ISTORIE=AMERICA

20 ianuarie ziua investirii presedintilor americani
Presedintele Statelor Unite ale Americii este ales in urma unui proces electoral complex, bazat pe doua componente: voturile obtinute de candidati de la alegatorii inregistrati (scrutinul electoral) si voturile electorilor (votul electoral). Acest sistem alambicat a facut posibil ca Al Gore sa piarda alegerile din 2000, desi a avut cu circa 540.000 de voturi mai mult decat George W.Bush.
Din vremea lui Franklin D. Roosevelt, cel mai puternic om al planetei este ales toamna, dar investirea lui in functia de presedinte al Statelor Unite ale Americii se face abia in ziua de 20 ianuarie a anului urmator. “Ma rog cerului sa binecuvanteze aceasta Casa si pe toti cei ce o vor locui. Sa faca astfel incat de sub acest acoperis sa nu conduca decat oameni onesti si intelepti”, spunea, cu multa vreme in urma, presedintele John Adams. Cineva, acolo, sus, nu l-a ascultat.
Franklin Delano Roosevelt a fost singurul presedinte american ales de patru ori in aceasta functie. A devenit presedinte al Statelor Unite in 1932, intr-un moment in care natiunea americana numara 12 milioane de someri. Cu sprijinul “trustului creierelor”, un grup restrans de intelectuali extrem de bine pregatiti, a pus la punct politica New Deal, menita sa scoata America din criza.
Unii istorici au lansat teza potrivit careia Roosevelt stia de atacul iminent al avioanelor japoneze de la Pearl Harbour, din decembrie 1941. Serviciile secrete avertizasera Casa Alba de iminenta atacului japonez, dar presedintele s-a hotarat sa lase sa se produca agresiunea, pentru a convinge opinia publica americana de necesitatea intrarii in razboi. Se pare ca nu intamplator vasele si portavioanele cele mai performante din flota Pacificului nu erau la Pearl Harbour in ziua atacului. Lui Roosevelt i se mai reproseaza ca i-a facut lui Stalin numeroase concesii si ca, impreuna cu Winston Churchill, i-a vandut “ca pe niste vite” 120 de milioane de oameni din Europa centrala si rasariteana.
Cu toate ca a suferit un atac grav de poliomelita, care i-a redus capacitatea de a-si folosi picioarele, Roosevelt a ramas suficient de valid ca sa intretina doua relatii extraconjugale: prima cu secretara sa, “Missy” Le Hand, iar cea de a doua cu printesa Marta a Norvegiei, care in timpul celui de al doilea razboi mondial a trait la Casa Alba.
A doua zi dupa intrarea hitleristilor in Paris, la 15 iunie 1940, a dat dispozitii sa se inceapa cercetarile in vederea crearii bombei atomice. Fondurile au fost alocate in secret, pe baza ordinului si raspunderii personale a presedintelui.
Lui Truman i-a urmat Dwight David Eisenhower, generalul care a coordonat debarcarile fortelor aliate in Africa, Sicilia si Normandia. In coordonarea fazei finale a razboiului din Europa, Eisenhower, mai preocupat se pare de relatia amoroasa cu Kay Summersby, a luat decizia atat de controversata de a lasa in seama sovieticilor sarcina de a cuceri Berlinul, fara a ceda presiunilor britanicilor care au cerut inaintarea cat mai la rasarit posibil. La sfarsitul razboiului, a fost guvernator militar in Germania, dupa care l-a inlocuit pe G.C.Marschall in functia de sef al Statului Major al armatei. Ulterior a fost numit comandant suprem aliat al NATO in Europa. Ca presedinte al Americii, a luat primele masuri concrete impotriva discriminarii rasiale, trimitand armata in Arkansas pentru a garanta admiterea afro-americanilor in scolile rezervate pana atunci albilor. “America este mare pentru ca America este buna. In clipa in care America va inceta sa mai fie buna, ea isi va pierde maretia”, afirma Eisenhower.
In 1959, l-a invitat pe Hrusciov la Camp David. Doborarea unui avion de spionaj american care zbura deasupra teritoriul spatiului sovietic a dus la esecul unei noi intalniri intre cei doi si anularea vizitei lui Eisenhower la Moscova. In timpul sau, SUA a cunoscut ridicola “vanatoare de vrajitoare” declansata de senatorul Joseph McCarthy impotriva unor ipotetici comunisti.
James Earl Carter, mai cunoscut sub numele de Jimmy Carter, a reactionat la ocuparea Afganistanului de catre Uniunea Sovietica prin boicotarea Olimpiadei de la Moscova. Esecul dezastruos in incercarea de a-i elibera pe ostaticii americani din ambasada de la Teheran (1979) a contribuit substantial la infrangerea sa in intrecerea electorala cu Reagan.
Printre succesele sale se numara promovarea acordurilor de pace israeliano-egiptene de la Camp David si intarirea legaturilor cu China de dupa Mao. A fost de mai multe ori reprezentant special al presedintilor americani sau al ONU in numeroase misiuni diplomatice, una dintre ultimele astfel de misiuni fiind cea din Bosnia, din 1994.
John Fitzgerald Kennedy a fost cel mai tanar presedinte din istoria SUA si primul de religie catolica. Membru al uneia dintre cele mai bogate familii ale natiunii, absolvent al Universitatii Harvard, Kennedy a devenit presedinte obtinand aprecierea unei minoritati pestrite din care faceau parte negri, evrei, catolici, femei, tineri si intelectuali. A incercat sa introduca o legislatie avansata pentru integrarea rasiala si drepturi civile, dar a intalnit opozitia de netrecut a Congresului si a guvernatorilor statelor din Sud. A reusit sa faca fata crizei provocate de construirea zidului Berlinului si de cea a rachetelor sovietice din Cuba, dezafectate dupa ce a impus insulei lui Castro un embargou sustinut de marina americana. Frenezia lui sexuala, pusa pe seama efectelor tratamentului urmat pentru maladia Addison de care suferea, s-a tradus in aventuri cu nume celebre, ca Marilyn Monroe sau Angie Dickinson, ori cu altele obscure, inclusiv cu secretarele de la Casa Alba. Toate infidelitatile casnice ale celorlati presedinti americani palesc in fata celui mai tanar si mai iubit presedinte al Statelor Unite. Cineva, totusi, nu l-a iubit in mod deosebit. Kennedy a fost asasinat la Dallas.
Moartea lui Kennedy l-a transformat pe Lyndon Baines Johnson in presedinte al Statelor Unite. Fostul conducator al grupului democrat din Senat si vicepresedinte al SUA a luptat pentru afirmarea egalitatii juridice si integrarii afro-americanilor. Cetatenii din Republica Dominicana ii datoreaza o interventie armata, iar cele doua secretare ale sale, una blonda si cealalta bruneta, cateva momente placute in Biroul Oval al Casei Albe, un birou pastrator de traditii peste ani. In razboiul din Vietnam a dus la angajarea maxima a armatei americane, folosindu-se de strategia “covorului de bombe” asupra Hanoiului. In urma criticilor aduse si a cresterii opozitiei in fata razboiului, a inceput dialogurile de pace de la Paris (1968) si a renuntat, in acelasi an, sa-si depuna candidatura pentru un nou mandat.
George Herbert Walker Bush si George Walker Bush, tata si fiu, fac parte dintr-o familie texana cu tendinte dinastice. Batranul Bush a intrat in politica cu ajutorul banilor pe care tatal sau, Prescott Bush, i-a agonisit in timp ce facea afaceri profitabile cu un austriac ce conducea la vremea aceea Germania si pe care-l chema Adolf Hitler. Urmand traditia familiei, George H.W.Bush i-a sprijinit pe talibanii afgani, clanul ben Laden, pe dictatorul Noriega si pe un tip caruia arabii i se adresau cu numele de Saddam Hussein si despre care nimeni nu mai stie nimic de o vreme. Fostul alcoolic si consumator de cocaina la Camp David, pe vremea cand tatal sau era presedinte, George W.Bush i-a plans la Auschwitz pe evreii care i-au imbogatit bunicul si s-a apucat sa se razboiasca cu cei pe care tatal sau i-a sustinut vreme indelungata. Saracul John Adams...
Ronald Wilson Reagan, un fost actor de cinema, s-a hotarat la un moment dat sa intre in politica. A fost ales de doua ori guvernator republican al Californiei, dupa care omul a prins curaj si a candidat pentru functia de presedinte al Statelor Unite. Chestia asta i-a iesit de doua ori. Reafirmarea suprematiei internationale americane a fost sustinuta in timpul administratiei sale de interventia militara americana in Grenada, bombardarea oraselor Tripoli si Bengazi cu scopul de a rasturna regimul libial al lui Khaddafi, sustinerea gruparilor de contras antisandinisti din Nicaragua si instalarea “eurorachetelor”. Reagan a adoptat SDI (Initiativa de Aparare Strategica), un sistem de aparare antiracheta combinat Terra-spatiul cosmic, denumit “scut spatial”. Intalnirile sale cu Gorbaciov au insemnat inceputul procesului de dezarmare si destindere intre cele doua superputeri mondiale, care va culmina cu incheierea Razboiului Rece.

Uluitorul cod navajo

Limba pe care o folosesc indienii navajo e cunoscuta si sub numele de athabascana si e vorbita de 100.000 de persoane, numarul acestora fiind in crestere. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, ofiterii americani au incercat sa perfecteze un cod de transmitere a informatiilor, imposibil de descifrat de catre inamic. In cele din urma, s-au decis pentru dialectul unei populatii pe care au ingenunchiat-o de mai multe ori de-a lungul istoriei. Philip Johnson, un inginer instalat la Los Angeles care cunostea aceasta limba extrem de dificila, a avut ideea sa fie folosita ca un cod, practic de neinteles.

13 noiembrie 1938 - Beatificarea Mariei Cabrini, prima sfânta a Americii

Nascuta Maria Francesca Cabrini, ca fiica mezina a unei familii cu treisprezece copii din satul Sant’Angelo Lodigiano, din Lombardia, viitoarea sfânta ramasa in istorie ca „mama Cabrini” a avut o sanatate fragila inca din copilarie. La 13 ani, a fost trimisa sa studieze la Scoala Normala din Arluno, aflata sub obladuirea maicilor din congregatia Inimii Sacre; dorind sa intre la manastire, a fost insa respinsa, din cauza starii ei de sanatate precare, staretele considerând ca regimul monahal aspru i-ar putea fi fatal. In cele din urma, in 1871, la rugamintea preotului din satul invecinat, a devenit invatatoare aici.

Indienii navajo, puternici si sângerosi

Se presupune ca ar fi venit din Asia prin strâmtoarea Bering, asa cum s-a intâmplat in cazul mai multor triburi amerindiene. Au debarcat in Canada, in zonele vestice. Prin secolul XIV au ajuns in sud-vestul statului Colorado si in nord-vestul statului New Mexico de azi, unde au intâlnit triburile de comansi, utes si pueblo. Erau razboinici din fire si se infruntau deseori cu aceste triburi, jefuindu-le satele. De la ele au invatat sa faca agricultura, si-au insusit tehnici artizanale si unele ritualuri religioase. Incetul cu incetul, au renuntat la viata nomada adoptând un mod de viata sedentar, consacrându-se cresterii oilor, caprelor si, dupa sosirea spaniolilor, a cailor.

28 octombrie 1919 - introducerea prohibitiei in SUA
Interdictia care a imbogatit Mafia!
Cand prohibitia a intrat in vigoare, americanii aveau deja o experienta in procedeele necesare ocolirii prevederilor legale si transformarii acestora intr-un avantaj. Viciul, nelegiuirea si coruptia se nascusera cu mult timp inainte, dar cei 14 ani de dupa declansarea prohibitiei au reprezentat o faza deosebita. Noua lege nu a facut altceva decat sa ofere adeptilor si maestrilor crimei organizate prilejuri nevisate de imbogatire, servite in butoaie.
Prohibitia nu s-a abatut pe neasteptate asupra americanilor cu drag de pahar, ci isi pregatise “intrarea in scena” cu mult timp in urma. Acesta este motivul pentru care americanii au acceptat legea aproape fara sa o bage in seama. Adeptii prohibitiei sperau ca va fi inaugurata o “era a gandirii limpezi si a vietii curate” (dupa cum sustinea Liga impotriva carciumilor). Efectul a fost invers: cei 14 ani de prohibitie au reprezentat una dintre cele mai alcoolice perioade din istoria SUA. Milioane de americani, multi dintre acestia putin interesati de consumul de alcool, s-au transformat in petrecareti, producatori de alcool si “purtatori clandestini” de sticle plate.
O natie alcoolica
In istoria Americii a existat o perioada in care s-a baut mai mult decat in cea a prohibitiei. Vreme de 100 de ani, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, bautura a fost “moneda americana, alaturi de paine si bani,. Primele ordonante coloniale oficiale o numeau “creatia Domnului”. In perioada respectiva, un negru tanar si musculos putea fi achizitionat cu douazeci de galoane de rom, wisky-ul fiind rezervat tranzactiilor cu cereale.
O buna parte a economiei coloniale se baza pe producerea si valorificarea bauturilor spirtoase. A bea cat mai vartos era o rutina nesupusa nici unei restrictii. “Toata lumea bea, barbati si femei de toate varstele, indiferent de conditia sociala”, consemneaza o enciclopedie americana. A fost un secol chefliu. Erau inventate tot felul de cocteiluri pline de imaginatie: sfichiul negru (rom cu melasa), diavolul ucigas (gin cu bere), rom-flip (rom, bere si zahar) si sillabub (porto sau madera cu lapte si zahar). Toate amestecurile alcoolice erau servite in localuri de betie, taverne si carciumi sordide, dotate cu alambicuri pentru productia de gin. Cresterea profitului rezultat din afacerile cu alcool a mers in paralel cu transformarea betiei endemice intr-o problema sociala nationala.
Cruciada
antialcoolica
In 1840, impotriva acestei stari generalizate s-a dezlantuit o reactie cristalizata intr-o miscare religioasa. Forta propulsiva a fost Biserica Metodista pentru ca, paradoxal, un numar foarte mare de pastori metodisti erau ahtiati dupa bautura (de altfel, numerosi clerici din Noua Anglie au murit alcoolici). Cu timpul, 24 de state au instituit legi prohibitioniste.
La inceputul secolului XX, au militat pentru prohibitie Andrew J.Volstead din Minnesota (membru al Camerei Reprezentantilor si autorul Legii Volstead) si senatorul Marris Sheppard din Texas (autorul amendamentului al XVIII-lea). Pana si in Biblie s-au operat cateva schimbari: in loc de “must” a aparut “suc” si in loc de “cana cu vin” s-a scris “turta cu struguri”.
Doua dintre cauzele care au dus la adoptarea unui adaos (Legea Volstead) la Constitutia americana erau mai importante: vechiul obicei de a bea fara masura, din vremea pionierilor colonizarii, si puritanismul, parte componenta a psihologiei unei bune parti din populatia Statelor Unite ale Americii. Primul stat care a adoptat masuri prohibitive a fost Georgia (in 1907), urmat de Carolina de Nord, Tennesse, Mississippi, Virginia de Vest si Oklahoma.
In 1917, amendamentul al XVIII-lea, privitor la introducerea prohibitiei, a fost adoptat de Senat si de Camera Reprezentantilor, dupa discutii care au durat doar cateva ore. In ianuarie 1919, 36 de state americane, numarul necesar pentru obtinerea majoritatii, au acceptat hotararea Congresului si astfel, la 28 octombrie 1919, Constitutia americana a fost sporita cu un amendament. Legea senatorului Volstea trecuse toate obstacolele, inclusiv peste neasteptatul veto al presedintelui Woodrow Wilson. Au fost putine proteste, dar era prea tarziu. Dupa optzeci de ani de cruciada impotriva alcoolului, “prohibitia a insemnat trantirea unei usi care fusese impinsa putin cate putin decenii in sir”, dupa cum afirma un istoric american.
Profetia falsa
Legea aceasta va fi respectata in orase si sate, iar acolo unde nu va fi respectata, va fi impusa! Legea spune ca este interzisa fabricarea alcoolului pentru consum. Vom veghea pentru a nu fi fabricat, nici vandut, nici daruit, nici incarcat pe vreun mijloc de transport, pe pamant, sub pamant sau in aer”, sustinea John F.Kramer, Inalt comisar pentru prohibitie. Rareori s-a intamplat ca o profetie sa fie atat de falsa.
In foarte scurt timp, chiar si fostele localuri in care se serveau bauturi nealcoolice si cafenelele au inceput sa comercializeze bauturi alcoolice. Lor li s-au alaturat mii de spelunci clandestine, in care se intra printr-o usa situata la subsol si prevazuta cu un vizor, sau erau amenajate in spatele unor pravalii cu fatade nevinovate.
In New York, unde functionasera inainte de prohibitie 15.000 de baruri cu autorizatie legala, au aparut 32.000 de baruri clandestine, iar in Chicago s-au deschis mii de carciumi deghizate, baruri ascunse in subsoluri si berarii clandestine, fara sa mai punem la socoteala cateva sute de baruri care si-au continuat existenta anterioara, in dispretul legii.
Numeroase reviste publicau articole in care erau explicate diferite mijloace prin care se putea produce alcool in bucatarie, folosind cratite si cazane de rufe. Chiar si in publicatii oficiale, unele tiparite de Departamentul Agriculturii, apareau vechi retete coloniale privitoare la arta de a distila alcool din dovleci, pastarnac si coji de nuca.
Delir bahic
Fabricarea ilicita de alcool si contrabanda cu bauturi spirtoase au luat proportii fantastice. S-au deschis magazine specializate in vanzarea de hamei, malt, drojdie de bere, faina de cereale, tevi de arama, butoiase, dopuri, oale de lut si cazane, adica toate materiile prime si utilajul necesar pentru cei care-si fabricau alcool acasa. Inca din prima saptamana de dupa promulgarea legii, au inceput sa se vanda in toata America alambicuri portabile de diferite marimi, avand o capacitate 1-5 galoane.
Mii de locuinte americane s-au transformat in distilerii, fabrici de bere in miniatura si locuri de petreceri bachice, ale caror puncte de atractie erau camerele de baie. Aici se pregatea ginul menit sa intepeneasca limbile si sa arda stomacurile invitatilor. In scurt timp, a aparut un nou obicei in randurile petrecaretilor americani: acela de a bea cat mai mult in cel mai scurt timp posibil.
Pe langa tavernele clandestine, tutungii, farmacisti si bacani vindeau gin si wisky cu amanuntul, pe sub tejghea. Multi americani isi procurau de la medicii de familie retete prin care demonstrau ca alcoolul le era necesar in scop medical. Pe masura ce crestea febra alcoolului, varsta initierii scadea in proportie inversa si astfel au aparut baruri clandestine in jurul scolilor si liceelor. Bauturile vandute de traficanti adolescentilor contineau multe substante toxice, chiar amestecuri pe baza de acid sulfuric. Cateva picaturi dintr-o astfel de bautura puteau sa atace chiar si smaltul unui lighean.
Ucigasul” prohibitiei!
In 1933, americanii se saturasera de “epoca de gandire limpede si de viata curata” si erau scarbiti de toate porcariile pe care le dadusera pe gat timp de 14 ani. Presedintele Franklin D. Roosevelt (in fotografie) a cerut Congresului sa modifice Legea Volstead. In februarie 1933 a fost prezentat Congresului decretul de revocare ce trebuia ratificat de 36 de state. Utah a fost cel de al 36-lea stat care a ratificat decretul. La 5 decembrie 1933, prohibitia si-a dat obstescul sfarsit in mod oficial, iar la miezul noptii a inceput o petrecere frenetica pe tot cuprinsul Statelor Unite. Pana la primele ore ale diminetii, barurile au fost arhipline. Americanii au trait o noapte de carnaval, oarecum ireala, in care au savurat satisfactia de a trage la masea fara teama de a fi arestati sau otraviti cu cine stie ce substante.
Femeile se lasau fotografiate in fata barurilor, ridicand paharul pentru toasturi triumfatoare. Pana si agentii de politie erau prea preocupati sa-si consume portia lor de alcool autorizat pentru a mai fi preocupati cu arestarea scandalagiilor. Chefliii isi aduceau aminte cu nostalgie de riscurile si pericolele prin care au trecut, precum si de stratagemele pe care le-au inventat pentru a bea un paharel de wisky contrafacut. Singurii care nu sarbatoreau erau gangsterii care pierdeau prin ingroparea prohibitiei principala lor sursa de venituri.
Alcool “spalat”
in sange!
Traficantii de bauturi alcoolice obtineau venituri anuale de 4 miliarde de dolari, dezvoltand cea mai mare industrie din America. Orasele au intrat in stapanirea a circa 50 de bande de contrabandisti si criminali, care actionau in complicitate cu autoritatile. Ciocnirile sangeroase intre bande s-au inmultit; numarul crimelor din Los Angeles era mai mare decat al celor savarsite in intreaga Anglie (ca sa nu mai vorbim de cele savarsite de banda lui Al Capone in Chicago).
Cei care luptau pentru un regim “uscat” incercau sa se convinga ca prohibitia functiona. “Rezultatele sunt cu totul remarcabile. (…) In general, oamenii, atat strainii cat si ceilalti, au acceptat cu seninatate noua lege, si cei care se dedau acum traficului clandestin cu bauturi alcoolice constituie o minoritate neglijabila”, afirma un naiv: Inaltul comisar Roy A.Hayness. In realitate, intr-un singur an de prohibitie s-au consumat in SUA 200 de milioane de galoane de bauturi spirtoase tari, 684 de milioane de galoane de bere si 118 milioane de galoane de vin!
Sclavii beau “Dezbraca-la-piele”
Indeosebi romul (prescris de medici) era sorbit in toate casele, de dimineata si pana seara, si aproape nu se stia ce inseamna copilasi care sa planga, fiindca acestia stateau in leaganele lor, in permanenta buimaci din cauza dozelor de opiu amestecate cu rom care li se dadeau. In Sud, alcoolul de menta era o bautura luata la desteptare, la fel cum se bea astazi sucul de portocale, deoarece se considera ca invioreaza si intareste organismul. Alcoolismul era atat de generalizat (…) incat imbiba de beatitudine caracterul natiunii. Pana si puritanii, care tunau si fulgerau impotriva tuturor placerilor trupesti ce puteau fi interzise in mod practic, nu combateau acest aliment de baza, desi in mod formal condamnau betia. Oricum, ei insisi beau la fel de zdravan si aveau acelasi entuziasm, ca si oricare alt cetatean. Ginul si rachiul de mere, sau Fulgerul din Jersey (cunoscut sub porecla populara de “Prapadul albastru” sau “Dezbraca-la-piele”) erau bauturile obisnuite ale sclavilor si servitorilor .
Kenneth Allsop.
Bilant tragic!
In 1920, 282.000 de persoane au fost arestate pentru alcoolism l In 1924, 664.000 de persoane au fost arestate pentru acelasi motiv l 230.000 de americani au fost condamnati la 33.000 de ani de inchisoare pentru incalcarea prohibitiei l 35.000 de oameni au murit din cauza bauturilor spirtoase otravitoare, mii de oameni au orbit sau au ramas infirmi din pricina unor leziuni ale sistemului nervos l Legea prohibitiei a contribuit la raspandirea coruptiei si criminalitatii l Pierderile materiale produse de gangsteri populatiei SUA sunt apreciate la 12 miliarde de dolari pe an (cat venitul national al Germaniei in 1925, n.red.) l Cercetatorii au semnalat ca anii de prohibitie au contribuit la raspandirea deprinderii de catre natiune de a consuma bauturi alcoolice l In 1960, aproximativ 4% din populatia in varsta de peste 20 de ani erau alcoolici. - Raportul Comisiei guvernamentale Wickersham

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=991

Clasamentul presedintilor Statelor Unite
http://www.7plus.ro/?arhiva=03/11/2008&id=13028

12 octombrie 1933 ziua de nastere a Noului Alcatraz
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=979
Alcatraz, Insula Diavolului
Insula Alcatraz are un aer misterios, creat de filme si carti. Tacerea specifica insulei incarca cu o semnificatie mai adanca expresia: “daca zidurile ar putea vorbi…” In inchisoarea de pe insula Alcatraz au fost incarcerati cei mai periculosi detinuti din sistemul penal american: spargatori de banci, violatori, spioni sau criminali. De-a lungul timpului, Alcatraz a dat nastere la numeroase legende, devenind unul dintre polii magnetici ai turismului din San Francisco (cu peste 1 milion de turisti pe an).
Insula a fost botezata in anul 1775, cand exploratorul spaniol Juan Manuel de Ayala, care cartografia zona, a botezat-o La Isla de los Alcatraces (in traducere Insula Pelicanilor). In afara de curenti extrem de puternici, putina vegetatie si pamant sterp, mica insula nu oferea nimic. La 72 de ani distanta de la botezul “nasului” Manuel de Ayala, armata SUA a declarat insula ca valoare militara.
In 1848, descoperirea aurului in California a adus pe coasta de vest a Americii numeroase vase pline cu mineri din toata lumea, veniti in cautarea pretiosului metal, dar guvernul SUA a invocat masuri de securitate pentru protejarea resurselor minerale in fata altor state. Din 1853, topografii au facut masuratorile necesare si, inginerii armatei americane au inceput constructia unei fortarete.
Dupa cativa ani de construire laborioasa si inzestrare cu armament greu (tunuri de otel cu bataie lunga si mitraliere Rodman, capabile sa distruga vase ostile oricat de mari, la distanta de 3 mile), Alcatraz s-a impus ca simbolul puterii americane din vest. In cateva decenii, rolul de fortareata militara a inceput sa paleasca si apararea a devenit invechita in fata armamentului modern.
Datorita izolarii sale naturale si a curentilor reci si puternici existenti intre insula si tarm, Alcatraz a fost considerata o locatie ideala pentru detentia prizonierilor. In 1861, insula a inceput sa primeasca prizonierii din razboiul civil, iar in timpul razboiului americano-spaniol (1898) numarul prizonierilor a creascut de la 26 la peste 450. Dupa cutremurul care a zguduit San Francisco (in 1906), sute de detinuti au fost transferati pe insula pentru a fi tinuti in siguranta. Din 1921, a fost construit un mare spatiu pentru celule in partea centrala a insulei (cea mai inalta), iar de la sfarsitul anilor ’20, alte trei structuri au intregit constructia.
Flori la Alcatraz
Alcatraz incepuse sa-si construiasca reputatia de inchisoare in care domina o disciplina de fier. Detinutii erau impartiti in trei categorii, in functie de crimele comise si de comportamentul lor. Spre exemplu, detinutii din cea de a doua categorie nu aveau dreptul la materiale scrise, la vizite sau la scrisori. In plus, a fost instaurata o regula stricta a tacerii. Detinutii care incalcau aceste reguli erau aspru pedepsiti: primeau doar apa si paine, erau pusi la munci deosebit de grele si mentinuti in izolare. La Alcatraz erau selectionati prizonieri si pentru munci mai usoare: bucatarii si cei insarcinati cu curatenia. De asemenea, pe insula existau si cateva familii de chinezi, angajati ca servitori.
La inceputul istoriei inchisorii, lipsa unei stricte supravegheri i-a facut pe cativa detinuti sa spere ca vor gasi o cale de evadare. Drumul spre libertate s-a dovedit insa prea greu; cele mai multe evadari n-au reusit, de obicei evadatii intorcandu-se singuri pentru a se salva din apele inghetate. Altii, mai putini ca numar, s-au inecat.
Populatia din San Francisco nu vedea cu ochi buni vecinatatea cu inchisoarea care li se parea ca strica frumusetea locului. Urmarea a fost ca detinutii au devenit... gradinari! Acestia au plantat numeroase varietati de flori si plante decorative pentru a oferi locuitorilor de pe continent o imagine mult mai placuta.
La sfarsitul anilor ’20, activitatile prizonierilor erau in mare parte relaxante. Prizonierilor li s-a permis sa-si faca un teren de baseball si sa-si confectioneze echipament sportiv. Se organizau si meciuri de box intre detinutii selectati din Baraca Disciplinara. Aceste lupte au devenit in scurt timp atat de populare, incat locuitorii continentului, care primeau invitatii, asistau la confruntarile sportive.
Noul Alcatraz
In 12 octombrie 1933, din cauza costurilor ridicate, Armata a decis, sa inchida inchisoarea si proprietatea a fost cedata Departamentului de Justitie. Coincidenta a facut ca, in plina criza economica, criminalitatea sa creasca. America a intrat intr-o noua era a crimei organizate, a bandelor de gangsteri, o era dominata de violente fara precedent si de coruptie a autoritatilor. In plus, criminalii periculosi care erau arestati reuseau de multe ori sa evadeze. Era nevoie de o noua inchisoare de maxima siguranta si Alcatraz era solutia ideala pentru rezolvarea problemei.
Autorii proiectului au fost Sanford Bates, seful Inchisorilor Federale, si Homer Cummings, procurorul general al SUA. Robert Burge a fost cel care a primit sarcina de a face proiectul pentru noua inchisoare. Celulele din 1906 au fost renovate si suplimentate cu altele noi.
In aprilie 1934, a inceput munca pentru a da inchisorii militare o noua fata si o noua identitate. A fost introdus curentul electric in fiecare celula si au fost adoptate masuri de siguranta sporite: garzile inarmate erau despartite de un gard de sarma de detinuti; turnuri de paza au fost amplasate strategic in jurul intregului perimetru al inchisorii si au fost achizitionate detectoare magnetice de metale. Introducerea acestor masuri, combinate cu izolarea naturala a insulei, faceau din Alcatraz o inchisoare gata sa-i primeasca pe cei mai periculosi criminali ai Americii.
Printre primii sositi la Alcatraz au fost Al Capone, Doc Barker (ultimul supravietuitor din celebra banda Ma Barker), George “Machine Gun” Kelly, Robert “Birdman of Alcatraz” Stroud, Floyd Hamilton (soferul lui Bonnie si Clyde) si Alvin “Creepy” Carpis. In total, au fost transferati 11 detinuti de la inchisoarea McNeil Island, 43 de la Penitenciarul Federal din Atlanta si 102 de la Leavenworth din Kansas.
In 1972, Congresul american a decis includerea insulei in Parcul National, iar in 1973, insula a fost deschisa publicului. De atunci, anual, peste un milion de turisti viziteaza Alcatrazul. Insula este considerata astazi o rezervatie ecologica si casa a uneia dintre cele mai mari colonii de pescarusi de pe coasta Californiei.
Evadati” din Alcatraz
In cei 29 de ani de functionare a inchisorii federale, 36 de oameni au fost implicati in 14 tentative separate de evadare. 23 au fost capturati, 6 au fost impuscati mortal in timpul evadarii si 2 s-au inecat. Dintre cei care au fost prinsi, 2 au fost executati (gazati in inchisoarea San Quentin, a statului California) pentru ca au omorat un ofiter in timp ce incercau sa evadeze. Oficial, nimeni nu a reusit sa evadeze din Alcatraz.
Cinci prizonieri au fost dati disparuti si se presupune ca s-au inecat. In 16 decembrie 1937, Theodore Cole si Ralph Roe (in fotografia din stanga jos) au reusit sa indeparteze gratiile de otel de la o fereastra, sa coboare zidul si sa se arunce in apele golfului. Trupurile lor n-au fost gasite niciodata (evadarea s-a produs in timpul unei mari furtuni si se pare ca au fost inghititi de apa). In 11 iunie 1962, Frank Norris si fratii John si Clarence Anglin au disparut din celule si n-au mai fost vazuti niciodata. Pentru a nu li se observa lipsa, cei trei au folosit capuri de manechine pe care le-au pus sub paturi (in fotografia din dreapta), au iesit printr-o gaura din peretele celulei si apoi prin gurile de ventilatie. Dupa cateva saptamani, un corp imbracat in uniforma inchisorii a fost descoperit in apropiere de San Francisco, dar cadavrul era atat de descompus, incat a facut imposibila identificarea.
Violente!
O publicitate negativa a facut ca Alcatrazul sa inceapa sa fie cunoscut ca “Insula Diavolului”. Cei mai multi detinuti au stat doar o perioada la Alcatraz, dupa care au fost transferati la alte inchisori pentru a-si ispasi restul de pedeapsa. Mass-media a reusit cu greu sa gaseasca oameni care au fost la Alcatraz, motiv suficient pentru a da nastere unor legende legate de inchisoare. Cand presa a luat legatura cu fostii detinuti, acestia au inventat povesti de groaza despre oribilele batai la care au fost supusi, brutalitatile inimaginabile pe care le-au suportat, masurile disciplinare rigide si extrema izolare pe care le-au indurat.
Sinistra mitologie a fost sporita de cazul Henry Young. Prizonier la Alcatraz, acesta a fost judecat pentru uciderea lui Rufus McCain (un coleg de puscarie si fost complice la o tentativa de evadare). Profitand de o clipa de neatentie a garzilor, Young l-a injunghiat pe Rufus, care a murit cinci ore mai tarziu. Avocatul lui Young a sustinut ca acest comportament violent al clientului sau a fost cauzat de pedepsele inumane la care acesta a fost supus si de cei trei de ani de izolare in care a fost tinut. Aparatorul lui Young cerea clementa pentru un om care, sustinea el, nu era responsabil de faptele lui.
Mai multi detinuti au sustinut ca au fost si ei batuti de garzi si au cunoscut oameni care, in urma batailor primite la Alcatraz, “si-au pierdut mintile”. Juriul i-a marit lui Young pedeapsa doar cu cativa ani. Transferat in mai multe inchisori federale, Young a fost eliberat pe cuvant in 1972, dupa aproape 40 de ani de detentie, dar povestile despre regimul draconic de la Alcatraz au tinut treaz interesul publicului.
Programul
Rutina din inchisoare era rigida si se desfasura monoton. Desteptarea se dadea la ora 6,30. Detinutii aveau la dispozitie 25 de minute pentru aranjarea celulei si pentru a se prezenta la numaratoare. La 6,55 erau deschise usile celulelor individuale si detinutii se deplasau pe un singur rand in sala de mese. Aveau doar 20 de minute pentru a manca, dupa care erau dusi la munca. Programul, care prevedea ore exacte pentru toate celelalte activitati ale zilei, nu a fost incalcat niciodata. Spre deosebire de de alte locuri de detentie, unde un gardian supraveghea 12 detinuti, la Alcatraz exista un gardian pentru fiecare 3 detinuti. Datorita numarului relativ mic de prizonieri (n-au existat niciodata mai mult de 300) toti gardienii ii cunosteau pe detinuti dupa nume.
Indieni “piromani”
In 21 martie 1963, dupa 29 de ani de functionare, inchisoarea Alcatraz a fost inchisa. Decizia i-a apartinut procurorului general Robert Kennedy. Motivatia a fost ca, in urma efectului coroziv al apei de mare, cladirile erau afectate (5 milioane de dolari fiind necesari renovarii inchisorii), iar cheltuielile pentru intretinerea detinutilor erau prea mari. Asa ca a fost abandonata cladirea.
Unii au sustinut ca, pe insula, ar trebui ridicata o replica a Statuii Libertatii, altii au fost de parere ca se puteau construi un centru comercial si un complex hotelier. In 1969, un grup de amerindieni s-a asezat in Alcatraz, sustinand ca insula este proprietatea lor. Acestia sperau sa dezvolte pe insula un Centru Cultural al Nativilor Americani, intrand in atentia presei si a guvernului. Oficiali federali nu au ajuns la o intelegere cu indienii referitor la problemele sociale ale acestora si, in scurt timp, insula a devenit un paradis pentru indienii fara adapost. Insa cresterea populatiei de pe insula a confirmat vechile probleme presupuse de administrarea insulei: lipsa totala a resurselor locale si faptul ca hrana si apa trebuiau aduse de pe continent, ceea ce presupunea cheltuieli mari. Pentru a face rost de bani pentru mancare, indienii au inceput sa vanda cuprul din instalatiile inchisorii. La 1 iunie 1970, un incendiu accidental a adus mari pagube inchisorii, in principal cladirii construite in 1854, iar tensiunile dintre indieni si federali s-au accentuat. Opinia publica si presa, care ii sustinusera pana atunci pe indieni, s-au intors impotriva lor. Un an mai tarziu, 20 de serifi federali au asistat Paza de Coasta care a mutat indienii de pe insula.
Seful inchisorii
James A.Johnston a fost o alegere ideala pentru functia de sef al inchisorii Alcatraz, pentru ca avea 12 ani de experienta in domeniu, ocupand aceeasi functie la inchisorile San Quentin si Folsom. Noul sef era interesat de o reforma a penitenciarelor. Nu credea in folosirea lanturilor, ci in faptul ca detinutii trebuiau sa presteze o munca pentru care sa fie respectati si recompensati prin reducerea pedepsei. Johnston tinea la o disciplina stricta. Toate vizitele trebuiau aprobate personal de Johnston si erau limitate la una pe luna. In primele trei luni de detentie la Alcatraz, nu era acceptata nici o vizita. Primirea sau trimiterea de scrisori erau considerate privilegii, iar scrisorile erau cenzurate de oficialii inchisorii. Munca (implicit, reducerea pedepsei) era considerata un privilegiu si nu un drept, la care aveau dreptul doar detinutii cu o conduita corespunzatoare. Fiecare detinut avea propria celula si un minim necesar asigurat: mancare, apa, haine, pasta de dinti si medicamente.

Alaska din partea Rusiei, pentru Statele Unite, cu drag

Cuvantul Alaska este forma moderna a termenului Alaxsxaq, din limba eschimosilor, care se talmaceste prin marea intindere de zapada. Insa Alaska e mai mult de atat. Candva a fost provincie tarista, apoi a devenit noul El Dorado, iar in prezent este paradisul oricarui pescar. Si nu numai...

105 ani de cî nd America stăpîneşte Golful Guantánamo, din Cuba


http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=14274&_nr=628
Statele Unite au obţinut drepturile exploatării carbonifere din Golful Guantánamo, Cuba, în 1903, printr-un acord de concesionare semnat de preşedintele Theodore Roosevelt şi impus guvernului cubanez (preşedintele de atunci era cetăţean american) prin adoptarea amendamentului Platt. Acest amendament la Constituţia cubaneză dădea Washingtonului dreptul de a interveni în Cuba pentru a apăra independenţa acesteia, a menţine „un guvern capabil să protejeze viaţa, proprietatea şi libertatea individuală“ şi în caz de nerespectare a obligaţiilor faţă de Statele Unite stipulate în Tratatul de la Paris, încheiat în urma războiului civil din Spania. Deşi Franklin Delano Roosevelt a abrogat acest amendament în 1934, ca parte a politicii de bună vecinătate, Statele Unite şi-au păstrat baza, plătind anual, conform tratatului iniţial, care prevede acordul ambelor părţi pentru încetarea acestuia, dar nu şi pentru continuarea lui. Chiar înainte de revoluţia din 1959, Guantánamo devenise un simbol al imperialismului american şi al violării suveranităţii Cubei. În anii care au urmat după revoluţie, guvernul Castro a cerut ca Statele Unite să returneze baza Cubei, iar Fidel Castro a încetat să mai încaseze cecurile primite de la Statele Unite. Se spune că aceste cecuri de la Departamentul de Finanţe, neîncasate, se adună, an de an, în sertarul lui. În timpul războiului rece, naţionaliştii din Cuba şi din toată America Latină au denunţat, cu diverse ocazii, ca un exemplu nefast al hegemoniei Statelor Unite, păstrarea acestei baze. Dar o dată cu trecerea anilor, semnificaţia simbolică a oraşului - port Guantánamo şi-a pierdut din intensitate atît în America Latină, cît şi în Cuba, unde pe agenda guvernului se aflau probleme interne şi bilaterale mult mai presante. După încheierea războiului rece, Pentagonul a considerat că nu prea mai avea la ce să folosească baza şi a început să se dezbată atît în guvern, cît şi în afara acestuia dacă să se renunţe la ea sau să se reducă activităţile şi cheltuielile pentru această bază. Statele Unite au dat înapoi în 1992 statului filipinez Golful Subic, de ce atunci, au susţinut unii, să nu dăm şi Guantánamo? Răspunsul? O astfel de concesie făcută unui guvern comunist era de neconceput. Cînd economia cubaneză s-a prăbuşit în urma retragerii subvenţiilor sovietice şi schimbările politice tulburau situaţia în Haiti, baza a fost foarte utilă, a avut chiar o destinaţie umanitară, adăpostind mii de refugiaţi cubanezi şi haitieni, strînşi de pe mare de către paza de coastă americană. Ofiţerii armatei americane şi cubaneze obişnuiau să se întîlnească lunar pentru a monitoriza implementarea procedurilor de siguranţă şi securitate de către cele două ţări, la poarta care separa baza americană de teritoriul cubanez. Ambele ţări au citat, în mod repetat, această cooperare ca dovada a ceea ce ar fi posibil dacă ei nu ar rămîne numai la poarta de la Guantánamo şi ar extinde această cooperare şi la interesele comune de securitate. La începutul secolului XXI, baza încetase să mai fie un simbol al imperialismului american sau un motiv de a stîrni naţionalismul cubanez, ci devenise un prilej ca Statele Unite şi Cuba să-şi construiască o relaţie cît mai pragmatică. Atunci cînd, în 2002, Statele Unite au început să folosească Guantánamo pentru a-i interoga pe suspecţii de terorism arestaţi de Statele Unite şi de forţele aliate în Afganistan şi Pakistan, guvernul cubanez s-a concentrat să-şi demonstreze, în faţa Administrţiei Bush, buna-credinţă în respectarea legilor. Ministrul Apărării, Raul Castro, a mers pînă acolo încît a ţinut o Conferinţă de Presă în faţa porţii, evident în partea cubaneză, declarînd că guvernul Cubei va coopera şi va returna Statelor Unite orice deţinut prins care încearcă să fugă în partea cubaneză. Această demonstraţie de realism politic nu avea nimic în comun cu diatribele revoluţionare anti-imperialiste din timpul războiului rece şi cu rezistenţa „mai sfînt decît orice“, faţă de rezoluţiile Statelor Unite de condamnare a abuzurilor din închisori şi de încălcări ale drepturilor omului în Cuba, propuse la întîlnirile anuale ale Comisiei ONU pentru Drepturile Omului. Desigur, pînă la războiul din Irak, şi mai ales pînă la dezvăluirile de la Abu Ghrain şi de la baza cubaneză, nici guvernul cubanez şi nici guvernele din America Latină nu s-au arătat prea interesate de noua destinaţie a bazei de la Guantánamo. Dar cînd imaginea Americii a fost complet şifonată, baza a fost păstrată în ciuda obiecţiei naţiunii gazdă şi utilizată pentru deţinerea, pe termen nedefinit, a suspecţilor din războiul împotriva terorismului, mulţi dintre ei fiind aliaţi apropiaţi ai Statelor Unite, a devenit din nou un simbol al puterii nefaste a Statelor Unite, nu numai în America Latină, ci şi dincolo de sfera istorică a Americii. Într-un capitol de istorie plin de ironie şi semnificaţie, pe care nici cel mai antiamerican observator n-ar fi fost în stare să îl inventeze, o bază militară strategic inutilă de pe o insulă neimportantă dintr-o regiune a lumii, care numai cu cîţiva ani înainte era gata să accepte conducerea şi valorile Statelor Unite, a devenit, pentru latino-americani, comunitatea internaţională şi, din ce în ce mai mult chiar şi pentru cetăţenii americani, un arhetip jungian a ceea ce merge prost în America. Totuşi, aşa cum semnificaţia bazei de la Guantánamo se poate metamorfoza, în timp, din negativă în neutră şi apoi în pozitivă şi din nou în negativă, sugerînd că, deşi ambivalenţa faţă de puterea şi politicile Statelor Unite s-ar putea foarte bine să rămînă parte a peisajului internaţional, tot aşa antiamericanismul nu este obligatoriu să devină trăsătura definitorie a secolului XXI. Tocmai datorită simbolului pe care baza de la Guantánamo îl reprezintă la nivel global şi a lipsei de importanţă, fiind strategic neglijabilă, Statele Unite ar face bine ca, î n următoarea perioadă a secolului, să renunţe pur şi simplu la ea.

17 aprilie 1961 - Invazia din Golful Porcilor

Venirea la putere a lui Fidel Castro, ca si intentiile sale declarate de a merge pe modelul sovietic, nu au putut lasa indiferente Statele Unite. Puternicul vecin de la nord-vest al Cubei nu dorea un asemenea „ghimpe in coasta” si, pentru urmatoarele decenii, va face tot posibilul spre a-l elimina pe temerarul avocat din Havana.

Cea mai celebra incercare de rasturnare a regimului comunist din Cuba s-a petrecut la jumatatea lunii aprilie 1961, operatiunea ramanand in istorie sub denumirea de „invazia din Golful Porcilor” (Invasion de Bahia de Cochinos). Invazia a fost inceputa prin operatiunea Puma, un sir de raiduri aeriene indreptate impotriva fortelor lui Castro si menite sa asigure totala superioritate aeriana a exilatilor cubanezi care desfasurau atacul, in colaborare directa cu membri ai CIA.

Dar raidurile nu au fost un succes, intrucat presedintele american Kennedy a refuzat sa implice militar SUA, dand exilatilor un sprijin partial, pentru a parea ca actiunea fusese planuita in totalitate de ei. Kennedy are si responsabilitatea alegerii locului de debarcare, in ciuda opozitiei specialistilor CIA. Toti acesti factori, dar mai ales lipsa unei implicari masive a americanilor au pecetluit soarta operatiunii. Oricum, in timpul invaziei patru piloti militari americani si-au pierdut viata. Dupa ce au cucerit un cap de pod pe insula, invingand rezistenta militiilor comuniste locale, exilatii au avut insa de infruntat armata cubaneza, dotata cu tancuri sovietice.

Inclestarea a fost deosebit de sangeroasa si s-a soldat cu un esec total pentru exilati. La incheierea ostilitatilor, pe 21 aprilie, 68 dintre ei fusesera ucisi iar restul s-au predat. Numarul victimelor din randul aparatorilor a fost insa considerabil mai mare. Dintre cei 1209 de exilati cubanezi luati prizonieri cativa au fost executati iar restul condamnati la 30 de ani de inchisoare pentru inalta tradare. Totusi, dupa aproape doi ani de negocieri, americanii i-au putut rascumpara, oferind lui Castro 53 de milioane dolari, sub forma de hrana si medicamente.

Complot la Casa Alba

Perioada interbelica a reprezentat, mai ales in conditiile crizei economice mondiale, un teren propice pentru inflorirea unor miscari populiste, extremiste, inclinate spre „vanatoarea de vrajitoare” si pe atribuirea situatiei generale in continua deteriorare fie evreilor, fie politicienilor corupti, fie insesi esentei democratiei, ca o oranduire care nu selecteaza varfurile. Nu este de mirare ca in acest context tendinte totalitariste au aparut chiar si in state democratice cu traditie, ca Marea Britanie si Statele Unite. Si daca toata lumea stie astazi despre dictaturile de sorginte fascista din Germania, Italia, Ungaria, Spania, Bulgaria sau Romania, putini cunosc faptul ca Statele Unite a fost pandita, la un moment dat, de instaurarea unei asemenea dictaturi...

ZIUA FEMEII A FOST CELEBRATA PRIMA DATA IN 1911 - 8 MARTIE ESTE O SARBATOARE INSTITUITA LA INCEPUTUL SECOLULUI TRECUT DE FEMEILE SOCIALISTE


Ziua Internationala a Femeii isi are originile in miscarile sindicale ale marilor uzine si este legata de activismul femeilor care lucrau la inceputul secolului in industria textila din America. In 1907, aceste femei, care lucrau in conditii foarte grele, au organizat un mars de protest in New York cerind ziua de lucru de zece ore si salarii mai mari. »»»

Secretele Sigiliului SUA
Simbolurile de pe Marele Sigiliu - ochiul, piramida neterminată, vulturul şi numărul 13 - au născut numeroase teorii conspiraţioniste.
[citeste]

* 21 iunie 1964 - Mississippi in flacari

Ku Klux Klan - "Cavalerii" linsajului

Pe 21 iunie 1964, trei militanti pentru drepturile civile, Andrew Goodman, James Cheney si Mickey Schwerner, au fost ucisi in Neshoba County (Mississippi), de membri ai Ku Klux Klanului. Vinovatii au fost condamnati de procurorii federali pentru violarea drepturilor civile, dar nici unul n-a fost condamnat pentru crima. Cazul a stat la baza filmului "Mississippi in flacari".
Pierderea de catre sudisti a razboiului civil si transformarea fostilor sclavi in oameni liberi au constituit pentru cea mai mare parte dintre albi o profunda descumpanire psihica, o frica de pierdere a identitatii. Traind la marginea saraciei, multi albi din Sud se agatasera, de secole, de imaginea sclavilor ca de o parte esentiala a propriei lor autodefiniri. Disparitia acestei imagini inspaimanta.
La acest soc se adaugau resentimentele izvorate din faptul ca albii (in principal cei saraci) ii priveau pe negri drept concurentii lor pe plan economic. Sudul american a ramas "tara omului alb". Aceasta convingere, "fie ca este exprimata cu frenezia unui demagog, fie ca este sustinuta cu calmul patricianului, este testul cardinal al sudistului si tema centrala a istoriei Sudului", afirma Samuel Eliot Morison.

Ku Klux Klan a fost infiintat in 24 decembrie 1865, la Pulaski (Tennesse), ca o societate secreta rasista. In scurt timp, Klanul s-a raspandit in toate statele Sudului, devenind principala arma militanta a sudistilor conservatori: o societate secreta cu ritualuri sinistre si semne secrete de recunoastere, ai carei membri purtau un fel de robe si cagule albe, dupa modelul ordinelor calugaresti medievale.
Imbracamintea membrilor Klanului reprezenta stafiile soldatilor Confederatiei Sudului, intorsi din moarte pentru a-i cauta si a se razbuna pe inamicii lor.
Condus o vreme de generalul Nathan Bedford Forrest, un ofiter care condusese masacrarea prizonierilor de culoare in fortul Pillow, Ku Klux Klanul era format din lideri sudisti respectabili, din elemente certate cu legea sau in afara legii si din multi albi saraci. Tehnicile teroriste ale Ku Klux Klanului se bazau pe torturi si violente, incendieri, jafuri si asasinate, victimele fiind alese dintre fruntasii negri si sprijinitorii lor. Mii de negri au fost asasinati, maltratati sau alungati de pe pamanturile lor. Klanul ducea, totodata, un adevarat razboi impotriva autoritatilor federale.
Oficial, organizatia a fost dizolvata de Forrest in 1869, dar, de fapt, ea si-a continuat activitatea. In octombrie 1871, presedintele Ulysses S. Grant a impus The Klan Act and Enforcement Act, lege prin care Klanul devenea un grup ilegal si era autorizata utilizarea fortei pentru suprimarea activitatilor organizatiei. Totodata, presedintele Grant a instituit legea martiala in noua comitate din Carolina de Sud, unde Ku Klux Klanul era atotputernic, cu toate ca multi republicani s-au manifestat opozitia fata de actiunea presedintelui. Atunci au fost deferiti justitiei 7.400 de membri ai Ku Klux Klanului, dar foarte putini dintre ei au fost condamnati. Putin timp dupa aceasta, presedintele Grant a scos din armata regulata toate unitatile formate din negri.
Pentru a introduce segregatia si a-i impiedica pe negri sa faca lucruri permise doar albilor, au fost create legile "Jim Cioroiul". Ele ii separau pe negri de albi, spre exemplu, in folosirea apei de la fantani si a locurilor din spatiile publice. Aceste legi au diferit de la o comunitate la alta, de la un stat la altul. Adoptarea legilor "Jim Cioroiul" n-a dus la disparitia linsajului, ci a redus doar numarul negrilor linsati, de la 150 anual la circa 50.
Ku Klux Klanul care, dupa ce isi terminase in mare parte treaba, s-a destramat dupa 1890, a reinviat in Atlanta (Georgia) la sfarsitul anului 1915. In 1919, avea deja 100.000 de membri. Noul Klan era puternic atat in Sud, cat si in Nord, actiunile lui extinzandu-se in toata tara. Renasterea celui de-al doilea Klan n-ar fi fost posibila fara abilitatea cu care filmul Nasterea unei natiuni a fost folosit in scopuri propagandistice.
Numerosi albi saraci au fost convinsi ca starea lor economica precara era cauzata de negri, bancherii evrei si alte grupuri anti-americane. Spre diferenta de primul Klan (sudist si dominat de democrati), al doilea Klan a fost republican si apartinea vestului mijlociu.
In perioada interbelica, in SUA s-a produs un violent atac de xenofobie, care a luat forme isterice de masa. Populatia de culoare nu mai era acum insa dispusa sa accepte resemnata persecutiile. Veteranii negri nu trecusera prin ororile frontului din Franta pentru a se lasa intimidati in casele lor de huliganii albi. In 1919, 26 de orase din Sud au fost zguduite de un val de rascoale, sute de persoane au fost ucise sau ranite, bunuri de milioane de dolari, distruse.
Cea mai insemnata revolta s-a produs in Chicago. Un baietas negru inotase in lacul Michigan si, in timp ce iesea din apa pe o scara rezervata pentru albi, a fost intampinat de o ploaie de pietre si silit sa reintre in apa. Baiatul s-a inecat. Vestea despre cele intamplate a ridicat in picioare orasul. Timp de trei zile, pe strazi au avut loc ciocniri sangeroase, soldate cu 23 de negri si 15 albi ucisi, circa 600 de raniti si devastari in valoare de milioane de dolari. Cartierul negrilor a fost jefuit si incendiat; peste o mie de familii de negri au ramas fara adapost.
Acest val de teroare a inlesnit unui lider nationalist negru, Marcus Garvey, sa organizeze o miscare: "Inapoi in Africa".
La randul lor, oficialitatile sprijineau miscarea. Guvernul a autorizat un mars al Ku Klux Klanului in Washington, pe Pennsylvania Avenue. 50.000 de membri ai acestei organizatii rasiste, cu glugile pe cap, au defilat pe artera principala a capitalei, cufundata in tacere. In acelasi timp, Klanul a fost folosit pentru a sparge grevele muncitoresti.
Sfarsitul celui de al doilea Ku Klux Klan a fost rezultatul scandalului in care a fost implicat David Stephenson, Marele Dragon din Indiana, care a fost condamnat pentru rapire si crima, in urma unui proces de senzatie. Femeia pe care a rapit-o a fost batuta de atatea ori, incat un martor care a vazut cadavrul a descris starea in care se afla acesta ca fiind asemanatoare unui trup "ros de un canibal".
Intre 1900 si 1940, sute de mii de albi anglo-saxoni protestanti (WASP), in special din statele din Sud, au vazut Ku Klux Klanul ca pe o parte a destinului lor. Alte milioane au apreciat tacticile si moralitatea Klanului ca fiind extremiste, dar au acceptat ca WASP reprezinta un grup esential superior altor grupuri. Din Klan au facut parte numerosi politicieni, senatori, judecatori si politisti. Al 33-lea presedinte al S.U.A., Harry Truman, a fost foarte aproape sa devina membru al Ku Klux Klanului.
Dupa al doilea razboi mondial, s-a inregistrat o renastere a catorva organizatii ale Ku Klux Klanului, impotriva unei legi a drepturilor civile din 1960. Acesta este Klanul pe care americanii il au si astazi, cu toate ca societatea americana a devenit mai toleranta rasial.
In 1962, doar 6,7% dintre afro-americanii din Mississippi au fost inregistrati la vot, acesta fiind cel mai mic procentaj din State. In 30 de orase din Mississippi au fost infiintate asa-numitele "Freedom Schools". Voluntarii predau aici dupa o programa in care erau incluse si istoria negrilor si filozofia miscarii pentru drepturile civile. Pana in vara lui 1964, aproximativ 3.000 de cursanti au frecventat aceste scoli si experimentul furniza un model pentru viitoarele programe educationale.
In 1964, Andrew Goodman (21 de ani) si Michael Schwerner (25 de ani) s-au oferit voluntari sa lucreze in cadrul proiectului "Freedom Summer", pentru a-i indemna pe negri sa voteze in Mississippi. Dupa ce au fost instruiti intr-o asezare din nordul Statelor Unite, la jumatatea lui iunie 1964, cei doi au sosit in Mississippi si au inceput sa-i mobilizeze pe negri. In noaptea de 20 iunie 1964, au ajuns in Meridian unde l-au intalnit pe James Cheney, un activist negru pentru drepturile omului.
In dimineata zilei de 21 iunie 1964, cei trei s-au dus in Neshoba County, pentru a investiga o recenta incendiere a unei biserici a negrilor. Se banuia ca biserica fusese incendiata de Ku Klux Klan, pentru ca incepuse sa fie folosita ca "Freedom School". La intoarcerea spre biroul CORE (Congresul Egalitatii Rasiale), cei trei au fost arestati si inchisi in inchisoarea din Neshoba. Dupa lasarea serii, cei trei au fost eliberati, dar au disparut fara urma.
Cand procurorul general Robert Kennedy a aflat de disparitia celor trei, l-a trimis pe Joseph Sullivan (de la FBI ) in Mississippi pentru a afla ce s-a intamplat. La 4 august 1964, agentii FBI au gasit trupurile intr-un dig de pamant, dar ancheta era departe de a fi incheiata.
In 13 octombrie 1964, un membru al Ku Klux Klanului, James Jordon, a marturisit agentilor FBI ca este vinovat de crime si a acceptat sa coopereze in cadrul anchetei. In cele din urma, 19 oameni au fost arestati si pusi sub acuzatie pentru violarea drepturilor civile ale celor trei. Printre acestia se aflau si ajutorul de serif Cecil Price si seriful Lawrence Rainey.
Pe data de 24 februarie 1967, judecatorul William Cox i-a eliberat pe 17 dintre cei 19 inculpati. Curtea Suprema de Justitie a respins hotararea judecatorului Cox si procesul a inceput in 11 octombrie 1967. Cele mai clare dovezi erau cele furnizate de James Jordon, care a luat parte la omoruri. Un alt barbat, Horace Barnette, a marturisit crimele, dar a refuzat sa depuna marturie in instanta.
Jordon a afirmat ca Price i-a eliberat pe Goodman, Schwerner si Chaney dupa ora 22, dar i-a retinut din nou pe un drum de tara ce ducea spre Lauderdale County. Cecil Price i-a dus pe cei trei intr-un defileu, unde i-a predat unor membri ai Ku Klux Klanului. Acestia i-au batut, dupa care i-au impuscat si ingropat in digul de pamant in care au fost gasiti dupa o luna si jumatate.
In 21 octombrie 1967, a fost pronuntata sentinta. Sase oameni au fost gasiti vinovati pentru privarea celor trei de drepturile civile si condamnati la inchisoare pentru perioade cuprinse intre 3 si 10 ani (James Jordon - 4 ani; Cecil Price - 6 ani). Seriful Lawrence Rainey a fost achitat.
Miscarea impotriva negrilor si-a continuat activitatea, ducand la izbucnirea unor revolte ale populatiei de culoare in peste 100 de orase americane. Framantarile s-au intensificat dupa asasinarea lui Martin Luther King, in aprilie 1968. Problema minoritatilor rasiale isi cauta in continuare rezolvarea.
Nu se stie ce steaguri si simboluri au fost folosite de Ku Klux Klan in secolul al XIX-lea. Materiale de propaganda si fotografii din anii '20 ai secolului trecut arata ca foloseau steagul american si un steag cu o cruce arzand. Steagul oficial al miscarii a devenit o panza alba pe care se afla o cruce neagra si, deasupra acesteia, un simbol reprezentand fie o flacara, fie o picatura de sange. Cateva grupari ale Klanului au inceput sa foloseasca - din anii '60 - steagul de lupta al Confederatiei Sudului (Crucea Sfantului Andrei). In mistica Klanului, un rol important il are arderea crucilor de lemn, pe care membrii gruparii le considera lumina lui Christos. Crucea aprinsa este insotita de o sabie reprezentand batalia impotriva dusmanilor caii crestine si un steag american. Ku Klux Klanul a adoptat simbolismul crestin in tot ritualul sau. In legatura cu baptismul, noii initiati sunt stropiti cu apa, pentru a fi curatati de influentele straine. Ambele rugaciuni, de deschidere si incheiere a ritualului de initiere, proclama ca "Viata in Christos este trasatura de caracter a membrilor Klanului".
Klanul a ramas una dintre organizatiile care proclama superioritatea rasei albe in sudul S.U.A., "specializata" in negarea drepturilor civile ale negrilor, evreilor si ale altor grupuri etnice, rasiale, sociale sau religioase. Membrii Klanului se opun, de asemenea, Bisericii romano-catolice, aderentilor si ierarhiei acesteia, precum si miscarii pentru sustinerea drepturilor homosexualilor.
Ku Klux Klanul de azi nu este omogen. El cuprinde mai multe factiuni, dintre care cele mai importante sunt American Knights of the Ku Klux Klan, Imperial Klans of America si Knights of the White Kamelia.
In ultimii ani, o organizatie si-a inceput existenta in Marea Britanie, dar Ku Klux Klanul britanic este o miscare fara o influenta reala. Canadienii au si ei Klanul lor, afirmat ca o organizatie ce se opune catolicismului, imigrantilor si franco-canadienilor.
Dezbinat in problema razboiului din Vietnam, poporul american a fost invrajbit si in problema integrarii rasiale. In ciuda legislatiei federale si a presedintilor democrati, situatia minoritatilor etnice nu s-a ameliorat in mod simtitor. Curentul de migrare a negrilor din Sud catre Nord se desfasoara in continuare si nu faciliteaza deloc aceasta integrare. Noii sositi in orasele Nordului sunt in majoritate saraci si se inghesuie in cartierele cele mai sarace.
Separatia, de fapt, exista in continuare, chiar daca nu mai este vorba de o segregatie legala, caci majoritatea albilor americani nu vrea sa locuiasca alaturi de negri si sosirea acestora intr-un cartier ii face pe primii sa-l paraseasca. Egalitatea pe planul salariilor nu este nici ea realizata, iar riscul de a deveni somer pentru cel de culoare este de doua ori mai mare decat pentru un alb.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=888

29 noiembrie 1929 - Amiralul Richard Byrd survoleaza Polul Sud

Amiralul american Richard Evelyn Byrd a fost unul dintre cei mai mari exploratori polari, ramas in istorie ca primul om care a zburat pe deasupra Polului Sud. Nascut pe 25 octombrie 1888, intr-o veche familie din statul Virginia, ai carei stramosi, conform traditiei, ar fi fost colonistul John Rolfe si legendara indiana Pocahontas, Byrd a absolvit un institut militar si si-a luat brevetul de aviator, specializandu-se in zborurile pe distante lungi, deasupra marilor si oceanelor. Pe 9 mai 1926, impreuna cu pilotul Floyd Bennett, el a zburat deasupra Polului Nord, fapt care i-a adus o notorietate instantanee in Statele Unite si totodata „Medalia de Onoare”, una dintre cele mai inalte distinctii americane.

Owen Wilson în pat cu manechinul Le Call

Gorganele amerindiene

Mound Builders, o denumire care desemneaza - un ansamblu de popoare amerindiene disparute inainte de venirea europenilor in zona orientala a SUA de azi si care se distinge prin constructia de tumuli (gorgane), piramide si efigii de animale uriase construite din pamant! Gorganele au inceput sa fie construite prin anul 1000 i.Ch., de-a lungul timpului, unele dintre acestea ajungand la o inaltime de 30 de metri.

In umbra marilor canioane

Chaco Canyon este un ansamblu compus din 3600 de situri arheologice aflate in sud-vestul SUA, in New Mexico, care apartin culturii anasazi. O raspântie comerciala si un centru religios care au atins apogeul in secolele IX-XIII. In 1907, Chaco Canyon devine monument national. Istoria poporului anasazi ramâne enigmatica, in conditiile in care nu exista documente scrise.Studiile arheologice permit totusi identificarea unor faze cronologice cu date aproximative. Aceasta regiune a fost ocupata intre anii 5500 i.Ch. - 400 d.Ch. de populatiile sohara. Anasazii s-au instalat in aceste locuri muntoase si semiaride in secolul VIII d.Ch. Dezvoltarea agriculturii, a culturilor de bumbac, in special, constructia de case din caramida arsa pe falezele marilor canioane sunt principalele lor preocupari.
Incepând cu anii 1300, anasazii se refugiaza in Valea Rio Grande si in centrul actualului stat Arizona, urmele lor disparând la sosirea europenilor. Cauzele acestui exod nu se cunosc. O schimbare a climei care ar fi amenintat recoltele? O erodare a solului? O crestere a densitatii demografice? Aparitia unor probleme politice? A unor razboaie care au ruinat regiunea? In absenta unor documente scrise e foarte greu sa se raspunda la aceste intrebari.
Situri arheologice
Parcul Chaco Canyon ocupa partea de sud-vest a platoului Colorado. Aici e situat situl Pueblo Bonito, in care se afla ruinele unor constructii, unele cu 4 si 5 etaje, piete, drumuri... Pietele, denumite kivas, au servit la un moment dat ceremoniilor religioase. Populatiile anasazi isi construiau o parte din sate in situri adapostite de impozantele faleze. Locuintele erau sapate in peretii giganticelor canioane, ceea ce le proteja de intemperii, de frig sau de canicula. Pe de alta parte, erau protejate in eventualitatea unor atacuri. Dezavantajul il constituia departarea de culturile agricole. Cei care le-au construit in aceste locuri inaccesibile au dat dovada de un curaj si o perseverenta iesite din comun, fara sa recurga la animale de povara si nici la unelte metalice!
Agricultori, artizani, armurieri
Societatea s-a dezvoltat ca urmare a dezvoltarii agriculturii si a mestesugurilor. Bumbacul, un produs vegetal de prima mâna, era folosit pentru paturi si vesminte. Erau folosite insa si alte fibre vegetale (yucca) sau materii de origine animala (piele, blana). Indienii purtau sandale si mocasini si probabil cizme adaptate la zapada iernii. Artizanii confectionau bijuterii (cercei, bratari, brose), piepteni din lemn, os, coral, piatra (turcoaz), instrumente muzicale (fluiere din os, de pilda) sau figurine de mici dimensiuni, dar mai ales obiecte de uz gospodaresc.
Cosuri din rachita, yucca, diverse obiecte din ceramica: boluri, urcioare, linguri etc., instrumente de tesut bumbacul, ace de cusut din os, frânghii. Nu lipseau, fireste, armele: arcuri, sageti, cutite din obsidian, topoare din fibrolit sau linonit. Cel mai mare centru comercial din Chaco Canyon, care in opinia unor istorici ar fi fost si un loc de pelerinaj pentru locuitorii din imprejurimi, era Pueblo Bonito, strabatut de drumuri ce legau aproximativ 100 de sate din bazinul San Yuan.

Istoria sclavilor africani reconstituita din scrisorile si poeziile negustorilor

Bomba pierduta care putea distruge America

Pe 26 aprilie 1986, statiile de supraveghere a mediului din mai multe tari europene inregistrau o crestere neobisnuita a nivelului de radioactivitate. S-a banuit inca de atunci ca sovieticii efectuasera un test nuclear sau suferisera un accident de aceasta natura. Timp de câteva zile, Moscova a tacut mâlc, pentru ca pe 1 mai, sa recunoasca socantul adevar: unul dintre reactoarele centralei atomo-electrice de la Cernobil sarise in aer, generând un urias nor radioactiv. A fost, fara indoiala, cel mai mare dezastru al erei nucleare. Dar putini stiu ca, in urma cu exact jumatate de secol, America a trecut pe lânga o catastrofa mult mai mare, tot din cauza unei erori umane.O mogâldeata neagra
Ziua de 22 mai 1957 parea sa fie una obisnuita pentru orasul Albuquerque, din statul New Mexico. Desertul nesfârsit, de dincolo de cladirile asezarii, a inceput sa se incalzeasca, sub razele puternice ale Soarelui, inca de la primele ore ale diminetii. Cu putin timp inainte de miezul zilei, un bombardier B-36, veritabila fortareata zburatoare, a aparut pe cer, deplasându-se parca in reluare si pregatindu-se sa aterizeze la Kirtland Air Force, o baza a aviatiei americane. La un moment dat, cei aflati la sol au vazut o mogâldeata neagra cazând din avion si apropiindu-se cu viteza de sol. S-a auzit o explozie seaca si apoi s-a lasat o liniste mormântala. Era ora 11:52 si America tocmai scapase de la o calamitate nucleara fara precedent. Era ziua ei norocoasa...
„Pe aici nu se trece”
Timp de multe decenii, nimeni n-a stiut ce se intâmplase lânga Albuquerque. Primele rapoarte despre aceasta „sageata frânta” - cum aveau sa fie numite incidentele nucleare din perioada Razboiului Rece - au aparut intr-un ziar local, in 1986. Atunci, articolele au fost intâmpinate cu o tacere suspecta de catre Pentagon, pentru ca duelul ideologic cu Uniunea Sovietica inca nu se sfârsise, in ciuda politicii liberale a lui Mihail Gorbaciov. Abia in urma cu câtiva ani, gratie prevederilor Amendamentului la Constitutie, privind dreptul la libera informare, documente referitoare la misteriosul incident au inceput sa fie declasificate.
Interesant e faptul ca nici macar localnicii din New Mexico nu avusesera habar, in tot acest timp, ca le trecuse glontul pe la ureche. Pentru ei nu era un secret ca, in cazul unui conflict cu rusii, Albuquerque ar fi fost una dintre primele tinte vizate, din cauza rolului detinut in productia, testarea si depozitarea de armament atomic. Se banuia ca Sandia Base, aflata la poalele muntilor Manzano, ar adaposti, in subsolurile sale, o importanta parte din arsenalul nuclear al Americii.
Garduri duble, electrificate, patrule cu câini de paza, soldati inarmati pâna-n dinti dadeau de inteles eventualilor curiosi ca „pe aici nu se trece”. La o suta de kilometri spre nord-vest se gasea „orasul atomic” de la Los Alamos, locul unde se crease prima bomba atomica si atunci, ca si acum, un important laborator de cercetare si productie pentru bombele atomice americane, menit sa asigure suprematia mondiala in fata sovieticilor.
A gresi este omenesc
In acea zi de mai, de la Biggs Air Force Base din Texas, pornise, indreptându-se spre baza de la Kirtland, un avion B-36, purtând in pântece, alaturi de echipajul de 13 militari, si ultima creatie a Razboiului rece: o bomba imensa, cântarind 21 tone si cu o putere apreciata la 10 megatone - cea mai distrugatoare arma creata pâna atunci de om. Bomba cu hidrogen, primul dispozitiv termonuclear ce putea fi lansat din avion, purta numele de cod Mark 17. Dintre cei aflati la bord, doar comandantul, locotenent-colonel Richard Meyer, un veteran al celui de-al doilea razboi mondial si inca doi ofiteri, stiau ce „monstru” transporta, restului echipajului i se spusese ca este un zbor de rutina, pentru transportul unui „atelaj”.
Procedura standard in asemenea misiuni impunea indepartarea manuala a dispozitivelor ce asigurau fixarea bombei de cala avionului, pentru a evita eventualele accidente declansate de defectarea aparaturii de la bord. De obicei, un membru al echipajului, in acest caz navigatorul, locotenent Bob Carp, la decolare si aterizare trebuia sa se aplece asupra bombei, lungi de aproape 8 metri, ce parea o balena tolanita in interiorul avionului, si sa se opinteasca din rasputeri, pentru a debloca levierul care asigura prinderea bombei.
Atunci când avionul coborâse la altitudinea de 600 de metri si se pregatea de aterizare, Carp si-a ocupat postul. Totul parea sa fie o procedura de rutina, totul se desfasura conform instructiunilor, când a aparut imprevizibilul. Din cauza unei turbulente atmosferice, avionul s-a inclinat intr-o parte si, dezechilibrându-se, ofiterul s-a agatat, in cadere, de levierul bombei, aplecându-se asupra lui cu toata greutatea.
Iesita din „chingi”, uriasa arma, capabila sa rada absolut toate constructiile umane, pe o raza de zeci de kilometri, s-a napustit spre usile prin care ar fi trebuit aruncata, in caz de atac nuclear, si le-a zdrobit, pur si simplu, cazând din avion. Eliberata de imensa povara de 21 tone, aeronava s-a ridicat instantaneu, aproape 500 metri, inainte ca pilotii sa poata recapata controlul asupra mansei.
„Stiu ca pare o scena demna de filmele de comedie, dar chiar asa s-au intâmplat lucrurile”, spune Carp, acum un prosper om de afaceri in San Francisco. Un alt martor ocular, operatorul radar Jack Resen isi aminteste ca imediat dupa caderea bombei, comandantul, Carp, s-a ridicat si a inceput sa tipe atât de tare incât acoperea si huruitul motoarelor: „N-am atins nimic! N-am atins nimic!”. Al doilea operator radar, George Houston, a anuntat imediat turnul de control din Kirtland: „Am scapat o bomba cu hidrogen!”.
Totul e bine când se termina cu bine
Bomba a cazut cu o viteza ametitoare, dar altitudinea redusa la care avionul se afla nu a fost suficienta pentru deschiderea parasutei menita sa-i incetineasca prabusirea. A fost elementul-cheie, care a salvat lumea de la un dezastru incomparabil mai grav decât cel de la Cernobil. Specialistii opineaza ca, daca incidentul s-ar fi produs cu doar câteva sute de metri mai sus, bomba ar fi explodat in aer, la mica distanta de sol, generând un apocalips in miniatura.
Asa, la ciocnirea cu solul nisipos al desertului, ea a produs doar o explozie minora, atunci când explozibilul conventional aflat in interior a fost detonat de socul izbiturii. Totusi, explozia nu a fost suficient de puternica spre a produce o reactie in lant care ar fi antrenat si incarcatura atomica. La doar trei ore de la accident, a fost formata o comisie din cadrul Armed Forces Special Weapons Project, pentru recuperarea focosului nuclear si curatirea zonei.
Membrii comisiei au gasit, la fata locului, un crater larg de noua metri si adânc de 4 metri, produs pe un teren viran, ce apartinea Universitatii New Mexico. Analizele efectuate au dus la detectarea unui nivel minim de radiatii in regiune, nivel considerat deloc periculos pentru fiintele vii. Dupa ce s-a facut o ancheta interna, in doar câteva zile, privind responsabilitatea incidentului, nimeni nu a fost pedepsit si dosarul „bombei pierdute” a fost inchis, pentru urmatoarele trei decenii...
Curiosii au ocazia sa vada arma respectiva (lipsita, desigur, de focosul nuclear, la Muzeul Atomic deschis in incinta fostei baze militare de la Kirtland. Alaturi de ea, alti „monstri” - inclusiv copiile „Baietasului” si „Grasunului”, bombele aruncate asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki, ca niste avertismente mute adresate viitorului, pentru ca povestea Razboiului Rece, unul dintre cele mai absurde conflicte din istoria omenirii, sa nu se mai repete...

Comoara din El Dorado

http://www.click.ro/articole/comoara-din-el-dorado/28348

Povestea născută încă din secolul XV, după cucerirea continentului Sud American de către armatele conchistadorilor, mai reuşeşte şi astăzi să înfierbânte minţile căutătorilor de comori. Este şi normal, având în vedere faptul că tonele de metal preţios cu care ultimul rege băştinaş a coborât în pântecul pământului sunt atestate în inscripţiile descoperite recent la San Bartolo, în Guatemala.

Când conchistadorii Francisco Orellana şi Gonzalo Pizzaaro au început în 1541 expediţia dezastruoasă din inima junglei Amazoniene, se spune că ultimul rege indian ar fi luat cu el câţiva supuşi loiali şi ar fi intrat în adâncurile pământului împreună cu legendara comoară mayaşă. Timp de secole, mii de căutători de comori şi-au găsit sfârşitul în Bazinul Amazonian în căutarea tezaurului.

Sute de hărţi mai mult sau mai puţin reale au circulat de-a lungul vremii, localizând Oraşul Aurului în cele mai nebănuite colţuri ale "iadului amazonian". Cert e că temerarii căutători de comori nu s-au mai întors niciodată din junglă. Să fi fost ei ucişi de paznicii comorii din El Dorado? Localnicii sunt convinşi că da. Fascinaţi de uriaşele sculpturi din aur, expuse la Muzeul Aurului din Bogota, Columbia, arheologii conduşi de profesorul William Saturno au reuşit să scoată la iveală unul din cele mai importante vestigii maya de până azi: piramidele de la San Bartolo.
Conform primelor investigaţii, situl arheologic este considerat drept cel mai mare centru religios şi cultural al civilizaţiei dispărute. Conform datelor extrase din inscripţii şi desenele murale de aici privind comoara maya, arheologii nu pot spune decât că ea a existat cu adevărat. Dar unde se află şi cine sunt apărătorii ei, rămâne încă un mister.
Cu atât mai mult cu cât legenda spune că "ultimii indieni, devotaţi regelui, s-au retras sub pământ pentru a păzi comoara peste veacuri". Se spune că au existat temerari care au ajuns până aproape de munţii de aur, dar şi-au găsit sfârşitul sub o ploaie de suliţe venite ca din senin sau sub avalanşe ucigătoare de bolovani. Şi asta pentru că "aurul blestemat trebuie să rămână pe pământul mayaşilor".