ISTORIE=RUSIA

Rezumarea primului mesaj :


Odiseea spatiala rusa

Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.

16 septembrie 1745 - S-a nascut maresalul Kutuzov
Unul dintre cei mai redutabili militari rusi Mihail Ilarionovici Goleniscev-Kutuzov s-a nascut la Sankt Petersburg si a intrat inca din adolescenta in rândurile armatei ruse, in calitate de cadet, in 1760. Aflat in serviciul activ in Polonia (1764-1769) si impotriva turcilor (1770-1774), el si-a pierdut un ochi in batalie, petrecându-si convalescenta intr-o lunga calatorie in centrul si vestul Europei.

Misterul "Ţarului cu Masca de Fier" a fost descifrat
"Am descoperit rămăşiţele ţarului rus Ivan Antonovici, sau Ivan al VI-lea, al cărui mormânt era necunoscut până acum", a anunţat Anatoli Karanin, organizatorul unei expediţii ştiinţifice în regiunea Arkhangelsk din nordul Rusiei, citat de agenţia de presă RIA Novosti şi Mediafax.
Ivan al VI-lea, denumit "omul cu Masca de Fier", după imaginea unuia dintre cei mai renumiţi prizonieri din Franţa secolului al XVII-lea, a fost ţarul Rusiei între 1740 şi 1741, înainte de a fi înlăturat de către rivalii săi din dinastia Romanovilor.
Ivan al VI-lea a fost asasinat la vârsta de 23 de ani de către paznicii închisorii, în timpul unei operaţiuni organizate de prietenii săi care au încercat să îl elibereze pe ţar din acea închisoare de maximă securitate din Sankt Petersburg. Rămăşiţele sale pământeşti nu au fost niciodată descoperite.
Arheologii, coordonaţi de Anatoli Karanin, au descoperit un "sicriu bizar" din lemn în apropiere de o biserică din Kholmogory, un oraş din regiunea Arkhangelsk, cu ocazia unor cercetări arheologice întreprinse pentru a descoperi rămăşiţele pământeşti ale tatălui lui Ivan al VI-lea.
În cele din urmă, experţii au realizat că scheletul aparţinea unei "persoane mult mai tinere", a cărui vârstă corespundea cu cea a ţarului Ivan al VI-lea.
Scheletul prezenta urmele lăsate de lovitura unui cuţit de acelaşi tip cu acela care l-a ucis pe ţar.
Anatoli Karanin, care locuieşte în Arkhangelsk şi este proprietarul unei societăţi de echipamente de securitate, a declarat că nu îşi permite din punct de vedere financiar să facă teste ADN după această descoperire: "Nu putem să continuăm singuri această operaţiune".
Pentru efectuarea testelor ADN va fi nevoie de exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale rudelor tânărului ţar rus, ce sunt înhumate în Danemarca.
Născut în 1740, Ivan al VI-lea a fost proclamat ţar la vârsta de doar două luni, după moartea împărătesei Anna Ivanovna. Copilul-împărat a fost repede destituit de către Elisabeta, fiica ţarului Petru cel Mare, şi de partizanii acesteia.

Aproximativ 250.000 de obiecte de artă au dispărut din...
Aproximativ 250.000 de obiecte de artă au fost furate sau pierdute din muzeele din Rusia, a declarat Ministerul rus al Culturii, în contextul anunţării rezultatelor unui audit realizat în ultimii trei ani.
"La nivelul întregului teritoriu al Rusiei, 242.000 de piese lipsesc la inventar", a declarat Liubov Moltchanova, reprezentant al departamentului Muzee al Ministerului rus al Culturii.
"Circa 24.500 de piese furate sunt căutate de Ministerul de Interne, în timp ce 219.000 de alte piese au dispărut din raţiuni necunoscute sau care nu au fost documentate încă", a precizat acesta.
Muzeele din Rusia se confruntă cu o acută lipsă de fonduri, nivelul de corupţie este foarte mare, în timp ce măsurile de securitate nu sunt fiabile. În acest context, reprezentanţii guvernamentali sau ai autorităţilor regionale se "servesc" din colecţiile muzeelor, a mai spus Moltchanova.
"Anumiţi guvernatori spun lucruri de tipul: «daţi-ne nişte obiecte din muzee»", a mai spus aceasta.
Ministerul rus al Culturii a realizat un audit la 1.881 de muzee din Rusia, ceea ce reprezintă circa 97% din numărul total al acestora. Această anchetă a fost deschisă în 2007.

Războiul de şase zile din Georgia
Declaraţiile oficiale din timpul puţinelor zile ale războiului georgian, dar mai ales după încetarea operaţiunilor militare, dovedesc cât de premeditat emoţională şi destinată doar consumului maselor largi populare a fost prestaţia fiecărui actor internaţional, care nu avea în vedere decât propriul public spectator din ţara sa: liderii de la Kremlin dădeau satisfacţie doar ruşilor, în timp ce liderii occidentali răspundeau doar conform aşteptărilor propriului electorat. Toată lumea condamna vehement, invoca principii pe un ton solemn şi grav, pe măsura imaginilor cumplite culese din teatrul de operaţii georgian.
În planificarea acţiunii militare georgiene, propagandei prin intermediul mass-media internaţionale i-a fost rezervat, fără îndoială, un rol însemnat. Georgia nu avea cum să nu fie perfect conştientă de marea sa inferioritate militară şi politică în faţa colosului rusesc şi de aceea nu putea avea altă şansă decât pe baza unui puternic sprijin internaţional. Acesta se putea obţine şi prin specularea în faţa opiniei publice euro-atlantice a imaginii unui stat mic, strivit de un stat mare şi puternic.
Nici momentul declanşării operaţiunilor militare, exact atunci când liderii mondiali erau reuniţi la Beijing pentru a asista la deschiderea Jocurilor Olimpice, nu a fost ales întâmplător, mizându-se probabil pe o coagulare la nivelul cel mai înalt a unui sentiment de sprijin sau de simpatie faţă de Georgia. Georgia a reuşit să-şi menţină cu abilitate iniţiativa pe frontul bătăliei propagandistice în timpul desfăşurării operaţiilor militare, în timp ce Rusia a trebuit să reacţioneze justificativ şi în defensivă, chiar dacă după război lucrurile au apărut într-o altă lumină.
Propaganda prin media, arma georgienilor

În timpul conflictului armat dintre Federaţia Rusă şi Georgia din august 2008, denumit de presa rusă drept un „blietzkrieg mediatic antirus”, cotidianul britanic The Guardian a publicat ştirea potrivit căreia guvernul de la Tbilisi a utilizat serviciile unei firme de relaţii publice, Aspect Consulting, care avea filiale la Bruxelles, Londra şi Paris, şi care număra printre clienţii săi branduri sonore precum Exxon Mobil sau Procter&Gamble.
Astfel se explica „bombardarea” mediei occidentale şi în special a agenţiilor internaţionale de presă, imediat după declanşarea operaţiilor militare ale forţelor georgiene în Osetia de Sud, cu informaţii despre contraatacul în forţă şi disproporţionat al trupelor ruseşti care atacau civili, despre ameninţarea asupra rezervelor energetice ale Europei, despre epurare etnică.
În zona georgiană a frontului, similar conflictelor armate puternic mediatizate din Bosnia sau Kosovo, prin grija autorităţilor georgiene, ziariştii occidentali au fost duşi îndeosebi la Gori şi în acele puncte ale confruntărilor în care relatările mediatice generau dovezi, informaţii, comentarii favorabile Georgiei şi defavorabile Rusiei.
Militarii ruşi – cel puţin cei din prima linie – nu au arătat prea multă bunăvoinţă (sau nu au fost instruiţi în acest sens) faţă de corespondenţii de război aflaţi în teren, de la care porneau imaginile şi ştirile, alimentând astfel trendul anti-rus asupra cursului evenimentelor.
Preşedintele georgian şi-a concentrat ofensiva sa mediatică prin apariţii pe televiziunile occidentale (conferinţe de presă, interviuri), exploatând educaţia sa universitară americană. În acest sens, fie că a fost regizat sau nu, episodul filmat (întâmplător sau nu) al evacuării dramatice de către gărzile sale de corp în faţa unei posibile ameninţări create de survolul unui elicopter rusesc, inclusiv secvenţa privirii panicate spre cer a preşedintelui, a contribuit la credibilizarea percepţiei internaţionale privind micuţa-şi-democratica-Georgie-invadată-brutal-de-atotputernica-Rusie.
La fel ca în orice confruntare propagandistică pe timp de război, nici de data aceasta nu a lipsit cenzura, Georgia interzicând retransmisia programelor de televiziune ruseşti pe teritoriul său, acuzându-le de... propagandă.
Georgienii au reclamat şi puternice atacuri cibernetice asupra site-urilor oficiale ale lui Mihail Saakaşvili, precum şi ale Ministerelor de Externe şi ale Apărării georgiene, atacuri care au fost atribuite, nu şi dovedite însă, reţelei de hackeri ruşi RBN – Russian Business Network –, bănuită a avea legături atât cu mafia rusă, cât şi cu guvernul de la Moscova.
Imediat, Estonia, ţară cu una dintre cele mai avansate tehnologii informatice din Europa, şi care suferise un atac similar din partea rusă în 2007, după ce mutase monumentul ostaşului sovietic din centrul capitalei Tallinn, şi-a oferit sprijinul şi consultanţa.
Din încleştarea propagandistică a acestui război nu au lipsit nici falsurile şi denaturările, servite, intenţionat sau nu, spre consum opiniei publice internaţionale. Este vorba în primul rând de acele imagini dramatice cu localităţi în ruine, cu civili bombardaţi sau aflaţi în suferinţă.
O permutare de imagini filmate şi fotografiate s-a produs între cele două oraşe care au avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului şi anume capitala Osetiei de Sud, Ţkinvali, şi oraşul Gori: imagini filmate ale dezastrului umanitar din Ţkinvali produs de ofensiva forţelor georgiene au fost prezentate de CNN drept urmări ale bombardamentului rus asupra oraşului Gori; fotografii purtând sigla Reuters extrem de impresionante, privind drama civililor georgieni, au fost acuzate a fi în realitate nu instantanee fotografice, ci fotoreportaje regizate anume.
O simpatie prudentă faţă de Georgia

Profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Viena, Hans-Georg Heinrich, împreună cu ziaristul moscovit Kirill Tanaev au întreprins o cercetare privind trendurile mediatizării războiului de şase zile din Georgia şi ale ecourilor acestuia într-o selecţie de ziare occidentale (New York Times, Le Monde, The Guardian, Washington Post, Der Standard) şi desigur, georgiene, Mesagerul Georgian (independent), şi ruseşti, Rossiiskaia Gazeta (al puterii) şi Novaia Gazeta (de opoziţie).
Concluzia lor a fost aceea că în ciuda unor percepţii contrare, deşi ziarele occidentale au susţinut iniţial poziţia Georgiei şi a preşedintelui Saakaşvili şi au acuzat Rusia, ulterior, aceleaşi ziare au devenit mult mai critice şi mai circumspecte asupra împrejurărilor în care a fost declanşat conflictul, recunoscând practic falsitatea teoriei cum că Georgia ar fi fost victima inocentă a agresiunii ruseşti.
Astfel, New York Times, deşi îşi prevenea cititorii asupra tendinţelor neo-imperialismului rusesc, a recunoscut la 19 august 2008 că Rusia nu a vrut acest război, pentru ca, prin noiembrie, să pună în discuţie acurateţea şi sinceritatea poziţiei georgiene şi a modului în care armata georgiană a utilizat puternicul sprijin american. â
Cotidianul austriac Der Standard a criticat şi el neo-imperialismul rusesc, avertizând la 16 august 2008 că statele baltice şi Ucraina vor fi următoarele victime, dar în acelaşi timp a luat şi o poziţie anti-NATO, afirmând la 19 septembrie 2008, că Uniunea Europeană poate asigura condiţii mai bune de pace şi stabilitate decât Alianţa Nord-Atlantică.
Britanicul The Guardian semnala tendinţa de a acuza doar Rusia dintr-un reflex rămas de pe timpul Războiului Rece, dar avertiza la 16 august 2008, asupra finlandizării Georgiei şi a considerat că reacţia militară masivă a Moscovei era de fapt o formă de represalii la declararea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo, recunoscută de unele state occidentale.
Cei doi analişti media au apreciat că Washington Post şi Le Monde au fost ziarele cele mai echilibrate în publicarea de ştiri şi comentarii despre conflictul ruso-georgian.
Varietatea şi dinamismul deosebit de mare al nuanţelor şi al aspectelor mediatizării occidentale a conflictului infirmă atât acuzaţiile de partizanat anti-rus, cât şi pe cele de victorie mediatică georgiană.
Chiar dacă, în primele zile ale războiului, Georgia (David cel mititel) a atras mai multă simpatie şi Rusia (uriaşul Goliath), mai multă antipatie pe plan internaţional, lucrurile au început apoi să se aşeze la locul lor. Cancelariile occidentale, deşi au încercat să ofere o imagine de fermitate şi principialitate, până la urmă au căzut la pace cu beligeranţii, astfel încât marile interese europene şi ruseşti să nu fie lezate.
Reacţia monolitică a Maicii Rusia

Chiar dacă guvernul de la Moscova a beneficiat şi el de serviciile unor firme de relaţii publice, precum Gplus din Bruxelles sau Ketchum din Washington, aşa cum a recunoscut chiar ministrul de Externe rus ,Serghei Lavrov, ruşii sunt încă nişte copii în comparaţie cu americanii în materie de utilizare a mass-media.
Cu toate acestea, media rusă a fost cvasi-unanimă în a susţine cu vehemenţă politica dură a Kremlinului împotriva Georgiei, demonizându-i pe georgieni, la un nivel comparabil doar cu cecenii.
În spaţiul fostei URSS, trimiterea la fascism reprezintă una dintre cele mai grave injurii, din pricina traumelor holocaustice lăsate de cel de-Al Doilea Război Mondial.
Demonizările reciproce îndreptate cu precădere asupra liderilor au dovedit încrâncenarea ieşită din comun a acestui nou război propagandistic: Saakaşvili a fost portretizat drept un nou Hitler din Caucaz, în timp ce georgienii au afişat la Tbilisi un poster cu cei doi lideri ruşi, deghizaţi în „Adolf Putin” şi „Benito Medvedev”.
Tonul preşedintelui Medvedev a fost mult mai moderat şi retorica sa mult mai raţională decât cele ale omologului său georgian, chiar dacă amândoi, fiind jurişti, au făcut apel simultan la respectarea legilor internaţionale (desigur, fiecare în folosul ţării sale).
Ziarul Rossiiskaia Gazeta a avut tot timpul o linie ferm pro-rusă, criticând chiar guvernul pentru pasivitatea sa în războiul propagandistic şi acuzând mass-media occidentală de a fi portavocea belicoasei propagande georgiene (20 august 2008).
Dimpotrivă, ziarul de opoziţie Novaia Gazeta, deţinut de fostul preşedinte Gorbaciov şi omul de afaceri Lebedev, a avut o poziţie mult mai echilibrată, denunţând atât „crima“ georgiană, cât şi invazia rusă care ar duce la „palestinizarea Caucazului” (25 august 2008).
Pe de altă parte, analistul Evgheni Morozov semnala chiar în timpul conflictului, pe 13 august 2008, o nouă strategie a propagandei pe Internet a Kremlinului, care-i viza pe numeroşii bloggeri sau forumişti ruşi, din ce în ce mai activi în a-şi afirma opiniile şi a crea trenduri de opinie pe site-urile marilor ziare şi posturi de televiziune occidentale.
Morozov afirma că site-uri precum Inosmi.ru, deţinut de agenţia RIA Novosti, traducea în ruseşte şi posta selectiv articole şi comentarii din presa occidentală şi nord-americană de natură să-i înfurie cât mai tare pe ruşi împotriva unei mass-media ignorante, răuvoitoare, ostentativ anti-ruseşti şi tendenţios partizane, rezultând astfel un fel de „spălare de creiere ruseşti”, al cărei efect era, în final, susţinerea poziţiei Kremlinului.
Atunci când site-urile occidentale nu postau comentariile ruseşti cu caracter extremist sau incitator, ele erau acuzate de cenzură şi partizanat. Mai mult decât atât, mulţi bloggeri şi forumişti ruşi au ajuns să ceară socoteală Kremlinului de ce nu lua o poziţie mai fermă, fie şi doar în spaţiul virtual al Internetului, pentru a apăra onoarea Maicii Rusia.
În timp ce majoritatea covârşitoare a americanilor sau britanicilor ar fi incapabili să numească un post de televiziune, ziar, comentator, editorialist de la Moscova cu atitudini anti-occidentale, ruşii puteau identifica uşor pe cei răuvoitori şi ignoranţi, cu opinii anti-ruse.
În război prima victimă este adevărul. Restul e politică şi emoţie
În timpul conflictului militar din Georgia, s-au resimţit accentele unei polarizări şi uneori chiar radicalizări ale atitudinilor publice faţă de cele două tabere, în sensul unui sprijin făţiş acordat uneia dintre părţile aflate în conflict, deşi, chiar şi această atitudine partizană nu a fost constantă. Acest lucru a fost evident prin modul în care media internaţională s-a raportat la eveniment, la cele două extreme situându-se, desigur, presa şi instituţiile din Georgia şi Rusia. Media occidentală nu s-a dovedit a fi nici prea neutră, nici prea angajată, resimţindu-se totuşi un trend de simpatie faţă de georgieni şi de antipatie sau susceptibilitate faţă de perspectiva evenimentelor furnizată de Moscova. Federaţia Rusă, chiar dacă îşi normalizase relaţiile cu Beijingul şi chiar dacă a semnat un acord cu această mare putere, în criza georgiană singurele voci răspicate care s-au auzit în sprijinul necondiţionat al Rusiei (în timp ce restul lumii o blama mai voalat sau nu) au fost cele ale Siriei lui Bachar al-Assad, ale Venezuelei, prin discursul gălăgios şi deloc dezinteresat al lui Hugo Chavez, şi ale Belarusului, prin binecunoscuta atitudine pro-rusă a preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

Dinastia Rurik solicită retrocedarea Kremlinului

Descendenţii dinastiei Rurik, considerată fondatoarea Rusiei Kievene, care a condus Imperiul Ţarist până în secolul al XVI-lea, cer acces nelimitat la Kremlin, în numele „justiţiei istorice” relatează „The Moscow Times”. Dinastia Rurik a fost la conducerea statului din secolul al IX-lea până în 1598, iar din 1613 a fost succedată de Romanovi.

La Curtea de Arbitraj de la Moscova a avut loc miercuri o audiere preliminară cu privire la procesul intentat de Fundaţia Princes care reprezintă descendenţii dinastiei Rurik. Procesul contestă statutul curent al Kremlinului, folosit de preşedintele Dmitri Medvedev, spunând că cetatea aparţine de drept poporului rus. Prinţul Valery Kubarev, citat de „The Moscow Times”, a declarat că doreşte să folosească proprietatea nu să o deţină, să fie un centru spiritual. Inculpaţii în proces sunt Ministerul Culturii şi Agenţia de Management a Proprietăţii Federale. Reprezentantul Agenţiei a afirmat la audieri că nu va fi cedată nicio parte din proprietatea revendicată. Kubarev a afirmat că Curtea de Arbitraj a luat la cunoştinţă că „nu există nici un act care să dovedească faptul că Kremlinul ar fi în proprietatea cuiva. Nu există nicio hotărâre care să stabilească faptul că acesta este reşedinţa preşedintelui”, a mai adăugat Kubarev. Kremlinul este proprietate de stat gestionată de Agenţia Proprietăţii, fiind inclus şi în Patrimoniul Mondial.

Descedenţii familiei Rurik au început să organizeze întâlniri în urmă cu câţiva ani, punând şi bazele Fondului de Asistenţă a Consensului Naţional şi Religios Princes, care a fost înregistrată la Ministerul Justiţiei în mai 2009, conform spuselor lui Kubarev. Obiectivele fundaţiei cuprind pacea între naţiuni, îmbunătăţirea din punct de vedere spiritual şi politic a umanităţii.

Istoricul Fyodor Uspensky, membru al Academiei de Ştiinţe Ruse, a declarat pentru „The Moscow Times” că ar fi logic ca drepturile asupra Kremlinului să fie revendicate de Romanovi decât de dinastia Rurik, de vreme ce cei dintâi au fost ultima dinastie la conducerea Imperiului. Uspensky a mai declarat că „abordarea este puţin naivă, deşi intenţia de a deschide Kremlinul pentru public este una foarte bună”.

Totodată, Alexander Zakatov, istoric şi reprezentant al Casei Romanovilor a ridiculizat întregul demers, considerându-l nebun, îndemnându-i pe descedenţii dinastiei Rurik să treacă pe la un spital psihiatric înainte de a merge la Curte. El a mai adăugat că Romanovii nu au cerut niciodată drepturi asupra clăridilor statului fiindcă acestea aparţin naţiunii, nu unei singure familii, că un astfel de demers din partea Romanovilor nu ar fi făcut nici dacă Rusia ar deveni din nou stat condus de o monarhie, dar şi că restricţinarea accesului la Kremlin este cât se poate de normală din cauza motivelor ce ţin de securitate. „Este important ca pentru prestigiul ţării, reşedinţa preşedintelui să fie într-un astfel de loc istoric precum Kremlinul”, a mai afirmat Zakatov.

Următoarea audiere în cazul procesului Rurik este programată pentru 18 august. Fundaţia plănuieşte să ceară drepturile şi asupra a alte 60 de locuri şi construcţii istorice. Guvernul federal nu se opune de principiu restituirii istorice, astfel că în Duma de Stat a fost introdusă o propunere de transferare a numeroase clădiri confiscate de bolşevici de la diverse organizaţii religioase, în special de la Biserica Ortodoxă Rusă.

Ciuvaşii sunt un popor din Rusia

Ciuvaşii sunt o populaţie turco-tătară din Europa răsăriteană stabilită în regiunea Samara şi Kazan, pe cursul mediu al Volgăi.

Tributari bulgarilor de pe Volga, între secolele VIII-X, apoi hanatului mongol al Hoardei de Aur, între secolele XIII-XV, în secolul al XVI-lea au fost supuşi de ruşi. Ciuvaşii alcătuiesc republica autonomă cu acelaşi nume din Federaţia Rusă. Capitala republicii este şi cel mai mare oraş al ţării, Cebocsari.Ciuvaşia este considerată una din republicile bogate ale Rusiei. Cele mai importante sectoare economice sunt: construcţiile de maşini, industria uşoară, prelucrarea lemnului şi industria alimentară.

Tarskoe-Selo, un loc imperial innobilat de un poet

Aflata la circa 16 kilometri de Sankt-Petersburg, resedinta imperiala de la Tarskoe-Selo a fost unul dintre cele mai indragite locuri ale familiilor tarilor Rusiei. Numele ei vine din finlandezul „Sari masetu”, ceea ce insemna un sat foarte mic. Aceasta denumire este intalnita prima oara intr-o nota din 24 august 1702 adresata de Piotr Apraxim tarului Petru I. In anul 1710, tarul a oferit satul sotiei sale, Ecaterina, si, in 1717, a inceput aici, constructia unui palat de piatra dupa proiectul lui Braunstein, lucrare terminata in 1724. In acelasi timp, pe panta dealului pe care se ridica palatul, maestrul peisagist Jan Roosen, ajutat de Johan Focht, a amenajat gradina si terasele, cu tot felul de lacuri, livezi, sere, orangerie si moara.

Cel mai prolific calau al istoriei

Daca traditia spune care ar fi cea mai veche meserie din lume, in ceea ce le priveste pe femei, probabil ca in cazul barbatilor parerile sunt impartite. Cert este totusi ca meseria de calau poate candida cu succes la acest titlu; din timpuri imemoriale, cand s-au format primele comunitati umane, suveranii au avut pe langa ei un calau, gata oricand sa duca la indeplinire asprele porunci; Harun al-Rasid, de pilda, inteleptul calif arab, era, in egala masura, si un tiran crud, al carui insotitor permanent era un calau, dovada ca pentru el justitia avea tais ascutit... In Evul Mediu, meseria de calau a fost temuta si, desi calaii se bucurau de avantaje materiale considerabile, ei erau dispretuiti si marginalizati – pana si in cimitire, locul lor de veci era departe de al celorlalti oameni. Am putea crede ca din aceasta epoca istorica provine calaul cu cel mai mare „randament”. O convingere falsa, intrucat macabrul record in domeniu ii apartine unui individ care a trait in secolul trecut...

11 martie 1801 - Moartea tarului Pavel I

Oficial, Pavel I a fost fiul tarului Petru III al Rusiei si al sotiei acestuia, faimoasa Ecaterina II. In memoriile sale, Ecaterina sugereaza insa ca adevaratul tata ar fi putut fi amantul ei din acea perioada, Serghei Saltikov. O ipoteza putin probabila, daca tinem seama ca Pavel semana foarte mult, din punct de vedere fizic, cu Petru. Ecaterina l-a tinut, pe tot timpul copilariei, adolescentei si tineretii sale, intr-o colivie aurita, fara sa-i permita sa ia nici o decizie fara sa o consulte. Dupa moartea primei sotii, Wilhelmina Louisa, Ecaterina i-a aranjat, in octombrie 1776, o alta casatorie, cu printesa Sophie Dorothea de Wurttemberg.

4 februarie 1746 - S-a nascut Tadeusz Kosciuszko

Considerat erou national in nu mai putin de patru tari – Polonia, Belarus, Lituania si Statele Unite – Tadeusz Kosciuszko a fost una dintre cele mai remarcabile personalitati de la cumpana secolelor XVIII-XIX. Nascut intr-un satuc azi disparut, nu departe de orasul Kosava, din Belarus, Kosciuszko era fiul unui boiernas de tara si, pentru a face pe placul mamei sale, care era catolica, a fost botezat de doua ori, ortodox si catolic, primind si numele de Andrei. In 1765 a intrat la Szkola Rycerska (Scoala Cavalerilor), o institutie militara pe care o va absolvi, cu gradul de locotenent, pentru ca apoi sa fie promovat capitan.

7 ianuarie 1598 - Boris Godunov devine tar al Rusiei

Personaj celebru mai ales in literatura si arta, dar cu un rol destul de redus in istoria Rusiei, Boris Godunov provenea dintr-o familie de origine tatara, apartinand Hoardei de Aur. El era fiul lui Fiodor Ivanovici Godunov, poreclit Krivoi („Chiorul”), un boier cu rang inalt la curtea tarului Ivan cel Groaznic, unde Boris si-a inceput cariera politica. In 1570, el a luat parte la campania din Serpeisk, ca arcas al garzii. In anul urmator, a devenit membru al temutei organizatii Opricina. In 1570, si-a intarit pozitia, casatorindu-se cu Maria Skuratova, fiica abominabilei favorite a lui Ivan, Malyta Skuratova, iar zece ani mai tarziu tarul a ales-o pe sora lui Godunov, Irina, ca sotie pentru fiul sau, tareviciul Fiodor.

Incredibila viaţă a revoluţionarului rus Azev, spion al Poliţiei secrete ruse Pretinzând că este revoluţionar în timp ce opera ca informator al poliţiei ruse, organizând asasinate ale unor politicieni de vârf ca apoi să îi prindă în capcană, să îi trimită la închisoare şi la execuţie pe complotişti, Ievno Azev este unul dintre puţinii agenţi dubli pe care...

7 noiembrie 1917: “Marea Revoluţie Socialistă” e de fapt “planul secret Marburg”
Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost
– câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect
secret (”Planul Marburg”), pregătit minuţios în afară Rusiei. Şi
finanţat generos...

Cum îşi omorî în bătaie ţarul Ivan cel Groaznic fiul său Pe 15 noiembrie 1581, ţarul Rusiei Ivan cel Groaznic o întâlni pe coridoarele palatului pe nora sa, Elena, şi băgă de seamă că aceasta nu purta cele trei rochii trase una peste alta cerute de etichetă, ci, din pricina sarcinii înaintate, doar o rochie uşoară. Socotindu-i ţinuta necuviincioasă,...

“Satele lui Potemkin”, o înşelătorie ce n-a existat niciodată
Multe cărţi de istorie, altminteri respectabile, ne asigură că în 1787, când Ecaterina cea Mare (împărăteasa Rusiei) a călătorit în Crimeea pentru a vizita noile teritorii ruseşti cucerite de la Imperiul Otoman, favoritul ei, prinţul Potemkin, a ordonat ca pe traseul împărătesei să...

Ivan cel Groaznic, ţarul Rusiei care muri ameninţând să ardă pe rug 60 de vrăjitori Ultimul an al sângeroasei sale domnii, ţarul Ivan şi l-a petrecut făcând socoteala celor ce pieriseră din voia lui: o listă număra 3148, alta 3750 de victime; pe a treia n-a mai terminat-o… Desfrânat şi hulpav, îşi ruinase sănătatea. De trei ani, de când într-o izbucnire de furie...

Comorile ascunse din palatul IusupovImediat după înfăptuirea aşa-zisei Revoluţii din Octombrie din Rusia anului 1917, palatele şi casele familiei imperiale, ale demnitarilor, bogătaşilor – cu toate valorile existente în ele – au fost naţionalizate de regimul bolşevic care a cucerit puterea. Admirabilele colecţii ale familiilor Stroganov, Şeremetiev, Şuvalov, Demidov au fost transmise unor muzee. Dar palatul cnejilor Iusupov, unde a fost omorât Grigori Rasputin, favoritul familiei ţarului, rămânea neatins. Mai întâi acolo s-a aflat consulatul suedez, apoi cel german.
Comisarul Poporului (ministrul) pentru afacerile externe a eliberat un act de protecţie valabil în privinţa nu numai a palatului, ci şi a comorilor acumulate de familia Iusupov. În anul 1919 toate consulatele au părăsit ţara, şi inviolabilitatea diplomatică a edificiului a încetat să existe. A fost elaborat un document referitor la naţionalizarea palatului Iusupov şi a tuturor valorilor din incinta lui.
Cnejii Iusupov au constituit una din cele mai bogate familii din Rusia, în galeriile lor se aflau pânze ale tuturor marilor pictori ai lumii. Serviciile lor de gală din porţelan, cristal, argint, aur le puneau în umbră pe cele regale. O parte din valori, membrii familiei Iusupov le-au dus cu ei atunci când au plecat în străinătate. Desigur, nu au putut lua totul. Acum, pentru bolşevici era necesar a nu se permite scoaterea lor peste hotare de către diplomaţii străini care părăseau ţara.
Sarcina de a efectua o percheziţie în palat a revenit unei patrule comsomoliste în frunte cu Pavel Usanov. După mulţi ani el a relatat despre aceste evenimente în ziarul „Smena” editat la Leningrad.
,,Într-o noapte geroasă de februarie ne-am apropiat de intrarea principală. Am bătut în de lung… în sfârşit, în vestibul a licărit lumina unei lumânări. Un om somnoros ne-a arătat actul de protecţie lipit pe geamul uşii, şi a plecat. A trebuit să tragem un foc de armă. El şi-a făcut efectul. Au apărut cam 15 funcţionari, împreună cu administratorul cuprins de furie.
,,Începând de astăzi, actul dumneavoastră nu mai este valabil, iată şi mandatul de percheziţie” – i-am spus. Câţi oameni aveţi şi câte camere sunt în palat?”
- „Avem 40 de funcţionari şi sunt mai mult de o sută de camere, precis nu-mi amintesc”— a ripostat el sec.
Am străbătut camerele lungi. În galeria de tablouri ramele erau goale. În afară de mobilă în săli nu se găsea nimic de preţ. Poate că membrii familiei Iusupov au luat cu ei toate comorile? Atunci la ce bun un personal atât de numeros? Am început să cercetăm pereţii în speranţa că vom găsi ascunzători. Noaptea era pe sfârşite, dar căutările nu aveau niciun rezultat. Am coborât la subsol, la fochişti. Ei ne-au spus că înainte de plecarea cneazului în străinătate la palat au fost aduse multe plăci de teracotă şi de faianţă. De ce? Poate pentru a se masca ascunzişurile? Au fost găsiţi pereţii acoperiţi cu plăci de teracotă. A trebuit să le spargem. Ranga s-a lovit de o uşă metalică. „Unde-i cheia?”— „N-am nicio cheie, nu ştiu nimic”— a răspuns administratorul.
Uşa a fost forţată. O cameră mare era tixită de stelaje, lăzi şi scrinuri încuiate. Fiecare avea un număr şi o cheie. Cele ascunse erau într-adevăr o comoară – farfurii şi tacâmuri de argint şi aurite. Luxoase servicii de sufragerie pentru multe persoane. Automobilul cu care au fost transportate a făcut cinci curse.
După încă patru zile a fost descoperită o nouă ascunzătoare. Lăzi imense cu obiecte scumpe din 27 porţelan, cristal, faianţă.
Unde sunt, însă, tablourile, principala valoare a colecţiei de artă a cnejilor Iusupov? Tremurând de frică, administratorul a acceptat să arate unde se aflau ele. A rotit o plăcuţă abia vizibilă, a împins o parte dintr-un perete, de asemenea acoperit cu plăci de teracotă. Era uşa unui depozit. Încăperea era împărţită prin stelaje de lemn pe care erau puse pânze. S-a găsit ceea ce a fost căutat atît de asiduu – colecţia de pictură cunoscută în Europa! O zi întreagă comsomoliştii au scos pînzele din depozit. La palat au venit specialişti, plasticieni.
Lista comorilor găsite a fost dictată de bolşevicul Eduard Essen, tovarăş de luptă al lui Lenin, care a urmat cândva cursurile Academiei de arte din Petersburg: opere de David, Corot, Boucher, Greuze, Fragonard, Luca Giordano, Guido Reni, Tiepolo, Rubens, Van Dyck. Între timp, căutările continuau. În două cufere au fost găsite viori din vechime lucrate de Stradivarius, Amati…”.
La 20 septembrie 1919 la palat a fost inaugurată o expoziţie de artă din colecţia cnejilor Iusupov.

19 februarie 1861 - Abolirea iobagiei in Rusia

Fara indoiala ca uriasul Imperiu Tarist se afla, la mijlocul secolului XIX, cu mult in urma celorlalte mari puteri europene, una dintre principalele cauze fiind existenta iobagiei, care facea ca Rusia sa ramana, intr-un fel, atasata realitatilor medievale. A fost meritul lui Alexandru II, fiul cel mare al tarului Nicolae I, de a desfiinta aceasta institutie hulita, facand loc modernizarilor. Nascut la 17 aprilie 1818, Alexandru a primit o educatie militara riguroasa, care i-a afectat sanatatea.

Omul care a invins radiatia

Inaugurarea controversatului colidron de hadroni din adancurile Alpilor a reaprins discutia despre riscurile la care se expun savantii, in incercarea lor de a descifra tainele materiei. Nu de putine ori ei au fost victimele propriei curiozitati, jertfindu-se fie voit, fie accidental pe altarul stiintei – exemplul ilustrilor membri ai familiei Curie este relevant in acest context. Un caz cu totul deosebit este insa cel al savantului rus Anatoli Bugorski care, desi s-a expus unui pericol considerat letal, a reusit totusi sa supravietuiasca, in mod incredibil si inexplicabil.

Tarina Ekaterina a II-a a vrut sa refaca Dacia
http://www.gardianul.ro/Tarina-Ekaterina-a-II-a-a-vrut-sa-refaca-Dacia-s124223.html
Rusia si Romania marcheaza in aceasta toamna 130 de ani de relatii diplomatice. La Moscova s-a organizat un concert cu participarea Ansamblului Aleksandrov si a naistului Gheorghe Zamfir. Diplomatii celor doua tari cauta aspectele pozitive din trecutul lor, apreciaza Viaceslav Samoskin pentru ziarul “Vremia Novostei”. Prezentand opiniile istoricilor Florin Constantiniu si Neagu Djuvara, autorul aminteste de tentativa imparatesei Ekaterina a II-a de a reface regatul Daciei. “In timpul razboaielor ruso-turce din a doua jumatate a secolului XVIII, Ekaterina a II-a a elaborat planul crearii statului Dacia, care sa cuprinda Valahia, Moldova si Transilvania, stat care sa joace rol de tampon intre cele trei imperii – Rus, Austriac si Otoman. Dupa opinia Ekaterinei, conducerea Daciei trebuia incredintata cneazului Potiomkin, favoritul ei. Impotrivirea Imperiului Habsburgic a impiedicat concretizarea acestui proiect. Romanii si-au facut stat abia in secolul XIX”, crede autorul. Tarina stia ca romanii erau un popor unitar si ca aveau stat inca din timpul lui Burebista, dar voia sa refaca Dacia sub obladuirea Rusiei, ceea ce, evident, nu le-ar fi convenit nici turcilor, nici austriecilor. In acea perioada, teritoriile locuite de romani deveneau deja moneda de schimb intre cele trei imperii. Atunci, Basarabia si Bucovina inca faceau parte din Moldova istorica, iar Potiomkin era bine informat cu privire la unitatea teritoriala si lingvistica a romanilor pentru a se gandi la refacerea Daciei.