ISTORIE=RUSIA

Scris de Admin 17.01.07 14:16

Rezumarea primului mesaj :

Odiseea spatiala rusa

Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.

Americanii sunt dispusi sa le intinda o mana calda, antrenandu-i in aventura Statiei Spatiale internationale care beneficiaza de importante sume de bani, mai ales din partea americanilor si ca urmare a turismului spatial. Pe piata internationala, rusii se simt confortabil. Intr-un deceniu, lansatoarele lor prolifereaza.

Soiuz, Molnya sau Proton sunt mai ieftine, mai fiabile si mai robuste decat cele straine. Un deceniu in care se produce un boom al satelitilor comerciali de telecomunicatii. Cererea de lansatoare rusesti depaseste oferta. Comercializarea serviciilor acestor lansatoare e asigurata de o serie de societati la care se asociaza americani, germani, francezi...

Lansatoarele Soiuz devin adevarate staruri spatiale, efectuand pana in prezent peste 1700 de plasari pe orbita ale satelitilor sau asigurand zboruri cu prezenta umana. Sectorul spatial a adus Rusiei in aceasta perioada intre 500 de milioane si 1 miliard de dolari anual. Odata cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, industria spatiala intra intr-o noua epoca beneficiind de un buget superior (de la 150 milioane de dolari in 1990, la 700 milioane de dolari in 2000 si la 1,3 miliarde de dolari in 2007).

Mai mic insa de 20 de ori decat cel al SUA, si de 5 ori decat cel european. Un buget al carui nivel e asigurat de cresterea pretului la petrol si gaze naturale de care Rusia beneficiaza din plin. Pentru a moderniza sectorul spatial, guvernul intentioneaza sa creeze mari grupuri internationale care sa reuneasca cele mai importante societati occidentale si sa elaboreze programe extrem de ambitioase cum ar fi cel al unei super-rachete cu destinatia Luna-Marte. Sau proiecte vizand democratizarea transportului spatial.

La 50 de ani dupa lansarea satelitului Sputnik, Rusia redevine o forta redutabila in domeniul spatial dovedind faptul ca valorile occidentale nu sunt de nedepasit. Pe de alta parte, incearca sa convinga Occidentul ca eforturile sale sunt indreptate spre un nou echilibru mondial in domeniul spatial.

Scris de Admin 03.11.08 7:43

POVESTEA FABERGE

Peter Carl Faberge (Karl Gustavovici) creatorul celebrelor bijuterii care ii poarta numele, s-a nascut in 1846 in Sankt Petersburg, fiind unul din cei doi fii ai lui Gustav Faberge, bijutier si aurar. De la varsta de 18 ani incepe sa calatoreasca in intreaga lume, pentru a se pregati pentru profesia de bijutier.

Scris de Admin 07.10.08 18:15

Ucraina: Genocidul prin infometare


Saptamana trecuta s-au implinit 75 de ani de la holodomorul ucrainean, cumplitul fenomen al genocidului prin infomentare, care a ucis aproape 10 milioane de oameni. Foametea din anii 1923-1933 este considerata cea mai mare catastrofa din istoria poporului ucrainean pe larg [...]

Scris de Admin 06.07.08 17:05

Un cuplu de cosmar

Ecaterina a II-a Rusiei a ramas in constiinta opiniei publice, peste secole, prin prisma presupuselor sale pasiuni zoofile, caci toata lumea cunoaste legenda potrivit careia tarina si-ar fi dat obstescul sfarsit in urma unei aprinse partide de amor cu un armasar. Adevarul este ca faimoasa imparateasa a murit pe vasul de toaleta, din cauza unui anevrism cerebral. Putini cunosc insa acest lucru, precum si multe alte amanunte picante din viata aventuroasa a celei mai mari tarine pe care a avut-o vreodata Rusia... Ne vom referi, in cele ce urmeaza, la primii ani din viata Ecaterinei si mai ales la nefericita ei casnicie cu Petru al III-lea, mostenitorul tronului rusesc.

O fetita cu personalitate

Fiica a unui print „de o imbecilitate extraordinara”, cum il caracteriza un diplomat francez, Ecaterina a mostenit atat inteligenta vie cat si gustul pentru intrigi de la mama ei, Johanna. Cand avea doar patru ani, a fost prezentata regelui Frederic Wilhelm al Prusiei si, fiindca n-a avut chef sa-i sarute poalele mantiei, dupa obicei, a spus ca aceasta este prea scurta. Enervat, suveranul a cerut: „Luati de aici acest copil impertinent!” si fetita s-a ales cu o mama de bataie dar si cu satisfactia ca nu se ploconise in fata atotputernicului rege.

Desigur, mama ei si-a dat seama ca singura cale ca aceasta fata indaratnica si baietoasa sa aduca prosperitate familiei era sa-i fie gasita o partida buna. In consecinta, pe cand avea doar paisprezece ani, tanara a fost propusa, de mireasa, unchiului sau! Din fericire pentru ea, tarina Elisabeta a Rusiei a vazut-o, a placut-o si a cerut-o de sotie, in numele nepotului ei, Marele Duce Petru. Acest personaj nu era insa nici pe departe printul visat de Ecaterina. Dimpotriva, urat ca noaptea, cu un temperament ciudat, cand violent, cand plangacios, dependent de farse, intr-o societate a palatului unde femeile aveau ultimul cuvant, el isi petrecea mai tot timpul alaturi de valeti, jucandu-se cu soldateii de plumb sau cu papusile.

Jocuri nuptiale... cu soldati de plumb

Disperata sa aiba un mostenitor, fiindca nici ea nu-l vedea cu ochi buni pe nevolnicul Petru, Elisabeta a grabit mariajul, in ciuda avertismentelor medicului palatului, care-i spusese ca tareviciul are o problema ce-l impiedica sa fie barbat... Elisabeta n-a avut curiozitatea sa intrebe despre ce problema e vorba – se pare ca Petru suferea de fimoza, ceea ce facea consumarea casatoriei de-a dreptul imposibila – si s-a gandit ca de vina este bautura, de care printul abuza. Ca atare, nu i-a mai permis deloc sa se atinga de vin.

Asta n-a schimbat cu nimic datele problemei, intrucat, in plus fata de problema lui de sanatate, nici Petru si nici Ecaterina nu stiau cum se fac copiii... Oricat ar parea de incredibil, nici unul dintre ei nu primise vreodata sfaturi privind educatia sexuala si detaliile obscene date de valeti Marelui Duce nu-l ajutau cu nimic pe acesta. Desigur, cei doi tineri insuratei petreceau toata noaptea impreuna si Elisabeta era convinsa ca o fac imbratisandu-se de zor, pana cand a descoperit adevarul: Petru si Ecaterina se jucau, de seara si pana noaptea, tarziu, cu soldatii, pe care tareviciul ii intindea pe perne si pe plapumi, spre a reproduce conditiile de relief ale diverselor batalii faimoase...

Baia, un pericol de moarte?

Intr-o seara, Petru a surprins, in dormitorul imperial, un sobolan mancandu-i doi soldatei de amidon si a poruncit cainelui sau, un urias dog german, sa-l prinda pe intrus. Apoi a luat sobolanul si, sub privirile uimite dar si scarbite ale Ecaterinei, a pretins ca rozatoarea se face vinovata de crima si, potrivit regulamentelor militare, trebuie sa fie spanzurata. Ceea ce a si facut, expunand trupul sobolanului la fereastra, „timp de trei zile, drept pilda si invatatura de minte”. Dar comportamentul sau deviant nu o ingrijora pe tarina Elisabeta cat o speria posibilitatea ca Petru sa fie steril.

Intr-o zi, dupa ce trecusera opt ani de mariaj si Ecaterina tot nu ramasese insarcinata, tarina a poruncit ca Marele Duce sa fie imbaiat, pentru a i se examina, cu acest prilej, orice detaliu anatomic al corpului. Doar ca Petru nu facuse baie, ca de altfel majoritatea suveranilor acelor timpuri, de la Carol al Angliei la Ludovic, Regele Soare, in viata lui si era sigur ca baia era ceva daunator sanatatii, poate chiar fatal. Doamnele de companie ale tarinei i-au cerut insa sa se supuna, altfel fiind pasibil de a fi inchis, din porunca Elisabetei. Dar Petru a facut o asemenea criza de nervi incat a fost nevoie sa-l lase in pace...

Totul pentru tron

Istoricii moderni sunt de parere ca lipsa oricarei relatii matrimoniale intre el si Ecaterina s-ar fi datorat mai curand lipsei de interes manifestata de Petru fata de aceasta. Pentru ca, atunci cand in viata lui va intra contesa de Kurlanda, o femeie mica de statura, cocosata si urata la chip, dar impartasind pasiunea Marelui Duce pentru bautura si expresii porcoase, Petru se va indragosi lulea de aceasta femeie hidoasa dar experimentata si in plus foarte rabdatoare... Indignata de intorsatura pe care o luasera lucrurile, Ecaterina a renuntat la comportamentul ei de mironosita si si-a facut, la randul sau, un amant, pe chipesul capitan de Garzi, Serghei Saltikov.

Abil, acesta si-a dat insa seama ca o Ecaterina insarcinata, cu un sot virgin insemna ca el isi va pierde, la propriu, capul. Dar batrana tarina Elisabeta era atat de disperata sa aiba un urmas incat i-a permis Ecaterinei sa aiba aceasta idila iar pe Petru l-a imbatat si astfel l-a obligat sa se supuna circumciziei. Pentru a „proba” ca operatia a avut succes, Elisabeta a cerut vaduvei unui pictor de la curte, doamna Groot, sa-i initieze nepotul in tainele amorului, sarcina de care aceasta s-a achitat. Chiar si asa, insa, Petru nu a nutrit nici un interes fata de Ecaterina, desi se pare ca pana la urma si-a indeplinit, cu chiu, cu vai, indatoririle de sot.

La acea data insa viitoarea tarina era deja insarcinata, purtand in pantece copilul lui Saltikov si, pentru a-l pacali pe Marele Duce, a varsat, pe cearsaful nuptial, cativa stropi de sange de porumbel. Petru era, desigur, atat de beat incat nici nu si-a dat seama de truc. Cand s-a anuntat ca familia imperiala va avea un mostenitor, nimeni de la Curte nu a crezut ca Petru era tatal, dar nimanui nici nu i-a pasat, cu atat mai putin Elisabetei, ce ticluise acest plan diabolic. Tarina a murit fericita ca are un urmas si peste doar cateva luni Petru o va urma in mormant, ucis, cel mai probabil, din ordinul sotiei sale, desi cauza oficiala a mortii a fost considerata o „colica hemoroidala”. Drumul Ecaterinei spre glorie si spre haremul de barbati pe care-l visase era de-acum deschis...

Scris de Admin 29.06.08 20:23

Ipoteze exotice

Dispunerea cu totul nefirească a trunchiurilor de copaci de la locul exploziei de la Tunguska a adus "pe rol" o altă ipoteză fascinantă: ciocnirea cu nucleul unei comete. Constituit mai ales din gaze şi diverse substanţe organice îngheţate, acel corp cosmic, pătruns în atmosferă cu o viteză de 4-5 km/sec., s-ar fi topit rapid, iar vaporii rezultaţi ar fi produs o explozie cu totul atipică. Dar mai ales devastatoarele unde de şoc resimţite în toată lumea. Aparent credibilă şi această ipoteză a fost însă contrazisă pe constatările făcute de savanţi pe teren, la faţa locului. În anii care au urmat, oamenii de ştiinţă au apelat la tot soiul de alte explicaţii, bazate pe cunoştinţe ştiinţifice descoperite "la zi". Una dintre acestea a apărut după ce fizicienii au intuit existenţa "anti-

materiei". Despre aceasta se spune că, pusă în contact cu materia obişnuită, se "anihilează reciproc" printr-o explozie imensă, care nu lasă în urma ei decît radiaţie şi nici un fel de urme materiale propriu-zise. Adică, exact ce s-a întîmplat şi în cazul exploziei din Tunguska. Ceea ce nu explica această ipoteză, şi ea deosebit de spectaculoasă, era ce a împiedicat acel bolovan de antimaterie să se anihileze în timpul cursei sale cosmice, cu mult înainte de a intra în atmosfera terestră. La fel de exotică a fost şi ipoteza ciocnirii cu o "gaură neagră". Concept astrofizic descoperit în ultimele cîteva decenii, acest tip de obiect cosmic defineşte un corp de dimensiuni extrem de mici, care concentrează în el materia unui astru, să zicem de dimensiunea Soarelui nostru. Sună frumos să credem că un asemenea "musafir" ar fi căzut pe pămînt. Strict fizic, dacă s-ar fi întîmplat una ca asta, fenomenul real ar fi fost cu totul altul: atras de gravitaţia monstruoasă a unui asemenea "pitic" extragreu, Pămîntul, împreună cu noi toţi ne-am fi prăbuşit în "gaură". Fenomen care nu ne-ar mai fi lăsat timp să discutăm despre cauzele exploziei petrecute cu un secol în urmă. De curînd, ipoteza extraterestră a fost reluată într-o formă de-a dreptul neaşteptată. Concret, este vorba despre o navă extraterestră – "Kamikaze". Acţionînd ca nişte veritabili "îngeri păzitori" ai planetei noastre, membrii acelui echipaj ar fi sesizat că Pamîntul este pe cale să fie lovit de un asteroid de mari dimensiuni. Pericol fatal, pe care "bunii samariteni cosmici" l-au preîntîmpinat, sacrificîndu-se pentru noi. Adică şi-au dus propria navă spaţială propulsată de un motor atomic pe o traiectorie de interceptare a asteriodului şi s-au sinucis ca să ne salveze civilizaţia. Sună frumos, dar este aproape sigur că nu are nici o legătură cu realitatea. Tot pe atunci s-a mai adus în discuţie şi numele savantului Nicola Tesla despre care se spune că, exact în acea perioadă, efectua nişte experimente neconvenţionale privitoare la transportul energiei fără cabluri conductoare, direct prin atmosferă. Tot ce se ştie despre acestea este că erau făcute în condiţii de secret absolut, într-un turn construit special în Long Island Sound. Iar ciudatele fenomene care s-au manifestat la începutul verii anului 1908 nu ar fi fost decît unul dintre experimentele sale care, scăpat de sub control, luase o întorsătură dramatică.

O altă interpretare, deosebit de ciudată privitoare la consecinţele pe termen lung ale fenomenului Tungus, a fost oferită de Vladimir Shaidurov, de la Academia Rusă de Ştiinţe. El susţine că actualul fenomen de încălzire globală şi-ar avea originea nu în emisiile de gaze cu efect de seră, ci în perturbările atmosferice provocate de meteoritul Tungus. Concret, este vorba despre faptul că vaporii de apă şi praful rezultat din acel eveniment ar fi modificat drastic modul de formare a cristalelor de gheaţă care stau la baza producerii norilor, şi deci a regimului de precipitaţii.

Ipoteza românească

ISTORIE=RUSIA - Pagina 8 2b9aa4a7ecc97645b90b09ca85cb1ab8

ISTORIE=RUSIA - Pagina 8 2b9aa4a7ecc97645b90b09ca85cb1ab8

Lipsa oricărei urme fizice a presupusului asteriod care a lovit Pămîntul în Tunguska a adus pe rol şi ipoteza că dezastrul a fost provocat de faptul că un corp cosmic ajuns în stare de incandescenţă datorită frecării cu atmosfera ar fi lovit solul în zona unui bogat zăcămînt de gaze naturale, similar celor prezente peste tot în Siberia. Dar, la fel ca şi ipotezele anterioare, şi aceasta are punctele ei vulnerabile. În această situaţie, profesorul român Ion Nistor a prezentat la Bologna, în 1996, într-o conferinţă internaţională dedicată acestui mister, o altă explicaţie, pe care el o consideră ca fiind cea reală. Concret, profesorul Nistor descrie un fenomen deosebit de complex, în care rolul de "detonator" al exploziei îl are tot un meteorit de mari dimensiuni. Noutatea ideii sale constă în faptul că, înainte de a ajunge în apropierea solului, corpul ceresc ar fi traversat "o imensă pungă de gaze naturale" ajunsă în atmosferă la mare înălţime. Este ceea ce prof. Nistor denumeşte "Ipoteza 101", completare a celor o sută de ipoteze emise anterior. Privitor la "imensa pungă de gaz natural", autorul susţine că originea sa trebuie căutată în faptul că meteoritul s-a prăbuşit "în Siberia, într-o perioadă căldă, cînd mlaştinile de acolo, întinse pe mii de kilometri pătraţi, se dezgheţaseră şi degajau mari cantităţi de «gaz de mlaştină», adică de gaz metan". În plus, prof. Nistor mai afirmă că "există şi posibilitatea ca gazul să fi scăpat din subteran, aşa cum spune şi inginerul D. Timofeiev, deoarece în apropiere a fost descoperit un zăcămînt de gaz la presiune scăzută, din care se presupune că ar fi scăpat la suprafaţă între 0,25 şi 2,5 miliarde metri cubi de gaz (Sputnik nr. 8/1988). Iar efectele fizice catastrofale sînt explicate de profesorul român printr-un alt fenomen descris – afirmă Nistor – de specialiştii americani, care-l numesc «fluidizarea solurilor». Este vorba despre un fenomen, care se produce atunci cînd un teren îmbibat cu apă freatică este supus vibraţiilor puternice, produse de un seism. Moment în care solul se tasează şi produce o creştere a presiunii apelor interne. Cînd această presiune ajunge să egaleze presiunea exercitată la suprafaţă, elementele solului se disociază şi el pare că se «lichefiază», comportîndu-se asemenea nisipurilor mişcătoare şi zone întregi pot fi înghiţite pur şi simplu de solul înconjurător".

Un secol de cercetare

A trecut deja un secol de la catastrofalul "Fenomen Tungus". După cum am văzut, savanţii au încercat să explice, în fel şi chip, această catastrofă nemaiîntîlnită în istorie. S-au emis ipoteze peste ipoteze, dar un lucru este cert: cu cît s-au făcut mai multe cercetări, lucrurile s-au complicat. Iar aparatura tehnică, din ce în ce mai complexă, a adus extrem de multe informaţii noi. Dar nici o concluzie fermă, care să explice toate aspectele acestui fenomen. Un fenomen rămas la fel de misterios ca în urmă cu un secol, cînd taigaua siberiană s-a cutremurat în urma ciocnirii cu un "musafir" venit, pe nepusă masă, din spaţiul cosmic.

Scris de Admin 29.06.08 20:22

Misterul din Tunguska

"Fenomenul Tungus" – o enigmă care acum, cînd citiţi aceste pagini, este pe cale să împlinească exact un secol. O enigmă pe care, deşi s-au străduit din răsputeri, savanţii n-au reuşit să-o elucideze nici pînă în ziua de astăzi.

30 iunie 1908 a fost ziua dramatică în care Pămîntul a fost lovit de CEVA. Ceva misterios, care, avînd înfăţişarea unui imens glob de foc, s-a prăvălit din slava cerului asupra Siberiei. Iar impactul cu straniul mesager cosmic a provocat o explozie apocaliptică, ale cărei efecte, propagate pe distanţe imense, s-au făcut simţite, practic, în toată lumea. În amarul de vreme scurs de atunci, oamenii de ştiinţă, înarmaţi adeseori cu aparatură "de ultimă oră", au încercat să dea acelei întîmplări nemaipomenite o explicaţie cît mai credibilă. Fără prea mare succes, deoarece studiile de pînă acum nu au reuşit decît să adîncească misterul "Fenomenului Tungus".

Bolidul de foc

Declaraţiile date, de-a lungul timpului, de către diverşi martori oculari au relevat că, în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908, marinarii de pe cîteva nave care navigau în apele Oceanului Indian au observat pe bolta cerească un bolid uriaş, învelit parcă în flăcări, care brăzda cerul, zburînd cu o viteză imensă spre asia continentală. În scurt timp, înfricoşătorul obiect ceresc a fost văzut în nord-vestul Chinei, iar apoi pe cerul Siberiei. A fost o imagine cumplită, rămasă întipărită în memoria localnicilor, care, chiar şi după mulţi ani, relatau cu precizie că, venit de undeva din sud-vest, bolidul de foc se deplasa spre nord-est. Iar viteza lui era atît de mare, încît străbătea întreaga boltă cerească în aproximativ zece secunde. Impactul propriu-zis a avut loc aproape de zona Tunguska, din gubernia Ienisei, într-un punct din taigaua siberiană, situat la 60°55’ latitudine nordică şi 101°57’ longitudine estică, la 800 de kilometri distanţă de Lacul Baikal. Acolo, traiectoria obiectului s-a încheiat brusc, iar bolidul s-a preschimbat într-un stîlp de foc, care a ţîşnit brusc spre cer. În lucrarea "Enigme pe cerul istoriei", Ion Hobana, specialistul român care şi-a cîştigat renumele de fin cunoscător al fenomenelor de tip OZN, a dedicat "Fenomenului Tungus" un întreg capitol. Analizînd mărturiile de epocă privitoare la acel eveniment, autorul menţionează că "suflul exploziei a fost resimţit cu intensitatea unui uragan pînă la o distanţă de 200 km. Iar zgomotul exploziei s-a făcut auzit pînă la Kansk, localitate aflată la peste 800 km distanţă. Unda de şoc a deflagraţiei a făcut de două ori înconjurul lumii şi a fost înregistată de barografele din Postdam şi Londra". Iar seismografele au înregistrat cutremure pe teritoriul Europei, Americii şi chiar al Australiei. Unda de şoc a teribilei explozii a ajuns, după opt ore, la Washington, iar în aproximativ 31 de ore a făcut înconjurul planetei. Unul dintre cele mai ciudate efecte ale acelei explozii a fost o lumină persistentă, răspîndită la scară continentală: în următoarele trei nopţi de după explozie, în cîteva capitale europene se putea citi ziarul afară, fără vreo sursă de lumină artificială.

O explozie ciudată

Deşi ciudatul fenomen s-a petrecut pe teritoriul lor, ruşii s-au interesat de studierea sa abia după aproape două decenii, în 1921. În acel an, analizînd toate datele pe care le-a avut la dispoziţie, cercetătorul Leonid Kullik a emis ipoteza că strania explozie din primăvara anului 1908 fusese provocată de ciocnirea cu un meteorit gigantic, poate un asteroid, care lovise Pămîntul la Tunguska. Savantul a cerut de la autorităţile bolşevice finanţarea unei expediţii ştiinţifice menită să elucideze misterul. Prea puţin interesate de studierea fenomenului, autorităţile sovietice s-au lăsat convinse să dea banii necesari doar după ce Kullik le-a relatat că dacă, într-adevăr, era vorba despre un meteorit uriaş, acesta ar fi trebuit să conţină o mare cantitate de fier ce putea să fie utilizat de industrie. Expediţia Kullik a ajuns la faţa locului abia în anul 1927. Spre surprinderea lui, savantul rus nu a găsit însă acolo nici o urmă a unui crater meteoric. În schimb, terenul păstra totuşi urmele dezastrului: copacii de pe o rază de 50 de kilometri erau arşi şi culcaţi la pămînt, de parcă ar fi fost împinşi de mîna unui uriaş. În schimb, în zona epicentrului exploziei, unde se bănuia că ar fi căzut imensul meteorit, trunchiurile erau încă în picioare, ca un imens cîmp plantat cu stîlpi de telegraf. În zonă s-au găsit totuşi cîteva cratere mici, despre care s-a crezut că ar fi fost provocate de nişte fragmente desprinse din meteoritul cel mare. Toate bune şi frumoase, dar cercetările n-au reuşit să găsească nici măcar o urmă de meteorit. Iar uriaşul bolid părea să fi dispărut fără urmă. Asta în cazul în care el o fi existat vreodată cu adevărat. Studiul poziţiei şi a repartizării trunchiurilor de copaci calcinate, descoperite la faţa locului, duceau la concluzia că, de fapt, explozia ar fi avut loc în aer, la o înălţime de aproximativ cinci kilometri.

Nava extraterestră?

Anul 1946, la doar cîteva luni după ce bombardamentele americane asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaky au pus în evidenţă puterea distructivă a armelor atomice, savanţii au început să ia în calcul posibilitatea ca evenimentul de la Tunguska să fi fost provocată de o explozie nucleară. Iar calculele, bazate pe analizarea efectelor mecanice produse de catastrofa din vara anului 1908 au arătat că deflagraţia a avut o putere distructivă de peste 2.000 de ori mai mare decît a bombei care a explodat la Hiroshima. Un alt argument care pleda în favoarea ipotezei "atomice" era şi faptul că, în 1908, magnetogramele observatoarelor din Irkuţk, dar şi de la Greenwich puseseră în evidenţă o modificare bruscă a cîmpului magnetic terestru. Modificări care s-au decelat după fiecare dintre exploziile atomice militare efectuate în timpul Războiului Rece. Iluminarea cerului, care a persistat cîteva nopţi la rînd, a fost un alt argument în favoarea acestei idei. Singura problemă a acestei ipoteze, care părea deosebit de atrăgătoare, poate chiar credibilă, era de unde să fi venit o bombă atomică în anul 1908? Păi... simplu. După declanşarea programelor spaţiale şi trimiterea unor vehicule terestre în spaţiul extraatmosferic, cea mai credibilă ipoteză părea a fi că explozia nucleară a fost provocată de un grav accident pe care l-ar fi suferit o navă cosmică extraterestră, propulsată cu un motor atomic. Deosebit de incitantă, această nouă idee fusese lansată atunci de savantul sovietic Alexandr Kazanţev. Era o ipoteză care venea pe, dacă putem spune aşa, valul de isterie OZN, care începuse să se manifeste încă de la sfîrşitul anilor ’40 şi la începutul anilor ’50. O ipoteză care, dincolo de exotismul său, ar mai fi avut nevoie şi de nişte dovezi fizice. Dovezi directe, care nu au apărut însă niciodată. Iar în lipsa unor urme, fie ele cît de mici, ale corpului cosmic care a explodat la Tunguska, această explicaţie a murit "în faşă".

Scris de Admin 29.06.08 20:18

Istoria Kremlinului

Între zidurile sale s-au petrecut de toate: de la crime până la pregătirea războaielor, negocieri şi decizii care au modificat harta lumii. Dintr-o cetate fortificată, ridicată pe un deal, Kremlinul moscovit a devenit unul dintre simbolurile cele mai percutante ale conceptului de putere. Ţarii ruşi, indiferent de regim politic, îşi au sediul numai acolo.

De la timpurile înnegurate ale Marilor Cneji de Moscova până la grandoarea imperială a secolului al XIX-lea şi la realismul socialist, inaugurat cu fast de Revoluţia Roşie, povestea Kremlinului este însăşi povestea puterii în Rusia. Sălile palatelor din incinta lui au văzut trădări, negocieri secrete, asasinate, vizite oficiale, ceremonii grandioase, încoronări şi funeralii naţionale. Imaginea Kremlinului, care îmbină arhitectura tradiţională rusească cu cea a barocului sau eclectismului de inspiraţie franceză, constituie simbolul Moscovei. De unde porneşte aşadar istoria acestui complex de monumente care trezeşte în minţile tuturor imaginea Rusiei, indiferent de epocă?

Născut din Evul Mediu

Aflat în apropierea confluenţei dintre râurile Neglinnaia şi Moscova, Kremlinul a apărut în urma fortificărilor construcţiilor de pe dealul Boroviţki. În secolul al XIV-lea apare prima menţionare a termenului Kremlin în documentele de epocă. De atunci, cuvântul a desemnat cetăţile fortificate din inima oraşelor ruseşti. Kremlinul din Moscova nu este singurul, însă este cel mai cunoscut. Oraşul Novgorod are şi el un centru istoric fortificat, care poartă denumirea de Kremlin. Cel din Moscova însă a cunoscut etape de mare efervescenţă. Începuturile construcţiilor din incinta actuală sunt fixate pe vremea domniei Marelul Cneaz moscovit Ivan I Kalita, la începutul secolului al XIV-lea. Acesta a ridicat la Kremlin primele structuri de piatră, care să le consolideze pe cele de stejar, după distrugerea provocată aşezării de hoardele mongole în 1237. Luptele între Cnejii Moscovei şi ceilalţi cneji importanţi, precum cei din Tver, creşterea influenţei familiei nobiliare Rurik au dus la consolidarea unei noi dinastii la Moscova şi, implicit, la dezvoltarea Kremlinului. Mutarea sediului mitropolitan de la Kiev la Moscova a presupus construirea de catedrale la Kremlin. Astfel, prima dintre ele a fost cea cu hramul Adormirii Maicii Domnului, urmată de Catedrala Mântuitorului, construite în secolul al XIV-lea.

Marii Cneji ai dinastiei Rurik

Dinastia Ruricilor, fixându-şi capitala la Moscova, a fost cea care a refăcut şi consolidat Kremlinul, după agitatele veacuri XIII şi XIV. Ivan al III-lea cel Mare, care s-a autointitulat “Cneazul tuturor Rusiilor”, a încredinţat proiectul reconstrucţiei şi extinderii Kremlinului unei echipe de arhitecţi italieni în secolul al XV-lea. Palatul Faţadelor datează din această perioadă şi era folosit pentru recepţiile organizate de cnejii Moscovei, ulterior de ţari. În prezent, numai o parte a acestui palat mai există, împreună cu faimoasa Scară Roşie, intrarea în clădire, reconstruită şi ea în 1994, după ce a fost distrusă în 1930. Clopotniţa lui Ivan cel Mare se păstrează în continuare în actuala arhitectură a Kremlinului, lângă Catedrala Înălţării. Este cea mai înaltă dintre cele 21 de construcţii de acest fel din interiorul complexului, măsurând 81 de metri. Tot Ivan al III-lea a hotărât că nu se vor mai construi clădiri în apropiere de zidurile Kremlinului. În secolul al XV-lea, silueta impunătoare a centrului puterii moscovite începea să se profileze deja pe liniile atât de cunoscute azi.

Amurgul Ruricilor şi Imperiul Romanovilor

Printre cei mai spectaculoşi monarhi ai Rusiei, Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, a fost primul care şi-a luat titlul de “Ţar al Rusiei”. Începând din secolul al XVI-lea până în 1917, conducătorii ruşi vor adopta acest titlu, indiferent de dinastie. În timpul domniei sale, Kremlinul a fost înconjurat prima dată de un canal lat de 30 de metri, fiind separat de restul oraşului. Tot în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, Biserica Ortodoxă Rusă îşi declară independenţa faţă de Patriarhia de la Constantinopol, proclamându-se Patriarhia Rusă, cu sediul la Moscova. Urmează perioada Timpurilor Întunecate, numită astfel din cauza luptelor pentru stabilirea succesiunii la tron, în condiţiile în care ultimul descendent direct al dinastiei Rurik, Feodor I, fiul lui Ivan Cel Groaznic, se stinsese fără să lase urmaşi. Din 1598 până în 1613, Kremlinul vede înfruntările crâncene între boierii care îşi disputau tronul, şirul impostorilor cu numele de Dimitri, care s-au declarat ţari, ocupaţia trupelor poloneze şi lituaniene. După urcarea pe tron a boierului Mihail Romanov, primul ţar al celei mai celebre dinastii ruse, Rusia se apropie cu paşi repezi de perioada imperială. Însă pentru Kremlin, zilele grandorii sunt numărate. Supravieţuind cu greu unei ambuscade generate de un complot între zidurile fortăreţei moscovite, Petru cel Mare, ţarul emblematic al modernizării Rusiei, decide să mute capitala la Sankt Petersburg. La Kremlin vor avea loc în continuare încoronările ţarilor în Catedrala Adormirii. Cetatea fortificată a ţarilor dinastiei Rurik, de la Moscova, rămâne doar un loc de pe domeniile imperiale, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Romanovii au propriile orgolii de satisfăcut şi propria imagine de consolidat. După ce fastul cel mai elaborat al marilor curţi europene a fost strămutat la Sankt Petersburg, oraşul devenind o oglindă fidelă a ideilor iluministe în arhitectură şi artă, împărăteasa Ecaterina cea Mare decide modernizarea clădirilor Kremlinului în 1773. Proiectul construcţiei unui palat opulent la Moscova între zidurile fortificate implica demolarea unor biserici şi mănăstiri istorice, precum şi a unor porţiuni din zidurile Kremlinului. Din fericire, proiectul nu a fost dus până la capăt, din lipsă de fonduri. Ulterior, s-a reconstruit porţiunea de zid dărâmată, dar şi bisericile care fuseseră demolate pentru a face loc grandiosului proiect. Ultimul ţar Romanov, care a dorit modificări în arhitectura Kremlinului, a fost Nicolae I, în anii 30 ai secolului al XIX-lea, care, nemulţumit de felul în care arăta Marele Palat de Iarnă de la Moscova, a dorit modificarea lui ca să poată concura superbul Ermitaj de la Sankt Petersburg. Timpuri sumbre pentru Kremlin au fost şi cele ale intrării Marii Armate a lui Napoleon Bonaparte în Moscova. Înainte de retragere, Napoleon a ordonat aruncarea în aer a Arsenalului de la Kremlin, ulterior reconstruit şi flancat de peste 800 de tunuri capturate de la francezi de armata ţaristă.

Revoluţia Roşie şi secolul al-XX-lea

Conducătorii proaspăt createi URSS, imperiul comunist edificat pe teritoriul fostului Imperiu Ţarist, au preferat întoarcerea la Moscova, mutând capitala iarăşi de la Sankt Petersburg, devenit Leningrad. De altfel, Vladimir Ilici Lenin s-a stabilit chiar la Kremlin, în sediul Senatului. Mausoleul său este localizat în Piaţa Roşie, lângă zidurile Kremlinului. Stalin a locuit şi el la Kremlin, iar după era sa, complexul a fost pentru prima dată deschis turiştilor, pe anumite zone. Şi tot în perioada comunistă, Kremlinul avea să sufere modificări. Mănăstirea Înălţării şi Mănăstirea Ciudov au fost dărâmate pentru a face loc Palatului Congreselor, iar Stalin a ordonat înlăturarea vulturilor imperiali de pe turnurile complexului, stemele fiind înlocuite cu stelele roşii comuniste. Mai multe palate din interiorul Kremlinului au fost demolate, pe locul lor fiind construite edificii în care au funcţionat instituţii ale Partidului Comunist. După 1990, preşedinţii Federaţiei Ruse au sediul în continuare între zidurile construite de arhitecţii italieni în secolul al XV-lea. Marele Palat de la Kremlin este reşedinţa oficială unde au loc primirile şi recepţiile oferite de preşedintele Rusiei, iar clădirea Senatului este reşedinţa de lucru a liderului de la Kremlin. În toată istoria sa de peste 500 de ani, Kremlinul a fost şi este sediul deciziilor legate de destinul Rusiei, cu excepţia perioadei Romanovilor. Pe Poarta turnului Spasskaia, dinspre Piaţa Roşie, intrarea în inima capitalei ruse este atât o plimbare înapoi în timp, cât şi o lecţie despre viitorul puterii în umbra Ruricilor, a Romanovilor, a bolşevicilor şi a comuniştilor care s-au perindat rând pe rând prin palatele Kremlinului.

Orgoliul Puterii

De câteva sute de ani, Kremlinul este simbolul plin de orgoliu al puterii ruseşti. Dar şi a unei istorii zbuciumate, derulate adeseori pe muchie de cuţit. Fostă reşedinţă a tuturor conducătorilor, de la Ţarii de stirpe nobilă până la “Ţarii roşii”, aduşi la putere de Revoluţia bolşevică, palatul fortificat şi vechile biserici din jurul său au fost nucleul dur în jurul căruia a evoluat Moscova timp de peste o jumătate de mileniu. Acolo s-a aflat Petru cel Mare cînd a conceput şi a pus în practică planurile de modernizare şi deschidere către Europa. Şi tot acolo s-a aflat Stalin când a ordonat uciderea câtorva milioane de oameni. Kremlinul înseamnă mai ales putere. Putere discreţionară exercitată asupra propriului popor. Dar şi dorinţă de a întinde această putere cât mai departe, în restul lumii. Iar pentru că semnul puterii absolute este afişarea bogăţiei, Kremlinul mai înseamnă, în interiorul său, opulenţă etalată ostentativ şi lux extravagant, cu nimic mai prejos decât cel afişat, cândva, de Cezarii Romei. Lux care îmbracă forma unor adevărate bijuterii ale artei arhitectonice, palate superbe izvorâte din mâinile dăruite cu har ale unor artişti celebri, aduşi special din vestul Europei. Şi mai înseamnă câteva sute de vechi biserici şi catedrale, dintre care multe au şi acum cupolele poleite cu zeci de kilograme de aur tras în foiţă subţire. De câteva secole bune, Kremlinul este însăşi Rusia, aşa cum a croit-o istoria, cu toate cele bune ale ei. Dar şi cu toate cele rele.

Scris de Admin 29.06.08 20:16

Lumea misterelor
Anul acesta, la 30 iunie, la începutul unei veri care se anunţă deosebit de toridă, se împlineşte exact un secol de la o catastrofă stranie, care s-a înscris definitiv într-o posibilă "Enciclopedie a misterelor": "Meteoritul Tungus". Atunci, pe 30 iunie 1908, la ora 7 şi 17 minute, în mijlocul taigalei siberiene, departe de lumea civilizată, s-a petrecut un fenomen dramatic ce nu a putut fi încă explicat într-un mod satisfăcător. În acea dimineaţă, din cer a coborît un bolid incandescent care, lovindu-se de sol, a provocat o explozie devastatoare. O explozie ale cărei efecte au fost echivalente cu 20 de bombe nucleare similare celei de la Hiroşima. O deflagraţie ciudată, care a afectat pădurea siberiană pe cîteva mii de kilometri pătraţi. Dar a lăsat în picioare copaci înalţi de peste 40 de metri, aflaţi exact în epicentrul ei, acolo unde trebuia să fie un crater imens. În anii care au urmat, oamenii de ştiinţă au încercat să explice în fel şi chip acel fenomen nemaiîntîlnit în istoria recentă. Rînd pe rînd, savanţii au vorbit despre ciocnirea cu un meteorit gigantic, cu o cometă sau cu un imens "bulgăre de zăpadă" cosmică, venit din adîncurile Universului. Apoi, după descoperirea energiei atomice s-a lansat o altă ipoteză, deosebit de spectaculoasă: catastrofa de la Tunguska a fost provocată de explozia unei nave cosmice extraterestre, propulsate cu un motor nuclear. Ipoteză care a "suflat în pînzele" adepţilor OZN-urilor şi a vizitatorilor coborîţi din ceruri. Dar, pe măsură ce aparatura de cercetare devenea mai complexă, putînd astfel să pună în evidenţă aspecte din ce în ce mai fine ale probelor recoltate de la faţa locului, oamenii de ştiinţă îşi dădeau seama că vechile ipoteze nu reuşesc să ofere o explicaţie definitivă. Motiv pentru care "Bolidul Tungus" a devenit, alături de Sfinxul şi Piramidele egiptene, statuile din Insula Paştelui, Civilizaţiile Precolumbiene, Atlantida, sau ipoteticii "paleoastronauţi" un reper de bază în istoria unei Terre enigmatice, deosebită fundamental de pămîntul obişnuit pe care-l călcăm cu piciorul. Indiferent care ar fi explicaţia lui reală, "Fenomenul Tungus" conţine în el însuşi un avertisment teribil: în orice clipă Pămîntul poate fi lovit de un "asasin cosmic" venit din adîncurile Universului. Cîndva, dinozaurii au fost victimele neputincioase ale unui alt asteroid. Iar "Bolidul Tungus" este doar o palidă imagine a unui scenariu catastrofic similar. Întrebarea ar fi dacă noi sîntem mai pregătiţi pentru el decît au fost dinozaurii.

Scris de Admin 21.04.08 16:26

Mituri, descoperiri si enigme despre Mazepa

Scris de Admin 28.01.08 20:49

Operaţiunea de transportare în Rusia a lui Vladimir Ilici Lenin a primit denumirea de „Vagonul sigilat“
În pofida evenimentelor revoluţionare, a dezagregării armatei şi a luptei bolşevicilor pentru acapararea puterii politice şi de stat, Guvernul Provizoriu nu a renunţat la obiectivele de politică externă ale Rusiei ţariste, respectiv câştigarea războiului şi ocuparea Constantinopolului, obiectiv geopolitic şi geostrategic de maximă importanţă. Eşecul ofensivei ruse din iunie 1917 a amplificat nemulţumirile împotriva Guvernului provizoriu şi a îngăduit bolşevicilor să reia atacul pentru cucerirea puterii. Lenin a făcut mai multe încercări de a prelua puterea care au culminant cu „zilele lui iulie“ (3 şi 4 iulie 1917), când bolşevicii au încercat să transforme uriaşele manifestaţii ale populaţiei şi trupelor revoltate, din garnizoana Petrograd, într-o insurecţie menită să le aducă puterea. Ca urmare a înfrângerii în tentativa de lovitură de stat, Lenin şi grupul de conducători bolşevici, vor intra în ilegalitate. Guvernul Provizoriu a emis un ordin de arestare pe numele lui Lenin, iar publicaţiile bolşevice au fost interzise. Manifestanţii pro-Kerenski aveau să poarte, în vara anului 1917, pe străzile din Petrograd, pancarte cu inscripţia: „Să-l dăm înapoi pe Lenin lui Wilhelm !“. Evenimentele din iulie 1917 au constituit repetiţia generală pentru marele spectacol al loviturii de stat ce avea să urmeze în octombrie. În alegerile municipale din luna septembrie 1917, bolşevicii au câştigat, în Moscova, 49,5% din locuri, în vreme ce menşevicii şi socialist-revoluţionarii, care în iunie deţinuseră împreună 71,1 %, coborau la 18,9 %. Totodată, din cele 40.000 de arme împărţite muncitorilor cu ocazia „puciului militar“, o bună parte au ajuns în mâinile Gărzilor Roşii. Stabilirea alegerilor parlamentare pentru 12 noiembrie şi convocarea Adunării Constituante, la 28 noiembrie, de către Guvernul Provizoriu, a determinat precipitarea evenimentelor de pe scena politică rusească. Leon Troţki, devenit preşedintele Sovietului din Petrograd şi implicit al Comitetului Militar Revoluţionar, considera că este nevoie, în asaltul asupra puterii, de o trupă mică, cu sânge rece şi violentă, antrenată pentru tactica insurecţională, şi nu masele, cum opina Lenin, care nu pot fi de niciun folos.

După nenumărate scrisori, apeluri şi intervenţii ale lui Lenin pe lângă membrii Comitetului Central, pentru acceptarea unei insurecţii, va avea loc, la 10 octombrie 1917, o şedinţă extrem de importantă a Comitetului Central al partidului în care se vor cristaliza, în esenţă, trei grupuri distincte: cei cere se opuneau insurecţiei armate - Zinoviev şi Kamenev, Lenin care făcea un apel insistent la declanşarea insurecţiei armate înainte de congresul sovietelor şi cei conduşi de Troţki care doreau să obţină un mandat pentru declanşarea insurecţiei armate din partea Congresului partidului. La finalul şedinţ ei s-a ajuns la un compromis: insurecţia urma să fie declanşată în ajunul deschiderii lucrărilor Congresului, la 26 octombrie 1917, urmând ca Congresul să o consfinţească post-factum.

Kerenski a dispus mobilizarea de trupe credincioase Guvernului la Palatul de Iarnă, la Palatul Taurid, la ministere, la centralele telefonice şi telegrafice, în apărarea podurilor, a gărilor, la sediului Statului-Major General, la intersecţiile mai importante din centrul oraşului,în jurul Petrogradului, la Ţarskoie- Selo, la Kolpino, la Gacina, la Obuhovo, la Pulkovo, realizând astfel un cerc de fier pe care „insurecţia bolşevică va trebui să-l frângă pentru a nu muri sufocată“. Timp de zece zile, în centrul oraşului, gărzile roşii s-au antrenat sistematic pentru tactica insurecţională „căutând să identifice în organizarea defensivă a aparatului tehnic, birocratic şi militar al statului locurile vulnerabile, părţile slabe, punctele sensibile“.

Manifestanţii pro-Kerenski cereau, în vara anului 1917, la diferite manifestaţii: „Să-l dăm înapoi pe Lenin lui Wilhelm !“
În cursul nopţii de 21 spre 22 octombrie 1917, Comitetul Militar Revoluţionar a reuşit să preia controlul asupra garnizoanei militare din Petrograd, astfel încåt ordinele statului-major, pentru a fi executate, urmau să fie confirmate de Milrevkom care îşi ascundea astfel ofensiva în spatele perdelei de fum a apărării Revoluţiei. În noaptea de 25 spre 26 octombrie 1917, gărzile bolşevice, sprijinite de tunurile din Fortăreaţa Petru şi Pavel, precum şi de celebra „salvă“ a crucişătorului „Aurora“, au cucerit Palatul de Iarnă şi au arestat pe membrii Guvernului Provizoriu care se refugiaseră acolo. Congresul al II-lea al Sovietelor s-a deschis pe 26 octombrie, în prezenţa a 650 de delegaţi, printre care 338 de bolşevici şi 98 de socialist-revoluţionari de stânga.

Socialist-revoluţionarii de dreapta şi menşevicii au dat citire unei declaraţii comune, prin care condamnau lovitura de stat bolşevică şi cereau formarea unui guvern democratic. „Am părăsit sala fără să ştim unde plecăm şi de ce, tăindu-ne astfel legăturile cu Sovietul şi amestecându-ne cu elementele contrarevoluţionare. În felul acesta ne-am discreditat definitiv în ochii maselor. Mai mult chiar, părăsind sala, le-am dat bolşevicilor mână liberă şi i-am lăsat stăpâni pe situaţie“, avea să mărturisească cu amărăciune unul dintre cei care abandonaseră lupta politică în condiţiile în care populaţia a reacţionat la evenimente „cu o indiferenţă absolută (...) fiindcă lucrurile nu puteau să meargă mai rău decât mergeau deja“. Cei rămaşi în sala Congresului, respectiv bolşevicii şi socialist-revoluţionarii de stânga, au ratificat lovitura de stat, prin adoptarea unui text redactat de Lenin, prin care toată puterea era atribuită sovietelor, şi s-a format un nou guvern denumit Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), condus de Lenin. A fost citit decretul asupra păcii şi al pământului. Lupta pentru cucerirea puterii de către bolşevici în Moscova şi alte zone ale imperiului, a îmbrăcat, în perioada următoare, forme diverse de la alianţe cu socialist-revoluţionarii şi menşevicii, pentru a putea proclama „puterea sovietelor“, până la înlăturarea socialiştilor.

Noul guvern a luat, la sfârşitul lui octombrie 1917, un număr de măsuri autoritare: suprimarea ziarelor „burgheze“, suspendarea oricărei publicaţii care „ar semăna tulburări în spirite, publicând ştiri voit eronate“, controlul radioului şi al telegrafiei, arestarea personalităţii partidelor din opoziţie, atât „burgheze“, cât şi socialiste. Adunarea constituantă (370 socialişti-revoluţionari, 175 bolşevici, 80 „moderaţi de diverse orientări“, 40 socialiştirevoluţ ionari de stânga, 17 cadeţi) ce a rezultat în urma alegerilor s-a reunit la 5 ianuarie 1918. Bolşevicii erau pregătiţi pentru lovitura de stat, iar trupele lor barau drumul spre Palatul Taurid. Deputaţii au încercat să continue lucrările Adunării, în ciuda presiunii exercitate de baionetele Armatei Roşii, au ţinut cuvântări deşi erau proferate ameninţări la adresa lor pentru ca mai apoi bolşevicii să propună, la ora cinci după-amiază, ca deputaţii să părăsească sala. Într-o cuvântare de 20 de minute, ţinută în faţa Comitetului Executiv pe întreaga Rusie al Sovietelor, în noaptea de 6 ianuarie 1918, Lenin a subliniat, în aplauzele furtunoase ale asistenţei, că războiul civil, pe care îl aşteptau cu toţii, era consecinţa firească a revoluţiei socialiste iar „noi neam conformat“. La peste 80 de ani de la evenimentele din acel „octombrie roşu“, numeroş i istorici ruşi sunt convinşi că revoluţia rusă a fost un accident, ce a deturnat Rusia de la drumul ei pre-revoluţionar, de la cursul ei, „natural“, de ţară bogată, muncitoare, ce putea fi orientată spre democraţie. „Niciodată Rusia nu va ajunge la tipul de capitalism care funcţionează aici, în America. Speranţele că în Rusia este posibil un capitalism european sau american sunt deşarte. Sunt convins însă că regimul social se va schimba şi Rusia va deveni o ţară democratică. De aceea nu-mi place Brzezinski (viitorul consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Carter în perioada 1977-1981- n.n.), pentru că el nu crede că în Rusia este posibilă democraţia“, mărturisea A. F. Kerenski în 1966.

„Sunt convins însă că regimul social se va schimba şi Rusia va deveni o ţară democratică“ (A. F. Kerenski)
Nina Berberova în volumul de amintiri intitulat „Sublinierea îmi aparţine“ evocă nenumăratele discuţii purtate cu A. F. Kerenski, Alexandr Konovalov, Alexandr Hatisov, Nikolai Volski, Vasili Maklakov şi Lidia Dan cu referire la: activitatea guvernului instaurat în februarie 1917, rolul lojelor francmasonice în evoluţia evenimentelor din Rusia anului 1917, „misterul“ ce planează asupra deciziei de-a nu încheia o pace separată cu Germania în vara anului 1917, vizita ministrului francez Albert Thomas la Sankt-Petersburg în iulie 1917, arhivele Ekaterinei Kuskova etc. Accesul la Arhivele Kuskova va fi permis din 24 februarie 2008 şi va putea oferi, se speră, informaţii noi privind guvernul lui Kerenski ce „fusese paralizat printr-un angajament faţă de Franţa“, despre faptul că „din 1915 existase o legătură specială şi secretă între 10 sau 12 membri ai partidului cadeţilor, câţiva socialişti de dreapta şi o mână de generali, dintre cei mai lucizi din înaltul comandament“ precum şi despre „un plan politic a cărui existenţă era cunoscută de anumiţi membri englezi şi francezi din lojile prietene“. „Interogat“ de către Nina Berberova, în perioada în care se afla în SUA, asupra rolului jucat de francmasonerie în decizia Guvernului Provizoriu de-a nu semna, în vara anului 1917, o pace separată cu Germania, A. F. Kerenski oferea drept răspuns tăcerea şi cânta, mai apoi, marşul din Aida.

„Interogat“ de către Nina Berberova asupra rolului jucat de francmasonerie în Rusia, A. F. Kerenski oferea drept răspuns tăcerea şi cânta, mai apoi, marşul din Aida
În drumul spre revoluţia mondială a proletariatului, spre incendierea lumii capitaliste, Lenin afirma, în septembrie 1917, că „a obţine acum armistiţiul înseamnă a cuceri întreaga lume“. La 3 decembrie 1917, bolşevicii au stabilit legătura cu germanii, iar la 22 decembrie au început tratativele de pace. Guvernul de la Berlin a cerut concesiuni teritoriale majore din partea Rusiei, ceea ce a făcut ca pacea de la Brest-Litovsk să fie numită pacea „ruşinoasă“. Rusia sovietică a renunţat la 34% din populaţia sa, 32% din pământul agricol, 54% din instalaţiile industriale şi 89% din minele de cărbune. „Rusia unică şi indivizibilă“ era sloganul generalilor Albi care au dorit să conserve statutul geopolitic de mare putere şi de principal actor al relaţiilor internaţionale pentru Rusia eximperială. „Cum a reuşit guvernul sovietic, lipsit de o putere militară semnificativă şi prins în cel mai pustiitor război dintre câte cunoscuse până atunci omenirea, să supravieţuiască primului an de revoluţie?“, rămâne o întrebare extrem de incitantă, formulată de istoricul Richard K. Debo. O explicaţie a acestei misterioase victorii a oferit-o Cristian Racovski în interogatoriul luat, în 1938, de către GPU: „(...) două din cele trei pârghii care au dus lumea spre Comunism n-au fost şi nu au putut fi mânuite de proletariat. (...) Nu proletariatul are în mână pârghia războiului sau a economiei. El este pârghia a treia, vizibilă şi care, printr-un ultim asalt asupra fortăreţei statului capitalist, îl cucereşte. Desigur, îl cucereşte dacă „Aceia“ îi permit. (...) „Manevrarea“ înfrângerii este o capodoperă. (...) Bolşevicii au luat puterea pe care „Aceia“ le-au permis să o ia şi leau predat-o“. Început sub domnia lui Nicolae al II-lea, anul 1917 se încheiase cu un „plonjon spre haos“.

Scris de Admin 28.01.08 20:49

La 28 februarie 1917 s-a format, sub presiunile mulţimii revoluţionare, „Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii în Capitală şi stabilirea de Legături cu Persoane Individuale şi Instituţii“. În aceeaşi zi, la iniţiativa menşevicilor, a fost format Sovietul din Petrograd alcătuit din reprezentanţi ai fabricilor şi unităţilor militare. Din cei 3.000 de deputaţi pe care îi avea sovietul, peste 2.000 erau soldaţi ceea ce cofirmă ipoteza că revoluţia din februarie 1917 a fost o „revoltă a soldaţilor“. La 3 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat, iar guvernul provizoriu, printr-un manifest solemn, a acordat tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de clasă, de confesiune, de naţionalitate, drepturile cetăţeneşti esenţiale regimului democratic, adică libertatea de conştiinţă, libertatea cuvântului, rostit şi scris, libertatea întrunirilor şi a grevelor, suprimarea interdic- ţiilor naţionale şi confesionale, amnistia imediată pentru delictele politice şi religioase.

Una dintre cele mai proeminente personalităţ i ale guvernului provizoriu era A. F. Kerenski, ministrul de Justiţie. Aleksandr Feodorovici Kerenski se ghida după modelul Revoluţiei franceze aflându-se, totodată, undeva între stânga şi dreapta politică, acoperind, prin contactele sale, un larg spectru politic, de la conservatori la liberali şi socialişti. Cu puţin timp înainte de revoluţia din februarie a devenit secretar al unei importante loje de francmasoni ruşi, multe din alianţele lui politice având la bază această apartenenţă. A.F. Kerenski a crezut şi şi-a imaginat existenţa unei „a treia căi“.

Aleksandr Feodorovici Kerenski se ghida după modelul Revoluţiei franceze aflându-se, totodată, undeva între stânga şi dreapta politică
„Justiţia socială, libertatea şi oamenii - scria Kerenski în toiul războiului civil - pe rând au fost călcaţi în picioare de caporalii albi şi roşii. Dar o a treia forţă decisivă le va învinge pe amândouă“. Kerenski a rămas ascuns în Rusia sau în Finlanda pe toată durata războiului civil, pentru ca în 1922 să plece la Berlin şi apoi la Paris. În 1940, după ocuparea Franţei, a plecat la New York unde a rămas până la mijlocul anilor ‘60, când s-a mutat la Institutul Hoover de la Universitatea Stanford din California. A murit în 1970, la New York, în vârstă de 89 de ani. După cele opt luni de guvernare s-a simţit marginalizat, în special - dar nu numai - de către istoricii sovietici. Până şi numele conspirativ pe care i l-a dat NKVD-ul a fost „Clovnul“. În viziunea lui Kerenski, bolşevismul era „socialismul sărăciei şi al foamei“, iar socialismul nu putea fi conceput fără componenta sa democratică. Într-un stat care „nu respectă personalitatea omului şi drepturile lui“, nu se poate vorbi de eliberare socială care rămâne astfel un simplu deziderat. În interviul acordat, în anii 1966 şi 1967, corespondentului Agenţiei „Novosti“ la New York, Ghenrih Borovik, fostul premier rus, A.F. Kerenski, afirma că „nici nu există Revoluţia din februarie, ci numai Revoluţia din Octombrie. (...) Parafrazând o carte a lui W. Churchill, «Războiul necunoscut», aş denumi Revoluţia din februarie Revoluţia necunoscută. De câte ori se vorbeşte despre trecut, în Rusia se spune înainte de revoluţie sau după revoluţie şi întotdeauna se are în vedere octombrie, nu februarie. Ruşilor le-a fost curăţată memoria“.

În evoluţia tumultoasă a evenimentelor din vechiul imperiu al Romanovilor, în vara anului 1917, câteva fapte aveau să împingă lucrurile spre deznodământul din acel „octombrie roşu“ şi mai apoi spre dezagregarea Rusiei imperiale, războiul civil şi naşterea URSS-ului. Faimosul „Prikaz nr. 1“ din 1 martie 1917, sosirea lui Lenin (3 aprilie) la Petrograd, încercarea de lovitură a bolşevicilor din iulie 1917, precum şi „revolta generalilor“ (august 1917) reprezintă câteva repere esenţiale în drumul spre lovitura din octombrie. „Ordinul nr. 1 n-a fost o eroare, el a fost o necesitate. (...) în ziua în care «am făcut revoluţia», am înţeles că dacă nu distrugem vechea armată, ea va zdrobi revoluţ ia. Am avut de ales între armată şi revoluţie. N-am ezitat: ne-am decis pentru cea din urmă şi - îndrăznesc să afirm - am folosit mijlocul care era necesar“, mărturisea Iosif Goldenberg, membru al Sovietului şi redactor al ziarului „Novaia Jizni“, ziaristului francez Claude Anet. Aplicarea arbitrară şi subiectivă a prevederilor din „prikaz“ a dus, foarte curând, la scene de gravă insubordonare, de agresare a ofiţerilor, la desfinţarea galoanelor şi excluderea multor cadre militare din armată.

Sosirea lui Lenin pe peronul gării din Petrograd, în seara zilei de 3 aprilie 1917, este rezultatul amestecului acelor „forţe misterioase şi iresponsabile“, cum definea cabinetul lui Nicolae al II-lea, acea misterioasă „forţă din spatele tronului“. Înainte de plecarea din Elveţia, Vladimir Ilici Lenin l-a căutat pe Allen Dulles, agent secret al SUA pe teritoriul helvet, pentru a-l informa, foarte probabil, despre sprijinul financiar german şi propunerea de a fi transportat peste linia frontului, în Rusia, pentru a dezlănţui revoluţia. Allen Dulles nu şi-a făcut timp pentru a se întâlni cu Lenin, care „pe atunci părea să fie un exilat rus insignifiant“. Ministrul de Externe al Franţei avea să scrie într-o telegramă adresată lui Kerenski: „Din informaţiile serviciilor secrete franceze, Lenin este agent plătit al serviciilor secrete germane“. Operaţiunea de transportare în Rusia a lui Vladimir Ilici Lenin a primit denumirea de „Vagonul sigilat“. Împăratul Austro-Ungariei, Karl I, a ordonat ca trenul ce îi transporta pe liderii bolşevicilor spre Rusia să nu intre pe teritoriul Imperiului. Germanii nu au renunţat la planul destabilizării Rusiei şi au modificat traseul prin Suedia.

„În ziua în care «am făcut revoluţia», am înţeles că dacă nu distrugem vechea armată, ea va zdrobi revoluţia“ (Iosif Goldenberg)
Discursul pe care Lenin l-a ţinut în seara zilei de 3 aprilie 1917, în vila balerinei Kşesinskaia, a bulversat pe cei prezenţi prin faptul că revoluţia socialistă devenise o problemă de săptămâni, nu de ani, în opinia liderului bolşevic. Lukanov, un menşevic, care se afla în sală, rememorează: „Nu pot uita acel discurs, care, asemenea unui fulger, m-a zguduit şi stupefiat nu doar pe mine, eretic rătăcit în mijlocul unui delir, dar chiar şi pe adevăraţii credincioşi. Vă asigur că nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Părea că toate forţele elementare îşi părăsiseră sălaşurile şi că duhul nimicirii universale, care nu cunoştea piedici sau îndoieli, nici calcule şi slăbiciuni omeneşti, plutea în cercuri deasupra capetelor discipolilor, încremeniţi în holul vilei ca sub puterea unei vrăji“. A doua zi după sosire, la 4 aprilie, Lenin îşi va prezenta celebrele „Teze din aprilie“, proclamând cu această ocazie ostilitatea sa necondiţionată faţă de „defetismul revoluţionar“, faţă de guvernul provizoriu şi faţă de republica parlamentară.

Scris de Admin 28.01.08 20:47

Un cerc masonic inspira politica „centruluistâ nga“ din cadrul Dumei imperiale
Membrii Partidului Social-Democrat Rus, adepţi ai liniei lui Lenin, erau denumiţi bolşevici. Menşevicii îi reprezentau pe social-democraţii care recunoşteau democraţ ia, parlamentul şi pluralismul politic drept valori menite să preîntâmpine actele de violenţă şi le foloseau ca mijloace pentru realizarea dezvoltării sociale.Cele două facţiuni, majoritară („bolşevicii“) şi minoritară „men- şevicii“), aveau să coexiste oficial până în 1912, deşi ruptura se produsese în anii 1906-1907. Menşevicii rămâneau credincioş i idealului marxist al răsturnării ordinii sociale, dar se ocupau deocamdată cu instruirea şi organizarea clasei muncitoare. Bolşevicii pregăteau cadrele pentru revoluţ ia pe care o considerau iminentă. La izbucnirea războiului, Lenin a elaborat un manifest în care erau enunţate sarcinile social-democraţilor revoluţionari în războiul european şi era specificat că „din punct de vedere al clasei muncitoare şi al reprezentanţilor ei pe întreg teritoriu Rusiei, înfrângerea trupelor monarhiei ţariste care asupreşte Polonia, Ucraina şi multe alte popoare din Rusia ar fi un rău mai mic“. În noiembrie 1914, a mers şi mai departe, scriind: „Transformarea actualului război imperialist într-un război civil este singura lozincă valabilă pentru proletari“. Ideea războiului civil avea să devină obsesia şi dorinţa lui Lenin în drumul spre putere, iar conaţionalilor săi, din emigraţie, le va declara: „Pe Rusia, domnilor, putem scuipa!“.

Aripa bolşevică a Partidului Social- Democrat Rus avea să se bucure, încă din 1912, de sprijin financiar german. O serie de noi documente, aduse în circuitul ştiinţific, ne îndeamnă să credem că sprijinul financiar german a început abia după 18 februarie 1914, atunci când Ministerul de Finanţe al Reichului a cerut deschiderea de filiale bancare germane în Finlanda, Danemarca, Norvegia, Olanda şi SUA. La 2 noiembrie 1914, „Reichsbank“ a trimis mai multor bănci germane, care aveau reprezentanţ e în Suedia, o circulară prin care preciza că este gata să sprijine agitaţia şi propaganda plănuite în Rusia, de către Zinoviev şi Lunacearski, dar cu condiţia să fie extinsă la armatele active de pe front. Mari sume de bani au fost vărsate prin banca suedeză „Nia“ de către Sindicatul industriei cărbunelui din Renania-Westfalia, cu scopul de a sprijini emigraţia rusă doritoare să facă propagandă revoluţionară în rândul prizonierilor de război ruşi din Germania, precum şi pe front.

În procesul de subvenţionare financiară au mai fost implicate „Deutsche Reichsbank“, „Deutsche Bank“, „Diskontogesellschaft“ şi „Deutsche Naphta Industrie“, prin filialele lor din Suedia, Norvegia, Elveţia, China şi SUA, apoi banca austriacă „Österreichische Creditanstalt“, băncile suedeze „Schwedische Nia Banken“ şi „Fürstenberg“, banca daneză „Waldemar Hansen“ şi chiar „Banca Siberiei“ din Rusia. Unele subvenţii le-au parvenit bolşevicilor din partea Uniunii sindicatelor industriale din Renania-Westfalia fie direct, fie prin intermediari care acţionau în numele acestor sindicate, prin filialele lor din Danemarca.

Istoricul rus D. Volkogonov a apreciat recent că numai prin intermadiul „Băncii Siberiei“ Ganeţki şi Sumenson au manevrat aproape 50.000.000 de ruble-aur destinate de Germania imperială mişcării bolşevice. Jacob Schiff, şeful băncii „Kuhn, Loeb&Co.“, a „investit 20.000.000 dolari pentru triumful final al bolşevismului“ în Rusia. În vara anului 1917, în oraşul Petrograd a apărut o misiune a Crucii Roşii formată din 15 financiari şi avocaţi de pe Wall Street, în frunte cu directorul de la Federal Reserve, William Boyce Thompson, plus un mic contingent de doctori şi surori. Misiunea a acordat sprijin financiar în primul rând regimului socialist, al lui Aleksandr Kerenski, apoi bolşevicilor.

În drumul spre dezmembrarea Imperiului ţarist, Germania şi-a luat ca aliat aripa bolşevică a Partidului Social- Democrat Rus, condusă de Vladimir Ilici Lenin
Bancherul american J.P.Morgan i-a transferat lui W.B.Thompson 1.000.000 de dolari prin National City Bank, filiala din Petrograd, de altfel singura bancă din Rusia pe care bolşevicii nu au naţionalizat-o, cu scopul de a sprijini răspândirea doctrinei bolşevice în Germania şi Austria. Alexandr Lazarevici Helphand (cunoscut şi sub numele de Parvus), una din figurile din umbră care a jucat rolul de pârghie nevăzută în dezlănţuirea revoluţiei ruse şi a loviturii bol- şevice, a fost intermediarul prin care, la 29 decembrie 1915, germanii au trimis 1.000.000 de ruble pentru încurajarea mişcării revoluţionare din Rusia. Referitor la investigaţ iile Guvernului Provizoriu asupra aranjamentelor financiare germano-bolşevice, fostul premier A. F. Kerenski era de părere că întreaga istorie a Rusiei ar fi luat un alt curs dacă s-ar fi reuşit să demonstreze în faţa unui tribunal „crima monstruoasă pe care nimeni nu voia s-o creadă, tocmai pentru că părea atât de inexplicabilă din punct de vedere psihologic“, a aranjamentelor financiare bolşevicogermane. Evenimentele de la Petrograd aveau să se deruleze, la începutul anului 1917, cu o viteză ameţitoare generând o explozie socială a cărei rapiditate şi anvergură nu încetează nici azi să uimească. Ezitarea ţarului Nicolae al II-lea în a ordona atacul asupra Petrogradului, de că- tre trupele aflate sub comanda generalului N.I. Ivanov, presiunile Dumei de Stat pentru abdicare, precum şi sosirea trenului imperial la Pskov, şi nu la Petrograd, la cartierul general al frontului de nord, comandat de generalul N. V. Ruzski, cunoscut pentru vederile sale antimonarhice, au contribuit la deznodământul final.

Scris de Admin 28.01.08 20:46

Prăbuşirea unui imperiu
http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/prăbusirea-unui-imperiu-(1)_8931

Îmbrăţişând ideile din testamentul lui Petru cel Mare şi făcând eforturi considerabile pentru a le împlini în acel frământat secol XX, accentuând regimul de autoritate şi tiranie asupra poporului rus şi al celorlalte popoare şi naţiuni, regimul sovietic, instaurat în urmă cu 90 de ani pe teritoriul Imperiului Rus, avea să se constituie într-un demn urmaş al regimului autocratic ţarist.

Rusia se prezenta, la începutul secolului XX, ca o ţară a contrastelor: 80% din populaţie era formată din ţărani, care duceau o viaţă ca în Evul Mediu, iar la extrema cealaltă se aflau artiştii, scriitorii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. Pe lângă o economie capitalistă riguroasă, reprezentată de faptul că Rusia era cel mai mare producător de ţiţei şi principalul exportator de grâne, coexista un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc, neavând nici constituţie, nici parlament. Păturile educate sperau, în perspectiva secolului XX, ca Rusia să facă saltul în modernitate şi să ajungă din urmă Europa Occidentală, sau poate chiar să o depăşească. Oamenii de stat ruşi au realizat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu-şi crea o industrie proprie şi o bază economică capabile să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. În 1897, la iniţiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur, ceea ce a făcut din rublă una din cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine.

Lojile masonice ruseşti au jucat un rol extrem de important în pregătirea revoluţiilor ruse din 1905 şi 1917
Între 1892 şi 1914, străinii au investit în întreprinderile ruseşti peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995), astfel încât Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi erau încă interzise, prin lege, partidele politice au început să capete formă. Partidul Socialist Revoluţionar a fost creat în mod oficial în 1902, iar în 1905 se va constitui Partidul Constituţional-Democrat, principala grupare liberală rusă, care avea să se deosebească de organizaţiile radicale prin componenţă şi program în condiţiile în care „la începutul secolului al XX-lea, mii de locuitori ai Rusiei erau devotaţi ideii unei schimbări fundamentale“.

Un rol extrem de important în pregătirea evenimentelor de pe scena politică rusă de la începutul secolului al XX-lea, respectiv revoluţiile din 1905 şi 1917, l-au jucat societăţile secrete reprezentate de lojile masonice ruseşti. În anul 1750, sub domnia ţarinei Elisabeta Petrovna, este atestată documentar funcţionarea a două loji: Loja Discreţiei, la St. Petersburg, şi Loja Zorobabel şi Steaua Polară, la Riga. Doi militari englezi şi-au asumat răspunderea organizării francmasoneriei în Rusia: căpitanul John Philips, desemnat în această funcţie de către Lordul Lovel, Marele Maestru al Marii Loji a Angliei, ca Mare Maestru Provincial pentru toate lojile din Rusia, şi, începând cu anul 1741, generalul Lord James Keith. În timpul domniei ţarinei Ecaterina a II-a, a ţarului Pavel I şi Alexandru I, masoneria rusă a cunoscut perioade foarte grele, fiind interzisă în mai multe rânduri, pentru a renaşte mai apoi. „Prin forţa lucrurilor, lojile masonice se vor transforma curând într-un bastion unic şi secret, în care cele mai diferite idei şi tendinţe vor putea intra în luptă, contribuind pe această cale la constituirea unei opinii publice, libere şi independente“, afirma colonelul Pavel Ivanovici Pestel (1793- 1826), comandant al regimentului de infanterie de la Viatka, erou în războiul din 1812 şi principalul instigator al insurecţiei decembriste din 1825. Anii 1905-1917 au fost hotărâtori pentru destinul Rusiei, deoarece în această epocă francmasoneria a exercitat o înrâurire discretă, dar eficientă asupra evenimentelor politice care s-au desfăşurat în Rusia, începând cu instituirea Dumei imperiale, după 1905, până la abdicarea ţarului şi constituirea guvernului provizoriu. Alexandr F. Kerenski, cneazul E. Lvov, Nikolai Vasilievici Nekrasov, N.S. Aeidze, Vasili Aleksandrovici Maklakov, Evghenia Dimitrievna Kuskova, mareleduce Nicolai Dimitrievici Sokolov, Aleksandr Ivanovici Kolovanov, Aleksandr Ivanovici Braudo, Mihail Ivanovici Tereşcenko, Stepan Nikolaevici Procopovici şi Alexandr Ivanovici Gucikov reprezintă o parte dintre oamenii politici ai „Momentului 1917“, care aparţineau masoneriei ruse.

„Duminica însângerată“ (9 ianuarie 1905), căderea Port Arthurului în 1905, bătălia din strâmtoarea Tsushima şi scufundarea flotei ruse (mai 1905) au amplificat criza regimului ţarist ce fusese zguduit, în februarie 1899, de revolta studenţilor din universităţi, urmată de noi tulburări în iulie 1899 şi decembrie 1900. „Manifestul din octombrie“ (17 octombrie 1905) avea să reprezinte începutul sfârşitului pentru autocraţia rusă. În ciuda semnă- turii pe care o acordase, ţarul Nicolae al II-lea nu s-a simţit obligat moral nici un moment să respecte „Manifestul“, păstrându-şi convingerea, iluzorie de altfel, că va rămâne un autocrat chiar şi după crearea unui organism cu putere legislativă. În aprilie 1906, autorităţile au făcut public textul primei Constituţii, cunoscut sub numele de Legile Fundamentale. Raportată la tradiţiile Rusiei, Constituţia din 1906 reprezenta un pas uriaş spre democraţie. Lipsa de voinţă din partea coroanei şi a parlamentului pentru respectarea spiritului şi prevederilor Constituţiei, avea să se soldeze cu o lipsă de stabilitate în viaţa politică internă rusească. Conflictul dintre ţarul Nicolae al II-lea şi prima Dumă de Stat readucea în memorie exemplul Stărilor Generale din Franţa anului 1789. „Totuşi, în această perioadă benefică dintre 1906 şi 1913 - scria A. Soljeniţîn - s-au găsit oameni lucizi care şi-au dat seama că bolile care subminau statul sunt ignorate, că există o periculoasă prăpastie între societate şi putere şi o decădere a conştiinţei na- ţionale ruseşti“.

Asasinarea primului-ministru Stolîpin avea să pună capăt efortului de construcţie a unei Rusii puternice şi măreţe. Economia rusă era în plin avânt, astfel încât un economist francez previziona, în 1912, că Rusia, dacă îşi menţinea ritmul de creştere economică pe care îl cunoştea din 1900, ar fi ajuns să domine Europa din punct de vedere economic, politic şi financiar. Primul război mondial avea să zguduie din încremenire Imperiul Rus, iar influenţa ideilor bolşevice avea să-l măture de pe scena politică a lumii, înlocuindu-l cu un altul la fel de autocratic, dar mult mai cinic şi odios. „Convingerea noastră fermă - scria, în februarie 1914, Piotr Durnovo, fost ministru de Interne şi şef al Departamentului Poliţiei - bazată pe o studiere îndelungată şi profundă a tuturor tendinţelor subversive, este că în ţara care va pierde războiul va izbucni inevitabil o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va ieşi învingătoare“.

Asasinarea primuluiministru Stolîpin avea să pună capăt efortului de construcţie a unei Rusii puternice şi măreţe
Criza care afecta viaţa de zi cu zi a populaţiei şi armatele de pe front se făcea simţită şi în viaţa politică. Conflictele dintre Duma de Stat şi ţarul Nicolae al II-lea au continuat pe tot parcursul războiului prevestind criza ce va izbucni în februarie 1917. Criza politică a atins apogeul în august 1915, când parlamentarii liberali şi conservatori, reprezentând aproape trei sferturi dintr-un corp legiuitor, au făcut front comun cu cei mai înalţi funcţionari numiţi de ţar, pentru a cere o guvernare parlamentară. În faţa acestor presiuni, ţarul a acceptat să atribuie deputaţilor Dumei de Stat şi membrilor cercurilor de afaceri un rol mai însemnat în mobilizarea frontului intern, ceea ce a favorizat desfăşurarea unei „revoluţ ii tăcute“, caracterizată prin participarea unor reprezentanţi ai muncitorilor la administrarea industriei şi prezenţa în instituţiile guvernamentale, alături de purtătorii de ranguri, a cetăţenilor de rând.

La începutul lui noiembrie 1916, Miliukov, şeful „cadeţilor“ şi redactor-şef al ziarului acestora, a acuzat, într-o şedinţă a Dumei de Stat, pe primul-ministru Stürmer de înaltă trădare, de faptul că ducea o politică germanofilă cu sprijinul împărătesei Alexandra. Acuzaţiile lui erau nefondate, dar pasiunile stârnite de discursul lui au avut un rol hotărâtor în declanşarea Revoluţiei din Februarie 1917, în care presupusa trădare a guvernului a constituit iniţial principala motivaţie a protestatarilor. După război, aflat în emigraţie, Miliukov a recunoscut că totul era o calomnie şi şi-a justificat acţiunea prin nevoia unor măsuri extreme, care ar fi permis Blocului Progresist să preia conducerea ţării. în condiţiile în care instituţia autorităţii devenise „obiect de amuzament“, Consiliul imperiului - care juca rolul de Senat - avea să voteze, la 26 noiembrie 1916, o rezoluţie prin care condamna amestecul „forţelor misterioase şi iresponsabile“ în politica ţării. Lucrarea lui S.P. Melgunov, „Vers la revolution de palais“ („Către revoluţia de palat“), publicată la Paris în anul 1939, dezvăluie faptul că un cerc masonic inspira politica „centrului-stânga“ din cadrul Dumei imperiale, reprezentat de Kerenski, Nekrasov şi Kolubiakin iar atât candidatura lui Tereşcenko, cât şi cea a cneazului Lvov erau motivate prin apartenenţa ambilor la masonerie.

Una dintre acele „forţe misterioase“ care s-a implicat enorm în dezlănţuirea revoluţiei ruse din 1917 a fost şi Germania kaiserului Wilhelm al II-lea. O circulară din 23 februarie 1915 a Secţiei de Presă a MAE de la Berlin către toţi ambasadorii, trimişii şi reprezentanţii consulari din ţările neutre specifica existenţa unor birouri speciale, în ţările în care fuseseră acreditaţi, pentru organizarea propagandei, respectiv provocarea de tulburări sociale şi de greve, declanş area de mişcări revoluţionare, de miş- cări separatiste, de război civil etc., în ţările aliate aflate în stare de război cu Germania sau cu coaliţia germană. Referitor la acţiunile acestor birouri de propagandă germane şi a influenţei lor, generalul rus A.I. Denikin consemnează că opera de propagandă germană urmărea „ideea dezmembrării Rusiei, formulată lămurit şi realizată cu un spirit metodic evident de către guvernul german“. Propaganda de război şi cea de tip bolşevic, introdusă de germani în tranşeele ruseşti, precum şi agitaţia social-democrată au avut efectul scontat asupra armatei ruse demoralizată de război, astfel încât simptomele dezintegrării armatei se simţeau deja din al doilea an de război.

În drumul spre victorie şi spre dezmembrarea Imperiului ţarist, Germania lui Wilhelm al II-lea şi-a luat ca aliat aripa bolşevică a Partidului Social-Democrat Rus condusă de Vladimir Ilici Lenin. Istoricul Dmitri Volkogonov, făcând o apreciere asupra originilor lui Lenin, sublinia că deşi era rus prin cultură şi limbă, Lenin nu acorda acestui fapt o preţuire deosebită, dar nu fiindcă s-ar fi simţit mai mult german, suedez, evreu sau calmâc. Lenin era prin vederile sale un internaţionalist şi un cosmopolit pentru care revoluţia, puterea şi partidul aveau să fie infinit mai preţioase decât Rusia însăşi. Moartea tatălui (1886) şi a fratelui Alexandr (1887), cel din urmă arestat şi spânzurat pentru activităţi revoluţionare, aveau să-l afecteze profund pe tânărul Vladimir Ulianov. Atitudinea tinerilor terorişti în faţa morţii, stoicismul şi puterea de viaţă l-au impresionat enorm pe Lenin şi foarte probabil că undeva, în „străfundurile minţii lui, terenul era pregătit pentru ideea că pe drumul spre revoluţie nu se va realiza nimic fără radicalism, plus dorinţa de a reuşi, şi acesta a devenit nucleul gândirii sale“. Admis la studii la Universitatea din Kazan, în ciuda antecedentelor familiale, Lenin a fost atras într-o organizaţie politică clandestină. Eliminat din facultate pentru că participase la o adunare de protest împotriva anumitor regulamente universitare, Lenin şi-a petrecut următorii patru ani din viaţă familiarizâ ndu-se cu literatura radicală, transformâ ndu-se într-un revoluţionar fanatic, hotă- rât să distrugă statul şi societatea. „Lenin - în opinia istoricului american Richard Pipes - întruchipa la sfârşitul studiilor universitare un amestec de anarho-terorist şi socialdemocrat“. „Descoperirea“ marxismului de către Lenin a fost extrem de selectivă astfel încât „dacă Marx - scria Alexandr Kuprin - ar privi în jos, de acolo unde este, la Lenin şi la boşevismul lui rusesc, asiatic şi sectar, ar repeta faimoasa sa frază: «Scuzaţi-mă, domnule, dar eu nu sunt marxist»“. Troţki, care după octombrie 1917 şi până la sfârşitul vieţii sale s-a considerat leninist, l-a criticat pe Lenin pentru lipsa lui de „flexibilitate în gândire“, pentru subestimarea rolului teoriei, ceea ce ar putea duce la „dictatură asupra proletariatului“.

Scris de Admin 27.01.08 16:59

Cuibarul lui Fabergé

Cine are în colectia personala un Brancusi, un van Gogh sau un Rubens, este „om facut”. Dar printre numeroasele exemple de valori inestimabile ale artei universale se afla si cateva produse – doar cateva zeci, dupa cum se declara oficial – care te pot eticheta drept om norocos: este vorba despre asa-numitele „Oua Fabergé”, care pot fi catalogate drept bijuterii, obiecte ultraluxoase de decor (de talie mica) sau pur si simplu betii ale frumosului...

Un conflict religios a condus la stabilirea familiei Fabergé în Rusia. A fost marea sansa a lui Peter Carl Farbergé de a se naste la Sankt Petersburg (în 1846), deoarece tatal sau (hughenot, adica protestant calvin francez) se refugiase acolo din cauza opresiunii exercitate de catolicii din Franta acelor vremuri (se revocase Edictul de la Nantes). Asa a ajuns într-o Rusie ortodoxa sa fie primit cu bratele deschise de tarul Alexandru III, entuziasmat de primele bijuterii prezentate de Peter Carl la Expozitia pan-ruseasca de la Moscova, din 1882.

A fost momentul de rascruce pentru cariera marelui artizan. Din acel an, atelierului Fabergé i s-a comandat – pentru tar si tarina (Maria) –, în fiecare an, cate un „ou”, iar traditia a continuat si cu Nicolae II si tarina Alexandra. În 1885, Peter Carl devenea „Aurarul Curtii Imperiale” – functie unica pentru un artist în întreaga istorie a monarhiilor europene. Si, într-o cavalcada fabuloasa a superlativelor estetice, echipa Fabergé a realizat, între 1885 si 1917, numai saizeci si noua de „oua”, dintre care numai cinzeci si patru pentru familiile tarilor susmentionati. Acestea sunt cele mai valoroase oua ornamentale din întreaga lume. Tot ceea ce s-a realizat dupa moartea lui Peter Carl are o valoare inferioara.

Atat de mare a fost entuziasmul nobilimii ruse fata de produsele „Bijutierului imperial”, încat atelierele Fabergé au ajuns sa aiba filiale la Sankt Petersburg, Moscova, Odessa, Kiev si peste granita, la Londra. Numarul angajatilor a ajuns la cinci sute, iar numarul artefactelor produse a depasit suma de 150 de mii. Din 1897, Fabergé devine si „Aurarul Coroanei Suedeze”. Marea recunoastere europeana a artei bijuteriilor sale s-a produs la Targul Mondial de la Paris, din 1900, unde maestrul a reprezentat Rusia.

Framantarile generate de Revolutia rusa l-au determinat pe Fabergé sa devina un pribeag al Europei (dupa ce si-a vandut capitalul angajatilor sai) si sa se stabileasca, în cele din urma, în Elvetia. Marele artizan nu a mai trait decat trei ani. Moare în 1920 si este înmormantat la Cannes. O data cu disparitia acestui bijutier de exceptie, faimoasele sale produse au început sa fie vanate de marii colectionari de raritati si unicate. Din pacate pentru patrimoniul Rusiei, Stalin a vandut paisprezece „oua” (în 1930), iar astazi mai exista la Moscova doar douazeci si doua (majoritatea aflate la Muzeul Kremlinului). Cincisprezece se afla în posesia familiei Forbes (New York). Din cele 69 originale, opt si-au pierdut totalmente urma.

Capodoperele Fabergé sunt facute din aur (si alte metale pretioase), ornate cu multiple pietre pretioase si decorate cu un email special. Cele mai multe sunt de fapt „cutii” care ascund miniaturi din aur precum corabii, calesti, masini si mini gravuri etc. Cel mai pretios obiect Fabergé (realizat în 1902), conform pretului de licitatie, este numit „Rothschild Egg Fabergé”, estimat la 18 milioane lire sterline, în octombrie 2007, la Londra.

Scris de Admin 20.01.08 13:06

A fost gasita pestera comorii din 1001 de nopti?

De-a lungul secolelor, legendara comoara din povestirile celor 1001 de nopti, traduse in urma cu 300 de ani, i-a tinut pe occidentali cu respiratia taiata. Europenii au vazut in Orient, un taram fabulos, cu bogatii nemasurate, mai ales in Imperiul otoman care respira o atmosfera de viata princiara. Captivantele povestiri precum „Aladin si lampa fermecata” sau „Ali Baba si cei 40 de hoti” ne-au facut sa visam la comorile Orientului in timp ce aventurierii si arheologii au incercat sa le descopere. Unele semne au aparut undeva pe fostul teritoriu al URSS.

Pe teritoriul fostei RSS Uzbece, la locul de confluenta al fluviului Angren cu raul Nisbahsay, se ridica dealurile ce vestesc Muntii Kurminski. In aceste locuri s-au descoperit cantitati mari de monede din secolul al XV-lea.Arheologii, care banuiau de mult ca aceasta regiune ascunde pretioase marturii ale civilizatiei si culturii popoarelor care au trait aici, au trecut la cercetarea sistematica si amanuntita a intregii zone deluroase.

Pe masura ce sapaturile ajungeau la cate un strat nou de pamant, apareau obiecte din ce in ce mai vechi: dupa numeroase vase, adevarate capodopere de arta, s-au gasit vechi monede arabe de argint, bijuterii, statuete, arme si diverse obiecte lucrate mai grosolan. De sub atelierele mestesugarilor au iesit la iveala contururile unei imense cetati fortificate, iar in stratul de loess din subsol – s-a gasit un mare numar de unelte de piatra.

Specialistii au ajuns la concluzia ca in acest loc, la confluenta celor doua ape, feudalii au ridicat cu 1500 de ani in urma o puternica fortificatie de unde, la adapostul muntelui si al apelor, putea fi supravegheata toata valea, precum si imprejurimile. In jurul fortificatiilor a luat nastere si un oras imprejmuit la randul lui tot cu un zid puternic.

Drumuri comerciale legau orasul de Taskent si Tupkent. Drumul spre Fergana, care ducea peste munte, era si el de mare importanta, motiv pentru care era bine pazit. Aceasta, cu atat mai mult cu cat traseul lui trecea pe langa o mare mina de argint, care prin secolele VII-VIII se numea „Mina de argint a Tsasului” (nume sub care era cunoscut in acea vreme Taskentul).

Potrivit marturiilor unor geografi arabi de pe atunci, aici se afla „Muntele de argint” cu faimoasa pestera cu comori din „1001 de nopti” in fata careia Ali Baba ar fi rostit cuvintele magice „Sesam, deschide-te!”
Denumirea „Kuhissim” sau „simsim” („Muntele de argint”) ar sta la originea cuvantului „sesam” cu ajutorul caruia legendarul Ali-Baba s-ar fi inavutit si ar fi imbogatit si pe altii.

Scris de Admin 09.12.07 11:03

Novgorod orasul cupolelor aurite

In mintea noastra, acest oras nordic de pe malurile raului Volhov este poate cel mai incarcat de legende de pe intreg cuprinsul Maicii Rusia. Bantuit de umbrele lui Cernomor si ale Babei Iaga, dar si de zborul gratios al lebedelor spre lacul Ladoga, se numeste „orasul nou” dar de fapt este foarte, foarte vechi, avand aproape aceeasi varsta cu tara insasi. Traditia spune ca a fost fondat pe locul unei mai vechi asezari, chiar de Rurik (?-879), vestitul conducator normand al varegilor, care a cucerit puterea in Novgorod in 862 inaugurand dinastia Rurikizilor, acei principi dominatori imprastiati apoi in toata Rusia. Teoria „normandista” il considera pe Rurik intemeietorul intregii tari, cu toate ca Novgorodul este mentionat prima oara in 859.

Aflat la incrucisarea drumurilor care duceau „de la varegi la greci”, pe apa si pe uscat, orasul a constituit o veritabila putere economica si culturala care s-a intins mai bine de 500 de ani.

Soarta lui parea sa se schimbe in timpul lui Vladimir cel Sfant (978-1015) care a preluat puterea la Novgorod si ulterior in intreaga Rusie. In anul 988, acest conducator a ridicat crestinismul la rang de religie oficiala. Locuitorii orasului se inchinau inca unor zeitati pagane ca zeul tunetului, Perun. Crestinarea a constituit un proces indelungat si dureros, presarat cu multe jertfe. Asta cu atat mai mult cu cat oamenii de aici erau nemultumiti ca Vladimir I cel Sfant isi stabilise capitala la Kiev.

Orasul, deosebit de bogat, a reusit sa-si asigure autonomia si, din 1136, puterea a fost preluata de marii proprietari care aveau dreptul sa aleaga o adunare oraseneasca, aceasta fiind condusa de un guvernator. Conducerea era conditionata de alianta cu clerul. In final, in oras a fost numit un arhiepiscop, el fiind si reprezentantul adunarii orasenesti. Intre 1136-1478 Novgorodul a devenit capitala republicii cu acelasi nume, constituita dupa faramitarea Rusiei Kieviene. In 1240 si in 1242, cneazul Novgorodului, Alexandru Nevski, a zdrobit agresiunea feudalilor suedezi si germani, stavilindu-le inaintarea spre est. Au ramas vii in mintea locuitorilor bataliile de pe Neva si cea de pe gheata lacului Cinad, iar in 1478 vechea cetate a intrat in componenta statului centralizat rus.

Urbea este insa vestita ca un vechi si important centru de arhitectura si pictura rusa, cunoscut ca atare inca din secolul al XI-lea. In vestul orasului, pe malul stang al raului Volhov se inalta Kremlinul Novgorodului numit Detinet („Mica fortareata”). In spatele zidurilor sale se pot vedea cele cinci cupole-cepe – ale catedralei Sfanta Sofia, construita intre 1045-1052. Cupola cea mai mare este aurita iar celelalte argintate. In Catedrala lui Iisus Rege frescele au fost realizate de pictorul bizantin Teofan, constituind capodopere ale timpului.
In 1570 Ivan cel Groaznic a declansat un macel cumplit, care a pus capat puterii politice a Novgorodului, iar in timpul Celui de al Doilea razboi Mondial a fost distrusa o mare parte din oras.

Dupa razboi monumentele au fost restaurate cu grija, redandu-li-se stralucirea. Orasul, asa cum este el astazi, a ramas un important nod de comunicatii, are aeroport si este cunoscut pentru industria sa chimica, cea alimentara si cea de prelucrare a lemnului. In sufletele noastre el ramane insa orasul troicelor si a negutatorilor de blanuri a cupolelor aurite sau instelate si, mai ales a vestitilor mesteri iconari in fruntea carora s-a aflat vestitul Dionisie din Novgorod.

Scris de Admin 19.11.07 17:43

Lovitura de stat bolsevica din noiembrie 1917]

Scris de Admin 22.10.07 19:46

Moscova - Orasul necucerit de Napoleon

Capitala a Federatiei Ruse, asezata pe raul cu acelasi nume, Moscova adaposteste o populatie de peste 10 milioane de locuitori. Data oficiala a fondarii sale este 4 aprilie 1147, cand un document al epocii mentioneaza intalnirea la Moscova, in ziua respectiva, intre printul Suzdalului si printul Novgarod-Severski.In secolul al XIII-lea Moscova a devenit nucleul cnezatului in formare si, in 1326, capitala acestuia. Orasul a fost multa vreme expus navalirilor dusmane. A trebuit sa tina piept in special mongolilor, de multe ori fara succes. Acest pericol permanent i-a hotarat pe conducatorii de atunci sa imbunatateasca fortificatiile si, din secolul al XV-lea, s-a obtinut o anume libertate si a inceput ascensiunea Moscovei spre rangul de mare centru comercial international. A fost un drum care nu a putut fi stavilit nici de incendii, nici de perioade de foamete, nici de luptele cu mongolii sau tatarii.
Un rol important in dezvoltarea orasului l-a avut Petru cel Mare, care a mutat aici capitala tarii. Orasul a ramas insa tinta perfecta a dusmanilor. In 1812, la numai 100 de ani dupa castigarea statutului de capitala, aici au patruns trupele lui Napoleon, convins ca a cucerit tara. Imparatul a gasit insa un oras pustiu, in care trei sferturi din cladiri fusesera arse de localnici, pentru a nu le lasa in mainile dusmanului. Trupele franceze nu au gasit nici hrana nici adapost si in octombrie a inceput retragerea, dand piept nu doar cu soldatii maresalului Kutuzov, ci si cu o iarna cumplita, care a contribuit din plin la dezastrul de la Berezina. Dupa retragerea francezilor, locuitorii au inceput imediat reconstructia, o parte dintre cladirile de atunci rezistand pana in zilele noastre.
Moscova de azi este rezultatul transformarilor din ultimele doua secole. Acum zona de afaceri a orasului, Noul Arbat, este plina de magazine si restaurante cu specific din toate regiunile tarii, in vreme ce Vechiul Arbat, fost centru al vietii literare si artistice, a fost transformat intr-un targ de antichitati. Orasul s-a dezvoltat asemenea altor capitale europene ca Londra sau Paris. Un tren expres il inconjoara, trecand printre blocuri si zone industriale, apoi, patrunzand spre interior gasesti inelul unei cai ferate, care marcheaza granitele unei vechi asezari din secolul al XVIII-lea. Urmeaza Inelul Gradinilor, pe linia vechilor fortificatii, si inelul bulevardelor care inconjoara Kitai Gorod, orasul vechi de forma rectangulara.
In mijlocul acestuia se afla Kremlinul care odinioara insemna doar cateva terasamente si santuri de apa aflate la confluenta raurilor Moscova si Neglinaia. Acesta este cel mai vizitat monument al orasului. Zidurile sale de caramida rosie, legand 20 de turnuri, au fost construite in secolul al XV-lea de arhitecti italieni chemati de Ioan al III-lea. In jurul sau se afla numeroase biserici si palate, el insusi fiind o importanta colectie de stiluri arhitectonice. Teatre de renume mondial cum este „Balsoi” fondat in 1776, 74 de muzee printre care Galeriile Tretiakov si Muzeul Puskin, Academia de Stiinte, din 1724, 13 universitati, remarcandu-se Universitatea Lomonosov, din 1755, multimea bisericilor si manastirilor, mai vechi de 500 de ani, fac din acest oras unul incarcat de istorie, de cultura si traditii.
Reinnoirea sistematica, inceputa dupa 1930 si orasele satelit ridicate dupa 1980 dau o viata noua acestui oras ale carui clopote au batut in 1812, marcand retragerea marelui Napoleon de pe pamantul in care si natura ii era ostila dusmanului.

Scris de Admin 13.10.07 15:50

Despre Rusia, cu Helene Carrere d'Encausse

Scris de Admin 04.09.07 7:44

În ultima perioadă de timp are loc o reactivare a forţelor strategice sovietice la un nivel nemaivăzut de la prăbuşirea Uniunii Sovietice
Un set de evenimene vine să probeze afirmaţia privind renaşterea interesului pentru arma atomică. Astfel, în februarie 2004 au avut loc cele mai mari exerciţii navale din 1982 încoace, în timpul cărora s-a produs ratarea supărătoare a lansării unei rachete RSM-54, eveniment la care a asistat şi preşedintele rus Vladimir Putin. în aceeaşi lună, Putin a vorbit despre o nouă armă „capabilă să lovească ţinte ascunse în profunzimea continentului cu o viteză supersonică la altitudine şi cu o direcţie aleatoare în timpul zborului“. În aprilie 2004, testarea unei versiuni a rachetei Topol-M a avut loc lângă Insulele Hawaii în locul obişnuitelor trageri spre Kamchatka. În octombrie acelaş i an, Serghei Ivanov a declarat că principalul obiectiv al politicii militare este „protecţ ia împotriva atacurilor aeriene/spaţiale“. Modificări substanţiale au loc şi în cazul submarinelor strategice. Astfel, Rusia va dezmembra două submarine nucleare din clasa Akula, cunoscute în Occident cu numele „Typhoon“ dat de NATO. Fondurile pentru dezmembrare provin din programul american CTR (Cooperative Threat Reduction), program înfiinţat de Congresul SUA în 1991, cu scopul de a asigura securitatea armelor şi materialelor nucleare din era sovietică. Din 1992, Pentagonul a plătit miliarde de dolari Rusiei, Ucrainei, Belarusului şi Kazahstanului pentru a finanţ a distrugerea rapidă şi sigură a arsenalurilor nucleare şi chimice şi pentru a întări controlul asupra mişcărilor materialelor periculoase, într-un efort de neproliferare. în 2004, programul CTR, numit şi programul Nunn-Lugar după numele celor doi congresmeni americani care au lansat această iniţiativă, în primele momente ale prăbuşirii Uniunii Sovietice, a alocat 690 milioane de dolari pentru aceste proiecte în fostele ţări sovietice. Pierderea de materiale radioactive din submarinele vechi ale erei nucleare sovietice a devenit o preocupare majoră a ecologiştilor ruşi în ultimii ani. În 2000, o uzină de reprocesare a resturilor nucleare din submarine s-a deschis la Severodvinsk, uzină la care SUA au contribuit cu 17 milioane de dolari.

Două din cele şase submarine din clasa Typhoon, produse în anii 1980, sunt destinate dezmembrării. O delegaţie a membrilor Congresului american şi oficiali ai Ministerului rus al Apărării au vizitat locul unde se va produce dezmembrarea în 17 şi 18 ianuarie 2005, în oraşul Severodvinsk, din nord-vestul Rusiei. Submarinul este lung de 172 metri şi are capacitatea de a transporta 20 rachete balistice navale ruse de cea mai mare dimensiune, cunoscute sub denumirea de RSM-52, după nomenclatorul rus, şi SS-N-20 Sturgeon, după nomenclatorul NATO. Fiecare rachetă transportă 10 focoase nucleare, iar submarinele din clasa Typhoon le pot lansa de sub calota polară fără să fie nevoie anterior să o spargă. Această abilitate previne detectarea în avans a lansă rii de către sateliţi şi intercepţia timpurie. Ultimele patru submarine din clasa Typhoon vor fi modernizate, deşi numai unul îşi va păstra rachetele balistice intercontinentale. Submarinele vor fi echipate cu noile sisteme de rachete Bulava-M. La sfîrşitul lunii noiembrie 2004, o flotilă de nave a Flotei de Nord s-a reîntors în portul Severomorsk, după ce a încheiat o suită largă de exerciţii pentru grupuri de portavioane, în Oceanul Atlantic. Rămânând cu utilitatea tot la nivelul unui sprijin pentru moral în general, exerciţiul a dovedit mai multe despre starea Marinei ruse şi cultura politică în care aceste exerciţii au fost planificate. Cel puţin superficiale ca substanţă şi organizare, exerciţiile care au durat o lună au fost impresionante, au testat capabilităţile antisubmarine şi de apărare aeriană ca şi capacităţile de alimentare a vaselor direct pe mare. A participat un crucişător nuclear, „Petr Velikiy“ (Petru cel Mare), vasul mineralier „Amiral Ushakov“, crucişătorul înarmat cu rachete de croazieră „Mareşal Ustinov“ şi portavionul „Amiral Kuznetsov“. Exerciţiile din Oceanul Atlantic au fost concepute ca o testare serioasă, mai puţin ca un spectacol mediatic. Amiralul Mikhail Abramov, comandantul Flotei Nordului, crede că aceste exerciţii demonstrează, fiabilitatea şi funcţionalitatea Flotei Nordului, ca şi capacitatea de a apăra frontierele Rusiei, dovedind şi un grad înalt de pregă- tire de luptă. Până la acest exerciţiu, navele Flotei Nordului nu au fost decît în Marea Barents. Participanţii au fost neexperimentaţ i cu condiţiile dificile din Atlantic, astfel că au fost întrebuinţate la maximum abilităţ ile piloţilor ruşi, care nu au avut niciodată numărul de ore de zbor pe care le prevede pregătirea din cadrul NATO. în fapt, au fost raportate peste 100 de ieşiri pentru fiecare avion de luptă, dovedind utilitatea exerciţiului pentru întărirea experienţei tinerilor piloţi în condiţiile vremii nefavorabile. Intrarea Rusiei în era exerciţiilor în Atlantic pentru forţele navale, combinată cu cercetarea în domeniul submarinelor, deşi la o scară redusă faţă de ceea ce şi-ar fi dorit mulţi amirali, sugerează schimbări importante în armata rusă care încearcă să promoveze imaginea unor capabilităţi majore în domeniul naval, mai mari decât posedă Rusia în realitate. Dată fiind pregnanţa ameninţărilor la adresa integrităţii ce vin, în mare parte, din interior sau din apropierea imediată a propriilor frontiere, locaţia exerciţiilor arată că ostilitatea la adresa Statelor Unite ca potenţial duşman sau rival naval rămîne în actualitate pentru elitele ruse din domeniul securităţii.

Un mare motiv de preocupare atît pentru vecinii Rusiei, noile state independente din spaţiul CSI, cât şi pentru aliaţii vest-europeni din NATO şi Statele Unite, îl reprezintă îmbrăţişarea strategiei „loviturilor preventive“. Când generalul Yuri Baluevsky, şeful Statului Major General rus, a declarat pe 8 septembrie 2004 că Rusia poate lansa lovituri preventive împotriva bazelor teoriste oriunde în lume, cei mai mulţi dintre experţi au considerat această declaraţie fie ca o tentativă de a distrage atenţia de la slaba performanţă a serviciului de securitate rus în timpul evenimentelor de la Beslan, fie ca un simplu „bluf strategic“. Oricum, în ziua următoare, într-o dovadă de unitate rară, ministrul Serghei Ivanov a confirmat declaraţia, pentru ca ulterior generalul Baluevsky să o reitereze, adăugând că asemenea lovituri vor fi autorizate de Preşedinte în calitatea sa de şef suprem al armatei.

Primul candidat pentru opţiunile „preventive“ ale strategilor ruşi este Georgia, care de curând a devenit deranjantă pentru Rusia datorită presiunilor puternice asupra Osetiei de Sud. Georgia a devenit o prezenţă constantă în ameninţările autorităţilor ruse, iar satele cecene din Valea Pankisi au fost prea mult timp identificate de Moscova ca „refugii sigure“ pentru rebeli, iar cele cîteva acţiuni de curăţire ale spaţiului executate de forţele georgiene antrenate de Statele Unite nu au înlăturat aceste suspiciuni. O altă posibilitate ar fi Valea Kodori, de unde miliţia georgiană şi bande cecene au atacat Abhazia, implicând chiar şi trupele ruse de menţinere a păcii staţionate acolo. Din punct de vedere tehnic, Moscova poate porni operaţiuni aeriene şi terestre sincronizate asupra celor două văi. Preşedintele georgian Mikhail Saakashvili ar fi fost atunci lăsat să facă apeluri disperate către Occident, dar Moscova îşi putea justifica acţiunile unilaterale cu câţiva „terorişti“ capturaţi. În 2002, mai exact la 11 septembrie, Putin a ameninţat pentru prima oară direct Georgia cu represiuni pentru găzduirea teroriştilor, dar, sub presiune americană, a fost obligat să dea repede înapoi.

O altă posibilă ţintă este centrul Azerbaidjanului, acolo unde un grup terorist ipotetic poate fi dispersat printr-o lovitură aeriană, eliminând preventiv orice „ameninţ are“ asupra staţiei radar ruseşti din Gabala. Un mic detaşament al forţelor speciale poate fi paraşutat pentru a întări „mesajul“. Vecinii Rusiei îşi vor aduce aminte că atât grupul „Vityaz“, astăzi parte a Centrului Special de Operaţiuni al FSB, cât şi unităţile „Spetsnaz“ ale Directoratului Principal de Informaţii (GRU), sunt antrenate nu pentru operaţiuni de salvare a ostaticilor, ci pentru lovituri în spatele inamicului.

Consolidarea puterii prezidenţiale şi restabilirea economică, acordarea statutului de „economie de piaţă“ de către SUA şi UE, excelentele relaţii politico-economice cu Uniunea Europeană şi existenţa Consiliului NATO-Rusia ne îndreptăţesc să afirmăm că Rusia experimentează cu succes o „a treia cale“ în drumul spre constituirea „Noului Imperiu Rus“ („Noua Rusie“), fără a renunţa la obiectivele de politică externă ale Imperiului Romanovilor. Între convingerea lui Brzezinski („O Rusie imperială nu ar putea fi o Rusie democratică“) şi cea a lui Kerenski („Rusia va deveni o ţară democratică“) se află Rusia lui Vladimir Putin, ale cărei evoluţ ii, în arena relaţiilor economice şi politice internaţionale, sunt surprinzătoare astfel încât „necunoscuta rusă“ rămâne, la acest început de mileniu, la fel de tainică precum a fost de atâtea ori în decursul istoriei. „Sigur că Rusia e o ţară mare, care dispune de un potenţial de resurse naturale şi intelectuale enorm. De aceea, propun să avem totuşi încredere că vom ieşi din criză. Singura problemă este însă de timp şi de preţ“, pronostica politologul Gheorghi Arbatov. Cât va mai dura, oare, această criză şi cum va arăta lumea după ce Rusia va ieşi din ea? Răspunsul la această întrebare se dovedeş te a fi esenţial în dorinţa de-a afla dacă lumea secolului XXI va fi unipolară sau multipolară şi care va fi rolul Rusiei şi al ruşilor în ea.

(Sfârşit)

Scris de Admin 04.09.07 7:44

Ministrul Apărării al Federaţiei Ruse, Serghei Ivanov, a ţinut să precizeze foarte clar, la 2 octombrie 2003, în faţa activului armatei ruse, că „Rusia are dreptul de a interveni militar în cadrul comunităţii statelor independente“. Totodată, el a susţinut că este prerogativa Rusiei de a proteja reţeaua de conducte a fostei Uniuni Sovietice. În chestiunea protejării transportului de combustibili fosili, preşedintele Vladimir Putin a mers chiar mai departe în dezvoltarea logică a motivaţiilor, declarând chiar că protecţia va fi asumată de Moscova „chiar şi pentru acele părţi ale sistemului care se află în afara frontierelor Rusiei“. Această declaraţie a fost făcută, la 9 octombrie 2003, în cadrul unei conferinţe de presă comune susţinute la Ekaterinburg de liderul rus şi cancelarul german Gerhard Schröeder. Aceste noi adăugiri la Conceptul Naţional de Securitate al Rusiei din ianuarie 2000, cunoscut şi ca „Doctrina Putin“, relevă pretenţiile ruseşti de hegemonie în spaţiul CSI şi reprezintă, potrivit unor experţi internaţionali, o ameninţare directă la adresa suveranităţii Georgiei care înclină foarte mult spre o integrare în NATO.

Serghei Ivanov a mai lansat un mesaj ce trădează reclamarea unui pretins drept de preemţiune al Rusiei asupra controlului în fostul spaţiu sovietic: el anunţat că bazele Statelor Unite din Asia Centrală, utilizate în războiul contra terorismului în Afganistan, vor trebui dezafectate la încheierea războiului. Ministrul rus al Apărării a declarat, la 2 octombrie 2003, că rolul armamentului nuclear rămîne unul cheie în strategia de apărare a Rusiei şi că Moscova nu exclude posibilitatea unor lovituri preventive, dacă vor fi necesare, pentru a apăra interesele Rusiei sau pe cele ale aliaţilor săi. În Conceptul de Securitate Naţională adoptat în ianuarie 2000, nu exista nici o asemenea subliniere sau referire la „aliaţ i“. Totodată, preşedintele Vladimir Putin a susţinut o conferinţă în faţa oficialilor Ministerului Apărării, la 2 octombrie 2003, prezentând nevoia opririi reducerilor masive din armată, dar şi adoptarea strategiei intervenţiilor preventive. „Din 1992, forţele armate au fost reduse la mai puţin de jumătate. Este de ajuns. Acest proces dificil şi dureros s-a încheiat în mare parte, iar perioada reformelor radicale a trecut“, a declarat Putin. Conferinţa s-a desfăşurat ca urmare a publicării „Doctrinei reformei militare“, proiect prezentat de Statul Major General rus. Potrivit acestei doctrine, în 2007, armata rusă ar urma să deţină o forţă de reacţie rapidă, să-şi încheie transformarea într-o armată majoritar profesionistă şi să reducă termenul serviciul militar la jumătate. Putin a susţinut şi ideea ca cetăţenilor din CSI să li se rezerve posibilitatea de a servi în cadrul armatei ruse. Preşedintele Putin a declarat, cu acea ocazie, că Rusia îşi va dezvolta forţele de rachete strategice şi va redesfăşura rachetele nucleare strategice grele UR- 100 NU (clasificate de către NATO sub indicativul SS-19). Preşedintele Federaţiei Ruse a menţionat faptul că Rusia are o rezervă importantă de rachete cu rază medie de acţiune, aflate în dotare încă din perioada sovietică, şi care şi-au păstrat întreagă capacitatea lor de a depăşi orice sistem de apărare antirachetă. Cu aceeaşi ocazie, ministrul Serghei Ivanov a prezentat situa- ţiile în care Federaţia Rusă ar putea da lovituri militare preventive, potrivit noii sale doctrine militare. Astfel, loviturile militare preventive ar trebui justificate de existenţa unei „ameninţări inevitabile, clare şi distincte la adresa ţării“. Moscova poate opta pentru asemenea măsură şi dacă „există amenin- ţarea reducerii accesului său în anumite regiuni din lume, în care şi-a definit interese financiare şi economice cruciale“. în plus, Rusia poate utiliza „dreptul său militar de intervenţie în cadrul CSI“ dacă „se dezvoltă o situaţie complexă şi instabilă“ sau dacă „există o ameninţare directă la adresa cetăţenilor ruşi sau a etnicilor ruşi“, a menţionat Serghei Ivanov. El a adăugat totuşi că nu vede „o asemenea ameninţare în cadrul CSI astăzi“ şi că forţa militară ar trebui utilizată numai dacă „toate celelalte modalităţi, inclusiv aplicarea de sancţiuni internaţionale, au fost epuizate“.

Rusia poate utiliza dreptul său militar de intervenţie în cadrul CSI dacă se dezvoltă o situaţie complexă şi instabilă
Preşedintele Vladimir Putin l-a primit la Kremlin, la 30 octombrie 2004, pe secretarul general al NATO, lordul George Robertson, aflat în ultima sa vizită oficială la Moscova, înainte de a părăsi funcţia pe care o deţine în fruntea NATO, ce urma a fi ocupată de la sfârşitul anului de fostul şef al diplomaţiei olandeze Jaap De Hoop Scheffer. Solicitat de presa rusă să comenteze afirmaţia sa făcută într-un interviu pentru Interfax, potrivit căreia NATO are preocupări cu privire la noua doctrină de modernizare a forţelor armate ale Rusiei, George Robertson a indicat, tot la sosirea sa la Moscova, că sunt puncte neclare în această doctrină, numită „cartea albă“ de către NATO, la care ar dori să primească explicaţii din partea conducerii ruse cu ocazia acestei vizite.

George Robertson şi-a manifestat speranţa că dialogul pe care îl va avea cu oficialităţile ruse va fi unul „deschis şi sincer“ şi va clarifica problemele existente între cele două părţi. De menţionat că responsabili ai NATO şi-au exprimat îngrijorarea şi în urma declaraţiilor Moscovei potrivit cărora Rusia şi-ar mai putea revizui doctrina militară, îndeosebi în domeniul armelor nucleare, dacă Alianţa Nord-Atlantică, creată în epoca războiului rece, va rămâne un bloc militar cu o doctrină „ofensivă“. „Dacă NATO se menţine în calitate de alianţă militară, păstrându- şi actuala doctrină ofensivă, acest lucru va necesita o revizuire profundă a planificării militare ruse, inclusiv schimbări în stategia nucleară“, se arată în planul de modernizare a forţelor armate ruse, prezentat la începutul lunii octombrie 2003 în faţa activului armatei ruse. Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Aleksandr Iakovenko, declara, încă înainte de sosirea secretarului general al NATO la Moscova că rămân domenii în relaţiile dintre Rusia şi NATO unde poziţiile şi punctele de vedere diferă. Diplomatul rus a menţionat extinderea Alianţei cu noi membri, pe care Moscova, o consideră, „cu calm, negativă“. „Rusia nu va dramatiza această situaţie, dar nu va rămâne un observator pasiv al acestui proces“, a mai afirmat Aleksandr Iakovenko.

Noua doctrină militară şi proiectul strategiei de securitate ce se desprinde din reviziurea „Doctrinei Putin“ conţine o serie de elemente caracteristice, precum: 1) finanţarea cercetării şi producerii de arme pe seama exporturilor, oricare ar fi clienţii; 2) promovarea controlului şi responsabilităţii exclusive în spaţiul post-sovietic; 3) promovarea multipolarismului ca expresie a identifică rii unor parteneri cu ajutorul cărora Rusia să revină în postură de superputere, pentru a echilibra preponderenţa SUA în lume; 4) reconsiderarea posibilităţii de utilizare a armei atomice în cadrul unor conflicte; 5) adoptarea „loviturii preventive“ ca opţiune de acţiune şi dincolo de hotarele fostei URSS; 6) reformarea armatei prin reducerea de personal; 7) utilizarea armatei în lupta contra terorismului. Articolele doctrinei militare subliniază că Rusia are convingerea că progresul social, stabilitatea şi securitatea internaţională nu pot avea loc decît într-o lume multipolară. Doctrina susţine că Federaţia Rusă va activa pentru organizarea unei asemenea lumi cu toate mijloacele la dispoziţia sa. Rusia optează ferm pentru o lume multipolară, în care există puteri regionale, respingând modelul unei lumi unipolare, dominată de SUA.

„Doctrina Putin“ readuce în prim-plan ameninţarea nucleară, precum în anii ‘80 când a existat o şcoală de analişti americani denumită „NUTs“ (Nuclear Use Theorists). Adepţii acestei şcoli de gîndire susţineau că este cazul unei pregătiri pentru utilizarea limitată a armelor nucleare, scopul fiind menţinerea Statelor Unite, a establishmentului şi conducerii militare, a populaţiei şi opiniei publice pregătite pentru ameninţările strategice ale Uniunii Sovietice şi utilizarea efectivă a armei nucleare, nu numai a efectelor sale de descurajare şi a forţei de argument în negocieri. Gîndirea „NUTs“ pare să fi reapărut la Moscova în ultimul an. A avut loc o reactivare a forţelor strategice sovietice la un nivel nemaivăzut de la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Noile strategii acceptate trădează neliniştile Federaţiei Ruse şi dorinţa ei de a redeveni ambiţiile hegemonice în regiune şi aspiraţiile la statutul de superputere, ascunse sub argumente ce ţin de insecuritatea Rusiei: sentimentul încercuirii strategice a Rusiei odată cu intrarea balticilor în NATO, aderarea ţărilor central europene la Uniunea Europeană, revoluţiile din Georgia şi Ucraina, privite cu simpatie în Statele Unite.

Scris de Admin 03.09.07 12:10

În condiţiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuieş te ieşirea Federaţiei Ruse la „mările calde“, apariţia unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, şi integrarea lui în comunitatea euro-atlantică, reprezintă un pericol major pentru planurile Federaţiei Ruse de a controla Eurasia. O eventuală intrare a Ucrainei în NATO şi în UE va genera, din considerente strict militare, o radicalizare a poziţiei Kremlinului. Geopoliticienii ruşi apreciază că existenţa Ucrainei în graniţele actuale şi cu actualul statut de „stat suveran“ este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securităţii geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei. Evenimentele care s-au desfăşurat în Ucraina, ca rezultat al alegerilor din 31 octombrie 2004, la care se poate adăuga şi recentul „război al gazelor“, confirmă supoziţ iile conform cărora amestecul Federaţ iei Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existenţa pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice ruseşti radicale, precum şi de obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federaţiei Ruse.

Factorul ucrainean este locul cel mai vulnerabil în cordonul vestic al Rusiei. Existenţa „Ucrainei suverane“ la nivel geopolitic, înseamnă a declara război geopolitic Rusiei. Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă şi nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăţi obiective, geopoliticienii ruşi sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spaţiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic şi firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părţilor de Est ale Ucrainei cu Federaţia Rusă, ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră. Totodată, prezenţa unor importante categorii de tehnică militară şi trupe ruseşti în spaţiul caucazian, precum şi continua lor sporire în ciuda prevederilor CFE, confirmă faptul că, în adoptarea celor mai importante decizii geopolitice şi geostrategice, specificul armamentului unei sau altei ţări este mai convingă- tor decât declaraţiile oficiale şi neoficiale ale diplomaţilor şi liderilor politici.

Controversele născute în cadrul NATO ca urmare a eforturilor făcute pentru crearea unui Cartier General European, în perspectiva unei viitoare armate europene şi-a unei politici externe şi de securitate comune, ofensiva diplomaţiei ruse în spaţiul CSI, în conformitate cu „Doctrina Putin“, precum şi noua doctrină militară a Federaţiei Ruse, care consideră amestecul altor state sau grupări în afacerile interne ale Federaţiei Ruse ca fiind „noua ameninţ are la adresa securităţii ţării“, ne îndeamnă să credem că se reactualizează o serie de vechi şi discrete alianţe, precum cea ruso-germană, ce au obiectiv sprijinirea Rusiei în obţinerea de hotare maritime în Occident ceea ce este imperativul strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei în condiţiile în care se desfăşoară un uriaş efort de cucerire, de către SUA, a „bordurei maritime“ a Eurasiei, respectiv „Rimland“-ul.

„O Europă prietenă în calitate de aliat strategic al Rusiei - scria Alexandr Dughin - poate să apară doar în cazul când ea va deveni unitară. În caz contrar, adversarul american va găsi o mulţime de modalităţi de a introduce fărâmiţarea şi dezbinarea în blocul european, provocând un conflict similar celor două războaie mondiale. De aceea, Moscova trebuie să contribuie în cel mai înalt grad la unificarea europeană, sprijinind, îndeosebi, ţările Europei Centrale, în primul rând Germania. Alianţa Germaniei cu Franţa, axa Paris-Berlin (proiectul lui de Gaulle), este acea vertebră în jurul că- reia este cel mai bine să se construiască corpul Noii Europe. În Germania şi în Fran- ţa există o tradiţie politică anti atlantică stabilă (atât la curentele politice de dreapta, cât şi la cele de stânga). Fiind, până la un anumit timp, potenţială şi ascunsă, ea va da de ştire la un moment dat că există. Moscova trebuie să se orienteze de pe acum spre această linie, fără a aştepta desfăş urarea definitivă a evenimentelor“.

Înlăturarea Rusiei, ca prezenţă militară directă şi influenţă politică, din zona „Balcanilor“ Eurasiei (Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia şi Afganistan), în favoarea celorlalţi actori geostrategici, combinată cu extinderea NATO spre Est şi pierderea „marelui joc petrolier“ din Caspica, se transformă într-un pericol de moarte pentru existenţa şi viitorul Federaţ iei Ruse. Noii stăpâni ai zonei ar putea să încurajeze „pluralismul geopolitic“ pe teritoriul Rusiei împreună cu renaş terea Islamului, astfel încât Rusia ar putea deveni, cum a afirmat Z. Brzezinski, „o ţară de prisos pe harta lumii“. Rusia a anunţat un nou concept al securităţii sale naţionale, prin care face posibilă recurgerea la armele nucleare nu numai în cazuri extreme. Prima prezentare publică a noii doctrine nucleare a avut loc la 2 octombrie 2003 în faţa activului Armatei ruse şi a cuprins o întreagă pleiadă de teme de la dreptul de intervenţie, în special în spaţiul post sovietic - din diverse raţiuni, mergând de la tradiţionala apărare a ruşilor de pretutindeni la protejarea conductelor de petrol şi gaze sau menţinerea accesului Moscovei în spaţii de interes - la adoptarea unei strategii a loviturilor preventive după model american şi până la reconsiderarea posibilităţilor utilizării arsenalului nuclear la dispoziţia Rusiei din epoca sovietică.

Scris de Admin 03.09.07 12:09

Instituirea monopolului statului asupra sectorului energetic a fost generată nu numai de raţiuni economice, ci şi de interesele şi competiţia internă existente la Kremlin. La mijlocul lui octombrie 2004, s-a lansat o nouă dispută determinată de preluarea Rosneft de către Gazprom, miş- care aprobată de preşedintele Vladimir Putin şi încredinţată spre execuţie premierului Mihail Fradkov. Miza acestei mişcări a fost controlul asupra fracţiunii petroliere a Gazprom. Serghei Bogdanchikov, şeful Rosneft, a scris o misivă lui Putin contra lui Igor Sechin, şeful board-ului Rosneft şi membru în administraţia prezidenţială, prin care a denunţat acţiunile acestuia contrare promisiunii prezidenţiale că el va conduce noua facilitate implicată în procesul de fuziune.

Alexei Miller, şeful Gazprom şi Dmitry Medvedev, şeful administraţ iei prezidenţiale şi membrucheie al board-ului Gazprom, au fost obligaţ i să renunţe la planurile iniţiale de a-l plasa pe omul lui Igor Sechin în fruntea Rosneft şi a trebuit să-l numească pe Bogdanchikov ca şef la nou-înfiinţata megacompanie- monopol de stat, Gazpromneft. Igor Sechin a dorit ca la conducerea noii companii să fie un apropiat pe care să-l aibă sub control, scopul său fiind atât realizarea fuziunii, cât şi preluarea companiei Yukos şi a altor companii petroliere în noul holding. Serghei Bogdanchikov i-a luat-o înainte şi, pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de şeful real al afacerilor de la Kremlin, a lansat el însuşi public ideea preluării companiei Yuganskneftegaz, în condiţiile în care şeful Gazprom, Alexei Miller, insista pe realizarea unui plan mai modest şi echilibrat de investiţii. Noul şef al Gazpromneft a trecut la aplicarea întocmai a planului de realizare a mega companiei monopoliste care să nu aibă competitor pe piaţă şi să beneficieze de cele mai bune unităţi de producţie ale competitorilor săi de la acea oră, fie ei şi privaţi.

Primul pas a fost naţionalizarea Gazprom prin creşterea ponderii acţiunilor guvernului la 50%, plus o acţiune. În urma deciziei strategice a lui Vladimir Putin, aplicată de Guvernul Fradkov, a fost creată, la 2 noiembrie 2004, firma Gazpromneft, deţinută integral de Gazprom, cu sediul la Sankt Petersburg şi cu un capital de 30 milioane de ruble, adică un milion de dolari. Fuziunea celor două firme vizate s-a produs apoi prin preluarea companiei de stat Rosneft de către Gazprom prin intermediul Gazpromneft, ca urmare a deciziei guvernului din 11 noiembrie 2004. Gazpromneft urma să reunească toate firmele petroliere din Gazprom, precum şi firmele Rosneft şi Zarubejneft, deţinute de către stat. Preşedintele Rosneft-ului, Serghei Bogdancikov, a fost numit director general al firmei Gazpromneft, ale cărei activităţ i vor cuprinde producţia unită de petrol şi gaz, transportul şi depozitarea combustibililor. Fuziunea a adus avantaje pentru ambii parteneri. Astfel, prin fuziune, Gazprom şi-a întărit activităţile, prin dobândirea unei filiale ce se ocupă de acelaşi tip de afaceri, dar cu petrol, şi prin valorizarea compartimentelor de vânzări externe de care beneficia gigantul monopol de gaze naturale. În acelaşi timp, Rosneft şi-a crescut disponibilităţile financiare şi a recalibrat locul pe piaţa producătorilor şi exportatorilor de petrol. Fuziunea a avut efecte şi în planul normalizării/liberalizării tranzacţiilor acţiunilor Gazprom: la data efectuării fuziunii, toate tranzacţiile cu acţiuni Gazprom erau ultraregularizate şi ţinute sub control strict de la nivelul Executivului, din cauza rolului monopolist al firmei pe piaţa gazului metan. Controlul autoritar al statului asupra Gazprom şi a noii firme Gazpromneft a permis liberalizarea tranzacţilor din cauza garanţiilor oferite de proprietatea pe majoritatea acţiunilor celor două firme. Această transformare avea efecte directe şi pentru atragerea de capital, emiterea de acţiuni şi scontarea lor pe bursă şi pe pieţele internaţionale. Intrarea în joc a investitorilor străini ar putea compensa retragerile imense de capital din Federaţia Rusă, respectiv 17 miliarde de dolari în 2004, comparativ cu intrările aşteptate. Totodată, preşedintele Vladimir Putin a făcut promisiuni ferme liderilor europeni, la summitul Putin- Schroeder-Chirac din 1 septembrie 2004, din Crimeea, de creştere a livrărilor de petrol pe această piaţă.

„Facem faţă restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul, ieri, tancuri, azi, petrol“ (Zbigniew Siemiatkowski, fost şef al serviciilor secrete poloneze)
Principalele critici aduse monopolului format au ţinut de efectul pervers al politicii lui Putin. Astfel a apărut clar că „noul curs“ va duce la expansiunea ierarhiei şi birocraţ iei auto suficiente a Rusiei şi nu solu- ţionează principalul imperativ ce a motivat acţiunile de constituire a monopolului, respectiv combaterea terorismului. Crearea unui asemenea mamut economic nu eficientizează sistemul de decizie, viteza de reacţie şi permite oricând repetarea crizei. Mai mult, sistemul este atât de perfect încât nicio provocare politică nu ar putea apărea pentru a presa asupra vreunei componente a sa. Sistemul respinge orice viitoare dezvoltare: devine static şi nu mai răspunde semnalelor din afara arenei politice controlate cu atenţie. Numai o criză politică masivă ar putea zdruncina sistemul şi ar crea spaţiu noilor forţe politice care ar sparge acest lacăt prin modernizare. Astfel, noul sens al politicii lui Putin este destinat parcă să asigure perpetuarea sine die a sistemului politic construit de foştii ofiţeri KGB din Sankt Petersburg, aflaţi în preajma preşedintelui şi transformarea partidului Rusia Unită în partid unic sau cvasiunic. Efectul secundar este creşterea controlului cu scăderea eficienţei în toate domeniile, stagnare politică dublată în domeniul economic de blocarea reformelor economice.

Surprinzător, mişcarea de creare a monopolului de petrol şi gaze a fost salutată de liderii europeni din zona afacerilor. Astfel, în luna octombrie 2004, Agenţia internaţională de rating Fitch a susţinut participarea Gazprom la dezmembrarea Yukos. Silvio Berlusconi a promovat ideea unui parteneriat al companiei ENI cu Gazprom. În plus, Gazprom a primit recomandă ri şi sprijin financiar de la Deutsche Bank, care a oferit o linie de credit de 9 miliarde USD pentru această achiziţie, iar apoi a strâns un consorţiu de şase bănci pentru oferirea unui credit de 13 mld. USD destinat Gazprom pentru relansarea fuziunii şi achiziţionarea Yukos. „Gazprom, ca o firmă de importanţă strategică, este o pârghie puternică de influenţă politică şi economică asupra restului lumii“, a declarat preşedintele Vladimir Putin, prezent la cea de-a 10-a aniversare a Gazprom.

Nocivitatea noului monopol pe piaţa rusă a fost relevată de numeroşi analişti, experţi şi chiar oficiali, precum fostul şef al serviciilor secrete poloneze, Zbigniew Siemiatkowski, care, în cadrul unei audieri parlamentare, la 25 octombrie 2004, a declarat: „Facem faţă restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul, ieri, tancuri, azi, petrol“. În condiţiile în care UE depinde în proporţie de 40% de gazele sosite din Federaţia Rusă, iar în următorii 10 ani va depinde în proporţie de 60% de aceste exporturi, orice pretenţie rusă poate avea efecte imediate asupra politicii europene şi, cu cât Gazprom este mai puternică, cu atât mai mare este forţa sa de influenţare a politicilor europene, iar compania Gazpromneft a devenit o „pârghie politică puternică“, mai puternică decât şi-ar fi putut imagina cineva. Rezultatul final este constituirea unui holding gigantic de stat care să introducă „controlul complet asupra exportului petrolului şi gazului rusesc pentru redefinirea şi renegocierea regulilor jocului pe piaţa interna- ţională“, după cum susţine Charles Gurin, unul dintre experţii în industria energetică rusă. Aceste influenţe directe, premii şi constrângeri economice au fost relevate de numeroasele mişcări publice ale Kremlinului. Astfel, până la sfârşitul anului 2000, Vladimir Putin a jucat pe cărţile energiei şi datoriilor pentru a obţine controlul asupra sectoarelor energetice şi financiare ale Republicii Moldova şi a se asigura că Ucraina nu deviază de la evoluţiile geopolitice stabilite, respectiv neintegrarea în NATO şi UE. În februarie 2002, Putin a propus un singur canal de export pentru exporturile de gaz din Asia Centrală şi s-a asigurat, din iunie 2002, că aproape toate exporturile de gaz curente şi proiectate ale Kazahstanului vor trece prin reţeaua de tranzit din Rusia, iar în aprilie 2003 a încheiat acorduri similare pe termen lung asupra exporturilor de gaze din Turkmenistan, ţara aflată pe locul trei în lume la rezerve din acest combustibil.

Declaraţiile făcute de către primministrul în exerciţiu al Federaţiei Ruse, Mihail Kassianov, cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York (februarie 2002), au produs senzaţie, în rândul auditoriului, deoarece acesta anunţa că Rusia nu mai solicită asistenţă financiară din partea Occidentului. Rusia a devenit o ţară donatoare sub formă de credite, de miliarde de dolari, pentru ţările nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI. Totodată, Mihail Kassianov a vorbit, la New York, despre o „axă strategică energetică“ ce ar permite Rusiei să se substituie Arabiei Saudite ca partener petrolier privilegiat al SUA prin extracţiile din Insula Sahalin, din Extremul Orient rus, ca şi prin proiectele de transport al petrolului din câmpurile de la Petchora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri-spărgătoare de gheaţă. Discursul premierului rus confirma faptul că Rusia a revenit la tradiţionalele direcţii ale politicii sale externe, susţinută de o serioasă creş- tere economică ce are dimensiunile „aproape înspăimântătoare - după cum aprecia expertul Aleksander Rahr de la postul de radio „Deutsche Welle“ - ale unui veritabil boom“ precum şi de o acumulare pozitivă în ceea ce priveşte capitalul de imagine, după 11 septembrie 2001. Declaraţ iile de politică externă ale liderilor de la Kremlin, şi nu numai ele, au confirmat faptul că Rusia a introdus un „nou algoritm“ pentru relaţiile ei cu ţările din centrul şi sud-estul Europei, algoritm axat pe cooperare economică şi comerţ bazat pe considerente pragmatice.

Generalul Patrick Hughes, directorul Agenţiei de Informaţii pentru Apărare (Defense Intelligence Agency - DIA) a SUA, afirma, la 6 februarie 1997, în faţa membrilor Comisiei Forţelor Armate din Senatul SUA, că slăbiciunea economică a Rusiei îndepărtează, pentru moment, riscurile la adresa intereselor americane, în zona caspică, dar posibilitatea ca Rusia, în timp, să redevină o putere regională rivală SUA va spori semnificativ astfel încât, peste 10 sau 20 de ani, Rusia sau China ar putea deveni un concurent serios al SUA. Fostul secretar de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger, aprecia că sub aspect geopolitic, în raport cu Eurasia, America este o insulă ale cărei resurse şi populaţie sunt depăşite de aceasta, iar dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei - Europa şi Asia - rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru Statele Unite, cu sau fără război rece.

Dominarea de către o singură putere a Eurasiei, rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru Statele Unite, cu sau fără război rece
La nivelul anului 2003, „încălzirea“ crizei irakiene a determinat o creştere a preţurilor la petrol, situaţie de care a profitat din plin economia rusă şi, în special, noua elită politică. Mai mult, doctrina Putin, lansată cu surle şi trîmbiţe la sfîrşitul anului 2003, concomitent cu noua doctrină militară, a fost o subliniere a unui plus de resurse ce reveneau din vînzările de petrol şi care au permis investiţii în noi capacităţi şi în cercetarea militară, precum şi o forţă de intervenţie emergentă a Rusiei în special în spaţiul post-sovietic, bazată pe noile capacităţi, prin intermediul instituţiilor de forţă bine finanţate şi a unor proiecte ambiţioase. Aceste proiecte erau expresia noii elite de la Kremlin, aşezată în jurul preşedintelui Vladimir Putin, provenită din fostele servicii de informaţii, ce şi-a propus să recîştige poziţiile dominante în „vecină- tatea apropiată“, în raport cu foştii sateliţi din epoca bipolară, dar şi în toate regiunile unde Federaţia Rusă avea interese.

Scris de Admin 01.09.07 10:20

În acest complicat joc geopolitic, geostrategic şi geoeconomic care se derulează în prezent, Federaţia Rusă este interesată de obţinerea unor investiţii străine directe, în special americane şi germane, spre a fi folosite în dezvoltarea unei infrastructuri legată de exportul de resurse energetice, şi de-a subordona, totodată, intereselor sale o serie de state membre ale UE.

Trecerea la epoca Putin a dat speranţe experţilor occidentali că la Kremlin s-a instalat o mînă forte în stare să impună regulile democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă, dar să şi controleze ieşirile magnaţilor oligarhi şi liderilor regionali ce îşi constituiseră adevărate state în stat, fără a respecta reguli şi fără nicio consideraţ ie pentru angajamente internaţionale ale Moscovei, de care nu mai ascultau. Din păcate, după o primă trecere spre legalitate şi controlul legitim al statului asupra regiunilor, administraţia Putin a alunecat către extremă şi a recidivat în a folosi statul pentru interesele puterii politice, dar şi pentru constituirea peste noapte a unei noi oligarhii, cu preţul distrugerii complete a instituţiilor şi companiilor economiei de piaţă ce funcţionau corect şi erau perfect integrate în economia globală.

Din 2002, regimul Putin a început o luptă deschisă la adresa oligarhilor ruşi
Doctrina Putin aplicată economiei ruse, în special sectorului energetic, a confirmat dorinţa noii clase conducătoare, aflată la Kremlin, de centralizare, control politic în spaţiul post-sovietic şi în lume pe baza unor noi instrumente, precum exporturile de petrol şi gaz, pârghii esenţiale, în acelaşi timp, pentru consolidarea bugetului federal. În ultimii 15-20 de ani, Rusia, iar anterior Uniunea Sovietică, a exportat 6 din fiecare 10 barili de petrol extraşi şi 1 din fiecare 3 metri cubi de gaz natural. În anul 2000, nivelul exporturilor de petrol a ajuns la 4 milioane de barili de petrol pe zi, singura ţară mai importantă pe piaţa exporturilor de petrol decît Federaţia Rusă fiind Arabia Saudită. În timp, Rusia şi-a consolidat, în timp, poziţia de exportator de petrol şi gaz natural. Preţurile crescînde ale barilului de petrol au adus profituri constante Rusiei însă cantitatea mare de venituri provenite din vånzarea de petrol şi gaz - circa 29 miliarde dolari - a ajuns o piedică în calea reformelor şi dezvoltării economiei, căci sumele provenite din această afacere acoperă şi ascund multe din tarele celorlale componente economice, cele care aduc locuri de muncă şi creştere reală 1. Producţia de petrol a depăşit 6,5 milioane de barili pe zi şi marchează o creştere de 5,9% pe an. Preţurile mari au condus la o anumită aroganţă a Rusiei pe piaţa petrolieră şi în negocierile de preţ, ca şi în alegerea clienţilor şi condiţiilor de livrare sau de plată. Cel mai important, s-a dovedit dorinţa de reconstituire a fostului Minister al Petrolului şi Gazelor - unul dintre instrumentele hegemonice şi de influenţă politică în perioada bipolară - acoperit sub forma unei firme monopoliste mamut, desenată după modelul saudit al ARAMCO, însă cu pretenţii mult mai mari şi cu dorinţe nedisimulate de a exercita un control şi o influenţă asupra întregii lumi.

Economia Federaţiei Ruse a avut un reviriment în dezvoltare în al doilea mandat Elţîn şi la începutul primului mandat Putin. Privatizările majore făcute în anii 90 de Boris Elţîn ca şi acţiunile unor premieri de forţă au dus, pe de o parte, la lansarea mecanismelor economiei de piaţă, la atragerea de investiţii şi, ulterior, în epoca premierilor Primakov şi Putin cu preponderenţă, la limitarea acţiunilor discreţionare a marilor oligarhi şi aducerea relativă în reguli a noilor companii create. Primul mandat prezidenţial al lui Putin s-a situat sub aceleaşi auspicii, cu unele semnale privind dorinţa de control şi limitare a independenţei marilor oligarhi, pe baza instrumentelor controlului fiscal şi al justiţiei, fără ca aceste semnale să ajungă, în primă fază, la niveluri îngrijorătoare. Abia din 2002, lucrurile au alunecat pe o pantă negativă, cu lupte deschise la adresa oligarhilor, majoritatea de origine evreiască, şi cu consecinţe inerente asupra regimului Putin. Culmea a fost atinsă însă după discursul lui Vladimir Putin din 13 septembrie 2004, după tragedia de la Beslan, cînd pe baza acestei ferestre de oportunitate au explodat marile proiecte antidemocratice de creare şi întărire a noii „verticale a puterii“, de centralizare a economiei şi punerea sub controlul statului, totul sub pretextul nevoii de resurse în combaterea terorismului. IMM-urile care nu au vrut să se alinieze au fost eliminaţi de pe piaţă artificial, prin presiuni şi controale, dar marea majoritate au fost distruşi natural, atît de dispariţia oligarhilor şi societăţilor rentabile cu care aveau contracte, de politicile neconcurenţiale şi de dirijare a oportunităţilor de către noii oligarhi de stat ce au preluat afacerile mari, rentabile, cît şi de noile mecanisme de control care le-au eliminat profiturile pe baza unor interpretări discriminatorii, aberante şi discreţionare ale legilor fiscale. Monopolul noilor oligarhi ai statului, proveniţi din fostele servicii secrete, a blocat orice posibilitate de supravieţuire pe o piaţă real competitivă.

Artizanul acestei mişcării a fost Igor Sechin, adjunctul şefului administraţiei de la Kremlin, aliat şi prieten vechi al lui Putin, coleg în cadrul secţiei Leningrad, ulterior Sankt Petersburg, a KGB-ului local. În iulie 2004, el a devenit preşedinte al Rosneft, compania de stat aflată pe poziţia a cincea între producătorii de petrol ruşi. Numirea a fost făcută de Vladimir Putin şi a avut în vedere planul aflat pe masă de preluare sub control a industriei energetice ruse. „Financial Times“ l-a numit pe Sechin ca fiind „cel mai influent lider al anturajului prezidenţial“, membru de vază al noii elite de ofiţeri de informaţii ruşi. De altfel, Sechin şi-a recunoscut poziţia de fost ofiţer KGB. El a studiat franceza şi potugheza la Universitatea de Stat din Leningrad - universitatea la care a absolvit şi Vladimir Putin. Pe baza acestor abilităţi, în 1980, Sechin a fost numit traducător în Mozambic şi în Angola, acoperire frecvent utilizată de KGB. Sechin este considerat, pe drept cuvînt, „ideologul atacului la adresa Yukos“. El a fost cel care a scormonit după date şi informaţii şi a elaborat planul de preluare la stat prin naţionalizare a celui mai mare exportator de petrol al Rusiei, printr-o abilă mişcare financiarojuridică montată împotriva multimiliardarului rus, Mihail Hodorkovski. El a reuşit să-l convingă pe Vladimir Putin de nocivitatea lui Hodorkovski şi de imposibilitatea ajungerii la un acord negociat cu multimiliardarul rus, sprijinindu-se în special pe ambi- ţiile de candidat la preşedinţie în 2008 ale patronului Yukos şi pe sumele substanţiale cu care susţinea opoziţia liberal-democrată. Tot Igor Sechin a fost cel care a inspectat personal clădirea în care a avut loc vînzarea bunurilor Yukos la licitaţie, la sfîrşitul anului 2004. La Kremlin, au existat dispute privind lanţul puterii, însă reprezentanţii serviciilor secrete din Sankt Petersburg, conduşi de Sechin, au avut, în general, câştig de cauză.

Scris de Admin 01.09.07 10:19

Neînţelegerile ruso-americane în ceea ce priveşte accesul la resursele energetice din Eurasia sunt alimentate şi de conflictul izbucnit între Federaţia Rusă şi compania petrolieră şi de gaz americană Moncrief Oil International. În conformitate cu acordul dintre Vladimir Nikiforov, manager general la Zapsibgazprom şi Richard Moncrief, preşedintele Moncrief Oil International, semnat la 17 septembrie 1997, urma să se constituie o companie separată pentru a exploata câmpul Iujno-Russkoe. Astfel, conform înţelegerii, Zapsibgazprom urma să transfere licenţa de execuţie către această companie şi să primească majoritatea acţiunilor.

Moncrief Oil International s-a angajat să atragă credite occidentale în valoare de 600-800 milioane de dolari, în schimbul unui pachet minoritar de acţiuni. Dimensiunea acestor pachete de acţiuni a fost stabilită pe 23 noiembrie 1998. Astfel, Moncrief Oil International urma să primească 20% din companie pentru 120 de milioane de dolari investiţie directă şi 300 de milioane de dolari din împrumuturi. Zapsibgazprom a primit 50% din acţiunile acestui „joint venture“, în timp ce Edison Gas din Italia a primit alte 20 % din acţiuni, 9% din acţiuni urmând să ajungă la o altă companie rusească care s-a dovedit a fi MGK Itera. Moncrief Oil International a preluat şi acţiunile lui Edison Gas, care s-a retras din proiect, în februarie 1999, ceea ce a făcut ca americanii să deţină 40% din societatea mixtă. Gazprom a pierdut controlul asupra Zapsibgazprom în anul 2000, după ce şi-a redus participarea de la 75 % la 39 %. În noile circumstanţe, licenţa pentru Iujno- Russkoe a fost transferată către nou formata OAO Severneftegazprom, în care Zapsibgazprom deţinea 51% din acţiuni, iar MGK Itera 49%. Comapnia MGK Itera a controlat acest pachet până în mai 2001, dar după o emisie suplimentară de acţiuni, pachetul a crescut până la 89%. Cu timpul, Zapsibgazprom a pierdut întregul pachet deţinut la Severneftegazprom. Spre sfârşitul anului 2002, Gazprom a recuperat 85% din Zapsibgazprom, prin eforturile noii conduceri cu Aleksei Miller în frunte şi a restabilit controlul asupra licenţei de dezvoltare a câmpului de gaze de la Iujno- Russkoe. MGK Itera a primit, în schimb, licenţ a pentru câmpul de la Beregovoe. Reprezentanţii Moncrief Oil International susţin că, în noiembrie 2002, reprezentanţii companiei au renegociat cu vicepre- şedinţii Gazprom, Aleksandr Riazanov şi Boris Iurlov, termenii contractului ce privea exploatarea cîmpului de la Iujno-Russkoe. La întâlnire, ambii au fost de acord cu reînnoirea contractului, iar Moncrief s-a angajat să atragă un credit de un miliard de dolari. Negocierile au continuat în anii 2003-2004, dar compania americană nu a primit un răspuns final de la Gazprom. În aprilie 2005, Gazprom şi concernul german BASF AG au semnat un memorandum prin care Wintershall, filială BASF, urma să primească 50% minus o acţiune din Severneftegazprom. În schimb, Gazprom urma să îşi crească participarea în Wingas (structura de distribuţie a gazului din BASF) de la 35 % la 50% minus o ac- ţiune. În plus, BASF ar urma să primească 49% din acţiunile societăţii mixte ce ar urma să construiască GNE.

Compania Moncrief Oil International a deschis, în Texas, un proces împotriva Gazprom şi a filialelor sale Zapsibgazprom şi Severneftegazprom, cerând reinstaurarea dreptului său de a participa la exploatarea zăcămintelor de gaz din câmpul Iujno- Russkoe (din regiunea autonomă Iamalo- Neneţ). Moncrief cere fie 40% din proiect, fie compensaţii, pe care compania le-a estimat la câteva miliarde de dolari.Câmpul Iujno-Russkoe (din Regiunea Autonomă Iamalo-Neneţ) este principala sursă de materie primă pentru viitoarele livrări prin conducta de gaz nord-europeană (GNE). Rezervele acestui zăcământ sunt estimate la 700 de miliarde de metri cubi, iar Severeneftegazprom deţine licenţa de dezvoltare.

Rusia ar putea deveni, până în 2010, liderul mondial în extracţia şi exportarea heliului în detrimentul pricipalului furnizor de heliu al pieţei mondiale, respectiv Statele Unite. Compania Gazprom încearcă să pătrundă pe piaţa americană de gaz lichefiat, fără să îi lase pe americani să ia parte şi la producţie. Circa 14 % din piaţa americană este deţinută de compania Sempra Energy care a oferit Gazprom-ului posibilitatea să înceapă livrările pe piaţa nord-americană încă din anul 2005. De altfel, Gazprom a semnat un memorandum cu această companie şi poate folosi terminalele companiei pentru regazificarea (trasnformarea din formă lichidă) gazului lichefiat rus în SUA.

Rezervele de heliu din SUA sunt estimate la şase miliarde de metri cubi, însă specialiştii americani se aşteaptă ca extracţia din SUA să scadă în fiecare an. Experţii în domeniu apreciază că rezervele ruseşti de heliu din estul Siberiei sunt comparabile cu acelea din Statele Unite şi pot deveni, în timp, principala sursă a exportului comercial. Heliul este o marfă strategică iar legile existente nu permit companiilor să îl exporte, ci doar să îl depoziteze în facilităţi speciale. Consumul mondial de heliu creşte de două ori mai repede decât economia mondială. Datorită abilităţii sale de a crea un mediu complet neutru, heliul poate fi folosit în diferite sectoare legate de industria spaţială, de apărare şi cea medicală. În Rusia, heliul este extras din Orenburg, unde constituie 0,1 % din rezervele de gaz natural existente aici şi din Kovikta, respectiv 0,25 %. 1.000 de metri cubi de gaz natural costă aproximativ 170 de dolari americani, în timp ce preţul mediu pentru 1.000 de metri cubi de heliu este de 10 ori mai mare. În perioada 2006- 2009, Gazprom intenţionează să continue schimbul pe baza unor contracte pe termen mediu cu companiile americane, iar, din 2010 se va începe livrarea directă de gaz lichefiat spre piaţa americană, pe termen lung. Gazprom este interesată de Sempra Energy, deoarece aceasta nu doreşte să participe la producţie în afara SUA. În acelaşi timp, alte companii din SUA cer concernului rus să plătească o taxă de intrare pentru permisiunea de a opera pe piaţa gazelor naturale din SUA, respectiv participarea la dezvoltarea zăcămintelor de gaze naturale din Rusia.

Rusia ar putea deveni, până în 2010, liderul mondial în extracţia şi exportarea heliului, în detrimentul Statelor Unite
Se remarcă, totodată, faptul că există o puternică concurenţă între companiile germane pentru accesul la zăcămintele ruseşti de gaze naturale. Concernul chimic BASF şi două companii lider de profil, E.ON Ruhrgas şi RWE, încearcă să intre în posesia unei cote de participare la zăcământul Iujno-Russkoe. Federaţia Rusă este cel mai mare furnizor de gaze naturale al Germaniei, acoperind 30% din necesarul acestei ţări pentru această materie primă. Cererea de gaze va creşte pe viitor, pe fondul epuizării rezervelor din Marea Nordului şi a creşterii consumului de gaze naturale în sistemul energiei electrice. Rezervele dovedite ale zăcământului Iujno-Russkoe se cifrează la 600 miliarde metri cubi, de opt ori mai mult decât cantitatea folosită de Germania într-un an. Capacitatea proiectată a procesului extractiv este de 25 miliarde metri cubi pe an până în 2011 şi solicită investiţii de un miliard de euro.

Preşedintele Vladimir Putin este preocupat de inexistenţa unei legi care să restricţ ioneze investiţiile străine în economia rusă, astfel încât la jumătatea lunii mai 2005, preşedintele a cerut guvernului rus să conceapă o lege în acest sens. Cel mai mediatizat act din pachetul de legi este cel referitor la resursele naturale, care urmează a fi supus aprobării Dumei de Stat. Legea urmăreşte să definească rezervele strategice şi să interzică companiilor conduse de străini să controleze aceste resurse. Rusia deja are unele restricţii în ceea ce priveşte investiţiile străine în industria aeronautică unde nu este permis un procent mai mare de 25%. În plus, străinii nu pot deţine teren agricol. Preşedintele Federaţiei Ruse a remarcat că, adesea, restricţiile sunt impuse investitorilor pe baza intereselor securităţii naţionale, dar nu există nici o bază legală pentru această decizie. O politică de restricţii ar avea dezavantajele ei, dat fiind faptul că economia rusă chiar are nevoie de investiţii străine (capital străin şi tehnologie). Autorităţile ruse au declarat de nenumărate ori necesitatea de a crea un climat favorabil investiţiilor. Pe de altă parte, companiile străine investesc în sectoarele economice competitive, care, acum în Rusia, sunt petrolul, gazul, aluminiul, dar şi industriile de apărare, spaţială şi energia nucleară. Oficiali de la Moscova au declarat că, în concordanţă cu noua lege a resurselor, Ministerul Resurselor Naturale va realiza o listă cu zăcămintele strategice pe care companiile străine nu au voie să le exploateze. Totuşi, experţii sunt de părere că fără ajutorul investiţiilor străine, Rusiei îi va fi foarte greu să exploateze resursele de pe coasta maritimă, deoarece companiile străine au experienţa necesară şi echipamentul.

Scris de Admin 31.08.07 4:49

„Noul Imperiu Rus“ trebuie să fie superior fostei Uniuni Sovietice
În concepţia geopoliticienilor ruşi, îmbră- ţişată şi de către noii lideri de la Kremlin, „Noul Imperiu Rus“ trebuie să se nască nu printr-o Evoluţie social-politică, ci printr-o revoluţie geopolitică. Contururile geopolitice şi ideologice ale „Noului Imperiu Rus“, apreciază geopoliticienii ruşi, trebuie să fie realizate ca urmare a însuşirii învăţămintelor din analiza acelor momente, care au dus la prăbuşirea istorică a formelor imperiale precedente. Prin urmare, „Noul Imperiu Rus“ trebuie: 1) să nu fie materialist, ateist, economico-centralist; 2) să aibă fie frontiere maritime, fie blocuri prietene, pe teritorii continentale învecinate; 3) să dispună de o structură etnoreligioasă flexibilă şi diferen- ţiată a organizării politico-administrative interne, adică să ţină cont de particularităţile locale, etnice, religioase, culturale etc. ale regiunilor, acordând acestor elemente un statut juridic; 4) să facă în aşa fel ca participarea statului la conducerea economiei să fie flexibilă şi să abordeze doar sferele strategice, să reducă radical ciclul social, să obţină participarea organică a poporului rus în problemele împăr- ţirii; 5) să umple formula religioasă monarhică cu un conţinut cu adevărat sacru care s-a pierdut sub influenţa Vestului monden asupra dinastiei Romanovilor; 6) să înfăptuiască „revoluţia conservatoare“ ortodoxă pentru a reveni la izvoarele concepţiei cu adevărat creştine; 7) să transforme termenul „popor“ într-un aspect de bază al structurii social-politice şi să facă din popor o categorie politică şi juridică principală, fundamentală, să opună concepţia organică a poporului normelor cantitative ale jurisprudenţei liberale şi socialiste, să elaboreze teoria „drepturilor poporului“; Cool

să se îndrepte nu spre geopolitica slavofilă, ci spre proiectele eurasiatice care resping politica antigermană a Rusiei la Vest şi cea antijaponeză la Est, să pună capăt direcţiei atlantice, camuflate în „naţionalismul rus“; 9) să se opună proceselor de privatizare şi de capitalizare, speculaţiilor financiare în Imperiu, să se orienteze spre controlul corporativ, colectiv şi de stat al poporului asupra realităţii economice, să respingă himera dubioasă a „capitalismului naţional“; 10) să treacă de la principiul gubernial la crearea regiunilor etnoreligioase cu un grad maximal de autonomie culturală, lingvistică, economică şi juridică, limitându-le doar în ce priveşte o suveranitate politică, strategică, geopolitică şi ideologică; 11) realizatorii „Noului Imperiu Rus“ trebuie să se opună activ tendin- ţelor „ruşilor tineri“ în problema naţionalismului rus care se grăbesc să-i atribuie Rusiei statutul de „stat-naţiune“, să se opună, de asemenea, tuturor forţelor politice nostalgice ale căror proiecte geopolitice conţin apelul la acele elemente care au adus deja URSS la o catastrofă. Geopoliticienii ruşi apreciază că „Noul Imperiu Rus“, născut de data aceasta conform logicii geopolitice, trebuie să fie superior din punct de vedere strategic şi spaţial faţă de fosta URSS. Prin urmare, „Noul Imperiu Rus“ trebuie să fie eurasiatic, continental, iar în perspectivă-mondial.

Axa Paris-Berlin-Moscova, revitalizată spectaculos după războiul din Irak (2003), ar putea constitui baza „Noului Imperiu Rus“ la care s-ar putea alătura şi Japonia. Rusia poate să le propună partenerilor, la Est şi la Vest, resursele sale în calitate de compensare pentru încordarea relaţiilor cu SUA. Acest export de resurse al Rusiei nu va fi un ajutor unilateral, deoarece acest proces trebuie să fie înscris în planul geopolitic general, care presupune o participare financiară şi tehnologică activă a UE şi a Japoniei la dezvoltarea strategică a Rusiei şi, totodată, la extinderea frontierelor politice şi de securitate ale Federaţiei Ruse. Dintr-o asemenea perspectivă geopolitică poate fi înţeleasă decizia Federaţiei Ruse de-a construi, în cooperare cu Germania, Gazoductul Nord-European (GNE) menit să rezolve problemele energetice ale Germaniei. GNE va trece prin Marea Baltică dinspre Vîborg (regiunea Leningrad) spre Greifswald (Germania) şi va avea o lungime de 1.200 de kilometri, urmând să fie dat în folosinţă, conform afirmaţiilor reprezentanţilor Gazprom, în 2010. Prima etapă constă în construirea unei linii cu o capacitate de 27,5 miliarde de metri cubi de gaz pe an. Proiectul mai are prevăzută construcţ ia unei a doua linii, care va creşte capacitatea la 55 de miliarde de metri cubi pe an. Aceasta ar permite eliminarea unei jumătăţi din gazul tranzitat prin Ucraina. Costul total al investiţiei este estimat la patru miliarde de dolari. Acordul pentru construcţia gazoductului a fost semnat la Berlin de şefii Gazprom, BASF şi E.ON AG, în timpul vizitei preşedintelui Vladimir Putin în Germania, în cursul lunii septembrie 2005.

Federaţia Rusă încearcă să erodeze statutul geopolitic al SUA
Implicându-se în asigurarea securităţii energetice a UE, Federaţia Rusă contribuie la erodarea statutului geopolitic al SUA, precum şi a securităţii sale energetice, în condiţiile în care 70% din petrolul consumat de către piaţa americană va veni din străinătate, până în 2025, dacă actualele tendinţe de consum vor continua. Totodată, reducerea importurilor de petrol ale SUA reprezintă un motiv de îngrijorare pentru autorităţile din Federaţia Rusă deoarece restrângerea importurilor şi-a consumului de petrol pe piaţa americană va influenţa preţul barilului de petrol pe piaţa mondială şi va înlătura o posibilă pârghie de influenţare a unei anumite atitudini a Administraţ iei de la Casa Albă faţă de Rusia. Liderii de la Moscova sunt interesaţi, în noul context, de clauza privind finanţarea de către stat a explorărilor geologice ceea ce a determinat demararea unor negocieri pentru implicarea companiilor americane în exploatarea părţii ruseşti a zonei arctice. în „Strategia Energiei din Rusia până în 2020“, aprobată de fostul premier Mihail Kasianov, la 28 august 2003, se apreciază că : „întărirea poziţiei Rusiei pe piaţa internaţională a gazului şi a petrolului este de o importanţă strategică, ea având scopul de a realiza în mod maximal oportunităţile de export ale complexului intern de combustibil şi energie şi de a contribui la securitatea ţării, rămânând în acelaşi timp un partener de încredere şi stabil pentru statele europene şi comunitatea mondială. Participarea Rusiei, în calitate de mare furnizor de resurse energetice, la garantarea securităţii energetice internaţionale, va fi un nou factor în perioada până în 2020“. Statele Unite sunt menţionate în strategie într-un scurt paragraf în care este discutată necesitatea de a deschide un dialog energetic.

Autorii strategiei nu au considerat Statele Unite un mare cumpărător de petrol rusesc, deşi compania IUKOS considera, la acea vreme, piaţa americană de petrol ca fiind una atractivă. Analiştii fenomenului sunt de părere că, deşi legea americană, din 8 agust 2005, va conduce la o creştere a importurilor de petrol (la preţuri mai scăzute), Federaţia Rusă nu va fi pregătită să folosească situaţia în avantajul ei, din motive tehnice şi, mai ales, din cele politice. Totodată, analiştii admit, teoretic, că, totuşi, o dată cu consumul, ar putea scădea şi preţurile. Dar, în mod paradoxal, dependenţa americană de petrolul străin va creşte în acest caz, deoarece petrolul produs cu cele mai mari costuri va fi primul eliminat. Acest petrol este exploatat din cele mai promiţătoare câmpuri petroliere din America de Nord şi care se află în statele Utah şi Wyoming, în provincia canadiană Alberta şi în Golful Mexic. În toate aceste zone, costul mediu de producţie pe baril este de 15 dolari. Costul de producţie în Iran şi în Arabia Saudită este de 1,5 dolari, ceea ce reprezintă un contrast dramatic. Astfel, reducerea consumului va lovi în petrolul american şi va conduce la creşterea importurilor.

Scris de Continut sponsorizat

ISTORIE=RUSIA

ISTORIE=RUSIA

POVESTEA FABERGE

Ucraina: Genocidul prin infometare

Un cuplu de cosmar

CONTINUARE>>>>>

Misterul din Tunguska

Istoria Kremlinului

Lumea misterelor

Mituri, descoperiri si enigme despre Mazepa

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Prăbuşirea unui imperiu

Cuibarul lui Fabergé

A fost gasita pestera comorii din 1001 de nopti?

Novgorod orasul cupolelor aurite

Lovitura de stat bolsevica din noiembrie 1917

Moscova - Orasul necucerit de Napoleon

Despre Rusia, cu Helene Carrere d'Encausse

CONTINUARE

CONTINUARE...................

CONTINUARE,,,,,,,,,,,,,,,,,,

CONTINUARE...................

CONTINUARE.................

CONTINUARE.......................

CONTINUARE.........................

Re: ISTORIE=RUSIA