mare ne e nadejdea.

Atât de mare ne e credinta." (Sunteti sub har!, în
Buna Vestire, nr.23, 4 octombrie 1940)


În consonanta cu conceptia nationalist-filosofica
a lui Noica despre „sufletul românesc", Mircea Vulcanescu
sustinea cu toata convingerea, într-un eseu intitulat chiar Omul
românesc, ca „a fi român înseamna a fi
om într-un anumit fel", însa, mai pragmatic,
propunea în concluzie o politica ferma de discriminare etnica.
Pornind de la constatarea ca orasele din zona de frontiera a României
„constituiesc enclave straine" care „înseamna
o amenintare a strainilor împotriva neamului românesc, înlauntrul
însesi al granitelor statului românesc", filosoful
imagina doua masuri posibile: „încercarea de a înfaptui
nationalizarea acestor orase prin trecerea puterii economice în
mâinile românilor" si „concentrarea atentiei
constructive a statului asupra centrelor efectiv românesti dinlauntrul
tarii, cu sacrificarea oraselor neromânesti de la granita".
Politica de discriminare etnica putea ajunge pâna la masuri extreme.
„Aceasta politica ar putea merge, de la favorizarea instalarii
în orase a românilor, la sprijinirea directa prin stat a
paturii functionaresti sau, indirecta, a micii burghezii intelectuale
si economice românesti si pâna la colonizari masive a împrejurimilor
acestor orase cu populatie româneasca, la exproprierea minoritarilor,
sau la stânjenirea vietii sociale fara caracter românesc!"
În final, sustine autorul, totul e permis: „În aceasta
materie, nu exista un criteriu fix de purtare. În cadrul directivelor
de mai sus, fiecare element al vietii de stat urmeaza sa-si reguleze
actiunea." (Dimensiunea româneasca a existentei,
III, pp.122-123)

În acest context, nu puteau sa mire prea mult pe nimeni masurile
antisemite tot mai dure luate, imediat dupa instalarea sa la cârma
tarii, de generalul I. Antonescu în vederea „deparazitarii"
si „purificarii" „neamului românesc": revocarea
din armata si din functiile publice, interzicerea casatoriilor mixte,
interzicerea dreptului de a lucra în întreprinderi, de a
practica avocatura, medicina, jurnalistica, excluderea din scolile si
universitatile de stat, evacuarea din sate si târguri în
orasele mai mari, exproprierea, munca fortata, toate culminând
cu masacrele organizate de armata româna în localitati din
Moldova, Bucovina de Nord si Basarabia si cu deportarile în lagarele
din Dobrogea si Transnistria. Scopul final urmarit cu înversunare
de Antonescu era ca neamul românesc sa devina „omogen",
„pur", iar „nobletea" acestui tel „sfânt"
scuza orice mijloace; mai mult, lupta cu strainii (vazuti ca dusmani
neîmpacati ai neamului), în primul rând cu evreii
(inamicii crestinatatii), trebuia sa fie „pe viata si pe moarte",
caci „Satana este evreul". Cu fervoare religioasa, Antonescu
declara în 1941 ofiterilor sai implicati în campania militara
din Basarabia: „Trebuie sa se înteleaga de toti ca nu este
lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori
învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei si devenim
sclavii lor." (Arh. M.A.E., dosar 1671/1941, p.64)


Solutionarea problemei evreiesti
La urma urmei, se poate constata ca aceasta conceptie nu era cu nimic
diferita, chiar în radicalismul ei, de cea a lui Eminescu sau
Slavici, bunaoara. Si daca Antonescu e, fara îndoiala, principalul
responsabil pentru Holocaustul românesc, din punct de vedere ideologic,
vina acestui genocid fara precedent în istoria românilor
o poarta mai întâi o buna parte a intelectualitatii românesti,
care a sustinut public ideea purificarii etnice/rasiale ca unica solutie
a însanatosirii natiei. Tot în 1941, poetul Nichifor Crainic,
de pilda, folosea cam aceiasi termeni ca si Antonescu pentru a elogia
Germania lui Hitler, ca stat-model ce a rezolvat cu succes problema
evreiasca: „Germania, al carei nationalism are repercusiuni atât
de îngrijoratoare în Europa Centrala, a adus totusi continentului
un bine pe care nici o alta mare putere n-a fost în stare sa-l
faca: a coborât antisemitismul din teorie în solutii practice…
Perspectiva se deschide larga spre un consens unanim european în
solutionarea problemei evreiesti. Nu suntem simpli halucinati când,
culegând semnificatia tendintelor convergente din aproape toate
statele, vedem apropiata solutie a acestei probleme în evacuarea
Europei de spiritul iudaic, care a îmbolnavit-o atâta vreme
(…) Pentru popoarele devastate de monstrul tentacular al iudaismului,
cum sunt îndeosebi popoarele din Europa Centrala, Adolf Hitler
e cel mai mare binefacator prin faptul ca a distrus mitul teroarei,
a dat exemplul curajului, a pus la îndemâna oricui metoda
solutionarii, a deschis perspectivele unei Europe purificate de lepra
iudaica." (Lupta pentru spiritul nou. Germania si
Italia în scrisul meu de la 1932 încoace, Bucuresti,
1941, p.38) Într-o scrisoare trimisa lui Tudor Vianu dupa încheierea
razboiului (la 19 septembrie 1945), Eugen Ionescu deplângea tragicul
esec al generatiei sale, urmare funesta a „rinocerizarii"
din epoca interbelica. În acest proces cu consecinte atât
de grave, rolul cel mai important, arata E. Ionescu, l-au jucat Nae
Ionescu si Mircea Eliade, maestrii spirituali ai „tinerei generatii":
„Generatia «Criterion», fudula, «tânara
generatie» de acum cincisprezece ani sau zece ani s-a descompus,
a pierit. Nici unul din noi nu avem înca patruzeci de ani si suntem
sfârsiti. Altii, atâtia, morti. Generatia d-tale e mult
mai norocoasa. Noi am fost niste bezmetici, niste nenorociti. În
ceea ce ma priveste nu-mi pot reprosa ca am fost fascist. Dar lucrul
acesta se poate reprosa aproape tuturor celorlalti. (…) Daca nu
era Nae Ionescu (sau daca nu se certa cu regele) am fi avut, astazi,
o generatie de conducatori valoroasa, între 35 si 40 de ani. Din
cauza lui toti au devenit reactionari. Al doilea vinovat este Eliade:
la un moment dat era sa adopte o pozitie de stânga. Sunt de atunci
cincisprezece ani. (…) Eliade a antrenat si el o parte din «colegii
de generatie» si tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea
Eliade au fost îngrozitor de ascultati. Ce era daca erau maestri
buni?" (apud Z. Ornea, pp.183-184)


De remarcat ca, dintre intelectualii
români care au sustinut ideologic extremismul de dreapta, implicit
ofensiva antisemita, nici unul nu si-a recunoscut ulterior vina la adevarata
ei dimensiune (M. Eliade, de pilda, va vorbi, târziu si numai
în treacat, de o „felix culpa"). Mai mult,
atunci când, din interes pentru adevar, anumite voci au încercat
sa denunte aceasta „tradare", actiunea lor a fost întâmpinata
cu proteste zgomotoase de catre opinia publica româneasca, ca
un veritabil atentat la adresa figurilor sacrosancte ale intelighentiei
autohtone (notoriu e, de pilda, cazul reputatului scriitor evreu Norman
Manea, „vinovat" de a fi criticat activitatea legionara a
lui M. Eliade într-un eseu publicat în 1991 în ziarul
american The New Republic).

Aceasta atitudine nu e de mirare, la urma urmei, într-o tara al
carei guvern si presedinte puteau sa declare cu nonsalanta, cu nici
doi ani în urma, ca în România, „în epoca
1940- 1945, nu a avut loc un Holocaust" (comunicat de presa dupa
sedinta de guvern din 12 iunie 2003). O tara în care nici un proces
al totalitarismului n-a avut cu adevarat loc si-n care calai si victime
coabiteaza mai departe pasnic, în dulce stil mioritic. Caci noi,
românii, vorba altui mare poet (autor si el, cum altfel, de ode
închinate Capitanului), „într-o slava statatoare,
dam cu sâk din Isarlâk…"


Bibliografie
· Ancel, Jean, Contributii la istoria României. Problema
evreiasca 1933-1944, Editura Hasefer, Bucuresti, 2001
· Cioran, Emil, Schimbarea la fata a României,
Editura Vremea, Bucuresti, 1936
· Crainic, Nichifor, Lupta pentru spiritul nou. Germania
si Italia în scrisul meu de la 1932 încoace, Bucuresti,
1941
·Crainic, Nichifor, Ortodoxie si etnocratie, Editura
Albatros, Bucuresti, 1997
· Eminescu, Mihai, Opere, IX, Publicistica 1870-1877,
editie critica de Perpessicius, Editura Academiei, Bucuresti, 1980
· Evreii din România între anii 1940-1944,
II, Problema evreiasca în stenogramele Consiliului de Ministri,
volum alcatuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, 1996
· Iorga, Nicolae, Neamul românesc în Basarabia,
Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 1995
· Iorga, Nicolae, Neamul românesc în Bucovina,
Editura Institutului Bucovina – Basarabia, Radauti – Bucovina,
1996
· Laignel-Lavastine, Alexandra, Filozofie si nationalism.
Paradoxul Noica, trad. Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucuresti,
1998
· Lovinescu, Eugen, Istoria civilizatiei române moderne,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972
· Oisteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura româna,
Editura Humanitas, Bucuresti, 2001
· Ornea, Zigu, Anii 30. Extrema dreapta româneasca,
Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 1996
· Sebastian, Mihail, De doua mii de ani…, cu o
prefata de Nae Ionescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990
· Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1996
· Volovici, Leon, Ideologia nationalista si „problema
evreiasca" în România anilor’30, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1995
· Vulcanescu, Mircea, Dimensiunea româneasca a existentei,
III, Catre fiinta spiritualitatii românesti, Editura
Eminescu, Bucuresti, 1996

„Legionarismul continua
sa traiasca"
Tot din LANC se va desprinde în 1927 cea mai radicala si mai influenta
dintre miscarile de extrema dreapta din România, miscarea legionara.
Fondata de studentul iesean Corneliu Zelea Codreanu sub numele de Legiunea
Arhanghelului Mihail, aceasta se va transforma în deceniul urmator
într-o larga miscare politica de mase, numita Garda de Fier. Datorita
actelor de terorism la care a recurs înca de la început,
ea a fost interzisa oficial în 1933, a reaparut în 1935
ca partid politic sub denumirea Totul pentru Tara, a fost din nou interzisa
în 1938, pentru ca în 1940 sa fie invitata la guvernare
de generalul Ion Antonescu, ce va proclama România „stat
nationallegionar" si va legifera oficial antisemitismul. Desi,
în urma „rebeliunii" din iarna lui 1941, legionarii
vor fi exclusi definitiv din viata politica româneasca, ideologic,
legionarismul continua sa traiasca si astazi, din pacate, în anumite
cercuri politice si intelectuale din România.


Ideologia legionara are numeroase elemente
comune cu fascismul european – cultul Conducatorului si al elitei,
visul unei natiuni „epurate" de elementele alogene (în
primul rând, fireste, de cele iudaice), idealul nasterii unui
„om nou" (a unui „om românesc", dupa Mircea
Vulcanescu), negarea democratiei, a sistemului parlamentar si a statului
de drept s.a. –, însa se si distinge printr-o puternica
tenta religioasa, quasimistica, prin cultul „puritatii morale"
si al „jertfei" pentru salvarea „Sfintei patrii",
în primul rând de „primejdia" iudaica si bolsevica.
Într-o adevarata „Biblie" a legionarismului, C. Z.
Codreanu declara cu toata gravitatea ca: „Problema evreiasca reprezinta
pentru Natiunea Româna cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o
de la începutul istoriei sale." (Pentru legionari,
Sibiu, 1936) Scopurile evreilor sunt „sa rupa legaturile dintre
Cer si Pamânt", sa mâne popoarele „pe calea pierzaniei,
sa ruineze familia", sa „otraveasca" poporul „prin
alcoolism si alte flageluri". Ca atare, lupta antiiudaica dobândeste
o menire nobila, patriotica, fiind singura cale de salvare a poporului
de „primejdia jidaneasca": „În România
fascismul nu putea sa însemne decât înlaturarea primejdiilor
care ameninta poporul român, adica înlaturarea primejdiei
jidanesti si deschidere de drum liber catre viata si marirea la care
au dreptul sa aspire românii." (apud L. Volovici, p.88)


În fond, aceste idei nu erau
noi, regasindu-se, dupa cum s-a putut vedea, în vechiul inventar
ideologic nationalist. În aceeasi carte, din nevoia legitimarii
miscarii legionare pe fundamentul unei traditii nationaliste autohtone,
C. Z. Codreanu alcatuia si o veritabila antologie antisemita, în
care, pe lânga mentorii A. C. Cuza si N. C. Paulescu, aflam si
citate din „marii clasici" V. Alecsandri, M. Kogalniceanu,
I. Heliade-Radulescu, V. Conta, M. Eminescu, B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol
s.a. Un alt membru al miscarii, Barbu Theodorescu, va alcatui chiar
o „dogmatica a antisemitismului român", spre a-i arata
vechimea seculara si originea „nobila": „Antisemitismul
român are o vechime de o suta de ani. A lupta în contra
evreului înseamna ca te afli pe linia cea dreapta a dezvoltarii
normale a poporului român. Antisemitismul a încalzit sufletul
elitei intelectuale românesti. Antisemitismul este cea mai vitala
problema a propasirii românesti. (…) Am spus ca nu exista
român de seama, carturar creator în cultura româneasca
care sa nu fi activat si sa nu fi simtit necesitatea luptei în
contra evreului. Cel mai de seama poet al nostru este Eminescu.
În el se întrupeaza cugetarea cea mai înalta, poetul
cel mai fin, ideologul politic de elita, gazetarul desavârsit.
Si Eminescu a fost antisemit. Înaintea sa a trait Alecsandri,
poetul cu forma cea mai perfecta, era tot antisemit. Cultura româneasca,
desi a dat o mare patura de avocati, totusi nu a creat juristi de seama.
Avem unul singur, Simion Barnutiu. La baza conceptiei sale
juridice aflam antisemitismul. În domeniul economic straluceste
un singur doctrinar (…) Ion Ghica. Teoria lui are la
temelie antisemitismul. În filosofie am avut mai multi profesori
straluciti, dar filosof cu adevarat este numai Vasile Conta.
Cugetarea sa se împleteste cu antisemitismul.


Istoria a fost domeniul cel mai bogat
în figuri celebre. N. Iorga ca istoric si nationalist
a fost antisemit. A înlatura din conceptia sa antisemitismul este
egal cu distrugerea întregei sale stiinte politice. Cel mai mare
pictor român a fost Grigorescu. Oare cine a pus pe pânza
mai bine decât el figura jidovului? Iar carturarul cu cele mai
largi orizonturi, creator în atâtea domenii, autorul unui
nesfârsit numar de lucrari, filosof, istoric, filolog, om politic,
gazetar si mai presus de toate un mare român, a fost B. Hasdeu.
Marele enciclopedist nu vedea înaltarea neamului decât purificându-l
de elementul evreiesc. (…) Se poate spune oare ca figurile carturarilor
de mai sus sunt entitati neglijabile si ca antisemitismul lor nu a existat?
(…) Este un capitol al nationalismului si s-a împlântat
adânc în sufletul tuturor doctrinarilor români."
(Dogmatica antisemitismului român, în Vremea,
nr.566, 4 decembrie 1938) Asadar, vorba poetului national(ist): „Toate-s
vechi si noua toate…" În perioada interbelica, miscarile
fasciste (cuzismul si legionarismul) au câstigat tot mai multi
adepti în rândul intelectualilor, care, prin prestigiul
lor, le-au conferit o sporita legitimitate, contribuind totodata, prin
activitatea lor publicistica, la consolidarea teoretica a extremismului
de dreapta autohton. Dintre acestia, rolul cel mai important l-au jucat,
se pare, Nichifor Crainic, directorul revistei Gândirea
si Nae Ionescu, mentorul spiritual al intelectualilor din „tânara
generatie" (M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcanescu s.a.),
care, la rândul lor, mai ales din devotament fata de magistrul
idolatrizat, i-au propagat si dezvoltat mai departe cu entuziasm ideile
reactionare. Obsesive sunt acum ideea realizarii unei revolutii nationale,
morale si spirituale, care sa determine nasterea unui „om nou"
„românesc" si ideea construirii unui stat „etnocratic"
totalitar, epurat de elementele alogene „corupatoare" (fireste,
în primul rând de cele iudaice). Antisemitismul devine asadar
perfect legitim (urmând chiar a fi legiferat la finele deceniului
patru), iar problema evreiasca dobândeste o importanta capitala:
se scriu o sumedenie de articole si studii, se fac anchete publice (ca,
de pilda, cea initiata de Pamfil Seicaru în ziarul Curentul
din 19 august 1937, când, printre parizanii ideii „deparazitarii"
tarii de evrei si colonizarii lor în alta parte a globului, s-au
numarat N. Iorga, Gh. Bratianu, Al. Vaida-Voievod si N. I. Herescu)
etc.


Fenomenul „rinocerizarii"
intelectualilor
O marturie patetica despre fenomenul „rinocerizarii" intelectualilor
români din deceniul al treilea si, în acelasi timp, o sumbra
profetie a vremurilor si mai negre care aveau sa vina oferea în
1938 Zaharia Stancu: „Era în anul 1932 o mare sete în
tineret pentru cultura si arta. Tineretul iubea visul si gândul…
Zarile s-au întunecat însa curând. Prin îngaduinta
unor netrebnici pusi sa pazeasca legile, s-a instaurat în viata
publica româneasca, dupa asasinarea lui I. G. Duca, domnia teroarei.
Un grup de neispraviti, transformati în miscare politica, au început
o actiune de subminare a statului, de amagire a tineretului… Au
început sa fie frecventate cluburile politice si casele verzi
unde se alcatuiau liste negre cu numele oamenilor de cultura ce predicau
înca iubirea si arta si care nu aderau la doctrina urii si asasinatului.
Liste negre de oameni care urmau, în ziua biruintei huliganice,
sa fie ucisi. Am avut, atunci, nesfârsita durere sa vedem ridicându-se
dintre noi si trecând în rândurile ucigasilor scriitori
si artisti tineri. Am vazut gânditori înghesuindu-se la
usile caselor verzi si oferindu-se sa faureasca o doctrina a crimei,
o arta cu miros de sânge si cadavre. În fruntea lor se afla
prof. univ. Nae Ionescu. Poeti gingasi ca Radu Gyr si Horia Stamatu
au început sa cânte, cu strofe macabre, legiunile asasine.
Eseisti pretuiti ca Mircea Eliade si Traian Herseni si-au pus condeiele
în slujba miscarii legionare condusa de asasinul lui Manciu, legiune
din care se recrutasera omorâtorii lui I. G. Duca si ai nefericitului
M. Stelescu. Ziaristi ca Haig Acterian (armean) si M. Polihroniade (grec)
devenisera doctrinarii statului «national» legionar, ce
trebuia sa ia fiinta pe o piramida de cranii. Si, pe lânga acestia,
o sumedenie de poeti si prozatori mai tineri începusera, în
publicatii fara scrupule, violente campanii de atâtare. Arta ramasese
parasita. Tineretul cazuse în mreaja garzii. La alcatuirea acestui
miraj contribuisera, în mare masura, gânditorii, scriitorii,
artistii tineri înrolati în cadrul legiunilor verzi. Se
facea, la toate raspântiile, apologia pistolului descarcat în
ceafa si pe furis, apologia spânzuratorilor ce aveau sa se ridice
în pietele publice." (Drum de întoarcere,
în Azi, VII, 1938, nr.7, p.2916) De notat ca „statul
national-legionar" va fi pâna la urma instituit, iar teroarea
legalizata.


În prefata romanului discipolului
sau evreu Mihail Sebastian, De doua mii de ani (1934), filosoful
Nae Ionescu, proaspat convertit la legionarism, încerca, printr-o
sofistica primitiva, sa fundamenteze ontologic antisemitismul, însa
nu cu argumente filosofice, ci teologice, uzând si de o retorica
adecvata, spre impresionarea publicului larg. Ideea centrala, formulata
apodictic, e ca evreii si crestinii alcatuiesc doua lumi complet incompatibile,
existenta uneia depinzând, ineluctabil, de disparitia celeilalte:
„Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua în discutie, evreii
si crestinii sunt separati printr-o incompatibilitate organica, iar
aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei
incompatibilitati îi considera crestinii pe evrei un pericol pentru
ordinea lasata de Iisus Christos. Crestinismul si iudaismul sunt doua
lumi complet straine una de cealalta; între ele nu este cu putinta
nici un fel de fuziune. Conflictul este atât de intens, încât
pacea nu se va instaura decât la disparitia unuia dintre ei."
Ca descendenti ai lui Iuda (nu si ai lui Hristos, pe care nu l-au recunoscut
ca Mesia), evreii (i.e. „iudeii" sau „jidanii")
mostenesc „pacatul originar" al acestuia si, constienti de
aceasta, sufera, însa suferinta lor e fara leac: „Daca evreii
sufera, sufera pentru ca sunt evrei. Vor înceta sa mai fie evrei
în ziua în care nu vor mai suferi si nu vor scapa de suferinta
decât atunci când nu vor mai fi evrei. Iata o teribila fatalitate
împotriva careia nu este nimic de facut: Israel va agoniza pâna
la sfârsitul lumii!" Dupa aceasta sentinta definitiva, autorul
îsi încheie prefata cu o sumbra amenintare la adresa neamului
evreiesc, reprezentat simbolic de protagonistul romanului, Iosif Hechter
(i.e. Mihail Sebastian): „Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele
care te înconjoara din toate partile?" Într-adevar,
amenintarea profesorului nu va întârzia sa se împlineasca:
dupa numai câtiva ani va fi pusa în aplicare „solutia
finala" de exterminare definitiva a tuturor evreilor din Europa.

Desi a criticat viciul de fond al prefetei
lui Nae Ionescu (deplasarea discutiei de pe terenul filosofiei istoriei
pe cel al teologiei crestine, care totusi nu-i condamna pe evrei la
damnatiunea eterna), Mircea Eliade si-a urmat îndeaproape magistrul,
nu numai în activitatea universitara, ci si în cea politica:
asa se face ca în 1937 îl aflam implicat activ în
campania electorala a partidului legionar Totul pentru Tara, iar în
1938 îl va însoti pe profesor în lagarul de la Miercurea
Ciuc, unde acesta va fi internat împreuna cu alte capetenii ale
Legiunii. Adeziunea sa entuziasta la miscarea condusa de C. Z. Codreanu
si-a exprimat-o în mai multe articole publicate mai ales dupa
1936 în ziarele Vremea si Buna Vestire. Iata,
de pilda, în cel dintâi, un veritabil Credo legionar: „Cred
în destinul neamului românesc – de aceea cred în
biruinta miscarii legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de
creatie, în toate nivelurile realitatii, nu poate naufragia la
periferia istoriei, într-o democratie balcanizata si într-o
catastrofa civila… Cine nu se îndoieste de destinul neamului
nostru nu se poate îndoi de biruinta miscarii legionare. Cred
în aceasta biruinta pentru ca, înainte de toate, cred în
biruinta duhului crestin. O miscare izvorâta si alimentata de
spiritualitatea crestina, o revolutie spirituala care lupta împotriva
pacatului si a nevredniciei – nu este o miscare
politica. Ea este o revolutie crestina…" (raspuns la ancheta
De ce cred în biruinta miscarii legionare, în Buna
Vestire, nr.244, 17 decembrie 1937) Eliade îsi motiva optiunea
prin esecul istoric al natiunii române, falimentul democratiei
parlamentare si necesitatea unei revolutii spirituale care sa duca la
„mântuirea" neamului românesc. Pentru atingerea
acestui tel, strainii si mai ales evreii trebuiau eliminati, caci influenta
lor asupra „sanatatii" morale a neamului era profund nociva:
„Poate neamul românesc sa-si sfârseasca viata în
cea mai trista descompunere pe care ar cunoaste-o istoria, surpat de
mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de straini,
demoralizat, tradat, vândut pentru câteva sute de milioane
de lei?" (Ibid.) Antisemitismul devine deci si pentru
Eliade perfect firesc: „De la razboi încoace, evreii au
cotropit satele Maramuresului si ale Bucovinei si au obtinut majoritate
absoluta în toate orasele Basarabiei… Iar daca spui ca pe
Bucegi nu mai auzi româneste, ca în Maramures, Bucovina
si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele românesti, ca se
schimba fata oraselor, ei te socotesc în slujba nemtilor sau te
asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale. (…) Stiu
foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca
sunt huligan si fascist… Ar fi absurd sa te astepti ca evreii
sa se resemneze de a fi o minoritate cu anumite drepturi si cu foarte
multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit
atâtea posturi de comanda." (Pilotii orbi, în
Vremea, nr.505, 19 septembrie 1936) Printr-o rasturnare paradoxala,
Eliade transforma într-un alt articol apelativul injurios „huligan"
– cu care erau etichetati atunci legionarii pentru actele lor
teroriste –, într-un termen elogios (scrie în aceasta
perioada si un roman despre „tânara generatie" cu titlul
generic Huliganii), plasându-se în descendenta
unor „huligani" ilustri, care, ca si el, s-au aratat la vremea
lor xenofobi si antisemiti: Kogalniceanu, Conta, Hasdeu si, mai presus
de toti, Eminescu, prin „asprul sau fanatism nationalist"
si „intransigenta sa politica": „Mihai Eminescu ar
fi fost considerat astazi «huligan» si «fascist»…,
ar fi fost scos în slujba nemtilor sau în simbria burgheziei
românesti. (…) Antisemitismul si nationalismul sau feroce
ar fi stârnit împotriva-i o cohorta de critici si de moralisti,
care, în cel mai bun caz, i-ar fi vorbit despre obligatiile României
fata de minoritati, de umanitarism si de alianta noastra cu Franta etc.
Acest mare «huligan », acest poet care a folosit o singura
data blestemul – împotriva celor care «au îndragit
strainii» – ar fi fost astazi coplesit de injurii, de calomnii,
de intrigi." (Mai multe feluri de nationalisti, în
Vremea, nr.544, 15 iulie 1936) Ca si Capitanul atât de
mult elogiat, Eliade vrea sa legitimeze sovinismul pe temeiul unei vechi
traditii ilustre. În deplin consens cu liderul „tinerei
generatii" (care în 1942 va scrie si o carte omagiala despre
dictatura lui Salazar ca „instrument de desavârsire morala
si spirituala a tinerelor generatii"), Emil Cioran facea în
aceeasi perioada elogiul lui Hitler si Mussolini, e.g.: „Nu exista
om politic în lumea de astazi, care sa-mi inspire o simpatie si
o admiratie mai mare decât Hitler. Exista ceva irezistibil în
destinul acestui om pentru care orice act de viata câstiga semnificatie
numai prin participare simbolica la destinul istoric al unei natiuni…
(…) Meritul lui Hitler este de a fi rapit spiritul critic al unei
natiuni." (Impresii din Munchen. Hitler în constiinta
germana, în Vremea, nr.346, 15 iulie 1934) „Daca
îmi place ceva la hitlerism, este cultura irationalului,
exaltarea vitalitatii ca atare, expansiunea virila de forta, fara spirit
critic, fara rezerve si fara control." (Germania si Franta,
în Vremea, VI, nr.318, 18 decembrie 1933) „Meritul
cel mare al lui Mussolini este de a fi inventat Italiei forta…
Fascismul este un soc, fara de care Italia este un compromis comparabil
României actuale." (Este Italia o mare putere?,
în Vremea, IX, nr.439, 31 mai 1936) Moartea spiritului
critic, cultul fortei oarbe, irationale, al pasiunilor dezlantuite,
pe care le elogiaza acum Cioran, constituie atributele inconfundabile
ale „rinocerilor" din celebra parabola dramatica a lui Eugen
Ionescu, inspirata, evident, din incredibila dar adevarata realitate
politica româneasca din acei ani. Emil Cioran debuteaza editorial
în 1936 cu Schimbarea la fata a României, eseu
problematic si controversat a carui idee centrala e necesitatea realizarii
unui stat totalitar dupa modelul fascist si hitlerist, caci: „regimul
democratic al României n-a avut alta misiune decât sa apere
pe evrei si capitalismul iudeo-român". (p.133) „Atât
fascismul cât si hitlerismul n-au modificat structura sociala
a tarilor lor. Ele au dat însa natiunilor un dinamism care suplineste
insuficientele de viziune sociala. Revolutiile nationale sunt istoria,
iar nu politica… (…) Hitlerismul daca n-ar fi pus atât
de categoric problema iudaica, daca nu aducea o solutie într-o
problema universala interesa mai putin lumea." (p.169) Rezolvarea
„problemei iudaice" necesita, dupa Cioran, o solutie radicala,
conditia sine qua non a „însanatosirii" „organismului
national" parazitat, asfixiat de niste daunatori netrebnici: „Un
organism national sanatos se verifica totdeauna în lupta împotriva
evreilor, mai cu seama atunci când acestia prin numar si prin
obraznicie invadeaza un popor." (p.128) În viziunea autorului,
evreii se deosebesc esential de ceilalti oameni, astfel încât
teoria rasiala s-a nascut nu din antisemitism, ci „numai pentru
a da expresie sentimentului de separatie prapastioasa ce deosebeste
pe orice ne-evreu de un evreu", doua specii diferite, la urma urmei:
„Evreul nu este semenul, deaproapele nostru si oricâta
intimitate ne-am lasa cu el, o prapastie ne separa, vrem sau nu vrem.
Este ca si cum ei ar descinde dintr-o alta specie de maimute decât
noi si ar fi fost condamnati initial la o tragedie sterila, la sperante
vesnic înselate. Omeneste nu ne putem apropia de ei,
fiindca evreul este întâi evreu si apoi om."
(p.130) Unicitatea evreilor, sugereaza Cioran, este data de povara blestemului
lor insolvabil, de care „nu e responsabil decât D-zeu",
astfel încât, cinic, autorul conchide ca: „Daca as
fi evreu, m-as sinucide pe loc." (p.132) Concluzia, formulata paradoxal,
e ca: „În definitiv trebuie sa recunoastem cu melancolie
ca antisemitismul este cel mai mare elogiu adus evreilor." (p.144)

Intelectualii români si „chestia evreiasca"

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7466


L’antisémitisme est
plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans
laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les
représentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous
les paysans valaques et moldaves", remarca în 1900 cu uimire
amuzata A. Henry, ambasadorul Frantei la Bucuresti. Doisprezece ani
mai târziu, eminentul critic C. Dobrogeanu-Gherea, într-o
scrisoare catre scriitorul rus Vladimir Korolenko, sustinea la rândul
lui ca: „întreaga in-telectualitate româneasca (cu
exceptia lui P. Carp, presedintele guvernului actual, a raposatului
Caragiale si înca a doi-trei oameni mai putin mari), toti au predispozitii
antisemite si sunt saturati de spirit antisemit." (apud L. Volovici,
p.41) Oricât de exagerate ar putea parea acum aceste declaratii,
ele reflectau totusi un fenomen real, întâlnit într-o
masura mai mare sau mai mica si în alte tari europene si, desi
deloc scuzabil, explicabil în contextul socio-cultural de atunci.
Ca evreul a fost dintotdeauna perceput de catre comunitatile traditionale
crestine ca un strain indezirabil, demonizat de multe ori si, în
consecinta, ostracizat sau, în cel mai bun caz, greu tolerat în
ghetouri si mahalale periferice, e un trist adevar istoric. Totusi,
numai în câteva tari europene s-a ajuns în anii ’40
ai secolului trecut la abominabila „solutie finala" a exterminarii
în masa a întregii populatii evreiesti, într-o campanie
vasta, planificata „stiintific" de autoritati. Si, orice
s-ar spune, e de domeniul evidentei ca Românias-a aflat, din pacate,
printre acestea: conform statisticilor, în timpul regimului Antonescu
au fost exterminati fara mila, din ordinul sau cu complicitatea acestuia,
aproximativ 400 000 de evrei, tineri si batrâni, barbati, femei
si copii. Dincolo de conjunctura politica a momentului, nu poate fi
negat rolul profund nociv al ideologiei nationaliste, reac-tionare si
sovine, nascute în spatiul autohton înca din secolul al
XIX-lea, ideologie care, agitata zgomotos de fortele politice de extrema
dreapta în primele decenii ale secolului trecut, a reusit trista
performanta de a se impune în constiinta maselor drept o summa
de adevaruri incontestabile (în deceniul al patrulea, de pilda,
cuvântul jidan, cu sens peiorativ, intrase în vocabularul
uzual, fiind utilizat chiar si de catre copii si desemnând de
obicei o faptura malefica). Iar în acest proces cu urmari atât
de grave, factorul catalizator l-au constituit, indiscutabil, foarte
multe dintre figurile de prim rang ale intelectua-litatii românesti
din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului
XX, i.e. monstrii sacri ai intelighentiei autohtone.


Istoria antisemitismului doctrinar
românesc îsi are începutul, se pare, în momentul
recunoasterii externe a independentei României, recunoastere conditionata
la Tratatul de la Berlin din 1879 de modificarea articolului 7 al Constitutiei
din 1866, care stipula ca „numai strainii de rit crestin pot dobândi
calitatea de român". Printre intelectualii care s-au opus
atunci modificarii acestui articol s-au numarat M. Kogalniceanu, I.
Heliade-Radulescu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi,
I. C. Bratianu, S. Barnutiu, B.P.Hasdeu, V.Conta, M.Eminescu, în
vreme ce în cealalta tabara s-au situat doar T. Maiorescu, P.
Carp si A. Costa-Foru. În Motiunea nerevisionistilor în
cestiunea israelita (Bucuresti, 1879), Alecsandri, de pilda, se
arata de-a dreptul indignat: „Ce ne foloseste independenta daca
suntem constrânsi a inaugura aceasta independenta printr-un act
de supunere? (…) Acel articol 44, prin conditia pusa recunoasterii
independentei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insulta care
loveste demnitatea noastra româna." Dupa Alecsandri, a respinge
încetatenirea evreilor însemna „a refuza sinuciderea
neamului nostru". (Ibid.) De notat ca acelasi Alecsandri introdusese,
în piesa de teatru Lipitorile satului, cliseul literar
negativ al evreului cârciumar si camatar, rapace, înselator
si otravitor al taranului, stereotip care, dupa o intensa campanie propagandistica,
s-a impus în constiinta publica drept imaginea reala a evreului.
Astfel, de pilda, în dezbaterile din Adunarea generala din 1864
în „cestiunea israelita", Kogalniceanu evoca „realitatea"
din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emanciparii
globale a evreilor: „Domnilor, pentru ca sa cunoasteti pe evreii
din Moldova nu aveti decât sa va duceti la teatru sa vedeti piesa
Lipitorile satelor si sa credeti ca nu este o fictiune acea
piesa, este adevarul cel mai real." (apud L. Volovici, p.31) În
aceeasi perioada, B. P. Hasdeu vedea în evrei o „hidoasa
cununie a trei calitati negative: tendinta de a câstiga fara munca,
lipsa simtului de demnitate, vrajmasia contra tuturor popoarelor".
(Studiu asupra Judaismului. Industria nationala, industria streina
si industria ovreiasca fata cu principiul concurentei, Bucuresti,
1866, p.30)

Pentru a domina lumea
Tot pentru a respinge modificarea articolului 7 din Constitutie ceruta
de articolul 44 din Tratatul de la Berlin, filosoful Vasile Conta, deputat
si ulterior ministru al instructiunii publice si al cultelor în
guvernul Bratianu, încerca sa fundamenteze „stiintific"
discriminarea evreilor, dupa „principiile stiintei moderne".
Astfel, într-un discurs tinut în Parlament în septembrie
1879 sub genericul Chestia evreiasca, Conta considera ca la baza
unui stat si a unei natiuni omogene trebuie sa se afle unitatea de rasa
si de religie, astfel încât elementele alogene nu pot fi acceptate
decât daca sunt de rit crestin si daca se amesteca prin casatorii
cu cel autohton. „Jidanii" însa reprezinta o exceptie:
„Jidanii constituiesc o natiune distincta de toate celelalte natiuni
si dusmanii acestora. Mai mult decât atâta: putem zice ca
jidanii sunt natiunea cea mai bine constituita si cea mai distincta, din
toate natiunile cari sunt pe lume." Religia lor este de fapt „o
organizare sociala si politica îmbracata cu forma religiunei",
iar scopul lor suprem este sa „robeasca toate celelalte popoare
poporului jidovesc", pentru a asigura „stapânirea lumii
întregi de catre jidani". Asadar, evreii reprezinta un pericol
universal, caci „pretutindeni pe unde au trecut au ruinat, au corupt
si au ajuns chiar pâna a nimici poporul în mijlocul caruia
au trait". Pentru a domina lumea, evreii au organizat mari conspiratii
economice, au întemeiat Alianta Israelita Universala (care „nu
este în realitate decât un guvern al poporului jidovesc"),
au acaparat presa mondiala („trei din patru parti din jurnalistica
lumii se afla în mâna jidanilor") etc. Apocaliptic, V.
Conta îi previne pe români ca evreii au ales România
pentru a întemeia „o tara curat jidoveasca, cu alte cuvinte
sa stabileasca acea Palestina mult asteptata si anuntata de Talmud",
asadar „…noi daca nu vom lupta în contra elementului
jidovesc, vom pieri ca natiune." (apud L. Volovici, pp.34-35)


Aceeasi atitudine negativa fata de
„chestia evreiasca" adopta în acelasi timp si Mihai
Eminescu în mai multe articole publicate în ziarele Curierul
de Iasi si Timpul, unele de un antisemitism extrem (spre
deosebire de Conta, Eminescu îi considera pe evrei o rasa inferioara,
care, inexorabil, le corupe si le distruge pe toate celelalte cu care
vin în contact). Întrucât evreii – sustine poetul
– sunt „straini de rit necrestin" care „nu se
pot contopi cu poporul nostru", ei nu pot pretinde alte drepturi
decât acela de a fi cel mult tolerati, în caz contrar n-au
decât sa se duca în tarile civilizate, „ca sa se bucure
de toate drepturile posibile". Eminescu e însa de parere
ca ei se simt mai bine în tarile unde nu se bucura de egalitate,
caci acolo e terenul cel mai propice pentru „neagra speculatiune",
singura lor menire fiind aceea de a parazita natiile care-i tolereaza:
„Putem spune cu drept cuvânt si tare: ca pozitia evreilor,
în tarile în cari nu se bucura de egalitate e cu mult mai
buna decât acolo unde ei se bucura de ea; de aceea geme Rusia
de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra
speculatiune, evreul e-acasa, iar vaietele si plângerile contra
persecutiunii sunt mofturi cari sa acopere de mai nainte modul neomenos
în cari sug tarile pe carile au cazut ca lacusta." (Iarasi
evreii [„Timpul" reproduce…], în
Curierul de Iasi, IX, nr.133, 5 decembrie 1876). Într-un
alt articol, publicat dupa un an în aceeasi gazeta, Eminescu vede
în evrei un morb social malign, „semnul sigur, simptomul
unei boli sociale, a unei crize în viata poporului, care, ca la
Polonia, se sfârseste câteodata cu moartea nationalitatii."
Evreii sunt prin definitie „o semintie care câstiga toate
drepturile fara sacrificii si munca", asadar ei „nu merita
drepturi nicairi în Europa". Versatilitatea lor funciara
îi face sa treaca de partea celui mai puternic, astfel încât
e chiar periculos sa li se acorde încredere: „În toate
tarile tin cu cel tare, niciodata cu cel apasat, si se unesc cu acela
întru traficarea si esploatarea puterilor pozitive ale poporului.
(…) Pâna si ungurii – care numai-n gropi nu dau de
cuminti – îsi închipuiau întrun rând o
stapânire a Moldovei prin evrei si ceangai, pentru ca stiau ca
evreul s-ar asocia cu orisicine împrotiva poporului românesc."


Pentru a-si dobândi drepturile,
evreii sunt gata sa se alieze chiar si cu dusmanii tarii, dovedindu-si
prin aceasta, inevitabil, natura de tradatori, astfel încât
concluzia „logica" nu poate fi decât una singura: „Merita
un tradator drepturi? NU." (Evreii si conferinta, în
Curierul de Iasi, X, nr. 2, 9 ianuarie 1977). Într-un
alt articol, stabilirea evreilor („cea mai mizerabila si mai slugarnica"
rasa omeneasca) pe pamântul românesc e vazuta de Emines-cu
în imagini apocaliptice, ca o veritabila invazie a unui Eden fabulos
de catre o specie inferioara, dezgustatoare: „(…) Desi dupa
dreptul vechi judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatra sa aiba,
astazi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra
tarii ei s-au zvârlit ca un pâlc negru de corbi, espropriind
palma cu palma pe taranul încarcat de dari, saracit prin împrumuturi
spre a-si plati darile, nimicit prin dobânzile de Iuda ce trebuie
sa le plateasca negrei jidovimi. Si asta, în jargonul gazetelor
vieneze, se numeste a duce civilizatia în Orient. Oameni
a caror unica stiinta sta în vânzarea cu cumpana strâmba
si înselaciune au fost chemati sa civilizeze cea mai frumoasa
parte a Moldovei. Poporul cel mai liber si mai îngaduitor si-au
plecat capul sub jugul celei mai mizerabile si mai slugarnice rase omenesti.
Pamântul cel mai înflorit încape palma cu palma în
mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul
cel mai abject. Si fiindca la toate aceste procese de expropriere agentii
de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea si judecatorii
merg mâna în mâna sub pajura crestina cu doua capete.

Fara a varsa o picatura de sânge, fara munca, fara inteligenta,
fara inima o rasa care, în înjosirea ei, nu are asemanare
pune astazi mâna pe un pamânt sfânt, a caruia aparare
ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de munca, toata
inteligenta noastra trecuta, toate miscarile cele mai sfinte ale inimei
noastre. (…)" ([„La anul 1774"], în Curierul
de Iasi, X, nr.106, 30 septembrie 1877 )


Primele focare ale antisemitismului
Solutia „salvarii" neamului românesc de acesti „cotropitori"
netrebnici, neexprimata de Eminescu, era imaginata de prietenul sau
Ioan Slavici (fost student si el la Viena, unul dintre primele focare
ale antisemitismului european) în urmatorii termeni: „Nu
ne-ar ramâne deci decât ca, la un semn dat, sa închidem
granitele si sa îi taiem si sa îi aruncam în Dunare
pâna la cel din urma om, încât sa nu mai ramâie
nici samânta de dânsii. Aceasta e singura solutiune, ce
dupa mintea sanatoasa îi poate ramâne unui popor trainic
în niste împregiurari ca cele de astazi." („Soll"
si „Haben". Cestiunea evreilor din România,
Bucuresti, 1878) O „solutiune" aproape cu nimic diferita
de „solutia finala" gasita dupa câteva decenii de Hitler
(dar si de omologul sau român Ion Antonescu), decât ca aceasta
din urma a si fost pusa în practica. Dupa cum remarca Eugen Lovinescu
înca din deceniul al treilea al secolului trecut, datorita prestigiului
imens dobândit pe plan national de Eminescu, idelogia sa reactionara
a avut un rol fundamental în dezvoltarea miscarilor extremiste
(care l-au revendicat ca precursor) si în crearea unui „misticism
national" (v. Istoria civilizatiei române moderne,
vol. II: Fortele reactionare, Bucuresti, 1925).


Poetul va fi considerat „doctrinarul
profetic al noului nationalism autoritar" (N. Crainic, O noua
misiune, în Revista Fundatiilor Regale, nr.9, 1940),
„viziunea" lui fiind în final transpusa în fapta
de tineretul legionar (Horia Stamatu, Actualitatea lui Eminescu,
în Buna Vestire, nr.258, 9 ianuarie 1938). Dintre urmasii
lui Eminescu, primul si poate cel mai important (comparabil ca prestigiu),
venerabil parinte al tuturor miscarilor nationaliste românesti,
a fost istoricul de renume international Nicolae Iorga. Înca din
primul deceniu al secolului trecut, acesta îsi exprima fara rezerve
opiniile antisemite în periodicele Samanatorul si Neamul
românesc, precum si în însemnarile de calatorie
Neamul românesc în Bucovina, Neamul românesc
în Basarabia s.a., reluând de fapt principalele teze
eminesciene: semintie inferioara, evreii au invadat teritoriile românesti,
corupând moravurile bastinasilor prin afaceri si alte obiceiuri
dubioase si maculând locurile în care s-au stabilit; fiind,
fara discutie, niste straini „pagâni si dusmani", ei
reprezinta o plaga sociala, ba chiar o amenintare la adresa fiintei
nationale. Iasul, spre exemplu, era vazut de Iorga pe la 1900 ca un
oras aproape în întregime evreiesc: „Iasul este locuit
pe trei sferturi de evrei. Bogatia, viata, miscarea este a lor. Flacara
sionismului s-a aprins si arde mai puternic acolo. Noi avem la Iasi
numai doua lucruri: scoala si biserica. Si regele României vine
în capitala prigonita de murdara viata de afaceri a unui alt neam.
Prin actele si cuvintele lui, trecutul si prezentul nostru se leaga
iarasi nedespartite înaintea strainului pagân si dusman.
Caci oricât s-ar scurge la noi valul necurat al vânatorilor
de câstig, pamântul e al nostru. Si vântul va lua
odata pleava pe care el a adus-o, iar noi vom ramâne." (Samanatorul,
10 noiembrie 1904) În Cernauti, „cum vii de la gara, vezi
în suisul greu de pe dealul înalt de lut case mai mult murdare,
în care se oploseste Jidovime" (Neamul românesc
în Bucovina, 1996, p.126). Iata si descrierea unei mahalale
evreiesti bucovinene: „Jidanaria sta fara nici o treaba în
prafoasa amiaza; trupuri trântite, tologite, în toate partile;
copii cari se zvârcolesc în murdarii. Noroc ca aceasta grozavie
asiatica, de care sunt adânc rusinat, nu tine mult, si capatul
târgului se atinge rapede, începând iarasi câmpul
luminos de verde" (Ibid., p.120) Mai departe, Iorga sugereaza
printr-o întrebare retorica o posibila solutie a problemei evreiesti:
„«Fiecare tara are Evreii ce merita», a zis cineva
al carui interes era sa creada astfel. «Fiecare tara se poarta
cu Evreii sai cum merita ei», trebuie sa fie raspunsul. Cât
merita însa aceasta pacatoasa calicime lenesa, care spurca tara
pe care o locuieste?" (Ibid.) Iata si o anticipare a pogromurilor
de la Chisinau, asteptate, parca, cu nerabdare de toti crestinii: „Ma
trezesc în cântecele salbatece, de razboi, durere si moarte,
ale soldatilor, «muscalilor» ce trec pe bulevard. Corul
lor rasuna, prevestitor de tulburari si varsari de sânge, pare
ca, în acest oras unde 80 000 de jidani stau în calea a
40 000 de crestini cari nu se vor împaca niciodata cu fiinta si
câstigul acestor «necredinciosi»." (Neamul
românesc în Basarabia, 1995, p.83) Cât despre
evreii autohtoni, suntem avertizati în alta publicatie ca: „Evreii
din România, mai ales cei din Moldova, traiesc din comert, din
schimb, din înselaciune în paguba altora si se feresc de
orice munca grea. Ei sunt inteligenti, dar vicleni si, urmarindu-si
numai interesele, cauta sa corupa moravurile. Sunt razbunatori si cruzi,
câta vreme nu simt un pumn viguros apasându-le pe ceafa…"
(Chestiunea taraneasca si evreii nostri, în Neamul
românesc, 5 iunie 1907) De remarcat ca ziarul Neamul românesc
a fost raspândit gratuit în satele din Moldova între
1906-1907 de catre învatatori si preoti de tara, influentând
orientarea antievreiasca a începutului rascoalei taranesti din
1907 (când în mai multe sate si cartiere evreiesti din orase
din nordul Moldovei, rasculatii au organizat jafuri si pogromuri sângeroase).
Sesizând influenta nociva a ideologiei nationaliste a lui Iorga,
ziarul liberal Actiunea scria la 20 mai 1907: „L-am lasat
pe faimosul Iorga sa raspândeasca la Bucuresti teoriile cele mai
primejdioase; sub pretextul nationalismului, l-am lasat sa atâte
tineretul (…); l-am lasat sa îmbibe sufletul tinerilor nostri
cu ideile cele mai subversive, ura de clasa si de rasa, dispretul fata
de ordine si legi; în sfârsit, l-am lasat pe acest nevropat
periculos sa dea o mare extensie revistei sale incendiare, Neamul
românesc, si am vazut elucubratiile sale dându-si roadele,
întrucât acest jurnal a fost raspândit gratuit la
sate." Fara a da atentie acestor critici, Iorga va înfiinta
în 1910, împreuna cu profesorul A. C. Cuza, Partidul National
Democrat, a carui ideologie, dupa cum va remarca E. Lovinescu, „izvora
în întregime din conservatismul rural al lui Eminescu, pe
care d. Iorga îl recomanda înca de la Teatrul Liric, conservatism
bazat pe înfratirea singurelor clase «reale» ale poporului
nostru, a taranilor si a proprietarilor, cu negatiunea tuturor libertatilor
democratice, si cu un simt national împins pâna la misticism,
înglobând, oricum, antisemitismul" (Istoria civilizatiei
române moderne, 1972, p.311). Ulterior, Iorga se va desparti
de Cuza, abandonând o vreme antisemitismul – fireste, nu
definitiv, dat fiind ca în 1938, de pilda, va reveni asupra „primejdiei
jidovesti" într-un text intitulat Iudaica, din care
aflam ca evreii „ne dau pur si simplu afara din tara noastra"
–, însa samânta nationalista semanata de el în
viata politica va da foarte repede roade bogate – prin asocierea
cultului valorilor nationale cu ideea luptei împotriva „stapânirii"
iudaice, Iorga a conferit legitimitate si chiar o aura de misionarism
patriotic tuturor miscarilor de extrema dreapta: nu întâmplator,
Corneliu Zelea Codreanu, liderul miscarii legionare, îl va considera
drept unul dintre principalii ideologi care i-au deschis ochii asupra
„primejdiei jidanesti", iar un alt legionar faimos, Vasile
Marin, îl va numi „dascalul cu autoritate, al nostru, al
tuturor". În 1923, A. C. Cuza fondeaza, împreuna cu
medicul N. C. Paulescu, Liga de Aparare Nationala Crestina (LANC), prima
organizatie fascista din România, care adopta ca emblema, înaintea
nazistilor, zvastica si militeaza pentru instaurarea unui numerus clausus
împotriva evreilor. În ceea ce priveste „problema
jidaneasca", cei doi lideri sunt evident pentru solutii radicale.
Dupa A. C. Cuza, „singura solutie posibila a problemei jidanesti
este eliminarea jidanilor", iar N. C. Paulescu e de parere ca „jidanii"
trebuie exterminati precum plosnitele: „Putem oare sa-i exterminam
– cum bunaoara se ucid plosnitele? Acesta ar fi mijlocul cel mai
simplu si mai comod de a ne scapa repede de ei." (apud L. Volovici,
p.49) A. C. Cuza – cel care declara acum ca: „Înainte
de a muri, as vrea sa vad sângele jidanilor amestecat cu noroiul."
(Egalitatea, 14 decembrie 1923) – va dobândi un prestigiu
imens în rândurile intelectualilor români, fiind omagiat
în anii ’30 în forurile culturale de prestigiu si
devenind în 1936, cu sprijinul vechiului sau tovaras de lupta
si mentor spiritual N. Iorga, chiar membru al Academiei. În 1935,
LANC va fuziona cu Partidul National Agrar condus de poetul Octavian
Goga, formând Partidul National Crestin, cu o clara orientare
pro-nazista. Doi ani mai târziu, Cuza va avea satisfactia punerii
în aplicare a programului sau antisemit, devenind ministru în
guvernul condus de Goga, care anunta ca: „Problema ovreiasca am
declarat-o problema de stat" si instituia prima legislatie globala
antisemita. În consecinta, 120 000 de evrei îsi vor pierde
acum cetatenia, iar ziarele democrate Adevarul, Dimineata
si Lupta, considerate evreiesti, vor fi suspendate.

OARE NU STIE NOUA STANGA (veche)
CE SCRIE VECHEA DREAPTA (noua)?!


Exista o revista, "Regasirea", pe care nu stim cine o citeste, dar stim
cine o scrie. Uimirea cititorului potential nu poate sa nu creasca de
la o pagina la alta, constatand ca acolo publica ziaristi si fosti
demnitari politici de stanga sau de extrema stanga, precum Alexandru
Mironov, Serban Cionoff sau Paul Niculescu - Mizil - pe care nu ii
putem banui de sentimente antisemite sau neonaziste -, alaturi de
Corneliu Vadim Tudor, de Ion Coja si Victor Duta, ale caror declaratii
antisemite sunt bine cunoscute. Revista il ajuta pe fostul general si
nomenclaturist Ion Coman sa se dezvinovateasca, il comemoreaza pe
fostul legionar Pan M. Vizirescu. Oare stie Alexandru Mironov, fost
consilier al presedintelui Ion Iliescu si apoi ministru al Tineretului
si Sportului, ce scrie un alt colaborator, dl Victor Duta, care se
regaseste in aceleasi pagini ale revistei?

Dl Victor Duta reia tezele clasice ale antisemitismului, cultivate de
Ohrana tarista pentru a justifica politica antisemita a lui Nicolae al
II­lea. Dl V. Duta tine sa isi convinga cititorii ca exista, inca de
sute de ani, o conspiratie iudeo­masonica care vrea sa puna mana pe
conducerea lumii intregi. Ideea i­a placut atat de mult si lui
Goebbels, incat a sustinut-o cu perseverenta in toti anii nazismului.
Karl Marx a fost mason si evreu (dar botezat). Liga Natiunilor si
O.N.U. au fost si sunt Cartierul general al masonilor. Masonii sunt cei
care au organizat despartirea Cehiei de Slovacia, dezmembrarea
Iugoslaviei si acum vor sa dezmembreze Spania si Italia. Delirul
domnului V. Duta continua cu ideea crearii, de catre masoni, a unei
religii universale si desfiintarea celor actuale. N.A.T.O., Consiliul
de Securitate al O.N.U., Clubul de la Roma sunt, toate, conduse de
masoni. Articolul ne aduce aminte de spiritul propagandei naziste,
bazat pe celebrul aforism al lui Goebbels: "Cu cat o minciuna e mai
mare, cu atat e mai credibila". Si ca minciuna sa fie cat mai mare, se
recomanda cititorilor lectura celebrului fals comandat de Ohrana
tarista, "Protocoalele Inteleptilor Sionului".

Si cum editorul se asigura pe sine insusi cu anuntul: "raspunderea
pentru opiniile exprimate in articolele prezentate in revista apartine
fiecarui autor in parte", intelegem ca nimeni nu are, redactional, nici
o raspundere. De unde si publicarea articolului lui Ion Coja, care
afirma - desigur, pe propria raspundere - ca "legionarii n­au omorat
nici un evreu".

Pe propria noastra raspundere, domnule Ion Coja, legionarii au omorat evrei!


http://www.romanianjewish.org/ro/antisemitism_in_romania_09.html

"Romania nu a facut suficient impotriva antisemitismului"

Oren David, ambasadorul Israelului in Romania, a acordat primul interviu de la numirea sa la post pentru ziarul Cotidianul.
Ce vi s-a parut cel mai surprinzator in Romania?

Cind am ajuns, am fost impresionat de progresele
facute de aceasta tara intr-un timp relativ scurt, gradul de
sofisticare la care s-a ajuns, nivelul inalt de occidentalizare din
orase. M-au impresionat placut prietenia oamenilor, caldura pe care o
emana si politetea lor. Mi-a mai placut faptul ca, spre deosebire de
alte tari din aceasta regiune, au fost pastrate parcurile in Bucuresti,
zonele verzi.


In domeniul relatiilor dintre Romania si Israel ati realizat schimbari?

Relatiile dintre tarile noastre sint unice,
deoarece Romania este singura tara din partea aceasta de lume care a
mentinut relatiile cu Israelul neintrerupt, de la crearea statului
nostru, in 1948. Sper ca in prima parte a anului viitor sa eliminam si
necesitatea vizelor pentru romanii care vor sa viziteze Israelul. Acum
relatiile noastre sint mai bune ca niciodata, deoarece se bazeaza pe
numeroase elemente comune: politice si geostrategice, economice,
culturale, pe relatii etnice. Comunitatea ce provine din Romania este a
treia ca numar din Israel, 450.000 de persoane.


In ce domenii au investit in principal israelienii in Romania?

Investitiile israeliene in Romania incep in cer si
se termina sub pamint. Spun ca incep in cer, referindu-ma la satelitul
israelian Amos pentru telecomunicatii, care ofera servicii pentru
diverse firme de telecomunicatii din Romania. Sub pamint, firmele
israeliene ofera servicii de management al apei. Cea mai mare firma
israeliana de comunicatii si-a mutat in 2000 in Romania centrul de
cercetare, deoarece a gasit aici oameni bine pregatiti. Numeroase marci
cunoscute in Romania sint israeliene: firma de cafea Elite, Tnuva -
lactate, Kenvelo - imbracaminte (numele insemnind "da si nu" in
ebraica), Prigat. In sectorul financiar, banca Leumi are deja 36 de
filiale in Romania, desi s-a deschis doar anul trecut.


Sinteti multumit de pasii facuti de Guvernul roman in privinta recunoasterii Holocaustului din Romania?

Guvernul roman a facut foarte multe in acest sens,
s-a infiintat Centrul Wiesel pentru monitorizarea antisemitismului. A
fost instituita Ziua comemorarii Holocaustului, 9 octombrie. Ceea ce nu
s-a facut inca este construirea unui memorial in Bucuresti pentru
comemorarea victimelor Holocaustului. In plus, nu s-au facut inca pasii
necesari pentru implementarea legislatiei ce pedepseste atitudinile
antisemite. Ma refer la exprimarile antisemite ale unor profesori (si
este cu atit mai trist, deoarece este vorba de oameni educati) care
sustin ca in Romania nu a avut loc un Holocaust, desi mai exista inca
supravietuitori si martori, atit evrei, cit si ne-evrei, care confirma
faptele. Guvernul nu a luat nici o masura impotriva respectivilor
profesori, in ciuda existentei unei legi foarte dure.


Credeti ca Romania s-ar putea implica mai mult, ca parte a UE, in procesul de pace din Orientul Mijlociu?

Asteptam din partea Romaniei, precum si din partea
altor prieteni ai Israelului sa reprezinte o voce mai puternica in
favoarea noastra. Israelul a cedat deja foarte mult, s-a retras din
Fisia Gaza, din Liban, si ce am primit in schimb? Hamas a ocupat cu
forta Fisia Gaza, de unde se lanseaza atacuri cu rachete impotriva
civililor israelieni, acelasi lucru s-a intimplat cu Hezbollahul, in
Liban. Ne-am fi asteptat ca UE sa fie mai intelegatoare fata de Israel
si ca prietenii nostri din UE sa influenteze pozitia Uniunii, avind in
vedere concesiile facute. Si in cazul ONU, ne-am astepta ca prietenii
nostri sa se ridice in apararea noastra atunci cind anumite grupuri de
tari incearca sa atace Israelul prin anumite rezolutii unilaterale,
fara a lua in considerare suferinta civililor israelieni. Consiliul ONU
pentru Drepturile Omului, de exemplu, a dat anul trecut 11 rezolutii
impotriva Israelului, singura democratie reala din Orientul Mijlociu,
nu impotriva Hamasului, nici a Hezbollahului, nici a Iranului, unde
sint omorite cu pietre femeile acuzate de adulter.

http://www.cotidianul.ro/romania_nu_a_facut_suficient_impotriva_antisemitismului-37012.html

De ce e negationismul asa de atractiv
Nu va voi spune o noutate prin faptul ca internetul e plin de postari in care se neaga Holocaustul.

Nu ma voi referi aici la negarea Holocaustului in general, ci a celui
din Romania, care cade in sarcina regimului Antonescu (nu a poporului
roman, atentie!).

Desi au trecut patru ani de la publicarea raportului Comisiei Wiesel,
asumat oficial de presedintele Romaniei, prin care se stabilea ca intre
280000 si 380000 de evrei si 11000 de romi au fost ucisi in perioada
1941 – 1943 in teritoriile administrate de regimul Antonescu,
concluziile acestui raport nu sunt cunoscute, sau nu sunt acceptate de
multi romani.

De unde stiu asta? Am realizat in 1998 un documentar la BBC despre
situatia evreilor din Romania in perioada 1940 – 1944
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060530_evrei_1940_1944.shtml,
iar in 2006 am initiat o serie despre Ion Antonescu, realizata de Delia
Radu
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/07/060719_antonescu_4_discutie.shtml

Reaspunsul in ambele cazuri a fost unul preponderent negativ.

Imi aduc aminte ca intr-una dintre scrisorile primate la redactie in
1998 (pe atunci nu era e-mail raspandit ca acum) i se cerea
directorului redactiei romane a BBC sa ma concedieze deoarece as fi
“jignit poporul roman”.

Reactiile din 2006 n-au fost mult diferite, desi intre timp a aparut raportul comisiei Wiesel.

Si asta din partea unor ascultatori BBC, despre care se presupune ca sunt mai informati si mai educati decat omul de rand.

Acum catava vreme am dat o replica pe un blog unui individ care incerca
sa demonstreze ca lupta impotriva antisemitismului genereaza
anti-semitism, ca si combaterea negationismului.

Discutia a ajuns destul de repede la Holocaustul din Romania.

Un individ, care initial a incercat sa nege ca regimul Antonescu ar fi
ucis evrei si ca el ar fi antisemit a sfarsit prin a posta fraza “prin
moartea fiecarui evreu a fost salvata viata cel putin a unui roman, asa
ca nu pot decat sa ma simt indatorat”.

Este o replica extrema, dar nu iesita din comun.

De ce oare o astfel de apetenta pentru negarea sau chiar apologia Holocaustului?

In primul rand din ignoranta. Cei mai multi care adopta o astfel de
atitudine nu pot fi acuzati de antisemitism, din simplul motiv ca fie
n-au cunoscut nici un evreu in viata lor, fie habar n-au de istorie.

O a doua categorie sunt cei care contesta veridicitatea Holocaustului si acuza presiunile „lobby-ului evreiesc” asupra Romaniei.

E de remarcat ca raportul Wiesel a fost asumat in octombrie 2004, cu
doua luni inainte deciziei Uniunii Europene de a admite in principiu
Romania ca membru la 1 ianuarie 2007.

De asemenea, incriminarea negarii Holocaustului si a cultului lui
Antonescu a fost facuta prin ordonanta de urgenta in 2002 inaintea
summitului NATO de la Praga unde a fost invitata Romania sa adere.

Aceste coincidente sunt puse de negationisti pe seama influentelor „malefice” pe care „evreii” le au pe langa UE si NATO.

In sfarsit, o a treia categorie este aceea care admite ca in Romania a
avut loc un Holocaust, dar fie il minimalizeaza, fie il justifica ca o
reactie la agresiunea bolsevica impotriva Romaniei.

Acesti oameni nu spun insa ce vina aveau sutele de mii de evrei, in
majoritate copii, femei si batrani, ca sa plateasca cu moartea.

Apoi, logica „de ce nu se face un proces al crimelor comuniste” ca
replica automata la cel al Holocaustului, este complet gresita.

In primul rand, intre cele doua genociduri nu exista o legatura directa
(in Romania comunismul a fost impus nu de evrei, ci de Stalin, iar
conducatorii comunisti – Dej si Ceausescu - au fost romani, nu evrei).

In al doilea rand, cine a impiedicat Romania pana in decembrie 2006 sa
elaboreze un raport, fie si partial, al crimelor comuniste?

Cine a impiedicat repararea abuzurilor comuniste (din care talharirea
proprietatilor private mai are efecte grave si in ziua de azi)? Si cine
a avut reactii vehemente la publicarea raportului Tismaneanu (fiul unor
ilegalisti comunisti evrei)? Evreii cumva?

Probabil ca teama, ca sa nu spun lasitatea unor persoane publice
(politicieni, istorici) de a confrunta frontal responsabilitatea
regimului Antonescu, ca si legislatia servila de incriminare a negarii
Holocaustului (personal sunt adeptul atitudinii liberale din SUA si
Marea Britanie, unde negarea Holocaustului nu constituie un delict
penal) n-au facut decat sa alimenteze miturile intretinute inca de pe
vremea regimului comunist.

Multi iau aceasta responsabilitate adusa regimului Antonescu ca pe o
ofensa personala si este uimitor cum in secolul XXI multi romani se mai
pot identifica cu un dictator brutal si megaloman.

Am incercat sa schitez cateva raspunsuri, dar poate ca cititorii ma vor
ajuta si cu alte explicatii la intrebarea: de ce este negationismul asa
de atractiv?


http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=344

Copiii supravieţuitorilor Holocaustului vor bani de la nemţi pentru a-şi trata depresiile
Crescuţi într-o atmosferă de teamă şi depresie, copiii supravieţuitorilor Holocaustului
susţin că teroarea nazistă a fost transmisă din generaţie în generaţie,
informează Associated Press. Israelienii care se autointitulează a doua
generaţie a supravieţuitorilor Holocaustului
au mers la Curtea de Justiţie din Tel Aviv pentru a intenta proces
guvernului german, în speranţa că vor obţine fonduri pentru finanţarea
tratamentelor psihiatrice. Mii de persoane care provin din familii
supravieţuitoare ale Holocaustului
sunt incapabile să muncească, trăiesc cu o teamă iraţională să nu moară
de foame şi suferă de accese de depresie, a declarat Baruch Mazor,
director al Fundaţiei Fisher care a depus plângerea.
Potrivit AP, citată de Rompres, Mazor susţine că patru până la cinci procente dintre cei 400.000 de copii ai supravieţuitorilor Holocaustului
din Israel necesită tratament. Mulţi dintre aceştia nu pot avea un loc
de muncă stabil, în consecinţă nu îşi pot permite să îşi plătească
singuri tratamentul, iar ajutorul din partea guvernului israelian şi a
sistemului asigurărilor de sănătate s-a dovedit a fi insuficient.
Aproximativ 4.000 de persoane s-au alăturat acestui proces, afirmă
Mazor. Pentru moment, nu este foarte clară poziţia Curţii israeliene în
privinţa acestui proces intentat unei ţări străine.
Cert este că
prin acest proces se urmăreşte deschiderea unui fond finanţat de
Germania, care să plătească sesiuni de terapie bilunare pentru 15.000
-20.000 de persoane sau 7,3 milioane de euro anual, timp de trei ani.
Potrivit plângerii, a doua generaţie a crescut “într-un climat de
depresie, durere şi sentiment de vinovăţie manifestat de părinţi, copiii fiind predispuşi la depresii şi suferinţă”.
Începând
cu 1950, Germania a plătit daune în valoare de peste 44 miliarde euro
supravieţuitorilor şi familiilor celor şase milioane de victime ale Holocaustului
şi statului Israel. Ma­joritatea banilor au ajuns în conturile
Conference on Jewish Material Claims Against Germany - organizaţie cu
sediul în New York care se ocupă de distribuirea despăgubirilor. Mazor
susţine că banii de care se ocupă Claims Conference sunt destinaţi
supravieţuitorilor, iar copiii
acestora nu vor să se folosească de aceştia. Conform Rompres,
ministerul german al Afacerilor Externe a refuzat să facă vreun
comentariu în acest sensCiteste

Copiii Holocaustului, comemorati la a 60-a aniversare a Israelului
Unul dintre proiectele organizate de Israel cu ocazia implinirii a 60 de ani de la crearea statului prevede ca toti copiii din tara sa adune 1,5 milioane de bile pentru a simboliza pe fiecare dintre copiii evrei decedati in Holocaust. Aceste bile vor constitui baza unui monument in memoria copiilor care va fi ridicat in apropiere de Tel Aviv.
Pe
de alta parte, subliniind totodata ca pentru arabii israelieni, care
reprezinta o cincime din populatia tarii, ziua crearii statului Israel
marcheaza ceea ce palestinienii numesc al-Naqba (Catastrofa),
ministrul insarcinat cu organizarea manifestarilor aniversare, Ruhama
Avraham Balila, a explicat ca ceremoniile prilejuite de cea de a 60-a
aniversare vor cuprinde si un festival beduin in orasul Rahat, precum
si ateliere despre coexistenta pasnica a evreilor cu arabii.
Guvernul
israelian si-a prezentat duminica proiectele pentru celebrarea celei
de-a 60-a aniversari a crearii statului evreu, cu spectacole de
acrobatie aeriana, concerte si spectacole de sunet si lumina, asigurate
toate dintr-un buget total de 28 milioane de dolari (18 milioane de
euro), informeaza AP.
Israelul a fost creat in 1948, punind capat
unui mandat britanic de 31 de ani asupra Palestinei. In acest an,
potrivit calendarului ebraic, ziua istorica va fi in 8 mai.