ISTORIE=ROMANIA

Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului Adevărul, a fost poliţist
Mare luptător pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi partizan înfocat al lui Cuza, Alexandru Beldiman a avut, cu bunele şi cu relele sale, un rol important în istorie Căpitanul de istorie Florin Şinca îl găseşte pe Beldiman ca fondator al Adevărului, ziar care încă din primul an de viaţă, 1888, avea să fie "interzis zilnic" din cauza "programului republican" şi a "naţionalismului antidinastic". Din nefericire, prin ignoranţa sa, ca prefect al poliţiei, Beldiman a contribuit la detronarea celui pe care l-a slujit cu credinţă: Alexandru Ioan Cuza.
Potrivit cercetărilor lui Octav George Lecca, familia Beldiman este de origine ardelenească, numele avându-şi obârşia într-un conte Beldi, care ajunge stăpân peste satul Amanul. Adăugat celui al satului, numele familiei devine astfel Beldiman.
Alexandru Beldiman se naşte în Iaşi, la 30 decembrie 1832. În anul în care Anghel Saligny întrebuinţa în premieră mondială betonul armat, când se inaugura Ateneul Român şi când - cu ,,binevoitor’’ ajutor rusesc - au loc răzmeriţele ţărăneşti, el fondează la Bucureşti ziarul Adevărul (,,Adevărul’’), al cărui prim număr vede lumina tiparului la 15/27 august 1888. Este şi anul în care ziarul era „interzis zilnic", întrucât avea ,,un program republican şi un naţionalism mai mult antidinastic’’. Cotidianul va apărea până în 1916, când, din pricina intrării ţării noastre în război, îşi întrerupe apariţia. Se va relua din 1919 până în 1937 şi din 1946 până în 1951.
„O crimă de stat, răscoala sătenilor"
Fondatorul Adevărului a fost căsătorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, cu care a avut doi fii: Edmond (ofiţer şi prefect de Dâmboviţa) şi Alexandru (născut în 1885, ajuns ambasador la Berlin între 1896 şi 1916 şi delegat al României la Comisia Internaţională a Dunării). Din cei patru copii ai acestuia din urmă, unul a fost Victor (1888-1946), publicist, a cărui strănepoată, Ruxandra A. Beldiman (n. 1973), este azi istoric de artă.
În memoria fostului ziarist, mica stradă dintre intrarea în Poliţia Capitalei (str. Eforiei) şi b-dul Regina Elisabeta îi poartă numele. Dacă am prelungi-o prin faţa Cercului Militar Naţional, ar da în uliţa Sărindarului, unde a fost sediul Adevărului, strada având acum numele fostului său tovarăş, Constantin Mille. Alături de numeroase articole, Alexandru Beldiman a publicat în 1889: ,,O crimă de stat, răscoala sătenilor din primăvara anului 1888’’ şi ,,Chestiunea porturilor france’’. A locuit pe str. Romană nr. 42 şi a murit la 17 noiembrie 1898, fiind îngropat la Ciorogârla.
Ca prefect de poliţie - „o nulitate absolută"
La numirea în importanta funcţie de prefect de poliţie avea doar 34 de ani! Locotenent-colonelul Eugène Lemy, şeful Misiunii Militare Franceze în ţara noastră, îl caracteriza elocvent: ,,O nulitate absolută’’. Poate şi pe seama tinereţii sale şi, evident, a lipsei de experienţă, poate fi pusă ignorarea cu desăvârşire a actelor pregătitoare săvârşite de către complotişti, în vederea loviturii de stat din noaptea de 11 februarie 1866. Considerăm că de o trădare nu poate fi vorba. Beldiman a fost un mare luptător pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi un ,,partizan înfocat al lui Cuza’’.
Ştim foarte puţine despre activitatea poliţienească de o jumătate de an a lui Beldiman. Oricum, după 11 februarie, nu va mai avea tangenţe cu activitatea poliţienească. Îi urmase în funcţie lui Mişu Marghiloman, dar, în privinţa succesorului, sursele documentare sunt contradictorii: potrivit lui Th.C. Văcărescu, a fost schimbat cu G.M. Ghica; după G.A. Tacid, a continuat să fie prefect până la 15 iulie, ceea ce-i desigur un nonsens. În noaptea cu pricina, căpitanul Ipătescu de la Regimentul 7 Infanterie îl va aresta pe însuşi prefectul poliţiei, alături de el picând în plasa conspiratorilor ceilalţi membri ai camarilei: N. Pisoschi, I. Lambrino, Baligot de Beyne.
În orice caz, este cert că, în noaptea detronării, Cuza este suit în trăsura unui neica-nimeni (apropiat al lui C.A. Rosetti!) şi sechestrat într-o casă de lângă Colţea. Constantin Ciocârlan este numele său şi pentru această faptă de ,,mare bravură’’ liberalul va căpăta plocon funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei în chiar anul detronării, pentru nici patru luni (16 iulie – 18 noiembrie).
Se pregăteşte ceva, dar prefectul nu ştie
Chiar în noaptea loviturii de stat, pentru a înşela vigilenţa Poliţiei Capitalei, Maria Rosetti va organiza o recepţie, în care unii cunoscători ai complotului aveau misiunea de a-i ţine ocupaţi cu jocul de cărţi şi alte asemenea preocupări şi pe unii ofiţeri care ar fi putut constitui o piedică în calea săvârşirii actului detronării. Se spune că însuşi Al. Beldiman participa la petrecerea ţinută în casa lui C.A. Rosetti.
Trebuie să spunem că, la vremea detronării, col. Zefkari, comandantul Garnizoanei Bucureşti, avea ,,poliţia garnizoanei", iar Beldiman, ,,poliţia uliţei". Pe 11 februarie 1866, până pe la ora 10 seara, prefectul colindă mahalalele cele mai populate, căutând germenii răzmeriţei de care se tot zvonea. Nu i-a găsit, peste tot domnind ,,liniştea cea mai mare". Către ora 22 se întoarce la Poliţia Capitalei, unde se întâlneşte cu comisarii-inspectori de vopsele (sectoare) şi cu comandanţii sergenţilor de oraş (viitorii gardieni publici, actualii agenţi de ordine publică). Este primit apoi de Cuza, pe care-l asigură ,,că o revoluţiune în Bucureşti sau în ţară este imposibilă". De fapt, după cum a scris poliţistul V. Daşchevici, Beldiman s-a dovedit ,,cu totul străin de rolul proeminent ce-l are prefectul Poliţiei Capitalei".
Actul abdicării, semnat de Cuza pe spinarea altuia
Parcă dornic de a-şi îndeplini promisiunea de la încredinţarea domniei, aceea de a lăsa tronul atunci când ţara i-o va cere, în seara zilei de 10 februarie, Cuza îl primeşte cu mare greutate pe Gheorghe Dogărescu, un trimis al lui Cezar Bolliac, gazetar de la ,,Trompeta Carpaţilor’’, pentru a-l anunţa pe domnitor despre un complot. Cum era şi firesc, domnitorul îi cere informaţii lui Beldiman. Prefectul îl asigură că situaţia este sub control, liberalii şi conservatorii aflându-se – după anemicele sale informaţii – unii la bal, alţii la concert şi ceaiuri dansante. Totodată, prefectul Poliţiei Capitalei, după ce face un rond nu prea departe, pe la biserica Kretzulescu (unde se afla chiar un punct de observaţie al complotiştilor), găseşte de cuviinţă să ordone tăierea frânghiilor de la clopotele bisericilor! Cu alte cuvinte, nu se trag clopotele, nu se adună oameni la palat, nu există răzmeriţă, deci situaţia este sub control. Aşa încât a fost o bagatelă pentru cei cinci ofiţeri să intre în dormitor şi, după ora patru, chiar pe spatele unuia, îşi va iscăli Cuza actul abdicării. Agentul de pază al domnitorului dormea pe o sofa!
Prea multe servicii de informaţii
Sunt multe cauzele detronării: veroasa camarilă, complotiştii, influenţa externă şi însuşi domnitorul, despre care s-a spus că a făcut în şapte ani ce n-a reuşit Carol I în cea mai lungă domnie din istoria noastră (10 mai 1866 – 27 septembrie 1914). Cuza a fost un deschizător de drumuri şi a mai făcut dovada demnităţii la abdicare, ceea ce-i lucru rar.
Dintre cei aflaţi în treabă nu poate fi scos şeful Poliţiei Bucureştilor, Alexandru Beldiman. Cu mai multe ,,servicii de informaţii’’ (Serviciul Siguranţei, condus de Ion G. Valentineanu; Serviciul de Informaţii al Armatei, comandat de col. Slăniceanu; serviciul informativ al lui Librecht, un adevărat ,,stat în stat’’; cel de inspiraţie masonică al unor liberali; structura secretarului Baligot de Beyne), Cuza va ajunge cu complotiştii în dormitorul împărţit nu cu soţia sa, ci cu Maria Obrenovici.
Semn al importantei contribuţii, comandantul gărzii, maiorul Dimitrie Lecca, va fi numit imediat după detronare ministru de război, e adevărat doar pentru câteva luni. Cu privire la acesta, Alexandru Cuza, unul dintre cei doi fii ai fostului domnitor, avea să declare: ,,Nu-mi este permis să fac parte dintr-o adunare prezidată din nou de acel nelegiuit care a trădat pe domnitorul încredinţat pazei lui’’. Două grade ,,primise’’ Lecca de la domnitorul său şi totuşi nu s-a dat la o parte din a-l trăda.
Din punct de vedere al modului de acţiune al poliţiei lui Beldiman, părerile sunt antagonice: lamentabilă – în cazul în care continuarea domniei ar fi fost benefică pentru ţară; conformă cu spiritul momentului, cu evoluţia istorică – în caz contrar. Dacă o admitem pe prima, e vorba de o crasă incompetenţă; pentru a doua, de înscriere a comportamentului poliţiei în acţiunea generală a populaţiei. Numai că majoritatea românilor nu era de acord cu detronarea. Evenimentele istorice nu sunt însă de multe ori opera poporului, ci a unei mâini de oameni.
Domnul Unirii a murit departe de ţară, în oraşul german Heidelberg, doar şapte ani mai târziu, la 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani. Noua putere de la Bucureşti nu-i mai permisese să revină în ţară, de teama simpatiei de care se bucura. Înmormântat cu mare alai ţărănesc la Ruginoasa, în al Doilea Război Mondial, rămăşiţele pământeşti vor fi strămutate la frumoasa biserică Trei Ierarhi din Iaşi.

După ce am vorbit de atâta trădare ofiţerească, o întâmplare vine să ne însenineze, reamintindu-ne că întotdeauna, indiferent de regimuri politice, vor exista şi ofiţeri a căror onoare să fie mai presus de orice pe faţa pământului. După ce trimite un grup de ofiţeri către Locotenenţa Domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu, col. Nicolae Haralambie), pentru a se lămuri cu privire la situaţia de fapt de după detronare, colonelul Ioan Solomon se înfăţişează chiar el înaintea acestora, spunându-le ,,…că ar considera onoarea lui militară întinată şi pătate epoletele sale, dacă ar rămânea un moment în Armată, în urma trădării săvârşite de unii ofiţeri, faţă de domnul şi suprema lor căpetenie’’. Şi rostind acestea, trage sabia din teacă şi depune crâmpeiele în faţa înmărmuriţilor membri ai Locotenenţei. Alexandru Beldiman
Se naşte în Iaşi, la 30 decembrie 1832. A fost căsătorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, cu care a avut doi fii: Edmond (ofiţer şi prefect de Dâmboviţa) şi Alexandru. Fondează la Bucureşti ziarul Adevărul , al cărui prim număr vede lumina tiparului la 15/27 august 1888. La numai 34 de ani devenea prefect al poliţiei, în timpul mandatului său domnitorul Alexandru Ioan Cuza fiind detronat.
Până la moartea sa, Alexandru Beldiman a dus o înverşunată campanie împotriva dinastiei «de Hohenzollern»
G.A. Tacid, 1905

Familia Huniazilor este mai apreciata in lume decat In Romania
Pe urmele Corvinestilor in Ungaria
http://www.romanialibera.ro/a90350/pe-urmele-corvinestilor-in-ungaria.html

Cuptor roman descoperit langa AzomuresArheologii mureseni au salvat in ultimul moment un important vestigiu arheologic situat in vecinatatea Combinatului Chimic Azomures din Targu-Mures. Este vorba despre un cuptor roman din secolele II-III, care, fara interventia arheologilor, ar fi fost distrus de buldozerele si excavatoarele angajate sa transforme terenul in parc auto.
"Am descoperit urme de chirpici si cioburi. I-am rugat sa delimiteze zona in care am gasit aceste lucruri si sa nu mai intervina", a declarat ieri Coralia stefan, arheolog muzeograf la Muzeul Judetean Mures. "Este destul de plauzibila ideea ca este contemporan cu asezarea romana de la Cristesti, care era o asezare de olari. Am gasit tigle cu stampila trupei care era cantonata undeva in zona", a mai spus arheologul muresean.

Romanii au invatat sa aranjeze licitatii de la Franz Josef
Istoricii arata ca marile scandaluri financiare nu au aparut dupa Revolutie si ca inaintasii nostri erau cel putin la fel de indeminatici in a da si a lua spagi. Studiu de caz: contractele de cai ferate din Imperiul Austro-Ungar, comparat cu afacerea Bechtel.

Poliţia Română a participat la înfiinţarea INTERPOLULUIRomânia a contribuit la constituirea organizaţiei de luptă împotriva criminalităţii internaţionale în 1923, când Direcţiunea Generală a Poliţiei era condusă de dr. Eugen Bianu „Căpitanul de istorie" continuă seria articolelor despre trecutul Poliţiei Române. Aflăm astăzi că ofiţerii români, care îşi vor sărbători ziua instituţiei pe 25 martie, au pus bazele luptei împotriva criminalităţii internaţionale împreună cu reprezentanţii poliţiilor occidentale în perioada interbelică. Mai exact în 1923, România a devenit membru fondator a INTERPOL.
Începuturile existenţei unei organizaţii mondiale de luptă împotriva criminalităţii pot fi considerate chiar precedând prima conflagraţie mondială, în anul 1914, când, în zilele de 14-17 aprilie, în Principatul Monaco, are loc o Conferinţă internaţională a poliţiştilor şi magistraţilor din 15 ţări, printre care şi România, prin reprezentantul său, Romulus P. Voinescu, inspector în Siguranţa Generală a Statului. Invitaţia a venit din partea prinţului Albert I de Monaco (Albert Honoré Charles Grimaldi, 1848-1922). Doi ani mai târziu, un congres similar s-a ţinut la Bucureşti.
După un drum anevoios, marcat şi de Primul Război Mondial, în primele zile ale lui septembrie 1923 avea loc, la Viena, un Congres Internaţional de Poliţie, care, prin participanţi, îşi propunea combaterea criminalităţii internaţionale, organizarea unor birouri de siguranţă ,,cu atribuţia de a răspunde nevoilor de urmărire de la stat la stat’’ şi – foarte important! - ,,organizarea poliţiei internaţionale’’. Dar propunerea de bază – şi anume aceea a creării unei Comisii Internaţionale de Poliţie Criminală (CIPC sau ICPC) – a venit din partea şefului poliţiei din Austria, dr. Johannes Schöber.
Printre reprezentanţii celor 27 de state prezente la congresul din 1923 s-a numărat şi dr. Eugen Bianu, din Direcţiunea Generală a Poliţiei. Datorită prestigiului profesional de care se bucura, poliţistul român, director general al Poliţiei de Siguranţă, a fost ales timp de două mandate în funcţia de vicepreşedinte al Comisiei. Un larg ecou a găsit propunerea delegatului austriac Schultz de a crea un birou internaţional de poliţie, ,,care să stea la dispoziţia tuturor poliţiilor, cu relaţiuni şi informaţiuni de specialitate’’, în timp ce propunerea lui Mihail Bankous (Iugoslavia), de a se crea ,,un corp special de ataşaţi de poliţie pe lângă fiecare legaţie’’, a găsit adept doar pe delegatul Italiei, Comendatore Calabrez. Printre alte teme aduse în discuţie s-au numărat: crearea unui cod telegrafic internaţional pentru poliţie, combaterea traficului de femei, a falsului de bancnote, a furturilor din hoteluri.
Specializări în Occident
Aşadar, anul 1923 este considerat anul înfiinţării INTERPOL-ului (CIPC), România fiind membru fondator. În acest context al participărilor internaţionale nu trebuie uitat că, în perioada interbelică, Direcţiunea Generală a Poliţiei (IGPR de azi) trimitea ofiţeri la specializare în Occident. Aceştia, odată întorşi în ţară – element esenţial! –, puneau în aplicare ceea ce au învăţat acolo. Poliţia Română întreţinea un schimb de publicaţii cu Occidentul (de exemplu, în 1922 trimitea revista ,,Paza’’ şi primea revistele ,,Siguranţa publică Viena’’ şi ,,Police Criminelle Internationale’’), aveau loc o serie de întâlniri, iar în publicaţiile de specialitate româneşti erau prezentate realizările poliţiştilor europeni.
Tot în seria contactelor internaţionale, în perioada 27-30 septembrie 1926 se desfăşoară la Berlin Congresul Internaţional al Poliţiştilor, la care România a fost reprezentată de Traian Puticiu, prefectul Poliţiei Satu Mare. Au participat poliţişti din Egipt, SUA, Argentina, Bolivia, Brazilia, Bulgaria, China, Danemarca, Anglia, Estonia, Finlanda, Grecia, Olanda, Irlanda, Austria, Suedia, Spania, Cehoslovacia, Turcia, Ungaria şi, fireşte, ţara-gazdă, Germania.
Acelaşi Eugen Bianu avea să conferenţieze şi la Congresul Asociaţiei ,,Poliţiei Internaţionale’’ ţinut la Montreal, Canada, în zilele de 25-27 octombrie 1937.
Întâlniri internaţionale la Bucureşti
Doar un an mai târziu, mai precis în perioada 7-12 iunie 1938, cu participarea preşedintelui Otto Steinhäusl, la Bucureşti s-a desfăşurat Sesiunea a XIV-a a CIPC. Din partea română au participat: ministrul de interne Armand Călinescu şi subsecretarul de stat, generalul Gabriel Marinescu. Lucrările – la care au participat delegaţi din 23 de ţări - s-au ţinut în sala de festivităţi a Palatului Prefecturii Poliţiei Capitalei.
Comisia Internaţională de Poliţie Criminală şi-a ţinut al IX-lea congres la Viena, în clădirea cu sediul în Maria Theresien Strasse 19. În mesajul trimis la 16 martie 1939, preşedintele poliţiei austriece şi preşedinte al CIPC, Otto Steinhäusl, scria poliţiştilor români: ,,Confirmând primirea primului număr al revistei «Poliţia Românească», vă mulţumesc pentru atenţiunea deosebit de amabilă de a-mi fi expediat această publicaţiune. Consider revista «Poliţia Românească» ca o creaţiune importantă, a cărei apariţie se datorăşte multiplelor dumneavoastră cunoştinţe de specialitate, neobositului spirit de grijă pentru toate şi idealismului profesional. Cu cele mai distinse salutări şi deosebită stimă, rămân al dumneavoastră, ss. Steinhäusl’’. Cu referire la o altă revistă poliţienească - ,,Poliţia Română’’ -, Dr. Oskar Dressler, secretar general al CIPC, scria: ,,Cu apariţia ei, faceţi un serviciu remarcabil poliţiei frumoasei dumneavoastră ţări şi în acelaşi timp poliţiilor tuturor ţărilor civilizate’’.
Retragerea din Interpol
După decesul preşedintelui CIPC Otto Steinhäusl (1940), preşedinte a fost ales D. Heydrich şi, în mod firesc, centrul de greutate al organizaţiei se mută în Germania (1942). În condiţiile deosebit de vitrege ale războiului, România nu mai participă la lucrările CIPC, iar în 1950, se retrage oficial din INTERPOL (denumirea datează din 1956) şi ca urmare a radicalei schimbări politice (de la 23 ianuarie 1949 avem Miliţia Populară). Fireasca reintrare în organizaţie o înregistrăm la 10 ianuarie 1973, în condiţiile ,,dezgheţului’’ politic de la Bucureşti.

Din 1989, sediul INTERPOL este în oraşul francez Lyon, iar a XIII-a Conferinţă Regională Europeană s-a desfăşurat la Sinaia, în mai 1994, cu participarea a 134 de poliţişti din 43 de ţări, onorându-ne cu prezenţa inclusiv secretarul general Raymond Kendall (Marea Britanie) şi preşedintele Eriksson Björn (Suedia). În prezent există 186 de ţări membre ale INTERPOL, iar secretar general este americanul Ronald K. Noble. Mai trebuie amintit că, din 1996, Poliţia Română este membră a Asociaţiei Internaţionale a Şefilor de Poliţie. Poliţistul să ştie că nu are şi nu trebuie să aibă alt judecător decât legea şi conştiinţa lui
D.R. Ioaniţescu, subsecretar de stat la Interne, 1929
Poliţia se sărbătoreşte de Bunavestire
Prin articolul 50 din Legea 218/2002 (Legea poliţiei), data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române. În calendarul creştin-ortodox, la 25 martie este Buna Vestire sau, aşa cum spuneau bunicii noştri, după denumirea slavonă, ,,Blagoveştenia’’ - ziua în care Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria naşterea pruncului Iisus.
Drapelul Agiei era confecţionat din mătase de culoarea galben-crem şi avea dimensiunile 2,1 m x 2,4 m, prăjina având 3,6 m. Pe o faţă se afla un chenar de aur cu o ghirlandă de asemenea din aur. În interiorul acesteia se afla o acvilă cruciată neagră, care se sprijinea pe un munte verde. Ghirlanda este timbrată cu o coroană regală, iar în spatele ei se încrucişează: tuiuri, drapele, buzdugan, stindarde, lănci, săbii, puşti, topoare, tobe. Sub acvilă se afla următoarea inscripţie scrisă cu caractere chirilice: ,,Făcutu-s-au acest steag al Agiei la petrecerea domnilor dintre pământeni ai Ţării Româneşti de Măria Sa Grigorie Ghika voevod, cu anii 1822, prin epistasia dumnealui vel Aga Mihăiţă Filipescu’’. Sub inscripţie se afla o balanţă, iar în colţurile se sus ale steagului se aflau Luna şi Soarele. Pe cealaltă faţă a drapelului sunt reproduse aceleaşi obiecte, cu excepţia interiorului ghirlandei, care înfăţişează scena Bunei Vestiri. (P.V. Năsturel, Steagul. Stema Română. Însemnele Domneşti. Trofee, 1903).

Florica Dimitrescu - Un eveniment în istoria culturii românesti
http://www.romlit.ro/www/texte98/rl847eve.htm

1907

Exact cu 100 de ani în urma, cam în aceasta perioada, mamaliga "a explodat" violent într-unul din satele prapadite ale Moldovei de atunci. În satul Flamînzi (denumire toponimica în perfecta consonanta cu realitatea) a izbucnit rascoala, care în curînd s-a transformat în ample miscari revendicative, taranesti. A curs multa cerneala despre aceste evenimente. S-au dat o multime de date mai mult sau mai putin veridice. De aceea, ma simt obligat sa fac înca din capul locului unele precizari: nu sînt istoric, nu sînt un mare erudit, nu am vederea si mintea înrobite unei anumite doctrine politice. Sînt un simplu cetatean, si deci, tot ceea ce voi spune rog a fi considerate drept simple si foarte sincere reflectii pe marginea acestui eveniment social-istoric. Stiu de la altii ca în acea vreme în România, mai ales în agricultura, înca tronau, relatiile de tip feudal, cu întregul cortegiu de nenoriciri ce apasau pe grumazul bietilor tarani. Totodata, fusesera uitate destul de repede faptele vitejesti pe care ei le savîrsisera în Razboiul pentru Independenta. Multi dintre ei înca îsi oblojeau ranile capatate în lupta, iar altora le albeau oasele pe tarîmuri straine, fara a avea parte de-o lumînare la cap. Astfel ca, peste saracia si mizeria în care se aflau în primavara lui 1907, se asezau botjocura si robia în care îi înregimentasera marii latifundiari. Asa stînd lucrurile, nemaiputînd suporta nelegiuirile si foamea, si-au facut cruce, au pus mîna pe coase, bîte si topoare si s-au rasculat.

Dezlantuiti, au facut prapad: au dat foc la conace boieresti, au golit magaziile cu cereale, au vandalizat si chiar cu facut si ceva victime în rîndul stapînitorilor. Speriati la culme, conservatorii, aflati atunci la guvernare, cedeaza puterea în favoarea liberalilor. Acestia cer ajutorul lui Carol I, care nu întîrzie sa li-l dea, uitînd ca independenta de stat obtinuta în 1878 se datoreaza într-o proportie covîrsitoare tocmai acelor rasculati. Armata primeste ordin sa intervina brutal. Cîteva sate sînt rase cu tunul, se trage fara mila în rasculati, iar mii dintre ei sînt batuti crunt si azvîrliti în ocna, unde aveau sa zaca ani si ani de zile. Slabiti, neînarmati, neavînd o strategie anume, taranii sînt înfrînti si decimati. Pe atunci, România avea o populatie cam de 16-17 milioane de suflete. Statisticile cu privire la pierderile din rîndul taranimii vehiculeaza cifra de 11 mii de morti. Sa zicem ca n-au fost atîtia morti, sa zicem ca au fost ceva mai putini. Dar totusi... au fost mii... La o asa populatie, a fost cel mai mare genocid din zbuciumata noastra istorie, întreprins împotriva celor care au asigurat, înca din negura vremii, neatîrnarea, au asigurat dainuirea datinilor strabune, a credintei crestin-ortodoxe si au adus independenta, oferind premizele dezvoltarii unui stat pe concepte mult superioare, din punct de vedere economic. Întotdeauna cocosat de truda, cu palmele batatorite, zdrentaros, analfabet, cu fata arsa de soare, taranul nostru a supravietuit prin veacuri datorita plugului si sabiei. La icoana se-nchina cînd pleca la lupta sau mergea ca sa-si lucreze peticul de pamînt, cu plugul îsi asigura cele necesare traiului auster, iar cu sabia a asigurat perpetuarea neamului si a granitelor. Copilaria mi-am petrecut-o la tara, acolo unde, dupa cum spunea poetul Blaga extraordinar de frumos, "s-a nascut vesnicia".

A fost marele noroc al vietii mele. Am fost educat profund crestineste de catre buniimei parinti, preotul Iliescu mi-a dat an de an Sfînta Împartasanie si m-a povatuit sa fiu bun atît cu oamenii, cît si cu necuvîntatoarele, oricare-ar fi ele, si m-a povatuit sa ma rog în fiecare zi la Dumnezeu, iar domnul Baranga, învatatorul, mi-a pus în mîna condeiul si m-a ajutat sa patrund în fascinanta lume a literelor si, totodata, sa le deslusesc întelesul. Acolo, la tara, am cunoscut adevarata identitate a taranului nostru si am ascultat cu sufletul la gura pe Balosache tiganul, ciobanul satului, nestiutor de carte, dar o adevarata enciclopedie de pilde si evenimente. Traia în saracie lucie, dupa ce el, împreuna cu trei frati, luptase în 1916, întorcîndu-se singur, cu doua schije-n picior, drept amintire. Acolo, la tara, am învatat datinile, atît cele religioase, cît si cele laice, acolo am înteles cît de greu se obtine pîinea cea de toate zilele si cîta modestie plina de evlavie salasluieste în sufletul taranului. Acolo, la tara, am învatat sa întîmpin, cu o bucurie si emotie greu de exprimat în cuvinte, Sarbatorile Ortodox-Crestine si sa le petrec alaturi de cei dragi. Acum, dupa ce am acumulat un important numar de ani de viata, ma-ntorc adesea cu gîndul la acele momente fascinante ale existentei mele si nu pot sa nu-mi pun o întrebare plina de dramatism: oare cînd, de-a lungul trecerii vremii, a avut taranul o îndreptatita perioada de glorie? Niciodata! În schimb, a fost cea mai ieftina si totodata cea mai sigura carne de tun folosita de cei aflati la Putere. Dati-mi voie sa recapitulez putin: taranul a adus Independenta de Stat a României. El, si nu Carol I. Regele ar fi ajuns sa spele papucii auriti ai Pasei daca nu ar fi fost taranul. El, taranul, a contribuit la înfaptuirea Marii Unirii din 1 Decembrie 1918. El, taranul, si-a adus contributia primordiala si-n al doilea razboi mondial. Ce-a primit în schimb? Batjocura, întuneric social, saracie si umilinte, pentru ca în timpul regimului comunist sa-i fie dat sa parcurga cea mai dramatica si cea mai neagra perioada din milenara-i existenta: colectivizarea fortata care-l dezradacineaza de ogorul strabun si totodata impunerea de-a se lepada de traditiile mostenite. Da, i-a fost luat ogorul, dar traditiile le-a pastrat cu sfintenie în suflet, contribuind din plin la pastrarea identitatii întregului Neam Românesc. A plîns, s-a îmbolnavit de inima rea, a scrîsnit din dinti si-a trait cu speranta desarta ca, într-o zi, vor veni americanii si-l vor salva din ghearele rosii. Dupa evenimentele din '89 a sperat ca în sfîrsit a venit si vremea lui, contînd pe promisiunile sforarilor ce s-au perindat, rînd pe rînd, la Putere. A fost din nou mintit si, din pacate, este în continuare înselat. Este adevarat, i s-a restituit pamîntul, dar... cum sa-l munceasca, în conditiile în care costurile sînt aberante, în contrast cu posibilitatile lui materiale. Asa ca asistam din nou la un eveniment la fel de dramatic precum cele trecute: taranul român renunta, aparent de bunavoie, la ogorul strabun! Silit de nevoi, asaltat de necazuri, îsi înstraineaza pe te miri ce pamîntul. În ultimii ani, am avut ocazia sa umblu din nou prin tara. Desi tinuturile sînt diferite, taranul este acelasi peste tot. Gîrbovit, îmbatrînit, apatic, macinat de boli, cu ochii vesnic înlacrimati de tristete si dor dupa copiii plecati în lume cu sperata unui trai mai bun. El, altadata stîlpul neamului nostru, a ajuns la apusul vietii sale. Dispare încet, încet, iar noi devenim pe zi ce trece tot mai saraci în cuget si-n suflet. Daca aceste rînduri vor fi citite, s-ar putea ca unii sa ma considere dramatic, poate chiar apocaliptic. N-am nimic împotriva, dar îi rog insistent sa umble putin prin tara, si vor vedea cu ochii lor agonia satului românesc. Acolo îl vor întîlni pe taran si, daca vor reusi sa-i cîstige încrederea, vor afla drama actuala a Mioritei, aceasta superba balada a neamului nostruhttp://www.ziarultricolorul.ro/dosarele_tricolorul.html?aid=6306

Romani in legiunea straina ,
Eroul caporal aviator IOAN N. ROMANESCU (1895 – 1918) (O VIATA DARUITA LIBERTATII, UNITATII SI PROSPERITATII EUROPEI) Cel ce-si propune sŕ scrie despre “Legiunea strŕinŕ”, armata despre care i...

"Îmi voi împleti biciul în piele de rumân!"

Costache Chioru’, jupânul dorobanţilor din Agia Bucureştilor, împărţea groaza cu vâna de bou în rândurile populaţiei Serialul Căpitanului de istorie despre trecutul Poliţiei Române continuă cu perioada anilor premergători revoluţiei paşoptiste, când ordinea publică era asigurată de şeful Agiei Bucureştilor, Costache Chioru’. Ofiţerul de Poliţie Florin N. Şinca descrie în numărul de astăzi modul în care sângerosul şef de dorobanţi înţelegea să asigure „rânduiala socială" cu vâna de bou. „Clienţii" preferaţi în care Chioru’ băga groaza erau chiar revoluţionarii, care în acea vreme pregăteau schimbarea orânduielii în principatele române Ţara Românească şi Moldova.
În scrierile autobiografice, un anume Ion Cristescu, băgat la popreală în 1838 de vel aga (marele aga) Manolache Florescu, pentru că nu restituise o zestre, avea să amintească şi el de Costache Chihaia: ,,După vreo zece zile, mă pomenesc că vine căpitan Costache Chihaia şi mă scoate în antreaoa arestului, apoi ordonă la doi soldaţi înarmaţi cu puşti cu baionete, zicând: Soldaţi, vă ordon să-l ţineţi în picioare pe acest nesupus autorităţilor şi îndărătnic, fără să-l lăsaţi a se mişca măcar cât de puţin. Aţi înţeles ce v-am spus? – Am înţeles! Vă mai spun o dată: nici cea mai mică mişcare, adică: să nu se scarpine pe cap, nici pe corp, ba nici capul să nu-l mişte nicidecum, sau să-l întoarcă a se uita la ceva, şi nici mâncare, nici apă să nu-i daţi; să mi-l ţineţi aşa ca şi când ar fi ţeapăn. Cum îl veţi vedea că se mişcă, să-l înţepaţi cu baionetele. Aţi înţeles?
Cu ouă coapte la subţiori
Metodul acesta infernal de torturi, fiind inventat de căpitanul Costache Chihaia, era cel mai teribil: întrecea pe toate celelalte; ouăle coapte le punea la subţiori, vătraiele şi lanţurile arse le punea pe pântecele arestaţilor! Mare şi nelegiuit tiran era acesta. Dumnezeu l-a însemnat, căci era ca un monstru: având un ochi, o mână şi un picior schilod. Când a murit, cu talerul l-au îngropat la Sf. Constantin, pe Podul de Pământ".
Într-un articol din ,,Pruncul român’’ (nr. 20/29 iulie 1848), viitorul ministru de Interne Constantin A. Rosetti scria: ,,Acest căpitan Costache ne bate în zilele Spătăriei, ne fură şi ne biciuieşte şi ne arestuieşte de 24 de ani. Pe una chiar din doicile «Pruncului» (tot după cum ingenios zice «Popolul suveran») a închis-o pentru nişte păcătoase de versuri, la 1837, şi a mai închis-o şi la 1848, deşi nu mai făcea asemenea păcate.
Suferirăm să vedem oamenii mâncând bice în loc de pâne…’’
Puneţi biciul pe cârca lor!
Întocmai cum fiece slugă trebuie să simtă, aşa, din când în când, biciul stăpânului, aşa şi jandarmul Bucureştilor: intra în pieţe şi lovea la întâmplare. Preventiv.
La 11/23 iunie 1848 izbucneşte revoluţia şi la Bucureşti. Geamurile clădirii Agiei de pe malul Dâmboviţei sunt sparte cu pietre, semn al ,,simpatiei’’ cetăţenilor, iar Chihaia Chiorul şi slujbaşii Agiei sunt agresaţi de mulţimea revoltată. Sunt jefuite conacele boierilor refugiaţi în provincie, de teama răzbunării.
Zilele de abuzuri îi erau numărate însă. Pentru măsurile sale represive, guvernul revoluţionar de la 1848 îl va surghiuni pe zbir la puşcăria de la Râmnicu Sărat şi odată cu el şi pe unii ce-i stătuseră alături. Revenit de la ţonhaus, Chihaia nu putea suferi neam pe revoluţionari, din pricina cărora avusese atâtea de pătimit. I-ar fi dus fericit pe toţi la ocna de la Telega, ori la Slănicul Prahovei, unde să sape zile în şir la bolovanii de sare şi să strângă la magle (grămezi) până se va scurge şi ultima fărâmă de viaţă din ei.
,,Îmi voi împleti biciul cu piele de rumân, îmi voi zugrăvi şeaua cu sânge de rumân, ca să poată ţine mai bine rumânul ce poate libertatea când se încearcă să fie pe aici’’ – ar fi spus, potrivit lui Cezar Bolliac, după revenirea în funcţie.
La 29 iulie, vechea orânduială se restabileşte. Se reintroduce bătaia. Reapar dorobanţii agieşti şi Chioru învârtind ameninţătoru-i bici. Bănuiţii de răzmeriţă sunt rapid arestaţi la cazarma din Dealul Spirii, chiar de dorobanţii aflaţi sub comanda lui vel aga Iancu Manu şi a temutului tist Chihaia, duşman făţiş al revoluţionarilor.
După intrarea trupelor străine în Bucureşti, când, potrivit obiceiului statornicit de veacuri, turcii se dedau la jafuri şi siluiri, cu deosebire în mahalaua Izvor, bicele dorobanţilor şi pulanul lui Chihaia se arcuiesc pe cârca celor prinşi în locuri nepotrivite şi consideraţi revoluţionari, iar vâna de bou făcea adevărate minuni.
Reacţiunea se repliase deja. În ţară pătrunseseră trupele ruseşti (17/29 septembrie 1848). Şi în vreme ce ţăranii erau jefuiţi, bătuţi, arestaţi, iar capii revoluţiei zăceau la ocna de la Telega, ori fuseseră împrăştiaţi în patru zări, protipendada bucureşteană pe care neştiutorii o laudă la tot pasul dădea baluri în cinstea ,,eliberatorilor", trupele generalului rus Luders.
,,Să-mi f… p… mumii mele’’
Un episod din 1833-1834 ne dă prilejul să observăm la acest zbir şi o dovadă de onoare. Mare minunăţie! Să luăm aminte, căci istoria Agiei nu geme de prea multe. Iată împrejurările: Orânduit ,,pentru nizamul (aplicarea regulamentului circulaţiei, n.n.) şi buna orânduială, a nu se întâmpla nici un fel de rău la clubul lui Munsu Andronache Burele, unde se face şi teatru’’, Chihaia şi cei câţiva cazaci aveau poruncă să nu lase trăsurile ce aduceau muşterii să iasă pe poarta ce dădea în faţă, întrucât încurcau circulaţia. Venit cu familia, un anume Kir Iancu Băluţă, lipscan, supus austriac, l-a insultat pe comandant, numindu-l ,,măgar, blestemat, porc de câine şi înjurându-l şi de mamă’’ şi ,,să-mi f… p… mumii mele’’.
O dovadă de onoare
Cu demnitatea grav călcată, însă fără a abandona lupta, Costache se adresează Judecătoriei Ilfov. Semnificativ este că el punea mai presus nu persoana sa, ci autoritatea instituţiei pe care-o reprezenta. Iată-l cum se jeluieşte: ,,Căci a lăsa această necinste este cu neputinţă pentru că am urmat întocmai după poruncile Stăpânirii, ce sunt date pentru buna orânduială, iar când, dimpotrivă, nefăcându-să cuviincioasă răsplătire, noi, slujbaşii, vom fi depărtaţi de sub ascultarea poruncilor Stăpânirii şi a bunelor orânduieli, pentru că de vreme ce am ajuns a fi batjocoriţi şi necinstiţi de oameni străini, mai vârtos dar încă de ai noştri patrioţi’’.
Serdarul Kirculescu, comisarul boielei de Roşu (sectorul central al Bucureştilor), întocmeşte un proces-verbal şi, în baza lui, Judecătoria Ilfov - Secţia Criminală îl osândeşte la 4 iunie 1834 pe Kir Băluţă la şase ceasuri de puşcărie. Surprize-surprize! După ce ambii împricinaţi fac apel, deşi insulta a fost dovedită cu martori, jupânii din Divanul Criminal nu i-au dat dreptate lui Chihaia, socotind că el n-a putut dovedi că a fost necinstit. Lesne se pot face similitudini cu perioada contemporană nouă.
L-au îngropat ,,cu talerul’’
A avut casă pe Calea Plevnei, în apropiere de Cazarma Malmaison, şi se pare că se trăgea dintr-un neam de boiernaşi bucureşteni. A avut micul rang de pitar (boier care avea în grijă aprovizionarea cu pâine a curţii domneşti) şi pe cel de serdar (boier de rang mijlociu, comandant de oaste, mai ales călărime). Îl găsim primind un premiu gras la salariul cuvenit în decembrie 1843: 2.700 de lei stimulent, la un salariu lunar de 300 de lei! Excesul de zel se plătea bine, iar această apucătură s-a perpetuat de-a lungul vremii.
A rămas în memoria contemporanilor ca omul fără pic de milă, cel ce lovea cu ,,gârbaciul’’, cu biciul împletit în trei viţe şi cu vâna de bou şi care te lăsa cât ai zice ,,peşte’’ fără bani în pungă.
Multe au fost exagerări, fireşti, dacă ne gândim că el a reprezentat omul stăpânirii, al represiunii şi - de ce nu? - al legii, iar biata lege n-a prea fost bine primită niciodată în această ţară, ba, mai mult, a fost deseori cotonogită. Pe de altă parte, una e supremaţia legii, alta abuzul de lege. Iar acest Chihaia a fost un om corupt, crud, spaima Capitalei, teroarea întruchipată, unul ce a întârziat pe la noi trecutele apucături medievale. De serviciile lui s-au folosit mai mulţi miniştri şi agi şi a fost un om care nu căuta dreptate şi pedepsirea vinovaţilor, cât îndeosebi înavuţirea proprie. Se spune că scotocea să afle locul unde hoţii au ascuns valorile furate, dar nu pentru a le restitui proprietarilor, ci pentru a le însuşi spre propriul folos.
Acuma, ce să mai spun? Viteji ne mai arătăm după ce se încheie războiul! E lesne să judecăm slujbaşii de acum două veacuri cu mentalitatea noastră actuală, după situaţia de acum. Să nu uităm că Bucureştiul era tot numai crânguri, mahalale şi locuri întunecoase, iar tâlharii nu se sfiau să-ţi frângă obada trăsurii doar pentru a-ţi lua caii şi chiar să dea în plin cu pistoalele, când zăreau o cuconiţă mai înţolită, însoţită doar de-un filfizon de aghiotant deprins doar cu viaţa de conac. Tentaţia fărădelegii era mare, de vreme ce Ioniţă Tunsu ajunge tâlhar din paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Drumul Târgoviştei (Calea Griviţei) şi cu ce greutate l-a pus potera Agiei la beci!
Dar întocmai cum o bună vorbă ţărănească zice: ,,Fosta-i lele cât ai fost/ Da’ acu’ e lucru prost’’, regimului despotic al Chihaiei îi veni şi sorocul să se ducă. Omul urât la chip, însemnat (era chior de un ochi), căsătorit de câteva ori, a dat într-o bună zi ortul popii. El fu îngropat ,,cu talerul’’, în cimitirul din curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Podul de Pământ. Ctitorie din 1785 a mai multor breslaşi - cojocari, şelari, croitori –, biserica poate fi admirată şi azi pe Calea Plevnei, aproape de intersecţia cu strada ce primi numele marelui nostru istoric Vasile Pârvan. Cimitirul însă nu mai e. L-a înghiţit ,,sistematizarea’’.
Mărturie a corectitudinii de care ar fi dat dovadă comandantul – considera poliţistul Vasile Daşkevici – este tocmai faptul că ,,a murit sărac, îngropat cu talerul’’, adică prin colectă publică. Contemporanii au fost însă de cu totul altă părere: Bucureştiul a devenit mai frumos după ce l-au băgat în groapă.
Eu aş zice că-i musai să ne preocupe drepturile omului. Da’ ale omului cinstit, nu ale hoţului. Comportamentul pe care l-am înfăţişat mai sus ar atrage acum vehementul protest al celor ce fac legi în saloane, rupţi de realitatea străzii, care-o ţin una şi bună cu ,,drepturile omului’’, total dezinteresaţi, de pildă, de mari fraude, de cumetrii, de defrişarea pădurilor ţării, de masacrele vânătorilor noilor ciocoi de după 1989, pentru care ne vor blestema urmaşii, ori de tâlhăriile şi omorurile pentru telefonul mobil şi lanţul de la gât, devenite atât de răspândite pe străzile Capitalei.
Coborâţi în realitate! Lumea vi se va arăta complet altfel, faţă de cea percepută de pe bancheta confortabilă a limuzinei!

Veniră zilele de acum şi, după ce am constatat fărădelegea întinsă de la găinarii din Ferentari până la jupânii oploşiţi în Primăverii, măcar dacă tot sunt făcuţi scăpaţi, înainte de asta nu ne-ar strica să mai dăm oarece întrebuinţare unui bici de-al lui Chihaia Chioru’. Mare şi nelegiuit tiran era acesta. Dumnezeu l-a însemnat, căci era ca un monstru: având un ochi, o mână şi un picior schilod.
Ion Cristescu
Autobiografii
Prin mahalalele mai mărginaşe şi chiar în centru, în afară de lătratul câinilor, nu se auzea în întunericul adânc decât strigătele: «Sai! Cine-i acolo? Te văd, te văd!» ale străjerilor sau răspântiaşilor.
George Potra
Din Bucureştii de altădată
Metodul acesta infernal de torturi, fiind inventat de căpitanul Costache Chihaia, era cel mai teribil: întrecea pe toate celelalte; ouăle coapte le punea la subţiori
Ion Cristescu
Autobiografii
Chihaia Chioru’ - Groaza Bucureştilor
Apariţia val-vârtej a serdarului Costache Chihăiescu, cunoscut mai ales cu apelativul Costache Chioru’, călare sau pe jos, singur ori însoţit de zeloşii subordonaţi, stârnea o panică de nedescris în Bucureştiul începutului de veac XIX. Era omul de încredere al ministrului Trebilor Dinăuntru, Villara, şi în Almanahul statului, din 1837, el ne apare şi sub numele de ,,Costache Chihaiaoa’’. De prin 1824 era ,,tistul’’ (comandantul) celor 50 de dorobanţi agieşti, adică jupânul dorobanţilor aflaţi în serviciul Agiei Bucureştilor, strămoaşa poliţiei de azi.
Doar dacă-l zăreau, fie în buricul târgului, fie în mahalalele periferice, negustorii trăgeau obloanele, bucureştenii se baricadau în case şi slobozeau câinii, pândind cu inima strânsă pe după garduri, doar-doar se va depărta de gospodăria lor, iar pe unde trecea agăţat de coama roibului se făcea dintr-o dată cale liberă.
Faima sa se va accentua în vremea revoluţiei de la 1848, deşi ecourile nu se stinseseră nici în secolul al XIX-lea, chestorul Vasile Daşkevici scriind despre amintirile bătrânilor în ce priveşte ,,Poliţia lui căpitan Costache Chioru’’ sau de întâmplările ,,ca pe vremea lui căpitan Costache’’, căci în urma lui rămâneau fete violate, case devastate, copii orfani de părinţii ce fuseseră omorâţi în groaznicele cazne inventate şi perfecţionate de el şi de oamenii săi, la ,,beciul’’ de la Sf. Anton (Curtea Veche de azi).

Grozăviile sale l-au inspirat şi pe Alexandru Antemireanu să publice în 1937 nuvela ,,Din vremea lui căpitan Costache’’. Caracterizarea este pe cât de sumară, pe atât de categorică: ,,Sufletul cel mai crunt în trupul cel mai diform şi energia cea mai sălbatecă’’.

ACTUALITATEA: Mihai Stoian - Trecutul ca prezent

Misterele Baraganului
http://www.formula-as.ro/reviste_753__144__misterele-baraganului.html

Romanii timoceni - o problema nerezolvata a Iugoslaviei democratice
pe larg

Razboiul de independenta. Tinerete fara batrânete
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current5/mi5.htm

ROMANI LA PARIS: MARILE FAMILII (1870-1918)
www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current7/mi8.htm

EI, TRACII, ERAU DACI
http://www.rebel-dac.150m.com/O_altfel_de_istorie/EI__TRACII__ERAU_DACI_/ei__tracii__erau_daci_.html

Istoria Portilor de Fier
http://www.rebel-dac.150m.com/O_altfel_de_istorie/Istoria_Portilor_de_Fier/istoria_portilor_de_fier.html

Scurt istoric al armiei valahe
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=654

PRECURSORII ROMANIEI MODERNE
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current8/mi7.htm

ISTORIA ROMÂNILOR - TRATATUL ASTEPTAT
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current12/mi5.htm

PILOTUL UITAT
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current12/mi17.htm