ISTORIE=RUSIA

Rezumarea primului mesaj :


Odiseea spatiala rusa

Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/foto-cum-arata-un-sat-din-rusia-imperiala-cat-de-mult-semana-cu-satele-romanesti-316561.html

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10505/8/
Un mare conflict la care au participat patru imperii s-a desfasurat intre 1853 si 1856, avand drept motiv principal administrarea unor teritorii turcesti de catre alte puteri, in conditiile in care Imperiul Otoman era in declin. Beligerantii au fost Imperiul Rus pe de o parte, adversarul fiind reprezentat de o alianta intre Imperiile Britanic (UK), Francez, Otoman, la care s-a alaturat si Regatul Sardiniei. Evident, in culisele razboiului a existat si o problema religioasa, caci alaturarea crestinilor occidentali cu musulmanii contra unor crestini ortodocsi (rusii) pare „oarecum bizara”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/personalitatea-ecaterinei-cea-mare

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/alcoolismul-imperiul-rus-legea-prohibitiei-revolutia-rusa-1917

http://adevarul.ro/cultura/istorie/partea-intunecata-lumii-sovietice-top-10-mistere-nerezolvate-rusiei-1_52398302c7b855ff569863c5/index.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/foto-fascinante-cum-arata-imperiul-rus-in-urma-cu-100-de-ani-in-imagini-color-311631.html

Ştiaţi că... gulagul sovietic a precedat Auschwitz

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10025/33/

Figura controversata in istoria monarhilor rusi, Petru al III-lea a accesat la tron la 34 de ani si dupa sase luni a fost inlaturat si asasinat in circumstante dubioase. El s-a nascut la 21 februarie 1728, la Kiel (Germania), pe atunci Ducatul Holstein-Hottorp. Mama lui a murit putin dupa nastere, iar matusa Elizabeta, devenita imparateasa a Rusiei, a decis ca nepotul sau sa se casatoreasca cu Frederica, verisoara de rangul doi.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9994/33/

Nepoata a lui Petru I cel Mare si fiica a lui Ivan al V-lea, Anna Romanov a fost imparateasa a Rusiei intre 1730 si 1740. S-a nascut la 7 februarie (stil nou) 1693. Intronarea ei s-a facut printr-o decizie istorica a Consiliului suprem de coroana, din cauza faptului ca predecesorul ei, Petru al II-lea, nu a avut copii. De fapt, acesta a domnit de la 11 la 14 ani, cand a murit de variola.

Războiul ruso-japonez
La 8 februarie 1904 a inceput razboiul ruso-japonez, un conflict generat de ambitiile imperialiste ale Imperiului tarist si ale Imperiului japonez in privinta Manciuriei si Coreii. Principalele teatre de lupta au fost Port Arthur si Peninsula Liaodong, impreuna cu calea ferata care lega Port Arthur de Harbin.

Marea Foame sovietică în documente

Acest volum de documente completează seria de cărţi publicate de Vadim Guzun – Marea Foamete Sovietică 1926-1936 şi Foametea, piatiletka şi ferma colectivă. Documente diplomatice româneşti 1926-1936 – referitoare la marea foamete din Rusia sovietică. » citeste mai mult

Batalia de la Narva

Decizia Țarului Petru cel Mare de a intra în Marele Război Nordic în anul 1700 a fost percepută la momentul respectiv drept o greșeală posibil fatală, iar dezastrul suferit de ruși pe 29 noiembrie 1700, în bătălia de la Narva, apărea drept confirmare a greșelii țarului.


Ca și predecesorii săi, unul din principalele țeluri ale lui Petru în materie de politică externă era câștigarea accesului la Marea Baltică. Însă drumul rușilor spre mare era blocat de suedezii care ocupaseră Finlanda și istmul Kareliei, precum și Ingria, Estonia și Livonia.

În 1699, Petru cel Mare încheie o alianță cu Danemarca, care pe atunci controla și teritoriul norvegian, și cu noul rege al Poloniei, Frederic Augustus I, Elector de Saxonia. Aliații se așteptau la victorii rapide împotriva suedezilor, astfel că Augustus s-a ambiționat să invadeze Livonia în februarie 1700. Însă suedezii – sub conducerea tânărului rege Carol al XII-lea – aveau la momentul respectiv cea mai puternică armată din Europa. Primind ajutor din partea olandezilor și britanicilor, ei au atacat Copenhaga și i-au forțat pe danezi să încheie pacea.

Chiar în ziua în care danezii capitulau, Petru cel Mare declara război Suediei. Istoricii au căzut de acord că, în ciuda faptului că în cele din urmă rușii vor ieși victorioși în Marele Război Nordic, Țarul nu și-ar fi putut alege un moment mai prost pentru a intra în război cu suedezii. Armata lui Carol a avansat către Estonia, unde rușii asediau – în cele mai proaste condiții meteorologice – fortăreața Narva. Vestea că suedezii se apropie i-a îngrijorat pe ruși, iar faptul că țarul a decis să părăsească imediat câmpul de luptă nu i-a încurajat deloc pe soldați. Nu e încă sigur de ce a ales Petru să plece, dacă s-a speriat de avansul suedezilor sau a plecat după întâriri.



Suedezii i-au atacat pe ruși ziua următoare, în pofida unui viscol foarte puternic. Erau 40.000 de ruși contra 10.000 de suedezi, însă armata lui Carol al XII-lea a reușit în doar jumătate de oră să spargă liniile inamice. Foarte mulți soldați ruși au fost capturați, iar alții s-au înecat încercând să traverseze râul Narva. Mai mult decât atât, suedezii au capturat toată artileria rusă și au pierdut doar 700 de oameni (în schimb, rușii au pierdut 8000).

Ulterior, Petru cel Mare a susținut că înfrângerea de la Narva ar fi fost de fapt o binecuvântare pentru că l-a forțat să creeze o armată modernă. El a avut timp să-și refacă forțele deoarece suedezii l-au atacat apoi pe Augustus în Polonia; au cucerit Varșovia și Cracovia, iar în 1704 l-au forțat pe rege să abdice. În 1706, Carol a trecut granița spre Imperiul Romano-German și a atacat și Saxonia, principatul de origine al fostului rege polonez.

Între timp, Petru cel Mare – care-i oferise lui Augustus o importantă sumă de bani pentru a-i ține pe suedezi ocupați – topea clopotele bisericilor pentru refacerea artileriei și își construia o armată modernă pe model occidental. Apoi a invadat Ingria și a început construirea viitoarei sale capitale, Sankt Petersburg. În plus, a atacat două nave de război suedeze și, pentru prima oară, a adus Rusiei o victorie navală.
Anul următor, rușii au cucerit Narva, iar când Carol al XII-lea a invadat Ucraina, noua armata rusă l-a învins la Poltava în 1709, într-o bătălie care a însemnat sfârșitul imperiului suedez. Însuși Carol a fost rănit și a trebuit să se refugieze în Turcia. Rușii au cucerit ulterior numeroase fortărețe baltice, iar când tratatele de pace au fost semnate în 1719-1721, Rusia a obținut sud-estul Finlandei, Karelia, Estonia și Livonia. Rusia a devenit atunci o nouă mare putere europeană, iar Suedia și Polonia au pierdut definitiv acest statut.

Asasinarea lui Stolîpin, omul care ar fi putut salva...


Pe 14 septembrie s-au împlinit 101 ani de la împușcarea lui Piotr Stolîpin, prim-ministru al Rusiei și, potrivit istoricilor, ultimul mare om de stat care a condus Imperiul Țarist înaintea prăbușirii sale.

Stolîpin a fost împușcat în timpul unor evenimente organizate pe 14 septembrie 1911 cu ocazia aniversării a cinci decenii de la eliberarea șerbilor. Atunci, la Kiev a fost dezvelit un monument dedicat Țarului Alexandru al II-lea, iar la Opera din oraș urma să aibă loc un spectacol la care trebuiau să participe nu doar Stolîpin, ci și Țarul.

Autoritățile fuseseră informate de un bărbat pe nume Dimitri Bogrov, care colaborase în trecut cu Ohrana, poliția secretă, că ar exista un plan de asasinare a lui Stolîpin, motiv pentru care s-au luat măsuri stricte de siguranță pe tot parcursul șederii acestuia în oraș.

În seara spectacolului, acestui Bogrov i s-a permis accesul în clădirea Operei în ciuda faptului că avea la el un revolver. S-a dovedit că planul despre care vorbise Bogrov era adevărat, numai că el era de fapt asasinul. L-a împușcat pe Stolîpin – care refuzase, în ciuda avertisementelor, să poarte vestă antiglonț – de 2 ori, în braț și apoi în piept. Imediat după ce a fost împușcat, Stolîpin a declarat că era mândru să moară pentru Țar; el a fost dus imediat la spital, unde a murit patru zile mai târziu. Pe 24 septembrie, Bogrov a fost spânzurat și investigația privind asasinarea lui Stolîpin a fost oprită la ordinul Țarului, din motive necunoscute.

Există numeroase întrebări cu privire la asasinarea lui Stolîpin din cauza faptelor care sugerează că prim-ministrul nu a beneficiat de protecția cuvenită și că poliția ar fi fost implicată în asasinat. Din cauza vizitei Țarului, precum și a premierului și a altor persoane importante din conducerea Imperiului, la Kiev s-au luat foarte multe măsuri de siguranță. Oamenii, chiar și cei mai bine îmbrăcați, erau verificați pe stradă; toate casele aflate pe traseul coloanei oficiale au fost verificate, iar Opera, în seara spectacolului, era extrem de bine păzită. Însă în ciuda faptului că fuseseră primite informații privind o posibilă tentativă de asasinare a lui Stolîpin, niciun polițist sau agent nu a stat lângă acesta în lojă. Poate că s-a considerat că măsurile de siguranță luate, printre care și controlarea persoanelor care intra în clădire (și totuși Bograv a putut intra având un pistol la el!), erau suficiente; există însă persoane care cred că unele persoane din anturajul apropiat al Țarului ar fi dorit dispariția lui Stolîpin și ar fi colaborat, în acest sens, și cu poliția.

Șansa pierdută a Rusiei

În calitate de prim-ministru, funcție pe care a primit-o în 1906, Stolîpin a încercat să transforme țărănimea rusească – care forma majoritatea populației țării – într-o categorie socială prosperă de mici fermieri independenți. Măsurile inițiate de Stolîpin aveau ca scop consolidarea micilor proprietăți ale țăranilor și eliberarea acestora de constrângerile impuse de comunitățile sătești (mir sau obșina). Guvernarea sa s-a remarcat și prin reprimarea agresivă a opoziției. Metodele folosite de Stolîpin au trezit foarte multe nemulțumiri (inclusiv în Duma, parlamentul rusesc) și prea puțini din țăranii ruși au putut profita de oportunitățile oferite de reformele sale.

Astăzi, opiniile specialiștilor față de politica și reformele lui Stolîpin diferă. Unii consideră că Stolîpin nu a fost suficient de realist și că a adoptat reforme care nu aveau nicio șansă să schimbe fața țării; alții văd în el șansa pierdută (din cauza morții timpurii) a Rusiei, ultimul om care ar fi putut salva, prin viziunea și reformele sale, Imperiul Țarist pentru ca acesta să nu cadă pradă mișcărilor revoluționare.

Atitudinea agresivă față de opoziție a lui Stolîpin a fost explicată și acceptată ca fiind necesară în condițiile violenței și anarhiei care cuprinseră Imperiul după Revoluția din 1905. Cât despre reformele sale, unii istorici le consideră ca fiind rezultatul unei viziuni ample și ambițioase privind reformarea și dezvoltarea Imperiului, în timp ce alții pun la îndoială eficacitatea acestora. Mulți consideră că ar fi fost extrem de greu, ba chiar imposibil într-o perioadă atât de scurtă, ca reformele agrare să transforme țărănimea rusească, și asta din cauza conservatorismului profund al acesteia. Pe de altă parte, datele economice arată că Stolîpin a avut dreptate când spunea că se putea baza măcar pe acei țărani-fermieri, puțini la număr, puternici; datele privind impozitele adunate în anii dinaintea morții lui Stolîpin arată că exista un grup restrâns de țărani care plăteau impozite din ce în ce mai mari, în comparație cu anii 1890, fapt ce dovedea că fermele lor le aduceau profituri mai mari.

Cu toate acestea, nu putem spune exact care ar fi fost rezultatele reformelor lui Stolîpin dacă acesta nu ar fi fost ucis și dacă războiul nu ar fi izbucnit trei ani mai târziu. De aceea, el continuă să fie văzut – și amintit oarecum cu nostalgie și părere de rău – drept șansa pierdută a Rusiei. Se explică astfel faptul că într-un sondaj realizat în anul 2008 pentru alegerea celui mai mare rus, Stolîpin a ieșit pe locul doi, după Alexandr Nevski, urmat fiind de Stalin.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9672/7/

Orasul Sankt Petersburg s-a nascut din dorinta lui Petru cel Mare de a construi o capitala noua, care sa uimeasca intreaga Europa. Plictisit de o Moscova agitata si plina de intrigi, suveranul a ales pentru indeplinirea visului sau pamântul de la varsarea Nevei in Marea Baltica, pamânt pe care avea sa se inalte pod dupa pod, biserica dupa biserica, palat dupa palat. Unul dintre simbolurile orasului il constituie Fortareata Sfintii Petru si Pavel, monument de arhitectura. Spre deosebire de alte fortarete celebre, aceasta a intrat in memoria oamenilor nu prin fapte militare, nefiind niciodata atacata, ci prin valoarea ei istorica. Astazi in interiorul incintei respective este conservat un ansamblu de constructii de diferite stiluri si din diferite epoci, grupate in jurul catedralei Sfintii Petru si Pavel. Fortareata, ridicata in forma hexagonala, reprezinta de fapt nucleul orasului si ocupa aproape in intregime Insula Zaici (Insula Iepurelui) din Delta Nevei.

Ecaterina cea Mare – vinovată pentru moartea soţului?


În 1745, o prinţesă germană pleca într-o ţară cu o limbă şi cu obiceiuri necunoscute spre a se căsători cu moştenitorul tronului Rusiei. A îndurat timp de 17 ani o căsătorie nefericită, iar când Petru al III-lea a murit la numai şase luni după ce ajunsese ţar, soţia a devenit suspectă.




Pentru mireasa de 16 ani fusse o zi lungă şi obositoare. Trezită la şase dimineaţa, fusese dusă în apartamentul împărătesei, care supraveghease personal coafura, alegerea bijuteriilor şi toaleta tinerei destinate să fie mireasa moştenitorului legitim al tronului Rusiei. La prânz, mirele – doar cu un an mai mare decât logodnica – sosise în camera învecinată, iar la trei după-amiază perechea traversa Sankt-Petersburgul în caleaşca imperială.

Ceremonia de la Caredrala Fecioarei din Kazan durase câteva ore şi fusese urmată de un banchet cu 50 de feluri de mâncare, apoi de un bal la care tânăra a trebuit să danseze cu toţi nobilii venerabili. La ora nouă, însă, împărăteasa a oprit festivităţile şi i-a însoţit pe tinerii căsătoriţi în camera nupţială. Mirele a rămas să aştepte într-o cameră alăturată, în timp ce doamnele de onoare o dezbrăcau pe mireasă de rochia grea de brocart şi o îmbrăcau într-o cămaşa de noapte roz adusă de la Paris, aşezând-o în imensul pat cu baldachin. Apoi s-au retras, lăsând-o, speriata, într-o cameră goală abia luminată de pâlpâitul lumânărilor. Acum stătea culcată în penumbră, cu ochii aţintiţi spre uşa de unde trebuia să apară soţul ei.

A trecut o oră, apoi au trecut două. Către miezul nopţii, o doamnă de onoare a intrat să o anunţe că mirele petrecea cu servitorii. Tânărul soţ şi-a făcut apariţia într-un târziu, s-a vârât în pat lângă ea, a făcut glume despre cum ar mai fi râs servitorii dacă i-ar fi văzut împreună, apoi a căzut într-un somn adânc de beţiv. „Probabil că a fost cea mai veselă nuntă celebrată vreodată în Europa“, scria mama miresei soţului ei în Germania. Pentru tânăra mireasă dezamăgită, nunta numai veselă nu fusese.


În februarie 1744, cu puţin înainte de a împlini cincisprezece ani, Sofia Augusta Frederica, prinţesă a micului ducat german Anhalt-Zerbst, a fost adusă de mama ei în Rusia. Necăsătorită şi fără copii, împărăteasa Elisabeta îl adoptase pe nepotul său Petru spre a fi moştenitorul tronului şi era nerăbdătoare să-l vadă căsătorit, ca să asigure succesiunea Romanovilor. Spera ca micuţa şi drăguţa Sofia – candidata la căsătorie recomandată de influentul Frederic al II-lea al Prusiei – va reuşi să-l scoată pe Petru din preocuparea lui infantilă pentru jocuri şi animale.

După ce a învăţat cât de cât ruseşte, după ce a deprins elemente de religie ortodoxă şi eticheta Curţii, Sofia a fost rebotezată Ecaterina şi logodită cu Petru. Căsătoria s-a celebrat la 21 august 1745. „Aş fi fost gata să-l iubesc pe noul meu soţ dacă ar fi fost în stare de afecţiune, sau măcar dornic să o arate“, scria mai târziu Ecaterina în celebrele ei memorii. Dar Petru cel slab, limfatic, palid si ciupit de vărsat prefera să-şi petreacă zilele jucându-se cu soldaţi de plumb şi castele de carton. Ca remediu pentru imensa plictiseală a tinerei soţii, a transformat dormitorul comun în adăpost pentru câinii lui de vânătoare.

Vreme de nouă ani, căsătoria a rămas neconsumată. În 1752, Ecaterina şi-a găsit un amant. „Era frumos ca răsăritul soarelui“, scria ea despre şambelanul de 26 de ani Serghei Saltîkov. „Nimeni nu-l egala la Curte“. După două sarcini pierdute, Ecaterina a reuşit să dea naştere unui fiu, la 20 septembrie 1754. Botezat Pavel, copilul a fost recunoscut de Petru şi crescut de Elisabeta ca al doilea succesor la tron. Bineînţeles, la Curte se vorbea că Saltîkov ar fi fost tatăl – mai ales că împărăteasa Elisabeta îl expediase într-o misiune diplomatică.


Împlinindu-şi datoria de soţie şi mamă, Ecaterina se aştepta să ducă o viaţă liniştită. Totuşi, Elisabeta îmbătrânind şi Petru dovedindu-se atât de nepotrivit pentru domnie, existau unii în Sankt Petersburg – precum reprezentantul britanic, Sir Charles Hanbury-Williams – care se aşteptau ca Ecaterina să fie cea care să preia puterea „în cazul unor evenimente neprevăzute“.

„Evenimentele neprevăzute“ s-au produs în 1756, când Rusia s-a aliat cu Austria şi Franţa împotriva lui Frederic al II-lea al Prusiei. Victoriile de la început ale Rusiei au fost întâmpinate cu bucurie de toată lumea din St. Petersburg – cu excepţia lui Petru, al cărui tată fusese german, aşa că se simţea dator să îl considere pe regele Prusiei un geniu militar invincibil. Declinul evident al împărătesei alimenta temerile că Petru, moştenind curând tronul, va încheia o pace umilitoare cu Prusia. Ca alternativă la domnia lui, naţionaliştii ruşi au început să se gândească la Ecaterina – posibilă regentă a fiului ei minor Pavel, sau chiar împărăteasă. „Fii sigur“, i-a mărturisit Ecaterina conspirativului Hanbury-Williams, “că am planurile mele şi că voi domni sau voi muri.”

Hanbury-Williams i-a încurajat ambiţiile şi gustul pentru lux cu „împrumuturi“ secrete şi i-a furnizat chiar un nou iubit, frumosul tânăr conte polonez Stanislaw Poniatowski. Petru, care îşi instalase o amantă în apartamentul propriu şi evita sistematic orice întâlnire cu soţia, nu a reacţionat când Ecaterina a născut o fată, la 9 decembrie 1757. „Habar nu am cum a rămas însărcinată nevastă-mea“, se zice că ar fi spus, „dar presupun că trebuie să admit că e copilul meu.”


Nici nu îşi revenise Ecaterina după naştere, că s-a văzut nevoită să înfrunte urmările intrigilor politice şi comportamentului ei nechibzuit. Într-o duminică dimineaţa, la 15 februarie 1758, a primit un bilet alarmant de la amantul ei. Elisabeta ordonase arestarea primului-ministru rus, contele Bestujev, acuzându-l de tradare. Fuseseră închişi, de asemenea, bijutierul italian Bernard şi Adadurov, profesorul de rusă al Ecaterinei; pe amândoi îi folosise ca intermediari în corespondenţa secretă cu primul-ministru şi cu trimisul britanic.

Puţin după aceea, Elisabeta a cerut ca Poniatowski să fie rechemat în Polonia. Curtea zumzăia de zvonul că venea rândul Ecaterinei. Înspăimântată tânăra i-a scris Elisabetei, cerându-i o audienţă. A trebuit să aştepte aproape o lună până când să fie condusă în apartamentele imperiale, unde l-a găsit şi pe dispreţuitul ei soţ. Ecaterina a căzut în genunchi în faţa împărătesei, cerându-i să fie trimisă în Germania, la părinţii ei. „Cum poţi spune aşa ceva?”, a întrebat-o Elisabeta. „Adu-ţi aminte că ai copii.“ Petru a intervenit, acuzându-şi soţia de cruzime şi încăpăţânare. Fără a da importanţă gâlcevei dintre cei doi, împărăteasa a pus capăt audienţei, făcându-i semn discret Ecaterinei că discuţia va continua mai târziu, între ele două.

La 21 aprilie, împărăteasa a toastat în public în sănătatea Ecaterinei cu prilejul celei de-a treizecea aniversări şi luna următoare i-a acordat o nouă întrevedere. După ce a pus-o să jure că va spune numai adevărul, Elisabeta i-a cerut detalii despre viaţa lui Petru. Ce a răspuns, nu se ştie, pentru că în acest punct Ecaterina îşi întrerupe brusc memoriile. Rămasă fără iubit şi curând după aceea şi fără fetiţă, care s-a prăpădit de mică, probabil că exilul soţiei moştenitorului tronului nu a mai fost de actualitate.


După douăzeci şi unu de ani de domnie, Elisabeta a murit în ziua de Crăciun a anului 1761. Era urmată la tron de nepotul ei, Petru al III-lea. Deşi însărcinată în luna a şasea cu copilul unui nou iubit, Ecaterina stătuse ore în şir în genunchi la catafalcul fostei împărătese. Când apărea, Petru glumea cu doamnele de la Curte şi făcea remarci deplasare la adresa preoţilor. A scandalizat asistenţa şi atunci când a ţopăit în urma sicriului la ceremonia funerară. Amicilor le-a mărturisit că intenţiona să divorţeze de Ecaterina şi să se însoare cu amanta.

Temându-se că un nou copil ar putea fi exact pretextul de care soţul ei avea nevoie ca să o înlăture, noua ţarină a reuşit să îşi ascundă sarcina faţă de soţ şi a pus la cale un plan ca să poată naşte pe ascuns. Pentru că nimic nu-i plăcea primitivului Petru mai mult decât un incendiu, Ecaterina a aranjat cu un curtean devotat ca acesta să-şi dea foc casei atunci când ea avea să intre în travaliu. Cum era de aşteptat, Petru a alergat să vadă incendiul, iar nou-născutul, un băiat, a fost încredinţat la timp unor părinţi adoptivi.

Ceea ce a pus capăt scurtei domnii a lui Petru al III-lea a fost armistiţiul încheiat cu Prusia, în martie 1762, urmat de un tratat de pace prin care Rusia a cedat toate câştigurile teritoriale şi a încheiat o alianţă cu fostul inamic, Frederic al II-lea. Pentru Ecaterina, paharul s-a umplut la un banchet din iunie, la care se sărbătorea pacea cu Prusia. Nu reuşise să se ridice în picioare la toastul închinat de Petru pentru rudele sale germane, iar proaspătul ţar o făcuse idioată în faţa celor patru sute de invitaţi. „Sălbăticia barbară şi inutilă a lui Petru face să pară probabilă intenţia lui de a-şi elimina soţia”, scria un diplomat francez în raportul trimis acasă.


Aliaţii de la Curte ai Ecaterinei au început să o îndemne la acţiuni drastice împotriva dezechilibratului şi periculosului său soţ. Printre ei erau iubitul din acel moment si tatăl ultimului ei copil, tânărul şi chipeşul ofiţer Grigori Orlov şi fratele lui mai mic, Aleksei. Data aleasă de ei pentru lovitura de stat a fost ajunul sărbătorii de Sfântul Petru, 28 iunie.

În dimineaţa zilei respective, Aleksce Orlov a trezit-o pe Ecaterina care se afla la o casă a ei din apropiere de Sankt Petersburg, spunându-i „Totul este pregătit ca să te proclami împărăteasă“. A însoţit-o apoi la caleaşcă. În drum spre capitală lor li s-a alăturat şi Grigori Orlov. La ora opt cei trei au ajuns la cazarma regimentului de gardă. Coborând din caleaşcă, Ecaterina a cerut protecţia acestor trupe de elită. „Trăiască măicuţa noastră Ecaterina”, au strigat ostaşii.

Însoţită de soldaţi, Ecaterina s-a îndreptat spre Catedrala Fecioarei din Kazan ca să primească binecuvântarea Bisericii şi să depună juramântul ca împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei. Îl avea alături pe Pavel, fiul ei în vârstă de şapte ani. A doua zi, când ar fi trebuit să-şi sărbătorească numele, Petru al III-lea transcria şi semna supus o scrisoare de abdicare, „ca un copil trimis la culcare”, după cum avea să comenteze dezgustat Frederic al II-lea la auzul veştii. Permiţându-i-se să ia cu sine un servitor, vioara şi câinele preferat – nu şi amanta! – Petru a fost condus la închisoare şi pus sub supravegherea lui Aleksei Orlov.

O săptămână mai târziu, la 6 iulie, Ecaterina primea de la Orlov un mesaj efectiv incoerent: „Cum să explic, cum să descriu ce s-a întâmplat?” scria el. Soţul împărătesei murise, aparent ucis într-o încăierare de beţivi.

Potrivit martorilor oculari, Ecaterina a fost sincer şocată de veste, izbucnind în plâns şi strigând că reputaţia ei fusese distrusă şi că posteritatea nu-i va ierta niciodată crima involuntară. Recăpătându-şi repede stăpânirea de sine, a ascuns mesajul lui Orlov şi a ordonat o autopsie care a stabilit drept cauză a morţii lui Petru al III-lea o colică acută.

Ecaterina a condus Rusia timp de 34 de ani, iar la dispariţia sa, în 1796, a fost supranumită Ecaterina cea Mare. Pentru fiul şi moştenirorul ei Pavel n-a fost însă o eroină, căci a considerat-o vinovată de uciderea celui pe care îl ştiuse tatăl lui. La moartea împărătesei a ordonat duble funeralii, dispunând ca osemintele fostului ţar să fie îngropate alături de cele ale Ecaterinei. La cererea lui Pavel, cel care a purtat coroana lui Petru al III-lea la procesiunea funerară a fost Aleksei Orlov.

Rusia între război și revoluție (1914-1921)

La câteva luni după Revoluția din Octombrie 1917, Rusia ieșea din Primul Război Mondial prin semnarea unui tratat de pace cu Puterile Centrale. Pentru ruși însă războiul nu se terminase: avea să urmeze un foarte lung și violent război civil.

În 1913, Țarul Nicolae al II-lea a sărbătorit 300 de ani de la venirea dinastiei Romanov la conducerea Rusiei. De la încoronarea lui Mihail Romanov în 1613, dinastia ajunsese să stăpânească un imperiu vast ce se întindea din Europa Centrală și până la Pacific, de la Oceanul Arctic până în Afganistan. Acest imens imperiu acoperea 1/6 din suprafața globului și avea o populație de 150 de milioane de oameni (cu peste 100 de naționalități diferite). Rusia era practic un univers în sine, însă unul care se afla la marginea prăpastiei de ceva timp din cauza tensiunilor interne, dar și externe. La cinci ani după aniversarea din 1913, familia imperială avea să fie ucisă, iar imperiul Romanovilor, învins în război, urma să cadă în mâinile bolșevicilor.

Până în 1921, după o perioadă foarte dificilă, bolșevicii triumfaseră în Rusia și reușiseră să refacă în mare parte vechiul imperiu. Acesta avea să ia forma, doi ani mai târziu, Uniunii Sovietice. Însă consecințele evenimentelor ce au avut loc pe Frontul de Est între 1914 și 1921 – mult mai puțin cunoscute decât faimoasele bătălii din Est – aveau să aibă un impact profund asupra Rusiei (și asupra lumii întregi).

Campanii și crize –1914-1916


În 1914, Rusia nu era nici pe departe pregătită pentru război. Cu nouă ani în urmă, fusese învinsă în est de mica Japonie, iar revoluția din 1905 slăbise și ea imperiul destul de mult. Reformele adoptate în urma revoluției (se remarcă aici premierul Stolîpin, arhitectul unor importante reforme care ar fi putut schimba fața Imperiului) nu reușiseră să pună statul pe picioare, iar tensiunile sociale erau încă ridicate. La momentul începutului războiului, nu era deloc sigur că statul rus va reuși să supraviețuiască unui conflict major pentru că unitatea națională a imperiului nu ar fi putut fi păstrată în lipsa unei victorii. Din acest punct de vedere, speranțele rușilor au fost repede distruse după Bătălia de la Tannenberg și Prima Bătălie de la Lacurile Mazuriene, când Rusia a pierdut două armate întregi (peste 250.000 de oameni).

Cu toate acestea, ofensiva rusească în Prusia de Est, deși a eșuat, i-a ținut ocupați pe germani în est și astfel a salvat probabil căderea Parisului. Însă cele două bătălii marchează și începutul retragerii rușilor spre sectorul de nord al Frontului, astfel că până la jumătatea anului 1915 toată Polonia Rusească, Lituania și mare parte din Letonia fuseseră ocupate de armata germană.

În 1916, rușilor le-a mers ceva mai bine. Au beneficiat de o mai bună aprovizionare cu arme și muniție, iar Ofensiva Brusilov din iunie 1916 a adus rușilor victorii semnficative împotriva austriecilor (de la care preiau Galiția și Bucovina). De asemenea, situația s-a îmbunătățit și în zona caucaziană, unde au făcut față Turciei. Însă schimbările pozitive apărute pe front nu au îmbunătățit și situația politică. Problemele interne, politice și economice, au fost exacerbate de război, iar concentrarea producției industriale pe eforturile de război și criza alimentară din interior amenința încă și mai mult pacea internă. În acest context deja foarte tulbure, apar și zvonurile potrivit căreia Împărăteasa Alexandra (născută Alix de Hessa-Darmstadt) și favoritul ei Rasputin erau spioni germani. Zvonurile erau nefondate, dar până în noiembrie 1916 cei mai influenți critici ai regimului țarist începuseră să se întrebe dacă tragediile Rusiei – inclusiv cei 1,7 milioane de morți și 5 milioane de răniți – nu erau cumva o consecință a prostiei guvernanților sau a unei trădări.

1917: din februarie până în octombrie


În februarie 1917, din cauza tensiunilor interne, țarul Nicoale al II-lea a fost obligat să abdice. A fost format un guvern provizoriu din care făceau parte liberali și socialiști moderați care promiteau că vor conduce într-o manieră mai eficientă eforturile de război. Însă adevărata putere în stat era deținută de liderii socialiști din Sovietul de la Sankt Petersburg. Aceștia nu erau în favoarea continuării războiului defensiv, ci doreau – în mod cu totul nerealist – terminarea conflictului printr-o pace generală „fără anexări sau indemnizații de război”, o formulă pe care nici Aliații, nici Germania nu ar fi acceptat-o.

Ministrul de Război, Aleksandr Kerenski, spera să îmbunătățească situația Rusiei printr-o nouă ofensivă pe Frontul de Est. Dar ofițerii își pierduseră de mult autoritatea în fața soldaților; aceștia nu mai doreau să lupte și se gândeau numai la promisiunile de transformări sociale ce aveau să vină odată cu sfârșitul războiului. Fenomenul a fost numit de istorici „bolșevism de tranșee”. Un rol important în distrugerea capacității de luptă a armatei rusești l-au avut și agitatorii anarhiști și bolșevici. În plus, mulți radicali anti-război, împreună cu liderul bolșevicilor, Lenin, s-au întors în țară în primăvara anului 1917, traversând Europa Centrală cu permisiunea armatei germane, care dorea să profite de pe urma tulburărilor interne din Rusia.



Ofensiva din acea vară a fost un dezastru. Soldații-țărani au dezertat în masă pentru a se alătura revoluției, iar colaborarea cu dușmanul devenise ceva comun. Între timp, într-o încercare disperată de a restabili ordinea și a rezista în fața contraofensivei germane, majoritatea generalilor și a liderilor de dreapta au conceput un plan pentru o lovitură de stat militară. Aceasta a eșuat, dar a avut două consecințe importante: în primul rând, generalii și conservatorii care l-au sprijinit pe generalul Kornilov, comandantul armatei, s-au simțit trădați de Kerenski (care-l arestează pe Kornilov) și au renunțat la a mai sprijini guvernul provizoriu. Pe de altă parte, reputația lui Kerenski în rândul stângii moderate și a populației de rând s-a prăbușit după ce a devenit clar că el sprijinise planurile de restabilire a pedepsei cu moartea și de dizolvare a comitetelor revoluționare ale soldaților. Adevărații câștigători ai crizei interne au fost bolșevicii conduși de Lenin, care au reușit să preia puterea în Octombrie 1917 fără prea mari rezistențe din partea guvernului sau armatei.

Pacea de la Brest-Litovsk și consecințele sale


După ce au preluat puterea, bolșevicii au promis că vor aduce pacea și că vor pune capăt crizelor interne. Pe 26 octombrie 1917, e adoptat Decretul asupra Păcii, redactat de Lenin, prin care acesta cerea încheierea imediată a păcii. Puterile Centrale răspund apelului bolșevicilor acceptând semnarea unui armistițiu pentru Frontul de Est. Astfel, în iarna anului 1917-1918, încep negocierile pentru semnarea unui tratat de pace separat cu Germania și aliații săi. Negocierile au durat foarte mult din cauza neînțelegerilor apărute (rușii nu erau dispuși să renunțe la teritorii și nu acceptau plata unor indemnizații), astfel că în cele din urmă germanii au denunțat armistițiul și au reluat ostilitățile, avansând în cinci zile mai mult decât o făcuseră în trei ani. Până la urmă rușii au fost obligați să semneze tratatul de pace, în martie 1918. Prin tratatul de la Brest-Litovsk, Rusia pierdea un sfert din teritorii, o treime din populație și foarte mult din capacitatea industrială și agricolă.

Simțindu-se trădați prin semnarea acestui tratat de pace, rușii antibolșevici, care rămăseseră fideli Aliaților, au început lupta împotriva bolșevicilor. Ei au fost sprijiniți și de forțele Aliate aflate în Rusia care sperau să recupereze Frontul de Est, fără de care Germania se putea concentra pe luptele din Vest. Începe astfel sângerosul război civil dintre Roșii, care controlau capitala, Moscova și Rusia centrală, și Albi, care au lansat, sprijiniți de Aliații din război, o serie de campanii pentru zdrobirea revoluției.

În ciuda victoriilor inițiale obținute de Albi, bolșevicii au reușit până în 1920 să respingă atacurile. Ei s-au putut folosi de liniile interne de comunicare, utilizând căile ferate și forța economică a celor mai populate provincii ale fostului imperiu. Astfel, ei au reușit până în 1921 să pună bazele unei armate de aproape 5 milioane de soldați. În schimb, Albii nu au controlat niciodată mai mult de 250.000 de oameni în același timp, iar aceștia se aflau la mari distanțe unii de alții și în zonele periferice, mai puțin dezvoltate, ale Rusiei. În plus, ei au subestimat capacitatea bolșevicilor de a rezista.

Intervenția Aliată


În ciuda puterii lor pe plan intern, bolșevicii erau izolați pe plan internațional. Însă nici Albii nu se bucurau de sprijinul necondiționat al Albilor. Liderul britanic, liberalul Lloyd George, premierul francez, socialistul Clemenceau, și președintele american, democratul Wilson, erau inamici ai lui Lenin, dar pe de altă parte nici nu erau foarte apropiați de liderii Albilor. În ciuda sentimentelor antibolșevice ale liderilor Aliați, decizia de a interveni în Rusia, în 1918, s-a bazat în primul rând pe interesul de a readuce Rusia în războiul continental, nu pentru a pune capăt războiului civil. Ei doreau refacerea Frontului de Est pentru a-i distrage pe germanii care se concentrau acum exclusiv pe Frontul de Vest. Însă în noiembrie 1918, motivația pentru intervenția din Rusia dispare.

În plus, niciuna din puterile occidentale nu era prea interesată în reconstruirea unei Rusii unite și puternice. Apoi, în 1919, liderii occidentali au fost distrași de propriile probleme: tensiunile interne, Conferința de Pace, divizarea Imperiului otoman și a celui German, crizele economice din Europa etc. Implicarea în războiul civil din Rusia devenise mai mult o povară. Singura țară care putea interveni în mod eficient în Rusia ar fi fost Japonia, dar având în vedere faptul că amintirile războiului ruso-japonez din 1904-1905 încă nu dispăruseră, era prea puțin probabil ca rușii să accepte intervenția acestei țări.

În consecință, deși materialele trimise de Aliați în Rusia le-au permis Albilor să pună la punct campaniile din 1919, doar câteva mii de soldați au fost trimiși pentru a lupta împotriva bolșevicilor. După semnarea Armistițiului cu Germania, Aliații s-au străduit să găsească o manieră onorabilă de a se sustrage din războiul civil din Rusia în loc să intervină în favoarea Albilor.

Intervenția Aliaților a fost folosită din plin de propaganda bolșevică, generalii Albilor fiind prezentați drept „instrumente ale capitalismului occidental”. Bolșevicii victorioși au construit apoi imaginea unei Rusii puternice care rezistase în fața intervențiilor occidentale care urmăreau distrugerea statului, iar această mentalitate colectivă construită atent de propagandă avea să joace un rol important pe viitor, în timpul Războiului Rece.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9524/8/

Ajuns la putere dupa o lovitura de stat in care tatal sau, Pavel I, a fost asasinat, tarul Alexandr I al Rusiei a domnit intre 1801 si 1825. Acest "mandat" s-a suprapus peste domnia lui Napoleon I si Alexandr I a fost si adversar, si aliat al imparatului francez. La fel facuse si tatal lui, Pavel I, care luptase contra francezilor in Italia, apoi se impacase cu Napoleon I, dezamagit de aliantele europene. Alexandr I avea vederi liberale, total opuse aristocratiei traditionale rusesti. Educatia sa in spirit francez l-a facut sa elaboreze mai multe reforme. Dar pe plan extern, militarismul lui Napoleon l-a determinat sa se alieze cu Austria si Prusia.

1812 – ocuparea Basarabiei de catre Imperiul Rus
Pe o veche carte bisericeasca, mana tremuranda a unui preot basarabean a scris, spre a ramane pentru generatiile viitoare: ,,In 1812, ca sa se stie, a pus muscalu piatra de hotar la Prut si a rupt biata noastra Moldova in doua”.

Acest trist eveniment s-a petrecut in urma razboiului ruso-turc din 1806-1812, incheiat cu Tratatul de Pace de la Bucuresti, din 16/28 mai 1812. Inca in timpul razboiului, tarul Alexandru I al Rusiei primise de la Napoleon I , imparatul Frantei, un fel de ,,cec in alb”, prin care avea calea libera ca, in caz de victorie, sa ocupe principatele dunarene, Valahia si Muntenia. Evenimentele petrecute in cursul razoiului si la sfarsitul lui nu au fost favorabile, incat Rusia sa-si realizeze acest deziderat. In cele din urma, fara a intra in amanunte, ea s-a multumit si cu partea rasariteana a Moldovei, cu teritoriul dintre Prut si Nistru, teritoriu ce se va numi, incepand din 1813, Basarabia.

Acest teritoriu romanesc, trecut sub stapanire ruseasca, avea o suprafata de 45.630 kmp si o populatie de 482.630 de locuitori, cinci cetati, 17 orase si 695 sate. Din cei aproape 500.000 de locuitori, romanii basarabeni reprezentau peste 86 la suta! Cedarea Basarabiei rusilor era cea de a doua mare ticalosie pe care turcii au savarsit-o fata de poporul roman. Prima s-a petrecut in 1775, cand ei au cedat Austriei Bucovina (Tara de Sus). Nici Bucovina si nici Basarabia nu erau teritorii turcesti, fiindca nici Moldova si nici Tara Romaneasca nu au fost niciodata ocupate de turci si transformate in pasalacuri (provincii) turcesti, asa cum s-a intamplat cu tarile sud-dunarene sau cu Ungaria. Semnificativ este si faptul ca in manifestul tarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocuparii Basarabiei, nu se facea nicio referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, in care nobilimea rusa era indemnata sa se stabileasca, urmand sa primeasca mosii intinse, cu pamant roditor, paduri, iazuri cu peste, herghelii numeroase, cirezi de vite si turme de oi. Vom aminti, de asemenea, ca Congresul de Pace de la Viena, din 1814-1815, de dupa razboaiele napoleonene, a fixat granitele de apus ale Rusiei pe actualele teritorii ale Finlandei si Poloniei, fara nicio referire la Basarabia, ceea ce denota ca diplomatia rusa nu era prea convinsa de statornicia hotarului Rusiei pe Prut, gandindu-se, probabil, ca ocuparea teritorului dintre Prut si Nistru era una vremelnica.

,,Vremelnicia” aceasta va dura insa mai bine de o suta de ani. Adica de atunci din 1812, cand ,,a pus muscalu piatra de hotar la Prut”, si pana in 1918 cand Sfatul Tarii de la Chisinau a hotarat ca Republica Democratica Moloveneasca (Basarabia) ,,rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiilor ca noroadele singure sasi hotarasca soarta lor, de azi inainte si pentru totdeauna se uneste cu mama sa, Romania”. Din 1812, deci, ,,tara numita Basarabia si locuita in principal de valahi, a fost alipita Rusiei”. Asa se afla scris in lucrarea intitulata ,,Descrierea etnografica a popoarelor Rusiei” (Description ethnographique des peuples de la Russie), scrisa de T. De Pauly, aparuta la Sankt-Petersburg, in 1862.

Doar dupa cativa ani de la ocuparea Basarabei, in 1817, o statistica ruseasca consemna o realitate incontestabila, anume ca majoritatea covarsitoare a populatiei noii provincii ruse, aproximativ 86 la suta, era formata din romani si doar 6,5 la suta din rusi, ucraineni si ruteni. Datele de mai sus au fost intarite si de cele scrise de guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, intr-un raport din 1827: ,,Populatia Basarabiei se compune din doua categorii de locuitori: moldovenii autohtoni si vagabonzii care reusesc sa se strecoare incoace. Tot ce e mai criminal in Rusia cauta sa-si faca drum aici, in speranta ca se vor putea ascunde de crimele lor”.

La scurt timp dupa ocupare, rusii au inceput un puternic proces de deznationalizare si de stramutare a populatiei romanesti, dublat de o masiva colonizare a altor populatii (rusi, bulgari, gagauzi, germani etc.). Acestea au inceput repede sa dea roade, astfel ca intr-un timp relativ scurt populatia autohtona a Basarabiei s-a redus la 66,4 la suta. Cu toate acestea, in lucrarea ,,Lista localitatilor din imperiul rus”, editata la Sankt-Petersburg, in 1862, se consemneaza ca ,,romanii sunt cei mai vechi si cei mai numerosi locuitori ai Basarabiei”.

Teribilul proces de rusificare a populatiei romanesti dintre Prut si Nistru, ca si urmarile sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscuta si de unii istorici rusi. N.N. Durnovo, in lucrarea sa intitulata "Politica panslavista rusa”, aparuta la Moscova, in 1908, consemneaza: "Poporul basarabean, multumita rusificarii silnice, e transformat intr-o hoarda de robi muti si ignoranti. Acestui popor i s-a interzis sa invete limba sa natala in scoli, i s-a interzis sa se roage lui Dumnezeu in graiul parintilor sai, sute de mii de deseatine din pamantul sau au fost impartite colonistilor rusi, bulgari si germani si aceasta numai de a-l sili sa-si paraseasca tara. Numai intr-un singur an, 885 de familii taranesti basarabene au trebuit sa plece in Siberia spre a o coloniza. Bietii oameni isi lasa holdele roditoare pentru ca nu mai pot trai in tara lor”.

Procesul de stramutare a romanilor basarabeni si de colonizare a strainilor in Basarabia a continuat si in primii ani de dupa razboiul ruso-turc din 1806-1812, cand au fost aduse aici 2.487 de familii, cu 10.218 suflete, din care 1.479 de familii au fost bulgari si gagauzi (populatie de origine turco-cumana trecuta la crestinism). Actiunea de colonizare a Basarabiei a continuat si in anii urmatori, astfel ca pana in 1827 au fost infiintate 42 de colonii bulgaresti si gagauze, la care s-au mai adaugat alte 24 de colonii germane. In ce priveste rusificarea silnica, de care vorbeste N.N.Durnovo, aceasta a continuat, cu toata impotrivirea darza a romanilor basarabeni. Astfel, in 1867, limba romana a fost scoasa din toate programele de invatamant ale scolilor, fiind inlocuita cu limba rusa. Dupa doar cativa ani, Basarabia a fost declarata gubernie ruseasca, fiind trimisi aici cei mai aprigi ,,specialisti in rusificare”. Intre ei si episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a inceput o adevarata prigoana fata de tot ce mai era romanesc: a desfiintat catedra de limba romana din cadrul Seminarului Teologic din Chisinau, a inchis vechea tipografie eparhiala, infiintata in 1813, de catre mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungati din parohii toti preoti romani, fiindca nu stiau sa oficieze sfanta liturghie in limba rusa, si s-au infiintat ,,stranele ruse” in fiecare biserica romaneasca, in care se vorbea si se canta numai in limba rusa etc.

Cu toate acestea, constiinta nationala a romanilor basarabeni nu a putut fi nici infranta, nici spulberata. In sufletul lor, ei au trait cu convingerea ca au fost, sunt si vor ramane romani, iar ,,Basarabia noastra este o tara romaneasca tocmai ca si celelalte tari de peste Prut, locuite de fratii nostri”. De aceea, convingerea lor a fost intotdeauna ferma si neclintita: ,,Noi socotim ca mantuirea neamului nostru este numai in unirea tuturor fiilor nostri intr-o singura tara. Noi de la straini nu mai asteptam nimic, toata nadejdea ne-o punem in viata la un loc cu toti fratii nostri romani...Noi vrem o Romanie a tuturor romanilor”.

Acum, cand se implinesc doua sute de ani de la tristul eveniment din 1812, iar romanii basarabeni au reusit sa se smulga de sub cizma ruseasca si de sub dominatia imperiala a Moscovei, va veni o zi in care se va implini si rugamintea lor: ,,Du-ne, Doamne, inapoi Basarabia in Tara”!

Emanciparea șerbilor ruși: eliberare sau trădare?


În 1861, șerbia – sistemul ce-i lega pe țăranii ruși de proprietarii de pământuri – era abolit la comanda țarului. Patru ani mai târziu, sclavia din Statele Unite era și ea abolită prin ordin prezidențial. Țarul Alexandru al II-lea (1855-1881), la fel ca și tatăl său, Nicolae I, credea că sclavia din America era inumană, ceea ce ar putea părea a fi o ipocrizie, având în vedere situația din propria-i țară.

Dar șerbia din Rusia, care exista de la mijlocul secolului al XVII-lea, nu se asemăna cu sclavia din SUA, căci proprietarul de pământ nu era, în mod legal, și proprietarul șerbilor. În schimb, în America, sclavii negri aveau, în fața legii, același statut ca animalele: ei erau considerați a fi proprietatea stăpânului, care putea face ce dorea cu ei. În Rusia, relația tradițională dintre nobili și șerbi avea la bază pământul: șerbul era legat de nobil pentru că trăia pe pământul acestuia. În Rusia Țaristă, șerbii reprezentau o treime din populația statului și o jumătate din totalul țăranilor; cei mai mulți șerbi trăiau în provinciile centrale și occidentale ale imperiului.

Sistemul rus data din anul 1649, când a fost introdusă o legislație prin care proprietarului de pământ i se acorda autoritatea de a controla viața și munca țăranilor șerbi care locuiau pe pământurile sale. Pentru că această autoritate presupunea și puterea de a nega șerbului dreptul de a se muta altundeva, diferențele dintre sclavie și șerbie par a fi aproape inexistente. Nobilimea a primit această autoritate pentru ca astfel ea să devină dependentă de Țar, căruia trebuia să-i fie și loială. Această loialitate trebuia transpusă în practică prin îndeplinirea atibuțiilor militare sau administrative. În acest fel, împărații din dinastia Romanov (care au condus Rusia din 1613 până în 1917) au construit birocrația civilă a Rusiei și armata prin crearea unei categorii de servitori publici care erau interesați în menținerea țarilor la conducerea statului.

De ce era necesară abolirea șerbiei?

Șerbia era asemănătoare sistemului feudal pe care Europa central-vestică îl cunoscuse cu câteva secole înainte. Acest sistem dispăruse de mult din Europa occidentală, dar Rusia imperială nu a cunoscut tranziția către epoca comercial-industrială care, în Vest, a făcut ca feudalismul să devină nefuncțional. Rusia a rămas, din punct de vedere economic și social, o țară înapoiată, fapt recunoscut chiar și de elita țării. Totuși, nu toți deplângeau starea statului: slavofilii din secolul al XIX-lea credeau în superioritatea unei Rusii unice, tărâm al unei națiuni binecuvântate de Dumnezeu care nu avea nimic de învățat de la națiunile corupte din Occident. Însă alți ruși ajunseseră la concluzia că dacă națiunea avea să progreseze, reformele erau necesare și nu mai puteau fi amânate.

Mulți au găsit un argument simplu, convenabil, pentru explicarea slăbiciunii și înapoierii Rusiei: șerbia era de vină – pentru incompetența militară, pentru crizele alimentare și suprapopulare, dar și pentru conflictele sociale sau înapoierea industrială. Era o explicație extrem de simplificată, dar nu complet lipsită de adevăr. Astfel, intelectualii care cereau liberalizarea societății rusești și reformarea statului au început prin a cere emanciparea țăranilor exploatați.

Dezbaterea a căpătat elan odată cu războiul, așa cum s-a întâmplat adesea și în alte cazuri din istoria Rusiei. Imperiul rus a intrat în războiul Crimeii în 1854 cu mari speranțe la victorie, dar doi ani mai rârziu a suferit o înfrângere gravă în fața alianței anglo-franco-otomane. Șocul resimțit de ruși a fost profund, căci această națiune se mândrise întotdeauna cu puterea militară.

Rolul Țarului Alexandru al II-lea

Totuși, înfrângerea în război s-a dovedit a fi un atu pentru noul Țar, care urcă pe tron chiar în timpul războiului. Deși el fusese, încă de la o vârstă fragedă, educat pentru a prelua într-o zi guvernarea imperiului, observatorii străini au avut impresia, la început, că Alexandru era timid și nesigur. El avea însă să se impună după sfârșitul războiului ca un țar ambițios și hotărât. El nu a putut salva Rusia de la umilințele suferite pe front, dar acest fapt l-a făcut să ajungă la concluzia că, dacă națiunea sa avea să cunoască stabilitatea și pacea pe plan intern și recunoașterea și admirația pe plan extern, erau necesare reformele domestice. Primul pas avea să fie abolirea șerbiei, a cărei ineficiență nu aducea niciun fel de beneficii nici nobililor, nici țăranilor, nici statului. În ciuda înfrângerii Rusiei, Alexandru a declarat că sfârșitul războiului marca un moment de aur în istoria națiunii, pentru că venise momentul ca fiecare rus, sub protecția legii, să înceapă să se bucure de roadele propriilor sale eforturi.

Alexandru și-a dat seama că acela era cel mai bun moment pentru a iniția reformele necesare, în special cele privind starea țăranilor. Argumentelor de ordin social și economic li s-au adăugat atunci și cele de ordin militar. Armata era marele simbol al puterii și statutului Rusiei; atâta vreme cât armata rămânea puternică, Rusia își putea ignora propria înapoiere ca națiune. Dar înfrângerea suferită în Războiul Crimeii zdruncinase credința rușilor în propria invincibilitate. După 1856, ideile reformatoare nu au mai cunoscut aceleași opoziții puternice ca înainte, chiar și unii nobili dându-și seama că șerbia nu mai funcționa din moment ce nu putuse să ofere Rusiei soldații de care ar fi avut nevoie.

Astfel, în 1856, Alexandru al II-lea și-a anunțat nobilii că „situația actuală [...] nu mai poate rămâne neschimbată. E mai bine să distrugem șerbia de sus decât să așteptăm momentul când va începe să se distrugă de jos”. Țarul cerea o reformă de sus în jos, pentru a evita conflictele sociale grave ce ar fi apărut în cazul unei revolte a țăranilor. Aceste cuvinte ale Țarului sunt foarte des citate, însă nu și următoarea frază rostită de Alexandru: „Vă rog, domnilor, să vă gândiți cum acest lucru poate fi dus până la capăt.” Alexandru era hotărât să elimine șerbia, dar a făcut în așa fel încât – făcându-i chiar pe proprietarii de pământuri responsabili cu conceperea unui plan – nobililor să le fie foarte greu fie să i se opună, fie să-l învinovățească pe el dacă planurile concepute de ei nu ar fi funcționat.

În următorii cinci ani, mii de oficiali, organizați în diverse comitete, au conceput mai multe variante pentru abolirea șerbiei. Odată ce munca a fost terminată, nobilii și-au prezentat propunerile în fața Țarului, care a abolit oficial șerbia printr-o proclamație imperială.

Trădarea țăranilor?

Măsurile gândite, deși păreau avantajoase la început, s-au dovedit a avea consecințe grele asupra țăranilor. Nu ei erau beneficiarii reformei, ci proprietarii de pământ. Faptul nu trebuie să ne surprindă, având în vedere că nobilii fuseseră cei care concepuseră legea. Compensațiile pe care proprietarii de pământ aveau să le primească pentru pământul dat țăranilor erau mult mai mari decât valoarea reală a proprietăților pierdute; în plus, li se rezerva dreptul de a decide ce parte a pământului cedează țăranilor (astfel, ei puteau păstra pentru ei cele mai fertile pământuri, iar țăranii primeau terenurile mai puțin productive).

În plus, în timp ce proprietarii de pământ primeau compensații financiare, țăranii trebuiau să plătească ce primeau. Și din moment ce prea puțini dintre ei aveau suficienți bani economisiți, au trebuit să recurgă la ipoteci. În cele din urmă, deși împrumuturile oferite țăranilor aveau dobânzi relativ mici, ei ajungeau să plătească sume care depășeau cu mult valoarea terenurilor primite. Practic, în urma reformei, foștii șerbi nu se puteau considera a fi mai liberi ca înainte. Prin reforma administrativă ce a însoțit eliberarea din șerbie și împroprietărirea, autoritățile centrale au făcut în așa fel încât țăranii să rămână practic dependenți nu de proprietarul de pământ, ci de comuna în care trăiau (numită mir/мир).

Modul în care aceste reforme au fost concepute arată care era atitudinea tradițională a administrației rusești față de țărănime: frică și dispreț profund. Țăranii erau văzuți ca o forță periculoasă ce trebuia controlată. În spatele cuvintelor frumoase cu ajutorul cărora emanciparea a fost prezentată maselor stătea credința că țăranii ruși trebuiau controlați, altfel ei puteau fi o adevărată amenințare pentru ordinea existentă în stat. Chiar dacă, teoretic, reforma din 1861 le-a oferit țăranilor pământ, ea nu le-a oferit și o adevărată libertate.

Semnificația emancipării

Emanciparea șerbilor a fost prima din mai multe măsuri luate de Alexandru al II-lea ca parte a unui program mai vast ce a inclus reforme în legislație, armată și administrație, precum și acordarea de libertăți presei și universităților. Dar Alexandru nu a luat aceste măsuri pentru că era un adept convins al liberalismului. Conform documentelor Ministerului de Interne, Rusia a cunoscut, între 1826 și 1854, 712 de revolte țărnești. Astfe, adoptând unele din măsurile pe care le cereau intelecualii, dar în același timp păstrând controlul asupra țăranilor, Țarul a urmărit să slăbească tensiunile socio-politice ce amenințau sistemul. În plus, el spera că țărănimea emancipată, recunoscătoare pentru darurile pe care generosul Țar i le-a făcut, avea să ofere recruții de care armata – simbolul și garanția măreției Rusiei – avea nevoie.

În ciuda lipsurilor acestei reforme, emanciparea a fost preludiul celui mai amplu plan de reforme pe care Rusia imperială îl cunoscuse până în acel moment. Totuși, reforma agrară din 1861 a fost un eșec. Prin proclamația imperială din 1861, Rusia promitea că pășește într-o eră nouă, dar a rămas blocată în înapoierea sa. Criticii radicali ai regimului țarist au susținut că Țarul și guvernul au făcut această reformă cu intenția clară de a-i trăda pe țărani. Totuși, trebuie avut în vedere că adevărata intenție a lui Alexandru era de a produce rezultate care aveau să fie benefice pentru regimul său, anume detensionarea situației sociale a țăranilor și prevenirea revoltelor.

Țarul poate fi însă învinuit pentru faptul că nu a forțat limitele reformei. Adevărul e că Alexandru al II-lea s-a confruntat cu aceeași dilemă pe care au avut-o și ceilalți țari reformatori începând cu Petru cel Mare: cum să reformeze sistemul fără a afecta interesele claselor privilegiate care au construit și susținut Rusia Imperială. Problema nu a fost niciodată rezolvată satisfăcător pentru că țarii nu au mers niciodată până la capăt în confruntarea nobilimii. Iar când planurile lor nu mergeau așa cum trebuie sau era prea dificil să le pună în practică, Romanovii abandonau reformele și se întorceau la represiune.

Emanciparea țărănimii trebuia să dea Rusiei stabilitatea economică și socială necesară pavării drumului pentru dezvoltarea comercială și industrială. Efectul nu a fost însă cel scontat; reforma i-a speriat pe nobili și i-a dezmăgit pe radicali. Cât despre slavofilii care doreau ca Rusia să-și păstreze tradițiile, în opinia lor reforma a mers prea departe. Progresiștii considerau însă că schimbările nu erau suficiente și au continuat să creadă că Rusia are nevoie de transformări sociale majore.

Mulți istorici au sugerat că Rusia imperială, cu cel puțin un secol înaintea Revoluției din 1817, intrase într-o criză instituțională din cauza faptului că sistemul țarist nu a reușit să găsească soluțiile potrivite pentru problemele cu care se confrunta. Dacă statul avea să se modernizeze, adică să-și dezvolte agricultura și industria în așa fel încât să-și poată susțină populația în creștere și să poată concura cu vecinii și competitorii asiatici și europeni, el trebuia să-și modifice în primul rând instituțiile. Însă nu a putut – sau nu a vrut – să meargă în direcția acestor reforme. Astfel, emanciparea țăranilor devine un exemplu al incapacității Țarului de a rezolva probleme statului. Această reformă putea face ca Rusia să pornească pe o cale de modernizare, dar șansa a fost pierdută.

Comoară ascunsă de nobili ruşi în 1917, descoperită într-o clădire din Sankt Petersburg

Poltava nasterea marii puteri a Rusiei

Nebuna viziune asupra lumii a Kremlinului


În februarie 1946, George Kennan, şef-adjunct al misiunii diplomatice americane la Msocova, a trimis la Washington un raport detaliat cu privire la politica Uniunii Sovietice. Textul, ce avea să rămână în istorie ca Telegrama cea lungă, reprezintă una dintre cele mai bune analize ale politicii URSS şi a viziunii sale asupra lumii.

Ideile formulate de Kennan în această telegramă, ulterior reluate şi într-un raport intitulat The sources of soviet conduct, aveau să stea la baza politicii americane vis-a-vis de Uniunea Sovietică, anume politica de containment.

Telegrama a fost redactată în urma unei cereri adresate de Trezoreria Americană Departamentului de Stat privind explicarea recentului comportament al sovieticilor, anume reticenţa lor în a sprijini FMI-ul şi Banca Mondială. Kennan răspunde pe 22 februarie cu telegrama cea lungă, explicând că problemele sunt prea delicate, prea ciudate şi grele de înţeles, astfel încât e nevoie de o prezentare mai detaliată pentru clarificarea situaţiei.

Textul are cinci părţi:

1. Principalele trăsături ale perspectivei postbelice sovietice.

2. Bazele acestei perspective

3. Cum se reflectă această perspectivă în politică la nivel oficial.

4. Reflecţia ei la nivel neoficial.

5. Deducţii practice din perspectiva politcii americane.

Redăm aici primele două părţi ale textului.

Principalele trăsături ale concepţiei postbelice sovietice, aşa cum sunt ele promovate de propaganda oficială

- Uniunea Sovietică încă trăieşte în „încercuirea capitalistă” cu care, pe termen lung, nu poate coexista în pace. După cum spunea Stalin în 1927 în faţa unei delegaţii de muncitori americani, „în cursul dezvoltării viitoare a revoluţiei industriale, vor apărea două centre de importanţă mondială: un centru socialist, ce va atrage în jurul său ţări care tind către socialism, şi un centru capitalist, ce va atrage ţări care tind către capitalism. Bătălia dintre cele două centre pentru comanda economiei mondiale va decide soarta capitalismului şi a comunismului în întreaga lume.”

- Lumea capitalistă este asaltată de conflicte interne, inerente naturii societăţii capitaliste. Aceste conflicte nu pot fi soluţionate prin compromisuri paşnice. Cel mai mare [dintre aceste conflicte] este cel dintre Anglia şi Statele Unite.

- Conflictele interne ale capitalismului generează, în mod inevitabil, războaie. Aceste războaie pot fi de două feluri: războaie intra-capitaliste, între două state capitaliste, şi războaie de intervenţie împotriva lumii socialiste. Capitaliştii deştepţi, ce caută în zadar să evite conflictele interne ale capitalismului, tind către cele din urmă.

- Intervenţia împotriva lumii sovietice , în timp ce ar fi dezastruoasă pentru cei care şi-ar asuma-o, va cauza şi noi întârzieri în progresul socialismului sovietic şi, de aceea, trebuie împiedicată cu orice preţ.

- Conflictele dintre statele capitaliste, deşi reprezintă un pericol şi pentru Uniunea Sovietică, prezintă şi mari posibilităţi pentru avansul cauzei socialiste, mai ales dacă URSS rămâne puternică din punct de vedere militar, unitară din punct de vedere ideologic şi fidelă prezentei sale conduceri geniale.

- Trebuie păstrat în minte faptul că lumea capitalistă nu este toată rea. Pe lângă elementele reacţionare şi burgheze, ea include 1) anumite elemente luminate şi pozitive unite în partide comuniste acceptabile şi 2) anumite alte elemente (acum descrise din motive tactice ca progresiste sau democratice) ale căror reacţii, aspiraţii şi activităţi sunt favorabile intereselor URSS. Acestea din urmă trebuie încurajate şi folosite pentru ţelurile sovietice.

- Dintre elementele negative ale societăţii capitalist-burgheze, cele mai periculoase sunt acelea pe care Lenin le numea falşii prieteni ai poporului, anume socialiştii moderaţi sau liderii social-democraţi (în alte cuvinte, stânga non-comunistă). Ei sunt şi mai periculoşi decât reacţionarii, deoarece aceştia din urmă măcar îşi desfăşoară activitatea sub propriul steag, în timp liderii moderaţi de stânga îi încurcă pe oameni folosind instrumentele socialismului pentru a servi interesele capitalului reacţionar.

Conform lui Kennan, aceste caracteristici influenţează politica sovietică astfel încât scopurile sale sunt următoarele:

- Trebuie făcut orice pentru a întâri puterea relativă a URSS ca factor în societatea internaţională. În schimb, nu trebuie ratată nicio oportunitate pentru a reduce puterea şi influenţa, atât colectivă, cât şi individuală, a puterilor capitaliste.

- Eforturile sovietice, şi cele ale prietenilor Rusiei din lume, trebuie direcţionate către adâncirea şi exploatarea diferenţelor şi conflictelor dintre puterile capitaliste. Dacă acestea duc în cele din urmă la un război „imperialist”, acest război trebuie transformat în frământări revoluţionare în sânul ţărilor capitaliste.

- Elementele „democrat-progresiste” trebuie utilizate la maxim pentru a crea presiune asupra guvernelor capitaliste astfel încât să servească interesele sovietice.

- Trebuie purtată o bătălie continuă împotriva liderilor socialişti şi social-democraţi din alte ţări.

Bazele acestei concepţii despre lume

În primul rând, ea nu reprezintă viziunea naturală a poporului rus. Acesta este, în general, prietenos faţă de lumea exterioară, dornic s-o cunoască, să-şi măsoare împotriva ei talentele pe care ştie că le are, dorinc, înainte de toate, de a trăi în pace şi a de se bucura de roadele propriilor eforturi. Linia de partid reprezintă doar teza pe care maşinăria propagandei oficiale o promovează persistent şi cu îndemânare în faţa unui public adesea remarcabil de rezistent în interiorul celor mai intime ale gânduri ale sale. Însă linia de partid e obligatorie pentru perspectiva generală şi comportamentul celor care fac parte din aparatul de partid, poliţia secretă şi Guvern, iar noi avem de-a face exclusiv cu aceşti oameni.

În al doilea rând, trebuie ţinut minte că premizele pe care această linie de partid se bazează sunt, în mare parte, neadevărate. Experienţa a arătat că o coexistenţă între statele capitaliste şi cele socialiste, paşnică şi profitabilă pentru ambele tabere, este posibilă. Conflictele interne de bază din ţările avansate nu mai sunt cele ce se nasc din proprietatea capitalistă asupra mijloacelor de producţie, ci acelea ce decurg din evoluţia avansată a urbanismului şi industralizării, [fenomene] pe care Rusia nu le-a cunoscut nu din cauza socialismului, ci din cauza înapoierii sale. Rivalităţile interne ale capitalismului nu generează întotdeauna războaie; şi nu toate războiale pot fi atribuite acestei cauze.

A vorbi astăzi de posibilitatea unei intervenţii împotriva Uniunii Sovietice, după eliminarea Germaniei şi Japoniei şi după exemplul războiului recent, este pur şi simplu o nebunie. Dacă nu e provocată de forţele intoleranţei şi subminării, lumea „capitalistă” de azi e capabilă de a trăi în pace atât cu sine, cât şi cu Rusia. În cele din urmă, nicio persoană zdravănă nu are motiv să se îndoiască de sinceritatea liderilor socialişti moderaţi din ţările occidentale. Nici nu este corect să negi succesul eforturilor lor pentru îmbunătăţirea condiţiilor populaţiei muncitoare acolo unde, precum în Scandinavia, li s-a dat şansa să arate ce pot să facă.

Falsitatea acestor premize, toate datând dinaintea recentului război, a fost demonstrată prin faptul că divergenţele anglo-americane nu s-au dovedit a fi divergenţe majore în lumea occidentală. Ţările capitalste, altele decât cele din Axă, nu au arătat nicio dorinţă pentru rezolvarea diferendelor prin unirea într-o cruciadă împotriva URSS. Războiul imperialist nu s-a transformat în războaie civile şi revoluţii, ci Uninea Sovietică s-a trezit obligată să lupte alături de puterile capitaliste pentru acelaşi scop.

Însă aceste teze, oricât ar fi de neîntemeiate şi de contrazise, sunt promovate energic în prezent. Ce ne indică acest lucru? Ne indică faptul că linia partidului nu se bazează pe o analiză obiectivă a situaţiei din afara graniţelor Rusiei, că are prea puţin de-a face cu ce se întâmplă în afara Rusiei, că ea se naşte în mare parte din necesităţile interne de bază ale Rusiei, care existau şi înaintea războiului recent şi care persistă şi azi.

Nebuna viziune asupra lumii a Kremlinului. Sentimentul de insecuritate.

La baza nevroticei concepţii despre lume a Kremlinului stă sentimentul rusesc, tradiţional şi instinctiv, de insecuritate. La origini, aceasta era insecuritatea unui popor paşnic de agricultori care încerca să trăiască într-o vastă câmpie expusă aflată în vecinătatea unor popoare nomadice feroce. Odată ce Rusia a intrat în contact cu Occidentul mai avansat din punct de vedere economic, acestei insecurităţi i s-a adăugat frica faţă de societăţile mai competente, mai puternice şi mai bine organizate. Dar acest tip de insecuritate i-a afectat mai degrabă pe conducătorii ruşi decât pe oameni, căci liderii ruşi au simţit că puterea lor e relativ arhaică în formă, fragilă şi artificială în baza sa psihologică şi că nu poate face faţă comparaţiei sau contactului cu sistemele politice din ţările occidentale.

Din acest motiv, ei s-au temut întotdeauna de penetrările străine, s-au temut de contactul direct dintre lumea occidentală şi cea proprie, s-au temut de ceea ce s-ar întâmpla dacă ruşii ar afla adevărul despre lumea din exterior sau dacă străini ar afla adevărul despre lumea din interior. Şi au învăţat să caute securitatea doar în lupta răbdătoare, dar fatală, pentru distrugerea totală a puterilor rivale, cu care nu au făcut niciodată vreun compromis.

Nu e o coincidenţă faptul că marxismul, care a mocnit ineficient timp de jumătate de secol în Europa Occidentală, a prins şi a înflorit pentru prima dată în Rusia. Doar în această lume care nu a cunoscut niciodată un vecin prietenos sau un echilibru tolerabil al puterilor separate, fie pe plan intern sau internaţional, putea prospera o doctrină care vede conflictele economice ale societăţii ca fiind imposibil de soluţionat pe cale paşnică. După instaurarea regimului bolşevist, dogma marxistă, devenită chiar şi mai agresivă şi intolerantă graţie interpretării lui Lenin, a devenit vehicolul perfect pentru un simţ al insecurităţii de care Bolşevicii, încă şi mai mai mult decât foştii lideri ruşi, erau afectaţi.

În această dogmă, cu scopurile sale de bază altruiste, ei au găsit justificarea pentru frica lor instinctivă faţă de lumea exterioară, pentru dictatura fără de care nu ştiau să conducă, pentru cruzimile pe care nu îndrâzneau să nu le producă, pentru sacrificiile pe care se simţeau obligaţi să le ceară. În numele marxismului, ei au sacrificat toate valorile etice în numele metodelor şi tacticilor lor. Astăzi, ei nu se pot despărţi de el. [...] Fără el, ar sta în faţa istoriei cel mult ca ultimii dintr-o lungă succesiune de lideri ruşi cruzi şi risipitori care au forţat ţara, în mod necruţător, spre noi culmi ale puterii militare pentru a garanta securitatea externă a regimurilor lor slabe pe plan intern.

De aceea, scopurile sovietice trebuie să fie întotdeauna solemn îmbrăcate în capcanele marxismului şi nimeni nu trebuie să subestimeze importanţa dogmei în afacerile sovietice. Astfel, liderii sovietici sunt conduşi de necesităţile propriului trecut şi de poziţiile pe care le au să prezinte lumea exterioară ca fiind rea, ostilă şi ameninţătoare, dar ca purtând în interior germenii unei boli fatale, fiind destinată distrugerii din cauza conflictelor interne crescânde până când va primi lovitura de graţie finală din partea puterilor socialiste. Această teză justifică creşterea puterii militare şi poliţieneşti în statul rus, pentru izolarea poporului rus faţă de lumea exterioară şi pentru constanta presiune de a extinde limitele puterii poliţiei ruseşti, acestea fiind impulsurile naturale şi instinctive ale liderilor ruşi. [...]

Nu trebuie să credem că linia de partid este necinstită şi nesinceră din cauza celor care o promovează. Mulţi dintre ei sunt prea ignoranţi faţă de lumea exterioară şi prea dependenţi pe plan mental pentru a pune la îndoială auto-hipnoza la care se supun, şi nu au nicio problemă în a se convinge să creadă ceea ce găsesc ei a fi reconfortant şi convenabill a crede.

În cele din urmă, avem misterul încă nerezolvat privind următoarea chestiune: primeşte cineva, în această vastă lume, informaţii corecte şi imparţiale cu privire la lumea exterioară? În atmosfera, de tip oriental, plină de secrete şi de conspiraţii în care funcţionează acest guvern, posibilităţile pentru distorsionarea sau otrăvirea surselor de informaţii sunt infinite. Însăşi lipsa de respect a ruşilor faţă de adevăr – de fapt, lipsa de credinţă în existenţa acestuia – îi face să vadă în fapte doar instrumente ce servesc un scop sau altul. Avem motive întemeiate să credem că acest guvern e de fapt o conspiraţie în interiorul unei conspiraţii; eu, personal, sunt reticent în a crede că însuşi Stalin primeşte vreo imagine obiectivă asupra lumii exterioare. [...]