FRANTA

Privitor la numele acestuia, exista doua ipoteze care nu se exclud una pe cealalta. Unii cercetatori spun ca acesta reprezinta o transformare a expresiei „Mons Mercurii”, datorita faptului ca aici se aflase cândva un templu inchinat zeului Mercur. Altii sustin ca numele provine din „Mons Martyrum”, acesta fiind locul unde, in anul 272, a fost decapitat Sfântul Denis, primul episcop al Parisului, impreuna cu alti doi credinciosi: Rustique si Elcethère. Satul ridicat pe dealul inalt de 130 metri a fost incorporat Parisului in 1860, devenind al XVIII-lea arondisment al capitalei. Din secolul al XIX-lea pâna in prezent, Montmartre a reprezentat un pol de atractie pentru boema artistica pariziana, care a gasit aici o posibilitate unica de a se exprima liber.

Dealul este dominat insa de eleganta si impunatoarea constructie a bazilicii Sacré Coeur. Cultul Sacré Coeur, venerând inima lui Iisus, era larg raspândit printre calugarii iezuiti. In 1870, la inceputul Razboiului Franco-Prusac, doi oameni de afaceri, Alexandre Legentil si Hubert Rohault de Fleury, influentati de conceptiile iezuite, au facut un legamânt prin care au promis ca, daca Franta va iesi invingatoare, vor ridica o biserica inchinata Sfintei Inimi a lui Hristos. Papa Pius al IX-lea a aprobat imediat proiectul, iar Adunarea Nationala, a declarat constructia de utilitate publica in 1873.

Concursul lansat in acest scop in 1874, a fost câstigat de un grup de arhitecti, cei mai cunoscuti dintre ei fiind Paul Abadie si Lucien Magne. Piatra de temelie este pusa la 16 iunie 1875, constructia fiind finantata prin subscriptie publica. Din cauza evenimentelor insa sfintirea bisericii se face abia in 1919.

Basilica este ridicata in stil romano-bizantin si prezinta o cupola mare alba si alte patru mai mici in colturi, asezate pe arhitambururi poligonale, toate fiind opera arhitectului Rauline. Domul are o inaltime de 83 de metri si dintre coloanele lui poti admira Parisul pâna departe, o priveliste de o frumusete unica. Lucien Magne a proiectat clopotnita, inalta de 80 de metri si adapostind un clopot de 19 tone. Acest clopot, numit Savoyarde, printre cele mai mari din lume, a fost oferit bisericii de dioceza din Savoia. Pentru a ajunge la cele trei arcade ale intrarii in biserica se urca pe o scara monumentala. Deasupra intrarii se afla doua statui ecvestre reprezentând doua dintre cele mai iubite personalitati din istoria Frantei. Este vorba de regele Ludovic cel Sfânt si de Ioana d’Arc.

Interiorul este decorat cu statui si mozaicuri, toate in culori deschise, cel mai cunoscut fiind cel reprezentând cultul Sacré Coeur, adica infatisându-l pe Iisus cu inima stralucind si bratele intinse in semn de binecuvântare. Din biserica se poate intra dedesubt in cripta vasta si sobra, cu mai multe altare si impodobita cu statui ale sfintilor. Tot de aici se poate urca in cupola pentru a admira splendida panorama pâna la 50 kilometri distanta. La biserica se ajunge de la poalele colinei fie prin parcul terasat, strabatut de scari monumentale si inmiresmat de apa fântânilor, fie cu funicularul spatios care face doar câteva minute pâna sus, fie cu trenuletul care porneste de jos de la Moulin Rouge si trece prin labirintul de stradute incarcate de istorie. Exista si alte scari de piatra care serpuiesc prin parcul din jur, oferind o ascensiune placuta printre arbori si flori.

In apropierea Basilicii se afla biserica Saint-Pierre-de-Montmartre, una dintre cele mai vechi din Paris si spre dreapta vestita Place du Tertre, unde lucreaza si expun o multime de pictori portretisti si peisagisti. Nu departe se afla Spatiul Dalli iar in partea opusa Muzeul Montmartre. Exista, de asemenea, aici câteva cafenele celebre si vestitul cabaret „Le lapin agil”, dar totul traieste in umbra amintirii tuturor artistilor care au trecut pe aici si a vestitei bazilici unde rugaciunile se inalta spre cer zi si noapte.

Un covor rosu spuzit de stele si stelute...

La ceremonia de deschidere, covorul rosu al Festivalului a fost neincapator pentru multimea de stele si stelute prezente. Parca tot Hollywood-ul se mutase pe Croazeta. Nelipsiti au fost Woody Allen, Adrien Brody, Uma Thurman – acum si in calitate de membra a juriului la editia cu numarul 64 a prestigioasei manifestari – Owen Wilson, Salma Hayek, Elodie Bouchez, Antonio Banderas si sotia lui, Melanie Griffith, actrita chineza Gong Li, Claudia Cardinale, marea doamna a cinematografiei italiene, la bratul ministrului francez al Culturii, Frederic Mitterand, Faye Dunaway si, ultimul, dar nu in cele din urma, Robert De Niro, invitat sa prezideze competitia de lungmetraje, ca o recunoastere a uriasei contributii aduse fimului – el fiind invitat pe scena Festivalului de maestra de ceremonii, Melanie Laurent.

La celelalte categorii, presedintii juriului sunt Michel Gondry, la scurtmetraj, Emir Kusturica, la sectiunea Un certain regard si Bong Joon-Ho, la sectiunea Camera d’Or. Ne face placere sa consemnam ca regizorul roman Corneliu Porumboiu, o prezenta deja obisnuita la Cannes, dar care, de aceasta data, va fi membru al juriului ce va decerna Palme d’Or pentru scurtmetraj.

Printre prezentele exotice s-a numarat Lady Gaga, care a cantat si in cadrul unei emisiuni a televiziunii Canal Plus si, evident, n-a pierdut prilejul sa socheze, printr-o tinuta demna mai curand de balamuc decat de un eveniment monden. Parca spre a contrabalansa aceasta aparitie de cosmar, actrita chineza Fan Bing Bing a pasit, timida, pe covorul rosu, intr-o rochie eleganta si „cuminte”, dovedind ca frumusetea si distinctia nu au nimic de-a face cu fleicile de carne aruncate pe cap pe post de palarie...

Radu Mihaileanu, intr-o companie selecta

In competitia de acest an sunt prezente nume redutabile ale cinematografiei mondiale contemporane: Almodovar, Moretti, Sorrentino, Von Trier, Kaurismaki. Chiar daca nu participa la concurs, filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris, a fost prezentat chiar in ziua deschiderii festivalului si a cules ropote de aplauze. O asemenea companie nu poate fi, desigur, decat onoranta pentru compatriotul nostru, Radu Mihaileanu, regizorul roman fiind inscris in competitie cu filmul La Source des Femmes. De asemenea ovationat la scena deschisa a fost regizorul Bernardo Bertolucci, caruia i-a fost acordat, tot in cadrul ceremoniei de deschidere, un Palme d’Or onorific, fiind pentru prima oara cand acest premiu se acorda chiar in prima zi a festivalului. Printre peliculele aflate in concurs de numara La piel que habito, de Almodovar, Sleeping Beauty, a Juliei Leigh, The Tree of Life, regizat de Terrence Malick, Habemus Papam, a lui Nanni Moretti, This Must Be the Place, de Paolo Sorrentino, si fabuloasa Melancholia, a Lars Von Trier.

O figura frumoasa se asteapta sa faca „urmasul lui Kurosawa”, regizorul japonez Takashi Miike, cu Ichimei, tradus ca Hara-kiri: moartea unui samurai. La finalul competitiei va fi proiectat, in afara concursului, Les Biens-aimes, al regizorului Christophe Honore, unde o vom putea revedea pe vesnic tanara Catherine Deneuve. Filmul va rula dupa ce presedintele juriului, Robert de Niro, va anunta castigatorul prestigiosului Palme d’Or.

Cine va castiga: „Sleeping Beauty” sau „The Tree of Life”?

Unul dintre favoritele publicului este filmul Sleeping Beauty, in care frumusica Emily Browning joaca rolul unei prostituate cu un stil de lucru bizar si clienti dornici de senzatii tari. Interesant e faptul ca, la premiera acestei pelicule, nu protagonista ei a captat toate privirile, ci una dintre spectatoare: Jane Fonda. Veritabila legenda vie a cinematografiei americane, actrita a preferat o rochie semnata Emilio Pucci, care ii scotea in evidenta formele sculpturale. Toti cei prezenti au fost, pur si simplu, extaziati, de aceasta aparitie serafica, fiind de acord ca, la 73 de ani, reprezentanta dinastiei actoricesti Fonda arata mai bine decat multe actrite care n-au trecut de 40...

Discutii aprinse a generat prezentarea filmului Unlawful Killing, al regizorului Keith Allen. Interzis in Marea Britanie, lucru care n-a facut insa decat sa-i creasca serios cota, filmul prezinta o versiune diferita a accidentului dramatic in care si-a pierdut viata printesa Diana. Sponsorizat de miliardarul de origine araba Mohamed Al-Fayed, al carui fiu, Dodi, a murit de asemenea in acel accident, filmul afirma transant ca disparitia „printesei inimilor” ar fi fost nu o intamplare, ci o crima cu premeditare. In controversata pelicula, regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii este numita „un gangster cu coroana”, iar sotul ei, printul Phillip, „un psihopat”, care ar fi orchestrat aceasta conspiratie monstruoasa, din care au facut parte nu doar Coroana si serviciile secrete britanice, ci si legistii francezi si chiar guvernul de la Paris!

Trecand peste controverse si revenind la festivalul propriu-zis, sa incheiem spunand ca, potrivit ultimelor barfe din culise, filmul care a impresionat cel mai puternic juriul si care ar avea, deci, cele mai multe sanse sa obtina trofeul pus in joc, este The Tree of Life, unde Brad Pitt ofera o performanta actoriceasca de exceptie. Dar, ce va fi, vom vedea saptamana viitoare.

Cu toate ca nu este cea mai mare biserica din oras, dimensiunile ei sunt impresionante. Are o lungime de 108 metri, un transept de 39 metri, inaltimea boltelor de 29 de metri. Turnul din sud se inalta la 58 metri deasupra pamantului in vreme ce flesa din nord, inalta de 84 metri, a fost in intregime distrusa.

Basilica se ridica pe amplasamentul unui cimitir galo-roman, care adaposteste mormantul lui Saint-Denis, considerat primul episcop al Parisului, martirizat in jurul anului 250. Loc de pelerinaj, a fost construita in secolul al V-lea. In secolul al VII-lea Dagobert a contribuit din plin la infrumusetarea edificiului si aici a fost incoronat, in 754, Pepin cel Scurt. Biserica a devenit una dintre cele mai importante abatii benedictine din Evul Mediu si, din secolul al VI-lea, aici sunt inmormantati, intr-un numar impresionant, regii si reginele Frantei.

Edificiul, transformat pentru prima oara de carolingieni, a fost supus unei noi reconstructii in timpul lui Ludovic al VII-lea, la initiativa lui Surger, conducatorul spiritual al abatiei si ministru al regelui. Cu incepere din 1135 s-a reconstruit fatada apuseana ale carei trei portaluri impodobite cu 1140 de statui marcheaza debutul artei gotice.

Timpanul portalului central reprezinta Judecata de Apoi, cel din stanga supliciul Sfantului Denis si cel din dreapta ultima impartasanie. Au existat inca 20 de statui coloane care au fost distruse in timpul Revolutiei. Intre 1140-1144 au fost realizate ogivele permitand o deschidere mai ampla si a fost largit corul pentru a evita busculadele spre Sfintele Moaste. Edificiul a fost reconstruit dupa cele mai noi tehnici, vitraliile si mai ales cele doua circulare imense, rozetele, permitand o iluminare mai buna.

Intre 1231-1241 Pierre de Montreuil a realizat cele trei nave, transeptul si ferestrele inalte, dand basilicii aspectul actual. Restaurata in secolul al XIX-lea de Viollet-le-Duc, biserica a devenit si catedrala in 1966, respectiv sediu al episcopiei din dioceza.

De-a lungul anilor basilica a avut destinul strans legat de cel al regalitatii. Aici au fost inmormantati 42 de regi, 32 regine, 63 printi si printese si 10 persoane politice importante. De fapt, asezamantul este impartit in doua parti distincte. Prima este un loc de inchinaciune in care, intr-o absida sunt expuse si cateva mantii si coroane regale, iar a doua este un veritabil cimitir aflat in spatele unui grilaj metalic.

Printre mormintele de aici remarcabil este cel al lui Henric al II-lea si al Catherinei de Medicis, o lucrare monumentala realizata intre 1560-1573, din materiale de culori diferite, impodobita cu ingeri, opera a sculptorului Germain Pilon.

Multe morminte ni-i infatiseaza pe regi alaturi de familiile lor si, in 1830 a fost ridicata o statuie reprezentandu-i pe Ludovic al XVI-lea si Maria Antoinetta rugandu-se. Statuia a fost comandata de Ludovic al XVIII-lea cu ocazia aducerii in basilica a ramasitelor pamantesti intr-un cavou special amenajat in 1824.

Multimea monumentelor funerare, marile compozitii sculpturale constituie o colectie unica, asociind arta cu credinta in cele vesnice.

La 7 august 1960 tara isi declara independenta si urmeaza o perioada de echilibru economic si prosperitate. Capitala a fost mutata in 1983 la Yamonssoukro, dar Abidjan a ramas sediul guvernului, centrul afacerilor si cel mai mare port din Africa de Vest francofona. Orasul, cu circa trei milioane de locuitori este numit de localnici „Perla din laguna” pentru ca este asezat pe malurile lagunei Ebrie. O limba de pamant, Vridi Plage, o apara de apele involburate ale Oceanului.

In oras exista deopotriva cartiere elegante cum sunt Plateau si Cocody dar si unele saracacioase ca Treichville si Marcory. Cea mai sofisticata zona, Plateau, este strabatuta de bulevarde largi umbrite de arbori impunatori iar cladirile moderne, zgarie-norii, sunt sedii ale bancilor si marilor companii. Cei care au norocul sa lucreze aici pot fi vazuti in timpul pauzei de masa in parcuri din zona, in umbra teraselor. Pretutindeni intalnesti si buticuri cu marfuri frantuzesti, pe langa supermagazinele cu produse de tot felul.

Orasul se mandreste cu aeroportul international, servind si Burkina Faso si Mali, cu Universitatea si mai ale cu Muzeul de etnografie cu importante exponate ale artei negre. Impunatoare este de asemenea Catedrala Sfantul Paul, sfintita de insusi Papa in 1985. Arhitectura ei se potriveste perfect cu stilul modern al cladirilor din jur. Din turnul ei cu ceas poti admira panorama intregului cartier. Doua poduri fac legatura intre Plateau si Petit Bassam, insula din laguna pe care se afla cartierele Treichville si Marcory. Aici se muta in timpul noptii viata orasului. In Treichville se afla si gara ridicata in 1904. La vremea respectiva aici era doar un mic sat pescaresc. Gara a dat un impuls nou orasului, o serie de activitati fiind grupate in jurul ei. De asemenea o contributie importanta in acest sens a avut-o Canalul Vridi, legand laguna de ocean, construit in 1954.

Ziua si noaptea stradutele inguste, dar curate, si chiar moderne, din Treichville sunt strabatute de o multime de oameni atrasi de cluburile de noapte si de restaurantele ieftine si chiar de multimea tarabelor care expun tot felul de obiecte confectionate de mesterii locali dar si aduse din Occident. La circa 3 kilometri nord-vest de oras se afla Parcul National Banco. Suprafata sa de peste 3000 de hectare este acoperit in cea mai mare parte de padure tropicala, cu arbori uriasi. Aici traiesc mici mamifere carnivore, inrudite cu veveritele, capre de tufis, antilope de padure si chiar maimute. Ele sunt in mediul lor natural si au putine contacte cu oamenii.

Intre Abidjan si parc curge raul Banco, pe malurile caruia, in fiecare zi 350-450 de persoane spala hainele celor care traiesc in suburbii. Este o adevarata „spalatorie” in aer liber in care muncitorii reprezinta o mica parte din cei veniti aici din tarile sarace in speranta unei vieti mai bune. De fapt doua treimi din locuitorii orasului traiesc in cartiere insalubre unde bolile se raspandesc cu usurinta. In ciuda acestui aspect dramatic, orasul duce o tumultoasa viata culturala, prezervand valorile africane, iar podurile sale par sa lege doua lumi care se completeaza reciproc.

Muzeul este gazduit in palatul Villeneuve – Martignan, edificiu construit intre 1741-1754 de Jean-Baptiste Franque, cu un elegant gard din fier forjat, executat in 1886, de mesterul local Noël Biret. Acest gard inchide curtea palatului. Gradina, cu statuile inteligent plasate, plina de flori si verdeata, pare a fi un loc indragit de paunii care se plimba in libertate. Inca din 1837 a fost sincer admirata de Stendhal, care a mentionat-o in lucrarea sa „Memoriile unui turist” comparand-o, pentru calmul pe care il degaja, cu gradinile frumoaselor biserici italiene.

Vasta si somptuoasa constructie, adapostind colectiile muzeului, poarta numele fondatorului acestui asezamant de cultura, Esprit-Claude Calvet, profesor la Facultatea de Medicina din Avignon, arheolog si bibliofil. La moartea sa, la 25 iulie 1810, a lasat orasului imensa biblioteca, impreuna cu toate colectiile sale artistice si fondurile necesare crearii unui muzeu. Acestui nucleu i s-au adaugat alte donatii, cele mai importante fiind exponatele grecesti din marmura ale familiei Nani si obiectele din fier forjat din colectia Biret, considerate cele mai frumoase din Franta dupa cele de la Rouen.

Cladirea a apartinut initial lui Joseph-Ignace de Villeneuve, marchiz de Martignan, dar, dupa moartea sa, mostenitorii au vandut-o statului, care in 1833 a deschis aici muzeul, creat la 9 aprilie 1811, prin Decret Imperial. In salile palatului, sculpturile alterneaza in mod agreabil cu tablourile expuse. Sunt reprezentate toate secolele de pictura franceza si avignoneza din secolele XIV-XX. La loc de mare cinste se afla operele lui Joseph Vernet dintre care se remarca „Furtuna”, incarcata de dramatism si „Intoarcerea in port”, emanand o seninatate unica datorita combinatiei de culori.

Arta flamanda este reprezentata printre altele de o pictura care fusese atribuita lui Brueghel cel Batran, reprezentand „Chermesa la Hoboken”. Dupa studii indelungate, cercetatorii au stabilit insa ca lucrarea apartine de fapt unuia dintre ucenicii sai, asemenea altora expuse in aripa stanga a parterului. Una dintre lucrarile de arta franceza din secolul al XIX-lea, purtand semnatura lui Jacques-Louis David, este intitulata „Moartea Barei” si reinvie traditia nudului feminin, tratat intr-o maniera clasica, dar in acelasi timp emanand o sensibilitate romantica.

Pe langa colectiile de arta, muzeul mai contine exponate apartinand vremurilor indepartate ale istoriei umane. Printre acestea se numara „mormantul neolitic” si mai ales celebra stela de la Rocher, descoperita in gradina Domului in 1960 si rasturnand teoriile general admise pana atunci privitoare la originea Avignonului. Se credea astfel ca triburile antice se stabilisera pe aceste inaltimi bine protejate si se succedasera pur si simplu fara a da nastere vreunei forme de civilizatie. Stela respectiva a dus insa la o alta concluzie. Datorita particularitatilor sale s-a putut conchide ca locuitorii stravechiului Avenio au fost in realitate nu doar mult mai numerosi decat se credea, ci si mult mai evoluati in manifestarile lor.