ISTORIE=ROMANIA

Tracii, anonimii istoriei?
http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=tematic&s_id=24564

9 MAI: CUCERIREA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI
http://ro.altermedia.info/calendar/9-mai-cucerirea-independenei-romaniei_3966.html

O asezare proto-romana din secolul IX, descoperita la Satu Mare
http://www.adevarulonline.ro/2002-02-25/Cultura/o-asezare-proto-romana-din-secolul-ix-descoperita-la-satu-mare_7560.html

Documente – Diplomele sultanilor
http://www.jurnalul.ro/articol_55791/documente___diplomele_sultanilor.html

România acum o suta de ani
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current7/mi5.htm
=====
Romania acum o suta de ani
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current9/mi39.htm

Rascoala sau Complot?
A. Caragea - The 1907 Uprising - a foreign plot?

ÎNAINTEA LUI MARCO POLO
Călătoriile au făcut din Marco Polo una dintre figurile faimoase ale istoriei. Puţini ştiu, însă, că un călugăr din Transilvania a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii înaintea marelui explorator... Pentru Horst Klusch etnografia este o pasiune veche, el începând ...
Citeşte tot articolul

Zborul istoric, de la Bacau la Blaj, din ziua de 23 noiembrie 1918, contributie importanta la înfaptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

Participarea aviatiei, împreuna cu întreaga Armata, la razboiul de eliberare si reîntregire nationala a tarii, din perioada anilor 1916-1918, a facut aviatorii sa îndeplineasca numeroase si dificile misiuni de lupta, dînd dovada de înalte virtuti ostasesti si patriotice. Dupa terminarea razboiului, aviatorii au executat misiuni pentru înfaptuirea marilor idealuri nationale ale patriei. În a doua parte a lunii noiembrie 1918, Grupul 1 de Aviatie de la Bacau, comandat de comandorul Atanasie Enescu, a primit ordin de la Marele Cartier General al Armatei Române, instalat la Iasi, sa pregateasca un avion si un pilot care sa execute o misiune foarte importanta. În acest scop a fost numit locotenentul aviator Vasile Niculescu, care va executa zborul cu un avion tip Farman-40. Misiunea consta în executarea unui raid peste Carpati, în Transilvania - la Blaj si înapoi -, pentru a duce un important mesaj din partea Guvernului României, adresat Consiliului National Român, ce îsi avea sediul în aceasta localitate. Mesajul continea asigurarile date de Guvernul tarii pentru sprijinirea actiunilor fratilor români din Transilvania, de Unire cu tara. Totodata, se comunica si Hotarîrea Guvernului României ca Armata Româna sa treaca Muntii Carpati pentru eliberarea tinuturilor românesti aflate sub ocupatie austro-ungara. Împreuna cu locotenentul aviator Vasile Niculescu se deplasa si capitanul Victor Precup, fost ofiter în armata austro-ungara, frate cu dr. Gheorghe Precup, vicepresedinte al Consiliului National Român. Capitanul Victor Precup venise în tara cu scopul de a informa Guvernul României despre miscarile de eliberare nationala ale românilor din provinciile românesti ocupate de Imperiul austro-ungar. Conform Tratatului de pace încheiat cu Germania în primavara anului 1918, era interzisa orice activitate de zbor, fapt ce punea problema securitatii echipajului si a avionului. Iarna venise mai devreme, peste tot ninsoare, nori josi, ger, ceata. Deci, conditii meteorologice grele pentru executarea zborului. Pentru locotenentul aviator Vasile Niculescu nici o misiune nu a fost mai importanta ca aceasta. Era stapînit de o puternica grija pentru executarea ei. Se întreba: "Eu sînt acela caruia i s-a încredintat misiunea? Deci, prima legatura cu Transilvania". Din cauza conditiilor meteorologice grele si a înaltimii mari de zbor peste munti, s-au luat toate masurile pentru pregatirea tehnica a avionului si dotarea echipajului cu haine foarte groase. Pentru asigurarea zborului, pe toata durata deplasarii, avionul a fost echipat cu rezervor suplimentar de benzina. Performantele tehnice si de zbor ale avioanelor, construite în anii respectivi, impuneau masuri serioase pentru executarea unui asemenea zbor, ce s-a desfasurat la înaltimea de 2.600 de metri si cu o durata mare de timp. Îndeplinirea misiunii impunea pilotului o foarte mare responsabilitate, creîndu-i neliniste. "În noaptea dinaintea plecarii - spunea locotenentul aviator Vasile Niculescu - ce somn framîntat am avut. Ma vedeam zburînd peste culmile Carpatilor lasînd în urma Bacaul, ce se arata tot mai mic, departîndu-se usor în valul de ceata al diminetii". În dimineata zilei de 23 noiembrie 1918, locotenentul aviator Vasile Niculescu si capitanul Victor Precup erau prezenti pe Aeroportul Bacau, pregatiti de plecare. Avionul, încarcat cu o mare cantitate de manifeste încurajatoare pentru fratii românii din Transilvania, avea motorul pornit si gata de zbor. "Am decolat -îsi amintea Vasile Niculescu -, dar, patrunsi de marea importanta a zborului, am pornit hotarîti de a face totul pentru a îndeplini misiunea de mare importanta nationala. Am luat usor înaltime, cu viraje largi. Siretul era acoperit de o ceata nemiscata; cîmpiile, dealurile si muntii se îmbracasera în mantia orbitoare a zapezii. Ma uitam la altimetrul care indica 400, 500, 600 de metri, urcînd în continuare pîna la înaltimea de zbor de pe traiectul de deplasare. Ne asezaram pe drumul indicat de busola de la bord, spre destinatie, catre muntii si culmile înalte ce se desenau în zarea îndepartata. Dupa 2 ore si 15 minute de zbor am fost deasupra Blajului si executînd ture de salut, împrastiind manifestele, am aterizat pe Cîmpia Libertatii, aproape de Monumentul lui Avram Iancu, de la marginea orasului. Pe cît de simpla a fost plecarea de la Bacau, pe atît de grandioasa si extraordinara a fost primirea la Blaj". "Îmi este greu sa redau imaginea manifestarilor grandioase si entuziaste ale miilor de oameni ce se adunasera pe Cîmpia Libertatii, unde am aterizat, veniti de prin toate satele si din orase - pe jos, în fuga mare, calare pe cai si în carute, pornind din momentul în care au vazut avionul în aer ce purta însemne cu Tricolorul românesc. Dupa aterizare, am fost purtati pe sus, în triumf si cu strigate de Ura si Traiasca România. Cu greu s-a facut un moment de liniste, ca delegatii orasului, d-nii Macovei si Precup, sa ne poata adresa salutul de bun venit. Strigate de Ura si Traiasca România izbucneau frenetic si repetat din toate piepturile de români". Dupa ce avionul a fost luat în primire de o garda nationala, înarmata, formata din 18 studenti si profesori, de la Teologie, cu acelasi alai si entuzism, în mijlocul unei multimi ale caror aclamatii nu mai încetau, au fost condusi la Palatul Mitropolitan, unde profesorul Vasile Suciu, presedintele Consiliului National Român, într-un cadru festiv, le-a adresat calde urari de bun venit. Pe timpul celor doua zile cît au stat, orasul a fost pavoazat cu drapele tricolore românesti; balcoanele si ferestrele caselor au fost gatite cu scoarte si covoare românesti, iar populatia a îmbracat costumele nationale de sarbatoare si aclama cu însufletire. În cursul noptii de 23/24 noiembrie, Consiliul National Român, în sedinta solemna, a discutat mesajul venit din partea Guvernului României si a elaborat Motiunea de Unire cu Tara, pe care a votat-o în unanimitate si cu entuziasm. O delegatie sosita de la Alba Iulia a adus raspunsul afirmativ al Consiliului National Român din Metropola Românismului, manifestîndu-si bucuria si entuziasmul la motiune si transmitînd Guvernului Român adeziunea deplina si un Mesaj de salut cordial. A doua zi, 24 noiembrie, pe Cîmpia Libertatii, alte manifestatii si mai entuziaste, mai ales ca populatia a fost anuntata de Motiunea Unirii cu Tara. Numarul celor adunati pe terenul de unde decolam crescuse înzecit si aclamau cu cîntece nationale, patriotice, iar femeile ofereau buchete de flori si împodobeau cabina avionului cu florile cele mai alese. Tineri si batrîni scriau pe aripile si corpul avionului chemari catre Armata Româna, pentru eliberare si adeziune la Unire. Înainte de plecare, dr. Ionel Pop, vicepresedinte ale Consiliului National Român, a oferit pilotului o emotionanta scrisoare din partea Consiliului si a populatiei, în semn de multumire. Scrisoarea avea urmatorul continut: "Draga domnule Niculescu, trecînd Carpatii în zbor, împreuna cu camaradul dumitale, capitanul Victor Precup, ca prima solie a mîntuirii noastre, ai aterizat ieri pe Cîmpia Libertatii. Du, te rog, fratilor nostri dragi, toata caldura sufletului nostru, du-le chemarea noastra. Dumneata ne vei fi pururi de neuitat si ca sa-ti aduci aminte de aceia pe care sosirea dumitale i-a facut fericiti, primeste de la noi o amintire, o bucata de piatra. Aceasta este o întruchipare a luptelor noastre seculare si a suferintelor noastre. E o bucata de piatra din vechiul monument ŤPiatra Libertatiiť, ridicat în anul 1848, pe Cîmpia Libertatii, de lînga Blaj, unde ati aterizat dvs. împreuna cu românul transilvanean. Victor Precup. Monumentul a fost aruncat în aer, prin dinamitare, de catre ocupanti, pentru ca aici acest modest semn al dorintei de libertate sa nu-l avem. Din trupul acestui monument este bucata de piatra, care îti va aduce aminte de noi. Cu frateasca dragoste, Dr. Ionel Pop."
Cu corespondenta care cuprindea hotarîrile luate de Consiliul National Român si împreuna cu piatra, pilotul si-a luat zborul catre Bacau, în atmosfera unor formidabile strigate de Ura si Traiasca România din partea zecilor de mii de români adunati pe Cîmpia Libertatii. A doua zi, conducerea României, în frunte cu regele Ferdinand, care era retrasa la Iasi, a primit raspunsul Consiliului National Român din Transilvania, mult asteptat. Conform hotarîrilor luate de Consiliul National Român, împreuna cu conducerile Basarabiei si Bucovinei, în ziua de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia - Metropola Românismului, reprezentantii tuturor românilor din teritoriul locuit de ei au sosit la Marea Adunare Nationala, unde, prin vointa unanima, au hotarît unirea tuturor tinuturilor românesti cu patria-mama România, luînd nastere România Mare, în hotarele ei istorice. În felul acesta Aviatia Româna a îndeplinit cea mai importanta misiune nationala, pentru realizarea marelui ideal al tuturor românilor, România Mare, în hotarele istorice, existente din cele mai îndepartate timpuri, confirmate de Istoria Poporului Român. Pentru îndeplinirea misiunii, se poate spune, din punct de vedere aeronautic, ca daca pilotul, în timpul zborului, lua hotarîrea sa întrerupa misiunea din cauza conditiilor meteorologice grele, actul istoric al Unirii ar fi fost întîrziat, sau ratat, deoarece orice întîrziere crea în aceasta situatie probleme militare noi sau politice. Dar capacitatea si nivelul de instruire aeronautica ale pilotului si-au spus cuvîntul din plin. Despre locotenentul aviator Vasile Niculescu, cel care a îndeplinit cea mai importanta misiune pentru realizarea marelui Act al Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, va prezentam urmatoarele date biografice ale sale: S-a nascut la data de 12 noiembrie 1891, în oarsul Falticeni. Înainte de a fi militar, a absolvit seminarul telogic în anul 1915, dupa care a candidat la Scoala Militara de Ofiteri de Infanterie. În anul 1916 este avansat ca ofiter la gradul de sublocotenent. Dupa absolvirea scolii de ofiteri este trimis pe front, unde participa la luptele pentru apararea trecatorilor din Carpatii Meridionali, din 1916. În toamna anului 1916, împreuna cu alti ofiteri, este selectionat si urmeaza Scoala militara de Aviatie de la Tecuci. Dupa terminarea scolii este avansat la gradul de locotenent de aviatie, brevetat pilot militar si încadrat în Grupul 1 Aviatie de la Bacau. Ca pilot militar a îndeplinit numeroase misiuni de lupta în spatiul aerian de pe frontul de la Marasesti si Oituz. În noua specialitate militara de aviator, a studiat foarte mult stiinta aeronautica si de pilotaj, fapt ce l-a ajutat foarte mult la îndeplinirea tuturor misiunilor de zbor. În ierarhia militara a fost avansat pîna la gradul de locotenent comandor, iar pe linie de zbor - pîna la functia de comandant de escadrila. Astazi sînt putini cei care cunosc despre zborul istoric executat de locotenentul aviator Vasile Niculescu, dar marea parte a populatiei nu stie absolut nimic. Tot foarte putini sînt cei care cunosc rolul "Primei solii", cum a denumit ziarul "Unirea din Blaj", în ziua de 24 noiembrie 1918, zborul temerarului aviator. Aviatorul Vasile Niculescu s-a stins din viata în ziua de 24 aprilie 1981 si este înmormîntat în cimitirul din orasul Radauti, unde s-a stabilit dupa pensionare. Pala de elicopter care strajuieste mormîntul, împreuna cu crucea funerara a mormîntului "Aviatorului Unirii", cum scrie pe placa funerara, a fost daruita de Aviatia Utilitara de la Bucuresti Baneasa, în semn de omagiu pentru contributia sa adusa la înfaptuirea marelui act al Unirii de la 1 Decembrie 1918. Lupta pentru libertate si integritate statala a poporului român, la care o contributie a avut si locotenentul aviator Vasile Niculescu, s-a încheiat cu succes. Adunarea Nationala a reprezentantilor tuturor românilor din ziua de 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a hotarît Unirea cea Mare a tuturor teritoriilor românesti, locuite de români, cu patria-mama, faurindu-se România Mare, în hotarele ei istorice. Fapte privind lupta nationala a românilor pentru demnitate nationala, integritate statala, eliberare de sub orice asupritor alcatuiesc Istoria României, care este plina de aceasta mare epopee a neamului românesc, în ale carei pagini au fost scrise rînduri si de catre aviatori, prin profesionalismul lor, demnitate nationala si patriotism înflacarat, dar care nu au fost lipsite de sacrificii
http://www.ziarultricolorul.ro/intern.html?aid=4129

Reperele Marii Uniri






La 1 Decembrie 1918 (18 Noiembrie) Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi, a adoptat o "Rezoluţiune" care consfinţea unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre, şi Ţara Ungurească, Crişana, Sătmar şi Maramureş. În ziua semnării documentului peste 100.000 de persoane erau prezente la Alba Iulia din toate colţurile Ardealului şi Banatului.
Ziua de 1 Decembrie 1918 marchează sfârşitul luptei românilor pentru întregirea statului, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale românilor din Basarabia (9 aprilie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918).
1 Decembrie a fost adoptată ca zi naţională a României în 1990, fiind inclusă apoi în Constituţiei României din 2003. Legea nr. 10 din 31 iulie 1990 a fost promulgată de preşedintele Ion Iliescu.
Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege Nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I. "Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni", se arată în documentele vremii.
Prezentăm mai jos cronologia evenimentelor importante ale perioadei din momentul izbucnirii Primului Război Mondial:

15/28 Iulie - Austro-Ungaria declară război
17/30 Iulie - Reprezentanţii Antantei fac public guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor
18/31 Iulie - Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile Tratatului de la Viena (18/30 octombrie 1883 - la Viena s-a semnat, în cel mai strict secret, Tratatul de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi) faţă de Puterile Centrale
19 Iulie/1august - Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război
21 Iulie/3 august - Consiliul de coroană de la Sinaia respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate
18 Septembrie /1 octombrie - Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României ("Acordul Sazonov-Diamandi").
27 Septembrie/10 octombrie - Moartea regelui Carol I
28 Septembrie /11 octombrie - Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol
4/17 August - Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei


ianuarie - Conform planurilor interaliate, trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România. Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.
mai - În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului. O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române. Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.
iulie - Ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

27 Ianuarie - Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina
18 Februarie - Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi
5 Martie - Se semnează la Buftea Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 martie, tratativele de
26 - 28 Martie - Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional
27 Martie - Sfatul Ţării de la Chişinău hotăreşte unirea Basarabiei cu
24 Aprilie - Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru
24 August - Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 septembrie de guvernul francez, la 23 octombrie de guvernul SUA, la 29 octombrie de guvernul englez, iar la 9 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român
2 Septembrie - Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor
12 Septembrie - Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre
16 Septembrie - Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.
4 octombrie - Germania şi apoi, la 5 octombrie, Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.
29 Septembrie - Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un "Comitet de Acţiune", cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile
3 Octombrie - Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg - "Către popoarele mele credincioase" - privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean)
3 Octombrie - Declaraţia de răspuns a "Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni", la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, a avut urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic a înaintat, în sfârşit, şi a străpuns liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman a demisionat, la 24 octombrie / 6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război.
Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.
Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă, printr-un manifest, transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii). Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii.
La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă "Declaraţia de autodeterminare", redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania. Consiliul Naţional Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.
Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Karolyi Mihaly, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jaszi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează, la 13 noiembrie, armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.
Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal. Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni le aşteptau hotărârile.
Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Karolyi la Budapesta sunt inutile.

Tratatul de la Trianon - Amnezii voite
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi5.htm

Colonistii români timoceni din Cadrilater

Timocul insangerat - 130 de ani de la Rascoala timoceana
http://ro.novopress.info/?p=1484

1907, an culminant al rascoalelor istorice taranesti
Taranimea s-a afirmat de-a lungul timpului ca o puternica clasa sociala, revolutionara în numeroase rascoale împotriva dominatiei feudale. Modul cum taranii din cele trei tari române s-au ridicat împotriva asupririi sociale si nationale constituie pilde nepieritoare ale hotarîrii participantilor la marile rascoale premergatoare celei din 1907. Victoria repurtata de taranime în anul 1437 (Bobîlna) a determinat pe tarani sa constate valoarea puterii lor si slabiciunea cronica a boierimii. "Razboiul general al taranilor" din 1514, condus de Gheorghe Doja, la care au participat masele înfratite (români, maghiari, secui, sasi etc.), reprezinta o pagina glorioasa din trecutul de lupta unitar al tuturor celor exploatati. Cu 5 ani înaintea izbucnirii revoltei franceze, undeva în Transilvania anilor 1784, sub conducerea celor trei martiri Horia, Closca si Crisan, izbucneste rascoala taranilor din acele parti, care aveau în program si ca scop "rasturnarea rînduielilor nemiloase" si înlocuirea lor cu altele mai drepte. Dupa revolutia de la 1821, cînd masele de la sate au jucat un rol important, miscarile taranesti capata o frecventa din ce în ce mai mare, preludiu de extraordinara amploare al lui 1907.

În 1881, între satele moldovene cuprinse de flacarile unei puternice rascoale taranesti se gaseau Flamînzii Botosaniului. Flacara revoltelor taranesti acopera tot mai multe sate, manifestîndu-se prin refuzul lucratorilor pamîntului de-a mai iesi la munca, pentru aceasta rasculîndu-se cei din Flamînzi, Stiubieni, Zlatunoaia. În anul 1856, acelasi lucru se întîmpla cu taranii din Salcea si Plopeni. Legea rurala din 1864 elibera pe tarani de servitutile feudale si îi împroprietarea prin rascumparare, dar aplicarea ei în fapt a dus în cele din urma la falimentarea multor gospodarii taranesti. Disproportia dintre pamînturile boieresti si cele ale taranilor va mentine în continuare situatia precara a acestora din urma. Aparitia si dezvoltarea miscarii muncitoresti si sociale avea sa exercite o puternica influenta asupra taranimii, întrucît publicatiile socialiste se bucurau de o larga raspîndire printre taranii ridicati la lupta în 1888. De altfel, rascoala din 1888 este prima mare lupta de clasa desfasurata de taranime dupa aparitia miscarii muncitoresti. Asa se face ca taranii din Corni, Brehuiesti, Dumbraveni, Salcea, Fîntînele, Costesti, Tudora, Vladeni, Sulita, Dracsani, Popauti, Vorniceni, comune botosanene, au fost cei care s-au ridicat împotriva conditiilor de trai, a mizeriei în care-si duceau zilele.

Primarii, care de obicei erau vatafi, se comportau cu mare cruzime cu acei lucratori ai pamîntului, îi bateau, îi maltratau, îi biciuiau, asa cum se arata într-un ziar al vremii. Prigoana dezlantuita de autoritati pentru potolirea rascoalei taranesti din1888 avea sa surprinda pe viu tabloul social al acelor locuri cu populatia mereu asuprita. "Am avut prilejul sa întîlnesc nu prea putini desculti, cu izmene flenduroase pe jumatate rupte, oameni care cautau de munca sau asteptau sa li se plateasca munca facuta... Asteptau flamînzi ca vai de ei, fara sa fie bagati în seama, sub zidurile castelului boieresc", afirma Panait Musoiu, care s-a deplasat la Iasi si Dorohoi, pentru a cunoaste starea lucrurilor la fata locului, ocazie cu care ideea socialismului a cîstigat tot mai mult teren, manifestîndu-se tot mai concret în ultima parte a secolului al XIX-lea. Urmarind framîntarile taranesti din aceavreme, din cuprinsul judetului Botosani, remarcam acelasi tablou social în care taranimea este supusa exploatarii mosieresti, în care ridicarea la lupta împotriva nedreptatilor cîstiga în intensitate. Circa 339 de locuitori din comuna Gorbanesti, dar si din comunele Corni, Dumbraveni, Poiana Lunga, Ringhilesti, Ripiceni, Zlatunoaia si altele semneaza si trimit petitii Adunarii Deputatilor în 1889, prin care protesteaza fata de crunta exploatare si conditiile din localitatile respective. De la petitie la revolta nu este mult, asa ca, în toamna anului 1893, taranii din comuna Tudora ucid presedintele comisiei interimare, fost primar timp de 6 ani, fost vataf al mosiei, om care se purta cu multa violenta fata de locuitori, "locuitori care - spunea procurorul venit în ancheta, însotit de judecatorul de instructie si de armata - erau cei mai razvratitori din judet". Autoritatile vremii au intervenit prompt prin cercetari masive în rîndul celor razvratiti. România începutului secolului al XX-lea este perceputa ca o tara a marilor contraste, în care cei multi, poporul, erau marii suferinzi. Legendele despre o tara prospera civilizata, o "Belgie a Orientului", ramîneau în arsenalul propagandei burgheze. "Cîta vreme vor ramîne în picioare bazele organizarii de azi nu ne putem astepta nicidecum sa vedem schimbata privelistea dureroasa ce ne împrejmuieste" - scria Panait Musoiu în "Revista ideii", în 1901.

În anul 1905, proportia proprietarilor de teren se prezenta astfel: 4.171 de proprietari stapîneau 57,41% din suprafata cultivabila si forestiera a tarii, în timp ce 920.939 de proprietati taranesti acopereau 34,18% din terenuri. Erau familii de mari proprietari care aveau pamînturi chiar si în 10-12 judete, asa cum erau fratii Fischer, ceea ce ilustreaza cu claritate cele aratate mai sus. Am adaugat aici specificul agrar al Botosanilor, determinant în subjugarea aproape totala a taranilor. Se afirma într-unul din ziarele vremii ca "daca a fost vreun judet si oras din tara napastuit, neglijat, uitat si lipsit de toate, apoi desigur ca sînt Botosanii". Se mentioneaza, de asemenea, de catre un publicist al vremii, prin anul 1904 ca "taranii din multe sate au început sa macine ovaz, din faina caruia îsi preparau mamaliga", aproape unicul aliment. În vara anului 1906, taranii din comunele botosanene Sîrbi, Avrameni, Stiubieni, Vladeni, Petricani, Hanesti, Saveni au actionat insistent pentru intrarea în posesie a unei mosii a statului de pe teritoriul comunei Sîrbi, intrînd cu plugurile. Se contureaza un nou aspect al luptei lor, care determina autoritatile locale sa ceara procurorului general sa ia masuri urgente, iar la fata locului sosesc întariri din partea prefectului de Botosani, si anume Grigoriu, un capitan de jandarmi si o companie de jandarmi din Saveni, care aveau drept scop sa împrastie pe cei vreo 400 de tarani si pentru a-l aresta pe cel care se afla în fruntea lor, învatatorul Ion Trufin. Unirea taranilor sub comanda învatatorului si hotarîrea lor de a nu renunta la actiune determina autoritatile sus-mentionate sa poarte o discutie cu acestia, care s-a soldat în cele din urma cu arendarea catre tarani a unei suprafete de 850 ha. La 3 august 1906 tarani din comuna Sîrbi, încurajati de miscarile taranesti prezentate anterior, forteaza o noua intrare pe mosie, determinîndu-l pe procurorul general de Iasi sa afirme: "Stau acolo cu plugurile si boii lor, fiind aprovizionati cu mîncare pentru cîteva zile", dar problemele lor nu sînt rezolvate, creîndu-se astfel conditiile spiritului de revolta care vor culmina cu rascoala din 1907. Anul 1906 se remarca prin numeroasele actiuni ale maselor taranesti a caror intensitate difera dupa caz. Taranii din Dorobanti, Nicseni, Costesti, Mîndresti, Calugareni, întreprind actiuni energice pentru arendarea mosiei Calugareni cu pretul de 30 lei falcea, dar totul este un esec, si lupta va continua cu mai mare îndîrjire în anii urmatori. O alta miscare pentru obtinerea dreptului de a arenda pamîntul are loc în data de 31 decembrie 1906, în Hudestii Mari. Asemenea miscari devin tot mai numeroase în luna ianuarie 1907, prevestind marea vîlvataie revolutionara, rascoala din 1907

Calafat 7/8 (19/20) noiembrie 1877
Dupa gafa monumentala comisa prin sustinerea pîna în pînzele albe a scufundarii în luna mai 1877 a unei nave militare otomane, care de fapt a murit "de moarte buna" cu 32 de ani mai tîrziu (vezi "Tricolorul" nr. 850 din 9 ianuarie 2007, pag. 3), nu este de mirare ca atunci cînd istoricii navali români spun adevarul (mai ales într-o problema care nu prea convine unora!) se mai întîmpla sa nu-i ia nimeni în seama. Este cazul victoriei navale obtinute de români pe Dunare în noiembrie 1877, mai ales ca în relatarea acestei victorii s-au mai strecurat si cîteva inexactitati si contradictii.
La data mentionata, o subunitate de mortiere si tunuri de coasta a Marinei Române a realizat ceea ce rusii încercasera în zadar. A scufundat pe Dunare în aval de Calafat o grupare navala otomana formata dintr-o nava de lupta, un remorcher si doua slepuri. A fost prima si ultima data în acel razboi cînd în cursul unei singure actiuni au fost distruse mai multe unitati navale ale Flotei Otomane de pe Dunare (TUNA FIRKASI). Din cauza unei informari deficitare (scuzabila în vremurile acelea, dar de neiertat în zilele noastre!), nava militara otomana scufundata este prezentata în lucrari românesti drept temutul monitor cuirasat "Podgorita". Înainte de orice alte consideratii, sa lamurim o problema de ortografie neglijata de istoricii nostri navali si mai ales de cei care îsi aroga acest titlu fara sa aiba prea multe argumente. Fiind vorba de nume turcesti, avem obligatia sa le scriem în ortografia turca actuala, care foloseste caractere latine, în timp ce documentele de arhiva le consemneaza potrivit transcrierilor fonetice din engleza, franceza, germana sau rusa, pronuntate însa dupa regulile de citire din româna! Pe de alta parte, alfabetul limbii turce foloseste unele litere inexistente la noi (de ex., un i fara punct care se pronunta î) sau semne diacritice cu o alta valoare fonetica. În consecinta, pentru a iesi din încurcatura, sîntem nevoiti sa alternam literele mici cu cele mari, ca sa redam fidel atît cuvintele turcesti care au i cu punct, cît si pe cele fara punct. Apare însa un alt necaz. Pe schemele desenate de autorii care stiu turceste, denumirile otomane sînt scrise corect, numai ca de multe ori redactorul renunta la ilustratii (chiar daca ramîn mentionate în text)!

Iar cînd cuvîntul contine un â, acesta este înlocuit automat cu î, sau invers, potrivit regulilor ortografice mereu schimbatoare din limba... româna! Acestea fiind spuse, sa precizam ca istoricii navali turci scriu fie Podgoriçe (cuvînt care se pronunta "Podgorice"), fie Podgorica (pronuntat "Podgoricea"). La noi însa nava a fost "botezata" Podgorita, dîndu-se preferinta denumirii slave, desi avem a face cu o unitate turca! Podgoriçe era una dintr-o serie de cinci canoniere fluviale cuirasate de 335 de tone construite în Franta în 1865. Data scufundarii este prezentata în unele lucrari ca fiind 7 sau 9 noiembrie (fara precizarea stilului vechi sau nou), în timp ce altele sustin ca a fost fie 26 octombrie/7 noiembrie, fie 7/19 noiembrie. Remorcherul apare sub numele Socrat, Socrate sau Socrati, turcii numindu-l însa Ceylân. Majoritatea lucrarilor precizeaza ca navele otomane au fost scufundate de bateria "Perseverenta", dar în alte locuri se vorbeste si de "Independenta". Asa cum spuneam însa, întregul episod de mai sus este pus sub semnul întrebarii de lucrari de prestigiu publicate în Rusia si în Occident (inclusiv The Ottoman Steam Navy 1828-1923 aparuta la Londra în 1994) în care se afirma ca Podgoriçe si sora ei Iskodra (nume scris cu i mare) au fost capturate de rusi înca de la data de 4/16 iulie 1877, cînd au ocupat garnizoana Nicopole. Dupa repararea lor, sustin sursele respective, aceste nave au primit noile nume "Nikopol" si "Sistov", fiind incluse în Marina Imperiala Rusa. Realitatea este putin diferita si a fost pusa în evidenta de istoricul naval german Jochen Krüsmann pe baza coroborarii afirmatiilor rusesti si occidentale cu datele din arhivele turcesti si române. S-a dovedit astfel ca turcii au avut dreptate cînd au sustinut ca nava capturata la Nicopole nu a fost "Podgoriçe", ci una de acelasi tip numita "Bögürtlen". În timp ce Podgoriçe (considerata de toata lumea ca fiind pierduta pentru turci) nu a mai figurat în controale dupa 1877, Bögürtlen s-a mentinut pîna în 1886 pe listele occidentale care nu au luat în seama afirmatiile turcilor.

Lupta familiei Mocioni pentru drepturile romanilor nu a ramas neobservata de catre autoritatile represive  Drept urmare, au fost asasinati Lucian - la Varset, in 1854, Andrei - in 1782 si Petru - in 1859, la Budapesta
In timpul Imperiului Austro-Ungar, cetatenii de nationalitate romana au fost cei mai ostracizati dintre toate nationalitatile. Multi intelectuali din acea vreme, nemultumiti de umilinta la care erau supusi, s-au razvratit si au luptat prin diferite mijloace pentru a obliga autoritatile imperiului bicefal sa le ofere romanilor drepturi egale cu ale celelorlalte comunitati etnice. Una dintre cele mai celebre familii din randul careia s-au ridicat generatii de intelectuali celebri, luptatori neinfricati pentru drepturile romanilor din Banat, este si familia Mocioni, alaturi de familiile Hurmuzachi, Gojdu si Babes. Despre ultima, “Focus Vest” a scris chiar saptamana trecuta. Inginerul Petru Isac a facut multe cercetari in domeniu, iar “Focus Vest” publica in acest numar un alt material, dar despre familia Mocioni. “Prea repede am dat uitarii pe acesti oameni celebri si neinfricati care au luptat pentru drepturile romanilor in timpul dominatiei Imperiului Austro-Ungar”, a declarat inginerul Isac.
Mocionestii au fost prieteni cu familiile Gojdu si Saguna
Familia de negustori Mocioni a fost izgonita, in anul 1747, din Moscopolea natala (actual teritoriu albanez) de catre ostasii otomani - care, de altfel, ceva mai tarziu, in 1788, sub conducerea lui Ali Pasa, au ras la pamant intreaga localitate. (Marea cetate Moscopole (Voscopole), faima vlahilor sud-dunareni, a fost odata, in a doua jumatate a sec. al 18-lea, al doilea cel mai mare oras-cetate din Balcani, fiind intrecuta ca importanta comerciala, economica, dar si culturala - doar de Istanbul. Astazi, cand Moscopole e doar o comuna cu 800 de suflete (dintre care si acum, 600 sunt aromani si doar 200 albanezi), pare cumva de necrezut ca micuta asezare din sud-estul Albaniei avea pe la anul 1760 spre exemplu, un numar de 60-70.000 de locuitori, in timp ce cosmopolita Atena numara doar 10.000).
Din cauza cuceririi otomane asadar, Mocionestii - precum intrega elita sociala moscopoleana - au luat drumul pribegiei, ei stabilindu-se in capitala Ungariei, la Budapesta. Inginerul Isac aminteste ca Mocioni au fost o familie numeroasa si cu multa initiativa negustoreasca, iar in scurt timp si-au (re)creat o infloritoare stare materiala, ingrijindu-se in acelasi timp si de cele spirituale. Descendenti ai preotului Constantin Mocioni (devenit cu timpul Mocsonyi, sau chiar Motsony) - Mihai si Andrei Mocioni, doi dintre cei cinci fii ai preotului, au fost chiar innobilati de imparatul Iosif al II-lea si sunt considerati intemeietorii celor doua linii (ramuri) ale familiei: “de Mocioni” (“de Tokay”) si, respectiv, “de Foen”.
Urmasul cel mai mic, Andrei, in anul 1780, a obtinut de la imparatul Iosif al II-lea mosia Foieni din judetul Timis si, desi Andrei a fost rapus de un criminal, titlul de innobilare a fost acordat fiilor lui, Petru, Constantin, Ioan si Naum.
Celalalt frate, mai mare, Mihai, a cumparat teritorii plantate cu vii la Tokay si, in anul 1798, harnicii lui fii, Petru, Dimitrie, Gavril, Ioan si Mihaiu, au beneficiat si ei de acordarea titlului de noblete. Incetul cu incetul, averea familiei a sporit prin cumpararea de noi proprietati in Ungaria, la Komoron, Teteny, Tarczal, casa in Pesta, case si vii in Tokay, in vreme ce in Banat, Mocionestii au cumparat proprietati la Vlaicovat (Banatul Sarbesc), Birchis, Bulci, Prisaca, Capalnas, bineinteles, la Foeni. Desi casatoriti cu persoane de religii si nationalitati diferite - maghiara, sarba sau germana-, nici unul dintre membrii acestei familii de macedo-romani nu a renuntat la religia ortodoxa. Ideea nationalismului democratic, aspiratiile si nazuintele poporului roman si ale celorlalte popoare asuprite din Imperiul Austro-Ungar - au constituit o permanenta preocupare a generatiilor din familia Mocioni. Beneficiind si de o educatie aleasa, in concordanta cu starea materiala a familiei, pentru Mocioni nu a fost deloc greu sa intre in cercurile inalte ale puterii, obtinand locuri de deputati in Dieta, prefecti sau subsecretari de stat: “Ori de cate ori s-a incercat sa se faca vreo nedreptate natiunii romane, acestia nu au ezitat sa-si afirme, ferm, pozitia in favoarea celor napastuiti”, a spus inginerul Isac. In lupta lor, au beneficiat de prietenia si ajutorul unor distinsi conationali, printre care amintim pe: Vincentiu Babes, Andrei Saguna, Emanoil Gojdu, Treboniu Laurian, Baritiu, Hurmuzachi si inca multi altii.
O parte dintre Mocionesti sunt ingropati in comuna Foeni
In incercarea de emancipare, romanii, de sub Habsburgi s-au trezit, cu mici exceptii, in fata evenimentelor fara o intelectualitate capabila sa duca o lupta de la egal la egal cu cei ce ii asupreau. Romanii in majoritate erau un popor de tarani clacasi care isi asigurau cu greu nevoile zilnice ale familiei, cu scoli putine, intreaga suflare a comunitatii invartindu-se in jurul Bisericii Ortodoxe, dar si aceasta cotropita si vitregita in cadrul Bisericii Ortodoxe Sarbe. Cunoscand indeaproape toate aceste neajunsuri de-a lungul prezentei sale in viata natiunii romane, membrii familiei Mocioni au contribuit efectiv la acordarea de burse pentru copii dotati din randul claselor nevoiase. Inedit este faptul ca in cadrul consiliului de familie intrunit cu ocazia Craciunului din 1866 la Foeni, s-a stabilit ca pentru aceasta activitate familia sa contribuie cu 10.000 florini aur. Administrator a fost numit Vichentie Babes, din celebra familie Babes. Sunt cunoscute si demersurile lui Alexandru Mocioni pentru infiintarea Universitatii de la Cluj cu predare in limba romana.
De asemenea, Mocioni au participat personal la Adunarea nationala de la Timisoara in 26.01.1869, prin care s-a hotarat infiintarea Partidului National al Romanilor din Banat si Ungaria. Astfel, alaturi de Svetozar Miletici (reprezentantul sarbilor), Vincentiu Babes, Constantin Radulescu, sunt si Antoniu, Gheorghe, Alexandru, Zeno, Eugen si Victor Mocioni, iar in data de 7 februarie 1869 Alexandru Mocioni a fost ales primul presedinte al acestui partid. Impreuna cu Aurel Muresan si ceilalti fruntasi romani, ei au participat la intocmirea celebrului „Memorandum” prezentat imparatului Franz-Iosif, privind situatia nationalitatilor din Imperiul Austro-Ungar. In 1865, alaturi de Andrei Saguna s-a aflat si familia Mocioni pentru a sprijini desprinderea Bisericii Ortodoxe Romane de sub tutela Mitropoliei sarbe de la Carlovat si infiintarea Mitropoliei Ortodoxe Romane de la Sibiu.
In 1881, Partidul National al Romanilor din Banat si Ungaria s-a unit cu Partidul National al Romanilor din Transilvania si au format Partidul National Roman - la care familia Mocioni a fost din nou printre protagonisti. De asemenea, familia Mocioni a contribuit cu bani la editarea ziarelor “Concordia”, “Familia” - la Budapesta si celebra “Gazeta de Transilvania” si “Telegraful roman” din Ardeal. Au acordat subventii importante pentru ridicarea lacasurilor de cult ortodoxe si in special pentru ridicarea catedralei de la Sibiu. Desi erau cetateni ai altei tari, Andrei Mocioni si Vincentiu Babes au fost numiti prin decret regal, in 22.04.1866, membri ai Societatii pentru Literatura Romana, ulterior (in 1869) transformata in Academia Romana.
Inginerul Petru Isac a amintit si faptul ca meritele familiei Mocioni au fost in permanenta in constiinta natiunii romane, in perioada interbelica. In Parcul Central (sau Parcul “Scudier” - dupa numele gen. Anton Scudier) din Timisoara, a existat bustul lui Alexandru Mocioni (inlaturat si topit de autoritatile comuniste). De asemenea, in prezent, Liceul Teoretic din Ciacova, judetul Timis, poarta numele de “Alexandru Mocioni”, iar o strada din Timisoara, pe cel de “Andrei Mocioni”, in vreme ce tot aici, o piata se numeste “Alexandru Mocioni”.
Lupta acestei familii timp de aproape doua secole si jumatate nu a ramas neobservata de catre autoritatile represive, astfel ca au fost asasinati Lucian - la Varset, in 23.03.1854, Andrei - in 17.11.1782, Petru - in 19.09.1859, la Budapesta. Un fapt inedit (ce evident duce cu gandul la celebra trasare a frontierelor de la Yalta din februarie 1945), transmis din generatie in generatie prin viu grai, este si acela ca la trasarea frontierelor de stat dupa primul razboi mondial, Antoniu Mocioni - pentru a-si mentine proprietatea de la Foeni in limitele Banatului romanesc - a pus degetul pe harta si pe langa acesta s-a conturat frontiera. Uitandu-ne atent, acest lucru se vede si astazi, in popor acest teritoriu fiind denumit „punga de la Foeni”. Se pare ca a existat si o cale de comunicatie (cale ferata) care intra in acest fel pe teritoriul romanesc, se intorcea in cel sarbesc fara a avea nici o statie, ulterior acesta fiind dezafectata.
Cea mai mare parte dintre membrii acestei familii isi dorm somnul de veci in cripta familiala construita intre anii 1890-1893 in comuna Foeni.
http://www.focusvest.ro/ancheta/index.html

Baba Novac


Baba Novac a fost un căpitan al oştii lui Mihai Viteazul.
S-a născut în Serbia, într-un sat pe malul Dunării, aprope de Cetatea Severinului din mamă româncă (din familia Basarabilor) şi tată sârb pretendent într-o perioadă la tronul Serbiei. Baba Novac a fost un vajnic luptător împotriva otomanilor, haiduc în Serbia, apoi în Oltenia, a intrat în slujba lui Mihai în timpul atacului armatei lui Mihai Viteazul asupra garnizoanei turceşti din Ada Kaleh şi i-a rămas fidel până la moarte. Prima sa misiune, care l-a rdicat in rândul celor mai apreciaţi oameni ai lui Mihai Viteazul, a fost incursiunea din primăvara anului 1595 când în fruntea a 700 de haiduci a trecut Dunărea, a înaintat pâna la munţii Balcani, ca să aştepte oastea turcească condusă de Hasan Paşa care trecea munţii pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste punându-l pe fugă pe Hasan şi luând căruţele şi caii, armele şi toată comoara. După această victorie Baba Novac primeşte cinstea voievodului care îl are aproape de sine în toate luptele. Astfel, îl găsim alături în bătălia din 18/28 octombrie 1599 la Şelimbăr, unde nemaiavând răbdare să aştepte tratativele începute între episcopul Malaspina, sol al cardinalului Andrei Bathory şi Mihai, atacă prin surprindere, contribuind la victoria obţinută de Mihai. Baba Novac a fost descris împăratului Rudolf al II-lea ca unul dintre cei mai apreciaţi ostaşi În anul 1600, Baba Novac este trimis de Mihai în Banat, în părţile Lipovei, unde este victorios în mai multe lupte. Apoi îl însoţeşte în Moldova, unde Mihai îi încredinţase urmărirea lui Ieremia Movila. Baba Novac ocupă teritoriul Moldovei şi instalează o garnizoană în oraşul Iaşi. În tot timpul campaniei, rapoartele comisarilor împăratului Rudolf al II-lea ni-l arată pe Baba Novac ca pe unul dintre cei mai apreciaţi ostaşi. Urmează cucerirea teritoriului până la Cameniţa şi Hotin. Îl găsim luptând alături de Mihai Viteazul, în lupta de la Mirăslău, apoi în 9-19 septembrie 1600 în fruntea unui detaşament din apropiere de Ploieşti, la Năieni, reuşind să întârzie cu zece zile înaintarea polonezilor, luptă apoi la Sărata, Năieni, pe 20 octombrie la Bucov, pe Teleajen, ca la sfârşitul lunii noiembrie să se afle la Curtea de Argeş. În timp ce se afla cu o solie, Baba Novac a fost arestat de dieta din Cluj (formată din aristocraţia maghiară) şi condamnat la moarte în Cluj-Napoca, fiind executat prin ardere pe rug la data de 5 februarie 1601.O statuie a sa se găseşte în Cluj-Napoca. La 5 februarie 1601, ora 10 a.m. Baba Novac este ars pe rug după care trupul îi este tras în ţeapă. Baba Novac, deşi era trimis cu solie, este arestat mişeleşte de Ştefan Csaky, unul dintre conducătorii grupării nobiliare care urmărea răsturnarea situaţiei politice din Transilvania. S-a păstrat şi consemnarea cheltuielilor făcute cu execuţia: "am dat ţiganilor pentru că au schinguit, au torturat, au fript şi au tras în ţeapă pe Baba Novac şi pe preotul fl. 7 d. 50 s...t Am plătit pentru Baba Novac şi preotul, celor 2 călăi fl. 3. Am plătit lui Luca Ácsi pentru că a cioplit ţeapa pentru Baba Novac fl. 2". Execuţia a avut loc în prezenţa autorităţilor, nobililor şi a generalului mercenar Gheorghe Basta care urmărise execuţia de la fereastra unei case din piaţa oraşului punându-l apoi în ţeapă pe Drumul Feleacului, pe locul numit azi Piaţa Baba Novac. La câteva luni după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor spre oraşul Cluj care se supune imediat, parte dintre nobilii maghiari acoperindu-l cu linguşeli, parte fugind unde au văzut cu ochii. Aflând locul unde a fost tras în ţeapă, Mihai Viteazul pune un steag în amintirea bravului ostaş şi haiduc. În jurul moşiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat cartierul craiovean "Brazda lui Novac". Fii săi (Novăceştii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani şi protectori ai poporului. A avut un frate, Radovan şi mai mulţi fii dar cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade şi s-au ţesut atâtea legende), a apucat să haiducească şi să lupte împreună.

http://www.daciajurnal.ro/index.php?pag=continuare&cheie=1711&dom=9&num=56&poza=101

Cu Dl Gheorghe Ionascu despre Cetatile Dacice, Ion Constantinescu, 1/31/2007
Domnul Conf. dr. arh. Gheorghe S. Ionascu este absolvent a doua cursuri post-universitare in Arhitectura si Urbanism, doctor in ecologie al Universitatii din Bucuresti, in prezent conferentia...

Franz Ritter von Des Loges (1846-1914)
Istorie: Mihai-Aurelian Căruntu

Tezaurul dacic de la Sinaia: legenda sau adevar ocultat?
O carte despre tenebroasa afacere a unor placi de aur descoperite la sfarsitul secolului al XIX-lea
19.01.2007 Aparitia volumului „Tezaurul dacic de la Sinaia: legenda sau adevar ocultat?“ redeschide o pagina tenebroasa a istoriei noastre: existenta unui tezaur disparut, despre care vorbesc niste misterioase placi de plumb, copii ale originalelor de aur.



Investigatie jurnalistica, un subiect senzational si un posibil bestseller in aglomerata si diversa lume editoriala româneasca. Astfel poate fi definita lucrarea colegului nostru Dumitru Manolache, “Tezaurul dacic de la Sinaia - legenda sau adevar ocultat?”, recent aparuta la Editura “Dacica”. Mai bine de doi ani de cautari, sute de documente cercetate si studiate, martori noi identificati in cursul anchetei, ore intregi de convorbiri cu specialistii in domeniu, un subiect enigmatic, dar delicat, evitat sau ascuns cu grija peste 100 de ani: placile de aur de la Sinaia. Investigatia ridica un colt al valului care acopera misterul, scotånd la iveala o istorie tulburatoare. Personajul principal: o posibila arhiva a regilor daci scrisa pe placi de aur, descoperita la Sinaia, la sfårsitul secolului al XIX-lea, copiata in plumb inainte de a disparea. Astazi, placile de plumb sunt considerate de unii falsuri, fara insa a se demonstra cu probe acest lucru.

Pentru autorul acestui spectaculos demers, totul a inceput o data cu aflarea unor informatii underground despre misterioasele placi de plumb de la Sinaia, care circulau in lumea jurnalistica. Fascinat de subiect, Dumitru Manolache a continuat cercetarea istoriei misterioaselor artefacte, care zac si astazi neinventariate in depozitul Institutului de Arheologie “Vasile Parvan” din Bucuresti. In prezent, aici mai sunt 35 de placi. Alte doua se afla in muzeul Manastirii Sinaia si alte cateva bucati prin colectii particulare. In realitate, ele au fost mult mai multe. Este vorba de un corpus de peste o suta de piese de plumb (dar acest numar nu este sigur, banuindu-se existenta a peste 200), despre a caror provenienta nimeni nu stie nimic. Placile sunt inscriptionate in relief, intr-o limba necunoscuta, cu caractere predominant grecesti si cu o ilustratie bogata, referitoare la civilizatia geto-dacilor.

Legende si informatii care sustin existenta tezaurului de aur
Legenda originii acestor tablite plaseaza inceputul lor in 1875, o data cu deschiderea santierului de constructie al Castelul Peles, in Poiana Vacariei de la Sinaia. Potrivit unor marturii de epoca, atunci s-ar fi descoperit “un tezaur compus din multe tablete inscriptionate din aur, precum si alte obiecte de aur“. Se mai spune ca acest tezaur ar fi fost daruit de catre guvernul de atunci, condus de Lascar Catargiu regelui Carol I de Hohenzollern.
Din acel moment, despre placile originale s-au mai pastrat informatii doar in traditia locala, subiectul fiind ocultat, incet-incet folclorizat si in cele din urma trecut in derizoriu. Au ramas in schimb cateva sute de placi de plumb, despre care se spune ca sunt copiile celor de aur, facute la cererea regelui Carol I. Cum au ajuns in subsolul institutului amintit, cine le-a facut, daca ele au sau nu vreo legatura cu ceea ce sustine traditia locala sau sunt niste falsuri ordinare, istoria lor pe parcursul deceniilor care s-au scurs sunt numai cateva probleme pe care jurnalistul le abordeaza in volumul amintit intr-un context mai larg, cel socio-politic al vremurilor. Surprizele se tin lant: apar date noi, marturii uluitoare, informatii explozive si, peste toate, ceea ce ziaristul nu-si dorea, o misterioasa incercare de ascundere a adevarului. Forte nevazute au ocultat de-a lungul vremii intregul subiect.

Date, informatii, ipoteze inedite, controverse si dispute
Controversata poveste a fost readusa in actualitate de catre inginerul Dan Romalo care, desi cunostea ansamblul de placi de plumb inca din anii ‘40 ai secolului trecut, reuseste abia in anul 2003 sa publice, intr-un tiraj de 70 de exemplare, lucrarea “Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, unde abordeaza in mod relativ stiintific marea taina a placutelor.

Dupa aproape 100 de ani, o parte din lumea buna a cercetatorilor intra in vrie si se grabeste sa catalogheze in fel si chip misteriosul tezaur. Majoritatea se raliaza parerilor exprimate de unii istoricii interbelici, care sustineau sus si tare ca tabletele sunt falsuri ordinare, dar foarte ingenios fabricate. Altii, putini la numar, printre care se distinge cercetatoarea Aurora Petan, sustin autenticitatea informatiilor cuprinse in aceste artefacte misterioase. Disputa pro si contra s-a intensificat, desfasurandu-se prin congresele dacologilor, pe forum-urile de pe Internet, in timp ce societatea academica continua cu obstinenta sa ignore subiectul sau sa declare fara nici un fel de probe ca placile sunt falsuri, desi rezolvarea dilemei se impune imperios. Confirmarea autenticitatii informatiilor ar putea rasturna toata istoriografia veche a spatiului dintre Carpati, Dunare si mare, iar dovedirea falsului ar incheia definitiv subiectul.
Noutatea investigatiilor lui Dumitru Manolache consta, in primul rand, in faptul ca aduce in fata cititorului o serie de probe, informatii si ipoteze inedite, care ar putea confirma existenta unor originale din aur si lamuri originea si odiseea copiilor de plumb, volumul sau constituindu-se intr-un fel de baza de date de la care ar putea pleca orice studiu de specialitate.

Pe parcursul celor peste 250 de pagini, descoperim personaje istorice implicate in aceasta adevarata aventura, ca Regele Carol I, Regina Maria, liberalul Emil Costiniu, patronul fabricii de cuie din Sinaia, ofiteri etc. apoi, institutii si personaje din perioada comunista, cuplul Ceausescu (va vine sa credeti sau nu, dar ei chiar au cautat placile originale de aur!), istorici, arheologi, lingvisti, amatori, pasionati de istorie, personaje care au avut intr-o forma sau alta legatura cu acest misterios corpus de artefacte.

Dintre toate, se distinge figura inginerului Vasile Ionescu, cel care, prin cercetarile sale, prin informatiile pe care le detinea despre istoria acestui misterios tezaur, a pus pe jar, prin anii ’70, institutii ale statului comunist, cercetatori, cautatori de aur, Securitatea, iar in zilele noastre chiar mafioti, servicii secrete romanesti si straine etc., care vor sa patrunda misterul, sa afle adevarul despre comoara dacica descoperita la Sinaia, sau, poate, sa-l oculteze si mai mult.

Ignoranta si jaf in siturile arheologice dacice
Un capitol aparte al cartii se refera la jaful savarsit asupra patrimoniului national. Dupa 1989, siturile arheologice dacice din muntii nostri au fost luate cu asalt de asa-zisi specialisti care au jefuit fara scrupule comorile dacilor. Sute de piese de o importanta deosebita pentru istoria noastra au luat drumul retelelor hotilor de artefacte, ajungând pe piata neagra a traficantilor de obiecte de patrimoniu. Si totul legal, sub protectia unor inalti demnitari si oameni politici. Jefuirea patrimoniului national merge mâna in mâna cu discreditarea unor ipoteze si teorii legate de istoria geto-daca, desi realitatea este cu totul alta.
Preocuparea insistenta din partea strainilor pentru istoria si mai ales pentru comorile noastre, care au fost si mai sunt ascunse in adâncurile pamântulului românesc, a fost si va ramâne mult timp o realitate. De la prazile de razboi romane la enigmaticul cardinal Martinuzzi, de la Habsburgi pâna la rusi si, mai nou, de la serviciile secrete rusesti pâna la diversele retele secrete ale comerciantilor straini de artefacte, toti s-au infruptat din dovezile pretioase ale istoriei acestor pamânturi. In zilele noastre, personaje controversate, considerate a fi agenti ai noilor servicii secrete rusesti, lanseaza in lumea initiatilor teorii si ipoteze senzationale legate de misterele Muntilor Carpati si de existenta sanctuarelor subterane, implicându-se direct sau prin interpusi in praduirea tezaurelor din zona Muntilor Orastie. In acelasi timp, repun pe tapet, aparent confirmând ipotezele cercetatoarei Aurora Petan, teoria autenticitatii inscriptiilor de pe placutele de la Sinaia. Mister sau intoxicare? Cine poate spune?

Prima cercetare stiintifica a artefactelor de la Sinaia
Un cuvant special trebuie spus despre postfata volumului, un substantial studiu de specialitate semnat de Aurora Petan, remarcabila cercetatoare in domeniu, care a studiat competent inscriptiile de pe misterioasele artefacte si a ajuns la concluzia ca acestea sunt autentice. Afirmatiile domniei sale sunt argumentate printre altele de faptul ca pe placile descoperite acum peste o suta de ani apar simboluri ale unor obiecte de cult, cum ar fi sarpele cu cap de mamifer, frecvent gravat pe tablite, care este aproape identic cu sarpele tomitan descoperit mult mai târziu la malul marii. Apoi este vorba de reprezentarea exacta a cetatii Sarmizegetusa Regia, ale carei ruine au fost descoperite mult mai târziu (1939) fata de data la care contestatarii teoriei autenticitatii sustin ca au fost realizate falsurile. Sustinatorii teoriei ca placile ar fi falsuri, si nu copii dupa originale, lanseaza, dupa parerea Aurorei Petan, ipoteze fanteziste care nu rezista nici unei critici argumentate. Dupa contestatari, autorii “falsurilor” ar fi Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Nicolae Densusianu. In studiul sau, Aurora Petan desfiinteaza, argumentat, fara drept de apel, asemenea ipoteze. Nici unul dintre cei doi nu avea capacitatea si, cu atât mai putin, interesul, la acea perioada ca, printr-o farsa sau intoxicare stiintifica, sa acrediteze un adevar prefabricat. Mai mult, cine s-ar fi chinuit sa creeze o limba noua, sa graveze inscriptii, simboluri si imagini pe 200 de placi de plumb, doar de amorul artei?

Autenticitatea inscriptiilor poate schimba istoria veche a României
Toate aceste “aventuri” si cercetari in lumea senzationala si misterioasa a artefactelor de la Sinaia fac din cartea colegului nostru o lectura captivanta. Investigatia denota obiectivitate si onestitate jurnalistica, apropiindu-se de scrupulozitatea unui detectivism profesionist. Ocultarea sau ignorarea unor informatii istorice de asemenea importanta si anvergura, in masura in care ele se dovedesc riguros adevarate, care ar putea sa determine rastunarea teoriilor istorice privind originile poporului român, pot fi considerate delicte stiintifice majore, cu efecte imprevizibile pe termen lung in dezvoltarea unei natiuni. De aceea, cartea lui Dumitru Manolache poate fi considerata si un semnal de alarma.
Descifrarea misterului placilor de la Sinaia, asupra caruia istoria oficiala tace deocamdata, ar putea duce la rescrierea unei pagini importante a istoriei noastre vechi. Totul este sa se doreasca acest lucru.
http://www.gardianul.ro/2007/01/19/eveniment-c2/tezaurul_dacic_de_la_sinaia_legenda_sau_adevar_ocultat_-s89067.html

Amintirea invaziei tătarilor stăruie
http://www.adevarulonline.ro/2006-08-25/Actualitate/amintirea-invaziei-tatarilor-staruie_196033.html
Locuitorii comunei Sic, judeţul Cluj, au mâncat ieri doar porumb fiert şi au băut apă, pentru a respecta jurământul strămoşilor lor care au scăpat din invazia tătărească din anul 1717. Oamenii ţin cont de tradiţie în fiecare an, în ziua de 24 august. "Atunci, strămoşii noştri s-au jurat că vor ţine de trei ori slujbă, post, nu vor mânca decât porumb fiert şi apă. Aproape 90% din locuitori au fost ucişi atunci şi abia au mai scăpat 100 de persoane, care se refugiaseră în biserică sau în munţi", a declarat primarul Sallai Ioan.