ISTORIE=RUSIA

Rezumarea primului mesaj :


Odiseea spatiala rusa

Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.

Renaşterea Rusiei (1)

La 25 decembrie 1991, ora 19.00, Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS, afirmând, cu această ocazie, în faţa massmedia interne şi internaţionale, că a renunţat la luptă în condiţiile în care a câştigat linia pentru dezmembrarea ţării şi dizlocarea statului.

În faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi, Mihail Gorbaciov avea să declare: „Îmi părăsesc postul cu neliniş te. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă“. Rememorâ nd drumul parcurs pe scena politică sovietică, de la 11 martie 1985 şi până în acele clipe, Mihail Gorbaciov reamintea concetăţenilor săi faptul că societatea sovietică, la venirea lui la putere, „se sufoca în constrângerea sistemului de comandament administrativ, condamnat să servească ideologia şi să poarte greutatea îngrozitoare a militarizării fără limită“, înregistrându-se, astfel, un şir de eşecuri al încercărilor de reforme parţiale. Convins de justeţea istorică a reformelor democratice începute în primăvara anului 1985, fostul secretar general al CC al PCUS era de părere că „ceea ce s-a făcut trebuie să fie apreciat la justa sa valoare“. Ziarul „Moskovskaia Pravda“ scria, la 26 decembrie 1991, că „perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii“, şi, totodată, perestroika „ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe“.

Plecarea lui Mihail Gorbaciov a spulberat speranţele tuturor sovieticilor
Îndepărtarea lui Mihail Gorbaciov din prim-planul scenei politice sovietice era rezultatul deciziei conducătorilor Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei care apreciaseră, la 8 decembrie 1991, că URSS nu mai exista ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică. Cei trei lideri politici exsovietici hotărăsc, la 21 decembrie 1991, crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI), ca o formulă menită să menţină legătura între fostele republici ale URSS. În întâlnirea de rămas bun cu jurnaliştii sovietici, la 12 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a făcut apel la scrierile gânditorului rus, Ivan Ilin: „Separarea unui organism în mai multe părţi nu oferă niciodată şi nicăieri o asanare, nici echilibru creator, nici pace. (...) Diferende neîntrerupte, confruntări şi războaie civile vor clocoti pe teritoriul Rusiei şi se vor extinde în permanenţă în conflicte mondiale. Iar această perioadă va fi absolut inevitabilă, căci puterile din întreaga lume, europeni şi asiatici, îşi vor investi banii, interesele comerciale şi calculele strategice în micile state nou create. Ele îşi vor face concurenţă şi vor încerca să domine punctele cheie. În plus, vecini imperialişti vor aspira la supremaţia directă sau ascunsă asupra noilor formaţiuni neorganizate şi neapărate, şi trebuie să ne pregătim să-i vedem pe cei ce au disecat Rusia încercând să-şi desfăşoare experienţ a ostilă şi necuviincioasă, chiar în haosul postbolşevic, prezentând-o în mod fraudulos ca pe triumful suprem al libertăţii, al democraţiei şi al federalismului. Două posibilităţi se deschid: fie va apărea o dictatură naţională rusă şi va prelua frâiele guvernului pentru a conduce Rusia spre unitate, oprind toate mişcările separatiste din ţară, fie că ea nu va apărea şi se va instaura un haos inimaginabil cu deplasări ale populaţiei, răzbunări, pogromuri, dezastrul transporturilor, şomaj, foamete, frig şi anarhie“.

Chestiunea rusă însemna „a fi sau a nu fi“ la început de secol XXI
La 25 decembrie 1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste înceta să mai existe, iar locul ei era luat de o serie de state dintre care cel mai important avea să se dovedească, în perspectiva secolului XXI, Federaţia Rusă. Începea „epoca Boris Elţîn“ generatoare de mari turbulenţe economice, sociale şi politice, ceea ce îl va determina pe Aleksandr Soljeniţîn să scrie: „Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX se pune pentru poporul nostru în termeni fără echivoc: a fi sau a nu fi“. Destructurarea Uniunii Sovietice se va desfăşura într-un mod programatic, urmărindu-se două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nicio modificare de frontiere între republicile componente ale URSS şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie.

La începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor: 80% din populaţie era formată din ţărani, care duceau o viaţă ca în evul mediu, iar la extrema cealaltă se aflau artiştii, scriitorii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. Păturile educate sperau ca Rusia să facă saltul în modernitate şi să ajungă din urmă Europa Occidentală, sau poate chiar să o depăşească. Oamenii de stat ruşi au realizat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu-şi crea o industrie proprie şi o bază economică capabilă să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Rusia a adoptat, în 1897, standardul aur ceea ce a făcut din rublă una din cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914 au fost investiţi, în întreprinderile ruseşti, peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995), astfel încât Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii. Un economist francez previziona în 1912 că Rusia, dacă îşi menţinea ritmul de creştere economică pe care îl cunoscuse cu începere din 1900, ar fi ajuns să domine Europa din punct de vedere economic, politic şi financiar.

Calculele efectuate de către specialiş tii ruşi privind sporirea avuţiei naţionale în perioada 1917 - 1991 au condus la urmă toarele observaţii: în perioada lui V.I. Lenin (1917-1924) are loc o sporire cu 20,8%, în guvernarea lui Stalin (1924- 1953) cu 240%, în epoca Hruşciov (1953- 1964) cu 64%, epoca Brejnev (1964-1982) a însemnat un procent de 186%, iar epoca Gorbaciov a însemnat o creştere de 28%. Reformele economice haotice din timpul guvernării preşedintelui Boris Elţîn a generat o scădere a costului avuţiei naţionale a Rusiei cu 10%. Evaluarea făcută de către specialiştii Comitetului de Stat pentru Statistică al Rusiei (Goskomstat), la sfârşitul anului 2000, a evidenţiat că valoarea acesteia era de 24 trilioane de dolari, respectiv 670 trilioane 614 miliarde de ruble. La evaluarea costului avuţiei naţionale se au în vedere: 1) activele industriale nefinanciare (fonduri de bază, rezerve ale fondurilor materiale de rulment); 2) active neindustriale, inclusiv materiale (pământ, rezerve minerale, resurse naturale bilogice şi subterane); 3) rezerve nemateriale (licenţe de folosire a invenţiilor, know-how, acorduri etc.); 4) active financiare (aur monetar, valută, acţiuni ale companiilor industriale, hârtii valorice de stat, îndatoriri ale ţărilor străine etc.). În „Publicaţiile statistice oficiale“, la capitolul costului avuţiei naţionale a Rusiei sunt incluse: 1) fonduri de bază; 2) fonduri materiale de rulment şi 3) averea casnică acumulată. La sfârşitul anilor ‘90, fondurile de bază (clădiri, construcţii, maşini şi utilaje, mijloace de transport, instrumente de lucru şi de producţie etc.) ale Rusiei reprezentau aproximativ 90% din avuţia naţională a Rusiei.

Rusia dispune de cele mai mari rezerve de minereuri explorate din lume: apatite (64,5%), gaze naturale (35,4%), fier (32%), nichel (31%) cărbune brut (29%), cositor (27%), petrol (13%), plumb (12%), aramă (11%), uraniu (14%), zinc (16%), cobalt (21%). Pe teritoriul Rusiei sunt deficitare, prin absenţa unor zăcăminte masive, unele tipuri de materii prime, precum mangan, crom, titan, zirconiu, bauxită de înaltă calitate şi uraniu. La începutul mileniului trei, Rusia utiliza 2,5% din totalul resurselor sale sociale, în timp ce statele din Europa utilizau 30% din resurse, iar SUA aproape 50%. „În condiţiile unei utilizări raţionale a avuţiei naţionale, Rusia va depăşi încă mult timp de acum înainte ţările dezvoltate din punct de vedere industrial“, apreciază economistul Vladimir Andrianov.

La peste 80 de ani de la evenimentele din acel „octombrie roşu“, numeroşi istorici ruşi sunt convinşi că revoluţia rusă a fost un accident, ce a deturnat Rusia de la drumul ei pre-revoluţionar, de la cursul ei, „natural“, de ţară bogată, muncitoare, ce putea fi orientată spre democraţie. În interviurile acordate, în anii 1966 şi 1967, corespondentului Agenţiei „Novosti“ la New York, Ghenrih Borovik, fostul premier rus din februarie - octombrie 1917, Aleksandr Feodorovici Kerenski, îşi afirma convingerea că, totuşi, niciodată Rusia nu va ajunge la tipul de capitalism care funcţionează în SUA sau în Europa, însă era convins că dacă regimul social se va schimba şi Rusia va deveni o ţară democratică. „De aceea nu-mi place Brzezinski (viitorul consilier pentru securitate naţională, al preşedintelui Jimmy Carter în perioada 1977-1981- n.n.), pentru că el nu crede că în Rusia este posibilă democraţia“, mărturisea A. F. Kerenski în 1966. Evenimentele din perioada anilor 1985-1991, dispariţia surprinză toare a URSS (decembrie 1991), frământata „epocă Boris Elţîn“ precum şi „misterioasa“ ascensiune a lui Vladimir Putin la Kremlin ne îndreptăţesc să concluzionă m că Rusia continuă să fie sfâşiată între tendinţa de-a fi un imperiu sau o democraţie.

70 de ani de la "Marea Teroare"
In Rusia au inceput, ieri, ceremoniile de comemorare a victimelor gulagului sovietic, odata cu implinirea a 70 de ani de la inceperea masivelor epurari staliniste din 1937.

ANASTASIA LA BUCURESTI

Drama familiei imperiale ruse, petrecuta în timpul revolutiei bolsevice, a facut obiectul a zeci de carti, articole si filme. Caci povestea continea aproape toate ingredientele pentru a deveni una de succes. In plus, aparitia unui supravietuitor, care bântuia Europa, a reusit sa mentina atentia treaza.

S-a nascut astfel mult discutatul caz al Anastasiei, fiica cea mica a tarului, ultima supravietuitoare a Romanovilor. Scapata în mod miraculos din macelul de la Ekaterinburg, a încercat, în mod repetat, sa obtina recunoasterea din partea celor care o cunoscusera în perioada marilor baluri si petreceri de la curtea Rusiei. Si cum ultima familie regala europeana care se întâlnise cu tarul Nicolae si cu fetele sale era tocmai cea de la Bucuresti, aici au si sosit, pentru testarea si recunoasterea finala, toate candidatele ce se pretindeau a fi disparuta Anastasia.
Printre ele, Ana Anderson, cea care a fost pe punctul de a primi confirmarea definitiva. Sa urmarim povestea acestei vizite ce a acaparat atentia presei române, dar si internationale contemporane, nerabdatoare sa cunoasca verdictul: Ana Anderson era într-adevar Anastasia?

In iunie 1914 familia imperiala rusa - tarul Nicolae II (1894-1917), sotia sa Alexandra si copiii: Alexei (1904-1918), mostenitorul tronului, surorile sale Olga (1895-1918), Tatiana (1897-1918), Maria (1899-1918), Anastasia (1901-?) - se afla în vacanta la Marea Neagra. O vacanta extrem de placuta la bordul iahtului "Standard", presarata cu baluri si petreceri. Si doar o singura oprire, la Constanta, unde familia regala româna si cea imperiala rusa urma sa se întâlneasca pentru a stabili daca printul mostenitor al României, Carol (viitorul Carol II), era persoana potrivita pentru o casatorie cu Olga Romanov. Tânara nu se aratase prea încântata sa paraseasca frumoasa si stralucitoarea curte de la Tarskoe Selo pentru mica Românie, de aceea tarul îi promisese mâna libera în luarea deciziei.

Proiectul esuat al unei casatorii

Pierre Gillard, institutorul elvetian al familiei imperiale, îsi aminteste una dintre discutiile pe care le-a purtat cu printesa la bordul iahtului "Standard", în drum spre Constanta. La întrebarea destul de retorica a Olgai despre scopul calatoriei si luând seama la ezitarile lui Gillard, care nu stia daca aceasta fusese informata de posibilitatea târgului matrimonial al carui obiect era, tot tânara ar fi replicat sec: «Este vorba de casatoria mea, dar tata mi-a promis ca daca nu vreau sa merg, nu trebuie.»

Intâlnirea dintre cei doi s-a dovedit un dezastru. Inca din primele momente, Carol si Olga s-au antipatizat. Principele român i-a facut curte Mariei, fiica mai mica a tarului (ce-i drept si cea mai frumoasa!). Gestul a fost imediat considerat ca un afront, si planurile de casatorie au fost abandonate. Familia tarului s-a urcat la bordul iahtului si a parasit Constanta. Regina Maria, care-i pastra varului sentimente dintre cele mai calde, a marturisit ca a privit iahtul îndepartându-se pâna când în amurgul serii a disparut în larg si a avut sentimentul clar ca era ultima oara când îsi vedea îndragita ruda.

In februarie 1917, o prima revolutie l-a silit pe tar sa abdice. S-a proclamat republica. Romanovii deveneau primii ei prizonieri. Initial au fost tinuti în confort, în palatul Alexandru de lânga Petersburg, dar mai apoi familia a fost exilata în îndepartata Siberie, la Tobolsk. Se dadea astfel satisfactie celor care cereau pedepsirea tarului pentru dezastrul abatut asupra Rusiei.

Din octombrie 1917, situatia familiei imperiale a devenit si mai dura. In Rusia puterea fusese preluata de guvernul comunist condus de Vladimir Ilici Lenin. Ura acestuia fata de familia fostului tar era nemasurata. In balanta atârna greu faptul ca, în tinerete, fratele sau fusese condamnat pentru complot si executat. Mai mult chiar, însusi Lenin fusese trimis sase ani în exil în Siberia. Acum putea raspunde cu aceeasi moneda.

Cunoscând marea dragoste a tarului pentru copiii sai, Lenin ordonase la început separarea familiei: parintii la Ekaterinburg, odraslele la Tobolsk. Când, în iulie 1918, familia s-a reunit, bucuria a fost maxima. Romanovii nu stiau însa ca Lenin luase aceasta decizie deoarece le pregatea asasinarea. Sperau ca poate liderul comunist se mai îmblânzise. Imparateasa Alexandra îsi nota plina de încredere în jurnal: "pentru a fi fericit este suficient sa respiri aer curat si sa ai pe cei dragi lânga tine".

Sfârsitul era aproape. In noaptea de 17 iulie 1918, familia imperiala a fost coborâta într-o pivnita si macelarita cu focuri de arma si cu lovituri de baioneta. Apoi, cadavrele au fost duse într-o padure si sfârtecate cu ajutorul grenadelor si arse cu acid. Orice urma trebuia sa fie distrusa. Lenin se razbunase (Magazin istoric, 10, 11/1990, 2/1991).

O minciuna si neasteptatele ei urmari

Dupa violenta, venise si timpul politicii. Caci, daca uciderea tarului si a tarinei - personaje destul de urâte de întreaga Rusie, considerate singurele vinovate pentru dezastrul în care se gasea tara - ar fi fost cât de cât acceptata, macelul copiilor, cu vârste cuprinse între 14 si 23 de ani, nu mai avea nici un fel de ratiune. Asa ca, în telegrama oficiala s-a anuntat numai uciderea tarului si trimiterea familiei la loc sigur. Ulterior, comunistii au declarat rudelor Romanovilor din Germania ca familia a fost urcata la bordul iahtului Standard si lasata sa plece spre ce destinatie doreste. Alte zvonuri pomeneau ca familia ar fi luat din nou drumul Siberiei. De-abia dupa câtiva ani a devenit clar ca macelul fusese general si ca, probabil, nimeni nu-i supravietuise.

Iar când, în acea atmosfera de incertitudine si dezaprobare generala, a aparut o tânara, slaba si bolnava, semanând extraordinar de bine cu Anastasia, socul a fost teribil. O senzationala poveste prindea contur.

Tânara a fost remarcata pentru prima data la Berlin, în iunie 1920, dupa ce a fost salvata dintr-o tentativa de sinucidere în râul Spree. Adusa la mal de trecatori, fata, fara acte si inconstienta, a fost internata într-un spital de boli mintale. Acolo, directorul a fost cel care a sesizat primul asemanarea izbitoare cu vlastarul Romanovilor. Memoria violentului gest din îndepartata Rusie era înca vie, caci trecusera numai doi ani. Dupa mai multe interogatorii, a reusit sa-i smulga marturisirea care a zguduit lumea: ea era Anastasia.

Fata a povestit ca, desi împuscata în noaptea fatala, unuia dintre asasinii Garzilor Rosii, pe numele sau Ceaikovski, i s-a facut mila de ea, ascunzându-i trupul spre a nu fi supus ritualului salbatic aplicat întregii familii. Apoi a adapostit-o la taranii din zona, care au îngrijit-o si ascuns-o. Când aceasta a mai capatat ceva puteri, iar Ceaikovski a putut parasi, fara suspiciuni, Ekaterinburgul, au luat amândoi drumul strainatatii. Pe drum, pentru a-si usura deplasarea, dar si datorita sentimentelor care se înfiripasera între ei, cei doi au decis sa se casatoreasca. Tânara urmasa a Romanovilor si soldatul comunist Ceaikovski - o pereche cel putin ciudata!
Folosindu-se de adapostul noptii, ei au trecut Nistrul si s-au îndreptat spre Bucuresti. Din nefericire, în prima noapte petrecuta aici, Ceaikovski a intrat în conflict cu o banda de tigani. Urmarea: dupa ce l-au atacat, acestia l-au si lasat mort la locul altercatiei. Temându-se sa ramâna singura în capitala româna, tânara a pornit spre Germania. Ajunsa acolo, într-un moment de ratacire si deznadejde, a comis gestul care a adus-o la spital. Incurajata de doctori, Ana Anderson, viitoarea Anastasia, a decis sa-si faca publice pretentiile la recunoastere.

Miza acesteia era enorma: averea Romanovilor, compusa din palate, tablouri, opere de arta (printre care si vestitele oua create de celebrul orfevru al Curtii, Karl Fabergé) si conturi ramase în afara Rusiei Sovietice (în special, la Banca Angliei), se cifra la aproape 5 miliarde de dolari. Iar singura supravietuitoare îi devenea automat beneficiara.

In calea recunoasterii se ridicau însa doua obstacole: acceptarea, pe de o parte, de catre împarateasa mama, Maria Feodorovna, bunica Anastasiei, care reusise sa fuga din Rusia, si, pe de alta, de catre cuplul regal al României, Ferdinand si Maria, ultimii care se întâlnisera cu membrii familiei imperiale a Romanovilor.

Primul contact cu Maria Feodorovna a fost încununat de succes. Ana Anderson a reusit sa obtina recunoasterea împaratesei. Mai mult chiar, dupa ce s-a întretinut cu ea aproape o ora, batrâna a parasit în lacrimi încaperea, declarând ca tânara era, fara nici o îndoiala, nepoata sa, Anastasia. Un succes asemanator l-a înregistrat si la întâlnirea cu fosta doica, Alexandra Gillard (sotia lui Pierre Gillard, pomenit anterior), care a recunoscut-o, la rândul ei.

Proba de foc a Bucurestiului

Nu mai ramânea decât Bucurestiul. Ca atare, pretendenta a revenit în capitala româna, de data aceasta nu incognito, precum în 1918, ci urmata de puhoaie de fotografi si de reporteri de senzatie. Caci subiectul era unul dintre cele mai fierbinti: fiica tarului fusese gasita. Era un titlu într-adevar de prima pagina al tuturor ziarelor momentului.

Insa, chiar de la început, regina Maria s-a dovedit extrem de rezervata. Dupa câteva zile în care presa româneasca a vuit si ea pe acest subiect, la cererea expresa a suveranei, cu ocazia mult asteptatei audiente, jurnalistii au fost tinuti la distanta. La sfârsitul întrevederii, verdictul reginei si al lui Ferdinand a fost clar: Ana Anderson era o impostoare. Ca urmare, Maria i-a scris imediat Mariei Feodorovna, informând-o despre cele constatate. Desi îi recunostea finetea, considerând-o un personaj demn de toata simpatia, cu o viata fara îndoiala tragica si oglindita în trupul slab si bolnav, Ana nu era Anastasia.

"Descendenta" Romanovilor intrase parca sub zodia ghinionului. Pe drumul de întoarcere, dupa esecul înregistrat la Bucuresti, Ana a cazut bolnava de tifos. Maladia s-a manifestat cu o asemenea putere, încât tânara a ajuns în Germania aproape în stare de coma. Situatie în care milostiva Maria Feodorovna s-a prezentat la capatâiul patului sau, pentru a o veghea si plânge. Nu se stie daca ultima descendenta deplângea astfel suferinta unei tinere sau sperantele pierdute odata cu nerecunoasterea nepoatei de catre cuplul regal român. Oricum, dupa putin timp, tarina a parasit-o, lasând-o prada bolii si deznadejdii.

Dupa însanatosirea Anei, Maria Feodorovna, încrezatoare în perspicacitatea reginei Maria, n-a mai vrut sa o întâlneasca. Orice încercare de schimbare a acelei decizii a fost zadarnica: plânsete, amenintari cu sinuciderea, scrisori. Imparateasa mama s-a mentinut pe pozitii. Se temea sa nu cada victima unei înselatorii.
Astfel, pâna pe patul de moarte (1984), Ana Anderson si-a clamat neîncetat dreptul la mostenirea Romanovilor, cerând recunoasterea oficiala ca Anastasia. Si pentru multi, parea ca nu mai exista nici un fel de urma de îndoiala. Povestile ei, extrem de detaliate, reprezentau adevarate probe de foc.

Nu însa si pentru familia imperiala. Aceasta, în 1928, a angajat un detectiv particular german, Martin Kropf, care a reusit s-o identifice pe presupusa Anastasia în persoana unei lucratoare textiliste poloneze, Franziuska Schanzkowsky. La aflarea rezultatelor investigatiilor, Ana Anderson a considerat ca asa-zisa ancheta a fost un fals menit sa o lipseasca de mostenirea cuvenita si a acuzat-o inclusiv pe regina Maria de implicare de partea rudelor ce doreau, la rândul lor, excluderea acesteia de la masa succesorala.

Multi au fost si cei care au considerat-o pe Anastasia o victima. Oricum, aura din jurul personajului nu a disparut usor. In 1929, Statele Unite ale Americii i-au pregatit o primire cu adevarat triumfal. Un miliardar american, John Manahan, ferm convins de veridicitatea afirmatiilor Anastasiei, i-a sponsorizat încercarile de a-si face publica drama. Mai mult, fascinat nu numai de poveste, a si luat-o în casatorie.

Odata cu aparitia metodelor ADN de stabilire a identitatii, a parut ca misterul poate fi dezlegat. Ana Anderson îsi putea stabili, astfel, identitatea atât de mult râvnita. Dar, surpriza, ea a refuzat sa o faca. Mai mult, a lasat dispozitii testamentare cu privire la incinerarea trupului dupa moarte, spre a împiedica o cercetare ulterioara.

Totusi aceasta a avut loc. In urma unei operatii de cancer, prelevându-se unele probe din organul afectat, s-au putut efectua si mult doritele teste. Acestea nu au mai lasat nici o umbra în ceea ce privea adevarata identitate: Ana Anderson nu era Anastasia.

Misterul continua

Numai ca misterul a continuat sa stârneasca adevarate controverse si dupa aflarea acestei vesti. In 1992, când osemintele Romanovilor au fost descoperite si recunoscute genetic (prin testarea unor mostre de sânge, pentru recunoasterea ADN-ului, provenite chiar de la sotul reginei Elisabeta II, printul Philip de Mountbatten, cea mai apropiata ruda în viata a Romanovilor), rezultatele au fost clare: osemintele apartineau familiei Romanov. Dar printre ele nu a fost depistata prezenta nici a lui Alexei si nici a Anastasiei. (Alti cercetatori sustin ca osemintele Anastasiei au fost descoperite, în schimb, nu si cele ale surorii sale Maria). Spre a adânci si mai mult misterul, cercetatorii rusi Vadim Petrov, Gheorghi Egorov si Igor Lîssenko au publicat lucrarea Scaparea lui Alexei, fiul tarului Nicolae al II-lea, în care sustin ca acesta si Anastasia au fost salvati. Alexei, separat de sora sa, a trait, sub numele de Vasili Filiatov, în orasul Sadrinsk. Ramâne si aceasta o enigma... Numai din punctul de vedere al oficialitatilor ruse, cazul a fost închis.
Familia imperiala a fost lichidata în teribila noapte de 17 iulie 1918. Peste aproape un secol mai târziu, în 2000, Biserica Ortodoxa Rusa i-a sanctificat ca martiri. Numai Anastasia mai poate trai, prin legenda.

CABINETUL MORTII Infiintat de Lenin in 1921, "Cabinetul mortii" a atins...

Ororile staliniste, scoase de la secret

Serviciul federal de Securitate din Rusia a declasificat dosarele a milioane de victime ale represiunii staliniste, datând din perioada 1920-1950. Documentele vor putea fi consultate de urmaşii victimelor în săli de lectură speciale.


Rudele victimelor represiunii staliniste vor avea acces la dosarele întocmite acestora de forţele de represiune. Anunţul a fost făcut de Serviciul federal de Securitate şi a fost preluat de mass-media internaţionale.

Torturi şi epurări. Obiectul documentelor declasificate îl reprezintă persoanele care au fost închise, torturate, trimise în lagăre din pricina epurărilor politice din perioada 1920-1950. Dosarele aduc noi dovezi privind regimul comunist sovietic şi abuzurile comise, inclusiv colectivizarea forţată, care a dus la moartea a aproape 10 milioane de persoane, sau epurarea politică a sute de mii de aşa-zişi “contrarevoluţionari” care au putrezit în lagăre.


SCEPTICI. Totuşi, istoricii şi militanţii pentru drepturile omului s-au arătat prudenţi faţă de iniţiativa Moscovei. “Salutăm această măsură, dar nu este senzaţională. Procesul de deschidere a arhivelor a început în perioada lui Boris Elţîn, în 1992. Problema este că Serviciul Federal de Securitate (FSB, «urmaşul» KGB – n.r.) este cel care decide ce declasifică şi ce rămâne secret. Multe dintre aceste documente se referă la persoane care au fost deja reabilitate”, a declarat Arseni Roginski, purtător de cuvânt al asociaţiei pentru drepturile omului Memorial. “Nu există nici o comisie independentă care să evalueze materialele. Relaţiile din timpul războiului dintre URSS şi alte state sunt complet excluse în ceea ce priveşte declasificarea, iar cele mai mari probleme sunt create de faptul că nu există un registru, iar găsirea documentelor este foarte dificilă”, a mai spus el.

24 iunie 1709 - Batalia de la Poltava

Cea mai faimoasa dintre bataliile asa-numitului „razboi nordic”, Poltava a marcat inceputul ascensiunii rusesti ca mare putere europeana. Incurajat de victoria de la Narva, regele scandinav Carol a hotarat ca sosise momentul sa distruga Rusia, atacand-o chiar la ea acasa.In plus, el era incurajat de alianta incheiata cu hatmanul cazacilor, Mazepa, dornic sa scoata Ucraina de sub influenta ruseasca. In primavara lui 1709, regele Suediei a inceput asediul cetatii Poltava, de pe raul ucrainean Vorskla, punct strategic important pentru ambele armate. Dar, la inceputul lui iunie, Carol era instiintat ca o mare armata condusa de insusi tarul Petru cel Mare se apropie, taindu-i liniile de aprovizionare si totodata orice posibilitate de retragere.
Inferioritatii numerice evidente a suedezilor (20.000 soldati fata de cei 45.000 ai lui Petru) i s-a adaugat si faptul ca, pe 17 iunie, Carol a fost atins de o schija la picior, in timp ce inspecta pozitiile trupelor. Din aceasta cauza, el a fost silit sa predea comanda efectiva a armatei suedeze maresalului Rehnskiold si generalului Lewenhaupt, doi militari extrem de capabili dar care nu se suportau unul pe celalalt. Dupa unii istorici, aceasta decizie ar fi hotarat soarta bataliei. Lupta a inceput inainte de ivirea zorilor, printr-un atac sustinut al suedezilor, care au ocupat cateva pozitii rusesti.
Cand s-a luminat, intelegand ca atacul nu are totusi sorti de izbanda, Lewenhaupt a ordonat retragerea, fara insa sa-si anunte toti subordonatii, astfel ca un important detasament suedez, condus de generalul Roos, a ramas izolat, intre liniile rusesti, fiind obligat sa se predea, cu mari pierderi. Maresalul Rehnskiold a ignorat ordinul dat de colegul sau si a cerut infanteriei sa continue sa atace. 4000 de suedezi au inaintat intr-o ordine perfecta, impotriva a 20.000 de rusi.
Disproportia evidenta a facut ca foarte repede, suedezii sa fie inconjurati, printr-o miscare de flancuri, si macelariti. Cand, la ora 11, Carol, ce urmarise lupta de pe un delusor, a ordonat retragerea, armata lui era deja distrusa... Rehnskiold a fost capturat imediat dupa lupta, iar Lewenhaupt silit sa se predea, pe 1 iulie. Regele Carol a reusit sa fuga spre Moldova, cerand adapost turcilor si ramanand in exil, la Istanbul, vreme de cinci ani.

Istoria Kremlinului

Rusia marchizului
Un suflet naţional ţinut anume într-un infantilism vecin cu inconştienţa. "Deveniţi maturi, scria Ceadaaev despre ruşi la 1837, întreaga lor cunoaştere rămâne la suprafaţa fiinţei, întregul lor suflet este în afara lor." La numai doi ani după astfel de verdicte – părtinitoare, pasionale, reducţioniste, desigur – este rândul unui călător francez, marchizul Astolphe Louis Leonor de Custine (1790-1858), să redacteze o serie de Scrisori din Rusia, traduse şi reeditate acum de Irina Negrea la Humanitas, cu un dosar de Pierre Nora.

"Ce ţară ciudată care nu zămisleşte decât sclavi, care primesc în genunchi părerea ce li se transmite, spioni ce se lipsesc de orice opinie personală pentru a surprinde mai bine gândul celorlalţi, sau zeflemişti care exacerbează răul, ceea ce reprezintă un fel subtil de a scăpa privirii scrutătoare a străinilor."

"Ne înşelăm cu privire la rolul acestui stat în Europa. Potrivit principiului său constitutiv, ar întruchipa ordinea. Dar după caracterul oamenilor ar părea că propagă tirania sub pretextul de a îndrepta anarhia. Acestei naţiuni îi lipseşte elementulmoral. Cu moravurile ei cazone şi amintirea cotropirilor, ea a rămas la războaiele de cucerire." "Guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetăţii, starea de asediu devenită stare normală a societăţii." "Guvernarea rusă este o monarhie absolută, domolită prin omoruri. Or, când suveranul tremură înseamnă că nu se mai plictiseşte. El trăieşte deci între teroare şi dezgust."

DISIMULARE. "Răul disimulării se întinde aici mai mult decât ai crede. Poliţia rusă, atât de sprintenă când e vorba să chinuiască oamenii, este înceată când e vorba de a-i lămuri, când aceştia i se adresează."
"Aerul acestei ţări este potrivnic artelor. Tot ceea ce în altă parte vine cunaturaleţe aici nu creşte decât în sere încălzite. Arta rusească nu va fi niciodată decât o plantă de grădină." "Probabil că natura a înzestrat sufletul ruşilor, popor ironic şi melancolic, cu un adânc simţământ poetic, în ţara cea mai tristă şi cea mai goală de pe pământ. şesuri nesfârşite, pustietăţi întunecoase şi serbede – iată Rusia!".
În fine, în Rusia, "ceea ce vine din Europanu este de natură să se amestece pe deplin cu ceea ce a fost adus din Asia".
Câte nu recunoaştem aici din cele scrise de atâţia călători străini în... ţările Române acum două, trei veacuri! De bună seamă că există sumedenie de mărturii situate la cealaltă extremă, a admiraţiei totale, iar arta şi "sufletul rus" aveau să aibă efecte uriaşe asupra culturii europene şi universale. Da, Pierre Nora are dreptate ("Custine n-a văzut nici provincia, nici poporul") citându-l pe George Kennan: "Dacă nu este o carte foarte bună despre Rusia în 1839, este în mod sigur o carte excelentă despre Rusia lui Stalin, Brejnev şi Kosîghin". Şi, îndrăznesc să adaug, despre prelungirile acestei Rusii în actualitate.
Aristocrat rafinat şi hedonist (la festinurile sale se întâlneau Hugo, Lamartine, Balzac, Stendhal, Baudelaire, George Sand), catolic, tată de familie, dar şi homosexual împătimit (unele efecte ale tribulaţiilor de acest gen şi-au pus amprenta inclusiv pe aceste Scrisori), Marchizul de Custine va fi fost, pe bună dreptate, agasat de birocraţia, corupţia, despotismul, militarismul, decorativismul, intoleranţa religioasă şi cruzimea "asiată" a Rusiei "sale". Că, dincolo de acestea, multă lume a putut (şi poate) foarte bine să citească totul şi invers – asta nu schimbă, în esenţă, lucrurile.

"Rusia este o naţiune de muţi. Un vrăjitor a preschimbat 60 de milioane de oameni în automate, care aşteaptă bagheta unui alt vrăjitor spre a renaşte şi a trăi. Ţara aceasta mi se pare aidoma palatului Frumoasei din pădurea adormită: este strălucitor şi magnific, nu-i lipseşte decât libertatea, adică viaţa."Marchizul de Custine, 1839

SEFII K.G.B. (1917-1991)

* 1917-1926
Feliks Edmundovici Dzerjinski (Ceka/GPU/OGPU)
* 1926-1934
Viaceslav Rudolfovici Menjinski (OGPU)
* 1934-1936
Ghenrik Grigorievici Iagoda (NKVD)
* 1936-1938
Nicolai Ivanovici Ejov (NKVD)
* 1938-1941
Lavrenti Pavlovici Beria (NKVD)
* 1941 (februarie-iulie)
Vsevelod Nikolaievici Merkulov (NKGB)
* 1941-1943
Lavrenti Pavlovici Beria (NKVD)
* 1943-1946
Vsevelod Nikolaievici Merkulov (NKGB/MGB)
* 1946-1951
Viktor Semionovici Abakumov (MGB)
* 1951-1953
Semion Denisovici Ignatiev (MGB)
* 1953 (martie-iunie)
Lavrenti Pavlovici Beria (MGB)
* 1953-1954
Serghei Nikiforovici Kruglov (MGB)
* 1954-1958
Ivan Aleksandrovici Serov (KGB)
* 1958-1961
Aleksandr Nikolaievici Selepin (KGB)
* 1961-1967
Vladimir Efimovici Semiciastni (KGB)
* 1967-1982
Iuri Vladimirovici Andropov (KGB)
* 1982 (mai-decembrie)
Vitali Vasilievici Fedorciuk (KGB)
* 1982-1988
Viktor Mihailovici Cebrikov (KGB)
* 1988-1991
Vladimir Aleksandrovici Kriucikov (KGB)
* 1991 (august-decembrie)
Vadim Viktorovici Bakatin (KGB)
http://www.ziarultricolorul.ro/externe.html?aid=7363

Locul unde s-a pregatit otrava pentru Litvinenko


Laboratorul 12, supranumit si "Camera", este locul secret in care s-a pregatit doza letala de otrava pentru anihilarea lui Litvinenko.

Scrisorile de dragoste ale fondatorului KGB, Felix Dzerjinski, vor fi declasificateServiciul Federal de Securitate (FSB) din Rusia a declasificat circa două milioane de documente secrete în ultimii 15 ani. Printre acestea se află şi scrisorile de dragoste ale temutului fondator al KGB, Felix Dzerjinski (foto). Totuşi, există anumite dosare care nu vor fi niciodată declasificate, a precizat Vasili Hristoforov, şeful Direcţiei Arhivelor Serviciului Federal de Securitate rus. Acestea sunt dosare care conţin informaţii despre agenţii FSB, despre formele şi metodele de lucru", a adăugat el. Fondatorul legendarei poliţii secrete ruse, care a devenit ulterior KGB-ul sovietic, Felix Dzerjinski, a avut şi o latură sensibilă, pe care serviciile de spionaj ruseşti FSB intenţionează să o dezvăluie publicând o culegere de scrisori adresate de el iubitei sale Margarita, scrie Reuters.
FSB intenţionează să publice în septembrie epistolele de dragoste scrise de Dzerjinski, în 1989-1899, pentru iubirea vieţii sale, Margarita Nikolaieva. Cartea se va intitula "Te iubesc" şi va fi publicată în 11 septembrie, pentru a marca 130 de ani de la moartea lui Dzerjinski. Sovieticii l-au poreclit pe Dzerjinski "Felix cel de Fier", datorită devotamentului său pentru cauza bolşevică şi pentru că a creat cel mai dur sistem de informaţii interne din lume. Slab, cu cioc şi auster, Dzerjinski era devotat în totalitate comunismului.
Născut în 1877, într-o familie poloneză din Imperiul Rus, el a devenit militant bolşevic încă din adolescenţă. Lenin, liderul revoluţiei bolşevice, îl considera un erou şi l-a însărcinat cu crearea CEKA, o unitate puternică vizând zdrobirea şi pedepsirea opoziţiei. CEKA a fost precursoarea serviciilor secrete din Uniunea Sovietică. Dzerjinski a murit în 1926, în urma unui atac de cord. Liderii comunişti i-au ridicat, în 1958, o statuie în faţa sediului KGB, Lubianka.

În 1991, după prăbuşirea URSS, manifestanţii entuziaşti i-au dărâmat statuia, iar numele său a fost şters de pe străzile şi din pieţele fostelor republici comuniste. În ultimii ani însă, imaginea sa a început să fie promovată din nou. Autorităţile ruse au amplasat un bust al său în curtea sediului central al poliţiei.

Faberge o istorie tumultoasa Esenta a esteticului in aristocratia rusa o unor vremuri apuse, dar memorabile, echilibru distins, finisat intr-o forma aproape ideala, valoare istorica, joc de culori pretioase si o poveste rupta din realitatea istoriei: Faberge. Peter Carl Faberge (sau Carl Gustavovich) s-a nascut la data de 30 mai 1846, in St. Petersburg, Capitala Imperiului Rus, intr-o familie de bijutieri respectati. La virsta de 18 ani, este trimis sa-si perfectioneze cunostintele alaturi de cei mai buni profesori in Europa. Dupa opt ani de studii, se intoarce acasa, animat de o dorinta puternica de a face ceva remarcabil, de a-si lasa amprenta asupra fascinantei lumi a obiectelor de pret. Nu a stat deloc pe ginduri si s-a oferit voluntar pentru restaurarea Palatului Hermitage. Activitatea de la Palat si dezvol ...

O civilizatie disparuta in mod misterios
In urma cu 8000 de ani, un popor de vanatori-culegatori a disparut brutal in sudul Siberiei. Un fenomen misterios datorat probabil unei bulversari climatice. O echipa de oameni de stiinta incearca sa afle adevarul. Un sit aflat pe malul locului Baikal. Locul e strajuit de doua imense faleze intunecate, nelinistitoare, intre care se afla un luminis.Intre 1998 si 2005 au fost efectuate sapaturi care au pus in evidenta urme ale unei culturi nomade apartinand unei populatii care traia exclusiv din vanarea focilor, pestilor si a renilor, fara sa foloseasca unelte metalice. Toate astea pana la inceputul neoliticului. Urmele dispar insa pana in epoca de bronz. Noile urme atesta prezenta unui popor ce cunostea metalul si care prezenta caracteristici genetice diferite de cele ale predecesorilor. E vorba, asadar, de o noua civilizatie. Cum a fost posibila disparitia vechii populatii la inceputul neoliticului? A parasit aceasta in mod deliberat Baikalul? A disparut brusc?
Specialistii nu au nici o certitudine. Presupun doar ca disparitia ar fi legata de bulversari climatice. 12 secole mai tarziu, o alta populatie, diferita genetic si cultural, ar fi luat in posesie aceste locuri. Un program de cercetare cu o subventie de 1,3 milioane de euro si o durata de 4 ani a fost pus la punct de canadieni, fiind cooptati 30 de oameni de stiinta printre care figureaza rusi, americani, englezi, si, evident, canadieni, reprezentand o larga paleta de discipline: arheologie, antropologie, biologie moleculara, etnografie, geofizica, geochimie si paleontologie.
Sunt vizate patru situri: Sagan-Zaba, Shamanka (necropola descoperita in partea sudica a lacului) Arky Nur si Shara Nur, doua rezervoare de apa naturala foarte atractive pentru climatologi. Toate datele obtinute vor fi colectate, analizate si sintetizate. O munca de cursa lunga avand in vedere doar faptul ca datarile cu carbon 14 sau analizele ADN pot dura 10-18 luni.
Programul zilnic e de 16 ore iar lucrarile sunt dirijate cu o rigoare de metronom de doi specialisti. Situl e cunoscut din 1974 cand un celebru arheolog rus (Alexei Okladnikov) a inceput aici primele sapaturi. Din nefericire, nu a gasit nimic. In orice caz, nimic semnificativ. Peste 30 de ani au fost descoperite fragmente de oase si vase de pamant. Situl a fost impartit de noua echipa de specialisti in doua parti. De-o parte plaja, unde altadata se transau si se stocau animalele vanate - in special foci, pesti si uneori, reni.
Aici au fost descoperite obiecte de olarit, varfuri de sageti si oase. Cea de-a doua zona, de prerie, era locul de viata al populatiei. Locuitorii din Sagan-Zaba erau nomazi care frecventau acest loc primavara, in perioada de reproducere a focilor din Baikal - cand acestea puteau fi observate si, deci, vanate. Analizandu-se sectiunea dintilor animalelor gasite (constituite din cercuri concentrice, asemenea trunchiurilor de arbori) a putut fi aflata varsta animalelor si perioada din an in care au fost ucise. Au fost de asemenea gasite pe falezele care flancheaza plaja, petroglife si gravuri rupestre executate intr-o perioada geroasa, cand suprafata lacului era inghetata

Rusia si Ucraina se cearta pe un document românesc, emis de Alexandru cel Bun, în 1408

Ambasadorul Rusiei în Ucraina, Victor Cernomîrdin, a refuzat sa ajute administratia Municipiului Cernauti în returnarea Gramotei din secolul al XV-lea, în care, dupa cum afirma istoricii, este pomenita pentru prima data denumirea acestei localitati, informeaza UNIAN. Partea ucrainiana doreste sa primeasca originalul Gramotei, referitoare la facilitatile comerciale pe care domnitorul moldovean (asa i se zicea conducatorului Cnezatului Moldovenesc din acea perioada) Alexandru I cel Bun le-a acordat negustorilor din Lvov, în anul 1408. Arhiva regionala Cernauti detine doar copia acestui document, originalul, care pîna nu demult se pastra la Lvov, aflîndu-se în prezent la Muzeul Istoric de Stat din Rusia. Ca raspuns la cererea primarului din Cernauti, Nicolai Fedoruc, Victor Cernomîrdin a specificat ca toate documentele care se pastreaza la Muzeele de Stat ale Federatiei Ruse sînt proprietatea Statului si nu pot fi retrocedate altor tari. În decembrie 2006, premierul ucrainian Viktor Ianucovici a dat indicatii Ministerului de Externe al Ucrainei sa ajute la retrocedarea acestui document pîna la aniversarea a 600 de ani a Cernautilor, care va fi în luna octombrie 2008.http://www.ziarultricolorul.ro/externe.html?aid=6357

8 martie 1917 - Inceputul revolutiei burgheze din Rusia

In furtunosul an 1917, in aceasta zi s-a declansat la Petrograd (actualmente Sankt Petersburg) revolutia burgheza din Rusia. Din cauza faptului ca rusii foloseau calendarul iulian si nu pe cel gregorian, ca majoritatea tarilor Europei, aceasta revolutie, desi inceputa in martie, a ramas cunoscuta in istorie drept „revolutia din februarie”, dupa cum revolutia bolsevica din noiembrie 1917 va fi cunoscuta, timp de multe generatii, drept „Marea Revolutie din Octombrie”.Deja la sfarsitul anului 1916, majoritatea rusilor isi pierdusera increderea in regimul tarist. Coruptia autoritatilor atinsese cote alarmante, economia rusa era la pamant, tarul Nicolae, ultimul autocrat al Europei isi tinea poporul in mizerie, saracie si foamete, pedepsind cu brutalitate orice incercare de revolta, asa cum se intamplase in 1905.
De asta data, spiritele erau si mai aprinse, din cauza pierderilor masive suferite de armata tarista pe fronturile primului razboi mondial. Din punct de vedere militar, rusii nu se puteau compara cu masina de razboi germana si de aici un adevarat dezastru, caruia i-au cazut victime sute de mii de soldati. Pe 8 martie 1917, demonstrantii, cerand paine si pace, au iesit pe strazile din Petrograd, in vreme ce aproape o suta de mii de muncitori au intrat in greva. Respinsi de fortele de represiune, a doua zi ei au ocupat orasul, distrugand sediile politiei locale.
Mai multe fabrici si-au trimis reprezentantii pentru asa-numitele „soviete” ale muncitorilor, create dupa modelul preconizat de Lenin, in timpul revolutiei din 1905. Pe 11 martie, trupele din garnizoana Petrogradului au tras in demonstranti, in mai multe puncte din oras, ceea ce a sporit si mai mult furia revolutionarilor. Curand, soldatii au fraternizat cu manifestantii iar tarul a fost nevoit sa dizolve camerele Parlamentului - Duma si sa demita guvernul, in locul caruia a fost numit un guvern provizoriu. Trei zile mai tarziu, Nicolae abdica, punand capat pentru totdeauna regimului tarist.

Batrânul amiral
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current12/mi42.htm

Gagauzii, pagini de istorie
http://chisinau.novopress.info/?p=3

26 ianuarie 1547 – inceputul domniei lui Ivan al IV-lea Ivan cel Groaznic al Rusiei

Inainte de nasterea lui Ivan, un calugar, Domitian, i-a prorocit mamei acestuia, tarina Elena Glinski, ca va fi „mama unui genial Titus”. Ivan, cel care a fost supranumit mai tarziu cel Groaznic, s-a nascut la 15 august 1530. O legenda spune ca la nasterea lui cerul a fost zguduit de un tunet si un traznet a lovit Kremlinul. Ghicitorii curtii au tras concluzia ca aceste semne anuntau o domnie grandioasa. Tatal lui Ivan, marele cneaz al Moscovei, Vasili al III-lea, a murit la sfarsitul anului 1533, dupa ce, in timpul unei partide de vanatoare desfasurata in apropiere de Volokolamsk, a inceput sa-i supureze un abces violaceu in soldul stang pe larg[...]

GENERAL ANTIBOLSEVIC REINHUMAT LA MOSCOVA CU MARI ONORURI

Odiseea spatiala rusa

Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.