ISTORIE=AMERICA

25 august 1814 - Incendierea Washingtonului de catre britanici

Incendierea capitalei federale americane Washington a constituit un controversat episod din cadrul razboiului americano-britanic din 1812-1814. Istoricii britanici au afirmat ca atacul a fost o razbunare fata de jefuirea si incendierea orasului York (astazi Toronto), de catre trupele americane, in 1813. Pe 24 august 1814, trupele britanice au patruns, dupa o ofensiva rapida, in Washington. Presedintele Madison si guvernul sau fugisera deja, lasând orasul fara aparare. Generalul britanic Robert Ross a trimis un grup de soldati sa negocieze un armistitiu, dar acestia au fost atacati de partizanii adapostiti in oras si au ripostat in forta, incendiind casele in care aparatorii se ascundeau.

PRIZONIERI DE RĂZBOI AMERICANI „RADIAŢI” Încă de la războiul din Coreea,locatarii care s-au perindat la Casa Albă au minţit Congresul,Senatul şi naţiunea cu privire la soarta militarilor americani prizonieri sau dispăruţi.
Soldaţii americani s-au dus unde i-a trimis patria şi Guvernul şi au luptat sub steagul înstelat în Coreea,Vietnam,Laos,Cambodgea,în Europa (în cele două războaie mondiale),iar mai nou în Afganistan şi Irak.Pierderi inutile au suferit şi în locul unde numai la aşa ceva nu se aşteptau – în Somalia.Pierderile reale în omeni,nu cele oficiale,sunt :

-Războiul Revoluţionar (1775-1783). . . . . 4.453 morţi;
-Războiul Anglo-American (1812-1815) . . 2.260 morţi ;
-Războiul cu Mexico (1846-1848) . . . . 13.283 “
-Războiul Civil American (1861-1865) . . . 498.332 “
-Războiul Americano-Spaniol (1898) . . . 2.446 “
-Primul Război Mondial (1917-1945) . . . 116.516 “
-Al Doilea Război Mondial (1941-19459 405.399 “
-Războiul din Coreea (1950-1953) . . . 36.574 “
-Războiul din Vietnam(1965-1975) . . 58.229 “
-Războiul din Golf (1990-1991) . . . 382 “
-Războiul din Irak (martie 2003- ………….. peste 3.000 şi… „ -războiul continuă”
Despre situaţia din Afganistan nu am date.
Cei răniţi nu au fost trecuţi în această statistică,iar despre cei dispăruţi….tăcere totală.
După terminarea războiului din Coreea a fost emisă o dispoziţie secretă prin care cei circa 1.000 de prizonieri de război cunoscuţi şi cei 8.000 de militari dispăruţi să fie „radiaţi” de la Departamentul Apărării.Aceasta ,deoarece menţinerea evidenţei anuale a acestora costa peste un milion de dolari!!!
La semnarea păcii cu Vietnamul,Henry Kissinger a înmânat Hanoiului o scrisoare în care Guvernul american promitea un ajutor economic de peste 5 miliarde de dolari,şi „uita” de cei peste 5.000 de soldaţi şi ofiţeri americani din închisorile şi lagărele din Vietnamul de Nord.Cu toate că,după terminarea războiului,sute de militari au declarat că i-au văzut în viaţă sau cunosc locaţiile lagărelor.La protestele familiilor,Casa Albă l-a trimis la Hanoi pe John Kerry ca „să termine odată pentru totdeauna cu ei”.Rezultatul : Departamentul Apărării i-a declarat pe toţi morţi !! În aprilie 1973,funcţionarii Relaţiilor cu Străinătatea au anunţat că Hanoiul a eliberat 591 de prizonieri americani care,în marea lor majoritate nu erau dintre cei daţi dispăruţi ci erau prizonieri cunoscuţi.
Spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial,peste 25.000 de soldaţi şi ofiţeri americani erau prizonieri în lagărele germane care au fost eliberate de către glorioasa Armată Roşie.Despre soarta acestora nu s-a mai ştiut nimic.La 30 mai 1945 dr.Kenner, medicul militar al lui Eisenhower,avea listele cu numele a 20.000 de prizonieri americani „eliberaţi” de Uniunea Sovietică (un număr de circa 5.000 s-au „pierdurt”).La 1 iunie 1945 viitorul preşedinte declara :” doar câţiva prizonieri americani mai rămân în mâinile ruşilor.Ei sunt desigur împrăştiaţi individual şi în grupuri mici şi nu există informaţii despre grupuri mai mari în anumite lagăre”.Iar cotidianul.The New York Times a scris că „În mare toţi prizonierii americani din Europa s-au regăsit”.(2)
Nici după destrămarea Uniunii Sovietice nu a existat vreo preocupare din partea oficialilor americani pentru aflarea adevărului referitor la aceştia.Fiecare a fost considerat dispărut,iar în dosar s-a scris fraza cinică :„Ucis în luptă,nu s-a găsit trupul”.Întrebările rudelor au primit răspuns!
Mass-media americană nu a spus nimic despre aceşti tineri trimişi să se jertfească pentru ca Statele Unite să-şi îndeplinească rolul fixat de Oculta Mondială:instaurarea Noii Ordini Mondiale.Puterea i-a trădat.

Poveşti din trecut despre revolte asemănătoare cu cele din Londra de azi

Capitala Marii Britanii trăieşte în această vară clipe de haos şi violenţă. Dacă în Evul Mediu, revoltele spontane ale locuitorilor din marile oraşe erau frecvente, fiind cauzate în special de sărăcie, în secolul al XX-lea, cazurile în care mulţimea să se revolte împotriva autorităţilor sunt mai puţin numeroase şi sunt adesea generate de abuzuri grave din partea autorităţilor, aceste abuzuri determinând oamenii să încerce să îşi facă singuri dreptate. Cu toate acestea, violenţele de la Londra nu reprezintă un caz unic şi se pot găsi cu uşurinţă evenimente similare în istorie.

O explozie a violenţei

Exploziile de violenţă din Marea Britanie au primit numeroase denumiri, de la revolte, la răzmeriţe şi până la incendii sociale. Presa anglo-saxonă vorbeşte despre „racial riotes”, altfel spus „revolte rasiale”, întrucât termenul de „revoltă” nu se potriveşte cu revendicările necoerente ale protestatarilor. Poate că termenul de „revolte rasiale” este totuşi cel mai potrivit, pentru că în general tinerii au un statut similar, acela de copii de imigranţi, şi se simt deseori marginalizaţi, iar uneori fără şansa de a avea un loc de muncă stabil sau un viitor asigurat de către societate.

Ceea ce iniţial a debutat ca un protest paşnic împotriva uciderii de către poliţia britanică a unui tânăr de culoare, şofer de taxi şi suspect traficant de droguri, a escaladat într-un conflict de proporţii, cuprinzând aproape întreaga capitală, precum şi alte oraşe din Marea Britanie. Uciderea lui Mark Duggan, în vârstă de 29 de ani, a reprezentat scânteia care a dus la debutul acestor violenţe, iar îngrijorătoare este totuşi incapacitatea poliţiei britanice de a le stopa, precum şi de a preveni răspândirea acestora, în alte cartiere sau oraşe din ţară.

„Revolta populara” din Los Angeles, 1992

„Revolta populară”, care a făcut ca timp de patru zile una dintre metropolele americane să iasă de sub controlul autorităţilor, a izbucnit la Los Angeles în urmă cu aproximativ 15 ani, la data de 29 aprilie 1992. Evenimentele care au urmate protestului paşnic de la Londra sunt asemănătoare cu cele petrecute în anul 1992, în urma cărora zeci de oameni şi-au pierdut viaţa, câteva mii de persoane au fost rănite, iar pagubele se pare că s-au ridicat la peste un miliard de dolari.

Canalele de ştiri americane au difuzat în 1992 de nenumărate ori o înregistrare video care prezenta cum patru poliţişti albi bruscau, pe o autostradă din oraş, un motociclist de culoare, lovindu-l cu bastoanele. Filmuleţul se plia perfect ideii de rasism şi prezenta abuzul autorităţilor împotriva oamenilor de culoare. Ceea ce au omis televiziunile a fost însă prima parte a înregistrării, în care se putea observa cum motociclistul Rodney King, un recidivist arestat de multiple ori pentru acte de violenţă, îi bruschează pe cei patru poliţişti.

Înregistrarea completă a fost prezentată în sala de judecată, iar judecătorii i-au achitat pe cei patru poliţişti de acuzaţiile de abuz de autoritate şi vătămare corporală, motivând că aceştia acţionaseră în legitimă apărare. La doar o oră după pronunţarea acestei sentinţe, grupuri formate din oameni de culoare au început să se strângă în faţa tribunalului şi să agreseze orice persoană de culoare albă pe care o întâlneau.

Simboluri ale „asupririi rasiale”

La o distanţă de 19 ani, Mark Duggan a devenit, la fel ca şi Rodney King, un simbol al „asupririi rasiale”. Protestatarii erau şi atunci decişi, şi sunt şi acum, să îşi facă singuri dreptate. Oamenii din întreaga lume asistă în astfel de momente în direct la incendierea străzilor şi privesc neputincioşi cum magazinele sunt devastate, iar oameni nevinovaţi sunt bătuţi sau chiar omorâţi.

Un caz asemănător s-a petrecut şi în localitatea californiană Oakland, oraş aflat la est de San Francisco, atunci când Oscar Grant, un tânăr de culoare în vârstă de 22 de ani, a fost împuşcat în spate de către un poliţist alb, în timp ce acesta era întins pe jos într-o staţie de tren. Iniţial, sute de manifestanţi au demonstrat paşnic, dar după lăsarea serii au vandalizat mai multe magazine şi au început să provoace incendii în oraş.

Este sărăcia o explicaţie suficientă?

Există o tendinţă foarte mare de a pune totul pe seama condiţiilor economice precare şi a diferitelor măsuri de austeritate resimţite în special de locuitorii cartierelor mărginaşe. O interpretare similară a fost oferită şi în 1992, când presupusele motive au fost creşterile de taxe din perioada administraţiei George H. W. Bush şi rasismul poliţiei din Los Angeles. Aceasta este doar o explicaţie simplistă, la fel cum este şi explicaţia răzbunării fiecărei morţi sau vătămări corporale, fiind foarte improbabil ca majoritatea manifestanţilor să fi cunoscut numele persoanelor ucise sau agresate.

Deşi nu există o explicaţie universal validă, violenţa răbufnirii se pare că stă la baza unor astfel de conflicte. Acumularea unor frustrări teribile în acele periferii ale marilor oraşe, devenite de fapt nişte ghetouri etnice, provoacă deseori dorinţa de a recrea o nouă ordine socială. Tuturor acestor violenţe li se pot găsi doar explicaţii, nu însă şi justificări, cei implicaţi instaurând o justiţie a străzii.

Autorităţile decid să intervină

Evenimentele din anul 1992 se sfârşesc după patru zile de haos pe străzile din Los Angeles. Astfel, preşedintele George H. W. Bush a ţinut un discurs memorabil, care a fost difuzat de toate posturile de televiziune, prin care sublinia faptul că „brutalitatea mulţimii nu va mai fi tolerată, iar autorităţile statului vor lua orice măsură e necesară pentru restabilirea urgentă a ordinii şi liniştii publice”. Neexistând o rezolvare paşnică a conflictului, a doua zi, peste 4000 de soldaţi din Garda Naţională şi din Marină au pătruns în forţă pe străzile oraşului, folosind armament greu şi blindate. Aceasta este modalitatea prin care conflictul a fost soluţionat.

În ceea ce priveşte evenimentele din San Francisco, poliţiştii au reuşit să disperseze mulţimea după ce au primit ajutor din localităţile învecinate. Johannes Mehserle, poliţistul care l-a împuşcat pe tânărul de culoare, a recunoscut că a fost o tragedie ce s-a întâmplat, întrucât a vrut să-şi scoată şi să folosească arma cu electroşocuri, nu pistolul.

În aşteptarea unui deznodământ

În ultimele zile, toţi ochii sunt aţintiţi asupra Marii Britanii şi nu puţini sunt cei care se întreabă cum se vor soluţiona aceste evenimente. Anarhia care domneşte pe străzile Londrei şi a unora dintre cele mai importante oraşe ale ţării îndeamnă autorităţile să ia măsuri radicale cât mai curând cu putinţă. Un corespondent la Londra al unui canal de televiziune de ştiri din Franţa a precizat că acest oraş nu a mai fost confruntată cu atâtea incendii de la bombardamentele naziste din anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Autorităţile din Marea Britanie au declarat că nu mai puţin de 16.000 de poliţişti pe străzile Londrei cu autorizaţie de a folosi gloanţe din plastic, va stăvili valul de jafuri şi violenţe. Deşi întrebarea „Care sunt cauzele reale ale manifestărilor de violenţă din Marea Britanie şi cum pot să fie acestea prevenite pe viitor?” persistă, cert este că violenţele nu pot fi stopate decât prin suplimentarea violenţei din partea autorităţilor, cel puţin aşa ne demonstrează istoria în aceste trei cazuri asemănătoare

Crazy Horse Memorial

În urmă cu peste 100 ani, trupele guvernului american se făceau responsabile de uciderea unuia dintre cei mai emblematici si carismatici razboinici...


http://www.descopera.ro/timp-liber/8054042-crazy-horse-memorial-legenda-onorata-in-piatra

Dow Jones, cel mai important indice bursier

In 1882, doi jurnalisti americani au pus bazele unei banci de date despre afaceri, care in timp a devenit cel mai important indice bursier: Dow Jones.

Charles Henry Dow si Charles Milford Bergstresser, jurnalisti americani si Edward Davis Jones, jurnalist specialist in statistici, au pus bazele unei banci de date in domeniul afacerilor.

Primul buletin cu informatii financiare a fost editat intr-un mic birou din subsolul unui magazin de dulciuri de pe strada Wall Street nr 15, New York. Era destinat unui grup restrans de abonati. Din 1889, buletinul a devenit „The Wall Street Journal”. Dow a pus la punct o schema de monitorizare a celor mai importante companii stabile si profitabile, rezultand astfel unul dintre cei mai cunoscuti indici bursieri din lume, calculat pentru prima data la 26 mai 1896. Dow Jones & Company are ca unic tel prezentarea corecta a „pulsului afacerilor”, de acest lucru ocupandu-se „Cercul Virtuosilor”, dupa cum sunt numiti angajatii companiei.

Specializat in reportaje istorice

Charles Henry Dow s-a nascut in Sterling, Connecticut, la 5 noiembrie 1851. Tatal sau, fermier, a murit cand Henry avea 6 ani. Copilului nu i-a placut niciodata viata la ferma, fiind vrajit de tumultul marilor orase. Fara sa beneficieze de prea multa carte, si-a incercat norocul in jurnalism si, la 21 de ani, a fost angajat la Springfield Daily. A lucrat acolo pana in 1875, apoi s-a mutat la Providence Star din Rhode Island, iar din 1877, la Providence Journal, socotit cel mai bun ziar din zona. Dow s-a specializat pe reportaje istorice, explicand evolutia zonala prin dezvoltarea industriala, dand informatii si despre afacerile imobiliare. Reportajele sale au fost remarcate pentru acuratetea informatiilor si, in 1879, a fost delegat pe langa un grup de bancheri si geologi care voia sa investeasca in minele de argint din Leadville, Colorado. A intervievat multi oameni de afaceri si a invatat ce fel de informatii stau la baza “norocului” unor investitori, care deveneau milionari peste noapte. In 1880, Dow s-a mutat la New York, unde s-a angajat la Kiernan Wall Street Financial News, birou care asigura circulatia informatiilor scrise de mana intre banci si agentiile de brokeraj.

“Parintele analizelor financiare”

Multumit de Dow, John Kiernan l-a insarcinat sa mai angajeze un reporter care sa-l ajute. Dow l-a chemat pe Edward Davis Jones, cu care mai lucrase in Rhode Island. Jones, absolvent al Universitatii Brown, putea analiza rapid informatiile pe care le manevrau si era de acord cu principiul lui Dow, de a informa corect institutiile de pe Wall Street. Ei doi nu s-au lasat niciodata mituiti pentru a manipula informatiile privind fluctuatiile pietei de marfuri. Cum procedeul prin curierat li se parea greoi, Dow si Jones au pus la puct un alt sistem de informare. Asa a luat fiinta Dow, Jones & Company. L-au angajat si pe ziaristul Charles Milford Bergstresser, care, dupa cum remarca Dow, “putea face si o statuie sa vorbeasca”. Impreuna cu alti patru angajati se ocupau de strangerea de informatii de la banci si companii, pe care le tipareau si le livrau sub forma de buletine zilnice de stiri catre abonati. Tot in anul 1882, compania infiinteaza Dow Jones Newswires, o firma subsidiara, care functiona ca agentie de stiri si rapoarte de afaceri , Dow devenind “parintele analizelor financiare”.

Intotdeauna onesti

Din anul 1883, compania incepe tiparirea ziarului “Customers’ Afternoon Letter”, care, in 1889, este redenumit “The Wall Street Journal”. La acea data, ziarul continea patru pagini si se vindea cu doi centi. Publicarea unei reclame costa 20 de centi pe linie. Jones s-a retras din afacere ,dedicandu-se studiilor statistice. Dow si Bergstresser, care devenisera cumnati, raman pe pozitii, informand intotdeauna corect, principiu de neclintit al companiei. In anul 1896, compania lanseaza indicele bursier Dow Jones Industrial Average.

Inainte de a muri, in 1902, Dow, bolnav, a hotarat, impreuna cu Bergstresser, sa vanda actiunile lor lui Charles Barron, corespondentul companiei din Boston. “Cercul virtuosilor”, cum se numea stafful companiei, furniza analize financiare pentru peste 400.000 de abonati, din peste 60 de tari. Din anul 1921, compania a inceput tiparirea revistei financiare Barron’s. Din martie 2008, compania a semnat un acord cu agentia AFP, prin care va avea dreptul sa distribuie clientilor sai si informatii politice primite de la agentia franceza de stiri. The Wall Street Journal a primit peste 30 de Premii Pulitzer.

BarakMichelle
=====
Michelle Obama, o Primă Doamnă de modă veche
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/michelle-obama-o-prima-doamna-moda-veche
În doar câteva generaţii, familia lui Michelle Obama (Michelle LaVaughn Robinson înainte de căsătorie) şi-a creat un drum bine conturat de la o colibă de sclavi până la Casa Albă din Washington. Acum, Prima Doamnă de culoare a SUA candidează pentru cea mai populară consoartă a vreunui preşedinte american.

Cartea lui David Colbert, Michelle Obama. An American Story (Michelle Obama. O poveste americană), înfăţişează o Michelle încrezătoare în forţele proprii, calitate moştenită de la părinţii ei: tatăl, Frazer Robinson, care a luptat toată viaţa cu o invaliditate severă, dar care n-a încetat să muncească, şi mama, Mariane Robinson, care i-a arătat cum să devină foarte bună în tot ce face.
Prima Doamnă cu cea mai înaltă educaţie universitară.

Michelle Obama scrie în acest moment un capitol nou în istoria Americii, promovând un tip aparte de Primă Doamnă, de modă veche în multe privinţe, dar atât de naturală şi de autentică încât surprinde în mod constant lumea din jur. În multe privinţe, Michelle Obama e o premieră la Casa Albă. Ea este, de pildă, prima locatară a Casei Albe ai cărei descendenţi provin direct din rândul sclavilor. E ceva care contează în America şi Michelle Obama e conştientă de asta. De asemenea, e prima consoartă prezidenţială cu cea mai înaltă educaţie universitară: absolventă de merit a Universităţii Princeton şi licenţiată în drept la Harvard, unde femeile n-au fost admise să studieze până în anul 1969. Aceasta este, de altfel, şi explicaţia faptului că niciuna dintre predecesoarele ei la Casa Albă n-a avut o diplomă de la marile universităţi americane.
La absolvirea liceului privat Bryn Mawr din statul Pennsylvania, Michelle s-a clasat pe locul al doilea dintr-o promoţie de 100 de absolvenţi. Cu asemenea rezultate şcolare, a trecut de furcile caudine ridicate de marile universităţi în calea majorităţii candidaţilor. Al doilea impediment l-a reprezentat însă nivelul astronomic al taxelor universitare de la Princeton şi Harvard, impediment pe care Michelle l-a depăşit împrumutându-se la bănci pentru achitarea lor.
La Harvard, în discuţii contradictorii cu profesorii.
Merită menţionat faptul că Universitatea Princeton era celebră pentru severitatea corpului didactic faţă de studenţii de culoare, pe considerentul că aceştia nu erau destul de inteligenţi pentru a înţelege cursurile predate acolo. Michelle a trebuit astfel să depună eforturi duble pentru a se remarca în faţa unor asemenea profesori. La terminarea studiilor de la Princeton, viitoarea Primă Doamnă a Americii a muncit un timp, înainte de a studia dreptul la Harvard, pentru că avea de plătit numeroase rate. Chiar şi după începerea studiilor la Facultatea de Drept de la Harvard, Michelle a continuat să muncească serile la un centru de asistenţă juridică pentru nevoiaşii care nu-şi puteau permite un avocat în litigiile lor cu proprietarii locuinţelor sau pentru colectarea banilor care li se datorau de către diverse instituţii. N-a fost uşor pentru Michelle să facă şi facultatea şi să-şi susţină şi existenta.


Cine a trăit în America ştie cât de greu se obţine o diplomă universitară fără ajutorul financiar al părinţilor. Din acest motiv, angajatorii americani se uită cu atenţie în CV şi angajează de preferinţă pe cei care s-au susţinut prin muncă proprie pe durata studiilor universitare, întrucât este o garanţie pentru patroni că vor avea salariaţi maturi. Autorul cărţii scrie că Michelle LaVaughn Robinson prefera în orele de clasă de la Harvard să rămână tăcută şi să nu participe la dezbaterile colegilor. Atunci când ridica mâna, o făcea ca să-şi exprime dezacordul vizavi de opinia unui profesor mai curând decât cea a unui coleg. Nu era interesată în a concura cu ceilalţi colegi, dar, fidelă principiilor sale, ea se ridica să conteste persoane cu autoritate. Fiind şi de culoare, îţi trebuia curaj să obiectezi contra unui profesor de la Harvard şi asta este ceea ce şi-au amintit profesorii când au fost întrebaţi de către autorul cărţii, David Colbert, despre studenta Michelle Robinson.
Pentru fraţii Robinson, America e Ţara Făgăduinţei.
La 24 de ani, la terminarea universităţii, primul ei salariu a fost de 65.000 de dolari pe an, comparativ cu 40.000 de dolari pe an, cât avea atunci tatăl ei, după 30 de ani de muncă. Fratele ei, Craig, este un milionar prosper, graţie ambiţiei sale de a fi un student eminent la Princeton University, unde a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. La absolvirea universităţii, Craig Robinson a fost angajat la New York de o firmă financiară de prestigiu de pe Wall Street unde a făcut avere. Nu-i plăcea însă munca pe care o presta, deşi îi aducea prosperitatea financiară.
Tânjea să devină antrenor de baschet, pasiunea sa din liceu, dar şovăia pentru că remuneraţia de antrenor era o fracţiune din ce câştiga el pe Wall Street. Susţinut de Michelle, Craig s-a angajat, în cele din urmă, ca antrenor la o echipă obscură pentru o mică remuneraţie şi este, potrivit spuselor lui, „cel mai fericit antrenor-şef din domeniul baschetului american“ (pag. 122). Istoria acestor fraţi de culoare, Michelle şi Craig Robinson, este surprinzătoare pentru mulţi conaţionali, pentru că, afro-americani fiind, au trebuit să depăşească obstacole aproape insurmontabile pentru membrii minorităţilor americane. Pe de altă parte, fraţii Robinson au confirmat prin istoria vieţii lor că America este adevărata Ţară a Făgăduinţei şi că munca onestă, depusă coerent, consistent şi insistent este răsplătită în final de către societatea americană.
Părinţii lui Michelle despre Barack: „Noi i-am dat o lună, cel mult“.
Deşi cu doi ani mai mare decât sora sa, Craig Robinson admite că ea e „... o fată dură. Sunt mai vârstnic şi încă mi-e frică de ea. Este o persoană realizată şi are nevoie de cineva la fel de realizat ca ea şi, pe deasupra, de cineva care să-i ţină piept. Aşa că în familia noastră noi speram cu toţii că ea va putea să stea cu acest bărbat, Barack Obama, pentru că devenise clar că el îi putea ţine piept“ (pag. 101). Aici e nevoie de următorul detaliu: până la apariţia lui Barack Obama, niciun prieten nu rezistase mai mult de o lună în relaţia cu Michelle Robinson.
Într-una dintre vacanţele de vară din studenţia sa, Barack Obama a fost recomandat de Harvard unei firme de avocaţi din Chicago, unde să facă practica jurisprudenţei. Conducerea firmei din Chicago a numit pe unul dintre avocaţii care lucrau acolo să-i facă programul de activitate. Numele acestui avocat-coordonator era Michelle Robinson. Aşa s-au cunoscut viitorii soţi Obama. Deşi recunoaşte că l-a plăcut din prima zi, Michelle l-a ţinut la distanţă pe acest tânăr student de teama colegilor şi a şefilor ei. A trecut destul de mult timp până când Michelle a acceptat să iasă cu el în oraş, la un muzeu şi la o cofetărie. Fratele lui Michelle a avut onestitatea să-l prevină pe Barack să nu-şi facă planuri de viitor cu sora lui, pentru că Michelle e o femeie dificilă, care n-a tolerat niciun prieten mai mult de o lună.
Părinţii lor, Frazer şi Mariane Robinson, l-au plăcut din prima zi pe noul prieten prezentat lor de Michelle, dar s-au îndoit că acesta se va putea înţelege cu amazoana din casa lor. „Noi i-am dat o lună, cel mult. Nu pentru că ar fi fost ceva în neregulă cu el... dar ştiam cu toţii că el avea să facă ceva greşit şi asta îl va costa relaţia cu Michelle“, mărturisea Craig Robinson autorului acestei cărţi. Ei bine, Barack Obama s-a dovedit rezistent şi greu de intimidat. Prietenia lor a ţinut trei ani, în condiţii dificile, întrucât Barack a trebuit să se întoarcă la Boston pentru a-şi continua studiile la Harvard, în timp ce Michelle a rămas să profeseze avocatura la Chicago.
După absolvirea universităţii, Barack s-a întors la Chicago, unde s-a prezentat la examenul de admitere în baroul de avocaţi al Statului Illinois. Au sărbătorit admiterea în barou la un restaurant de lux din Chicago. Iar Michelle a ridicat în discuţie o chestiune arzătoare: „Facultatea ai terminat-o, ai fost admis şi în barou, ce urmează acum?“. De-a lungul celor trei ani, teoria lui Barack era că „mariajul nu înseamnă nimic, ceea ce contează este ceea ce simţi“ (pag. 104). Numai că, atunci, la acea masă festivă, Michelle era decisă să pună punct relaţiei cu Barack. Spre sfârşitul cinei, când Michelle îşi alegea cuvintele prin care să abordeze subiectul, a fost întreruptă de ospătarul restaurantului care a rostit cuvintele cheie: „Urmează desertul şi o dată cu el vine şi un inel de logodnă!“ (pag. 104).

Atacurile presei, „mai uşor de înfruntat decât furia lui Michelle“.
Căsătoria a avut loc în octombrie 1992 şi a fost o zi perfectă pentru Michelle, după spusele sale, deşi a lipsit de la nuntă tatăl ei, care decedase cu 18 luni înainte, la vârsta de 55 de ani. Şase ani mai târziu, în iulie 1998, li se naşte primul copil, Malia-Ann. Soţul devenise între timp senator în parlamentul Statului Illinois, care avea sediul în capitala statului, Springfield, la trei ore distanţă de Chicago. Asta a însemnat dificultăţi pentru Michelle, care avea şi ea serviciu, ca avocat al Spitalului Universitar Chicago. Reproşurile ei deveneau din ce în ce mai acide: „Nu te gândeşti decât la tine. N-am crezut vreodată că va trebui să mă ocup singură de familie!“ (pag. 120). În iunie 2001 se naşte a doua fetiţă, Nataşa, şi o dată cu ea cresc obligaţiile familiei precum şi tensiunile din mariajul lui Michelle. În cartea sa, The Audacity of Hope (Temeritatea speranţei), Barack Obama descrie în detaliu cum soţia sa ajunsese să nu-i mai vorbească într-o vacanţă de familie petrecută în Hawaii. Motivul? Barack fusese chemat de guvernatorul din Illinois să se întoarcă din concediu la Springfield pentru un vot important. A decis să nu plece însă de lângă familie.
Proiectul de lege nu va trece din lipsă de voturi şi Barack va fi ţinta atacurilor presei şi a şefului Statului Illinois. „Atacurile lor erau mai uşor de înfruntat decât furia lui Michelle“, va scrie Barack Obama (pag. 121). În toamna anului 2001, soţul lui Michelle începe să se gândească la o nouă campanie electorală, cea necesară pentru a deveni senator în Parlamentul federal al SUA aflat în capitala ţării, Washington. Michelle s-a opus cu fermitate şi cu argumente imposibil de ignorat. Trebuiau întreţinute două case, una la Chicago, alta la Washington (parlamentarii americani nu primesc locuinţă gratis, pe cheltuiala statului). Pe lângă asta, Michelle îi reamintea soţului ei că aveau amândoi de achitat împrumuturile luate de la bănci pentru finanţarea taxelor lor universitare la Princeton şi Harvard, precum şi taxele şcolii la care mergeau fetele lor. Speranţa ei secretă era că soţul va pierde alegerile pentru Senatul SUA, atunci când a trebuit să cedeze insistenţelor lui. Dar el n-a pierdut alegerile şi au trebuit să se mute cu toţii în capitala Americii, unde Barack a devenit cel mai tânăr senator al SUA.
În februarie 2007, Barack Obama şi-a anunţat public candidatura din partea Partidului Democrat pentru preşedinţia SUA, nu înainte însă de a obţine votul lui Michelle. Acum, alte considerente au intrat în atenţia ei: dacă va pierde alegerile prezidenţiale, ce datorie financiară vor avea de plătit? O altă chestiune era protecţia personală a soţului, cunoscând faptul că fiind de culoare Barack va avea de înfruntat mai multe pericole decât un candidat obişnuit. Apoi erau întrebări precum: ce concesii va face Barack pentru a câştiga voturi?; la chestiunile complexe ale americanilor va lua o poziţie vagă pentru a nu ofensa pe nimeni?
„Te pomeneşti că dacă eşti preşedinte nu mai duci copiii la şcoală…?“
În America alegătorii cer să o cunoască şi pe soţia candidatului la funcţia de preşedinte. Ca urmare, soţiile tuturor candidaţilor pentru Casa Albă trebuie să-şi însoţească soţii la întâlnirile electorale şi să răspundă la întrebările femeilor din sala unde are loc întâlnirea. Unii candidaţi au pierdut chiar din acest motiv, cel mai la îndemână exemplu fiind cel al candidatului democrat Michael Dukakis, a cărui soţie se trata de alcoolism. Dukakis a pierdut alegerile în favoarea lui George Herbert Bush, tatăl ultimului preşedinte republican. Michelle s-a implicat cu talent şi competenţă în campania electorală a soţului ei. Spre satisfacţia echipei de experţi, care s-a ocupat de alegerile candidatului Partidului Democrat la preşedinţia SUA, Michelle a fost la înălţime.
Aceşti experţi i-au spus autorului acestei cărţi că „Michelle a fost mai eficientă decât oricine altcineva în a spune alegătorilor de ce ar trebui ei să voteze pentru Barack, iar în unele zile a fost mai bună la treaba asta chiar decât Barack însuşi“ (pag. 131). În acest context, s-a creat imaginea unei Prime Doamne de excepţie, care va fi capabilă să ocupe un loc unic în rândul marilor fiice ale Americii. Motto-ul de la începutul acestui articol tinde să confirme această imagine. Rămâne de văzut dacă Michelle va avea ambiţii politice după plecarea de la Casa Albă, pentru că într-o asemenea eventualitate ea va fi un candidat formidabil pentru orice funcţie publică. O va întrece negreşit pe avocata Hillary Clinton, o altă fostă locatară a Casei Albe.
Merită a fi menţionată, în încheiere, o scenă pitorească din noaptea ultimelor alegeri prezidenţiale. La câteva ore după ce a devenit public numele învingătorului din alegeri, o echipă a televiziunii naţionale s-a prezentat la hotelul unde era cazată familia Obama, pentru a lua primul interviu noului preşedinte. Michelle şi soţul ei erau aşezaţi confortabil pe o canapea, iar reporterul a pus preşedintelui următoarea întrebare: „Domnule Obama, ce aţi simţit în clipa în care canalul de televiziune CNN v-a declarat câştigător, în momentul în care aţi aflat că sunteţi noul preşedinte al SUA?“.
Răspunsul a venit prompt: „Domnule, pur şi simplu n-am crezut, am luat telecomanda televizorului şi am schimbat canalul să văd ce zic şi ceilalţi. Dar nu vă interesează să aflaţi reacţia nevestei mele?“. În clipa aceea, operatorul care filma a fixat camera pe chipul lui Michelle, în timp ce soţul ei spunea următoarele: „La aflarea rezultatului, Michelle mi-a spus: «Te pomeneşti că de acum, dacă eşti preşedinte, nu mai duci copiii la şcoală!?»“. Toate persoanele aflate în cameră au râs în hohote. Nu şi Michelle...
=====
SUA: ţara care face din execuţia condamnaţilor spectacole îndoielnice cu public




Barack Obama a declarat că cele 40 de minute în care a urmărit în direct operaţiunea de asasinare a lui Osama bin Laden au fost cele mai lungi din viaţa sa. Preşedintele american a urmărit în direct, de la Casa Albă, operaţiunea de comando cu numele de cod Geronimo în cursul căreia a fost ucis liderul Al Qaeda, relatează AFP preluată de Antena 3.ro.

"Acelea au fost cele mai lungi 40 de minute din viaţa mea, cu excepţia, probabil, a meningitei de care a suferit Sasha când avea trei luni şi când aşteptam medicul să îmi spună că este bine", a declarat Obama într-un interviu acordat postului de televiziune CBS.

Un eşec într-o asemenea operaţiune ar fi putut avea efecte negative asupra SUA, a declarat liderul american. Preşedintele a recunoscut că s-a gândit la două eşecuri majore ale forţelor americane: în Iran în 1980, când preşedintele Jimmy Carter a lansat o operaţiune pentru eliberarea ostaticilor reţinuţi în ambasada americană, şi în Somalia în 1993, când două elicoptere americane Black Hawk au fost doborâte la Mogadishu şi cadavrele militarilor americani au fost târâte pe străzi în faţa camerelor.

Imparatul Americii
Toata lumea stie ca inca de la infiintarea lor, in urma razboiului de independenta al coloniilor americane, Statele Unite au fost o republica prezidentiala, proclamand superioritatea acestei forme de guvernare fata de monarhiile europene. Si totusi, chiar daca pare incredibil, aflati ca America a avut, la un moment dat, si un imparat – ce-i drept unul recunoscut doar de el insusi si de o mana de „supusi” entuziasti...
Falimentul l-a imbolnavit de „mania grandorii”

Împăratul Norton - primul şi singurul împărat al SUA
Joshua Abraham Norton s-a nascut in anul 1819, in Anglia, in familia unui negustor bogat. La varsta de doi ani s-a mutat cu parintii in Africa de Sud, iar in 1849, primind o frumoasa mostenire de la tatal sau, s-a stabilit la San Francisco. Dupa o perioada de prosperitate, afacerile au inceput sa mearga prost, Norton ajungand la faliment. Zdruncinat de acest lucru, in 1858 a disparut fara urma din oras; s-a intors dupa un an de zile, dar cu un comportament total schimbat.

Pe 17 septembrie 1859, a impartit ziarelor din San Francisco scrisori, in care se intitula "Norton I, imparat al acestor State Unite" si "Protector al Mexicului". Desigur ca nimeni nu l-a bagat in seama; el insa isi lua rolul foarte in serios. in 1862 a dat o proclamatie prin care cerea bisericilor catolica si protestanta sa-l recunoasca drept suveran; apoi a dizolvat Congresul Statelor Unite si a interzis partidele Democratic si Republican. Inutil de spus ca nu a avut nici un succes!


Însa, in alte privinte, Norton s-a dovedit a fi un adevarat vizionar: a preconizat formarea unei Ligi a Natiunilor si a dat un decret de construire a unui tunel sau a unui pod peste golful San Francisco - toate acestea realizate in diferite perioade ale secolului XX.
Treptat, Norton s-a transformat dintr-un personaj ciudat, intr-unul foarte popular in San Francisco. Acest lucru i-a permis, spre exemplu, sa medieze cu succes, diferite conflicte sociale care au avut loc in oras si in fata carora autoritatile se dovedisera neputincioase. Ajunsese sa fie invitat la cele mai bune restaurante (cele care erau onorate de prezenta sa, aveau la intrare o placuta, pe care scria ca stabilimentul functioneaza "cu acordul Majestatii Sale Imperiale, Norton I al Statelor Unite) si avea o loja rezervata la teatru si la opera. Chiar i s-a permis sa emita moneda proprie, care era acceptata de catre comerciantii din San Francisco.
Norton a incetat din viata pe 3 ianuarie 1880. La funeraliile lui au luat parte peste 30.000 de oameni, cheltuielile de inmormantare fiind suportate de primaria din San Francisco. in ianuarie 1980 au avut loc numeroase manifestatii, in memoria celui considerat - mai in gluma, mai in serios - "primul si ultimul imparat al Statelor Unite".

Conspiratie la Pentagon?
S-au implinit nu demult noua ani de la dramaticele evenimente din 11 septembrie 2001, cand America a fost tinta unor atentate teroriste fara precedent, carora le-au cazut victime aproape 3000 de oameni. Razboaiele declansate ulterior de americani, in Afganistan si Irak, nu au avut nici un rezultat concret, provocand si mai multi morti si aruncand practic aceste tari in haos. In plus, la atata timp de la groaznicele atentate, numeroase intrebari legate de ele au ramas fara raspuns si desigur cea mai arzatoare se refera la ce s-a intamplat in cazul cladirii Pentagonului, despre care opiniile oficiale sustin ca ar fi fost lovit de una dintre cele patru aeronave deturnate de terorisii iar teoriile conspiratiei afirma ca ar fi fost de fapt un „auto-atentat”, regizat chiar de serviciile secrete de la Washington...

Două noi specii de dinozauri cu coarne, descoperite în SUA


Fosilele a două noi specii de dinozaur cu coarne, de talie mare, rude apropiate ale celebrului erbivor Triceratops, au fost descoperite în vestul Statelor Unite ale Americii, au anunţat paleontologii, relatează Mediafax.
Fosilele au fost descoperite la Monumentul Naţional Grand Staircase-Escalante, o vastă regiune deşertică din sudul statului Utah. În epoca în care trăiau aceşti dinozauri, această zonă făcea parte din "continentul pierdut" Laramidia, care s-a format pe când o mare acoperea partea centrală a Americii de Nord, izolând estul de vestul continentului timp de câteva milioane de ani.
Cel mai mare dintre cei doi dinozauri, care a primit numele de Utahceratops getti, avea un craniu enorm, cu o lungime de circa 2,3 metri. Utahceratops măsura circa doi metri înălţime şi şapte metri lungime, având o greutate de circa trei-patru tone. Celălalt, numit Kosmoceratops richardsoni, avea deasupra botului un corn impozant, iar de fiecare parte a capului, deasupra ochilor, alte două coarne, similar bizonilor de astăzi. Acest dinozaur avea în total 15 coarne, unele mai mici situate pe marginile unui guler, sub cap. Kosmoceratops richardsoni era uşor mai mic decât primul, cântărind circa 2,5 tone.
Aceştia erau cei mai mari şi mai numeroşi dinozauri care trăiau în America de Nord în cretacicul superior. Aceşti dinozauri erau bine protejaţi de prădători ca Tiranozaurul.Utahceratops şi Kosmoceratops aparţin unui grup de dinozauri mari cu coarne, erbivori, numit Ceratopside. Fosilele de Utahceratops au fost descoperite în 2000, de paleontologul Mike Getty, de la Muzeul de istorie naturală din Utah.
Fosilele de Kosmoceratops au fost descoperite în 2007 de Scott Richardson. Studiul a fost publicat în revista online PloS ONE, a Public Library of Science.

Adevăratele cauze ale războiului american de secesiune
Războiul civil din 1861-1865 este studiat marginal în spațiul universitar românesc, ca, de altfel, întreaga istorie a continentului american. Istoria modernă universală studiată de subsemnatul pe băncile facultății s-a rezumat la continentul european și la nesfârșitele războaie care-au animat secolele XVII și XVIII. În materie de istorie americană cred ca am trecut nefiresc de rapid peste momentul 1776, dar atât.
Practic, în sistemul universitar românesc, absolventul de istorie rămâne cu pete albe în ceea ce privește istoria altor continente. Pun acest neajuns pe lipsa de competențe specifice a cadrelor universitare… dar nu asta este subiectul discuției noastre. Gândindu-mă că războiul de secesiune este cunoscut de români din romanul “Pe aripile vântului” și din ecranizarea acestuia, am considerat oportun să discutam un pic despre acest conflict îndepărtat. Și, bineînțeles, vom începe cu cauzele…
Subiectul este unul extrem de dezbătut de istoriografia americană, creându-se adevărate tradiții istoriografice în analiza cauzelor. Perspectiva tradițională, care invocă percepția asupra conflictului a contemporanilor, afirmă ca principala cauză a războiului a fost sclavia. Această perspectivă, care a beneficiat de o puternică susținere din partea istoricilor, trebuie nuanțată în raport cu accepțiunea actual asupra fenomenului “sclaviei”, relatează athenian-legacy.com
În 1860 puțini americani ar fi acreditat ideea egalității rasiale dintre albi și africani. Superioritatea rasei albe era un principiu firesc în epocă, orice altă opinie fiind considerată cel puțin extravagantă, ca să folosesc un eufemism.
Abraham Lincoln însuși, un susținător îndârjit al eliberării sclavilor, era un rasist sadea, în accepțiunea modernă a termenului. De asemenea, membri ai cabinetului de Război nordist au fost proprietari de sclavi pe toată durata conflictului. Așadar, diferențele de percepție între susținătorii nordului și cei ai sudului erau minime din acest punct de vedere. Se poate afirma, “off the record”, că perspectiva nordistă asupra sclavilor era una condescendentă. Trebuie totuși amintit că de multe ori, în timpul războiului, Lincoln s-a prevalat de principiul egalității între oameni, statuat de Constituția americană.
Tabăra confederată (sudistă), prin vocea președintelui Jefferson Davis, a contrazis această perspectivă. Mulți sudiști au considerat că luptă pentru drepturile lor cetățenești, pentru dreptul lor de a obține suveranitatea statală. Președintele Davis nota:
“Ne-am luptat pentru apărarea unui drept moștenit, inalienabil… acela de a se retrage dintr-o uniune în care, în calitate de comunități suverane, intraseră voluntar… Existența servituții africane nu era în niciun caz cauza conflictului, ci doar un incident”.
Astfel că, mulți sudiști au perceput conflictul ca o luptă pentru apărarea drepturilor lor cetățenești. Viziunea istoriografică care a avut ca argument pivotal sclavia a fost dominantă până la începutul secolului XX, când s-a afirmat o nouă școală istoriografică – cea progresistă.
Progresiștii argumentează că nu sclavia, sistem care coexistase pentru o perioadă bună de timp cu principiile Constituției americane, a fost cauza principal a conflictului ci mai degrabă disensiunile economice, între un sistem agrar, susținut de o forță de muncă extrem de ieftină și ambițiile industriale ale nordului. Școala progresistă indică ca principal conflict disensiunea economică, comercială (pe taxe, tarife, etc). Au fost destui cei care au susținut această viziune care, pe lângă dimensiunea principială (conservarea drepturilor cetățenilor din sud), consacra și o dimensiune tradițională, ce ținea de conservarea unui mod de viață.
La începutul anilor ’70 a ieșit la rampă o nouă școală istoriografică, care nega ambele teze exprimate până în acel moment. Așadar, nu sclavia și nici disensiunile economice nu au fost cauzele… de fapt, nu au existat cauze, susțin revizioniștii. Aceștia considera ca războiul civil a fost unul redundant, inflamat de radicalii ambelor părți ( aboliționiștii agresivi din nord și retrograzii secesioniști din sud). Școala revizionistă consideră că sclavia nu putea fi o miză reală a conflictului deoarece anacronismul ei ar fi făcut-o să dispară de la sine, în viitor și că liderii din Sud și cei din Nord ar fi putut evita conflictul, dacă ar fi reușit să dialogheze mai mult.
Trebuie menționat că, în prezent, se observă un reviriment al teoriei clasice (sclavia, cauza a conflictului) și pe fondul dispariției exponenților școlilor progresiste și revizioniste. Ca o perspectivă personală, sclavia, coroborată cu o serie de frustrări acumulate în timp între cele două părți, sunt argumente solide ale declanșării conflictului.
Sistemul socio-economic sudist a început, odată cu intrarea în epoca industrial, să decadă. A devenit productiv și demografic inferior Nordului… și a început să decadă în plan politic, plan dominat în prima jumătate a secolului XIX. De asemenea, marii cultivatori din sud manifestau un oarecare dispreț pentru noii îmbogățiți din nord. Așadar, nu o cauză ci un cumul de cauze a stat la baza conflictului.

Bonnie şi Clyde, ucişi cu 50 de gloanţe


Bonnie a fost prinsă de poliţie la începutul anului 1932, după un jaf ratat, şi a fost condamnată la câteva luni de detenţie. În timp ce ea era la închisoare şi îi scria iubitului, Clyde a fost cooptat pentru un jaf armat asupra unui magazin, în timpul căruia proprietarul a fost ucis. Soţia victimei l-a indicat pe Clyde ca fiind cel care a tras, deşi el îndeplinise doar rolul de şofer în această operaţiune şi rămăsese în maşină.

În august 1932, Clyde şi tovarăşii lui se aflau într-un local din Oklahoma, când au fost abordaţi de şeriful C. Maxwell şi adjunctul său, Eugene C. Moore. Clyde a deschis focul şi l-a omorât pe Moore. În următorii doi ani, a mai ucis opt poliţişti. Dintr-un total de 13 victime, nouă erau poliţişti. Acest lucru avea să-l înscrie pe Clyde în capul listei cu „inamicii publici numărul 1”.
Bonnie i-a stat alături şi pe această listă, deşi împotriva ei nu exista nicio probă că ar fi tras cu arma. Autorităţile din întreaga ţară şi-au unit forţele pentru a-i captura, vii sau morţi. Punctul slab al cuplului Bonnie şi Clyde l-a constituit familia. Niciodată, în de­cursul anilor de hăituire, nu au renunţat să-şi viziteze rudele. Pe acest lucru s-au bazat autorităţile când le-au pregătit capcana. Bonnie se ducea să-şi viziteze mama.
Cu ceva timp în urmă, îi spusese că, dacă avea să fie ucisă, trupul ei să fie adus acasă. Poliţiştii, anunţaţi de un informator, îi aşteptau ascunşi. Cei doi n-au sosit în ziua anunţată, ci două zile mai târziu, pe 23 mai 1934. Poliţiştii au deschis focul asupra maşinii. În total, 187 de gloanţe, dintre care 50 i-au atins pe cei doi. Presa i-a criticat dur pe poliţişti pentru modul în care au acţionat, campania ducând la impunerea procedurii de a trage cu somare şi foc de avertisment.

Epava navei Doty, descoperită după mai bine de 100 de ani de căutări VIDEO
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/epava-navei-doty-descoperita-mai-bine-100-ani-cautari-video

Un vapor foarte mare din lemn, care s-a scufundat în urmă cu mai mult de un secol, în urma unei furtuni violente, în Lacul Michigan, a fost găsit de-a lungul litoralului în zona Milwaukee, după cum anunţă Associted Press.
Scafandrii spun că nava pare intactă, aceasta păstrându-se într-o stare perfectă de conservare în tot acest timp. Descoperirea vaporului de mari dimensiuni, L.R. Doty, este foarte importantă deoarece această navă de lemn a fost singura care a mai rămas trecută în inventarul construcţiilor de acest fel, după cum a anunţat Brendon Baillod, preşedintele Universităţii de Arheologie şi Scufundări Marine din Wisconsin.
"Este cea mai mare descoperire în care am fost implicat", a declarat Baillod, care a luat parte la zeci de astfel de evenimente. "Ceea ce am văzut aici a fost un lucru cu adevărat uimitor", a mai spus preşedintele Universităţii de Arheologie şi Scufundări Marine din Wisconsin.

Conform Associted Press, vaporul Doty a efectuat, în octombrie 1898, o cursă între Chicago şi Ontario, având la bord o încărcătură de porumb. "A avut loc atunci o furtună teribilă, cu lapoviţă şi cu zăpadă, cu vânturi foarte puternice şi valuri de până la 30 de metri. Deşi era destul de rezistentă, corabia nu a făcut faţă condiţiilor atmosferice de atunci", a mai adăugat Brandon Baillod.
Istorii spun că toţi cei 17 membri ai echipajului, aflaţi pe navă, au murit, iar căutările trupurilor acestora ar fi durat aproximativ patru luni. Nimeni nu a ştiut, la vremea respectivă, care a fost locul exact al naufragiului. Despre navă s-a anticipat că s-ar fi scufundat la 40 de mile sud de Milwaukee, în apropiere de Oak Creek.

Două valuri migratoare diferite au populat continentul american

Un studiu morfologic realizat pe scheletele primilor amerindieni indică diferenţe anatomice importante, care atestă faptul că două valuri migratoare diferite au populat continentul american, informează AFP.
Mai mulţi experţi de la universităţile din Tubingen (Germania), Catolica del Norte (Chile) şi Sao Paulo (Brazilia) au examinat o serie de schelete, descoperite în America de Sud, vechi de 7.500 - 11.500 de ani.
„Diferenţele observate între grupurile de indieni americani din prima migraţie şi cei dintr-o perioadă ulterioară confirmă ipoteza existenţei a două valuri migratoare.

Cum a fost ucis temutul „Billy the Kid!“
Vânătoarea întreprinsă de Şeriful Pat Garrett împotriva răufăcătorului „Billy the Kid“ este una dintre poveştile clasice ale Vestului Sălbatic. Aproape de finalul secolului al XIX‑lea un şerif devine celebru prin faptul că‑l ucide pe unul dintre cei mai tineri criminali ai locului.
În calitate de şerif în Lincoln, Pat Garrett a fost însărcinat cu capturarea şi arestarea unui fost tovarăş de‑al său de fărădelegi, Henry McCarty, alias Henry Antrim, alias William Harrison Bonney, cunoscut însă cel mai bine sub denumirea de „Billy the Kid“ („Billy Puştiul“). Acesta, la nici 21 de ani împliniţi, se remarcase ca un ucigaş cu sânge rece, alimentând şi lăsând să circule legenda că în 21 de ani înfăptuise 21 de crime.
Se pare că numărul real al crimelor săvârşite s‑ar situa undeva între patru şi nouă. Remarcându‑se în timpul „Războiului din districtul Lincoln“ (1877‑1878) prin jafurile şi crimele comise, Billy the Kid a stârnit mânia guvernatorului Lew Wallace, care a oferit o recompensă de 500 de dolari pe capul său.
În ianuarie 1880, Billy the Kid l‑a ucis la masa de joc pe Joe Grant. Acesta, neştiind cu cine joacă poker, s‑a lăudat că îl va ucide pe Billy the Kid de îndată ce îl va întâlni. La care Billy the Kid, zâmbitor şi dezinvolt, şi‑a declinat identitatea. Imediat, Grant a scos pistolul, a tras şi a ratat.
În noiembrie, o poteră care era pe urmele lui l‑a ajuns din urmă şi a încolţit banda lui Kid în zona „White Oaks“, la o fermă aparţinând unui bun prieten al acestuia, James Greathouse. Un membru al poterei, James Carlyle, a intrat în fermă, cu un steag alb în mână, pentru a negocia predarea paşnică a bandei. Concomitent, Greathouse a ieşit din fermă şi s‑a alăturat inamicilor. Conform unei versiuni a evenimentelor, Carlyle a auzit o împuşcătură, trasă de afară.
Convins că unul dintre membrii poterei a tras şi l‑a împuşcat pe Greathouse, a scos la rându‑i pistolul, a tras, după care a sărit pe geam. Oamenii lui Billy the Kid au tras şi ei, iar Carlyle a fost omorât. O lună mai târziu, Pat Garrett a adunat o poteră cu care a pornit în urmărirea şi capturarea lui Billy the Kid. La 19 decembrie, potera a prins banda într‑o ambuscadă, la Fort Sumner. Kid a reuşit să scape, în schimb unul dintre locotenenţii săi, Tom O’Folliard, a fost ucis. La 23 decembrie, banda urmărită a campat, la lăsarea nopţii, într‑o locuinţă părăsită, la Stinking Springs.
Peste noapte, potera lui Garrett a înconjurat casa, însă nu a atacat‑o, aşteptând ivirea zorilor. În dimineaţa următoare, un membru al bandei, Charlie Bowdre, a ieşit afară să aducă apă şi să dea de mâncare cailor. Poteraşii, crezând că au de‑a face cu însuşi capul bandei, au tras fără somaţie şi l‑au ucis. Imediat bandiţii au pus mâna pe arme şi au ripostat. Pat Garrett i‑a somat să se predea însă aceştia nu l‑au ascultat, schimbul de focuri a continuat, iar până la sfârşitul zilei, proscrişii, înfometaţi şi însetaţi, au fost nevoiţi să se predea.
Luat prizonier, Billy the Kid a fost transportat mai întâi la Las Vegas, unde a acordat chiar un interviu unui jurnalist de la „Las Vegas Gazette“. A urmat transferul la închisoarea din Santa Fe, unde a petrecut trei luni. În acest interval, i‑a trimis patru scrisori guvernatorului Lew Wallace, solicitându‑i clemenţa.
Guvernatorul a refuzat să intervină, iar în aprilie 1881 a avut loc, la Mesilla, New Mexico, procesul lui Billy the Kid. La 9 aprilie 1881, a fost dat verdictul: Billy the Kid a fost găsit vinovat de uciderea şerifului Brady, în cursul „războiului din comitatul Lincoln“. Patru zile mai târziu, la 13 aprilie, a urmat sentinţa: judecătorul Warren Bristol l‑a condamnat la moarte prin spânzurare.
S‑a decis ca execuţia să aibă loc la 13 mai, în comitatul Lincoln. Aflat sub paza a două ajutoare de şerif ale lui Pat Garrett, James Bell şi Robert Ollinger, Kid a fost transportat la închisoarea districtuală. La 28 aprilie, când Pat Garrett nu se afla în oraş, Billy the Kid a reuşit să evadeze. Fugarul s‑a îndreptat spre Fort Sumner, New Mexico.
La 14 iulie, însoţit de două ajutoare, Poe şi McKinney, Garrett a ajuns la reşedinţa lui Pedro Maxwell, situată în apropiere de Fort Sumner. Ceea ce a urmat povesteşte chiar şeriful: „Am decis să merg şi să am o discuţie cu Peter Maxwell, om în care eram sigur că puteam avea încredere. Am călărit la o mică distanţă de pământurile lui Maxwell când am văzut un om care tocmai campase şi ne‑am oprit. Spre marea surpriză a lui Poe, el l‑a recunoscut pe acela care îşi întinsese tabăra ca fiind un vechi prieten şi fost partener din Texas, pe nume Jacobs. Am descălecat şi noi, am servit o cafea şi, mergând pe jos, am intrat într‑o livadă care se întindea din acel punct până la un şir de clădiri vechi.
Ne‑am apropiat cu prudenţă de acele case şi am auzit voci conversând în limba spaniolă. Dintr‑o dată un bărbat şi‑a făcut apariţia, însă era destul de departe pentru a putea fi recunoscut. După ce a rostit câteva cuvinte, care pentru urechile noastre au fost doar un murmur, s‑a îndreptat spre gard, l‑a sărit şi s‑a îndreptat pe jos către casa lui Maxwell.
Atunci când „Puştiul“, nerecunoscut deocamdată de mine, a părăsit livada, m‑am deplasat la tovarăşii mei şi împreună ne‑am retras pe o scurtă distanţă şi, pentru a evita persoanele pe care le‑am auzit la casele lor, am mers pe un alt drum, apropiindu‑ne de casa lui Maxwell din direcţia opusă. Când am ajuns la porticul din faţa clădirii, i‑am lăsat acolo pe Poe şi pe McKinney, după care am intrat.
Era aproape miezul nopţii, iar Pete se afla în pat. Am mers până la capul patului şi m‑am aşezat lângă el. L‑am întrebat apoi cam pe unde ar putea fi „Puştiul“. Mi‑a spus că „fusese cu siguranţă pe acolo, însă nu ştia dacă plecase sau nu. În acel moment, un bărbat a ţâşnit cu iuţeală pe uşă, privind înapoi, după care întrebă de două ori, în limba spaniolă:
Cine e acolo?
Nimeni nu i‑a răspuns, iar el a intrat. După paşi mi‑am putut da seama că era desculţ şi că ţinea un revolver în mâna dreaptă şi un cuţit de măcelărie în mâna stângă.
După care s‑a îndreptat direct spre mine. Înainte de a ajunge la pat, i‑am şoptit lui Pete:
Cine este, Pete?

Pentru moment, nu am primit nici un răspuns. Am crezut atunci că ar putea fi cumnatul lui Peter, Manuel Abreu. Intrusul s‑a apropiat de mine, şi‑a aşezat ambele ­mâini pe pat, aproape atingându‑mi genunchiul cu mâna dreaptă, şi a întrebat, cu voce joasă:
Cine sunt ei Pete?
În aceeaşi clipă, Maxwell mi‑a şoptit:
El este!
Simultan, probabil că Puştiul trebuie să fi văzut, ori simţit, prezenţa unei a treia persoane la capul patului. Şi‑a ridicat cu repeziciune pistolul. Retrăgându‑se din cameră cu rapiditate, a urlat:
Cine este?
După care totul s‑a dezlănţuit, în minutul următor. Cu iuţeala fulgerului mi‑am scos revolverul din toc şi am tras, apoi m‑am aruncat într‑o parte şi am tras din nou. A doua împuşcătură a fost inutilă. Puştiul era deja mort.“
Billy the Kid a fost înmormântat în cimitirul militar din Fort Sumner, între foştii săi tovarăşi de arme şi fărădelegi, Tom O’Folliard şi Charlie Bowdre.
Nici omul legii, şeriful Pat Garrett, nu a avut parte de o moarte firească: la 29 februarie 1908, la vârsta de 58 de ani, a fost împuşcat pe la spate de un vecin, Wayne Brazel.
Acesta, care nici măcar nu era un răufăcător, şi‑a recunoscut vina, a fost arestat, judecat şi achitat. După 28 de ani, Billy the Kid era răzbunat.



"Billy the Kid"
„Billy the Kid“ s‑a născut la 23 noiembrie 1859, într‑un cartier irlandez din New York City. Dacă tatăl său biologic, Patrick McCarty, rămâne o figură obscură, mama sa a fost Catherine McCarty. Aceasta s‑a mutat cu cei doi fii ai săi, Henry şi Joseph, în 1868, în Indianapolis. Acolo l‑a întâlnit pe William Antrim, de care s‑a îndrăgostit şi cu care a trăit până la moarte, în 1874.
În anul 1873, cei doi s‑au căsătorit la Prima Biserică Presbiteriană, în Santa Fe, după care s‑au stabilit în Silver City. La scurtă vreme după aceea, soţul va deveni dependent de alcool şi de jocurile de noroc. Singură acasă, fără nici un sprijin şi cu doi copii de crescut, Catherine McCarty câştiga ceva bani spălând vase, făcând prăjituri la cuptor sau închiriind din când în când o cameră. Toate acestea până la moartea sa, survenită în septembrie 1874.
Billy, în vârstă de 14 ani, a fost luat în îngrijire de nişte vecini inimoşi, care i‑au găsit de lucru într‑un hotel. Proprietarul hotelului s‑a declarat satisfăcut atât de munca prestată de băiat, dar mai ales, de faptul că „a fost singurul tânăr care a lucrat pentru el şi nu i‑a furat nimic.“ Obligat să caute o nouă locuinţă, Billy s‑a mutat într‑o casă de la marginea oraşului, cu reputaţia de sălaş al bandiţilor.
Primele delicte

Un an mai târziu, şeriful Harvey Whitehill, din comitatul Grant, l‑a arestat pe Henry McCarty, pentru culpa de a fi furat o bucată de brânză. Acesta a fost primul său delict. La 24 septembrie 1875, era din nou arestat, după ce s‑a descoperit că tăinuia haine şi arme de foc furate de un alt bandit, tovarăş de‑al său.
În închisoare, McCarty nu va sta decât o singură zi, evadând pe hornul închisorii. Iarăşi fugar, McCarty se va stabili, în 1876, în sudul statului Arizona, lucrând ca supraveghetor la turmele de oi sau ca îngrijitor de ferme. Acolo s‑a înhăitat cu John R. Mackie, care l‑a iniţiat în furtul de cai. Aici i s‑a spus prima oară lui McCarty „Kid Antrim“. Iar în anul următor, Billy a angajat o altercaţie cu un fierar irlandez din Fort Grant, Frank „Windy“ Cahill.
După un schimb dur de replici de ambele părţi, Cahill şi‑a pierdut cumpătul şi l‑a trântit pe Billy la pământ. Acesta s‑a ridicat imediat, a scos pistolul şi l‑a împuşcat. După care, de teama unei răzbunări a tovarăşilor, Billy a trecut în New Mexico. La început se va stabili în Apache Tejo, unde, alăturându‑se unei bande de hoţi de vite, a prădat, o vreme, turmele magnatului local, John Chisum.
Negocierea cu guvernatorul

În toamna anului 1877, McCarty, care începuse să se autonumească William H. Bonney, s‑a stabilit în Lincoln, unde a prestat, la început, munci cinstite: angajat la o fabrică de brânzeturi, muncitor pe la diverse ferme.
Ceea ce s‑a numit mai târziu „Războiul din comitatul Lincoln“ l‑a găsit pe Billy the Kid supraveghetor al cirezii de vite şi totodată lucrător la ferma moşierului John Tunstall. Acesta îl avea drept partener pe avocatul Alexander McSween. Interese antagonice de afaceri au dus la izbucnirea unui conflict între cei doi şi alţi doi negustori cu tradiţie, din comitat, Lawrence Murphy şi James Dolan. Ultimii doi au angajat patru pistolari care, la 18 februarie 1878, l‑au pândit şi l‑au ucis pe John Tunstall.
După omoruri, reglări de conturi şi răzbunări de ambele părţi, în toamna anului 1878, Lew Wallace, guvernatorul statului New Mexico, proclamă imediat o amnistie generală. Billy the Kid, aflat în statul Texas, s‑a înţeles cu guvernatorul să se întoarcă, cu condiţia să nu fie întemniţat, însă să depună mărturie în faţa Marelui Juriu.
Negocierea dintre el şi guvernator a avut loc în martie 1879, în districtul Lincoln, şi, deşi guvernatorul i‑a promis imunitate, Billy s‑a înfăţişat la discuţia cu el cu un pistol într‑o mână şi cu o carabină Winchester în cealaltă. Guvernatorul îşi va ţine cuvântul, iar McCarty va fi liber să plece după proces.

Cum a fost ucis temutul „Billy the Kid!“


Vânătoarea întreprinsă de Şeriful Pat Garrett împotriva răufăcătorului „Billy the Kid“ este una dintre poveştile clasice ale Vestului Sălbatic. Aproape de finalul secolului al XIX‑lea un şerif devine celebru prin faptul că‑l ucide pe unul dintre cei mai tineri criminali ai locului.
În calitate de şerif în Lincoln, Pat Garrett a fost însărcinat cu capturarea şi arestarea unui fost tovarăş de‑al său de fărădelegi, Henry McCarty, alias Henry Antrim, alias William Harrison Bonney, cunoscut însă cel mai bine sub denumirea de „Billy the Kid“ („Billy Puştiul“). Acesta, la nici 21 de ani împliniţi, se remarcase ca un ucigaş cu sânge rece, alimentând şi lăsând să circule legenda că în 21 de ani înfăptuise 21 de crime.
Se pare că numărul real al crimelor săvârşite s‑ar situa undeva între patru şi nouă. Remarcându‑se în timpul „Războiului din districtul Lincoln“ (1877‑1878) prin jafurile şi crimele comise, Billy the Kid a stârnit mânia guvernatorului Lew Wallace, care a oferit o recompensă de 500 de dolari pe capul său.
În ianuarie 1880, Billy the Kid l‑a ucis la masa de joc pe Joe Grant. Acesta, neştiind cu cine joacă poker, s‑a lăudat că îl va ucide pe Billy the Kid de îndată ce îl va întâlni. La care Billy the Kid, zâmbitor şi dezinvolt, şi‑a declinat identitatea. Imediat, Grant a scos pistolul, a tras şi a ratat.
În noiembrie, o poteră care era pe urmele lui l‑a ajuns din urmă şi a încolţit banda lui Kid în zona „White Oaks“, la o fermă aparţinând unui bun prieten al acestuia, James Greathouse. Un membru al poterei, James Carlyle, a intrat în fermă, cu un steag alb în mână, pentru a negocia predarea paşnică a bandei. Concomitent, Greathouse a ieşit din fermă şi s‑a alăturat inamicilor. Conform unei versiuni a evenimentelor, Carlyle a auzit o împuşcătură, trasă de afară.
Convins că unul dintre membrii poterei a tras şi l‑a împuşcat pe Greathouse, a scos la rându‑i pistolul, a tras, după care a sărit pe geam. Oamenii lui Billy the Kid au tras şi ei, iar Carlyle a fost omorât. O lună mai târziu, Pat Garrett a adunat o poteră cu care a pornit în urmărirea şi capturarea lui Billy the Kid. La 19 decembrie, potera a prins banda într‑o ambuscadă, la Fort Sumner. Kid a reuşit să scape, în schimb unul dintre locotenenţii săi, Tom O’Folliard, a fost ucis. La 23 decembrie, banda urmărită a campat, la lăsarea nopţii, într‑o locuinţă părăsită, la Stinking Springs.
Peste noapte, potera lui Garrett a înconjurat casa, însă nu a atacat‑o, aşteptând ivirea zorilor. În dimineaţa următoare, un membru al bandei, Charlie Bowdre, a ieşit afară să aducă apă şi să dea de mâncare cailor. Poteraşii, crezând că au de‑a face cu însuşi capul bandei, au tras fără somaţie şi l‑au ucis. Imediat bandiţii au pus mâna pe arme şi au ripostat. Pat Garrett i‑a somat să se predea însă aceştia nu l‑au ascultat, schimbul de focuri a continuat, iar până la sfârşitul zilei, proscrişii, înfometaţi şi însetaţi, au fost nevoiţi să se predea.
Luat prizonier, Billy the Kid a fost transportat mai întâi la Las Vegas, unde a acordat chiar un interviu unui jurnalist de la „Las Vegas Gazette“. A urmat transferul la închisoarea din Santa Fe, unde a petrecut trei luni. În acest interval, i‑a trimis patru scrisori guvernatorului Lew Wallace, solicitându‑i clemenţa.
Guvernatorul a refuzat să intervină, iar în aprilie 1881 a avut loc, la Mesilla, New Mexico, procesul lui Billy the Kid. La 9 aprilie 1881, a fost dat verdictul: Billy the Kid a fost găsit vinovat de uciderea şerifului Brady, în cursul „războiului din comitatul Lincoln“. Patru zile mai târziu, la 13 aprilie, a urmat sentinţa: judecătorul Warren Bristol l‑a condamnat la moarte prin spânzurare.
S‑a decis ca execuţia să aibă loc la 13 mai, în comitatul Lincoln. Aflat sub paza a două ajutoare de şerif ale lui Pat Garrett, James Bell şi Robert Ollinger, Kid a fost transportat la închisoarea districtuală. La 28 aprilie, când Pat Garrett nu se afla în oraş, Billy the Kid a reuşit să evadeze. Fugarul s‑a îndreptat spre Fort Sumner, New Mexico.
La 14 iulie, însoţit de două ajutoare, Poe şi McKinney, Garrett a ajuns la reşedinţa lui Pedro Maxwell, situată în apropiere de Fort Sumner. Ceea ce a urmat povesteşte chiar şeriful: „Am decis să merg şi să am o discuţie cu Peter Maxwell, om în care eram sigur că puteam avea încredere. Am călărit la o mică distanţă de pământurile lui Maxwell când am văzut un om care tocmai campase şi ne‑am oprit. Spre marea surpriză a lui Poe, el l‑a recunoscut pe acela care îşi întinsese tabăra ca fiind un vechi prieten şi fost partener din Texas, pe nume Jacobs. Am descălecat şi noi, am servit o cafea şi, mergând pe jos, am intrat într‑o livadă care se întindea din acel punct până la un şir de clădiri vechi.
Ne‑am apropiat cu prudenţă de acele case şi am auzit voci conversând în limba spaniolă. Dintr‑o dată un bărbat şi‑a făcut apariţia, însă era destul de departe pentru a putea fi recunoscut. După ce a rostit câteva cuvinte, care pentru urechile noastre au fost doar un murmur, s‑a îndreptat spre gard, l‑a sărit şi s‑a îndreptat pe jos către casa lui Maxwell.
Atunci când „Puştiul“, nerecunoscut deocamdată de mine, a părăsit livada, m‑am deplasat la tovarăşii mei şi împreună ne‑am retras pe o scurtă distanţă şi, pentru a evita persoanele pe care le‑am auzit la casele lor, am mers pe un alt drum, apropiindu‑ne de casa lui Maxwell din direcţia opusă. Când am ajuns la porticul din faţa clădirii, i‑am lăsat acolo pe Poe şi pe McKinney, după care am intrat.
Era aproape miezul nopţii, iar Pete se afla în pat. Am mers până la capul patului şi m‑am aşezat lângă el. L‑am întrebat apoi cam pe unde ar putea fi „Puştiul“. Mi‑a spus că „fusese cu siguranţă pe acolo, însă nu ştia dacă plecase sau nu. În acel moment, un bărbat a ţâşnit cu iuţeală pe uşă, privind înapoi, după care întrebă de două ori, în limba spaniolă:
Cine e acolo?
Nimeni nu i‑a răspuns, iar el a intrat. După paşi mi‑am putut da seama că era desculţ şi că ţinea un revolver în mâna dreaptă şi un cuţit de măcelărie în mâna stângă.
După care s‑a îndreptat direct spre mine. Înainte de a ajunge la pat, i‑am şoptit lui Pete:
Cine este, Pete?

Pentru moment, nu am primit nici un răspuns. Am crezut atunci că ar putea fi cumnatul lui Peter, Manuel Abreu. Intrusul s‑a apropiat de mine, şi‑a aşezat ambele ­mâini pe pat, aproape atingându‑mi genunchiul cu mâna dreaptă, şi a întrebat, cu voce joasă:
Cine sunt ei Pete?
În aceeaşi clipă, Maxwell mi‑a şoptit:
El este!
Simultan, probabil că Puştiul trebuie să fi văzut, ori simţit, prezenţa unei a treia persoane la capul patului. Şi‑a ridicat cu repeziciune pistolul. Retrăgându‑se din cameră cu rapiditate, a urlat:
Cine este?
După care totul s‑a dezlănţuit, în minutul următor. Cu iuţeala fulgerului mi‑am scos revolverul din toc şi am tras, apoi m‑am aruncat într‑o parte şi am tras din nou. A doua împuşcătură a fost inutilă. Puştiul era deja mort.“
Billy the Kid a fost înmormântat în cimitirul militar din Fort Sumner, între foştii săi tovarăşi de arme şi fărădelegi, Tom O’Folliard şi Charlie Bowdre.
Nici omul legii, şeriful Pat Garrett, nu a avut parte de o moarte firească: la 29 februarie 1908, la vârsta de 58 de ani, a fost împuşcat pe la spate de un vecin, Wayne Brazel.
Acesta, care nici măcar nu era un răufăcător, şi‑a recunoscut vina, a fost arestat, judecat şi achitat. După 28 de ani, Billy the Kid era răzbunat.
"Billy the Kid"
„Billy the Kid“ s‑a născut la 23 noiembrie 1859, într‑un cartier irlandez din New York City. Dacă tatăl său biologic, Patrick McCarty, rămâne o figură obscură, mama sa a fost Catherine McCarty. Aceasta s‑a mutat cu cei doi fii ai săi, Henry şi Joseph, în 1868, în Indianapolis. Acolo l‑a întâlnit pe William Antrim, de care s‑a îndrăgostit şi cu care a trăit până la moarte, în 1874.
În anul 1873, cei doi s‑au căsătorit la Prima Biserică Presbiteriană, în Santa Fe, după care s‑au stabilit în Silver City. La scurtă vreme după aceea, soţul va deveni dependent de alcool şi de jocurile de noroc. Singură acasă, fără nici un sprijin şi cu doi copii de crescut, Catherine McCarty câştiga ceva bani spălând vase, făcând prăjituri la cuptor sau închiriind din când în când o cameră. Toate acestea până la moartea sa, survenită în septembrie 1874.
Billy, în vârstă de 14 ani, a fost luat în îngrijire de nişte vecini inimoşi, care i‑au găsit de lucru într‑un hotel. Proprietarul hotelului s‑a declarat satisfăcut atât de munca prestată de băiat, dar mai ales, de faptul că „a fost singurul tânăr care a lucrat pentru el şi nu i‑a furat nimic.“ Obligat să caute o nouă locuinţă, Billy s‑a mutat într‑o casă de la marginea oraşului, cu reputaţia de sălaş al bandiţilor.
Primele delicte

Un an mai târziu, şeriful Harvey Whitehill, din comitatul Grant, l‑a arestat pe Henry McCarty, pentru culpa de a fi furat o bucată de brânză. Acesta a fost primul său delict. La 24 septembrie 1875, era din nou arestat, după ce s‑a descoperit că tăinuia haine şi arme de foc furate de un alt bandit, tovarăş de‑al său.
În închisoare, McCarty nu va sta decât o singură zi, evadând pe hornul închisorii. Iarăşi fugar, McCarty se va stabili, în 1876, în sudul statului Arizona, lucrând ca supraveghetor la turmele de oi sau ca îngrijitor de ferme. Acolo s‑a înhăitat cu John R. Mackie, care l‑a iniţiat în furtul de cai. Aici i s‑a spus prima oară lui McCarty „Kid Antrim“. Iar în anul următor, Billy a angajat o altercaţie cu un fierar irlandez din Fort Grant, Frank „Windy“ Cahill.
După un schimb dur de replici de ambele părţi, Cahill şi‑a pierdut cumpătul şi l‑a trântit pe Billy la pământ. Acesta s‑a ridicat imediat, a scos pistolul şi l‑a împuşcat. După care, de teama unei răzbunări a tovarăşilor, Billy a trecut în New Mexico. La început se va stabili în Apache Tejo, unde, alăturându‑se unei bande de hoţi de vite, a prădat, o vreme, turmele magnatului local, John Chisum.
Negocierea cu guvernatorul

În toamna anului 1877, McCarty, care începuse să se autonumească William H. Bonney, s‑a stabilit în Lincoln, unde a prestat, la început, munci cinstite: angajat la o fabrică de brânzeturi, muncitor pe la diverse ferme.
Ceea ce s‑a numit mai târziu „Războiul din comitatul Lincoln“ l‑a găsit pe Billy the Kid supraveghetor al cirezii de vite şi totodată lucrător la ferma moşierului John Tunstall. Acesta îl avea drept partener pe avocatul Alexander McSween. Interese antagonice de afaceri au dus la izbucnirea unui conflict între cei doi şi alţi doi negustori cu tradiţie, din comitat, Lawrence Murphy şi James Dolan. Ultimii doi au angajat patru pistolari care, la 18 februarie 1878, l‑au pândit şi l‑au ucis pe John Tunstall.
După omoruri, reglări de conturi şi răzbunări de ambele părţi, în toamna anului 1878, Lew Wallace, guvernatorul statului New Mexico, proclamă imediat o amnistie generală. Billy the Kid, aflat în statul Texas, s‑a înţeles cu guvernatorul să se întoarcă, cu condiţia să nu fie întemniţat, însă să depună mărturie în faţa Marelui Juriu.
Negocierea dintre el şi guvernator a avut loc în martie 1879, în districtul Lincoln, şi, deşi guvernatorul i‑a promis imunitate, Billy s‑a înfăţişat la discuţia cu el cu un pistol într‑o mână şi cu o carabină Winchester în cealaltă. Guvernatorul îşi va ţine cuvântul, iar McCarty va fi liber să plece după proces.

16 aprilie 2007 - Masacrul de la Virginia Tech

Cel mai sangeros incident petrecut vreodata intr-o institutie de invatamant din Statele Unite a avut loc in statul Virginia, in primavara anului 2007 si a reaprins dezbaterile privind legalitatea vanzarii si folosirii de arme de foc – fapt garantat de sute de ani, printr-un amendament la Constitutia SUA. Primul atac a avut loc la ora locala 7:15, in West Hambler Johnston Hall, un camin locuit de 900 de studenti. Doua persoane au fost ucise, studenta Emily J. Hilscher si supraveghetorul Ryan Clark.

Cand America isi ucidea betivii

Perioada Prohibitiei a fost prezentata in filme, carti si jurnalele de actualitati de cele mai mult ori fals, ca o epoca romantica in care rebelii sfidau autoritatile spre a putea ciocni cu pahar cu whisky iar „baietii destepti”, ca de pilda Al Capone, au stiut sa faca avere din contrabanda cu spirtoase, pe sub nasul sau adesea cu complicitatea oficialitatilor. De fapt, realitatea a fost mult mai dura si impotriva Prohibitiei s-a luptat nu de fatada, ci intr-un mod foarte real si foarte violent. Printre metodele folosite, si de care s-a vorbit foarte putin, pentru ca reprezinta un episod nu prea placut din istoria celei mai mari democratii a planetei, se numara si otravirea deliberata a sticlelor de bautura.

Marea prăbuşire a Bursei americane din 1929, rezultatul lăcomiei capitalismului “Trebuia să stai la coadă ca să găseşti un loc de unde să te arunci pe fereastră, şi speculanţii vindeau locuri pentru trupuri în East River” (Umoristul Will Rogers, comentând consecinţele prăbuşirii Bursei din 1929) Coada se întindea de-a lungul coridorului, trecea prin...

Statuia Libertatii

Simbol nu doar al orasului ci si al Statelor Unite, in general, Statuia Libertatii, situata in Golful Superior New York, reprezinta o deschidere catre Lumea Noua. Inalta de 46 metri, masurand 96 de la baza, ingloband soclul si piedestalele, dintre care cel mai mare este in forma de stea, monumentala statuie daruita de poporul francez, cu ocazia implinirii a o suta de ani de independenta americana, a fost ideea lui Edouard-René Lefebvre, important specialist in drept si politician francez. Statuia s-a numit initial „Libertatea care ilumineaza lumea” si este opera sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi.

America poartă, pe nedrept, numele unui hoţ şi negustor de murături Faptul că nu unul, ci două continente – America de Nord şi de Sud – au fost numite după Amerigo Vespucci, acest comerciant-explorator italian, se datorează probabil abilităţii acestuia de a minţi. Pretinzând că a descoperit continentul...

6 lucruri fascinante despre maiasi


http://www.askmen.ro/6_lucruri_fascinante_despre_maiasi-a7896.html

Maiasii sunt o civilizatie Mesoamericana, cunoscuti pentru abilitatile de scriere a limbii americane pre-columbiane, ca si a artei, arhitecturii si a sistemelor matematice si astronomice. Existe multe idei preconcepute gresite despre maiasi, lucru ce ar trebui sa ia sfarsit. O sa va detaliez o lista cu cateva lucruri pe care nu le stiati despre aceasta civilizatie antica.

Cultura continua

Exista numerosi maiasi care inca locuiesc in zonele lor de bastina. De fapt sunt 7 milioane de maiasi care traiesc in zonele de bastina. Unii s-au adaptat culturii moderne a zonei in care sunt, altii si-au pastrat traditiile, continuand chiar sa vorbeasca propria limba, ca limba de baza. Cea mai mare populatie de maiasi se gaseste in Yucatan, Campeche, Quintana Roo, Tabasco si Chiapas, dar si in Belize, Guatemala si in partea de vest din Honduras si El Salvador.

Foarte buni medici

Maiasii au niste tehnici medicale excelente. Sanatatea si medicina in perioada maiana antica era un amestec complex al mintii, trupului, religiei, rutualurilor si stiintei. Medicina era practicata de cativa care primisera o educatie aleasa. Acesti barbati numiti shamani erau un fel de medium intre lumea fizica si cea a spiritelor. Din moment ce medicina era atat de strans legata de religie si vrajitorie, era esential ca shamanii maiasi sa aiba cunostinte vaste si abilitati.

Este cunoscut faptul ca maiasii suturau ranile cu par uman, reduceau fracturile si aveau cunostinte de a face operatii dentare, facand proteze din jad si turcoise.

Sacrificiu cu sange

Unii maiasi inca mia practica acest tip de sacrificiu. Se stie ca maiasii practicau sacrificiul din motive religioase si medicale, dar ceea ce majoritatea nu stiu este ca maiasii inca mai practica acest sacrificiu. Sangele de pasare a fost inlocuit cu cel uman.

Calmante

Maiasii foloseau calmantele. In ritualurile religioase foloseau droguri halucinogene, dar si in viata de zi cu zi pentru a calma durerile. Anumite tipuri de ciuperci, tutun si diferite plante sunt folosite pentru a face substante alcoolice.

Saunele

Maiasii foloseau saunele. Un element purificator la maiasii antici erau baile fierbinti. Asemanatoare saunelor din zilele noastre, baile erau construite din pereti si tavane din piatra cu o mica deschidere in varful tavanului. Apa pusa pe rocile fierbinti ale stancilor din camera creau aburi, oferind un loc in care sa se elimina impuritatile. Regii maiasi aveau un obicei din a merge la aceste saune, pentru ca se simteau mai revitalizati, mai curati.

Misterul maias

Nimeni nu stie ce a cauzat cu adevarat colapsul culturii maiase. Unele teorii sustin ca declinul populatiei maiase a fost cauzat de suprapopulatie, invazie straina, revolta taranilor. Mai sunt cateva ipoteze care includ dezastrul mediului inconjurator, epidemii, schimbarea climei. Unii invatati aclama ca din cauza unei secete de 200 de ani civilizatia maiasa a suferit colapsul.

24 ianuarie 1848 descoperirea aurului californian

El Dorado, goana dupa aur

Descoperirea zacamintelor de aur in California a declansat o perioada de isterie colectiva. Multi dintre aventurierii care au migrat in California in speranta ca vor gasi comori au gasit doar atata aur cat sa-si plateasca cheltuielile cotidiene. In general, goana dupa aurul californian este considerata ca fiind incheiata in 1858, moment in care incepe o noua aventura: goana dupa aurul din Colorado.
Dupa cucerirea Texasului de catre americani, presedintele Polk a trimis cativa agenti in California si a ordonat flotei sa ocupe San Francisco in caz de razboi cu Mexicul. California era o provincie indepartata a Mexicului, slab legata de guvernul central, a carei populatie se ridica la vreo 10.000 de spanioli, 24.000 de indieni, 500 de americani si aproximativ 100 de englezi. In 1845, John Louis O’Sullivan a introdus in vocabularul politic american teoria “destinului vadit”, afirmand ca expansiunea americana urmarea “sa implineasca un destin… Destinul nostru vadit este de a ne raspandi si de a lua in stapanire intregul continent pe care Providenta ni l-a dat…”
Agentii americani au organizat o mica “rascoala” in California, dupa care au votat alipirea Republicii California la Statele Unite ale Americii. Cu sprijinul fortelor navale americane, rasculatii au ocupat intreaga provincie. La 7 august 1846, SUA anuntau printr-o proclamatie anexarea Californiei si restabilirea “pacii si armoniei”. La mai putin de doi ani, descoperirea zacamintelor de aur in California a electrizat lumea intreaga.
James Marshall era tamplarul sef al fabricii de cherestea a lui John Sutter (un excentric care avusese ideea utopica de a crea un imperiu agricol in California), situata la 56 km de New Helvetia, pe albia lui American River, langa localitatea Coloma. La 24 ianuarie 1848, el a descoperit granule de aur pe fundul raului. Desi Sutter si Marshall au cazut de acord sa devina parteneri, incercand sa pastreze monopolul asupra descoperirii, au fost curand asaltati de mii de aventurieri in cautarea norocului. Acestia si-au instalat taberele in imprejurimi, locuind in conditii pe care doar promisiunea descoperirii aurului le putea compensa. Muncitorii lui John Sutter au abandonat munca pamantului, pornind in cautarea aurului.
In San Francisco, vestile despre descoperirea aurului au fost considerate la inceput exagerate de catre cei 800 de rezidenti. Cu toate acestea, la scurt timp dupa anuntarea descoperirii, in San Francisco sosea primul vas cu emigranti chinezi. Acestia au fost urmati de mii si mii de cautatori ai norocului din SUA, Europa, Asia si Australia.
1849 avea sa fie anul celei mai spectaculoase migratii umane pe pamant american. “The 49’ers (sintagma americana avand un inteles asemanator cu cea romaneasca ce ii numeste pasoptisti pe revolutionarii de la 1848) sau argonautii anului 1849 erau in marea lor majoritate barbati necasatoriti, veniti din estul Statelor Unite. Lor li s-au adaugat zeci de mii de emigranti europeni, asiatici si sud-americani, ridicand numarul argonautilor la peste 100.000. Dintre acestia peste 40.000 au traversat cu carutele campiile Statelor Unite, aproape 10.000 au venit prin America Centrala, Panama si Nicaragua, iar alti 50.000 au sosit pe calea apei, multi din Asia”, afirma Bogdan Barbu in “Argonautii anului 1849”.
In 1851, la doi ani dupa declansarea goanei dupa aur, in rada portului San Francisco, erau ancorate 800 de nave parasite de echipajele lor. Hoarde de mineri aveau ca tinta centura aurului, tinutul Mother Lode, care se intindea pe o zona lunga de 250 km si lata de circa 10 km, acoperind California centrala si dealuri ale Sierrei Nevada, de-a lungul districtelor Mariposa, Toulume, Calaveras, Amador, El Dorado, Place si Nevada.
Cei mai multi dintre aventurieri doreau sa-si asigure o cantitate cat mai mare de aur cu care sa se intoarca in locurile de unde plecasera, pentru ca viata in California era dura si adeseori violenta. In taberele miniere linsajul lua uneori locul unui sistem de justitie organizat, iar in orasele din jur situatia era asemanatoare. In San Francisco, spre exemplu, intre 1849 si 1856 s-au inregistrat 1.400 de omoruri, doar trei dintre ucigasi fiind pedepsiti. Taberele primeau nume sinistre, precum Hell’s Half Acre (Jumatatea de acru a iadului) sau Hangtown (Orasul spanzuratorii), in amintirea grozaviilor petrecute acolo.
In primul an al goanei dupa aur, conditiile de locuit inadecvate, mancarea proasta si lipsa medicamentelor au cauzat moartea a circa 10.000 de oameni, majoritatea din cauza dezinteriei. Cei ajunsi in Mother Lode in 1849 descopereau o lume a haosului, mizeriei si a preturilor astronomice. Un ou se vindea cu 1 dolar (echivalentul a 25 de dolari la nivelul anului 1998!), o masa costa 5-10 dolari (125-250 dolari 1998), iar o lopata 20 de dolari (450 dolari 1998). Cum dolarii erau putini, nisipul aurifer devenise moneda de schimb.
S-a gasit aur in alte cateva locuri din California, dar fiecare noua descoperire era comparativ cu cea din 1849 un foc de paie. Scenariul era mereu acelasi: la 2-3 luni dupa ce se afla despre filoane de aur, apareau in zona respectiva cateva targuri alcatuite, de obicei, dintr-o singura ulicioara pe care erau aliniate siruri de case de lemn, din care cel putin jumatate erau hoteluri, tractire si case de joc. Minerii incercau, dar nu prea reuseau, sa mentina ordinea si legea, deoarece fiecare descoperire de aur presupunea aparitia in zona a unor indivizi care nu se dadeau inapoi de la nici o faradelege.
In aceste conditii, nu au fost multi mineri care au reusit sa se imbogateasca cu adevarat. Unii s-au intors acasa cu ceea ce reusisera sa agoniseasca, dar cei mai multi au ramas in California, devenind fermieri sau practicand diverse alte “meserii”: prospectau, vanau, asezau curse pentru animale, manau vite, calauzeau uneori diligente cu calatori sau mai adesea le atacau, faceau recunoasteri pentru fortele armate, transportau sau insoteau incarcaturi de valoare, jucau carti, se imbatau, faceau comert cu indienii sau se bateau intre ei.
Cei mai inspirati au fost aceia care si-au dat seama rapid ca se poate castiga foarte bine din vanzarea de alimente, unelte si alte produse de stricta necesitate. Acesta a fost cazul “celor patru mari” ai Californiei: Leland Stanford, Charles Crocker, Collis P.Huntington si Mark Hopkins, care au facut averi de pe urma comertului in Sacramento.
Goana dupa aur s-a incetinit pe masura ce minele cele mai bogate au fost golite.
Dupa 1856, taberele in care domnea haosul si violenta au fost inlocuite cu asezari permanente, cu o conducere organizata, legi bine stabilite si forte suficiente pentru apararea ordinii. Asezari precum Sacramento, San Francisco sau Los Angeles, in care aurul a fost folosit pentru stimularea altor activitati economice, au devenit orase dinamice si prospere. Colonizarea lor a continuat in ritm sustinut si dupa incheierea goanei dupa aur. In acelasi timp, localitatile dependente exclusiv de minerit au fost treptat parasite, transformandu-se in orase ale fantomelor (ghost towns), dupa ce minele au fost epuizate. Astazi pot fi vizitate in zona Mother Lode astfel de asezari parasite, devenite puncte de atractie turistica, iar pe locul morii lui Sutter, de langa Coloma, a fost deschis parcul istoric Marshall.
Goana dupa aur a dinamizat viata economica si sociala a Californiei, care in secolul XX avea sa devina unul dintre cele mai bogate si mai populate state ale Uniunii. Luandu-se in calcul valoarea dolarului la nivelul anului 1998, intreaga cantitate de aur extrasa din minele californiene intre 1848 si 1858 a fost evaluata la circa 2 miliarde de dolari.
Raportul dintre argint si aur fusese stabilit la 16 la 1, dar dupa descoperirea aurului din California pretul aurului a scazut si, intrucat dolarul de argint era rar (s-au batut numai 8.000.000 de dolari de argint intre 1792 si 1873), moneda de argint a fost tezaurizata, in circulatie ramanind doar cea de aur.
Pe de alta parte, triburile de indieni din California au fost exterminate cu cruzime; intr-un deceniu, dupa descoperirea aurului in California, prospectorii si aventurierii au decimat populatia indiana, reducand-o de la 150.000 la 30.000 de suflete. Supravietuitorii au fost goniti spre desert.
O data cu construirea liniei ferate transcontinentale a inceput si exterminarea in masa a turmelor de bizoni. In doar trei ani au fost vanati in jur de 9 milioane de bizoni. Turmele de bizoni au disparut din Sud, iar cele care au mai ramas in Nord s-au refugiat in padurile californiene.
Minerii de la 1849 au devenit unul din subiectele preferate ale literaturii populare americane, un exemplu fiind Povestirile argonautilor, publicate in 1875 de scriitorul Bret Harte. Acelasi subiect a devenit ceva mai tarziu o mina de aur pentru producatorii de la Hollywood. Viata aventuroasa si violenta a Vestului salbatic – cu cowboy, cu largi sombrerouri, cu hoti de vite, serifi si cete inarmate, cu cavalcade spectaculoase si lupte cu indieni – a intrat in spiritul si mitologia americana, dupa cum afirma J.Frank Dobie.
In 1925, Charles Chaplin a regizat una dintre capodoperele cinematografiei universale: “Goana dupa aur”, film in care, alaturi de Chaplin, jucau Georgia Hale si Mark Swain si pe care “vagabondul” l-a reeditat in varianta cu sunet. Filmul a devenit celebru gratie catorva scene antologice: cina de Ziua Recunostintei, in timpul careia Chaplin “savureaza” o gheata fiarta, casa suspendata intr-un echilibru precar pe o stanca si dansul chiflelor. Dar, cu toate acestea, “ceea ce impresioneaza mai mult nu sunt secventele antologice, ci raportul exact intre tandrete si amaraciune, dintre cruzime si ras care caracterizeaza singuratatea personajului”, afirma Tristan Renaud.
In 5 decembrie, presedintele american James Knox Polk s-a prezentat in fata Congresului, aducand cu el si 230 de uncii de aur californian. Presedintele a confirmat zvonurile despre existenta unei mari cantitati de aur pe coasta de Vest. In urma discursului presedintelui Polk, febra aurului s-a raspandit pe tot teritoriul Statelor Unite si chiar in alte parti ale lumii.
Levi Strauss, un evreu care a emigrat din Germania in Statele Unite, a petrecut cativa ani la New York invatand si facand comert cu postavuri. In 1875, Levi s-a mutat in California impreuna cu sora si cumnatul sau. Acolo si-a deschis un magazin cu unelte pentru mineri, in care a adus si un balot de panza foarte rezistenta, intetionand sa o vanda celor care vroiau sa-si confectioneze coviltire sau corturi. La scurt timp, un comerciant l-a vizitat si i-a sugerat ca ar trebui sa produca pantaloni din aceasta panza, pentru ca erau foarte utili celor care cautau aur in mine. Levi Strauss a inceput sa produca pantaloni care au avut un succes nemaipomenit printre mineri. Singura obiectie a acestora era ca pantalonii respectivi erau foarte aspri. Strauss a inlocuit panza cu o alta mai moale, denumita “panza de doc” pe care a adus-o din Franta. O alta problema erau buzunarele care se rupeau foarte repede. Un client, Jacob Davis a avut ideea de a folosi capse din cupru pentru ca sa prinda buzunarele de pantaloni mai bine. Ideea a fost patentata de cei doi in 1872.
In mai 1848, Sam Brennen, patronul ziarului local The California Star, a calatorit la Coloma pentru a verifica informatiile. S-a intors cu saci cu praf de aur, strigand: “aur, aur din American River!” Curand, aproape intreaga populatie masculina din San Francisco isi facea bagajele. La mijlocul lunii iunie, ziarul lui Brennen si-a suspendat aparitia pentru ca intreaga echipa redactionala renuntase la slujbe pentru a merge sa caute aur. Frenezia a cuprins rapid intreaga Californie. Mii de oameni se indreptau spre zona miniera, lasand recoltele sa putrezeasca pe camp sau dezertand din armata, precum soldatii de la fortul Monterey. In lunile urmatoare, californienilor li s-au adaugat mineri veniti din Oregon, Utah, Hawaii, Mexic si America de Sud. In luna august, stirile despre descoperirea aurului au ajuns pe coasta de Est, dar reactia initiala a fost una de scepticism.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1067