ISTORIE=AMERICA

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9695/33/

Conventia de la Philadelphia din 1788, al carei rezultat final a fost Constitutia SUA, a desemnat orasul New York drept capitala temporara a SUA. Tot atunci s-a decis ca primul presedinte al tarii sa fie George Washington, care a avut doua mandate, intre 1789 si 1797. Acest "parinte al SUA" a murit in 1799, cu un an inainte ca orasul numit Washington (pe raul Potomac) sa devina capitala permanenta a SUA, in 1800. Si asta pentru ca lucrarile la constructia lui s-au incheiat atunci.

Cum a influențat alcoolul istoria americană


De-a lungul istoriei americane au existat câteva probleme de ordin cultural care au divizat societatea americană. Chestiunea sclavagismului a fost, poate, cea mai importantă dintre acestea, dar o altă problemă, mult mai neînsemnată, a tulburat profund America încă de la întemeierea coloniilor: alcoolul.

Istoria alcoolului în America este o poveste impresionantă a unor oameni care s-au aventurat peste ocean, au cucerit şi îmblânzit teritorii sălbatice, au dat naştere unei mari naţiuni şi celei mai mari puteri economice a lumii – şi au făcut toate acestea în timp ce consumau mari cantităţi de alcool.

Începuturile alcoolului în Lumea Nouă

Băutura a ajuns în America pe faimoasa navă Mayflower. Ca majoritatea navelor britanice din vremea aceea, pe Mayflower era mai multă bere decât apă. Pe de-o parte, berea era mai sigură decât apa care putea fi uşor contaminată. Pe de altă parte, nu era mai plăcut pentru pasageri să petreacă 9 săptămâni pe vas beneficiind de o cantitate generoasă de alcool?!

Până au ajuns la Plymouth (locul debarcării), coloniştii aproape că îşi terminaseră proviziile. Unul dintre pasageri nota în jurnalul său că nu au mai putut continua căutările pentru un loc mai bun pentru că „proviziile noastre erau aproape pe terminate, în special berea.” Cât despre Puritani, aceştia au ajuns la Boston în 1630 pe o navă aprovizionată cu 37.000 litri de vin! În ciuda reputaţiei lor, puritanii nu se opuneau consumului de alcool, ci doar excesului.

Rolul alcoolului în naşterea Americii moderne

Băutura cea mai des asociată cu Revoluţia Americană este ceaiul (Partida de Ceai de la Boston), dar berea şi romul merită şi ele această onoare. George Washington îşi îmbărbăta trupele cu o raţie zilnică de rom, fiind de părere că “beneficiile consumului moderat de alcool au fost experimentate în toate armatele şi nu trebuie disputate.”

Niciunul din Părinţii Fondatori nu s-a dezis de consumul de alcool: James Madison îşi începea ziua cu puţin whisky, John Adams cu cidru, Washington era proprietarul unei importante distilerii, iar Benjamin Franklin a scris o odă dedicată băuturii.

Rebeliunea Whisky-ului

Una din primele crize apărute în Statele Unite ale Americii are la bază whisky-ul, sau, mai exact, o taxă pe whisky. În 1791 Congresul a votat această nouă taxă care s-a dovedit a fi extrem de nepopulară, în special în M-ţii Apalaşi, unde producţia de whisky aducea venituri seminifcative fermierilor.

În 1794, lângă Pittsburg, a avut loc o mică rebeliune armată împotriva taxei, iar preşedintele Washington a condus el însuşi o armată de miliţie pentru a pune capăt a ceea ce a ajuns să poarte numele “Rebeliunea Whisky-ului”.

Republica Alcoolică

La începutul secolului al XIX-lea, americanii consumau chiar mai multă băutură decât o fac în zilele noastre: mai mult de 18 litri de alcool pur de persoană în fiecare an (astăzi media fiind cam de 2 litri).

Istoricul american W.J. Rorabaugh a scris, în 1979, o carte de istorie socială cu numele de Republica Alcoolică, în care spune că „americanii beau acasă sau când erau plecaţi, singuri şi împreună, la muncă sau în timpul liber. Ei beau înainte de masă, în timpul mesei şi după.”

Ulterior, nativilor consumatori de alcool li s-au alăturat numeroşi alţii prin imigranţii europeni care au adus cu ei propriile meşteşuguri: distilerii scoţiene sau irlandeze, berării de tip german şi secrete italieneşti pentru prepararea vinului. Lichiorurile americane nu erau însă vândute numai în saloane sau baruri şi, în mod frecvent, nici măcar nu erau etichetate ca atare. Multe dintre acete lichioruri purtau numele de “sirop de tuse” sau “compus vegetal” şi se găseau în farmacii. Aceste “medicamente”, având un conţinut de alcool pur ce ajungea şi până 47%, erau promovate ca leacuri pentru absolut orice, de la răceală la cancer.

Mare parte a popularităţii acestor “medicamente” venea din faptul că era acceptat şi de prohibiţionişti. Aceştia nu se opuneau acestor substanţe precum se opuneau băuturilor alcoolice, aşa că puteau beneficia de efectelor lor benefice în timp ce purtau cruciada naţională împotriva “romului demonic” şi a “bisericii sale”, salonul.

Lupta împotriva demonului alcoolic

Mişcarea moderantistă caracterizează America încă de la început, dar a căpătat şi o însemnată latură politică, fiind hrănită de prejudecăţile împotriva imigranţilor (irlandezii şi italienii catolici aveau o imagine de alcoolici incurabili). După războiul civil, din această mişcare au luat naştere două grupări puternice: Partidul Prohibiţionst şi Uniunea Creştină Moderantistă a Femeilor.

Cea mai cunoscută membră a acestei uniuni a fost Carry Nation, soţia unui ministru din Kansas, care mergea prin saloane, împreună cu alte femei, şi dedica imnuri patronilor pe care îi numea “distrugători ai sufletelor bărbaţilor”. Ea a fost arestată de nenumărate ori pentru acţiunile sale uneori violente.

Însă lupta în favoarea prohibiţiei a fost câştigată de Liga Anti-Saloane. Fondat în 1895, acest grup colabora cu bisericile locale, strângea fonduri şi milita în favoarea unor legi pentru interzicerea lichiorurilor, având chiar numeroase succese în unele oraşe şi comitate.

În 1913, Liga a început lupta pentru elaborarea unui amendament constituţional care să interzică alcoolul. În timpul războiului mondial, mişcarea prohibiţionistă a avut mult de câştigat, căci Liga a exploatat isteria americană anti-germană asociind berea cu naţiunea germană. Succesul a venit în 1918 când Congresul a adoptat amendamentul al 18-lea, iar statele l-au ratificat într-un timp record, noua lege intrând în vigoare pe 17 ianuarie 1920.

Cum era însă de aşteptat, probleme nu s-au terminat aşa. Prohibiţia nu doar că a eşuat în a interzice consumul de alcool, dar i-a dat o alură de plăcere interzisă, contribuind astfel la păstrarea obiceiului. Saloanele nu au dispărut, contrabanda cu băuturi alcoolice a înflorit, iar distilerii ilegale erau peste tot. Dacă înainte de ianuarie 1920 în New York existau 15.000 de saloane legale, după această dată se găseau 32.000 de “cluburi” care vindeau alcool pe ascuns.

Merite ale consumului de alcool?

Chinul prohibiţiei s-a încheiat 13 ani mai târziu, când infamul amendament 18 a fost declarat nul de unul nou, restabilind consumul de alcool în drepturile sale. Curând, a ieşit la iveală una din principalele schimbări aduse de toată această poveste: femeile au început să frecventeze şi ele barurile. Înainte de primul război mondial, salonul era un loc destinat aproape exclusiv bărbaţilor (acesta fiind unul dintre motivele pentru care femeile erau în favoarea prohibiţiei). Dar după 1933, acestea – care îşi câştigaseră între timp şi dreptul la vot – au reclamat şi dreptul de a bea în public.

Influenţa alcoolului asupra culturii americane este atât de vastă încât ar fi imposibil să o apreciem la adevărata sa valoare. Fără această substanţă atât de dispreţuită de unii nu am citi azi operele literaturii clasice americane. Mari scriitori precum Ernest Hemingway, William Faulkner, Edgar Allen Poe, Eugene O'Neill, F. Scott Fitzgerald, Jack London, Henry Miller sau Jack Kerouac se numără printre cei mai faimoşi consumatori de alcool din istoria SUA.

România Liberă: De ce au ratat SUA posibilitatea de a deveni regat

Unul dintre aspectele cel mai puţin cunoscute ale istoriei Statelor Unite ale Americii este legat de situaţia tulbure care a urmat cuceririi independenţei faţă de Marea Britanie. Există în arhivele americane o poveste potrivit căreia părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au fost la un pas să transforme tânărul stat american într-o monarhie.



Candidatul ales era un aristocrat german, baron prusac Friedrich von Steuben. Acesta a luptat în Războiul de Independenţă al SUA, fiind chiar şef de stat major al comandantului armatei americane, George Washington, cel care avea să devină apoi primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii.



Practic, el a adus tacticile de instrucţie folosite de armata prusacă a lui Friedrich cel Mare, una dintre cele mai bune armate din Europa, în cadrul tinerei armate americane, formată mai ales din voluntari.

200 de ani de la izbucnirea Războiului din 1812


Ieri, 18 iunie, s-au împlinit două sute de ani de la începutul Războiului din 1812, aniversare care a trecut în mare parte neobservată. În general, acest război – supranumit în America și „al doilea război de independență” – nu se bucură de o prea mare atenție din partea istoricilor.


Istoricii americani trec cu vederea perioada de la începutul secolului al XIX-lea, concentrându-se fie pe perioada anterioară (războiul de independență), fie pe cea ulterioară (când începe dezvoltarea noului stat). Cât despre istoricii europeni, aceștia se opresc în general asupra războaielor napoleoniene și lasă deoparte acest conflict anglo-american care a fost, de fapt, o consecință directă a luptei împotriva lui Napoleon.

Războiul a părut, încă de la început, a fi o idee foarte proastă. Statele Unite ale Americii, un stat încă foarte tânăr – trecuseră doar două decenii de când cele 13 colonii formaseră un stat unitar, au declarat război Imperiului Britanic, care se afla la momentul respectiv în conflict cu Franța lui Napoleon. Americanii au ales să rămână neutri față de războiul european, dar atât Franța, cât și Marea Britanie (sau, mai bine zis, mai ales Marea Britanie) au încălcat această neutralitate. Președintele James Madison a cerut Congresului să declare război englezilor, ceea ce a și făcut, dar asta după o lungă dezbatere care nu i-a convins însă pe toți (79 au votat pentru război, 49 împotriva).

Pe 18 iunie 1812, președintele semna declarația de război – era prima oară când Statele Unite ale Americii declarau război altei țări. America avea la acel moment un număr infim de nave de război, în comparație cu cele aproximativ 500 ale englezilor (cea mai mare flotă a lumii la momentul respectiv). Armata era formată din circa 5000 de ofițeri și soldați; englezii aveau 500.000 de oameni. Cu toate acestea, Marina americană a rezistat destul de bine în fața britanicilor, însă armata a fost prost echipată și prost condusă. Americanii au rezistat însă doi ani și jumătate în conflict și au ieșit din război cu identitatea națională consolidată, demonstrând că un popor se poate conduce singur chiar și în vreme de război. La acel moment, ce se întâmpla în America părea a fi un fel de experiment ciudat. Europa era condusă de monarhi și conducători autocrați, iar tipul de guvernare din America – republica democratică – părea aproape o nebunie (mai ales după ce se întâmplase cu același tip de experiment în Franța revoluționară).

Cauzele războiului

Originile Războiului din 1812 stau de fapt în conflictul care devasta continentul european de două decenii. Războaiele napoleoniene îi obligaseră pe englezi să ia măsuri extraodinare care i-au afectat foarte mult pe americani. În decembrie 1806, Napoleon instituia blocada împotriva Marii Britanii, sperând că întreruperea comerțului îi va obliga pe englezi să accepte pacea. Toate porturile europene aflate sub control francez aveau să fie închise navelor britanice, iar navele franceze și cele neutre trebuiau să fie capturate dacă vizitau vreun port britanic înainte de a intra în porturile de pe continent. Însă englezii, având forța navală necesară, au răspuns cu propria lor blocadă.

Pentru aproape două decenii, americanii au avut de suferit din cauza conflictului de pe continent, iar blocadele instituite de francezi și englezi au adus încă și mai multe prejudicii comerțului american. În plus, englezii au luat măsuri de-a dreptul abuzive. Au interzis practic țărilor neutre să mai facă comerț în Europa fără a obține în prealabil o autorizație din partea lor și au început să oprească orice navă străină pentru percheziție, căutând „bunuri de contrabandă” (adică orice produs pe care îl declarau în mod arbitrar ca fiind ilegal) și soldați britanici care dezertaseră (mulți se înrolau în Marina americană și primeau cetățenie americană). Picătura care a umplut paharul a fost însă practica de a captura chiar cetățeni americani de pe navele capturate pentru a-i obliga să se înroleze în Marina Regală.

Toate aceste dispute s-ar fi putut rezolva și pe cale diplomatică, mai ales că nu toți americanii își doreau să intre în război împotriva englezilor, în special negustorii din Noua Anglie care depindeau de schimburile comerciale cu Anglia. Însă politicienii care erau favorabili războiului au adus în discuție și posibilitatea ca America să câștige teritoriile canadiene (crezând chiar că o invazie a Canadei va fi primită cu brațele deschise de canadieni). În plus, englezii se amestecaseră și în probleme care țineau practic de politica internă a Statelor Unite, sprijinindu-i pe indienii care se opuneau expansiunii spre vest a americanilor.

Războiul a fost purtat pe patru direcții diferite: pe mare, de-a lungul coastei de Est a Statelor Unite, de-a lungul frontierei cu Canada și de-a lungul coastei Golfului Mexic. Pe parcursul războiului, atât americanii, cât și englezii au invadat teritoriile adversarului, însă aceste invazii nu au reprezentat decât succese temporare, astfel că după încheierea tratatului de pace nu au avut loc schimbări teritoriale.

Până în 1814, niciuna dintre părți nu se afirmase în mod clar ca victorioasă; în plus, principalele motive care duseseră la război dispăruseră. Astfel, S.U.A. și Marea Britanie și-au trimis delegații la Gent, în Belgia, pentru a negocia tratatul de pace. Negocierile încep în august 1814, iar tratatul a fost semnat pe 24 decembrie (el avea însă să ajungă în America pentru ratificare abia în februarie, astfel că, între timp, au mai avut loc lupte). Istoricii sunt, în general, de acord că niciuna dintre părțile aflate în conflict nu a ieșit câștigătoare din acest război, tratatul de la Gent punând capăt unui conflict care nu-și mai avea rostul . Nu au avut loc pierderi teritoriale de nicio parte, iar pacea negociată de bună voie de ambele părți a făcut ca, după 1814, relațiile dintre Marea Britanie și America să se dezvolte armonios și profitabil pentru ambele părți.

Turism


Inchisoarea Alcatraz - atractie turistica

FOTO Cum a fost construit metroul din New York

GALERIE FOTO
Istoria neagră a oraşului New York: Poliţia publică imaginile cu crimele care au lovit metropola acum un secol


21:12Departamentul de Poliţie al oraşului New York şi-a făcut publice arhivele şi a pus în circulaţie unele dintre cele mai dure fotografii ale metropolei: imaginile cu crimele care au lovit New York-ul la începutul secolului trecut. Articol complet

30 Martie 1867 - SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari

Ce a stat de fapt la baza izbucnirii războiului civil...

Remember the Alamo!

MILITIA “THE HARTS”, LEGENDA SAU POVESTE ADEVARATA?
Dupa “batalia” de la Fort Tyler (Georgia) de la 16 aprilie 1865, coloana colonelului Oscar La Grange a mers spre directia orasului cel mai apropiat care, coincidenta amuzanta se numea : La Grange ! Federalii au ajuns in fine dupa amiaza de luni 17 si s-au gasit brusc i...

MISTERUL BATALIEI DE LA LITTLE BIG HORN
Batalia de la Little Big Horn (sau Little Bighorn) s-a desfasurat la 25 iunie 1876 in apropierea riului Little Bighorn (afluentul lui Bighorn, este un afluent a lui Yellowstone), in Montana. Ea a opus 647 de oameni din regimentul 76 de cavalerie al US Army condusi de loco...

A fost descoperită nava infamului pirat Barbă Neagră

La 15 ani de la descoperirea unei epave în largul coastelor Carolinei de Nord, s-a confirmat faptul că este vorba de epava vasului “Queen Anne's Revenge”, aparţinând faimosului pirat din secolul al XVIII-lea, Barbă Neagră. Descoperită în 1995, epava n-a putut fi identificată decât acum, după ce autorităţile au strâns destule probe ca să poată afirma cu certitudine că au găsit cel mai pitoresc şi sălbatic vapor al piraţilor.

“Queen Anne’s Revenge” a eşuat pe un banc de nisip, aproape de Beaufort, în 1718, la nouă ani de la înfiinţarea oraşului. Mărimea epavei şi numărul mare de arme găsite la bord au contribuit la identificarea navei. Este cunoscut faptul că nicio navă mai mare decât cea a piraţilor nu circula în acea vreme în apele Carolinei de Nord, iar conform National Geographic Queen Anne's Revenge era singurul vas pirat atât de bine înarmat.

Faimosul pirat Edward Teach, cunoscut sub numele de Barbă Neagră, s-a născut în Anglia în jurul anului 1680. Se crede că porecla se datorează faptului că Teach avea o barbă neagră stufoasă şi o înfăţişare înfricoşătoare. Barbă Neagră şi banda lui de piraţi a fost activă la începutul secolului al XVIII-lea în Indiile de Vest şi pe coasta estivă a coloniilor americane.

Potrivit datelor istorice, Barbă Neagră ar fi murit în Caraibe, ucis într-o luptă cu englezii, în 1718. Unii istorici cred că piratul a vrut să facă nava să eşueze ca să păstreze pentru el întreaga pradă. Prada a fost de altfel găsită la bord şi i-a ajutat pe specialişti să identifice vasul. Au fost găsite multe obiecte, printre care unele cu simboluri regale franceze din secolul al XVIII-lea, cum ar fi crinul. Iniţial, “Queen Anne”s Revenge” a fost o navă franceză, “Concorde”, capturată în 1717 de Barbă Neagră.

Barbă-Neagră, regele piraţilor


Liniştea oceanului este brusc tulburată de o cumplită lovitură de tun.
O ambarcaţiune plină de mărfuri preţioase este cuprinsă de flăcări.
Câţiva marinari dezorientaţi şi răniţi sunt înghiţiţi de apele
răzvrătite. Pistoale furibunde răsună în toate părţile. Piraţii,
avântându-se cu jind asupra corabiei lipsite de apărare, îşi flutură
săbiile care încotro. Râzând zgomotos, căpitanul se aruncă şi el pe
punte, scrutând împrejurimile. Înalt, implacabil şi crud, piratul cu
pieptul acoperit de tot felul de cuţite şi pistoale le ordonă
marinarilor să împrăştie teroarea. Înconjurat de un fum gros,
înveşmântat în negru, cu fitile arzându-I în păr şi barbă, pare venit
din haznaua iadului. Chipul său întunecă până şi cuibul de flame
nestăvilite. Corabia se supune îndată. Barbă Neagră (Blackbeard) şi
echipajul său au mai săvârşit o prădăciune.

Cine este acest personaj învăluit în mit, cunoscut ca "regele
piraţilor"? barbă Neagră, pe numele său adevărat Edward Teach, a fost
un faimos lup-de-mare care a activat în zona Indiilor de Vest şi a
coastei estice a coloniilor americane. Puţine se ştiu despre el, de
unde şi aura legendară care de multe ori depăşeşte fără probleme
istoria. Este posibil să fi fost un corsar înainte să-şi croiască drum
în Caraibe, pe insula New Providence, baza operaţională a căpitanului
Benjamin Hornigold. Cei doi s-au implicat în numeroase activităţi
piratereşti. Teach devine propriul stăpân în momentul în care reuşeşte
să captureze nava comercială franceză La Concorde, pe care o
redenumeşte Queen Anne's Revenge şi o echipează cu 40 de tunuri.
Porecla o primeşte, cum era de aşteptat, datorită înfăţisării sale
înspăimântătoare. Barbă Neagră formează o alianţă cu mai mulţi piraţi,
prădând portul Charleston din Carolina de Sud. După ce îngrozeşte
mările o bună bucată de vreme, este în cele din urmă ucis într-o
bătălie pe care o poartă cu guvernatorul Virginiei, Alexander
Spotswood.

Isteţ şi calculat, Teach s-a folosit mai degrabă de imaginea sa
diavolească decât de forţă pentru a-i determina pe oameni să se supună
voinţei şi ambiţiilor sale. Contrar viziunii moderne a piratului
tiran, a comandat vasele cu acordul echipajelor şi nu avem dovezi cum
că i-ar fi mutilat sau ucis cu sânge rece pe captivi. După moartea sa
devine un veritabil erou romantic, sursă de inspiraţie pentru multe
opere de artă. Se crede că ar fi trăit în jur de 35-40 de ani şi că
s-ar fi născut undeva pe la 1680, în Bristol, Anglia, pe vremea aceea
unul dintre cele mai mari oraşe. Este foarte posibil să fi provenit
dintr-o familie înstărită, ţinând cont că asupra sa s-a găsit o
scrisoare adresată lui de către Tobias Knight, secretarul şi
judecătorul suprem al Carolinei. În calitate de corsar în războiul
reginei Anna s-a remarcat printr-un curaj şi o vitejie neasemuite.

Cu o bogată istorie colonială şi comercială, Indiile de Vest
constituiau peisajul potrivit pentru multe dintre incidentele maritime
ale secolelor XVII-XVIII. Piratul Henry Jennings se decide astfel să
transforme insula nelocuită New Providence în bază de operaţiuni,
pentru că putea adăposti lejer sute de corăbii şi era destul de
inaccesibilă navelor marinei regale. Teach a fost unul dintre cei care
au profitat de beneficiile insulei. Probabil la scurt timp după
semnarea Tratatului de la Utrecht se mută acolo din Jamaica, iar
alături de mulţi corsari o ia pe calea pirateriei. Cam în 1716 se
împrieteneşte cu Benjamin Hornigold. Împreună capturează o corabie
încărcată cu făină care porneşte din Havana, iar la scurt timp o
goeletă cu 100 de butoaie de vin din Bermuda. După aceea opresc o navă
care călătorea de la Madeira spre Charleston. Pe Teach îl regăsim
descris în documente ca un om dintr-o bucată, care ştie să-şi domine
echipajul. Deja are la dispoziţie 6 goelete. Teach preia apoi comanda
corabiei lui Stede Bonnet, cu care mai izbuteşte să prade nave
comerciale care vin din Dublin sau Philadelphia. Prin 1717 Hornigold
renunţă la vechea meserie şi primeşte iertare de la rege.

Pe 28 noiembrie corăbiile lui Teach atacă o navă comercială franceză
pe lângă coasta Saint Vincent. Este vorba despre La Concorde din
Saint-Malo, o corabie care transporta sclavi. Teach o converteşte
imediat în Queen Anne's Revenge, ba chiar îi recruteaza pe unii dintre
sclavi. Primul atac întreprins cu noua sa achiziţie este îndreptat
împotriva vasului Great Allen, pe care îl secătuieşte de încărcătură
şi îl arde, aşa cum procedează cu multe altele. În acest moment,
conform Boston News Letter care descrie incidentul, Teach are sub
comanda sac el puţin 150 de oameni. Pe 5 decembrie ia cu asalt vasul
Margaret, lângă insula Crabului. Bostock, căpitanul navei prădate,
raportează isprava guvernatorului Walter Hamilton şi este primul care
vorbeşte despre înfăţisarea temutului pirat, pe care îl numeşte cu
porecla care va face istorie.

Descrierile mai târzii menţionează faptul că Teach îşi împletea barba
în codiţe mici, uneori şi cu panglici colorate. O figură pe care
imaginaţia n-o poate reprezenta decât ca o idee a furiei iadului...Teach
se pare că a înţeles valoarea aparenţelor şi capacitatea lor de a
produce cele mai groaznice frici. Piratul era înalt, cu umerii laţi.
Purta cizme până la genunchi şi veşminte negre, precum şi o pălărie
mare sau uneori o haină lungă de catifea strălucitoare. Era în
permanenţă ticsit cu pistoale. În ciuda apariţiei extrem de fioroase
însă, nu era un adept al torturii şi omorurilor.

Cel mai de temut

În mai 1718, la apogeul puterii sale, Teach se autointitulează
comandor. Mai pe la finele lunii mica sa flotă blochează portul din
Chaleston. Toate vasele care intră in port sunt oprite. Cel puţin 9
goelete comerciale sunt golite de bunuri. O astfel de corabie este
Crowley, care se îndreaptă spre Londra cu un grup de cetăţeni de seamă
printer care Samuel Wragg, membru al consiliului provinciei Carolinei.
Teach le dă de ştire pasagerilor că echipajul său are nevoie de
medicamente, în caz contrar execută totţi prizonierii şi le trimite
capetele guvernatorului. Wragg cade de acord, dar piraţii trimişi să
se ocupe de transport întârzie pe drum, ocupaţi mai mult cu băutura.
Barbă Neagră provoacă o panică teribilă în oraş, dar eliberează
prizonierii. La Charleston Teach află despre o dispoziţie de a curăţa
zona Indiilor de Vest de piraţi. Îşi conduce flota în golful Beaufort,
cu intenţia de a carena corăbiile, dar Queen Anne's Revenge se
împotmoleşte într-un banc de nisip, suferind pagube ireparabile. Teach
află la un moment dat de oferta unei amnistii, dar ca să fie sigur, îl
foloseşte pe Bonnet , comandantul navei Revenge, pe care îl trimite la
guvernatorul Charles Eden. Bonnet primeşte într-adevăr amnisitia, dar
când se întoarce după corabie, constată cu stupoare că Teach l-a
trădat şi i-a jefuit-o. Dornic de răzbunare, revine la actele
piratereşti, dar nu îi dă de urmă lui Barbă Neagră, ba mai mult, este
prins şi executat.

Piratul obţine şi el amnistia şi se stabileşte în Bath, primind
permisiunea de a navuga la St. Thomas pentru a-şi găsi de lucru.
Devine corsar pe goeleta rămasă, pe care o redenumeşte Adventure. Nu
rezistă prea mult în această ipostază, la sfârşitul lui august 1718
revenind deja la vechile obiceiuri. Guvernatorul Pennsylvaniei emite
un madat de arestare pe numele lui, dar Teach activa la o distanţă
considerabilă, în golful Delaware, prin intermediul a două
ambarcaţiuni franceze. Teach se retrage în golful Ocracoke, locul
perfect din care putea urmări corăbiile care traversau apele
Carolinei. Acolo il zăreşte pe Charles Vane, alt pirat englez, care nu
este urmărit numai de autoritaţi, ci şi de mai vechiul prieten al lui
Teach, Hornigold.

Vestea reuniunii piratereşti îl îngrijorează pe guvernatorul
Pennsylvaniei atât de mult încât trimite 2 goelete în urmărirea
proscrişilor, dar campania eşuează. La fel de îngrijorat de
ascensiunea nelegiuiţilor este şi guvernatorul Virginiei, Alexander
Spotswood, care în plus nu avea niciun fel de încredere în capacitatea
Carolinei de Nord de a controla piraţii. Acesta emite o proclamaţie
care solicită tuturor să se predea în faţa autoritaţilor. Cum nu are
însă dreptul de a judeca piraţii pentru că se află în afara sferei
sale de jurisdicţie, se foloseşte de subterfugii pentru a intra în
legatură cu William Howard, fostul maistru timonier de pe Queen Anne's
Revenge, de la care scoate informaţii preţioase. Crown colony ar fi
beneficiat de pe urma capturii infamului pirate. Locotenentul Robert
Maynard are permisiunea de a se apropia de oraşul Bath pe mare, în
vreme ce alte trupe călătoresc pe uscat. Întreaga operaţiune este
finanţată de Spotswood. Piraţii sunt descoperiţi în cele din urmă în
golful Ocracoke, în seara zilei de 21 noiembrie. Oricum Teach pierduse
mult din echipaj, iar Israel Hands, comandantul de pe Adventure, era
în Bath. Goeletele lui Maynard intră prin canal, dar este atacat de
Adventure.

Maynard îşi pierde o treime din oameni. Corabia intră însă într-un
banc de nisip, cel mai probabil pentru că şi-ar fi pierdut scota de
foc. Nici Jance sau Ranger, galerele lui Maynard, nu o duceau prea
bine, toată bătălia rezumându-se ulterior la o cursă a readucerii
corăbiilor pe linia de plutire. Tactica locotenentului de a-şi ascunde
marinarii sub punte se pare ca a funcţionat, pentru că piraţii lui
Teach sunt aruncaţi într-o confuzie general, în care în ciuda luptei
cu o determinare ieşită din comun, şi Barbă Neagră este perdant.
Corpul îl înghite golful, iar capul său ajunge pe bompresul goeletei
lui maynard, ca să-şi poată primi recompensa.

Sfârşitul erei de aur a pirateriei a adus cu sine numeroase exploatări
ale istoriei lui Barbă Neagră, mitizat în folclor, cărţi sau filme.
Cea mai completă relatare despre viaţa sa o regăsim la Charles
Johnson, în Istoria Generală a Jafurilor şi Crimelor celor mai Faimoşi
Piraţi, publicată în 1724, dar autorul este la rndul său un personaj
destul de obscur şi incert. În pofida faimei sale de necontestat,
Edward Teach nu a fost însă cel mai de success pirate. Henry Every s-a
retras bogat din piraterie, iar Bartholomew Roberts a capturat o pradă
de cinci ori mai mare. Nu s-a găsit nicio comoară aparţinând lui Barbă
Neagră, deşi zvonurile abundă. Oricum practica îngropării aurului este
mai mult o ficţiune scriitoricească. Singurul pirat care într-adevăr a
făcut acest lucru este William Kidd. În legătură cu Teach s-au ţesut
varii poveşti despre fantoma sa. Se mai zăresc uneori nişte lumini
caudate pe mare, despre care se spune că vin de la piratul care încă
îşi mai caută capul, pentru că nici diavolul nu-l mai recunoaşte...Unii
dintre membrii echipajului care au supravieţuit povesteau de altfel că
tot zăreau un om în plus pe corabie, care tot apărea şi dispărea,
despre care credeau că ar fi necuratul.

Aşa cum o dovedesc şi secretele relevate de pe Queen Anne's Revenge,
Barbă Neagră avea nişte metode mai neortodoxe de a înfricosa inamicii.
S-au descoperit tot felul de dispozitive şi muniţie, de pildă ghiulele
duble legate cu lanţuri sau pungile de pânză umplute cu plumb, ţepuşe
şi sticlă folosite tot ca încărcătură pentru tunuri. Avem aici cu
siguranţă un personaj care va mai pluti multă vreme pe valul
poveştilor şi legendelor...Barbă Neagră...cel mai temut pirat din istorie.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/insula-ellis-povestea-celor-200-milioane-de-imigranti-care-au-sosit-pe-insula-inainte-sa-devina-punct-de-tranzit-253500.html

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/fotografii-incredibile-cum-aratau-trenurile-si-caile-ferate-americane-din-anii-1940-251584.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/vrajitoria-salem-un-caz-rusinos

”Ce victorie ar fi pentru diavol sã câştige un suflet pe care deja îl posedã? Le ia doar pe cele mai bune, şi al cui este mai bun decât cel al pastorului”, spune pastorul John Hale în piesa ”Vânãtoarea de vrãjitoare”.

Procesele din Salem au loc în Massachusetts-ul colonial între 1692 şi 1693. Mai bine de 200 de oameni sunt acuzaţi de practicarea vrãjitoriei, magiei diavoleşti, dintre care 20 sunt executaţi. Ulterior colonia recunoaşte greşeala comisã şi compenseazã familiile victimelor. De atunci povestea devine sinonimã cu isteria şi nedreptatea, un eveniment ruşinos din istoria omenirii, care încã mai oferã sevã pentru poveşti.

Acum câteva secole, mulţi creştini practicanţi au convingerea cã diavolul îşi poate împrumuta puterile unor persoane cunoscute sub numele de vrãjitoare pentru a face rãu altora în schimbul loialitãţii faţã de acesta. O paranoia generalã cuprinde Europa în secolele 14-16, care duce la executarea a mii de persoane. Procesele de la Salem vin se petrec exact când încep sã se mai limpezeascã apele, dar circumstantele locale le pot explica. În 1689 conducãtorii englezi William şi Mary încep un rãzboi cu Franţa în coloniile amricane, care pustieşte regiuni din New York, Nova Scotia şi Quebec, fortând refugiaţii sã ia calea ţinutului Essex, mai precis sãtucul Salem din colonia Massacussets. Resursele se epuizeazã rapid, ceea ce agraveazã rivalitatea existentã între familiile care au acces la bunurile din port şi cele care încã mai depind de agriculturã. Controversele se aştern şi în jurul pastorului Samuel Parris, primul învestit în funcţie în sat, în 1689, dezagreat din cauza personalitãţii sale rigide şi lacome. Localnicii puritani nutresc convingerea cã au de-a face cu lucrarea Satanei.

In ianuarie 1962, fiica pastorului în vârstã de 9 ani, Elisabeth, şi nepoata acestuia de 11, Abigail, încep sã aibã vedenii. Ţipã, aruncã lucruri, scot sunete bizare şi adoptã poziţii ciudate, ceea ce îl determinã pe un doctor local sã afirme cã este vorba despre forţe supranaturale. O altã copilã, Ann Putnam, tot de 11 ani, experimenteazã episoade similare. Arthur Miller îşi închipuie scena astfel: ”Fata, Abigail Williams. Stãtea la cinã în casa pastorului Harris şi deodatã cade pe podea, fãrã niciun cuvânt sau semn prevestitor. Ca un animal împuşcat, spune Parris. Şi apoi urlã îngrozitor, ca pe rug. Parris vrea sã o ajute şi scoate din ea un ac care îi pãtrundea adânc în corp. Şi când a fost întrebatã cine l-a înfipt acolo, a declarat cã un spirit l-a pus acolo”. Diagnosticul sunã simplu: posedare de cãtre diavol.

Pe 29 februarie, sub presiunea magistraţilor Jonathan Corwin şi John Hathorne, fetele acuzã trei femei pentru tulburãrile de care suferã: Tituba, sclava lui Parris, Sarah Good, o cerşetoare, şi Sarah Osborne, o bãtrânã sãracã. Cele trei sunt aduse în faţa magistraţilor şi interogate câteva zile, începând cu dtaa de 1 martie. Osborne şi Good se declarã nevinovate, dar Tituba mãrturiseşte cã ”Diavolul a venit la mine şi mi-a cerut sã-i slujesc”. Descrie imagini complicate cu câini negri, pisici roşii, pãsãri galbene şi un om negru care a vrut sã-i semneze în carte. Confeseazã cã a semnat şi cã mai sunt alte câteva vrãjitoare care doresc distrugerea puritanilor. Cele trei femei sunt aruncate în închisoare.

Odatã plantatã sãmânţa paranoiei, fluxul de acuzaţii ia proporţii în urmãtoarele luni. Acuzaţia împotriva Marthei Corey, membrã fidelã a Bisericii din sat, îngrijoreazã mult localnicii pentru cã înseamnã cã oricine se poate ocupa cu vrãjitoria. Magistraţii o interogheazã chiar pe fata de 4 ani a lui Sarah Good, Dorothy, transformându-i rãspunsurile timide într-o mãrturisire. Interogãrile devin mai serioase în aprilie, când adjuctul guvernatorului, Thomas Danforth, împreunã cu asistenţii sãi, iau parte la audieri. Pe 27 mai guvernatorul William Phipps ordonã înfiinţarea unei curţi speciale care sã decidã pentru Suffolk, Essex şi Middlessex. Primul caz este cel al lui Bridget Bishop, o femeie în vârstã faimoasã prin bârfe şi promiscuitate. Întrebatã dacã a avut activitãţi vrãjitoreşti, Bishop rãspunde: ”Sunt la fel de inocentã ca un copil nenãscut”. Apãrarea nu convinge pentru cã este gãsitã vinovatã şi spânzuratã pe 10 iunie. 5 zile mai târziu, respectabilul pastor Cotton Mather scrie o scrisoare implorând curtea sã nu permitã ca dovezi visele şi vedeniile.

Curtea ignorã cererea şi 5 oameni sunt spânzuraţi în iulie, alţi 5 în august şi 8 în septembrie. Pe 3 octombrie, urmând paşii tatãlui sãu, Increase Mather, atunci preşedinte la Harvard, denunţã utilizarea de dovezi fantasmagorice: ”Mai bine sã scape 10 vrãjitoare suspecte decât sã fie condamnatã o persoanã nevinovatã”. Guvernatorul Phipps, ca replicã la rugãmintea lui Mather şi întrucât propria sa soţie este investigatã, interzice arestãrile ulterioare, elibreazã mulţi acuzaţi şi dizolvã Curtea pe 29 octombrie. Phipps o înlocuieşte cu o Curte Superioarã de Justiţie, care condamnã doar 3 din cei 56 de acuzaţi. Dar rãul este deja ireparabil: 19 oameni sunt spânzuraţi pe Gallows Hill, un bãtrân de 71 de ani este ucis cu pietre, iar câtiva mor în închisoare. În total 200 de persoane sunt implicate în procesul magiei diavoleşti.

Totul începe de fapt când pastorul Samuel Parris, la întoarcerea din India de Vest, unde pleacã în scopuri diplomatice, o aduce cu el pe Tituba, care practicã un soi de vrãjitorie larg rãspânditã în Antile, numitã Obeath. Fetele o viziteazã des pe aceasta, pentru a afla ce le rezervã viitorul, deşi sunt conştiente cã explorarea altor practici religioase decât cea creştinã poate avea urmãri catastrofale. Cum obiceiurile lor încep sã fie divulgate, de frica urmãrilor mimeazã o anumitã stare de extaz şi posesie care nu este altceva decât o piesã de teatru cu final tragic...

Aceasta fiind situaţia, pastorul cere ajutorul celorlalţi clerici din oraşe învecinate. Acestia rãspund imediat chemãrii şi se prezintã in Salem pentru a ajuta cu rugãciuni. De fiecare datã însã, când aceştia, in rugãciunile lor, amintesc numele Domnului, fetele sunt cuprinse de spasme puternice şi întrerup rugãciunile. Vãzând aceste grozãvii, pastorul din Salem începe sã o urmareascã pe Tituba pe care, oricum, o bãnuia ca joacã un rol. La un moment dat o vede pe femeie cum scoate ceva din cenuşa din şemineu si o ofera cainelui sa o mãnânce. Furios, pastorul îi cere Titubei sa îi explice ce face. Femeia îi spune cã a pregãtit ”prãjitura vrãjitoarelor", din dorinţa de a vindeca fetele. In acest moment, îndoindu-se de bunele intenţii ale Titubei, pastorul începe sã o loveascã, pânã când femeia mãrturiseşte cã ea este cea care se face vinovatã de demonizarea fetelor. Imediat dupã, pastorul merge la fiica sa, cerându-i acesteia sã îi spunã ce se petrece cu adevãrat. Fata îi mãrturiseşte tot, dar trecând şi la interogarea nepoatei, de la aceasta pastorul aflã cã unele persoane din Salem au încheiat un pact cu diavolul.

Acesta crede, iar de aici se instaleazã isteria generalã care ne aratã încã o datã cã omul este departe de a fi animalul raţional. Într-un timp şi loc unde superstiţia este la ordinea zilei, cuvântul doctorului este suficient pentru a provoca o veritabilã revoltã. Gãsirea unui ţap ispãşitor este suficientã, iar reacţia oamenilor este pe mãsura vieţii aflate sub semnul ignoranţei

VIDEO] Cum arata America anilor '50?
O imigranta de origine franceza, stabilita in Chicago, a surprins imagini spectaculoase din America anilor '50.

Cum au vrut americanii sa atace Marea Britanie in 1930

Perioada interbelica a reprezentat, cum bine au observat multi istorici contemporani, o „liniste de dinaintea furtunii”, o perioada de acalmie tensionata, al carui deznodamânt era intuit. Planurile revansarde ale Germaniei, care si-au gasit in Hitler exponentul ideal nu au dat nici o speranta celor care mai credeau in puterea pacii si a bunei intelegeri intre natiuni. Dar putini stiu ca, in acea epoca, in care conflictul era asteptat sa se declanseze intre Franta si Germania sau intre Germania si URSS, o tara occidentala – Statele Unite – a planuit sa atace o fosta aliata, Marea Britanie.

TOP 10 Cei mai mari trădători din istoria SUA

Actul de trădare poate fi definit ca încercarea de a răsturna guvernul statului căruia îi datorezi credință, fie prin război împotriva statului, fie prin sprijinul material acordat dușmanilor statului. Cei zece oameni din acest top sunt printre cei mai cunoscuți trădători din istoria Statelor Unite. Aflați care sunt ei și ce au făcut!



10. Adam Yahiye Gadahn

Un american convertit la islam, Adam Yahiye Gadahn a amenințat, prin intermediul unei filmări video, că plănuiește un atac terorist în orașul Los Angeles. Ca membru al ”comitetului media” al Al Qaida, Gadahn a fost translator, producător video, interpret cultural și purtător de cuvânt al organizației teroriste. Zelul său în propaganda părea a fi aproape absurd, chiar exagerat. După ce filmulețele făcute de Gadahn au fost făcute publice, el a fost arestat și a devenit primul american acuzat de trădare de după perioada războiului rece.

9. Aldrich Ames

Aldrich Ames a început să lucreze pentru CIA din timpul liceului și a continuat să lucreze pentru cunoscuta organizație până în 1994, când s-a descoperit că era un agent dublu sovietic. El era specializat în a vinde KGB-ului identitățile agenților CIA plasați în interiorul său. Prejudiciile aduse intelligence-ului american nu pot fi cunoscute la adevărata lor amploare, dar se estimează că Ames ar fi expus mai mult de 100 de agenți și că este direct responsabil pentru cel puțin 10 morți. O analiză atentă a finanțelor lui Ames a relevat că el și soția lui au adunat mai bine de 4,6 milioane de dolari de-a lungul carierei de spionaj. Ames și-a recunoscut vina și a mărturisit tot în urma unei înțelegeri pentru micșorarea sentinței soției lui. Astfel, el a fost condamnat la închisoare pe viață, iar soția sa doar 63 de luni de închisoare.



8. Tokyo Rose


”Tokyo Rose” este o poreclă colectivă pentru mai multe femei care au lucrat pentru Radio Tokyo în timpul celui de-al doilea război mondial. Printre cântecele date la radio, aceste femei era sursa unei propagande japoneze destinate să-i facă pe soldații americani nostalgici cu gândul la revenirea acasă. Iva Toguri D’Aquino, absolventă a universității americane UCLA, este cea mai cunoscută dintre ele. Cetățean american de descendență japoneză, ea a lucrat pentru Radio Tokyo între anii 1943 și 1945. Imediat după război, a fost arestată, dar eliberată ulterior fără a fi judecată. Însă în 1948 a fost arestată din nou și condamnată, un an mai târziu, de trădare. D’Aquino a petrecut șase ani în închisoare. În timpul procesului a negat toate acuzațiile de lipsă de loialitate față de Statele Unite, iar procurorii nu au prezentat nicio transmisie radio ca probă împotriva ei. De fapt, mărturiile care au dus la condamnarea ei s-au dovedit a fi false, astfel că președintele Gerald Ford a amnistiat-o în 1977.

7. Aaron Burr

Da, unul dintre vice-președinții Americii a fost și unul din cei mai mari trădători naționali. Imediat după cunoscutul duel cu Alexander Hamilton, în urma căruia acesta moare, cariera politică a lui Burr a luat și ea sfârșit. Astfel, Burr s-a orientat către teritoriul Louisianei, cu granițele sale disputate și locuitorii cu idei secesioniste. El credea că o mică armată ar putea obține separarea Louisianei de restul Statelor Unite, astfel că l-a contactat pe ambasadorul britanic oferindu-și serviciile Regatului Unit pentru ”furtul” teritoriului. În schimb, Burr dorea bani și nave. Dar avea nevoie și de un general. A trimis o scrisoare generalului James Wilkinson, comandantul șef al armatei americane, spunându-i despre complot și solicitându-i serviciile. Însă Wilkinson a fost de părere că planul nu ar avea succes și i-a spus totul președintelui Thomas Jefferson. La 9 decembrie 1806, armata SUA i-a confiscat aproape toate proprietățile lui Burr și scrisoarea pe care acesta i-o trimisese generalului a fost publicată într-un ziar din New Orleans. Burr a apărut în fața instanței fără a fi inculpat și a fugit înainte de a două înfățișare în fața instanței. După ce a fost recapturat, nu a fost găsit vinovat din cauza unei foarte precise interpretări a Curții Supreme a definiției constituționale a actului de trădare. Burr a fugit în Europa, dar s-a întors după patru ani în America.

6 și 5. Julius și Ethel Rosenberg


În 1953, Julius și Ethel Rosenberg au fost primii civili executați în baza Secțiunii a II-a a Actului de Spionaj. Ei erau acuzați de a fi pasat secrete cu privire la bomba atomică agenților ruși, informațiile secrete provenind de la fratele lui Ethel care lucrase la proiectul Manhattan. Procesul lor a fost considerat a fi ”procesul secolului”, și mulți americani credeau că cei doi au fost judecați pe nederept. Informații recent declasificate din Rusia susțin însă mărturia conformă căreia Julius a fost într-adevăr curier și agent de recrutare pentru Uniunea Sovietică. În plus, Morton Sobell, care a fost judecat împreună cu soții Rosenberg și care a petrecut 17 ani în închisoare, a recunoscut în 2008 că fusese spion și că Julius Rosenberg dăduse sovieticilor informații cu privire la bomba atomică.



4. Robert Hanssen


Robert Hanssen este un fost agent FBI care a spionat pentru KGB și serviciile secrete ruseșți timp de 22 de ani, între 1979 și 2001. În timpul carierei sale de spion, Hanes a compromis numeroase investigații și operațiuni, inclusiv supravegherea lui Felix Bloch, suspectat de a fi o așa-zisă ”cârtiță”. În plus, el a identificat pentru KGB mulți agenți ruși care contactau FBI-ul. Urma lăsată de transferurile de bani și imprudența lui Hanssen l-au dat până la urmă de gol și au dus la condamnarea lui. În 2001 și-a recunoscut vinovăția pentru 13 acuzații de spionaj, și a fost condamat la închisoare pe viață, fără posibilitatea eliberării condiționate. Astăzi, el se află într-una dintre cele mai sigure închisori americane, unde petrece 23 de ore pe zi în celula sa.

3. Nidal Malik Hasan


Nidal Malik Hasan a fost maior în armata americană și singurul suspect într-un caz de împușăcturi ce au avut loc la baza militară din Fort Hood. Înainte de incident, Hasan exprimase în mod repetat păreri extremiste în fața superiorilor sau FBi-ului. Agenția federală îl avea sub supraveghere și îi monitoriza email-urile trimise lui Imam Anwar al-Awlaki, cunoscut ca și ”Bin Laden al internetului”. Din nefericire, ritmul încet al investigației a făcut ca Hasan să nu poată fi oprit înainte de a o omorâ 13 oameni. În mod ciudat, Pentagonul nu menționează părerile islamiste ale lui Hasan în raportul incidentului. În timpul atacului, el nu a purtat uniforma, ci haine tradiționale musulmane. Hasan se află astăzi la un centru medical al armatei, paralizat fiind, sub pază foarte strictă.



2. John Walker, Jr.

În 1967, ofițerul de comunicații din Marina americană, John Walker, Jr. s-a strecurat în ambasada sovietică de la Washington cu propunerea de a vinde rușilor secrete americane. El a oferit sovieticilor setările pentru mașina de cifrat KL-47 pentru a decoda mesajele marinei Statelor Unite. Motivațiile sale au fost strict financiare, iar în schimbul sumelor primite a dat KGB-ului, timp de 17 ani, foarte multe informații: pozițiile submarinelor nucleare americane, procedurile pe care Statele Unite le-ar fi urmat în cazul lansării de rachete nuclare către URSS, locația microfoanelor subacvative prin care americanii detectau submarinele sovietice. Mai mult decât atât, agenții KGB au aflat și toate mișcările trupelor din Vietnam din perioada 1971-1973, și planurile precise ale atacurilor aeriene pe care americanii urmau să le desfășoare împotriva Vietnamului de Nord. Conform lui Vitaly Yurchenko, un defector KGB-ist, ”acesta a fost cel mai important caz din istoria KGB-ului. Am descifrat milioane de mesaje de-ale voastre. Dacă ar fi fost război, l-am fi câștigat.”

1. Benedict Arnold


În timpul războiului de independență american, Arnold a făcut mai întâi parte din Armata Continentală, dar a trecut apoi de partea britanicilor. Când era încă general de partea americanilor, a devenit comandantul unui fort din New York, pe care l-a oferit britanicilor. Complotul a fost descoperit în septembrie 1780 când americanii l-au capturat pe John André, maior englez, care avea asupra sa hârtii ce scoteau la iveală propunerea pe care Arnold o făcuse englezilor. Acesta a scăpat de soldații unui George Washington foarte supăart ascunzându-se pe o navă britanică ancorată pe râul Hudson. Englezii s-au folosit din plin de serviciile noii achiziții – Arnold a condus mai multe raiduri în Virginia, New London și Connecticut.

Cine a descoperit de fapt America? Nici Columb, nici...

Cu 500 de ani înaintea lui Columb şi aproape 300 de ani înainte ca vikingii să ajungă în Groenlanda şi Newfoundland, America a fost „descoperită” de populaţiile insulare din Pacific.

Cercetările arheologilor şi oamenilor de ştiinţă au scos la iveală faptul că grupuri de marinari de origine polineziană au traversat mii de kilometri de ocean şi au ajuns în Chile şi Ecuador în America de Sud, şi pe coasta Californiei de Sud din America de Nord. Savanţii bănuiau de ceva vreme că polinezienii au ajuns în America, dar până acum nu au avut cum s-o dovedească. Însă o serie de analize recente – asupra unor oase umane şi oase de pui găsite în Chile – a indicat că, într-adevăr, polinezienii au ajuns acolo în perioada medievală.

Examinarea craniilor umane (datând de acum 1.000 de ani) descoperite în Insula Mocha, aflată pe coasta chiliană, a revelat o formă morfologică specifică a craniului, întâlnită la circa 80% din populaţiile polineziene, dar niciodată la cele amerindiene. Oasele de pui, descoperite tot în Chile, au fost datate ca provenind din perioada 1300-1450, iar testele de ADN au confirmat faptul că ele poartă aceeaşi marcă genetică specifică puilor polinezieni. În plus, cercetările conduse de arheologul Jose Miguel Ramirez arată că armele folosite în vechile ritualuri chiliene sunt foarte asemănpătoare celor din Insulele Chatham din Noua Zeelandă.

Alte dovezi sugerează că un alt grup de polinezieni, provenind dintr-o zonă diferită, au ajuns în America de Sud. Cerctările lingvistice au descoperit etimologia cuvântului polinezian kumara, care desemnează cartoful dulce. Acesta a fost un aliment de bază în Polinezia timp de mai multe secole, iar savanţii au ajuns demult la concluzia că acesta era, original, întâlnit doar în America de Sud. În anii 1930-1940, norvegianul Thor Heyerdhal a sugerat că marinarii indieni din America de Sud ar fi adus cartoful dulce în Polinezia, dar ideile sale au fost parţial respine deoarece arheologii demonstraseră că amerindienii nu aveau tradiţia călătoriilor pe mare pe distanţe foarte lungi. Unii au sugerat chiar că acest aliment ar fi fost purtat de curenţi din America de Sud până în insulele polineziene.



Dar, conform dovezilor lingvistice de astăzi, cuvântul kumara este derivat din numele indian ecuadorian pentru acelaşi aliment. Descoperirea, făcută de linvistul Richard Scaglion de la Universitatea din Pittsburg, sugerează că polinezienii au preluat cartofii dulci de la strămoşii tribului Canari de pe coastele Ecuadorului.

Descoperirile din California de Sud sunt încă şi mai surprinzătoare, căci ele revelă faptul că venirea polinezienilor în America a avut loc mult mai devreme decât se credea. Arheologul californian Terry Jones crede că fragmentul vechi 1.300 de ani al unei bărci, găsite pe o insulă din apropierea peninsulei, ar fi putut fi construită fie de polinezieni direct pe teritoriul Californiei, fie de indieni folosind tehnologia polineziană. Numele acestui tip specific de barcă în limba indienilor californieni (Chumash) este tomolo, iar acesta pare să derive din cuvântul polinezian pentru „construit din cherestea”.

Mai mult, noi cercetări arată că în limba Chumash există cel puţin un alt cuvânt de origine polineziană: kalui, ce desemnează un cârling de os pentru pescuit. Multe asemănări surprinzătoare sunt şi între cârligele de peşte de secol XIV din sudul Californiei şi cele din Tahiti şi Hawaii.

Arheologii şi istoricii vor căuta acum noi dovezi pentru a demonstra legăturile Americii cu Polinezia. Revelarea faptului că polinezienii au descoperit cel puţin trei zone din cele două Americi contribuie la consolidarea reputaţiei acestora de foarte buni marinari. Se ştia că marinarii polinezieni parcurgeau distanţe mari, dar aceste ultime cercetări arată că expediţiile lor erau mult mai lungi decât se credea. Dovezile lingvistice din California de Sud sugerează că polinezienii ar fi călătorit la 3.500 de mile depărtare de I-le Marchize. Cei care au ajuns în Chile ar fi trebuit să călătorească timp de cel puţin 11 săptămâni pentru a parcurge cele 6.000 de mile.

Misterele Istoriei

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=47709

Abraham Lincoln a fost ales la Congresul din 1846.

John F. Kennedy a fost ales la Congresul din 1946.

Abraham Lincoln a fost ales presedinte in 1860.

John F. Kennedy a fost ales presedinte in 1960.

Ambii au fost deosebit de interesati de drepturile civile.

Ambele lor sotii au pierdut cate un copil in timp ce traiau la Casa Alba.

Ambii presedinti au fost impuscati intr-o zi de vineri.

Ambii presedinti au fost impuscati in cap.

Lincoln a avut un secretar care se numea Kennedy.

Kennedy a avut un secretar care se numea Lincoln.

Ambii au fost asasinati de catre un sudist.

Ambii au fost urmati la conducere de catre un sudist numit Johnson.

Andrew Johnson, care i-a urmat lui Lincoln, s-a nascut in 1808.

Lyndon Johnson, care i-a urmat lui Kennedy, s-a nascut in anul 1908.

John Wilkes Booth, care l-a asasinat pe Lincoln, s-a nascut in 1839.

Lee Harvey Oswald, care l-a asasinat pe Kennedy, s-a nascut in 1939.

Ambii asasini au avut nume compuse din trei cuvinte.

Ambele nume sunt compuse din cincisprezece litere.

Lincoln a fost impuscat la teatru numit "Ford".

Kennedy a fost impuscat intr-o masina numita " Lincoln", construita de "Ford".

Lincoln a fost impuscat intr-un teatru si asasinul a fugit si s-a ascuns intr-un depozit.

Kennedy a fost impuscat dintr-un depozit si asasinul a fugit si s-a ascuns intr-un teatru.

Booth si Oswald, ambii asasini, au fost ucisi, la randul lor, inainte de finalizarea cercetarilor.

O saptamana inainte ca Lincoln sa fie impuscat, el a fost in Monroe, Maryland, SUA.

O saptamana inainte ca Kennedy sa fie impuscat, el a fost cu Marilyn Monroe.

Istoria sinistră a scaunului electric
Folosit doar în America (şi, pentru o perioadă, în Insulele Filipine), scaunul electric a fost considerat multă vreme un simbol al viziunii americane asupra justiţiei. Apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea ca o nouă metodă "mai umană" de execuţie,în ultima perioadă a pierdut teren în faţa avansului ştiinţei şi a dezbaterilor asupra drepturilor omului.

Istoria scaunului electric începe în penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, când o nouă dezbatere apare în societatea americană. Spânzurătoarea, metoda folosită până în acel moment, începuse să fie considerată prea crudă deoarece în multe cazuri, din cauza unor călăi neexperimentaţi, acuzaţii mureau lent şi în chinuri. Astfel, în 1887, în statul american New York, ia naştere un comitet însărcinat cu găsirea unei metode noi, mai umane, de execuţie. Ideea folosirii electricităţii apăruse deja după ce în 1881 un doctor dentist, pe nume Albert Southwick, fusese martorul morţii unui om care se electrocutase din greşeală. Uimit de rapiditatea şi aparenta lipsă de dureri a acestei morţi, doctorul a descris scena unui prieten, sentaorul McMillan, care a vorbit cu guvernatorul statului despre ideea înlocuirii spânzurătoarei cu tehnologia modernă a electricităţii.

Deşi inventarea scaunului electric este atribuită adeseori lui Thomas A. Edison, în spatele acestei invenţii, am putea spune, chiar sinistre, stau de fapt doi angajaţi al acestuia. Primul scaun a fost produs de doi ingineri, Harold P. Brown şi Arthur Kennely. Deşi Edison fusese cel care inventase transmisia de putere electrică prin intermediul curentului direct, pentru scaunul electric a preferat folosirea curentului alternativ. Acesta din urmă era mai uşor de transportat, nu necesita o cantitate aşa de mare cupru (fapt semnificativ la vremea respectivă, când preţurile cuprului au crescut vertiginos) şi, în plus, folosirea curentului alternativ nu prejudicia în niciun fel imaginea companiei lui Edison. Acesta se temea că folosirea curentului direct (utilizat în casele oamenilor) pentru execuţii ar fi creat o imagine negativă în jurul conceptului de electricitate.

Pentru a arăta letalitatea noii invenţii, aceştia au organizat demonstraţii publice în cursul cărora au ucis mai multe animale, câini şi pisici, prin atragerea lor pe o placă de metal conectată la un generator de 1.000 de volţi. Cuvântul „electrocutare” a apărut la aceste demonstraţii pentru a desemna execuţiile electrice, fără a desemna – ca în zilele noastre – şi morţile accidentale survenite în urma contactului cu periculosul curent electric.




Comitetul din New York a adoptat scaunul electric în 1889, iar anul următor William Kemmler a devenit prima persoană executată pe scaunul electric. Fiind prima execuţie, lucrurile nu au decurs atât de repede precum se aştepta toată lumea. Kemmler a rămas inconştient după prima trecere de curent prin corpul său, dar nu a murit. După ce generatorul a fost lăsat câteva minute să se reîncarce, acuzatul a fost electrocutat cu o putere de 2.000 de volţi, ceea ce a dus la spargerea vaselor de sânge de sub piele, iar corpul său a luat foc. Întreaga execuţie a durat opt minute, şi toţi martorii au rămas şocaţi de brutalitatea noii metode. Cu toate acestea, scaunul electric nu a fost discreditat. Metoda a fost adoptată oficial în Ohio (1897), Massachusetts (1900), New Jersey (1906) şi Virginia (1908), devenind în scurtă vreme cea mai folosită metodă legală de execuţie din Statele Unite. Marea majoritate a statelor care au adoptat scaunul electric se află la est de râul Mississippi, în vestul Americii fiind mai populară camera de gazare.

Între 1890 şi 1973 peste 4.000 de oameni au fost executaţi pe scaunul electric. Cele mai faimoase execuţii ale acestei perioade au fost cele ale lui Bruno Hauptmann (1936), presupusul criminal al copilului aviatorului Lindberg, şi cele ale lui Julius şi Ethel Rosenberg (1953), condamnaţi că ar fi fost spioni ai Uniunii Sovietice.





După un moratoriu de patru ani, pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în America în 1977, iar scaunul electric a început să fie înlocuit cu camera de gazare şi injecţia letală. De atunci, doar 154 de persoane au mai fost executate în acest fel (printre ei, faimosul criminal în serie Ted Bundy). Începând din anii ’80, injecţia letală a ajuns să fie considerată o metodă mai uşoară şi mai umană. Astâzi, scaunul electric a rămas o metodă opţională de execuţie în statele Alabama, Florida, Carolina de Sud şi Virginia. În Kentucky şi Tennessee mai este folosit în cazul condamnărilor pronunţate înainte de anul 1988, iar în Arkansas şi Oklahoma scaunul electric poate fi folosit dacă alte forme de execuţie sunt găsite ca fiind neconstituţionale la momentul respectiv.

În februarie 2008, Curtea Supremă a statului Nebraska a decis ca execuţia prin scaun electric, o pedeapsă „crudă şi neobişnuită”, să nu mai fie folosită. Nebraska rămăsese singurul stat care folosea doar această metodă de execuţie. În aceste state, 12 condamnaţi au preferat scaunul electric în faţa injecţiei letale, iar ultima folosire a scaunului a avut loc pe 18 martie 2010, în statul Virginia.

Cobaii doctorilor americani din anii '40: Bolnave de epilepsie infestate intenţionat cu sifilis

Noile informaţii scoase la iveală de Comisia prezidenţială de Etică despre experimentele cercetătorilor americani din Guatemala, din anii '40, arată că doctorii au hotărât să infecteze o femeie pe moarte cu o boală cu transmitere sexuală, ca să vadă cum reacţionează organismul ei, relatează publicaţia Huffington Post, în ediţia electronică.

"Cercetătorii au pus pe primul plan ambiţiile lor medicale şi abia apoi respectul pentru viaţă", a arătat o membră a comisiei prezidenţiale.

Între 1946 şi 1948, Institutul de Sănătate Publică şi Biroul Sanitar Panamerican au colaborat cu mai multe agenţii guvernamentale din Guatemala, în domeniul medical. Mai exact, cercetătorii americani au efectuat experimente pe guatemalezi, care includeau infectarea lor cu boli cu transmitere sexuală, ca să observe efectele pe care bolile le produceau organismului uman. Respectivele cercetări au fost plătite din bani publici.

Doctorii încercau să verifice dacă penicilina putea fi folosită în tratarea celor 1300 oameni, pe care îi infectaseră cu sifilis, gonoreea şi sancroid. Subiecţii lor erau soldaţi, prostituate, deţinuţi şi nebuni.Oamenii nu erau informaţi că sunt cobaii doctorilor.

Numai 700 din cei infectaţi au primit ulterior îngrijiri medicale. 83 de oameni au murit, deşi rapoartele doctorilor nu arată clar că decesul a survenit în urma experimentelor.

Până la urmă, medicii nu au obţinut rezultatele relevante pe care le aşteptau. Aceasta este concluzia la care a ajuns o profesoară de la colegiul Wellesley, care a descoperit notiţele doctorului John C. Cutler, coordonatorul experimentului de la Guatemala.

Comisia de Etică a descoperit că şapte dintre femeile infectate intenţionat cu sifilis erau bolnave de epilepsie şi erau internate la Asilo de Alienados din Guatemala. Medicii le-au injectat spirochetul care provoacă sifilisul la baza craniului, sperând că le vor vindeca de epilepsie. Ulterior, femeile s-au îmbolnăvit şi de meningită bacteriană (cel mai probabil din cauză că acele nu fuseseră sterilizate, cred membrii comisiei), însă au primit tratament.

O altă bolnavă în fază terminală- boala de care suferea nu a fost consemnată de medici- a fost infectată cu gonoreea. I s-a făcut o injecţie în ochi şi a murit după şase luni.

Şefa Comisiei de Etică, dr. Amy Guttman, a descris procedura drept "de un extraordinar sânge rece".

Chiar şi după standardele vremii, cercetarea făcută de doctorii americani nu poate fi justificată. În 1943, dr. Cutler făcuse un experiment pe deţinuţii de la o închisoare din Terre Haute, Indiana. Totuşi, acolo, oamenii au fost informaţi despre cercetare şi s-au oferit voluntari. În Guatemala, persoanele folosite drept cobai nu au ştiut că doctorii fac experimente pe ei- a arătat comisia.

În 2010, preşedintele Barack Obama şi-a cerut scuze în numele ţării faţă de Guatemala. Şeful statului, Alvaro Colom, a calificat experimentul din anii '40 drept genocid şi a avertizat că Guatemala îşi rezervă dreptul de a-şi căuta dreptatea la o instanţă internaţională. În plus, Colom a anunţat că şi Guatemala va face propria anchetă legată de activitatea doctorilor americani.

Activiştii pentru drepturile omului au cerut compensaţii pentru rudele celor implicaţi în experiment, însă un oficial american a explicat că nu este sigur că se vor acorda plăţi, potrivit Reuters.

Doctorul John Cutler a fost implicat şi în studiul Tuskegee, un alt experiment efectuat de medicii americani pe deţinuţi de culoare care sufereau de sifilis. Doctorii nu i-au tratat, ca să poată observa evoluţia bolii.

Deţinuţii nu au ştiut decât că făceau parte dintr-o cercetare pe termen lung, dar nu li s-a spus în ce consta. În plus, dacă îşi dădeau acordul să fie autopsiaţi după moarte, medicii suportau costurile înmormântării. Studiul Tuskegee s-a încheiat în 1972.

În 1997, preşedintele Bill Clinton şi-a cerut scuze public pentru acel experiment.