Codreanu/Miscarea Legionara[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  CODREANU-
Atunci cînd ploua în suflet, nu-i niciodata senin afara, iar cînd e senin în suflet, nu ploua afara niciodata.
=====
Zelea
Mihai
Theodor

Rebeliunea legionară, văzută din cabinetul lui Antonescu
"Am 79 de ani. Pot muri în orice zi" - scria, la 13 aprilie 1973, colonelul în rezerva Gallin Radu-Stefan. Acesta era unul dintre motivele care îl determinasera sa astearna pe hârtie, cu grija pentru amanunt, propriile marturisiri asupra evenimentelor pe care le traise, zi de zi, în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare, alaturi de generalul Ion Antonescu, conducatorul statului. Si colonelul Radu-Stefan Gallin continua astfel însemnarile sale: "...Caci am datoria sfânta fata de tara si istorie sa comunic poporului meu si istoriei aceste adevaruri, pe care le însir aici, fiind singurul martor din lume care le detine pentru ca nici o alta persoana nu a avut posibilitatea sa ia act de ele în afara de mine. Daca as muri, s-ar îngropa cu mine si as ramâne în mormânt cu constiinta încarcata, ca mi-am tradat eu însumi onoarea patriei mele. Nu pot muri înainte de a împartasi istoriei, lumii, poporului român si celui german adevarul pe care îl contin aceste file, adevar care pâna azi nu a fost cunoscut" La peste trei decenii de când au fost scrise, scoatem acum la lumina zilei aceste însemnari, convinsi fiind ca ele vor servi - asa cum dorea autorul lor - "istoriei, lumii, poporului român si celui german".


Cine este colonelul Gallin?
O spune chiar el: "Sunt interpretul oficial pentru limba germana al lui I. Antonescu la absolut toate convorbirile lui, duse cu partenerii sai germani, în decursul acelor zile de restriste pentru poporul român. Mai am o alta calitate unica: am fost si sunt si azi unicul martor ocular si auditiv, fara alta asistenta, care a luat parte nu numai ca interpret, ci si ca parte activa, la toate aceste discutii cu toti acesti (colonelul Gallin se refera la oficialitatile germane - n.n.), care sarisera în bloc, ca un singur om, oferindu-i (generalului Ion Antonescu - n.n.) ".
Acesti "prieteni" - arata colonelul Gallin - "observând descumpanirea lui Antonescu, explicabila din cauza situatiei în care se gasea, dezinformare totala, izolat complet, dezarmat total, lasat în dezastru fara sfatuitor decât interpretul sau, hartuit ca un lup de o pleiada de care, având misiunea de a-l demoraliza si descumpani pâna la prabusire morala, îi prezentasera oferta , de sute de ori invocata, în favoarea lui Horia Sima. Toti acestia, fara exceptie, etalau aceeasi conditie, care-l dusese pe I. Antonescu aproape la disperare. Sistem de macerare morala si deprimare totala" - conchide colonelul Gallin.
Autorul însemnarilor nu este un partizan al lui Ion Antonescu: "Nu am fost niciodata tributar privirii fascinante a generalului (...), privire care te tulbura si înfricosa - marturiseste el. (...) Nu am fost niciodata prins în mrejele generalului Antonescu, ci l-am privit întotdeauna cu ochi deschisi si critic".
Cum a ajuns translatorul lui Antonescu
Cum a ajuns în anturajul conducatorului statului? Prin detasare "din oficiu", contrar dorintei sale: "Am iesit la raportul ministrului de Razboi, gen. Pantazi si i-am cerut revocarea acestei detasari pe motivul ca împartasesc alte pareri politice si îmi vine greu sa lucrez în contra convingerilor mele. Pantazi mi-a raspuns raspicat: . În fata acestui argument nu-mi ramase decât sa-i raspund: si m-am prezentat la Presedintia Consiliului de Ministri pentru a-mi lua în primire noul post. (...) Azi, însa, îi sunt recunoscator generalului Pantazi pentru acest raspuns scurt, militaresc, caci numai el mi-a dat ocazia sa-mi servesc tara asa cum am facut-o, ceea ce nu as fi putut face daca nu eram la Presedintie".
Chiar daca nu a împartasit politica sefului statului, "din primul si pâna în ultimul moment al colaborarii" cu acesta, colonelul Gallin arata ca daca ar fi fost pus sa aleaga între Ion Antonescu si Horia Sima, alegerea lui ar fi fost, fara ezitare, în favoarea lui Ion Antonescu "din multe considerente". Unul dintre acestea, pe care ni-l împartaseste în însemnarile sale, consta în faptul ca actul de la 23 august 1944 nu ar fi fost posibil în cazul în care în fruntea guvernului s-ar fi aflat Horia Sima: "Cu Horia Sima în fruntea guvernului, posturile cheie ale tarii ar fi fost de la început cedate unor Gauleiteri si Sturmführeri, iar apararea interioara a tarii ar fi fost cedata Wehrmacht-ului, SS, în timp ce tot tineretul român ar fi sângerat ca (!) carne de tun la Stalingrad sau în Caucaz. O reactie pe masura necesitatii tarii (...) nu ar fi fost posibila" în aceste conditii.


Ion Antonescu: un portret
Timp de patru ani, colonelul Gallin a lucrat în preajma lui Ion Antonescu, "acest om cu o mâna de fier, cu o vointa de otel". A ajuns astfel sa-l cunoasca foarte bine pe cel caruia îi era subaltern. Iar în zilele rebeliunii legionare s-a aflat alaturi de conducatorul statului, în cladirea Presedintiei Consiliului de Ministri, ceas de ceas, i-a cunoscut preocuparile, dilemele, zbuciumul interior, temerile, iar uneori - spune Gallin - chiar l-a încurajat, fiindu-i sfatuitor si ajutor în izolarea în care seful guvernului s-a aflat în acele momente, parasit de toti.
Iata portretul facut de colonelul Gallin lui Ion Antonescu în ianuarie 1941, în zilele rebeliunii. "L-am vazut atunci darâmat si în mizerie morala. A fost parasit si de primul sau sfetnic de atunci, gen. Steflea, caci nimeni nu mai cuteza sa-si ia raspunderea situatiei. Cabinetele sale, inaccesibile fara un prealabil ceremonial, erau acum deschise, dar nu mai intra nimeni prin usa cabinetului sau. Singurul obligat sa împarta în aceste momente critice aerul cu el eram eu, deoarece întâmplarea ma facuse interpretul sau pentru limba germana, si vizitele nemtilor pentru a-i oferi nu se mai terminau. Clodius iesea si intra Steltzer. Si daca iesea Steltzer, intra Neunbacher sau gen. Hansen sau consilierul Klugckist sau alta persoana din legatie sau un oficial sosit cu un Messerschmidt din Berlin. Eu trebuia sa fiu totdeauna prezent, dar n-am fost niciodata un manechin - mai ales în atmosfera de deruta care se instaura -, ci am cautat sa profit de ocazie pentru a-mi ajuta tara si sa întretin moralul lui Antonescu. L-am vazut pe Ion Antonescu asa cum era, gol: si Antonescu pentru mine devenise om, pe care l-am cunoscut în postura aceasta, poate eu singur, din toata pleiada Presedintiei. Antonescu pierduse atunci, pentru mine, orice putere hipnotica din privirea sa fascinanta. Pentru mine devenise om ca orice om, cu slabiciunile sale...".
Audientele acordate unor oficiali germani aflati în tara noastra, care se succedau una dupa alta, din ora în ora, practic fara întrerupere, l-au uzat vertiginos pe conducatorul statului, care nu a mai avut timpul necesar pentru reculegere. "Atunci - spune colonelul Gallin - mi-am asumat dreptul de a actiona, de a interveni activ în discutie si, prin apararea lui Antonescu, sa apar viitorul tarii. Moralul sau trebuia întretinut, asigurat mereu pentru a contracara actiunea de distrugere morala (...). L-am vazut pe Antonescu demoralizat si l-am ajutat. Pe atunci reprezenta tara si nu se punea chestiunea înlocuirii sale cu generalul Mihail sau Tenescu sau cu alt patriot, ci cu Horia Sima, un dezastru pentru tara".
Autorul considera ca aceste solicitari de audiente din partea oficialilor germani - diplomati si militari - au reprezentat o tactica a acestora pentru a-l obosi, a-l epuiza nervos si a-i scadea puterea de rezistenta conducatorului statului român în fata exigentelor lor.
"Legionarii n-au fost decât servitorii..."
Cercetarile istoricilor români si straini au stabilit ca, în confruntarea Antonescu - legionari, centrele de putere de la Berlin au fost împartite. La început s-a sperat într-o împacare a lor, pentru ca în final Hitler sa decida: Germania îl sprijina pe generalul Antonescu, comandantul armatei române, de care cel de-al treilea Reich avea nevoie. Antonescu era omul capabil sa asigure stabilitatea economiei românesti de care, de asemenea, Germania avea nevoie; si, nu în ultimul rând, conducatorul statului putea sa asigure linistea si ordinea în tara, de care, de asemenea, Reichul avea nevoie pentru punerea în practica a planurilor sale de viitor în regiune.
Pe baza impresiilor câstigate în zilele rebeliunii, la locul sau de observatie pe care îl avea la Presedintia Consiliului de Ministri - fara a cunoaste ansamblul situatiei din tara, fara a mai vorbi de ceea ce se întâmpla la Berlin - colonelul Gallin considera ca ne aflam în fata unui act de tradare a lui Hitler si a Germaniei fata de un aliat: Ion Antonescu si România. Din discutiile pe care Antonescu le-a avut în zilele rebeliunii cu oficialii germani, din "scenele dramatice" la care a asistat, colonelul Gallin a capatat convingerea ca Hitler nu l-a sustinut pe Antonescu "nici o clipa", deoarece "interesele Germaniei îl cereau pe Horia Sima" în fruntea guvernului român. Nu ne vom referi la argumentele aduse în discutie de colonelul Galllin, desprinse din dramatismul acelor zile si din interpretarile date de el celor întâmplate la Presedintia Consiliului de Ministri, dar vom reproduce concluzia acestuia: "Aceasta nu a fost deci o rebeliune legionara clasica, ci o manifestare interna [a unuis act premeditat de tradare externa a întregului regim nazist fata de aliatul sau: Tara Româneasca. Legionarii nu au fost decât servitorii (Sklavenvolk) care trebuiau sa scoata castanele din foc pentru Hitler".
Presedintia - fara aparare
Asupra celor întâmplate în zilele de 21-23 ianuarie 1941 în Palatul Presedintiei Consiliului de Ministri, colonelul Gallin ne furnizeaza informatii deosebit de interesante. De nenumarate ori el insista asupra veridicitatii si exactitatii relatarilor sale. Mai mult, indica un numar de sapte persoane care ar fi putut, atunci, în 1973, depune marturie asupra autenticitatii spuselor sale, unele dintre acestea aflate ele însele în cladirea Guvernului în zilele rebeliunii, precum Emanoil Vidrascu, director la Presedintie, fosta sa secretara, fostul sau sofer, Faget ("confident si om de încredere") si plutonierul de jandarmi Rostogol, motociclist pe care l-a folosit drept curier.
În momentul declansarii rebeliunii, în Palatul Presedintiei Consiliului de Ministri din Piata Victoriei, unde conducatorul statului îsi instalase unul din domiciliile sale, fortele de aparare erau extrem de reduse. Era vorba doar de o garda de onoare, compusa din 10-12 jandarmi, dotata cu doua mitraliere de parada, fara munitii, deci în imposibilitatea de a actiona. În acelasi timp, în Bucuresti nu exista nici o unitate de infanterie la care s-ar fi putut apela în caz de pericol, ci numai un divizion de artilerie din Regimentul 2 artilerie grea (dotat cu tunuri Krupp de calibrul 150 mm), la Cazarma Malmaison, aflat sub comanda locotenent-colonelului Mihail Zlotescu (prieten cu colonelul Gallin, ajuns general si indicat de cel dintâi printre cele sapte persoane ce puteau depune marturie cu privire la veridicitatea afirmatiilor sale).
Aceste forte - arata colonelul Gallin - erau total insuficiente pentru a asigura apararea celor aflati în cladirea Presedintiei: "Artileria grea (...) e incapabila în razboiul corp la corp cu infanteria, deci se parea ca nu va conta. Politia fraterniza cu legionarii, trebuind sa fie considerata cel putin inexistenta. Presedintia si Antonescu erau deci lipsiti cu totul de aparare si noi toti, care ne gaseam în localul Presedintiei, am fi putut fi ridicati si facuti inofensivi, fara prea mari dificultati".
Autorul marturisirilor considera ca germanii - care stiau capacitatea de aparare a Presedintiei - nu au apelat la forta pentru îndepartarea lui Ion Antonescu de la putere, fiindca voiau ca, printr-o politica de intimidare, sa-l determine pe acesta sa paraseasca singur puterea. Ei nu acordau lui Ion Antonescu nici o posibilitate de reactie în fata presiunii celor 8.000 de legionari ce blocasera Presedintia si îl izolasera pe Antonescu. Totodata, germanii, prin tactica adoptata, au vrut "sa câstige timp pentru înarmarea legionarilor, prin introducerea în tara a armamentului necesar, prin cisterne goale sosite pentru încarcare cu benzina. Transportul sosise, într-adevar, pe adresa misiunii militare germane, dar tardiv, dupa ce rebeliunea fusese înfrânta, si a fost capturat de armata noastra".
Rebeliunea
Sa-i dam cuvântul colonelului Gallin pentru a prezenta debutul evenimentelor:
"Rebeliunea începuse printr-un act demonstrativ al vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Horia Sima, care - fara nici o explicatie, nici un preaviz - absentase de la Presedintia Consiliului de Ministri. Nimeni nu cunostea motivul, dar toate apelurile telefonice au ramas fara raspuns si acasa nu a fost gasit nici el si nici vreo indicatie unde s-ar gasi. Era clar: absenta sa era deliberata, dar nimeni nu banuia motivul. Tacere totala.
În a treia zi, însa, lucrurile începura sa se lamureasca. Pâna atunci nici o masura de siguranta. Serviciul de informatii a clacat, dar un ostas a fost ars de viu, altii împuscati pe strada, un ofiter din anturajul lui Antonescu a fost prins si tinut sechestrat; autori: legionarii! Sediul legionar din str. Roma si intrarea spre strada Roma - blocate si baricadate. Toate acestea erau semnele unei pregatiri pentru o actiune de lupta în contra regimului Antonescu, si Horia Sima nu era strain de aceasta.
Aceasta actiune trebuie pusa în contul reactiunii slabe afisate cu ocazia asasinarii în masa a zeci de detinuti la Jilava si cu ocazia asasinarii bestiale a lui Iorga si Madgearu, fapte care, practic, ramasesera fara reactiune eficienta".
În ciuda celor întâmplate pâna atunci - arata colonelul Gallin -, Antonescu nu sesizase "pericolul iminent, cu implicatiile sale posibile" si nu luase în cele trei zile "nici o masura de punere în garda sau chemare la ordine".
"În a treia zi (de la "disparitia" vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Horia Sima - n.n.) au aparut coloane masive de legionari pe ambele flancuri ale Presedintiei, adica pe strada Paris si soseaua Stefan cel Mare, ale caror capete de coloane ajunsesera pâna în Piata Victoriei si blocasera intrarile si iesirile din Palatul Presedintiei. Personalul a fost blocat în interior si, practic, izolat. Antonescu aduse trei tanchete în Piata Victoriei, în fata Presedintiei, care deblocasera fara lupta, prin prezenta lor, intrarile si iesirile. Apoi, Antonescu daduse ordinul - dupa ce legionarii ocupasera pe neasteptate si fara lupta cazarma politiei, vecina cu Palatul Presedintiei - ca una din tanchete sa intre în incinta cazarmii si sa ceara capitularea legionarilor. Tancheta a fost însa capturata si asezata la poarta de intrare, blocând astfel orice posibilitate de patrundere în incinta. Stupefactie!
În Presedintie parvenisera între timp zvonuri neconfirmate, dar ulterior dovedite ca reale, ca Posta si Prefectura de Politie au fost ocupate în a patra zi de legionari prin asalt, dar fara lupta. Asta nu se stia înca la Presedintie. Serviciul de informatii era inexistent, izolare totala, lipsa de aparare, de reactie, paralizata nu numai actiunea, ci si creierele; deruta, surpriza totala de la Comandamentul Suprem al armatei române, constituita din generalul Antonescu si seful sau de Stat - Major si de cabinet - militar, generalul Steflea, facusera ca cu totii sa uite ca mai exista telefonul. Alte zvonuri lansate de oamenii din Presedintie ramasi fideli lui Horia Sima, care s-au dovedit ulterior a fi neadevarate, [arataus ca comandantii de divizie din Ploiesti si Brasov s-ar fi aliat cu miscarea legionara si ar fi fost în mars spre Bucuresti pentru a forta abdicarea lui Antonescu, ca si zvonul ca toata armata trecuse de partea legionarilor, contribuiau la crearea unei derute totale. Nimeni nu stia adevarul".
Deruta a fost pe masura surprizei. Antonescu nu a fost ajutat de nici unul dintre colaboratorii sai "calificati", nici chiar de generalul Steflea. Acesta - arata colonelul Gallin-, asemenea celorlalti colaboratori ai sai, în situatia de dezorientare creata si "a dispozitiei tragice" a lui Antonescu, au evitat sa ia contact cu el. De altfel, nici nu ar fi avut posibilitatea sa ajunga la conducatorul statului, acesta "fiind ocupat tot timpul, aproape fara întrerupere", cu audierile germanilor veniti sa-si ofere "bunele oficii". "Eu singur, interpretul sau, de care avea nevoie, eram obligat sa stau în permanenta în anturajul sau" - conchide colonelul Gallin.
Generalul Hansen, la Presedintie
Printre cei care se prezinta în audienta la Ion Antonescu este si generalul Hansen, seful misiunii militare germane în România, venit "grabit" la Presedintie pentru a oferi si el generalului Ion Antonescu "bunele sale oficii", garantându-i acestuia "integritatea fizica, conditionata de invariabila si neînlaturabila abdicare ca sef al guvernului român, pentru a evita un razboi civil, pe care Hitler nu voia sa-l admita în momentele de fata, înaintea razboiului cu URSS".
Cunoscând precaritatea situatiei în care se afla Antonescu, generalul Hansen - arata colonelul Gallin - aprecia ca "debarcarea" conducatorului statului era "doar o chestiune de ore si nu de zile", dar ea trebuia sa fie facuta "cu menajamente" si cu "crutarea vietii sale".
Dar nu numai generalul Hansen credea ca prezenta lui Antonescu în fruntea guvernului român era o chestiune de ore. Spune colonelul Gallin în marturisirile sale: "Toti erau încredintati ca Antonescu îsi traieste ultimele ceasuri ale grandoarei sale si s-au izolat, în disperare, în cabinetele lor. Sobolanii parasesc primii vaporul".
O convorbire telefonica ce nu a avut loc
În cea de-a cincea zi a absentei lui Horia Sima de la Presedintie, colonelul Gallin, pentru a rupe izolarea si lipsa de informatii asupra celor ce se întâmplau în tara ("pentru a obtine o cât de sumara informare asupra evenimentelor din provincie") si din proprie initiativa ("fara nici un ordin") a cerut centralei telefonice a Capitalei legatura cu cazarma Malmaison din Bucuresti si cu comandamentele militare din Brasov si Ploiesti. A întreprins acest pas - dupa cum singur recunoaste - fiindca "mi-am dat seama ca se pregatea o lupta, asupra careia îmi lipseau orice elemente informative".
Discutia care a avut loc este astfel prezentata de colonelul Gallin:
"- Hallo, centrala!
- Da, centrala.
- Aici colonelul Gallin. Va rog mult, deomnisoara, dati-mi urgent legatura cu colonelul Zlotescu, cazarma Malmaison, Regimentul 2 artilerie.
- Imediat, domnule colonel...
O întrerupere. Dar telefonista, desigur impresionata de evenimentele ce se petreceau în acest moment la Palatul Telefoanelor - cred ca intentionat, pentru a-mi da ocazia sa receptionez acele evenimente de acolo - a lasat receptorul deschis, îndreptat catre interlocutorul ei, care intervenise pe neasteptate. Vorbea acum o voce barbateasca, grava, ca din departare, si necunoscuta mie:
- Cine e la telefon, domnisoara?
- Colonelul Gallin, de la Presedintie.
- Comunica-i ca telefoanele sunt deranjate si nu se va putea vorbi doua zile.
- Am înteles.
Si domnisoara îmi comunica dispozitiunea primita. Eram stupefiat, caci pâna la ora aceea nu aveam certitudinea ca institutiile oficiale, inclusiv Palatul Telefoanelor, erau ocupate de legionari. Asta agrava situatia".
Colonelul Gallin i-a comunicat generalului Antonescu constatarea facuta. Imediat, acesta a dispus deplasarea unui ofiter, cu motocicleta, la Ploiesti, pentru a se informa asupra situatiei de acolo si a transmite generalului de divizie Dascalescu - "daca aceasta mai era oportun" - ordinul de a deplasa imediat, în mars fortat, spre Bucuresti, un regiment de infanterie, care sa se puna la dispozitia conducatorului statului.
Curierul a putut ajunge la destinatie pentru ca legionarii facusera "marea greseala strategica" de a lasa soseaua Bucuresti - Ploiesti neocupata. Din aceasta greseala a legionarilor colonelul Gallin a tras trei concluzii logice: a) organizatorii rebeliunii scontau pe un succes fulgerator, "de ore, nu de zile"; b) fie ca provincia era de partea rebelilor si blocarea soselelor spre nord era inutila; c) fie ca, dimpotriva, rebeliunea avea un caracter local (Bucuresti), legionarii ocupând doar puncte strategice din Capitala, fara sa dea importanta cailor de comunicatie; în aceasta ultima ipoteza, nu se punea problema unui razboi civil.
Plecând de la aceasta ultima ipoteza, care s-a dovedit exacta, colonelul Gallin, din initiativa proprie, a trimis un agent la colonelul Zlotescu, comandantul divizionului de artilerie grea de la Malmaison, singura trupa existenta în Capitala, cu ordinul de a pune imediat divizionul în mars, echipat de razboi si cu munitii "câte putea lua", pentru a ocupa pozitie de lupta în Piata Victoriei. Misiunea: "apararea Presedintiei, împreuna cu tanchetele ramase si organizarea apararii apropiate".
"Stiam - scrie colonelul Gallin - ca piesele de artilerie grea de 150 mm nu pot solutiona un atac de infanterie corp la corp, dar mi-am dat seama ca efectul moral spectaculos al punerii lor în bataie va actiona înviorator pentru moralul oamenilor din Presedintie, iar pe de alta parte va arata legionarilor clar hotarârea lui Antonescu de a nu ceda presiunii, ci va lupta. Pentru Antonescu aceasta angajare la lupta prin aducerea pe câmpul de lupta a unor mijloace grele de lupta însemna hotarârea consumata de a accepta un razboi civil. Pentru interventionistii ce oferisera bunele lor oficii însemna un avertisment, cel putin, si o demonstratie: ".
Atitudinea lui Hansen
Daca situatia din Bucuresti era cât de cât cunoscuta în Palatul Presedintiei, cea din tara ramânea în continuare absolut necunoscuta. Si ea - cum spune colonelul Gallin - constituia "cheia problemei". De aceea, dupa ce prima încercare de a stabili contacte telefonice cu diviziile din Brasov si Ploiesti se încheiase cu un insucces, colonelul Gallin a facut o noua tentativa în acest scop. Cum? Sa-l lasam sa povesteasca:
"(...) Mi-am adus aminte ca generalul Hansen dispunea de o retea telefonica germana, independenta de a noastra, cu toata tara. (...) Am hotarât sa ma adresez personal lui si l-am chemat la telefon (Hansen avea un fir direct si cu cabinetul meu, nu prin centrala telefonica)".
Între cei doi a avut loc urmatorul dialog:
"- Allo, dl general?
- Da, eu.
- Aici colonelul Gallin (formule de politete etc., apoi:) D-le general, am o foarte mare rugaminte. Centrala noastra telefonica e deranjata si am o convorbire extrem de importanta operativa cu comandamentul Ploiesti si Brasov. Va rog sa aveti amabilitatea de a ne pune firul Dvs. personal la dispozitie.
- Desigur, d-le colonel, cu placere. Va rog însa sa asteptati doar zece minute. Dureaza.
Trecuse o jumatate de ora, de la gen. Hansen nici o chemare.
Am revenit.
- D-le general, mi-ati promis o convorbire telefonica. E foarte urgenta.
- Nu ati primit înca legatura? A, voi dispune din nou sa vi se dea imediat legatura. Regret mult întârzierea.
- Va multumesc, d-le general. Astept.
Trecusera înca trei sferturi de ora. Eu eram ocupat cu o audienta. Apoi am revenit din nou.
- D-le general. Au trecut aproape doua ore si nu mi s-a dat Ploiestiul. Va rog, e foarte, foarte urgent.
Am pretextat, ca sa dau cererii mele tarie, ca vorbesc în numele generalului Antonescu.
- D-le colonel, va dau pe seful centralei mele, care are ordinul meu.
- Va multumesc, d-le general".
A urmat apoi o scurta convorbire între colonelul Gallin si seful centralei germane:
"- Aici capitanul X, seful telefoanelor germane. Cu ce va pot servi?
- Aici colonelul Gallin. Aveti dispozitia d-lui general Hansen de a ma lega cu Comandamentul român din Ploiesti. Va rog legatura. Astept.
- D-le colonel, regret foarte mult, sunt dezolat. D-l general mi-a dat dispozitiuni, dar nu stia ca am de transmis dispozitiuni urgente operative, care nu pot suferi amânari. Nu va pot da legatura.
Am închis consternat telefonul" - scrie colonelul Gallin în însemnarile sale.
Din comportamentul generalului Hansen, colonelul Gallin a tras doua concluzii. Prima: generalul Hansen era de partea rebelilor si, mai mult, acesta chiar ar fi condus "actiunea de tradare". A doua concluzie: refuzul de a da legatura cu comandamentul militar din Ploiesti arata ca "provincia este cu Antonescu, nu cu Horia Sima". Pentru ca daca divizia din Ploiesti ar fi fost de partea lui Horia Sima, Hansen ar fi avut tot interesul sa mijloceasca legatura cu acesta, pentru ca generalul Ion Antonescu sa realizeze ca este izolat, fara posibilitatea de a primi un ajutor si, astfel, sa-l oblige sa demisioneze.
Sub impresia puternica a atitudinii generalului Hansen, colonelul Gallin raporteaza generalului Steflea cele întâmplate, precum si concluziile pe care el le trasese pe baza acestora. "Eu - i-a spus generalul Steflea - nu comunic asa ceva d-lui general Antonescu. Spune-i D-ta personal daca crezi asta".
Surescitat, colonelul Gallin se îndreapta spre cabinetul conducatorului statului si intra la acesta "fara nici un protocol". Scena care a urmat este astfel prezentata de colonelul Gallin:
"- D-le general, Hitler va înseala. E un tradator al cauzei românesti.
- Cum îti permiti sa afirmi asa ceva? Da-mi dovezi!
În acest moment se auzea de pe Piata Victoriei un huruit ca de tancuri grele. Antonescu, speriat, sarise la fereastra.
- Colonele, ce este asta?
- Linistiti-va, domnule general, e artileria care pune în baterie contra legionarilor.
- Cine a dat ordin?
- Eu, d-le general...
- Îti multumesc, Gallin.
Am revenit apoi la raportul meu:
- Mi-ati cerut dovezi.
I-am relatat comunicarea telefonica cu Hansen si cu capitanul german, adaugând si interpretarea ce i-am dat acestui eveniment. Enervat, Antonescu a sarit de pe scaun si mi-a spus:
- Cheama-l imediat pe Hansen la mine.
Se întunecase. L-am chemat pe Hansen si a avut loc o discutie istorica - dramatica între el si Antonescu, pe care i-am tradus-o lui Hansen fara menajamente. Antonescu îi spuse direct si fara nici o introducere:
- Hitler si d-ta sunteti niste tradatori. Eu v-am întâmpinat cu toata sinceritatea si încrederea si Dvs. organizati rebeliuni împotriva mea.
Hansen palise, se facuse alb ca varul. (...) Parasi Presedintia cu coada între picioare si, iesind din cabinetul lui Antonescu, îmi spuse:
- D-l general Antonescu crede ca noi am organizat rebeliunea, dar asta este îngrozitor. [...s
- Dar asa se pare, d-le general".
Generalul Hansen a informat permanent Berlinul despre evolutia situatiei din România în zilele rebeliunii. Sa mentionam însa ca în toate telegramele transmise el nu aminteste nimic de faptul ca Antonescu l-ar fi facut pe Hitler si pe el "tradatori" sau, cel putin, ca Antonescu ar fi avut o atitudine critica fata de pozitia guvernului german. Dar ne întrebam: avea el interesul sa prezinte, în toata duritatea sa, convorbirea cu generalul Ion Antonescu? Si nu ne putem reprima o alta întrebare: sa dam atunci crezare celor scrise de colonelul Gallin?
Decizia
Colonelul Gallin: "Atitudinea violenta a lui Antonescu si punerea în bataie a divizionului de artilerie în prezenta sa îl impresionasera (pe generalul Hansen - n.n.), caci a constatat intentia lui Antonescu de a lupta. desigur, aflase între timp si din Ploiesti de pregatirile de plecare spre Bucuresti a Regimentului 32 infanterie si, deci, alarmarea armatei si tarii, dându-si seama ca razboiul civil devenise iminent, dar acum inegal si în defavoarea legionarilor, fara interventia fatisa a armatei germane. Constatase o rasturnare totala a situatiei".
În continuare, evenimentele au cunoscut o evolutie rapida. Dupa o ora, abia plecat de la Presedintie, generalul Hansen telefoneaza colonelului Gallin si solicita "o convorbire personala urgenta". La ora 9 seara generalul german se prezinta la Presedintie si are o scurta întrevedere cu colonelul Gallin, pe care o reproducem din relatarea acestuia:
Hansen: "D-le Gallin, am vorbit acum câteva minute cu Hitler si mi-a dat ordin sa comunic d-lui general Antonescu ca mâine dimineata va primi o telegrama cu urmatorul text: (Führer-ul, Reich-ul si armata germana sunt de partea lui Antonescu).
Gallin: "Danke Herr Gene-ral, werde ich sofort melden (Va multumesc, domnule general, am sa comunic aceasta imediat)".
"M-am dus imediat la Antonescu si i-am comunicat întorsatura pe care au luat-o lucrurile" - noteaza colonelul Gallin.
Într-adevar, pe 23 ianuarie, la ora 3 dimineata, de la Berlin a fost expediata o telegrama, semnata de ministrul de externe, Ribbentrop, care spunea raspicat: "Deoarece între generalul Antonescu si Legiune a curs sânge, nu mai este loc pentru jumatati de masura. Numai masuri radicale pot duce la tinta".
Sfârsitul
La 23 ianuarie 1941 rebeliunea legionara este lichidata. Ultimele evenimente vazute de colonelul Gallin prin ferestrele Presedintiei nu sunt lipsite de interes. Am putea spune chiar dimpotriva. "Prizonierii" din Palatul Presedintiei nu sunt înca liberi, dar îsi vad libertatea apropiindu-se. Si poate lucrul cel mai important - si, într-un anumit fel, neasteptat pentru noi - este reactia conducatorului statului atunci când trebuia sa ordone reprimarea rebelilor.
Sa apelam, din nou, la însemnarile colonelului Gallin: "Regimentul 32 infanterie fusese instalat pentru atac asupra centrelor de rezistenta legionara din Capitala si din cazarma politiei [cares refuzasera capitularea la somatia ce li s-a facut.
Nu stiu cine instalase dispozitivul de atac al Regimentului 32 infanterie. Vizavi de cazarma politiei din soseaua Stefan cel Mare au fost instalate doua mitraliere, una pe balconul fostei case a lui Iorga, a doua în una din ferestrele aceleiasi case. În localul Presedintiei au fost instalate în ferestrele opuse flancului cladirii cazarmii politiei un alt numar de mitraliere, ca si pe acoperisul Presedintiei, care controlau strada Paris, soseaua Stefan cel Mare, Piata Victoriei si împrejurimile la o distanta apreciabila. Plutoanele desfasurate pe Piata Victoriei în dispozitiv de atac. În fata acestor masuri legionarii se retrasesera spre sediul lor din strada Romei, unde existau baricade, organizând însa în cazarma politiei un centru de rezistenta.
Ce masuri au fost luate în centrul orasului, la Palatul Postelor, al telefoanelor si al prefecturii de politie nu stiu, dar au fost deplasate spre aceste obiective mai multe companii din Regimentul 32 infanterie. Catre prânz - nu-mi amintesc ora - i s-a raportat lui Antonescu ca dispozitivul este instalat în toata Capitala si asteapta ordinele sale.
Antonescu statea la geamul unei ferestre si vadit surescitat se adresa noua, care eram acum în cabinet:
- Nu pot sa dau ordinul de atac. Nu pot. Nu pot sa trag în acesti tineri.
Atunci am sarit ca ars:
- D-le general, sunteti dator fata de tara sa fiti energic. Ordonati atacul, vedeti doar ca s-au organizat pentru rezistenta. Daca veti da ordinul astazi vor muri 2-3 oameni, daca-l veti da mâine, vor muri zeci de oameni, iar poimâine poate toata tara va fi în flacari si vor muri mii de tineri. Ce încredere mai puteti avea în acesti oameni si în ajutorul nazist?
A urmat o pauza de asteptare si îngrijorare. Apoi Antonescu, dupa ce a stat pe gânduri, mi s-a adresat mie, spunându-mi:
- Spune-i lui Steflea sa atace!
Apoi o pauza, dupa care a revenit: Îti multumesc, domnule colonel.
Am transmis ordinul si catre ora 11-13 (nu tin minte ora exacta) mitralierele începura sa traga înspre ferestrele cazarmii politiei, din care ieseau guri de foc de arma. Dupa jumatate de ora se ivi din una din ferestre un steag alb. Rebeliunea se sfârsise. Am aflat ulterior ca în centru cele trei centre de rezistenta au fost luate cu asalt. Legiunea era în deruta, capitulase".
Bilantul rebeliunii era tragic: în toata tara numarul victimelor a ajuns la 813 morti si raniti din rândul armatei, al rebelilor si civililor, dintre care si multi evrei.

Fostul şef al poliţiei legionare, agent al Securităţii?Există în deschiderea controversatului film „Portretul luptătorului la tinereţe“ (regia Constantin Popescu jr.), dedicat uneia dintre figurile socotite de frunte ale Rezistenţei armate din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, o scenă care debutează abrupt şi se termină la fel de brusc: lichidarea sumară a câtorva diversionişti ai Securităţii, denunţaţi chiar de un tovarăş al lor. Dincolo de schematismul ei, scena ridică multe semne de întrebare, legate în special de unul dintre diversionişti: enigmaticul personaj pe care aflăm că îl cheamă Rudan şi care este împuşcat fără a apuca să scoată o vorbă. În fapt, scurta secvenţă la care nu se mai face vreo referire în tot restul filmului dezgroapă o foarte încâlcită poveste, veche de 60 de ani.

Despre ea stau mărturie un şir de surse, iar din informaţiile pe care acestea le oferă se desprinde o imagine ceva mai limpezită a celor întâmplate, deşi multe pete albe persistă. O sursă de certă valoare, dar în acelaşi timp derutantă, este volumul I al lucrării memorialistice a lui Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (ediţia întâi, Editura Marineasa, Timişoara, 1993). Derutantă şi mai ales greu de înţeles, fie şi numai pentru că autorul foloseşte pe tot parcursul memoriilor numele reale ale personajelor, iar atunci când povesteşte mai pe larg episodul amintit (împuşcarea diversioniştilor Securităţii) recurge, din motive numai de el ştiute şi cu o singură excepţie, la nume fictive. Rudan este astfel o invenţie onomastică pe care pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ o preia ca atare.


O mare victorie a comunismului: trecutul cunoscut prin memoria Securităţii


Pentru a afla cine se ascunde în spatele misteriosului Rudan, de mare folos este consistenta culegere de documente semnată Adrian Brişcă şi Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007). Documente importante prin ceea ce dezvăluie, dar care suferă de un viciu fundamental: provin dintr-o unică sursă, cea a Securităţii; altele nu există. Ele comportă viziunea deformată a acestei instituţii represive şi, fireşte, se cuvin luate în considerare cu toată circumspecţia.
Pe bună dreptate spunea, într-un alt context, Ion Stanomir, preşedintele executiv al Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc: „Este o mare victorie a regimului comunist că noi cunoaştem trecutul prin memoria Securităţii“. Se înţelege de la sine că documentele marcate de o asemenea servitute trebuie supuse confruntării cu mărturiile făcute, după dispariţia Securităţii, adică după decembrie 1989, de participanţii direcţi la evenimentele respective, în cazul de faţă Gavrilă Ogoranu – dar şi asemenea mărturii sunt grevate, la rândul lor, de ipoteza subiectivităţii. Tocmai din aceste motive, reconstituirea unor fapte petrecute în anii comunismului, mai ales când e vorba de mişcările şi organizaţiile de rezistenţă, nu e deloc o treabă uşoară. Mai cu seamă că, dacă vorbim de memoriile lui Gavrilă Ogoranu, intervin aici şi distorsiunile onomastice rămase inexplicabile.


Liceul „Negru Vodă“, redută a legionarismului


Dincolo de asemenea rezerve, ceea ce reiese clar din documentele şi mărturiile disponibile (în film ­făcându-se numai vagi aluzii la această chestiune) este că toţi membrii grupului Ogoranu – „Grupul Carpatin Făgărăşan“, cum se autointitula –, al cărui nucleu stabil era alcătuit din vreo 12 persoane, urmaseră cursurile Liceului „Negru Vodă“ din oraşul Făgăraş.


(Frăţia de Cruce Negoiul, Liceul „Negru Vodă“)

Liceul cu pricina constituia o adevărată redută a Mişcării Legionare. Aici studiaseră, fiind colegi de clasă, Horia Sima, cel care avea să succeadă lui Corneliu Zelea Codreanu la conducerea Legiunii, şi Nicolae Petraşcu, viitorul secretar general al mişcării. Toţi membrii grupului – din care, în afara lui Gavrilă zis Moşu, mai făceau parte Andrei Haşu (sau Haşiu) zis Baciu, fratele acestuia, Gheorghe Haşu zis Ghiţă, o rudă (după nume) a lor, Laurian Haşu zis Leu, Ion Chiujdea zis Profesorul şi alţii – erau înscrişi, astfel, în Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret şi principala pepinieră de cadre a Legiunii. Unii, ca şeful grupului, participaseră la rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 şi suferiseră condamnări. Era un grup sudat, care scăpase din multe curse puse la cale de Securitate, evitând confruntările deschise datorită configuraţiei terenului. Făgăraşul, cel mai mare masiv muntos din ţară (unde, pe versantul nordic, acţiona gruparea Ogoranu, iar pe cel sudic, gruparea lui Arsenescu şi a fraţilor Arnăuţoiu), cu povârnişurile şi văile sale abrupte, cu prăpăstiile adânci şi cărăruile ameţitoare făcea extrem de dificilă surprinderea partizanilor. Singura posibilitate de anihilare rămânea penetrarea informativă.


Informatorii, „scula“ securiştilor


„Orice om îşi are scula lui. Iar scula noastră, a Securităţii, sunt Informatorii“, perorează cu infatuare şi agramat în „Portretul luptătorului...“, una dintre căpeteniile represiunii. Munţii Făgăraşului mişunau de informatori, dar angajamentele lor erau adesea formale. Chiar Gavrilă Ogoranu mărturiseşte că de multe ori îi îndemna pe localnici să dea informaţii nesemnificative despre activităţile partizanilor, pentru a scăpa de presiunile insuportabile, şantajul sau torturile securiştilor.
Acesta este contextul în care, pe la sfârşitul lui august-mijlocul lui septembrie 1951, pentru a curma activitatea grupului lui Gavrilă, Securitatea pregăteşte o acţiune combinativă. Acţiunea are loc la sugestia şi sub îndrumarea directă a unor specialişti ai NKVD – de amintit aici numele faimosului Aleksandr Mihailovici Saharovski, devenit ulterior şeful spionajului sovietic – solicitaţi ceva mai demult de însuşi Gheorghiu-Dej lui Stalin pentru a îmbunătăţi activitatea „organelor“. În „Portretul luptătorului la tinereţe“, planul pus la punct de Securitate se regăseşte la începutul peliculei, deşi, nu se ştie din ce motive, e datat ca desfăşurându-se în aprilie 1949; ulterior, în diferite interviuri, regizorul a avertizat că n-a fost interesat de firul istoric riguros. Concret, e alcătuită o echipă de diversiune (un comando de falşi partizani), compusă din patru persoane, cu fizionomia special „aranjată“ şi recuzita de rigoare (bărbi şi plete, haine uzate, arme vechi), care pretind că sunt resturile unui grup de rezistenţă din Vrancea şi că doresc să se alăture fraţilor de luptă din Făgăraş.


Ce povesteşte Ion Gavrilă Ogoranu


Din paginile cărţii lui Ogoranu, Brazii se frâng..., aflăm cum s-ar fi desfăşurat lucrurile. Unul dintre falşii partizani, numeni altul decât amintitul şi misteriosul Rudan, era bun prieten cu Baciu (făcuseră împreună închisoare), aşa că îi transmite acestuia (prin intermediul unui pădurar) dorinţa unei întâlniri între cele două grupuri, fixând şi data, 14 septembrie (să nu uităm că suntem în 1951), dar şi locul. În ciuda îndoielilor iniţiale ale lui Ogoranu – „Nu am încredere nici în cămaşa pe care o port“, zice el, la un moment dat, în carte –, întâlnirea se va materializa.
Dar, surpriză: din rândurile noilor veniţi lipseşte tocmai Rudan, iniţiatorul întâlnirii, care e „cam bolnav“, motiv pentru care a rămas la o cabană din valea unui pârâu apropiat (Valea Zârnei). Cine sunt tovarăşii săi, adică cei prezenţi la întâlnire? Ne-o spune tot Gavrilă Ogoranu în cartea amintită.
Mai întâi, e cel care pare a fi şeful, un personaj cu un ochi de sticlă (în film poartă peste ochiul lipsă un petic din pânză neagră), cunoscut sub porecla „Căpitanul“ şi care zice că îl cheamă Anghelescu. Apoi un altul numit Pasăre şi, în fine, „un tânăr bucovinean, brunet, înalt“, Vasile Motrescu – doar numele acestuia fiind cel real.

(FOTO: Gavrilă (primul din stânga), alături de doi camarazi)




Motrescu dă alarma, falşii partizani sunt lichidaţi


Împreună, cele două grupuri pornesc spre cabana din vale, unde se află Rudan. Pe drum, bucovineanul dă alarma, strigând brusc că e vorba de o cursă, iar „Căpitanul“ şi Pasăre sunt dezarmaţi şi legaţi. Odată ajunşi la cabană, Rudan, care le iese în cale, este şi el dezarmat, dar mâinile îi rămân libere; când dă să fugă este împuşcat de fostul lui prieten, Baciu (Andrei Haşu). În învălmăşeala produsă, „Căpitanul“ şi Pasăre, aşa legaţi cum sunt, încearcă şi ei să fugă şi vor fi la rândul lor ucişi. „Am fost siliţi să tragem asupra unor oameni neînarmaţi… Am tras numai atunci când au fugit“, povesteşte Gavrilă, adăugând: „Am scăpat ca prin urechile acului“ (n.a. – din capcană). Între această versiune şi cea mult mai schematică din film există discrepanţe evidente, dar finalul este acelaşi: moartea celor trei pseudopartizani, ale căror cadavre vor fi acoperite în grabă cu ţărână chiar acolo unde au căzut, în Valea Zârnei.
Cât îl priveşte pe bucovineanul Vasile Motrescu, deşi adevăraţii partizani îi sunt recunoscători, el – altă surpriză – va dispărea pe neaşteptate şi se va înfăţişa la Securitate povestind o variantă proprie a celor întâmplate. Iar Securitatea îl va crede şi îl va lăsa liber (până la urmă, în veşnic neastâmpăr, bucovineanul va lua din nou calea pădurii, sfârşind prin a fi prins şi executat în 1958; asupra lui s-au găsit filele unui jurnal, care nu conţin însă nicio referire la evenimentele din Făgăraş). Toate aceste amănunte nu fac parte din ţesătura filmului, ci sunt relatate, subliniem, în memoriile lui Gavrilă, dar ele ajută la o mai bună înţelegere a faptelor. Rămâne însă fără răspuns întrebarea de ce Gavrilă a crezut de cuviinţă să dea doar numele denunţătorului acţiunii (Motrescu) şi să ascundă numele celorlalţi trei falşi partizani, ucişi şi îngropaţi în neprimitoarea Vale a Zârnei.


Identitatea celor trei ucişi


Numele reale ale celor trei le aflăm din documentele incluse în culegerea mai sus menţionată (Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu), respectiv din rapoartele Securităţii şi din declaraţiile făcute în faţa organelor de anchetă chiar de către Motrescu şi de mai mulţi dintre ortacii lui Gavrilă, după ce aceştia au fost capturaţi. Astfel, cel poreclit „Căpitanul“ este, în realitate, Nicolae Anghel, zis „Anghel Chiorul“ din pricina handicapului său ocular (în unele declaraţii se afirmă că nu avea un ochi de sticlă, ci doar albeaţă). Cunoscut şi sub numele conspirativ de Mandea, acesta era şi şeful aparent al grupului – numele conspirativ Mandea fiind, astfel, atribuit întregului grup. Cel căruia Gavrilă îi spunea Pasăre este, de fapt, Ioan Vrabie. În fine, cel pe care Gavrilă îl numeşte în memoriile sale Rudan (nume preluat, repetăm, şi în film) se chema, în realitate, Ion Boian zis Moisescu şi, în unele declaraţii, este considerat adevăratul conducător al grupului diversionist.
Biografia lui Anghel şi cea a lui Vrabie sunt mai degrabă şterse. Primul se pare că a fost căpitan de artilerie (de unde i se trage şi principala poreclă, „Căpitanul“) şi nu se ştie prin ce şantaj, ameninţări sau promisiuni a devenit colaborator al Securităţii. Nu se ştie nici dacă fusese sau nu legionar. Al doilea, potrivit certificatului de deces eliberat la şase ani (!) după moarte – ca şi celelalte două certificate, de altfel – era plutonier de Securitate (singurul deţinând o funcţie în temuta instituţie) şi participarea sa la misiunea de diversiune s-ar explica, deci, prin natura acestei funcţii. Ambii apar, mai degrabă, ca simpli figuranţi într-o piesă unde nu se prea simt în largul lor.


Boian-Moisescu, un colaborator apropiat al lui Horia Sima



Cazul lui Ion Boian (Rudan, cum îi spune Gavrilă) este însă cu totul altul. Certificatul de deces, ca orice document de acest gen, oferă doar câteva informaţii nesemnificative – vârsta: 37 de ani; locul naşterii: o comună din regiunea Timişoara; ultimul domiciliu: o stradă din Bucureşti. Sub niciun motiv nu se poate însă vorbi de el ca de un individ şters, nici ca un om care să cedeze uşor ameninţărilor sau presiunilor de orice fel. Dimpotrivă, aşa cum indică mărturiile existente, avem de-a face cu un personaj marcant al Legiunii, cu reputaţia de dur al durilor, un maestru al falselor identităţi şi al deghizărilor, care se simte ca peştele în apă într-o lume a fantomelor, a înşelătoarelor umbre chinezeşti.

De timpuriu îl aflăm ca unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Horia Sima, care, în volumele sale memorialistice – Sfârşitul unei domnii sângeroase, Era libertăţii, Prizonieri ai puterilor Axei, Editura Gordian, Timişoara, 1995 – dezvăluie amănunte (singurele pe care le cunoaştem deocamdată) despre trecutul acestui colaborator, având numai cuvinte de laudă la adresa lui. Perfect cunoscător al regiunii de graniţă cu fosta Iugoslavie, Boian l-a ajutat în repetate rânduri pe Sima să treacă clandestin această graniţă, într-un sens sau altul, folosind o reţea de gazde bine puse la punct, inclusiv în Banatul Sârbesc. În evenimentele de la Braşov, din 3-4 septembrie 1940, când, într-o încercare de insurecţie, legionarii au ocupat o serie de clădiri oficiale (între care Palatul Telefoanelor şi Chestura), Boian l-a însoţit pe Sima, ambii îmbrăcaţi în ofiţeri români. Iar în momentul în care aceste evenimente păreau a lua o turnură nefavorabilă, cei doi au fost pe punctul de a se refugia în partea de nord a Ardealului, cedată Ungariei. Intenţia nu s-a materializat însă, pentru că, speriat de tulburările de la Braşov, ca şi de cele din alte oraşe precum Constanţa şi Bucureşti, regele Carol al II-lea l-a chemat în fruntea guvernului pe generalul Antonescu, iar acesta, la rândul lui, l-a trimis la Braşov pe Mihai Antonescu, pentru a-i propune lui Sima o alianţă. Şi cine a făcut legătura cu trimisul generalului? Acelaşi Boian, care, într-o maşină în mers, a asigurat şi paza în timpul tratativelor purtate toată noaptea între cei doi, tot într-o maşină, care rula cu viteză redusă pe străzile oraşului...


Răsplata primită de Boian: şefia poliţiei legionare


După abdicarea lui Carol al ­II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar, în semn de recunoştinţă, Sima, devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, l-a numit pe Boian şef pe Capitală al nou înfiinţatei (la 23 septembrie 1940) poliţii legionare, instituţie cu caracter politic-represiv, paralelă cu poliţia de stat, şef pe ţară fiind Victor Apostolescu. Antonescu personal şi-a dat asentimentul la înfiinţarea acestui nou corp de poliţie: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de la Siguranţă, de la Poliţie, dublaţi cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial“. În scurt timp, locul lui Apostolescu a fost ocupat de Boian, cunoscut în îndeplinirea atribuţiilor încredinţate sub pseudonimul de Gheorghe Moisescu, nume conspirativ adoptat mai demult.

(Ion Boian s-a numărat printre colaboratorii apropiaţi ai lui Horia Sima (sus); în memoriile sale, Sima îl numeşte „credinciosul Boian“)

Prin măsurile abuzive întreprinse, ilegalităţile comise, persecutarea şi arestarea fără mandat a celor consideraţi opozanţi politici, jecmănirea populaţiei de origine evreiască ş.a., această poliţie a căpătat repede un prost renume în rândurile opiniei publice. Masacrarea în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 a celor 64 de slujitori ai fostului regim carlist, internaţi la Jilava, ca şi asasinarea lui Nicolae Iorga şi a lui Virgil Madgearu au stârnit cea mai vie emoţie în ţară şi, ca urmare a cererii ultimative a lui Antonescu, poliţia legionară a fost desfiinţată. Ea a fost însă imediat transformată în Serviciul de Ordine al Legiunii, în frunte cu nelipsitul Boian-Moisescu. Lui i se încredinţează mai apoi sarcina de a asigura buna desfăşurare a marii manifestaţii de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia, iar la încheierea acesteia i se transmit felicitări din partea aceluiaşi general Antonescu (surprinzătoare dovadă de inconsecvenţă) pentru modul cum s-a achitat de sarcina primită.

În timpul sângeroaselor evenimente din 21-23 ianuarie 1941, care au consfinţit ruptura definitivă dintre general şi Sima, acesta din urmă – după propriile mărturisiri – s-a dat cu totul la fund, de teama de a nu cădea în mâna „conducătorului statului“ şi a fi lichidat. Singurul în care Sima are încredere şi care îi este permanent alături în această perioadă critică rămâne Boian-Moisescu. Cu ajutorul unei maşini, cei doi, cărora li se alătură un alt legionar (Octavian Roşu), rătăcesc, în căutarea unui adăpost, pe străzile unui Bucureşti în care continuau să se desfăşoare lupte. Noaptea de 22 ianuarie Sima şi-o va petrece în casa unei surori, de unde va fi trezit în zori de Boian, însoţit de doi ofiţeri germani în uniformă, reprezentanţi la Bucureşti ai Sieherheitdienst (SD), serviciul de informaţii al SS, ca şi al partidului şi statului nazist; Boian şi cei doi ofiţeri îl conduc pe Sima la sediul din Parcul Jianu al SD. Aici, şeful Gărzii de Fier va da ordinul de încetare a luptelor şi îşi va găsi, în fine, refugiul sigur căutat, înainte de a fi transportat clandestin în Germania. Nu este de mirare că ori de câte ori pomeneşte în memoriile sale de nelipsitul lui însoţitor-aghiotant (pe care, din acest moment încolo, nu-l va mai vedea), Sima foloseşte sintagma „credinciosul Boian“.

Tot Sima face şi un portret sumar al acestuia, aşa cum i-a apărut la un moment dat, în trecut, când, în drum spre ţară din Germania, după ce se separaseră provizoriu – omul său de încredere fiind trimis ca antemergător –, s-au reîntâlnit la Belgrad. Sima rememorează: „El şi aşa era tras la faţă, dar acum era un spectru. Numai ochii îi ardeau în orbite când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a ieşit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită şi oarecum cu un uşor reproş în vorbă că aş fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui“. E singura descriere a lui Boian pe care o avem, nefiindu-i cunoscută, până în prezent, vreo fotografie; ceea ce e cazul, de regulă, cu mai toţi şefii serviciilor speciale.


Portretul unui fanatic


După eşecul rebeliunii legionare, Boian nu va părăsi însă ţara, aşa cum au făcut, pe lângă Sima, şi alţi fruntaşi ai mişcării, dar la stabilirea listei acestora va participa direct, încă o dovadă a importanţei rolului său. El va rămâne locului, pentru a contribui la asigurarea legăturii dintre legionarii din interior şi cei din afară, ca şi pentru a îndeplini alte misiuni secrete. Va cădea însă în mâinile poliţiei antonesciene şi va fi închis, dar va scăpa în scurt timp.
La acest episod face referire şi Constantin Argetoianu într-una dintre însemnările sale zilnice, datată 15 ianuarie 1942, în care vorbeşte despre cum a evadat „un foarte periculos legionar, Boianu“. Fostul şef al poliţiei legionare se refugiază apoi în Banatul Sârbesc, sub ocupaţie germană. Apoi se întoarce în ţară şi este din nou arestat şi închis – la penitenciarul din Aiud îl va cunoaşte, după toate probabilităţile, pe Andrei Haşu, cel care, peste câţiva ani, îi va provoca sfârşitul –, pentru a fi eliberat după 23 august 1944. După o perioadă de libertate, când nu există informaţii despre activităţile sale, Boian e iarăşi aruncat în închisoare, de data aceasta de către comunişti, de aici încolo fiind tot mai greu de a i se depista urmele, până când îl regăsim în rândurile echipei diversioniste din Făgăraş.


Pactul cu diavolul şi jocul dublu al lui Boian-Moisescu


E greu de crezut că o persoană cu un asemenea trecut agitat, un combatant fanatic în războiul umbrelor, să se fi lăsat cu uşurinţă convins să devină spion al duşmanului de moarte, Securitatea comunistă, pentru a ajuta la lichidarea partizanilor din munţi, părtaşi ai aceluiaşi crez politic. Nu e deloc întâmplător că, relatând împrejurările în care Boian-Moisescu şi-a găsit sfârşitul, nici documentele Securităţii disponibile până acum, nici memoriile lui Gavrilă Ogoranu nu suflă un cuvânt despre funcţiile importante pe care le-a deţinut acesta în cadrul Legiunii. Şi invers, vorbind pe larg (şi elogios) despre aceste funcţii, Horia Sima nu pomeneşte nimic despre cum şi-a pierdut viaţa fostul său colaborator. Probabil, fiecare şi-a avut motivele ascunse de a proceda în acest fel. Totul pare a îndreptăţi supoziţia (sau deducţia) că vechiul gardist s-a lansat deliberat într-un joc dublu, pe muchie de cuţit, care avea până la urmă să-i fie fatal. Anume, că a acceptat de bună voie, dacă nu a sugerat chiar el pactul cu diavolul, cu Securitatea. Infiltrarea în chip de „cârtiţă“ era, de altfel, o practică pe care Boian o mai folosise în trecut, intimii ­atribuindu-i chiar ca poreclă numele micii vietăţi trăitoare prin cotloanele subterane; şi acum era hotărât să recurgă din nou la această practică.


(O reconstituire a grupului de partizani Gavrilă Ogoranu, care acţiona pe versantul nordic al Făgăraşului)

Boian spera, probabil, că-i va trage pe sfoară pe comunişti şi, din postura de pretins informator/spion al acesteia, va putea mai uşor stabili o legătură între diversele nuclee de rezistenţă, legionare sau nu, de pe cuprinsul ţării, începând cu gruparea lui Ogoranu de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş şi cea a fraţilor Arnăuţoiu (care nu erau legionari) de pe versantul sudic. Scopul urmărit? Plauzibila creare a unei reţele coordonate. Poate că avea în vedere şi identificarea unor zone sigure în vederea paraşutării de către serviciile speciale occidentale a unor ajutoare pentru partizanii din mişcarea de rezistenţă (încercări nereuşite, în acest sens, existaseră).

Unui asemenea primejdios joc la două capete i se potriveşte de minune citatul din Marx folosit ca motto de Stelian Tănase la volumul său Dracul şi mumia (Editura Adevărul, Bucureşti, 2010): „...poţi să te aliezi şi cu dracu’, dar trebuie să te asiguri că tu îl vei înşela şi nu invers“. În alianţa încheiată cu Ucide-l-Toaca, cel înşelat până la urmă a fost Boian-Moisescu, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a denunţului precipitat, chiar dacă bine intenţionat, al lui Motrescu. Intervine şi un alt fapt a cărui importanţă nu poate fi, sub niciun chip, trecută cu vederea. Anume, că însuşi Ogoranu a avut o doză apreciabilă de mefienţă faţă de Rudan/Boian, încă înainte de întâlnirea cu acesta. „Gândul mi se întorcea cu patru ani înapoi, când, aşa ca prin vis, îmi aminteam că cineva mi-a zis că un grup de fripturişti se dăduseră cu Ana Pauker, între care era şi unul cu numele de Rudan“, scrie el în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.


Înţelegerea Nicolae Petraşcu-Teohari Georgescu: fiecare caută să-l înşele pe celălalt


Ogoranu făcea aluzie, desigur, la aşa-numitul pact, din 1945 – în condiţiile noi create după capitularea Germaniei –, dintre şeful comandamentului legionar pe ţară, Nicolae Petraşcu, şi ministrul comunist de Interne, Teohari Georgescu (de fapt, nu acesta direct, ci mâna lui dreaptă, Nicolschi/Grünberg), prin care legionarii acceptau să predea armele şi să se prezinte autorităţilor pentru a fi înregistraţi, urmând în schimb să fie scoşi de sub urmărire, iar cei care se mai aflau în închisori să fie eliberaţi. Fiecare dintre părţi îşi urmărea prin acest „pact“ propriile interese.


(Grupul lui Gavrilă Ogoranu în pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ )

Comuniştii, care se simţeau încă slabi, doreau să neutralizeze un grup dinamic al opoziţiei, iar legionarii sperau într-un „respiro“, în aşteptarea unor vremuri prielnice, când să ridice din nou capul. Era un simplu armistiţiu, în scopul de a adormi vigilenţa celuilalt, legionarii predând doar un mic număr de arme şi păstrând restul ascuns, iar comuniştii monitorizând cu maximă atenţie toate acţiunile legionarilor până când să fie întrunite condiţiile administrării unei lovituri decisive. Ceea ce se şi va întâmpla în noaptea de 14/15 mai 1948, când vor fi arestaţi peste 10.000 de legionari în întreaga ţară.


Legionarii s-au omorât între ei: gruparea lui Ogoranu l-a ucis pe Boian


Or, se pare că „aripa tânără“, legionarii din Făgăraş, nu a vrut să dea ascultare dispoziţiei „bătrânilor“ de a preda, fie şi parţial, armele, unii vorbind chiar de „trădare“, printre numele vânturate în acest sens fiind şi cel al lui Boian. Aşa s-ar explica neîncrederea lui Ogoranu faţă de acesta. Probabil nu ştia de scopurile ascunse pentru care „bătrânii“, şefii mai mari ai Legiunii, încheiaseră înţelegerea cu partidul comunist. Iar după arestările în masă din 1948 această neîncredere avea să se intensifice şi mai mult. Aşa s-ar putea înţelege cum s-a ajuns, ca urmare a unor erori în lanţ, la deznodământul tragic din 14 septembrie 1951. Conform celor declarate la interogatoriul luat – în 1955 – unuia dintre partizani (Laurian Haşu), Gavrilă i-ar fi pus lui Boian câteva întrebări referitoare la misiunea lui, iar acesta ar fi refuzat să răspundă. În împrejurările unei clandestinităţi adânci şi ale unei suspiciuni generalizate, când orice necunoscut sau chiar un pretins prieten poate fi un duşman, când nervii sunt întinşi la maxim, legionarii s-au ucis între ei. Gruparea lui Gavrilă Ogoranu l-a suprimat pe Boian, nedându-şi seama de adevăratele rosturi ale acţiunii acestuia. Personajul care, de-a lungul unei existenţe atât de aventuroase, scăpase de nenumărate capcane a căzut, de data aceasta, în propria capcană, ucis de cei care se aflau de aceeaşi parte a baricadei.


Întrebări fără răspuns


Culmea este că de unde toate declaraţiile consemnate de anchetatori l-au socotit pe Motrescu demascator al scopurilor diversioniste ale grupului de falşi partizani, într-o confuză sinteză informativă (din 1952) a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului vina este dată pe... Boian, fără însă a-l nominaliza: „Grupul «Mandea», din lipsă de tact şi în urma trădării unui membru al acestui grup, fost legionar şi cunoscut de Haşu Andrei din închisoare, este dezarmat de bandiţi, apoi 3 din ei au fost împuşcaţi“. Dar dacă Boian „a trădat“, cum se spune în sinteză, adică i-a avertizat pe adevăraţii partizani de ceea ce li se pregăteşte, atunci pentru care motiv aceştia nu i-au cruţat viaţa, ci l-au omorât? Sinteza informativă se fereşte să dea vreun răspuns, păstrând tăcerea asupra unei asemenea contradicţii evidente. Pe de altă parte, se ridică şi o altă întrebare: au ştiut ori nu securiştii că Boian a fost şeful poliţiei legionare sau l-au socotit un gardist de rând? Şi dacă au ştiut, ce funcţie a deţinut, cum de s-au putut încrede în el, când era limpede că acesta se va folosi de orice tertip pentru a le scăpa din gheare?

(Grupul lui Gavrilă Ogoranu în pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ )

Confuzia se adânceşte şi mai mult dacă ne gândim la poziţia mai nuanţată adoptată spre sfârşitul vieţii de un reprezentant de frunte al ramurii legionare de orientare antisimistă, dr. Şerban Milcoveanu, deosebit de activ pe tărâm publicistic după decembrie 1989. Ani de-a rândul, în diverse scrieri, acesta l-a incriminat cu înverşunare, fără a explica însă de ce, pe Boian-Moisescu ca „agentul Securităţii“; ba chiar, în voluminoasele sale Memorii îl taxează drept „colonel“ al Serviciului Special de Informaţii al României, după directoratul lui Eugen Cristescu,, ceea ce constituie o enormitate. La un moment dat însă, Milcoveanu va da înapoi admiţând – ce-i drept, cu jumătate de gură – că totul pare a fi o afacere „mai încurcată“. Derutantă concesie din partea unui antisimist convins, în judecarea unui partizan necondiţionat al simismului!


Şi-a pus vreodată Ogoranu întrebări cât priveşte justeţea acţiunii sale?



Un lucru pare sigur: cel ucis, pentru care riscul permanent al unui sfârşit neaşteptat făcea parte din „fişa postului“, a dus cu el în mormânt secretul jocului dublu practicat. Abia ­într-un târziu, după ce i-a ţinut ascuns vreme îndelungată adevăratul nume (preferând apelativul fictiv Rudan), s-a decis Gavrilă Ogoranu (foto) să-i recunoască adevărata identitate, utilizând, în ultimele volume ale ciclului Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, formula „grupul de ofiţeri de Securitate Anghel-Boian“ sau „banda securistă Anghel-Boian“. Formulă care – se vede limpede – nu schimbă cu nimic părerea sa iniţială despre cele întâmplate. Ogoranu – singurul din toată ceata de partizani care, timp de 25 de ani de la tragedia din Valea Zârnei, deci până în 1976, când a fost prins, a reuşit să scape din mâna Securităţii (iar după o scurtă recluziune a fost pus în libertate) – a murit în 2006, apăsat poate de ideea de a fi vărsat, totuşi, sângele unui comiliton politic, nu al unui inamic. Mai ales că – potrivit declaraţiilor făcute la ancheta din 1955 de Ion Chiujdea – după ce Boian a fost doborât cu un foc de armă de Andrei Haşu, lovitura de graţie i-a dat-o nimeni altul decât însuşi Moşu, adică Gavrilă.
Moartea în patul lui (la vârsta de 85 de ani) l-a surprins pe acesta din urmă în postura de preşedinte al grupării neolegionare prosimiste Partidul Pentru Patrie. Poate această calitate a sa, nou dobândită spre sfârşitul vieţii, ar fi trebuit să-l îndemne să revină asupra acuzaţiilor de trădare aduse în trecut unui acolit atât de fidel al lui Horia Sima. Dar, până la sfârşitul vieţii, Ogoranu nu a procedat la o asemenea retractare.
...Departe de a se risipi, nebulozitatea asupra acestei poveşti persistă. Doar pe măsură ce vor apărea noi documente, şi probabil ele există, se va putea face mai multă lumină asupra acestui caz încă atât de obscur.

Cântece legionare şi slăvirea Căpitanului la Mânăstirea Petru Vodă
La Mânăstirea Petru Vodă măicuţele îi cântă arhimandritului Iustin Pârvu, întemeietorul schitului, de ziua lui, „Sfântă tinereţe legionară“. La sfârşit, monahul zice: „Vă mulţumesc pentru emoţia pe care mi-aţi creat-o până la lacrimi“. Tot în mânăstire mai e un călugăr, Teodor Stănescu, implicat în anii 50 în experimentul Piteşti şi care elogiază memoria Nicadorilor (care l-au asasinat pe I.G. Duca în 1933), neezitând să salute nazist de câte ori are ocazia. Nu sunt simple întâmplări ajunse pe YouTube, ci e vorba de un „program“, întrucât încă din 2001 Iustin Pârvu, în revista Permanenţe, numeşte legionarismul drept „forma cea mai înaltă a geniului românesc“, iar „profunzimea Mişcării este atât de mare încât nimeni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape“. Arhimandritul Pârvu s-a mai făcut remarcat şi prin contestarea paşapoartelor biometrice ca însemne ale Satanei şi prin concepţiile retrograde conform cărora „Biserica Ortodoxă nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze“.
Legea 107/2006 interzice răspândirea, deţinerea în vederea răspândirii sau utilizării în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe, ca şi sloganurile, formulele de salut care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele fasciste.
Mânăstirea Petru Vodă a intrat în vizorul Parchetului General, ca urmare a unei sesizări primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, procurorul de caz urmând să stabilească cine a comis infracţiunea, care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.
Solicitată să-şi spună punctul de vedere, conducerea BOR tace. Sperăm că explicaţiile ei despre propaganda legionară din lăcaşurile pe care le patronează să vină înainte de a se apuca de colecta naţională pentru Catedrala Neamului.

Rebeliunea legionară, influenţată de sovietici?

Mişcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat şi incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice şi instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenţilor“, dorinţa de compromitere şi distrugere a adversarului. Competiţia devine evidentă în condiţiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat naţional-legionar, iar Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat“.

Odată cu proclamarea statului naţional-legionar, PCR transmitea noi instrucţiuni şi directive membrilor săi, în care cerea ca aceştia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste şi legionare şi să se strecoare cât mai mult în rândurile cămăşilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulţumirile, creând cât mai multe dificultăţi guvernului“(1).

În acest context, şi autorităţile devin din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în Mişcarea Legionară. Astfel, ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, recunoştea, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 octombrie 1940, pătrunderea comuniştilor în Mişcarea Legionară, menţionând că: „De multă vreme avem informaţia că se produce o penetraţie de comunişti în Mişcarea Legionară“(2). De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler, la 14 ianuarie 1941 că „Mişcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniştilor“.

În memorandumul înaintat în aceeaşi zi Führer-ului, şeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comunişti poartă răspunderea pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat şi pentru creşterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică“ (3).
Instituţiile statului, cu ochii pe comunişti



Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale SSI-ului conţineau o serie de informaţii care atestau asemenea infiltrări ale comuniştilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.
Astfel, Inspectoratul General al Jandarmeriei informa prin Ordinul de informaţiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, în legătură cu „preocuparea comuniştilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mişcarea Legionară a unor agenţi comunişti de încredere, conform instrucţiunilor primite de la Centru (Moscova), şi care, printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări şi manifestaţiuni“.

Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mişcarea Legionară au fost sesizate şi de Direcţia Generală a Poliţiei în „Dările de seamă din lunile februarie şi martie“, în care erau menţionate: a) uşurinţa cu care era primit în Mişcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios; b) desfiinţarea breslelor, care a condus la împingerea muncitorilor spre continuarea activităţii în cuiburile legionare sau alte organizaţii cu caracter politic.
S-a strigat „Trăiască Rusia sovietică“ în timpul rebeliunii legionare



În ceea ce priveşte aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R la acţiunile din timpul rebeliunii, a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate în arhive (Direcţia Arhivelor Istorice Centrale, Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhiva Serviciului Român de Informaţii şi arhivele MApN) a reieşit însă implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comunişti români – mulţi agenţi ai serviciilor secrete sovietice, cât şi a altor agenţi ai serviciilor secrete sovietice. În acest sens, în unele documente sunt menţionate nume ale unor comunişti infiltraţi şi identificaţi ca participanţi la rebeliune. Astfel, în unele dintre documente se menţionează următoarele: „Cu ocazia manifestaţiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte şi un grup de muncitori ceferişti, s-a auzit strigând TRĂIASCĂ RUSIA SOVIETICĂ.



(Generalul Ion Antonescu (stânga) şi Horia Sima (dreapta), la un parastas organizat de Mişcarea Legionară fostului ei conducător, Corneliu Zelea Codreanu, în decembrie 1940)


Adevăraţii legionari au părăsit pe manifestanţi, văzând singuri greşeala ce au făcut-o când au primit pe aceşti muncitori în sânul Mişcării Legionare. Persoanele care au strigat şi manifestat pentru URSS nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmaţi cu revolvere“4. Privitor la participarea comuniştilor la acţiunile din timpul rebeliunii, în „Darea de seamă pe luna martie 1941“ a DGP se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadraţi în CML au fost identificaţi numeroşi comunişti care au participat la demonstraţii, furturi, jafuri, crime. Sentinţele pronunţate de către tribunalele militare confirmă această afirmaţie“.
Muncitorii comunişti, rol de „agenţi provocatori“




Unii muncitori, identificaţi ca participanţi la rebeliunea legionară, sunt menţionaţi într-o notă a DGP din aprilie 1941, şi anume: „Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuş la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acţiunile la care se dedau rebelii; Cojan Constantin, lucrător la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din Mişcarea Legionară şi a luat parte la rebeliune“(5).

De asemenea, este menţionat şi Lucreţiu Vâlceanu, „notoriu comunist şi fost luptător în Brigăzile Internaţionale Roşii din Spania, înscris ulterior în Mişcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruinţa a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor“(6).

Demn de semnalat este şi faptul că, într-un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei, din 28 august 1941, rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foştii muncitori care aderaseră la Mişcarea Legionară s-au retras şi au început să activeze în mişcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele CFR Griviţa, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mişcării comuniste dând mîna cu foşti tovarăşi“.

Documentul demonstrează rolul de „agenţi provocatori“ pe care l-au îndeplinit „anumite elemente comuniste“ infiltrate în Mişcarea Legionară. Activitatea „agenţilor provocatori comunişti“ este confirmată şi de SSI, care, urmărind permanent atât activitatea Mişcării Legionare, cât şi activitatea comunistă, preciza în „Nota privind rolul agitatorilor comunişti introduşi în Mişcarea Legionară“: „Cercurile legionare conducătoare cred că aceşti pseudo legionari (n.n. – comunişti) au fost introduşi în mişcare numai pentru a agita şi anarhiza ţara, rămânând pe mai departe comunişti. Aşa fiind – susţin cercurile menţionate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniştilor în cadrele partidului după ce şi-au făcut datoria în cuiburile legionare“.
Horia Sima şi militantul comunist Dumitru Groza



Amestecul unor comunişti în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 este reluat şi analizat pe o bază informaţională mai largă de către SSI în „Darea de seamă asupra rebeliunii“, întocmită la sfârşitul lunii februarie din acelaşi an. Dar, prin aprobarea dată de Horia Sima, reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (CML) urma să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, „militant comunist de notorietate“.

Aşa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniştii se înscriseseră masiv în CML. Comandantul Mişcării Legionare observase acest fenomen şi hotărâse o epurare, însă primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Şi aceasta, pentru că, între comandantul Mişcării Legionare şi conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relaţii mult mai vechi. După cum atestau date din Arhivele Siguranţei şi din cele ale Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiaţii lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenaţi militanţi ai extremismului de stânga“. Prin Dumitru Groza s-ar fi menţinut supremaţia CML asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea.

Tot în „Darea de seamă asupra rebeliunii“ întocmită de SSI se oferă şi alte câteva exemple de intruziune comunistă. Astfel, serviciile de Siguranţă şi ale SSI se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari“. Un alt exemplu făcea referire la cizmarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuţi, care primise suma de 200.000 lei de la Ajutorul legionar, spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alţi comunişti legionari percheziţionaseră sediul Centrului informativ Suceava al SSI, iar executanţii au fost Krevinski, Cervinski şi Viskeron Alois, de asemenea identificaţi ca notorii comunişti infiltraţi în Mişcarea Legionară.

Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniştilor în rebeliune, în urma directivelor şi intereselor sovietice, se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicaţii de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat şi reuşit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mişcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activităţii interioare a Mişcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleaşi elemente mişcări şi acţiuni anarhice conform cu interesele sovietice“(7).
De altfel, şi Legaţia Sovietică din Bucureşti „era de acord cu faptul că în Mişcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulţi dintre aceştia, cu ocazia rebeliunii, au aţâţat spiritele provocând dezordini şi chiar participând la jafuri“(8). Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuinţate în propaganda legionară. Cu împărţirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari“(9).

Interesul sporit al Moscovei faţă de situaţia din România este demonstrat şi de un raport documentat transmis de PCdR la 9 februarie 1941 Internaţionalei a III-a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei“. Raportul era însoţit de un reportaj filmat „asupra modului în care s-a desfăşurat rebeliunea în Capitală şi în cele mai importante centre din ţară. În concluzie, PCdR raporta că acţiunea de penetraţie comunistă în cadrele Mişcării Legionare a dat rezultate neaşteptate şi că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluţie în România“(10).
Concluziile autorităţilor statului prezentate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri subliniau că „jafurile, asasinatele şi devastările au dat rebeliunii un caracter revoluţionar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga şi a celor de la periferia Capitalei“(11).

Omul care l-a scăpat pe Horia Sima de furia lui Antonescu
Incredibila carieră a unui ex-agent nazist, care, după înfrângerea hitlerismului, a fost recrutat de CIA şi a devenit apoi cetăţean american, cu antene până la Casa Albă, pentru ca, în urma dezvăluirii trecutului său, moartea să-l scape la timp de expulzare. Feţele multiple ale unui protagonist al lumii invizibile a spionajului internaţional, care s-a intersectat, la un moment dat, cu un episod al istoriei recente a României.

Scurta coabitare, în perioada septembrie 1940-21 ianuarie 1941, dintre Antonescu şi Horia Sima era condamnată de la început eşecului. În ciuda cordialităţii afişate iniţial, contradicţiile dintre proaspătul conducător al statului, pe de o parte, şi noul şef al mişcării legionare s-au dovedit de neîmpăcat. Statul naţional-legionar, proclamat la 14 septembrie, a durat mai puţin de 5 luni. Ruptura dintre cei doi, culminând cu evenimentele sângeroase din 21-23 ianuarie, devenise inevitabilă. În acel moment, fiecare dintre ei l-a acuzat pe celălalt de intenţii ucigaşe. Antonescu s-a plâns că tirurile venite dinspre cazarma gardienilor publici, din imediata apropiere a clădirii preşedinţiei Consiliului de Miniştri din Piaţa Victoriei, aveau ca scop suprimarea sa. La rândul său, potrivit propriilor mărturisiri, Sima se temea că, dacă va cădea în timpul evenimentelor amintite în mâna zbirilor lui Antonescu, aceştia îl vor lichida; iar soarta luptelor de stradă s-a dovedit repede a nu-i fi favorabilă.
Casa secretă din Parcul Jianu, adăpost pentru Sima


Ca atare, căpetenia legionarilor s-a făcut nevăzută în acele zile, schimbând mai întâi câteva gazde sigure, iar în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941 găsind refugiu la sediul din Parcul Jianu al reprezentanţei locale a Sicheriheitdienst-lui (SD), serviciul de informaţii, iniţial al SS-ului, apoi al partidului şi statului nazist, care se bucura de extrateritorialitate (separat existau la Bucureşti reprezentanţe locale ale Abwher-ului, serviciul de informaţii al Wehrmachtului, ca şi ale altor organizaţii germane).
Intră acum în scenă un personaj misterios, o figură din umbră, omul lui Himmler în România, respectiv conducătorul reprezentanţei SD, căpitanul (Sturmhauptführer) Otto Albrecht von Bolschwing, nazist fanatic, descendent al unei familii de junkeri prusaci – ceea ce îl îndreptăţea să poarte titlul de baron. Prin intermediul adjunctului său, Gunne, sas din Ardeal, vorbitor perfect de română, acesta îl invită personal pe Sima la sediul SD. Aici se aflau deja la adăpost mai mulţi demnitari legionari, membri ai guvernului (încă nedemis): Vasile Iaşinschi, Constantin Papanace şi Corneliu Georgescu, apoi şeful Tineretului Legionar – Constantin Stoicănescu, secretarul general al Ministerului de Interne – Victor Biriş, şeful Ajutorului Legionar – Ilie Gârneaţă, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români – Viorel Trifa (viitorul arhiepiscop Valerian Trifa), secretarul personal al lui Sima – Traian Borobaru şi alţi câţiva, în total 12 persoane, o dată cu venirea lui Sima numărul ridicându-se la 13.


Scopul acestei invitaţii nu era atât grija pentru siguranţa personală a lui Horia Sima, cât intenţia de a-l pune faţă în faţă cu Herman Neubacher, reprezentantul special al lui Hitler în Balcani şi împuternicit al Reichului pentru tratativele economice cu România, probabil cea mai înaltă personalitate nazistă aflată în acel moment în ţara noastră (trebuie spus că în conducerea legaţiei germane la Bucureşti exista tocmai atunci un hiatus, ministrul Wilhelm Fabricius îşi încheiase misiunea, iar succesorul său, Manfred von Killinger, nu-şi preluase încă postul). Din dispoziţia lui Hitler, reprezentantul special i-a declarat lui Sima pe un ton categoric că luptele de stradă trebuie să înceteze imediat, iar acesta s-a conformat, mai ales că şansele de răsturnare a lui Antonescu dispăruseră, şi a dat un ordin corespunzător legionarilor, sub forma unui comunicat redactat împreună cu Neubacher. Situaţia era limpede: Führerul, care se pregătea să atace URSS, avea nevoie de linişte în România, pentru că ţara noastră reprezenta o piesă importantă în strategia sa militară în flancul sudic al colosului sovietic şi mai ales pentru a nu fi perturbată aprovizionarea cu petrol, materie primă esenţială pentru maşina de război a Wehrmachtului. În plus, Hitler era iritat pentru că Horia Sima îl sfidase, refuzând invitaţia de a-l vizita la Bertechsgaden, împreună cu Antonescu, în ziua de 14 ianuarie.
De la Bucureşti la Braşov, în cufărul unei maşini


O dată sarcina încredinţată lui Neubacher fiind îndeplinită, prezenţa lui Sima la sediul SD nu mai era de dorit (e de luat în seamă şi teama de reacţia furibundă a lui Antonescu dacă ar fi aflat de această prezenţă). Şi aşa se face că, spre mirarea şefului Gărzii de Fier, i se pune în vedere să părăsească sediul, deşi colegii săi legionari puteau rămâne. În schimb, Sima este invitat de şeful reprezentanţei Gestapoului la Bucureşti, Kurt Geissler, să înnopteze la el (exista însă inconvenientul că locuinţa acestuia nu se bucura de statut diplomatic), apoi, altă surpriză, invitaţia este retrasă. (Sima presupune în lucrarea sa memorialistică Prizonieri ai puterilor Axei că s-ar fi primit dispoziţii noi de la Berlin, ştiut fiind că ministrul de Externe Ribbentrop nu-l avea la inimă pe Comandantul Legiunii – îl numea „derbedeu” – şi că pleda pe lângă Hitler să-şi ia mâna de pe el.)
Total dezorientat, fugarul îşi găseşte în cele din urmă adăpost în casa surorii sale, care era căsătorită cu un avocat din Bucureşti. Surprizele nu se opresc însă aici deoarece, dis-de-dimineaţă, Bolschwing şi ajutorul său, Gunne, însoţiţi de un om de încredere (Ion Boian) al lui Sima, care ştia unde se afla acesta, se prezintă la noul loc de refugiu, spunându-i că o alternativă mult mai sigură ar fi locuinţa din Braşov a lui Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German. Probabil că Reichsführerul SS Himmler – aflat într-un conflict mocnit cu Ribbentrop – intervenise în ultimul moment şi ordonase oamenilor săi să-l salveze pe conducătorul legiunii, care putea constitui o soluţie de rezervă preţioasă în cazul în care Antonescu ar fi ieşit din joc; aşa cum avea să se şi întâmple la 23 august 1944. Până una-alta, în timp ce autorităţile antonesciene îl căutau cu furie peste tot, Sima a avut de îndurat situaţia penibilă de a călători de la Bucureşti la Braşov ghemuit în cufărul unei maşini...
Cu trenul până în Bulgaria, cu avionul până la Viena


Dar nici la Braşov nu avea să rămână prea mult timp, ci avea să fie mutat la locuinţa unor saşi din Sibiu, pentru a reveni apoi la Bucureşti, la sediul SD, de unde legionarii ascunşi acolo fuseseră între timp expediaţi clandestin în Germania. Iar de la Bucureşti, îmbrăcat în uniformă germană, a fost transportat cu trenul în Bulgaria (autorităţile se aşteptau, după toate probabilităţile, ca fugarul cel mai căutat din România la acea oră să încerce să treacă graniţa cu Ungaria, care, tocmai din acest motiv, era şi extrem de sever păzită), pentru ca de la Sofia să plece cu avionul la Viena. În tot acest periplu atât de întortocheat, Sima s-a bucurat în permanenţă de susţinerea şi ocrotirea lui von Bolschwing (şi a ajutorului acestuia, Gunne), „prieteni loiali ai mişcării care şi-au riscat şi cariera ca să ne salveze”, cum scrie Sima, mai târziu, în cartea de memorii.
Într-adevăr, cariera căpitanului SD Otto von Bolschwing s-a pomenit, din pricina acestei afaceri, grav compromisă. Antonescu a aflat între timp de fuga căpeteniei legionare şi de ajutorul primit din partea SD-ului şi, furibund, a protestat pe lângă noul ministru german, von Killinger, cerând plecarea vinovatului, ca persona non grata. Şeful oficiului diplomatic de la Bucureşti, care aidoma şefului său ierarhic, von Ribbentrop, nu-i simpatiza nici pe legionari, nici SD-ul, a ordonat o anchetă şi a solicitat imediata rechemare în ţară a celui în cauză (ca şi a reprezentantului gestapovist Geissler).
Revenit în centrală şi supus unui interogatoriu strâns, von Bolschwing a fost învinuit de a-şi fi depăşit atribuţiile şi de a fi periclitat relaţiile cu o ţară aliată. El a fost la un pas de a-şi frânge gâtul (trebuia dată o satisfacţie, măcar formală, lui Antonescu), dar, până la urmă, a scăpat cu faţa curată. Trecând peste un hop greu, cariera căpitanului şi-a reluat traiectoria, ba chiar, imediat după război, avea să cunoască evoluţii de necrezut.
La Ierusalim, sub acoperirea biroului de import


Fostul reprezentant al SD-ului în România se alăturase încă din tinereţe partidului nazist, în 1932 – von Bolschwing se născuse în 1909 –, fiind aproape imediat recrutat în rândurile serviciului de informaţii al SS-ului. Capacitatea remarcabilă de comunicare, modul afabil de a fi, aplicaţia spre limbi străine îl recomandau pentru o asemenea muncă. Devine unul dintre agenţii nazişti importanţi în Orientul Mijlociu, iar în ultima parte a anilor ’30 îl vom afla în Palestina, la Ierusalim, folosind ca acoperire un birou de importuri. Pe lângă spionarea britanicilor şi strângerea legăturilor cu oamenii Marelui Muftiu al Ierusalimului – simpatizant deschis al nazismului, biroul se ocupa, într-adevăr, şi de importuri. Dar nu era vorba de marfă obişnuită, ci de una „specială”: biroul facilita importul, dacă se poate spune aşa, de evrei din Germania şi Austria (anexată între timp), dornici să emigreze pentru a scăpa de persecuţii. Palestina era, în acea vreme, sub mandatul autorităţilor britanice, care, în condiţiile de atunci, nu priveau cu ochi buni mişcarea sionistă şi accesul pe scară largă a unor cetăţeni de origine ebraică din alte ţări (erau stabilite cote anuale stricte).


Pe de altă parte, mişcarea sionistă urmărea crearea unui stat evreiesc independent şi avea nevoie de un număr cât mai mare de coloni, inclusiv pentru a lupta în caz de necesitate împotriva ocupanţilor britanici; iar aceştia, la rândul lor, se străduiau să oprească o asemenea tendinţă. Ca urmare, „importul” nu putea avea loc decât clandestin şi aceasta era treaba de care se ocupa von Bolschwing, pentru înfăptuirea ei intrând în contact cu gruparea subterană evreiască Haganah. Interesul, pe termen scurt, era reciproc: al treilea Reich îşi ducea la capăt politica debarasării de evrei (pe atunci, „soluţia finală” nu era încă pe agendă), iar mişcarea sionistă – care, fireşte, condamna cu asprime o asemenea politică, dar nu putea să o ignore – îşi întărea forţele. Nemţii mai aveau în vedere şi crearea unor dificultăţi pentru britanici, ceea ce nu displăcea, în acea perioadă, nici sionismului.
Din slujba învinşilor nemţi în cea a învingătorilor americani


Până la urmă, britanicii au dat de firele acestei operaţiuni şi von Bolschwing a fost expulzat în 1937, în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Următoarea sa misiune a fost în România şi ea a luat sfârşit din cauza trecerii peste graniţă a lui Horia Sima şi a altor căpetenii legionare. După ce a depăşit dificultăţile ivite din această pricină, noile sarcini de serviciu aveau să-i poarte paşii lui Bolschwing în alte părţi ale Europei aflate sub stăpânire nazistă, mai ales (inclusiv la sfârşitul războiului) în Austria. Încheierea conflictului îl va găsi, paradoxal, de p
artea aliaţilor victorioşi. Aşa reiese, cel puţin, dintr-o scrisoare datată 7 iunie 1945 şi semnată de locotenent-colonelul Ray F. Goggin, Regimentul 71 Infanterie al Armatei SUA. Un certificat de bună purtare în toată regula, în care se spune, nici mai mult nici mai puţin: „Otto Albrecht von Bolschwing, membru al mişcării clandestine din Tyrol, a ajutat concret forţele armate ale SUA în timpul înaintării noastre prin trecătoarea Fern şi în partea de apus a Austriei, anterior capitulării armatei germane. În timpul ocupaţiei noastre a capturat personal 20 de înalte oficialităţi naziste şi ofiţeri SS şi s-a aflat în fruntea unor patrule care au capturat mulţi alţii”.
Incredibil! Realitatea este că fostul SS-ist, o dată soarta războiului pecetluită, s-a pus la dispoziţia trupelor americane. Un document descoperit ulterior îi atribuie următoarea declaraţie făcută în 1945: „Am o bogată experienţă. Dispun de un grup operaţional. În schimbul unei retribuţii corespunzătoare pot să vă fiu de mare folos”. Oferta a fost acceptată imediat. Nici nu amuţiseră bine tunurile, şi primele semne ale Războiului Rece americano-sovietic, sau mai bine zis, dintre lumea occidentală şi comunism, începeau să se facă simţite. Învingătorii americani, care nu prea erau familiarizaţi cu situaţia din Europa, în special partea ei răsăriteană, aveau nevoie de expertiza unui „meseriaş” al fostelor servicii secrete nemţeşti, presupus bun cunoscător inclusiv al realităţilor româneşti. În general, aveau nevoie de expertiza învinşilor germani.
„Operaţiunea Paperclip”...


Aşa s-a născut celebra „operaţiune Paperclip” (agrafa de birou), cunoscută iniţial sub denumirea de „operaţiunea Overcast” (perdeaua de nori). În baza acestei operaţiuni, Oficiul Serviciilor Strategice – OSS, instituţia americană predecesoare a CIA, era autorizată să recruteze oameni de ştiinţă şi ofiţeri nazişti (inclusiv din organismele informative). Este adevărat, directiva executivă din august 1945, prin care preşedintele Truman autoriza această operaţiune (recrutarea a început chiar a doua zi după Victorie), excludea pe „toţi aceia care au fost membri ai partidului nazist şi care au participat altfel decât pur formal la activităţile sale sau au sprijinit activ militarismul nazist”, dar asemenea restricţii au fost ignorate, pentru că ele ar fi făcut ineligibile personalităţi ca marele specialist în rachete Wernher von Braun, cel care avea să devină conducătorul programului american „Omul pe Lună”. Ca să nu mai vorbim de oameni ai serviciilor de informaţii! Şi atunci s-au creat celor în cauză false biografii („perdele de nori”), care îi exonerau de orice bănuieli de nazism. Şi pentru că aceste false CV-uri erau ataşate de fişa personală a fiecăruia cu ajutorul unei agrafe de birou, operaţiunea ­respectivă a primit, în cele din urmă, numele „Paperclip” (agrafa).
Von Bolschwing, care s-a lăudat (şi) cu expertiza în ce priveşte România, mizând pe vechile sale legături cu vârfuri legionare ca motor ale unor eventuale acţiuni anticomuniste, a fost doar unul dintre beneficiarii unui asemenea proces de „albire” a cazierului. Aşa cum se afirmă în volumul US Intelligence and the Nazis (Serviciile de informaţii americane şi naziştii), întocmit de istoricul american Richard Breitman, împreună cu mai mulţi colaboratori, după ce l-a recrutat, agentura OSS din Viena i-a încredinţat lui von Bolschwing misiunea delicată de a coordona activitatea agenţilor secreţi din spatele Cortinei de Fier. Unele surse americane spun acum că informaţiile furnizate de acesta, în noua sa calitate de agent OSS (numele de cod: Ossie şi Grossbahn), nu s-au prea dovedit de mare actualitate, dar lui personal certificatul de bună purtare i-a fost de real şi imens folos.
...şi varianta ei sovietică


Să nu se creadă însă că serviciile secrete americane (CIA a preluat operaţiunea iniţiată de OSS) au fost singurele care au procedat în aşa fel şi că serviciile corespunzătoare sovietice s-au aflat în postura unor îngeraşi nevinovaţi. Dimpotrivă, au făcut exact acelaşi lucru în cadul operaţiunii „Ossavakim”, recrutând şi punând la treabă în interesul lor mii de oameni de ştiinţă nazişti din zona lor de ocupaţie. Şi nu numai oameni de ştiinţă... Ajutorul ştiinţific primit, ca şi transferul masiv de tehnologie, evident fără plată („captură de război”), au fost de nepreţuit în crearea primului sputnic, şi apoi în plasarea pe orbită a primei nave spaţiale sovietice cu un om la bord (Iuri Gagarin). Şi americanii, şi ruşii au ştiut să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă germani condiţii corespunzătoare de lucru pentru a le valorifica în mod optim cunoştinţele. Şi aceasta s-a dovedit, în ultimă instanţă, în interesul progresului tehnic general, chiar dacă scopurile urmărite au fost esenţialmente de ordin militar, adică proiectarea şi fabricarea de arme cu putere distructivă cât mai mare.
Neîndoios, au existat câştiguri de o parte şi de alta – deşi asupra acestora se păstrează o explicabilă discreţie – şi în domeniul atât de gingaş al activităţii informative. E greu de crezut, de pildă, că eficacitatea exemplară a Securităţii est-germane, STASI, aflate la remorca KGB, nu s-a datorat şi contribuţiei unei părţi a fostului aparat informativ nazist.
Von Bolschwing, agent al reţelei Gehlen


În ceea ce priveşte serviciile secrete americane, de un mare folos pentru ele s-a dovedit Arhiva Gehlen, după numele şefului structurilor informative de pe Frontul de Est al Wehrmachtului, Reinhard Gehlen, cuprinzând mii şi mii de dosare asupra URSS, PCUS şi Armatei Roşii. O dată cu lăsarea Cortinei de Fier, activitatea informativă a americanilor în interiorul Uniunii Sovietice (şi în interiorul ţărilor intrate în sfera ei de influenţă) a devenit tot mai dificilă, aşa încât oferta lui Gehlen de a le pune la dispoziţie această imensă arhivă, ca şi reţeaua sa informativă, în schimbul libertăţii pentru el şi colegii săi, a constituit o adevărată mană cerească. La sfârşitul anului 1946, Gehlen a purces la organizarea pe teritoriul zonelor de ocupaţie occidentale din Germania a primelor structuri informative, care s-au transformat în ochii şi urechile CIA pentru URSS şi Europa Răsăriteană. La un deceniu de la încheierea războiului, grupul lui Gehlen a fost transferat sub autoritatea guvernului vest-german, constituind nucleul proaspătului format Serviciu Informativ Federal – BND (Bundesnachrichtendienst).
Despre activitatea în Austria, unde se afla în primii ani de după război, a lui von Bolschwing, în noua sa calitate de agent al spionajului american, nu se ştie mare lucru, dar e mai mult ca sigur că, prin specificul său, a avut legături directe cu reţeaua Gehlen. Chiar dacă acum, aşa cum am văzut, asupra utilităţii acestei activităţi se manifestă rezerve, cert este că, în 1954, bucurându-se de sprijinul discret al CIA, von Bolschwing primeşte răspuns favorabil la solicitarea sa, făcută cu un an înainte, de a emigra în SUA. Iar după cinci ani, în 1959, în baza aceluiaşi sprijin, dobândeşte cetăţenia americană. Se pare că acum va funcţiona pe teritoriul SUA ca agent de legătură cu organizaţia Gehlen, trecută între timp sub jurisdicţia Bonnului. Asupra acestui aspect domneşte tăcerea (nu este exclus să fi intrat în contact cu unul dintre „cei 13” de odinioară, de la Bucureşti, şi anume, cu fostul conducător al studenţimii legionare şi teolog ca pregătire profesională, devenit între timp arhiepiscopul Valerian Trifa, păstor al comunităţii româneşti din America şi Canada). În schimb, nu există niciun secret asupra celeilalte laturi a activităţii desfăşurate în America de von Bolschwing, aceea de om de afaceri, ipostază în care va cunoaşte succese notorii.
În avanscena lumii de afaceri şi aproape de Casa Albă


Mai întâi, von Bolschwing are legături cu o cunoscută companie farmaceutică, Warner-Lambert, unde va fi numit director al departamentului internaţional de marketing. Apoi, la mijlocul anilor ’60, îl găsim în conducerea companiei Cabot Manufacturing, având ca profil o gamă largă de produse chimice şi farmaceutice. În 1969, cartea sa de vizită ca businessman se îmbogăţeşte cu o nouă calitate, vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al unei companii de vădită importanţă strategică, Trans International Computer Investement (TCI), după ce primeşte certificatul că nu prezintă vreun risc din punct de vedere al securităţii. Fostul căpitan SS se pomeneşte catapultat în lumea mare a business-ului, simţindu-se în largul său alături de VIP-uri ca miliardarul american J. Paul Getty jr. sau magnatul grec Aristotele Onassis.
De la lumea marilor afaceri la cea politică este doar un pas. Încă în anul primirii cetăţeniei americane, el face intens campanie electorală în favoarea lui Nixon, în vederea scrutinului prezidenţial din 1960, câştigat la o mică diferenţă de Kennedy (însă Nixon avea să iasă triumfător în alegerile prezidenţiale din 1968, susţinut, de asemenea, de von Bolschwing, iar preşedintele nu va uita de sprijinul primit). Păstrându-şi neclintit simpatiile republicane, fostul agent nazist va sprijini, în 1966, candidatura lui Ronald Reagan la postul de guvernator al Californiei (stat unde von Bolschwing îşi avea reşedinţa). Susţinerea acordată lui Reagan se explică şi ca urmare a prieteniei strânse care îl leagă de Helene von Damm, colaboratoare apropiată şi secretară personală a lui Reagan în timpul celor două mandate de guvernator al Californiei; mai mult, din 1981, după ce fostul actor de cinema va deveni preşedinte al Americii, ea va răspunde direct de agenda prezidenţială, funcţie de mare influenţă.
Prin intermediul ei, von Bolschwing se apropie de cele mai înalte sfere ale politicii americane, întinzându-şi, practic, antenele până la Casa Albă! O ascensiune de-a dreptul ameţitoare. Este semnificativ faptul că ascensiunea lui von Bolschwing a servit ca sursă de inspiraţie a unui roman SF, Serpent’s Walk (Târâşul şarpelui), al scriitorului american de extremă dreapta, Randolph D. Calverhall (pseudonim), despre un grup de SS-işti de elită care, după încheierea războiului, găsind adăpost în America, creează un imperiu economic cu vaste ramificaţii politice, ca trambulină pentru a declanşa un nou conflict mondial şi a-şi lua, astfel, revanşa.
Mentorul lui Eichmann intră în panică


Paralel cu ­incursiunea sa plină de succes în marele business, von Bolschwing avea parte de unele necazuri neaşteptate. Încă în 1960, Adolf Eichmann, „arhitectul Holocaustului”, organizatorul transporturilor de evrei spre lagărele morţii şi camerele de gazare naziste, era capturat de către un comando al Mossadului în Argentina, unde trăia sub nume fals. Adus în Israel şi supus unei anchete minuţioase, acesta spune că „a învăţat meserie” de la von Bolschwing, care i-a fost un adevărat mentor în chestiunea evreiască.
Otto Albrecht, care neagă cu înverşunare asemenea acuzaţii, simte că în jurul lui se ţese un laţ nevăzut şi intră în panică, se teme să nu fie şi el răpit de Mossad, dar ofiţerul CIA cu care păstra legătura îl asigură că nu e cazul să-şi facă griji. Laţul se strânge însă tot mai mult, încep să iasă la iveală amănunte profund incriminatorii asupra existenţei sale anterioare. Organizaţia lui Simon Wiesenthal, „vânătorul de nazişti”, solicită expulzarea sa din America, pentru a fi tras la răspundere. Steaua fostului SS-ist începe să apună. Norocul îl părăseşte puţin câte puţin. Cererile opiniei publice americane şi, mai ales, ale influentului lobby evreiesc devin tot mai insistente.
„Pe spioni îi foloseşti, dar nu-i inviţi la masă”


După multe tergiversări – protecţia de care se bucură se face încă simţită – în 1981, von Bolschwing este, în fine, acuzat oficial de crime de război şi cetăţenia americană i se ridică. Nu va fi, totuşi, expulzat pentru că i se agravează maladia cerebrală de care suferă şi este nevoie să se interneze în spital. Or, înţelegerea la care ajunsese cu autorităţile stipula că nu poate fi deportat atâta vreme cât starea sănătăţii nu permite acest lucru. În martie 1982, la vârsta de 72 de ani, se stinge în spitalul din Sacramento, California, reuşind să păcălească pentru ultima oară justiţia. Lua, astfel, sfârşit un episod, în fond tipic, pentru cel mai tulbure şi mai sângeros secol al istoriei.
Cuvintele autojustificative, impregnate de cinism, rostite cu referire la Reinhard Gehlen de către Allen Dulles, stâlp al OSS în vremea războiului şi, mai apoi, primul civil numit director al CIA, sunt aplicabile, ca un soi de epitaf sui generis, şi activităţii desfăşurate timp atât de îndelungat de către von Bolschwing, ca iscoadă, pe traiectoria Palestina-SUA, via Bucureşti, dar mai ales ca pion folosit o bună parte a Războiului Rece: „Nu ştiu dacă este un ticălos. Lumea spionajului nu este croită pentru nişte feţe bisericeşti... Şi, în definitiv, nu ai obligaţia să inviţi o asemenea persoană să ia masa cu tine la club”.

Unde s-a ascuns Horia Sima de frica lui Carol al II-lea"Impacarea" dintre regele Carol al II-lea si legionari, intervenita in primavara anului 1940, nu a fost, de fapt, decat un armistitiu. Curand disensiunile au reaparut, iar Garda de Fier a inceput sa se reorganizeze in cel mai mare secret si sa se pregateasca pentru o noua confruntare cu regele. Cresterea sentimentelor anticarliste in randul populatiei, accentuata odata cu pierderile teritoriale suferite de tara, au favorizat planurile legionarilor. La o zi dupa dictatul de la Viena acestia au considerat ca a sosit momentul pentru a declansa actiunea impotriva regelui. Un manifest, datat 1 septembrie 1940 si semnat de Horia Sima, Seful Garzii de Fier, cerea lui Carol al II-lea sa faca "singurul act patriotic ce i-a mai ramas, singura si ultima datorie: sa abdice". Si Carol al II-lea chiar va abdica la 6 septembrie, dar aceasta decizie ii va fi impusa de alte forte politice, mult mai puternice decat legionarii.

Atat inainte cat si dupa imprastierea manifestului legionar in capitala si in alte cateva orase din provincie, Horia Sima a stat ascuns pentru a se salva de razbunarea regala. Unde s-a ascuns? Ce a facut el pana in ziua in care generalul Ion Antonescu a preluat fraiele puterii? Raspunsul il aflam chiar de la gazda lui din acele zile de maxima tensiune.


Brasov, august 1940
Familia Dora si Heinrich Polonyi era o familie instarita de sasi ardeleni, care locuia intr-o vila spatioasa, aflata pe inaltimile orasului Brasov. Activi in cadrul organizatiei "Deutsche Volksgemeinschaft in Rumänien", membrii familiei impartaseau ideologia national-socialista. La sfarsitul lunii august fiica familiei Polonyi s-a aflat si ea la Brasov si a urmarit cu atentie desfasurarea evenimentelor care aveau loc in casa parinteasca si in Brasov. Asupra intamplarilor acelor zile ea a lasat o relatare, care se concentreaza pe zilele de 3-6 septembrie 1940. Scris la persoana intai, in limba germana, documentul dincolo de optiunile ideologice ale autoarei, care sunt clar marturisite demonstreaza un ascutit simt de observatie din partea acesteia, martor ocular al evenimentelor, ceea ce creste valoarea stiintifica si informativa a relatarii. La 11 august se arata in acest document la familia Polonyi se prezinta "un tanar simpatic", cu o scrisoare de recomandare din partea contesei Ioana Cantacuzino, o cunoscuta membra a Garzii de Fier. Tanarul Eugen Necrelescu "Geno" era numele lui urma "sa se recreeze si sa faca studii de limba germana", intrucat intentiona sa continuie studiile in Reich.
Acesta s-a acomodat repede cu modul de viata din casa sotilor Polonyi, pentru ca numai dupa doua saptamani, atunci cand fiica acestora s-a intors acasa din Banat si face cunostinta cu tanarul Necrelescu, ea scrie: "El se comporta la noi deja ca acasa si este ingrijit de parintii mei ca un fiu. Felul sau deschis si placut te castiga din primul moment, trebuie sa-i arati incredere si el ne arata de asemenea". In ceea ce priveste scopul prezentei acestuia la Brasov, se arata: "De mult s-a stabilit ca se gandeste la cu totul altceva decat la recreere. Deseori calatoreste zile intregi si odata ne povesteste ca in decurs de 3 zile n-a dormit decat 8 ore. Cand este acasa, domneste o vie activitate, tineri camarazi vin si pleaca, totul este in miscare". La 13 august soseste la Brasov si printesa Ioana Cantacuzino ("fosta casatorita Carp, o femeie interesanta, in varsta de circa 45 de ani, o adepta infocata si activa a ideei legionare"), care sta mai mult la familia Polonyi, are lungi convorbiri cu Geno Necrelescu sau pleaca impreuna cu acesta prin sate. "Acesti oameni se remarca in document sunt dominati de intentiile lor. Circulatia oamenilor tineri se inteteste incetul cu incetul, incepi sa-i cunosti pe vizitatori si sa-i distingi".
Care sunt intentiile lor? Gazdele le cunosc sau pur si simplu inca le este frica sa recunoasca?
3 septembrie
In acest dute-vino, nu-i de mirare ca marti, 3 septembrie, la ora 9, la casa familiei Polonyi suna doi barbati. Unul dintre ei, imbracat in uniforma de locotenent, se intereseaza de prietenul sau Necrelescu. Acesta vine si, in vestibul, are loc o discutie "foarte vioaie, dar in soapta" intre cei doi, in urma careia noii veniti vor fi si ei gazduiti in mansarda casei, unde, obositi, se culca si adorm imediat.
Dupa amiaza, pe la ora 14, locotenentul coboara si, mirat, intreaba unde sunt ceilalti. isi juca bine rolul - noteaza autoarea relatarii fiindca el stia cu siguranta unde plecasera acestia. Ea face si un prim portret al locotenentului: "Ceva special n-am observat la dansul. Slabut de statura, obrazul slab, ochii de culoare deschisa sunt mari si extrem de expresivi. Alte lucruri inca nu le observ acum, deoarece nu ma uit cu atentie la dansul". Observa insa ca acesta intelege ce-i spune "abia dupa ce ii repet lucrurile si atunci vine foarte aproape de mine si se uita cu atentie la gura mea; aceasta ma cam supara putin, astfel ca parasesc repede camera, dupa ce imi exprim mirarea ca nu-si cauta camarazii". O zi mai tarziu, "locotenentul" va povesti conditiile in care si-a pierdut partial auzul. Spre seara, locotenentul va pleca impreuna cu "un curier", fara ca gazdele sale sa stie. Fiica familiei Polonyi incepea totusi sa banuiasca ce planuiau oaspetii lor, pentru ca noteaza: "Nu prea am incredere in chestiunea despre care se spune ca legionarii ar planui-o"!
4 septembrie
A doua zi, miercuri de dimineata, ea noteaza: "Totul este deja realizat: se aud salve razlete din oras, iar zvonurile care patrund pana la noi sus sunt si mai inspaimantatoare". Era vorba de incercuirea legionarilor de catre armata in cladirea telefoanelor si in cea a prefecturii; numarul mortilor variaza intre 20 si chiar 60 de persoane etc. Se anticipeaza executia "la zid" a capilor razmeritei; radio Bucuresti anunta anihilarea in fasa a unor "tulburari neinsemnate" in Bucuresti, Constanta si Brasov. La familia Polonyi incepe sa se simta ingrijorarea. Ea razbate si in relatarea fiicei familiei Polonyi: "Nu incape indoiala - actiunea a esuat. Iar la noi in casa se afla cei doi legionari: locotenentul si insotitorul sau. Pericolul pentru ei creste de la un minut la altul".

De fapt cei doi nu se aflau in casa. Ei plecasera imediat dupa caderea serii in oras fara sa-si anunte gazdele; la intoarcere acestea dormeau, astfel ca nu i-au auzit pe cei doi cand au sunat pentru a le da drumul in casa. in aceste conditii locotenentul, care dupa propriile marturisiri - privise "trupele" legionare desfasurandu-se in oras, a trebuit sa doarma in gradina. Cand a inceput sa ploua el s-a refugiat intr-un adapost, unde "s-a culcat pe impletitura de sarma a cotetului de gaini, facandu-si un fel de hamac". Culcat pe spate, cu fata acoperita cu sapca si cu picioarele atarnand de la genunchi in jos asa a fost gasit dimineata de Dora Polonyi. insotitorul lui petrecuse si el noaptea in fanul din livezile dimprejur.
Desi obositi, cei doi trebuiau insa sa dispara cat mai repede, intrucat era de asteptat din moment in moment o perchezitie domiciliara, avand in vedere ca Geno Necrelescu era probabil arestat, iar familia Polonyi il anuntase la politie ca locuieste in gazda la ei. S-au facut pregatiri de plecare: haine, mancare, busola. S-a luat in calcul varianta retragerii peste Olt, in zona cedata prin dictatul de la Viena, ipoteza trecerii in Muntenia fiind exclusa datorita persecutiilor ce erau de asteptat. in final s-a hotarat ca cei doi sa astepte in gradina casei pana ce situatia se va clarifica. Aici erau informati din cand in cand de membrii familiei Polonyi asupra celor ce se intamplau in tara.

Cine era "locotenentul"?
Pe la orele 14 orizontul politic incepe sa se lumineze, cand radiodifuziunea romana comunica stirea despre demisia guvernului Gigurtu si insarcinarea generalului Ion Antonescu cu formarea guvernului. Momentul in care cei doi afla aceasta stire este astfel redat de fiica familiei Polonyi: "Cand cei doi fugari au aflat acest lucru, fura cuprinsi de o mare nervozitate, pe care abia reuseau sa o ascunda fata de mine. Locotenentul m-a intrebat de cateva ori daca este adevarat, daca am auzit bine si cand s-a anuntat, iar apoi au inceput sa vorbeasca repede unul cu celalalt. Am inteles primele cuvinte ale insotitorului: "Atunci te cauta pe tine! Fara noi nu formeaza el guvernul!". [...] Si in ce priveste exteriorul lor, se putea observa imediat ca situatia se modificase. in timp ce cu cateva minute mai inainte ma primisera, spunandu-mi ca vor sa termine cu aceasta situatie neplacuta, acum declarau ca nici nu mai poate fi vorba de fuga, ca voiau sa ramana si sa astepte sa vada ce se va intampla acuma. [...]
Cand i-am intrebat, cu ce i-as mai putea ajuta acum, m-au rugat sa ascult cu atentie toate emisiunile de informatiuni la radio si sa-i instiintez imediat ce se va ivi vreun punct de vedere nou." Acesta este momentul in care fiica familiei Polonyi descopera adevarata identitate a "locotenentului": "intorcandu-ma, am avut timp sa-mi concentrez impresiile si am ajuns la concluzia ca locotenentul nu era altul decat Horia Sima, conducatorul insusi al Garzii de Fier. Felul sau rezervat si neincrezator, castigat in lungile vremi ale celor mai amarnice persecutii, ne indusese la inceput in eroare. insa purtarea lui de acum, in timpul pericolului, felul in care cu toata inactivitatea el prelua in mod absolut initiativa si raspunderea fata de celalalt, felul in care veghea asupra lui si insasi observatia acestuia Ťte cauta pe tine!ť nu permiteau nici o indoiala asupra acestui lucru. Si toate semnele exterioare concordau. Noi il vazusem fugitiv pe o fotografie, din pacate aceasta fusese arsa din motive de precautie, insa si alt lucru era sigur: statura slabuta, delicata, care poseda o mobilitate extrema si mai cu seama ochii mari, expresivi si dominatori de culoare cenusie deschisa, parul inchis, ale carui bucle ii cadeau pe frunte, fiind aruncate de acolo mereu din nou in sus, mainile nervoase, insa mai cu seama aceasta atitudine semeata toate acestea completau imaginea."
Un bilant "pozitiv"
Dupa amiaza "vestile bune" au inceput sa se inmulteasca: la Brasov au incetat impuscaturile, legionarii baricadati la telefoane si prefectura erau bine dispusi, cantau cantece de lupta, aprovizionarea lor cu alimente era suficienta, detineau ostatici "de valoare" etc. Vestile aduse de radioul romanesc, ungar, german si italian erau, de asemenea, favorabile. Concomitent cresteau si emotiile lui Horia Sima si ale insotitorului ("un oarecare Moisescu" in realitate numele lui era Boian); ultimul, atunci cand a primit o ceasca de cafea, mainile "ii tremurau atat de tare, incat abia era in stare sa tina paharul".
Seara, dupa ora 22, toti din casa Polonyi au ascultat postul de radio german "Donausender", unde un legionar fugar si logodnica legionarului Constantinescu (membru al echipei ce-l asasinase pe Armand Calinescu) aveau o emisiune in limba romana de 15-30 minute. Desigur, stirile i-au entuziasmat pe ascultatorii din vila Polonyi: "Si in aceasta seara regimul de guvernare romanesc de pana in prezent al evreilor, celor vanduti evreilor si francmasonilor a fost biciuit in cuvinte atat de tari si potrivite, totul fiind spus cu atata convingere, incat de bucurie Sima exclama in repetate randuri Ťformidabilť, exprimandu-si entuziasmul prin gesturi si mime foarte vii. Sa auzi vorbind astfel, in cadrul unui post de radio german era, intr-adevar un lucru foarte incurajator; la acestea se adaugau stiri din partea Ťbaietilorť din oras, care de asemenea pareau linistitoare".
Bilantul zilei de miercuri, 4 septembrie, era apreciat pozitiv din punctul de vedere al celor din casa Polonyi: "Cu toate ca inca nu se putea prevedea ce va aduce ziua urmatoare, aceasta zi se termina totusi mai bine decat incepuse, caci varsarii de sange i se pusese pentru moment frau, aratandu-se un licar de speranta, cu toate ca lovitura ca atare trebuia considerata ca fiind esuata. Astfel ne-am dus la odihna binemeritata" incheia insemnarile sale din acea zi fiica sotilor Polonyi.
5 septembrie
Joi a fost o zi de asteptare, care avea sa se termine catre miezul noptii, cu clarificarea situatiei legionarilor. Fiindca de o victorie a lor nu poate fi vorba, deoarece incercarea de puci esuase lamentabil. Orele de asteptare au fost petrecute de Horia Sima in lungi discutii cu fiica sotilor Polonyi. Unele ­ reproduse pe larg in document sunt extrem de diverse: rasele, originea numelui de familie Polonyi, Corneliu Zelea Codreanu etc. Cand vine vorba despre national-socialism, Horia Sima declara: "Avem unele puncte de atingere cu national-socialismul. Pentru ca noi formam o miscare, care merge mai adanc, care vrea sa cuprinda omul intreg, italienii sunt asa (el ridica bratele ca si cand ar vrea sa strige ŤUrať, exprimand astfel entuziasmul de paie al italienilor) [...] Cu national-socialismul suntem aproape cu totul de acord". Cand interlocutoarea lui a remarcat ca singura diferenta intre cele doua idelogii o reprezinta probabil problema credintei si atitudinea fata de biserica, Horia Sima a confirmat. "Acesta - a continuat el - chiar este punctul slab al national-socialismului, pentru ca un popor are nevoie de credinta", dar a cautat sa justifice aceasta pozitie a national-socialismului "intrucat bisericile (germane - n.n.) au trecut in lagarul advers". in continuare, liderul legionar s-a dedat la atacuri impotriva evreilor, a slavismului inform etc. S-a aratat insa nemultumit de faptul ca Hitler, invingator, nu s-a multumit sa anexeze numai Alsacia, ci a luat si Lorena, pe care opina Horia Sima ar fi trebuit sa o lase Frantei (desi credea ca Franta se va prabusi, pentru ca nu avea o "miscare").
Aceste discutii aveau loc pe un fundal politic inca incert. Daca faptul ca generalul Antonescu era insarcinat cu formarea guvernului era linistitor, in schimb o eventuala prestare de catre acesta a juramantului de credinta fata de Carol al II-lea ar fi insemnat pentru legionari, in cel mai bun caz, un avertisment. in acelasi timp constatau insa ca tovarasii lor luati prizonieri pana acum nu fusesera impuscati, ceea ce era, desigur, un fapt incurajator. Ramanea insa o mare enigma: ce intentii avea Ion Antonescu? Cu cine voia sa faca guvernul? "Probabil se arata in relatarea fiicei familiei Polonyi ca-l cauta pretutindeni pe Sima si nimeni, nici macar colaboratotii sai cei mai intimi din Bucuresti, nu stiu unde se gaseste".
Pentru a iesi din aceasta stare de incertitudine, s-a hotarat ca Heinrich Polonyi sa plece la Bucuresti pentru a stabili contacte si culege informatii. in acelasi scop, chiar autoarea insemnarilor a coborat in Brasov pentru a vedea care este situatia. Aici ea vede oameni intr-o dispozitie "vizibil buna", care sperau intr-o solutionare a conflictului fara sa stie insa cum ar arata o astfel de solutie. ii vede pe legionarii aflati in cladirea politiei, care stateau veseli la ferestre si faceau semne cu mana trecatorilor. La intoarcere, prezentandu-i lui Sima situatia, acesta s-a bucurat ca "baietii" lui erau bine si buna dispozitie revenea in oras.
Informatii bune despre "baietii" de la prefectura de politie a adus si Moisescu (Boian). Acesta chiar a vorbit cu ei la telefon, iar acestia au declarat ca pot rezista "inca multa vreme" si nu vor parasi cladirea decat dupa ce va abdica regele iar Horia Sima va veni el insusi sa-i scoata din prefectura. Dar vestea cea mai importanta pe care o aduce el este aceea ca Sima este cautat cu multa insistenta de Bucuresti. in ceea ce priveste atitudinea lui Sima, reactia lui fata de situatia existenta, insemnarile fiicei familiei Polonyi sunt contradictorii. Pe de o parte ea scrie ca "Sima se lasa cautat cu toata linistea, pentru ca pana acum a alergat si el mult dupa oameni. Putina greutate nu poate sa le strice...". Totodata insa tot ea nota: "Am impresia ca este o mare pisica salbatica (Horia Sima - n.n.) intr-o cusca, in acelasi timp insa trebuie sa sufar o parte din marea nervozitate care il cuprinde pe acest om aflat in imediata noastra apropiere de cateva zile".
Spre seara, dupa ce toata dupa amiaza nicio stire noua nu sosise in casa familiei Polonyi, Horia Sima a devenit foarte tacut. intrebat daca mai are rabdare, el va raspunde ca nu are incotro. "Niciodata nu vazusem pe un om suportand in tacere suferinti sufletesti, lucru care insa se manifesta in mod miscator in jocul viu al mimicii si in purtarea sa" nota autoarea documentului amintit.
Si totusi...
La ora 7:45 seara, in casa Polonyi este ascultat postul de radio romanesc pe unde scurte. Ultima stire produce marea surpriza: "Generalul Antonescu si-a asigurat, printr-o convorbire cu Horia Sima, colaborarea Garzii de Fier la guvern, evitand eventuale complicatii". Imediat, fiica familiei Polonyi s-a dus sa-i comunice stirea lui Horia Sima, care se plimba in gradina. Stirea "l-a miscat si l-a si amuzat" pe acesta. in timp ce se intorceau impreuna spre casa, Sima dadea asigurari ca nu avusese nicio convorbire cu nimeni, lucru pe care, desigur, gazda sa il stia foarte bine; el considera insa ca a fost bine ca i s-a pronuntat numele.
Stirea difuzata la radio a schimbat radical atmosfera greoaie, de asteptare, care domnise pana atunci in casa Polonyi, dar nu era si o solutie a situatiei. De aceea Horia Sima si-a exprimat de cateva ori nerabdarea de a auzi informatiile pe care Heinrich Polonyi, plecat inca de dimineata spre Bucuresti,le putea aduce.
In timpul mesei de seara si-a facut aparitia si Moisescu (acesta lipsise toata dupa amiaza, fiind plecat in oras sa vada care mai este situatia), insotit de un alt legionar, Patrascu. Noii sositi au povestit cu mult entuziasm despre o manifestare a legionarilor in centrul orasului, despre o procesiune in uniforme si cu cantece, despre cuvantarea tinuta de Patrascu in fata hotelului "Transilvania" din Brasov etc. in timp ce acestia povesteau, ochii lui Sima straluceau de bucurie, le cerea celor doi mereu noi si noi amanunte despre "baietii" lui.
Lui Patrascu, care urma sa plece la Sibiu, Horia Sima i-a cerut sa organizeze si acolo manifestatii similare cu cele din Brasov.
Sima si asasinarea lui Calinescu
In continuare, in casa Polonyi atmosfera a fost de buna dispozitie, s-a discutat in limbile romana si germana, s-au ascultat stirile de la radio, s-a glumit, asteptandu-se sosirea lui Heynrich Polonyi de la Bucuresti. La un moment dat, in timpul mesei, Sima chiar a strigat: "Victorie". in aceasta atmosfera optimista cei prezenti (Sima, Moisescu, Otto Parsch, liderul comunitatii germane din Brasov, Dora Polonyi si fiica ei) au inceput sa discute despre viitor, dar Sima s-a aratat foarte rezervat. Cand cei trei minoritari germani s-au interesat care va fi situatia lor in cazul instaurarii unui guvern legionar, Sima a raspuns ca acestia "se vor bucura de o libertate de actiune absoluta, tot asa si celelalte minoritati, intrucat legionarii nu se tem de nimeni. Ei vor sa se dezvolte prin propriile lor puteri si de aceea nici nu au nevoie sa oprime celelalte popoare prin interdictii. Daca acum, intr-adevar, va veni un guvern legionar, din acea zi va incepe prabusirea maghiarimii.
Aceasta cu toata cresterea teritoriului (maghiar - n.n.), intrucat este un popor fara o putere proprie intrinseca. Dovada: nicio Ťmiscareť, iar numarul nasterilor in scadere. De aceea el nu este ingrijorat deloc in ce priveste soarta Transilvaniei. El are si credinta ca Basarabia se va reintoarce (se referea la o viitoare mare explicatie cu Rusia)". Cand cei trei minoritari germani au dorit amanunte cu privire la viitorul lor in Romania, au trebuit sa constate ca acesta nu avea "niciun plan in ce ne priveste si nici nu parea sa aibe in cap un program bine determinat in ce priveste minoritatile, ci da asigurari in mod principial [...]. Pentru moment am fost multumiti cu aceasta".
In timpul conversatiei, la un moment dat, Horia Sima a recunoscut amestecul sau in pregatirea asasinarii primului-ministru Armand Calinescu. Astfel, referindu-se la trecerile lui ilegale peste granita, el spune ca "a facut aceasta cale peste frontiere de nenumarate ori, fara a fi recunoscut, asa cum a fost inainte de execuatrea lui Calinescu, in vederea pregatirilor pentru aceasta".
O noapte agitata
Obositi de lunga asteptare, aproape de miezul noptii, cei aflati in vila Polonyi tocmai se pregateau sa mearga la culcare cand, in sfarsit, a sosit Heynrich Polonyi cu vesti din Bucuresti. "Si el nu veni singur scrie fiica familiei Polonyi ci impreuna cu trei conducatori ai miscarii (Greceanu, Ghica, Popovici), care erau bucurosi ca au descoperit, in sfarsit, resedinta conducatorului lor si voiau neaparat sa aiba o convorbire cu dansul. Generalul Antonescu il cauta intens in vederea formarii guvernului si chiar ii injurase pentru ca ei, ca prieteni ai lui, nu i-l puteau aduce inaintea amiezii. in aceeasi zi ei mai fusesera odata la Brasov pentru a-l lua cu dansii, insa plecasera fara sa obtina ceva. Deci ascunzisul nostru era in ordine. Ne facea o bucurie deosebita sa aflam ca ministrul de interne mobilizase siguranta si toti se legasera sa-l gaseasca pe Sima, ba chiar afirmase ca-i gasise urma la Bucuresti si ca acesta isi schimba in cursul unei singure zile de cinci ori domiciliul. inte timp, el sedea linistit la noi la masa si incepu cu oamenii lui o consfatuire vioaie si vesela".
Grupul s-a marit foarte curand cu inca doua persoane: printesa Ioana Cantacuzino si Geno Necrelescu, ambii "murdari, obositi, infometati si insetati, altfel se simteau bine si erau nespus de fericiti de intorsatura pe care o luasera lucrurile". Cei doi au povestit intamplarile prin care trecusera in ultimele doua zile: un atac esuat cu un grup de legionari asupra jandarmeriei din Brasov, apoi unul asupra postului de radio Bod. Aici a fost chiar mai rau: au fost prinsi, legati, tratati grosolan, loviti cu picioarele, iar masina, armele, banii si obiectele de valoare le-au fost confiscate. La un moment dat insa, in urma unui ordin telegrafic al generalului Antonescu, toti cei arestati au fost pusi in libertate, iar printesa Cantacuzino si Necrelescu au putut pleca spre vila familiei Polonyi.
La ora 2 noaptea, cand in casa nimeni nu dormea inca, un alt grup de legionari vine sa-l ia pe Horia Sima, chipurile pentru a-i scoate din cladirea politiei pe legionarii inchisi. De data aceasta Sima s-a imbracat civil, iar pe cap purta o veche palarie tiroleza. "Era pentru prima oara din noaptea de marti cand parasea casa noastra si nu stiu unde s-a dus" - scria fiica familiei Polonyi. Catre orele trei noaptea Geno Necrelescu s-a intors, spunand ca "e pe jumatate mort de oboseala", dar ceilalti "se afla inca in mijlocul tratativelor". Dimineata, pe la 5 si 15 minute s-au intors si Horia Sima si Moisescu, care fara sa spuna ceva despre ceea ce facusera, s-au dus la culcare in camera lor de la mansarda.
De remarcat faptul ca atunci cand a plecat Horia Sima urma sa-i scoata pe legionari din cladirea politiei o sarcina usoara avand in vedere ca cei ce atacasera postul de radio de la Bod fusesera deja eliberati din ordinul generalului Ion Antonescu - in timp ce Necrelescu, la intoarcerea lui, vorbeste de "tratative" fara sa spuna cu cine s-a negociat. Care se pare ca nu au fost foarte usoare, daca ele au durat circa 3 ore! Nici fiica familiei Polonyi nu a crezut in explicatia data plecarii in oras a lui Horia Sima ("scoaterea" legionarilor din cladirea politiei) pentru ca ea marturiseste ca "nu stiu unde s-a dus".
De ce a plecat atunci Horia Sima in oras? Cu cine si ce a tratat el?
Adevaruri tarzii
Raspunsul il aflam chiar de la Horia Sima, care peste ani va explica ceea ce s-a intamplat in noaptea de 5 spre 6 septembrie: "Generalul s-a interesat unde ma aflu eu, caci ar fi vrut sa trateze chestiunea direct cu mine. Generalul reluase legatura cu Miscarea prin Alexandru Ghica si prin dr. Alexandru Popovici [...]. Mihai Antonescu a plecat spre seara din Bucuresti cu doua masini [...]. Expeditia a sosit la Brasov pe la ora noua seara, dar pana am putut fi localizat, se facuse zece. Cand a venit Boian la mine sa-mi comunice sosirea unui delegat al generalului Antonescu la Brasov, am stat la indoiala sa ma duc. Cum sa ma incredintez unui necunoscut in plina noapte? [...]. Gandindu-ma insa la importanta mesajului ce mi-l poate transmite generalul, m-am decis sa cobor in oras, asumandu-mi acest risc. Dar unde sa ne vedem? in casa unde locuiam nu-mi convenea, caci mi-ar fi descoperit cuibul si situatia nu era inca limpede; intr-un restaurant sau cafenea iar nu se putea, caci am fi fost semnalati si nici n-am fi putut vorbi cu toata libertatea si vreme indelungata. Am convenit in cele din urma cu Mihai Antonescu ca discutia sa aiba loc chiar in masina, plimbandu-ne in tempo potolit pe strazile orasului".
In numele generalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu i-a cerut lui Sima sa-i acorde incredere, sa dea ordin legionarilor sa evacueze cladirile ocupate, sa inceteze manifestatiile si sa dea o declaratie ca miscarea legionara il spijina. Sima a aprobat aceste cereri, dar, in plus, a insistat ca regele Carol al II-lea sa abdice. Mihai Antonescu nu a respins ideea, dar a argumentat ca "chestiunea nu se poate rezolva acum. Vom vedea mai tarziu [...]. Daca ma intorc la Bucuresti cu mainile goale, generalul se duce la Palat maine dimineata si isi prezinta demisia, situatie in care soarta legionarilor ar deveni extrem de neplacuta, chiar dramatica". in final Sima a acceptat sa dea urmatoarea declaratie: "in numele miscarii legionare, salut cu bucurie numirea generalului Antonescu in fruntea statului si il asigur de tot sprijinul si devotamentul tineretului legionar".
Abdicarea regelui
Despre aceasta intelegere Sima nu a spus nimic gazdelor sale la intoarcere, desi increderea in devotamentul lor - dupa cum am vazut - era mare. Vom intelege atunci surpriza fiicei gazdei care, in dimineata zilei de vineri, 6 septembrie, sculata dis-de-dimineta pentru a spala podelele murdarite de dute-vino din zilele anterioare, cand Otto Parsch da buzna in casa strigand: "Regele a abdicat". intr-adevar, cand a dat drumul la radio tanara Polonyi a auzit tocmai ultimele cuvinte ale depunerii juramantului de catre regele Mihai. "Erau - nota ea constienta de importanta momentului - cateva minute dupa ora 9, in ziua de vineri, 6 septembrie".
Imediat sotii Polonyi s-au grabit sa comunice importanta stire lui Horia Sima, dar mult timp usa de la mansarda nu li s-a deschis. Cand, in sfarsit, au putut intra, in camera era numai Boian, insotitorul lui Sima. Explicatia este urmatoarea: auzind taraboiul provocat in casa de vestea abdicarii regelui, cei de la mansarda s-au speriat si Boian l-a ascuns pe Horia Sima in spatele peretelui mansardei. "Deci ascunzatoarea - scria fiica familiei Polonyi - aleasa cu precautie si inzestrata cu dragoste [...] se dovedise utila!". Dulapul ce masca intrarea spre ascunzatoarea lui Horia Sima a fost dat la o parte si acesta si-a facut aparitia.
Plecarea spre Bucuresti
Acum, dupa ce lucrurile se clarificasera, prudenta nu-si mai avea rost, buna dispozitie domnea in vila Polonyi. La dejun, gazdele au organizat o masa festiva. Sima, insa, vorbea putin si insista ca trebuie sa plece la Bucuresti. "Nu mai avea rabdare sa stea de-o parte de evenimente - nota fiica familiei Polonyi - momentul sosise cand el putea sa intervina in mod activ si gandurile sale fugeau inainte, spre Capitala. Noi ceilalti insa mai aveam de povestit unele si altele si sa facem glume. Am petrecut aceasta frumoasa ora in lumina soarelui, insa despartirea, care trebuia sa se produca curand, isi arunca deja umbra inainte".
Dupa masa, Horia Sima a imbracat din nou uniforma de ofiter cu care venise imbracat in prima zi. Schimbarea era insa radicala! "Nu numai ca noi il priveam acum cu alti ochi - marturisea tanara Polonyi - dar si privirile si atitudinea sa erau acum deschise, libere si curajoase. Precautiunea si neincrederea disparusera". in acelasi timp Moisescu, care abia acum a recunoscut ca numele lui era Boian, si-a scos toate armele pe care le ascunsese intr-un dulap de lenjerie, dand impresia ca "urmareste deja urmatoarea lovitura de stat". Necrelescu, putin nostalgic si amenintator, afirma "ca cele mai frumoase vremuri ale luptei au trecut, insa mai este de facut o munca frumoasa si cu aratatorul intins Ťpuf, pufť indica ca se gandeste la actiunea de curatire". In final, s-a scris in cartea de onoare a familiei, apoi grupul a plecat cu masina printesei Ioana Cantacuzino spre Bucuresti. Cam la un ceas de la plecarea lor a sosit si inginerul Greceanu cu o masina a legatiei germane pentru a-l lua pe Horia Sima, aflat deja in drum spre Bucuresti.
Pentru tara insa viitorul se arata tot mai sumbru.

Partid legionar, ascuns în România

Marea manifestaţie legionară din Bucureşti, 6 octombrie 1940
După ce a cedat fără luptă aproximativ 1/3 din teritoriul României, regimul lui Carol al II-lea se prăbuşeşte sub povara propriilor păcate. Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, condusă de Horia Sima, preiau conducerea ţării la 6 septembrie 1940. La 6 octombrie, în Bucureşti are loc o mare manifestare populară de simpatie faţă de noul regim. Înregistrare din Arhivele Naţionale de Film.

Adevărul despre legionari: Primul partid din lume cu program anti-bolșevic

Nunta lui Zelea Codreanu: un exemplu de marketing
În mai 1924, Corneliu Zelea Codreanu deschide prima tabără de muncă din Europa, la Iaşi, la Râpa Galbenă, cu intenţia construirii unui Cămin cultural creştin. Pentru aceasta organizează la Ungheni prima cărămidărie studenţească. Conform mărturiilor sale, în cadrul acestui şantier tineresc de la Ungheni, în ziua de 10 august 1924, în mijlocul camarazilor săi, precum şi a familiilor Codreanu şi Ilinoiu, tânărul student se logodeşte cu Elena Ilinoiu, fiica lui Constantin Ilinoiu, cu care se împrietenise de ceva vreme.
Despre socrul său, Corneliu scria: ,,Un om de o mare bunătate şi de o mare delicateţe sufletească. În casa lui m‑am mutat după aceea şi m‑au primit cu braţele deschise, pe lângă cei cinci copii pe care îi mai aveau. Familia aceasta mi‑a fost un sprijin permanent în lupta pe care o duceam, prin îngrijirea ce mi‑au asigurat‑o tot timpul“.
La scurt timp, prefectul Manciu, numit de curând la Iaşi, pentru reprimarea mişcărilor studenţeşti extremiste, ordona şi conducea maltratarea tinerilor studenţi care se aflau în tabăra lui Codreanu.
Avocatul Codreanu scoate pistolul

Cu toate că se fac numeroase plângeri la Bucureşti, cerându‑se înlăturarea prefectului şi punerea lui sub acuzare pentru abuz în serviciu, acesta nu numai că nu suferă nici o sancţiune, ci este decorat de guvern. Atât el cât şi ceilalţi poliţişti care au participat la agresarea studenţilor sunt avansaţi în grad.
În urma confruntării cu poliţiştii, studentul Comârzan este grav rănit, fapt ce‑l determină să‑l dea în judecată pe prefect. Imediat avocatul Corneliu Codreanu se oferă să‑şi apere colegul. Astfel, în timpul desfăşurării unei şedinţe de judecată, prefectul Manciu, însoţit de câţiva poliţişti aflaţi în sală, se reped asupra avocatului. Acesta scoate pistolul şi‑l ocheşte pe prefect, care cade secerat.
Studenţii din sală, printre care se afla şi logodnica lui Codreanu, fac zid în jurul colegului lor. Prefectul moare, iar pe 25 octombrie 1924, Codreanu va fi arestat şi adus la închisoarea Galata din Iaşi. În singurătatea celulei meditează la viaţa sa: „Pare că această protestare a mea de a intra pe linia aresturilor era un presentiment că multă suferinţă va trebui să îndur, odată intrat pe această cale, între zidurile reci ale închisorilor“.
Proces la Teatrul Naţional din Focşani
În ianuarie 1925 i se comunică lui Corneliu Codreanu că procesul său se va desfăşura la Focşani. La aflarea veştii studenţimea din Iaşi şi liceenii din Focşani şi din alte oraşe ale judeţului Putna, care‑l simpatizau pe tânărul avocat, intră în fierbere.
Deoarece nu dispunea de o sală încăpătoare pentru proces, Judecătoria, într‑o adresă către Comandatura garnizoanei Focşani, menţiona: „Marţi 17 martie a.c. urmând a se judeca în acest oraş de către Curtea cu Juri procesul studentului Corneliu Zelea Codreanu şi cum atât Primăria cât şi Judeţul nu dispune de local pentru a‑l pune la dispoziţia justiţiei, avem onoarea a vă ruga domnule Comandant, să binevoiţi a aproba şi dispune a se pune la dispoziţia Curţii cu Juraţi, localul Cercului Militar din strada Neculai Săveanu, singurul local din oraş în care s‑ar putea judeca acest important proces“.
Garnizoana militară din Focşani, dorind să nu se implice în acest proces, mai mult politic, ţinând cont şi de potenţialele revolte, trimite Primăriei Focşani următorul răspuns: „Vă aducem la cunoştinţă, că în sala de dans care este cea mai mare sală a Cercului Militar nu pot încăpea, pe bănci, mai mult de 100 de persoane. Afară de aceasta la Cercul Militar funcţionează zilnic popota ofiţerilor din Garnizoană.
În consecinţă vă aducem la cunoştinţă că nu putem pune la dispoziţie localul Cercului Militar pentru judecarea procesului studentului Corneliu Zelea Codreanu“. Neavând alternativă, Primăria hotărăşte ca procesul să se desfăşoare în sala Teatrului Naţional din Focşani.
Comunităţile evreieşti se revoltă
Aflând despre desfăşurarea acestui proces la Focşani, comunităţile evreieşti din Focşani, Panciu, Odobeşti, Mărăşeşti şi Adjud intră în panică. Din aceste oraşe sosesc la Prefectură proteste împotriva desfăşurării acestui eveniment la Focşani, cerând totodată luarea de măsuri severe pentru a li se asigura liniştea şi securitatea, atât familiilor, cât şi bunurilor lor şi a comunităţilor.
Ca urmare, Garnizoana militară Focşani, informează Prefectura că „pentru preîntâmpinarea tulburării ordinii publice, cu ocazia judecării procesului studentului Corneliu Zelea Codreanu, am dispus formarea unui detaşament, compus din 5 companii a 80 de oameni sub comanda unui maior, care a primit consemnul pentru paza în oraş şi în jurul localului unde se judecă procesul“.
Într‑un final, Codreanu este adus la Focşani. În Focşani şi în celelalte oraşe au loc serioase tulburări, sunt sparte geamurile la peste 300 de case şi lăcaşuri de cult evreieşti şi se operează numeroase arestări. În timp ce se aştepta judecata, un ordin amână procesul, cu toate că juraţii fuseseră deja traşi la sorţi.
De la Focşani procesul este mutat la Turnu Severin, pentru data de 26 mai 1925. Aici, Codreanu este achitat, considerându‑se fapta sa legitimă apărare. În timp ce se întorcea de la Turnu Severin, în gară la Focşani s‑au suit în tren Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu şi Georgică Nicu­lescu care i‑au spus: „Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta aici. Pe 14 iunie dorim să vii la Focşani. Vei găsi totul aranjat“. A doua zi, Corneliu Zelea Codreanu pleacă la Huşi unde face cununia civilă.
Nunta lui Codreanu
În ziua de 13 iunie 1925, soseşte în gara Focşani tânăra familie Codreanu, însoţită de rudele apropiate. Sunt întâmpinaţi de mai mulţi simpatizanţi. Conform descrierii unui martor ocular, M. Dimitriu, mirele „era un tânăr voinic, îmbrăcat în hainele lui tradiţionale, adică în port bucovinean. Era un tânăr înalt cu o privire care fascina. Avea evident un fel de magnetism.
Ulterior a devenit şi mai vizibilă această atracţie pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Elena, în splendoarea tinereţii, cu obrajii ca doi bujori de emoţii, nu prea înaltă, subţire la trup, dar energică, cu ochii într‑o permanentă mişcare, zâmbea fericită celor din jur, sprijinindu‑se de braţul zdravăn al soţului său“. De la gară sunt transportaţi cu toţii la casele generalului Macridescu.
În raportul Poliţiei către Ministerul de Interne se menţiona că au fost luate toate măsurile pentru ca pe perioada ceremoniei căsătoriei lui Corneliu Zelea Codreanu să nu aibă loc incidente xenofobe: „s‑a stabilit itinerariul pentru vehicolele ce trebuiau să vină din satele judeţului cu ocazia nunţii. De sâmbătă, 13 iunie, ora 12, s‑a dispus închiderea magazinelor evreieşti, iar nunta a fost organizată cu mare fast, cu multe steaguri multicolore, în pădurea de lângă Focşani, la Crângul Dreptăţii.
Duminică, 14 iunie, ora 10, oraşul se găsea în mare alai, flăcăi şi fete umblau îmbrăcaţi în costume naţionale, veniţi din satele judeţului şi din cele învecinate. Cununia a fost oficiată de nouă preoţi. Toată lumea a luat loc la masă. A început să plouă, iar mesenii au stat pe locurile lor“.
Referindu‑se la acest eveniment, Dimitriu relata: „Nunta lui Codreanu s‑a desfăşurat la Crâng. Asistenţa era formată din câteva zeci de mii de persoane (între 80.000 şi 100.000). Corneliu Codreanu împreună cu tânăra sa soţie Elena şi‑au făcut apariţia într‑un car tras de boi, bine decorat. Nunta era organizată în aer liber, era vară şi vreme foarte frumoasă“.
Amintindu‑şi de acele clipe, în decembrie 1935, Codreanu relata: „La 13 iunie, am plecat la Focşani, cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunşi acolo, am fost găzduiţi de generalul Macridescu. Acolo a venit, seara, comitetul de organizare a nunţii şi ne‑a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 de oameni, care fuseseră încartiruiţi cu toţii şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani (exceptând evreii) primeşte să găzduiască pe oaspeţi.
A doua zi dimineaţa, mi s‑a adus un cal – aşa era programul – şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în faţa unei coloane afară din oraş, la Crâng. Pe marginile şoselei, de o parte şi de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul A.C. Cuza şi generalul Macridescu, Hristache Solomon, colonelul Blezu, colonelul Cambreanu, Tudorancescu, Georgică Niculescu, maior Băgulescu şi alţii. Venea apoi carul miresei cu şase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntaşilor. În total 2.300 de care, trăsuri şi automobile, toate încărcate cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. Eu ajunsesem la şapte kilometri de oraş, în Crâng şi coada coloanei încă nu ieşise din Focşani“.
Filmul nunţii este confiscat şi ars
După încheierea cununiei religioase, tinerii miri sunt felicitaţi. Se încing apoi horele şi jocurile populare. După mai multe ore de petrecere se întind mesele pe iarba verde. Pe toată durata nunţii o echipă de cineaşti a filmat toate momentele importante din acea zi. După câteva săptămâni filmul va rula în Bucureşti, ­fiind prezentat doar de două ori, deoarece Ministerul de Interne confiscă filmul şi copia acestuia dându‑le foc. După terminarea nunţii tinerii căsătoriţi pleacă în voiaj la Băile Herculane, unde vor sta două săptămâni.
În cinstea acestui eveniment, A.C. Cuza şi Codreanu fac un apel către locuitorii din Judeţul Putna, să vină la Focşani să le boteze băieţii cu numele de Corneliu. Aproape 200 de familii cu copii se înscriu pentru acest eveniment, dar guvernul îl împiedică, decretând stare de asediu în oraş. Atunci organizatorii sunt nevoiţi să se retragă la Goleşti, apoi la Slobozia şi, cu toate impedimentele reuşesc să boteze 100 de copii, în ziua de 16 august 1925. După această ceremonie, familia Codreanu se îndreaptă către Iaşi.
„Nu mai aveam ghete, nici eu, nici soţia mea“
În toamna aceluiaşi an, familia Codreanu însoţită de prietenul lor Ion Moţa pleacă în Franţa, apoi la Grenoble. Corneliu urma să susţină examenul de doctorat, iar Moţa, licenţa. Un an mai târziu, Codreanu este nevoit să‑şi întrerupă examenele pentru a veni în ţară şi a candida ca deputat de Putna. În 1927, soţii Codreanu vor participa la nunta lui Ion Moţa, care se va căsători cu Iridenta, sora lui Codreanu, devenind astfel cumnaţi. Codreanu ia doctoratul şi se reîntorc în ţară.
La sfârşitul lui 1927, situaţia financiară se degradase destul de mult. Corneliu avea să noteze: „Căzusem pe capul bietului meu socru, care şi aşa, abia putea întreţine, din mica sa leafă, pe cei cinci copii ai lui. Locuiam într‑o cameră, iar în celelalte două, şapte suflete. Înţelegând însă situaţia în care mă găseam, datorită marii lui iubiri pentru cauza românească, nu mi‑a spus niciodată nimic, deşi vedeam că pe zi ce merge, se încovoia tot mai mult sub povara greutăţilor“.
Totuşi, în deceniul următor, cei doi reuşesc să înfieze o nepoată, Cătălina, iar Codreanu inaugurează sediul organizaţiei „Casa Verde“ şi este ales deputat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu este asasinat, în condiţiile cunoscute. Şi asupra Elenei plana pericolul morţii, de aceea se impunea ca ea să dispară din viaţa cotidiană.
Acuzată de Antonescu, închisă de comunişti
Despre situaţia Elenei Codreanu aflăm din însemnările lui Dimitriu, cel care avea să preia, o parte din frâiele Mişcării legionare, în urma morţii lui Horia Sima: „După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, soţia acestuia a fost lăsată o perioadă în pace, mai ales că a reuşit să se ascundă în Ardeal, undeva în Munţii Apuseni şi de acolo reuşind să fugă în Cehoslovacia, împreună cu fetiţa pe care o adoptaseră. Fetiţa, Cătălina, era copilul unor rude. Împreună cu Cătălina, doamna Codreanu a ajuns la Praga, de unde a comunicat la Berlin, lui Ciorogaru, unde se găsesc şi că doresc să ajungă la Berlin.
Eu am fost trimis la Praga să le aduc la Berlin. Am reuşit să o aduc pe doamnă cu câteva ore înainte ca trupele germane să ocupe complet Cehia, la 15 martie 1939. Elena Codreanu a rămas în continuare la Berlin, a fost primită cu toată condescendenţa de grupul nostru, Sima, Papanace şi ceilalţi“.
În toamna anului 1940, Mişcarea legionară accede la putere alături de generalul Ion Antonescu. Elena Codreanu se reîntoarce în ţară. Ea se va stabili la Huşi, în casa părintească a soţului şi luptă pentru reabilitarea memoriei acestuia. Ca urmare, vor avea loc alte procese, ocazie cu care se vor anula sentinţele primite de Codreanu şi de camarazii săi.

După rebeliunea legionară din iarna lui 1941, conform mărturiilor aceluiaşi Dimitriu, „generalul a încercat să o acuze pe Elena Codreanu de anumite nereguli, care ţineau de Codul Penal, dar s‑a dovedit în final că acuzaţiile nu erau fondate, aşa că a fost lăsată în pace“. La venirea comuniştilor, Elena Codreanu, fără a fi judecată, este închisă şi apoi deportată în Câmpia Bărăganului. Timp de zece ani va trece prin închisorile de la Mislea, Târgşor, Arad, Oradea.
Va fi trimisă apoi, pentru cinci ani, în lagărul de muncă de la Loteşti, unde va sta doi ani. Aici, l‑a cunoscut pe B. Praporgescu, fiul generalului Praporgescu, cu care se va căsători, din dorinţa de a‑şi schimba numele. La puţin timp după eliberare rămâne din nou văduvă, retrăgându‑se pentru restul zilelor la o soră care trăia în Moldova. Spre sfârşitul vieţii revine în Bucureşti, unde la vârsta de 92 de ani, moare pe 5 septembrie 1994.
Nunta, în vizorul Siguranţei
Cum era de aşteptat, autorităţile de la Bucureşti sesizează rapid caracterul politic al evenimentului de la Focşani. Siguranţa Statului se vâră pe fir. Documentele descoperite de noi în Arhiva SRI şi publicate în premieră absolută scot în relief principala preocupare a autorităţilor: posibilitatea ca nunta să fie prilejul unor manifestări antisemite violente.
Brigada de Siguranţă
Focşani expediază la Centru două manifeste răspândite de organizatorii nunţii: „Apelul către cetăţeni“ şi „Invitaţiune“. Potrivit celor două documente, reproduse în acest număr, organizatorii îşi propun să facă din nunta lui Corneliu Zelea Codreanu o uriaşă manifestare în favoarea celui de curând achitat în cazul prefectului de Iaşi. Asemănător, un alt document, „Afişul nunţii“, vorbeşte de „măreaţa sărbătoare a neamului nostru“.
Pe plan local, Poliţia oraşului Focşani – aşa cum se vede dintr-o adresă Confidenţială trimisă Directorului General al Siguranţei Statului – semnalează îngrijorarea populaţiei evreieşti (numeroasă în această parte a ţării), precum şi măsurile luate de Prefect.
Cele două telegrame cifrate trimise de Siguranţa Generală Serviciilor de Siguranţă, dar şi Poliţiilor din localităţile de pe traseul căii ferate spre Focşani, ne dezvăluie măsurile luate de autorităţi pentru a preîntâmpina manifestările antisemite cu prilejul nunţii. Documentele din Arhiva SRI sunt o nouă dovadă că nunta lui Corneliu Zelea Codreanu a fost gândită de viitorul lider al Legiunii, dar şi de susţinătorii săi din Focşani ca o manifestare eminamente politică.

Fostul sediu al Gărzii de Fier nu scapă de buldozere
Lucrările de demolare la Casa Cantacuzino din Str. Gutenberg nr. 3 au fost reluate vineri, 18 iunie, după ce Comisia Naţională a Monumentelor Istorice (CNMI) a respins clasarea de urgenţă a imobilului, Ministerul Culturii informând Prefectura Capitalei că edificiul nu are statut protejat.
Asociaţia pentru Memorie Identitară "Carpaţii" anunţă că situaţia casei prinţului Zizi Cantacuzino-Grănicerul, din str. Gutenberg nr. 3, a ajuns într-un punct de risc maxim.
Astfel, în dimineaţa de vineri (18 iunie) au reînceput lucrările de demolare la Casa Cantacuzino, după ce, în weekend-ul 29 - 30 mai, casa a fost aproape distrusă, chiar după ce Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN) a cerut prefectului Capitalei, pe 28 mai, să dispună sistarea lucrărilor de demolare, începute în acea săptămână. Casa se afla atunci în procedură de clasare ca monument istoric la nivelul Comisiei Naţionale a Monumentelor istorice, din cadrul MCPN.
Însă în plenul CNMI din 2 iunie, membrii comisiei au respins prin vot (pe buletine de vot nominale) propunerea de clasare de urgenţă a imobilului, a declarat secretarul comisiei, Dan Nicolae. O solicitare anterioară de clasare în regim de urgenţă a acestei case, depusă de Asociaţia ProDoMo, pe 11 ianuarie, la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DCPN) a Municipiului Bucureşti a fost respinsă, Comisia Zonală a Monumentelor Istorice de pe lângă DCPN Bucureşti considerând că imobilul nu are valoarea arhitecturală care să îl recomande pentru clasare.
Astfel, după respingerea clasării de urgenţă şi de către CNMI, pe 2 iunie, MCPN a comunicat prefectului că imobilul respectiv nu are statut protejat prin legea monumentelor istorice, iar Inspectoratul de Stat în Construcţii (ISC) a avizat reînceperea lucrărilor de demolare, redemarate vineri. La sesizarea Asociaţiei "Salvaţi Bucureştiul" lucrările au fost însă sistate, dat fiind că autorizaţia de desfiinţare a imobilului, emisă în 2009 de Primăria Sectorului 5, este în prezent suspendată, după ce a fost atacată în instanţă de prefectul Capitalei, Mihai Cristian Atănăsoaei, pe 28 mai, în urma solicitării de la acea dată a Ministerului Culturii.
Asociaţia pentru Memorie Identitară "Carpaţii" consideră că principalii vinovaţi pentru situaţia în care se află Casa Cantacuzino sunt MCPN şi DCPN Bucureşti, care au respins clasarea de urgenţă a imobilului.
Pe de altă parte, Dan Nicolae a precizat că această casă nu s-a aflat niciodată pe Lista monumentelor istorice, publicată în 1955, actualizată în 1992 şi 2004, însă verificările necesare au fost făcute de CNMI la solicitarea societăţii civile şi, în urma analizării documentaţiei, s-a stabilit ca imobilul să nu fie clasat de urgenţă.
Autorizaţia de desfiinţare a imobilului de secol XIX în care a trăit generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino a fost emisă de Primăria Sectorului 5 pe 22 iunie 2009.
Casa respectivă a intrat în atenţia Asociaţiei ProDoMo, care, pe 11 ianuarie, a depus la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DCPN) a Municipiului Bucureşti o cerere de declanşare a procedurii de clasare în regim de urgenţă a imobilului. Comisia Zonală a Monumentelor Istorice de pe lângă DCPN Bucureşti a respins cererea, decizie adoptată de directorul DCPN Bucureşti, Nicolae Stan.
Acesta a declarat că membrii Comisiei Zonale au considerat că imobilul nu are valoarea arhitecturală care să îl recomande pentru clasare şi au invalidat, totodată, un studiu în acest sens al arhitectului Adrian Crăciun, realizat începând din 2008, la solicitarea DCPN Bucureşti.
În acelaşi timp, în 2008, DCPN Bucureşti a dat un aviz de desfiinţare a imobilului, care a stat la baza autorizaţiei emise în 2009 de Primăria Sectorului 5.
Pe 26 mai, Asociaţia pentru Memorie Identitară "Carpaţii" a postat o petiţie pentru slavarea şi conservarea imobilului, pe site-ul petitieonline.ro. Asociaţia se adresa Ministerului Culturii, Primăriei şi Prefecturii Bucureşti pentru salvarea şi conservarea clădirii de patrimoniu, prin clasarea ei ca monument istoric.
Pe 28 mai, preşedintele Asociaţiei pentru memorie identitară "Carpaţii", Florin Dobrescu, împreună cu Doina Vella, vicepreşedinte al Asociaţiei ProDoMo, au avut o întâlnire cu prefectul Capitalei, Mihai Cristian Atănăsoaiei, "care a manifestat o solicitudine deosebită în vederea realizării demersurilor legale necesare salvării imobilului".
Secretarul general al Ministerului Culturii, Mircea Staicu, a declarat, tot pe 28 mai, pentru MEDIAFAX, că a trimis la Prefectura Bucureşti o adresă în care se solicita sistarea lucrărilor de demolare a imobilului din strada Gutenberg 3A şi Splaiul Independenţei 30, adresa prevăzută în autorizaţia de desfiinţare, până la intrarea în legalitate, în sensul clarificării statutului imobilului, când se va încheia procedura de clasare aflată atunci în curs la minister, favorabil sau nu.
Astfel, prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei, a atacat în instanţă, în aceeaşi zi, autorizaţia de desfiinţare emisă de Primăria Sectorului 5 pentru Casa Cantacuzino.
"În acest sens, Inspectoratul de Stat în Construcţii a întreprins sâmbătă (29 mai, n.r.) demersurile legale în vederea sistării oricăror lucrări de demolare a imobilului care are statut protejat conform Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice", au arătat reprezentanţii Asociaţiei "Carpaţi".
Însă pe 29 şi 30 mai, o echipă de "demolatori" a lucrat continuu, instalând schele şi distrugând elementele decorative ale faţadelor clădirii (frontonul din strada Gutenberg, feroneria de fontă forjată deosebit de valoroasă de la aceeaşi intrare, stucaturi, capitelurile coloanelor, ancadramentele ferestrelor etc). Mai mult, demolatorii au sustras valoroasele feronerii, uşile din fontă forjată şi balustradele scării de marmură din vestibul - fapte care agravează infracţiunea de distrugere, câtă vreme obiectele aparţineau unei clădiri protejate, a arătat Asociaţia "Carpaţi", ai cărei voluntari au fost prezenţi la faţa locului şi au sesizat Poliţia, care a declanşat o anchetă.
Potrivit asociaţiei, reprezentanţii Poliţiei au încercat să-i evacueze din incinta imobilului pe distrugători şi, în urma refuzului acestora, precum şi în urma insultelor şi ameninţărilor proferate de unul din ei preşedintelui Asociaţiei "Carpaţii", oamenii legii au procedat la ridicarea cu forţa a agresorilor şi transportarea lor la Secţia 17 Poliţie Bucureşti.
Casa din strada Gutenberg 3 a fost reşedinţa prinţului Zizi Cantacuzino, care a donat o parte din parcela respectivă legionarilor, ce au construit acolo un alt corp de clădire, cunoscut ca sediu al Mişcării Legionare în epocă, a precizat Doina Vella. Însă fosta reşedinţă a lui Zizi Cantacuzino, clădire din secolul al XIX-lea, este "inconfundabilă", a spus Vella.
Gheorghe Zizi Cantacuzino - supranumit "Grănicerul" -, prinţ valah din nobila familie a Cantacuzinilor, s-a născut în 1869, la Paris, ca fiu al lui I. G. Cantacuzino, a fost combatant şi erou în Primul Război Mondial, deputat de Vâlcea din partea Partidului averescan (1920) şi de Tulcea din partea Partidului Conservator (în 1922 şi 1926). Din 1935 şi până la moarte, în 1937, el a fost preşedinte al Partidului "Totul pentru Ţară", alcătuit din foştii membri ai Gărzii de Fier.

Bianca BURŢA-CERNAT - Un episod din aventura legionară

Apariţia consistentului volum ce reuneşte articolele publicate de Anişoara Odeanu, la începutul anilor ’40, în ziarul Viaţa (editat de Ministerul Propagandei, în perioada 1941-1944, şi condus de Liviu Rebreanu) a trecut, din păcate, neobservată. Şi cred că nu numai din cauza tirajului mic sau a distribuţiei deficiente, ci şi pentru că numele acestei scriitoare doar cîtorva specialişti le mai spune astăzi ceva.
Doina PETEANU (Anişoara ODEANU) , Publicistică la ,,Viaţa“, Editori Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu, „Cuvînt înainte“ de Cornel Ungureanu, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2009, 352 p.

Cele mai asidue demersuri pentru readucerea în atenţie a Anişoarei Odeanu le întreprinde, de mai multă vreme, Cornel Ungureanu, al cărui interes pentru „istoriile secrete“, pentru „subteranele“ literaturii române, este bine cunoscut. Criticul timişorean semnează, de altfel, şi prefaţa volumului în discuţie, pledînd – din nou – în favoarea unei autoare uitate, dar care ar merita cu asupra de măsură să fie redescoperită. Măcar şi pentru faptul că – e de părere Cornel Ungureanu – prin scrisul ei am putea înţelege mai bine un întreg context literar, climatul agitat al anilor ’30, cînd se afirmă generaţia lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu.
Cine este Anişoara Odeanu/Doina Peteanu?


Enfant terrible al deceniului patru, tînăra venită de la Lugoj într-un Bucureşti al efervescenţelor pentru a studia Literele şi Dreptul devine o mică vedetă a lumii literare. Cartea sa de debut, Într-un cămin de domnişoare (1934), îi aduce nu doar simpatia criticii – chiar şi „cusurgiul“ G. Călinescu scrie favorabil despre acest roman autenticist –, ci şi un considerabil succes de public: în decurs de un an se epuizează două tiraje, iar autoarea e oprită pe stradă pentru a i se cere autograful... Poetă şi prozatoare, Anişoara Odeanu este totodată şi o consecventă publicistă. Scrie, timp de aproximativ un deceniu, pentru Adevărul literar şi artistic, Universul literar, Curentul magazin, Cuvântul, Seara, Ecoul, Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa (şi, în plus, pentru cîteva publicaţii bănăţene...), semnînd recenzii, reportaje, interviuri, articole de opinie. La începutul anilor ’30 publică din cînd în cînd şi articolaşe mondene pentru Adevărul literar şi artistic, la rubrica intitulată „Cronica feminină“, trezind indignarea unor cititoare care se simt jignite de anumite consideraţii ironice privind lipsa de stil a bucureştencelor... Camil Petrescu, unul dintre prietenii apropiaţi ai autoarei (alături de Sebastian, Eliade sau Eugen Ionescu), e indignat la rîndul său de faptul că acesta îşi risipeşte talentul cu superficialităţi gazetăreşti...



Viaţa Anişoarei Odeanu (pseudonimul literar al Doinei Peteanu) este aceea a unui „personaj“ nonconformist, contradictoriu şi controversat, care a ratat, într-un mod spectaculos, şansa de a de a deveni un scriitor important. Deşi avea aproape toate datele pentru a reuşi: talent, o inteligenţă vie, un spirit dinamic, neliniştit, disponibilităţi inovative, pînă la un punct perseverenţă; acestea minate însă de o autoexigenţă excesivă şi de o funciară obsesie a inutilităţii.

Cu tînăra generaţie interbelică Anişoara Odeanu are nu numai semnificative afinităţi de scriitură (asupra cărora nu insist aici), dar şi – ceea ce îi va fi fatal – afinităţi de viziune politică. E greu de spus ce anume o determină să se lase antrenată în aventura legionară. Logodna cu un tînăr neamţ (Hans Meissner, fiul lui Otto Meissner – apropiat al lui Hitler) înrolat în detaşamentul Căştilor de Fier şi, mai apoi, logodna cu medicul legionar Dan Crivetz vor fi influenţat opţiunea politică a Anişoarei Odeanu. Pe la sfîrşitul anilor ’30, scriitoarea virează dinspre Adevărul literar şi artistic (publicaţie cu orientare „de stînga“, cum se ştie) spre Porunca vremii şi Cuvântul, unde publică, în 1941, o serie de articole despre spiritul mişcării legionare. Mai mult decît atît, scrie pentru Ministerul Propagandei o broşură prolegionară. În Pe firul de păianjen al memoriei, Cella Serghi susţine că Anişoara Odeanu păstra pe birou un portret al Căpitanului... Implicarea în această aventură o va costa mult pe autoare. Pe la sfîrşitul lui 1943 este exclusă din redacţia ziarului Viaţa, iar ulterior va fi nevoită să părăsească Bucureştiul, împreună cu Dan Crivetz, locuind o vreme la Văradia sau la Anina, mici localităţi bănăţene. Orice încercare de a-şi justifica „momentul de rătăcire“ legionară e din start sortită eşecului după instaurarea regimului comunist. Reabilitată destul de tîrziu, după 1965, cînd Ioan Oarcăsu o (re)descoperă la Lugoj, scriitoarea nu reuşeşte să reintre cu adevărat în circuit; nu mai are nici forţa necesară. În 1972, la vîrsta de doar şaizeci de ani, Anişoara Odeanu se sinucide.
Între poezia modernistă şi „arta Führerului“



Articolele publicate de această autoare în Viaţa, la pagina de cultură, semnate cu numele adevărat, Doina Peteanu, nu mai sînt, precum acelea din Cuvântul, pledoarii explicite în favoarea spiritului legionar. După rebeliunea legionară şi reprimarea ei de către Antonescu, tînăra şi combativa scriitoare îşi cenzurează întrucîtva entuziasmul prolegionar. Profesiunile de credinţă se lasă însă citite printre rînduri. Şi, de fapt, acestea nu sînt în dezacord nici cu orientarea publicaţiei, nici cu politica oficială a Statului. Doina Peteanu scrie pentru Viaţa recenzii, articole despre teatru şi film, despre expoziţii de pictură, reportaje din lumea culturală, mici eseuri, comentarii pe marginea unor articole din presa literară, uneori fragmente de proză. Îi intervievează – uneori într-un mod mai puţin convenţional – pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Alexandru Zirra, Henriette Yvonne Stahl, Victor Ion Popa, Lucian Blaga sau Sextil Puşcariu. În mai multe articole face consideraţii despre poezia modernistă şi se războieşte cu inerţiile cititorului mediu, opac faţă de subtilităţile poeziei. Sau face observaţii mai puţin reverenţioase cu privire la opacitatea criticii ori, mai bine zis, a criticilor literari. Glosează pe marginea autorilor preferaţi – Cervantes, Dostoievski, Gide, I.L.Caragiale –, asupra cărora revine mereu sau speculează asupra literaturii române a următoarelor decenii. Se miră că a dispărut obiceiul de a colecţiona reviste şi se întreabă, în mai multe rînduri, de ce românii citesc mai puţin literatură autohtonă. Scrie, de asemenea, despre arta lecturii şi despre arta traducerii. Uneori, poate nu atît de des cum ne-am aştepta, atacă tema „literaturii feminine“ – cu detaşare ironică şi niciodată cu vreo nuanţă feministă. Gustul format, plăcerea speculaţiei, sprinteneala condeiului ies clar în evidenţă în aceste articole. Fără să aibă „strălucire“, notaţiile Anişoarei Odeanu sînt, fără îndoială, nu de puţine ori incitante.



O curioasă contradicţie de atitudine străbate publicistica acestei autoare: pe de o parte, iese la iveală o subtilă înţelegere a gratuităţii artei, pe de altă parte, o puternică înclinaţie spre arta (nu neapărat „tezistă“) cu accente naţionaliste ori mesianice. Alături de temele pe care le-am enumerat deja, regăsim în articolele Doinei Peteanu, cu aceeaşi frecvenţă, teme legate de „o viziune românească a lumii“. Aprecieri cu privire la Nichifor Crainic şi la consideraţiile acestuia despre „sufletul românesc“ sau cu privire la naţionalismul lui A.C. Popovici sînt vizibil empatice. Cînd are ocazia, se exprimă critic la adresa „acelor intelectuali blazaţi care au adoptat o strîmbătură de nas caracteristică în faţa a tot ce este românesc“. Un spaţiu amplu acordă autoarea unor producţiuni poetice ale unor autori necunoscuţi, eroi pe frontul de Est, ca aviatorul Horia Agarici sau ca „un tînăr camarad al nostru“, Ciril Vîrnav: pledoariile autoarei pentru poezia modernistă riscă să fie astfel anulate... Undeva, Doina Peteanu scrie despre „lumea nouă“ aşteptată pentru sfîrşitul războiului, odată cu victoria armatei Führerului. În altă parte, descrie cu entuziasm o expoziţie de gravură dedicată Mareşalului. Distruge cu crîncene ironii „acea anecdotică cu «teoria comunismului», în care unul acceptă să împartă cu celălalt tot ce nu avea“ Face elogiul războiului antisovietic într-o manieră care ar fi putut să o coste mai mult chiar decît a costat-o.

Dacă autoarea ar fi fost mai cunoscută, cu siguranţă că publicarea în volum a articolelor sale din Viaţa (din perioada decembrie 1941-septembrie 1943) ar fi creat oarece vîlvă. Chiar dacă nu la fel de mare vîlvă ca aceea iscată de recentele „dezvăluiri“ ale Martei Petreu privitoare la publicistica politică a lui Sebastian (de la Cuvântul)... Poate să fie şi un avantaj în asta: scriitoarea scapă astfel de un rechizitoriu. În orice caz, articolele adunate în volumul de faţă de Eugen Beltechi (cercetător la Institutul „Sextil Puşcariu“ din Cluj) şi de Gheorghe Luchescu (conferenţiar la Universitatea Banatului din Timişoara, autorul unei cărţi – utile documentar – despre Anişoara Odeanu) se cer citite sine ira et studio – cum, de altfel, se cerau citite şi articolele „compromiţătoare“ ale lui Sebastian –, ca documente ale unei epoci, ale unei mentalităţi.

Nunta lui Zelea Codreanu: un exemplu de...

În mai 1924, Corneliu Zelea Codreanu deschide prima tabără de muncă din Europa, la Iaşi, la Râpa Galbenă, cu intenţia construirii unui Cămin cultural creştin. Pentru aceasta organizează la Ungheni prima cărămidărie studenţească. Conform mărturiilor sale, în cadrul acestui şantier tineresc de la Ungheni, în ziua de 10 august 1924, în mijlocul camarazilor săi, precum şi a familiilor Codreanu şi Ilinoiu, tânărul student se logodeşte cu Elena Ilinoiu, fiica lui Constantin Ilinoiu, cu care se împrietenise de ceva vreme.
Despre socrul său, Corneliu scria: ,,Un om de o mare bunătate şi de o mare delicateţe sufletească. În casa lui m‑am mutat după aceea şi m‑au primit cu braţele deschise, pe lângă cei cinci copii pe care îi mai aveau. Familia aceasta mi‑a fost un sprijin permanent în lupta pe care o duceam, prin îngrijirea ce mi‑au asigurat‑o tot timpul“.
La scurt timp, prefectul Manciu, numit de curând la Iaşi, pentru reprimarea mişcărilor studenţeşti extremiste, ordona şi conducea maltratarea tinerilor studenţi care se aflau în tabăra lui Codreanu.
Avocatul Codreanu scoate pistolul

Cu toate că se fac numeroase plângeri la Bucureşti, cerându‑se înlăturarea prefectului şi punerea lui sub acuzare pentru abuz în serviciu, acesta nu numai că nu suferă nici o sancţiune, ci este decorat de guvern. Atât el cât şi ceilalţi poliţişti care au participat la agresarea studenţilor sunt avansaţi în grad.
În urma confruntării cu poliţiştii, studentul Comârzan este grav rănit, fapt ce‑l determină să‑l dea în judecată pe prefect. Imediat avocatul Corneliu Codreanu se oferă să‑şi apere colegul. Astfel, în timpul desfăşurării unei şedinţe de judecată, prefectul Manciu, însoţit de câţiva poliţişti aflaţi în sală, se reped asupra avocatului. Acesta scoate pistolul şi‑l ocheşte pe prefect, care cade secerat.
Studenţii din sală, printre care se afla şi logodnica lui Codreanu, fac zid în jurul colegului lor. Prefectul moare, iar pe 25 octombrie 1924, Codreanu va fi arestat şi adus la închisoarea Galata din Iaşi. În singurătatea celulei meditează la viaţa sa: „Pare că această protestare a mea de a intra pe linia aresturilor era un presentiment că multă suferinţă va trebui să îndur, odată intrat pe această cale, între zidurile reci ale închisorilor“.
Proces la Teatrul Naţional din Focşani
În ianuarie 1925 i se comunică lui Corneliu Codreanu că procesul său se va desfăşura la Focşani. La aflarea veştii studenţimea din Iaşi şi liceenii din Focşani şi din alte oraşe ale judeţului Putna, care‑l simpatizau pe tânărul avocat, intră în fierbere.
Deoarece nu dispunea de o sală încăpătoare pentru proces, Judecătoria, într‑o adresă către Comandatura garnizoanei Focşani, menţiona: „Marţi 17 martie a.c. urmând a se judeca în acest oraş de către Curtea cu Juri procesul studentului Corneliu Zelea Codreanu şi cum atât Primăria cât şi Judeţul nu dispune de local pentru a‑l pune la dispoziţia justiţiei, avem onoarea a vă ruga domnule Comandant, să binevoiţi a aproba şi dispune a se pune la dispoziţia Curţii cu Juraţi, localul Cercului Militar din strada Neculai Săveanu, singurul local din oraş în care s‑ar putea judeca acest important proces“.
Garnizoana militară din Focşani, dorind să nu se implice în acest proces, mai mult politic, ţinând cont şi de potenţialele revolte, trimite Primăriei Focşani următorul răspuns: „Vă aducem la cunoştinţă, că în sala de dans care este cea mai mare sală a Cercului Militar nu pot încăpea, pe bănci, mai mult de 100 de persoane. Afară de aceasta la Cercul Militar funcţionează zilnic popota ofiţerilor din Garnizoană.
În consecinţă vă aducem la cunoştinţă că nu putem pune la dispoziţie localul Cercului Militar pentru judecarea procesului studentului Corneliu Zelea Codreanu“. Neavând alternativă, Primăria hotărăşte ca procesul să se desfăşoare în sala Teatrului Naţional din Focşani.
Comunităţile evreieşti se revoltă
Aflând despre desfăşurarea acestui proces la Focşani, comunităţile evreieşti din Focşani, Panciu, Odobeşti, Mărăşeşti şi Adjud intră în panică. Din aceste oraşe sosesc la Prefectură proteste împotriva desfăşurării acestui eveniment la Focşani, cerând totodată luarea de măsuri severe pentru a li se asigura liniştea şi securitatea, atât familiilor, cât şi bunurilor lor şi a comunităţilor.
Ca urmare, Garnizoana militară Focşani, informează Prefectura că „pentru preîntâmpinarea tulburării ordinii publice, cu ocazia judecării procesului studentului Corneliu Zelea Codreanu, am dispus formarea unui detaşament, compus din 5 companii a 80 de oameni sub comanda unui maior, care a primit consemnul pentru paza în oraş şi în jurul localului unde se judecă procesul“.
Într‑un final, Codreanu este adus la Focşani. În Focşani şi în celelalte oraşe au loc serioase tulburări, sunt sparte geamurile la peste 300 de case şi lăcaşuri de cult evreieşti şi se operează numeroase arestări. În timp ce se aştepta judecata, un ordin amână procesul, cu toate că juraţii fuseseră deja traşi la sorţi.
De la Focşani procesul este mutat la Turnu Severin, pentru data de 26 mai 1925. Aici, Codreanu este achitat, considerându‑se fapta sa legitimă apărare. În timp ce se întorcea de la Turnu Severin, în gară la Focşani s‑au suit în tren Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu şi Georgică Nicu­lescu care i‑au spus: „Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta aici. Pe 14 iunie dorim să vii la Focşani. Vei găsi totul aranjat“. A doua zi, Corneliu Zelea Codreanu pleacă la Huşi unde face cununia civilă.
Nunta lui Codreanu
În ziua de 13 iunie 1925, soseşte în gara Focşani tânăra familie Codreanu, însoţită de rudele apropiate. Sunt întâmpinaţi de mai mulţi simpatizanţi. Conform descrierii unui martor ocular, M. Dimitriu, mirele „era un tânăr voinic, îmbrăcat în hainele lui tradiţionale, adică în port bucovinean. Era un tânăr înalt cu o privire care fascina. Avea evident un fel de magnetism.
Ulterior a devenit şi mai vizibilă această atracţie pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Elena, în splendoarea tinereţii, cu obrajii ca doi bujori de emoţii, nu prea înaltă, subţire la trup, dar energică, cu ochii într‑o permanentă mişcare, zâmbea fericită celor din jur, sprijinindu‑se de braţul zdravăn al soţului său“. De la gară sunt transportaţi cu toţii la casele generalului Macridescu.
În raportul Poliţiei către Ministerul de Interne se menţiona că au fost luate toate măsurile pentru ca pe perioada ceremoniei căsătoriei lui Corneliu Zelea Codreanu să nu aibă loc incidente xenofobe: „s‑a stabilit itinerariul pentru vehicolele ce trebuiau să vină din satele judeţului cu ocazia nunţii. De sâmbătă, 13 iunie, ora 12, s‑a dispus închiderea magazinelor evreieşti, iar nunta a fost organizată cu mare fast, cu multe steaguri multicolore, în pădurea de lângă Focşani, la Crângul Dreptăţii.
Duminică, 14 iunie, ora 10, oraşul se găsea în mare alai, flăcăi şi fete umblau îmbrăcaţi în costume naţionale, veniţi din satele judeţului şi din cele învecinate. Cununia a fost oficiată de nouă preoţi. Toată lumea a luat loc la masă. A început să plouă, iar mesenii au stat pe locurile lor“.
Referindu‑se la acest eveniment, Dimitriu relata: „Nunta lui Codreanu s‑a desfăşurat la Crâng. Asistenţa era formată din câteva zeci de mii de persoane (între 80.000 şi 100.000). Corneliu Codreanu împreună cu tânăra sa soţie Elena şi‑au făcut apariţia într‑un car tras de boi, bine decorat. Nunta era organizată în aer liber, era vară şi vreme foarte frumoasă“.
Amintindu‑şi de acele clipe, în decembrie 1935, Codreanu relata: „La 13 iunie, am plecat la Focşani, cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunşi acolo, am fost găzduiţi de generalul Macridescu. Acolo a venit, seara, comitetul de organizare a nunţii şi ne‑a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 de oameni, care fuseseră încartiruiţi cu toţii şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani (exceptând evreii) primeşte să găzduiască pe oaspeţi.
A doua zi dimineaţa, mi s‑a adus un cal – aşa era programul – şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în faţa unei coloane afară din oraş, la Crâng. Pe marginile şoselei, de o parte şi de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul A.C. Cuza şi generalul Macridescu, Hristache Solomon, colonelul Blezu, colonelul Cambreanu, Tudorancescu, Georgică Niculescu, maior Băgulescu şi alţii. Venea apoi carul miresei cu şase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntaşilor. În total 2.300 de care, trăsuri şi automobile, toate încărcate cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. Eu ajunsesem la şapte kilometri de oraş, în Crâng şi coada coloanei încă nu ieşise din Focşani“.
Filmul nunţii este confiscat şi ars
După încheierea cununiei religioase, tinerii miri sunt felicitaţi. Se încing apoi horele şi jocurile populare. După mai multe ore de petrecere se întind mesele pe iarba verde. Pe toată durata nunţii o echipă de cineaşti a filmat toate momentele importante din acea zi. După câteva săptămâni filmul va rula în Bucureşti, ­fiind prezentat doar de două ori, deoarece Ministerul de Interne confiscă filmul şi copia acestuia dându‑le foc. După terminarea nunţii tinerii căsătoriţi pleacă în voiaj la Băile Herculane, unde vor sta două săptămâni.
În cinstea acestui eveniment, A.C. Cuza şi Codreanu fac un apel către locuitorii din Judeţul Putna, să vină la Focşani să le boteze băieţii cu numele de Corneliu. Aproape 200 de familii cu copii se înscriu pentru acest eveniment, dar guvernul îl împiedică, decretând stare de asediu în oraş. Atunci organizatorii sunt nevoiţi să se retragă la Goleşti, apoi la Slobozia şi, cu toate impedimentele reuşesc să boteze 100 de copii, în ziua de 16 august 1925. După această ceremonie, familia Codreanu se îndreaptă către Iaşi.
„Nu mai aveam ghete, nici eu, nici soţia mea“
În toamna aceluiaşi an, familia Codreanu însoţită de prietenul lor Ion Moţa pleacă în Franţa, apoi la Grenoble. Corneliu urma să susţină examenul de doctorat, iar Moţa, licenţa. Un an mai târziu, Codreanu este nevoit să‑şi întrerupă examenele pentru a veni în ţară şi a candida ca deputat de Putna. În 1927, soţii Codreanu vor participa la nunta lui Ion Moţa, care se va căsători cu Iridenta, sora lui Codreanu, devenind astfel cumnaţi. Codreanu ia doctoratul şi se reîntorc în ţară.
La sfârşitul lui 1927, situaţia financiară se degradase destul de mult. Corneliu avea să noteze: „Căzusem pe capul bietului meu socru, care şi aşa, abia putea întreţine, din mica sa leafă, pe cei cinci copii ai lui. Locuiam într‑o cameră, iar în celelalte două, şapte suflete. Înţelegând însă situaţia în care mă găseam, datorită marii lui iubiri pentru cauza românească, nu mi‑a spus niciodată nimic, deşi vedeam că pe zi ce merge, se încovoia tot mai mult sub povara greutăţilor“.
Totuşi, în deceniul următor, cei doi reuşesc să înfieze o nepoată, Cătălina, iar Codreanu inaugurează sediul organizaţiei „Casa Verde“ şi este ales deputat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu este asasinat, în condiţiile cunoscute. Şi asupra Elenei plana pericolul morţii, de aceea se impunea ca ea să dispară din viaţa cotidiană.
Acuzată de Antonescu, închisă de comunişti
Despre situaţia Elenei Codreanu aflăm din însemnările lui Dimitriu, cel care avea să preia, o parte din frâiele Mişcării legionare, în urma morţii lui Horia Sima: „După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, soţia acestuia a fost lăsată o perioadă în pace, mai ales că a reuşit să se ascundă în Ardeal, undeva în Munţii Apuseni şi de acolo reuşind să fugă în Cehoslovacia, împreună cu fetiţa pe care o adoptaseră. Fetiţa, Cătălina, era copilul unor rude. Împreună cu Cătălina, doamna Codreanu a ajuns la Praga, de unde a comunicat la Berlin, lui Ciorogaru, unde se găsesc şi că doresc să ajungă la Berlin.
Eu am fost trimis la Praga să le aduc la Berlin. Am reuşit să o aduc pe doamnă cu câteva ore înainte ca trupele germane să ocupe complet Cehia, la 15 martie 1939. Elena Codreanu a rămas în continuare la Berlin, a fost primită cu toată condescendenţa de grupul nostru, Sima, Papanace şi ceilalţi“.
În toamna anului 1940, Mişcarea legionară accede la putere alături de generalul Ion Antonescu. Elena Codreanu se reîntoarce în ţară. Ea se va stabili la Huşi, în casa părintească a soţului şi luptă pentru reabilitarea memoriei acestuia. Ca urmare, vor avea loc alte procese, ocazie cu care se vor anula sentinţele primite de Codreanu şi de camarazii săi.

După rebeliunea legionară din iarna lui 1941, conform mărturiilor aceluiaşi Dimitriu, „generalul a încercat să o acuze pe Elena Codreanu de anumite nereguli, care ţineau de Codul Penal, dar s‑a dovedit în final că acuzaţiile nu erau fondate, aşa că a fost lăsată în pace“. La venirea comuniştilor, Elena Codreanu, fără a fi judecată, este închisă şi apoi deportată în Câmpia Bărăganului. Timp de zece ani va trece prin închisorile de la Mislea, Târgşor, Arad, Oradea.
Va fi trimisă apoi, pentru cinci ani, în lagărul de muncă de la Loteşti, unde va sta doi ani. Aici, l‑a cunoscut pe B. Praporgescu, fiul generalului Praporgescu, cu care se va căsători, din dorinţa de a‑şi schimba numele. La puţin timp după eliberare rămâne din nou văduvă, retrăgându‑se pentru restul zilelor la o soră care trăia în Moldova. Spre sfârşitul vieţii revine în Bucureşti, unde la vârsta de 92 de ani, moare pe 5 septembrie 1994.
Nunta, în vizorul Siguranţei
Cum era de aşteptat, autorităţile de la Bucureşti sesizează rapid caracterul politic al evenimentului de la Focşani. Siguranţa Statului se vâră pe fir. Documentele descoperite de noi în Arhiva SRI şi publicate în premieră absolută scot în relief principala preocupare a autorităţilor: posibilitatea ca nunta să fie prilejul unor manifestări antisemite violente.
Brigada de Siguranţă
Focşani expediază la Centru două manifeste răspândite de organizatorii nunţii: „Apelul către cetăţeni“ şi „Invitaţiune“. Potrivit celor două documente, reproduse în acest număr, organizatorii îşi propun să facă din nunta lui Corneliu Zelea Codreanu o uriaşă manifestare în favoarea celui de curând achitat în cazul prefectului de Iaşi. Asemănător, un alt document, „Afişul nunţii“, vorbeşte de „măreaţa sărbătoare a neamului nostru“.
Pe plan local, Poliţia oraşului Focşani – aşa cum se vede dintr-o adresă Confidenţială trimisă Directorului General al Siguranţei Statului – semnalează îngrijorarea populaţiei evreieşti (numeroasă în această parte a ţării), precum şi măsurile luate de Prefect.
Cele două telegrame cifrate trimise de Siguranţa Generală Serviciilor de Siguranţă, dar şi Poliţiilor din localităţile de pe traseul căii ferate spre Focşani, ne dezvăluie măsurile luate de autorităţi pentru a preîntâmpina manifestările antisemite cu prilejul nunţii. Documentele din Arhiva SRI sunt o nouă dovadă că nunta lui Corneliu Zelea Codreanu a fost gândită de viitorul lider al Legiunii, dar şi de susţinătorii săi din Focşani ca o manifestare eminamente politică.

Corneliu Zelea Codreanu - Destinul unui naţionalist


Corneliu Zelea Codreanu se numără printre cei mai controversaţi politicieni din istoria României. În anii '20 ai secolulului trecut a fondat o puternică organizaţie de extremă dreapta - Mişcarea legionară, ai cărui adepţi îl numeau "Căpitan" şi aşteptau de la el să [...]

Boris MARIAN : Idolii şi soarta lor

Una dintre poruncile Decalogului este să nu-ţi faci idoli. La fel ca şi celelate nouă porunci, noi, spun noi pentru a fi mai bine înţeles, dar nu mă identific, încălcăm această poruncă, una dintre cele mai frumoase, care te eliberează de autoumilire. Am şi eu idoli – Don Quijote, Shakespeare, Eminescu, ş.a. Mă voi opri la "idolii" pe care nu i-aş admira nicicum.
Frumosul Corneliu Zelea Codreanu, cu el încep. L-a împuşcat pe prefectul de Iaşi, a fost achitat, a ordonat asasinarea camaradului Stelescu, a scris „Cărticica şefului de cuib” în care promitea rezolvarea „chestiunii jidoveşti”. În rest numai de bine, iar asasinarea sa de către Carol II a fost o expresie a comportamentului de mafiot al destrăbălatului monarh. Codreanu trebuia judecat conform legislaţiei în vigoare. Judecat, condamnat sau nu, dar judecat. Trebuia să se afle cine a ordonat asasinarea premierilor Duca, Armand Călinescu.
Alt idol - Nae Ionescu. Curios, martorul care îl ajută cel mai mult în cultul său post-mortem este evreul Mihail Sebastian, care a suferit după prefaţa scrisă de magistrul său, la cartea „ După 2000 de ani”. Nae Ionescu i-a spus, fără milă şi, am adăuga, fără discernământ, absurd chiar, „ Iuda trebuie să sufere”. Un om al veacului XX, vorbea ca un prelat din anii Inchiziţiei. Era Sebastian un trădător al lui Iisus? Ştie cineva exact cum s-a petrecut martiriul lui Iisus? Poţi menţine două mii de ani o acuză care nu face cinste nici unei minţi luminate? Ce pot răspunde evreii ucişi în Holocaust? Acesta era strălucitul filosof Nae Ionescu, publicist, conferenţiar de forţă, ideolog de extremă dreapta.
Alt idol este mareşalul Antonescu, despre care s-a scris şi se va mai scrie. „Evreul este Satana ... Noi nu luptăm cu sovieticii, noi luptăm cu iudeo-bolşevismul”, a spus Conducătorul Statului. În Transnistria, unde au fost deportaţi peste 150.000 de evrei , au murit şi au fost direct asasinaţi cea mai mare parte. Nu ne interesează erorile de plus sau minus, oamenii de bună credinţă au înţeles că Antonescu avea intenţia „să scape ţara de jidovi”. Acesta era ţelul. Fără nemţi, fără Auschwitz. În plus a împins o armată de sute de mii de soldaţi prost echipaţi, prost hrăniţi şi slab înarmaţi să moară la Cotul Donului. Acesta a fost omul providenţial care dorea să refacă România Mare. Una este să doreşti, altele sunt mijloacele şi altele rezultatele. Şi astăzi se doreşte readucerea Bsarabiei în graniţele României. Dar ? Mă opresc.
Ultimul idol, chiar fals cu totul este turbulentul scriitor Paul Goma. De ce turbulent? A reuşit să se certe cu toţi binefăcătorii săi de la Paris, cu toţi foştii prieteni din ţară. Căsătorit cu o evreică, fiica unui comunist de vază, Năvodaru, Paul Goma relatează în prozele sale cum evreii au batjocorit pe românii din Basarabia. Nu pot spune că Goma minte. Dar el face o gravă eroare, mai mult, o enormă nedreptate – învinuieşte colectiv pe toţi evreii din Basarabia, dar nu numai, de oriunde, chiar la Paris, când vede evrei se gândeşte la evreii din Basarabia, el consideră că însăşi răpirea Basarabiei este opera evreilor. Ce poţi să spui? Goma aspiră la Premiul Nobel. Dacă nu-l va lua, cum a păţit Paulescu, desigur, evreii vor fi de vină. De aici până la complotul mondial al evreilor nu este decât un pas. Goma a pierdut un proces, a vrut să demonstreze că eticheta de „antisemit” nu este corectă. Goma poate oricând să demonstreze că nu este aşa cum a fost numit. Dar el se înverşuneazăî pe măsură ce trec anii. Aş spune că omul are talent literar, am citit două cărţi ale lui, iar felul de a vorbi are un anumit farmec, de nu ar fi împestriţat cu mari resentimente, nu numai faţă de evrei, toţi sunt foşti securişti, comunişti. Aşa o fi? Poate. El a avut mult curaj. Toată admiraţia. Dar un pompier care s-a luptat cu flăcările, nu poate fi felicitat că a aprins un foc unde nu era nevoie de nici un foc, doar de o polemică la obiect, cu argumente. Goma nu ştie să polemizeze, el acuză cu fiecare frază. Acesta este idolul Goma.
Trăim într-un stat de drept, fiecare poate iubi şi admira pe cine crede, oare? Nu cred că Stalin, Hitler, acoliţii lor ar trebui iubiţi. Democraţia îţi dă voie. De ce să nu aibă fiecare idolul său?
Vorba unui bard pe care am îndrăznit să-l ating cu ..o floare - „iubiţi-vă pe tunuri”.

O sută cinci ani de la naşterea lui Radu Gyr – poetul închisorilor

Va propun spre lectura un text al meu, care urmeaza sa apara in "Tribuna" de la Cluj. Salutari amicale, Alex

Laszlo Alexandru



O informaţie interesantă a răzbătut în presa ultimelor zile. Academia Română îi solicită statului suplimentarea la peste 368 milioane de lei noi a bugetului ei pe anul 2010. Ce bine că există o instituţie care, din buzunarul meu, al tău şi al dumneavoastră, veghează la dezvoltarea culturii române, la corecta configurare a valorilor publice!

În realitate, patronajul academic pare totuşi să se ghideze în prezent după principiul cuţitarilor de la periferie: “cu banii lor, facem ce vrea muşchii noştri”. Căci în aceleaşi zile s-au anunţat şi premiile stabilite de Academia Română pe anul 2007. La secţia de filologie şi literatură, Premiul “Titu Maiorescu” i-a fost acordat lui Sorin Lavric, pentru volumul Noica şi mişcarea legionară. Caracterul sfidător al acestei opţiuni merită să fie readus în atenţia opiniei publice.

Am avut deja prilejul să analizez în detaliu, la vremea respectivă, cartea tipărită de Sorin Lavric (vezi polemicile Sfîntă tinereţe legionară, “Trăiască Căpitanul!” şi Noica la a doua tinereţe). Se pare că trebuie să revin, ca să mă fac auzit. Sub pretextul reevaluării tinereţii lui Constantin Noica, spre a o inocenta, S. Lavric întreprinde o rescriere falsificatoare a istoriei României. Pentru a dilua complicităţile legionare ale filosofului, monograful a ales să diminueze responsabilităţile covîrşitoare care apasă asupra cunoscutei mişcări extremiste, teroriste. Din paginile publicate la Bucureşti de Editura Humanitas, Anno Domini 2007, aflăm stupefiaţi că “Legionarismul este trecerea de la ordinea interioară la ordinea exterioară, este închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior. Căci nu poţi schimba lumea dacă nu te schimbi mai întîi pe tine, dacă nu devii un altul, cu totul nou, un altul înfiorător de bun a cărui atitudine să transfigureze România şi a cărui prezenţă să-i oblige pe ceilalţi să-ţi imite comportamentul” (p. 192). Tînărul cercetător reciclează nu doar imaginea crimelor legionare, ci şi pe aceea a ideatorului lor: “Zelea Codreanu nu putea fi imitat, iar de subordonat nici atît. Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decît nebunii şi vizionarii mistici. El nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc. Persecuţiile concertate la care aveau să fie supuşi legionarii, arestările prin care trecuse el şi prin care avea să mai treacă, toate acestea nu erau în ochii lui decît semne că prin gura lui se rostea adevărul…” (p. 93). Portretul asasinului politic în serie e umanizat şi sensibilizat, pentru uzul gospodinelor ce curăţă ceapa la bucătărie: “La vestea morţii lui Moţa, Codreanu a izbucnit în plîns. Îşi pierduse cumnatul (Moţa era căsătorit cu sora lui, Iridenta [sic! – L.A.] Codreanu) şi mai ales îşi pierduse mîna dreaptă, cu care-i condusese pînă atunci pe legionari. Se pare că pierderea l-a marcat profund pe Codreanu, schimbîndu-l: a devenit mai interiorizat, mai chibzuit, iar înfăţişarea lui a căpătat şlefuirea pe care suferinţa o dă de obicei oamenilor” (p. 136).

Pentru elogierea “spiritului de sacrificiu” fascist, era însă necesară înfrumuseţarea crimelor oribile înfăptuite de aceştia. Sorin Lavric recurge, în acest sens, la o strategie cu mai mulţi paşi. În primul rînd, el diminuează arbitrar numărul victimelor gardiste: “Şi astfel, în următorii ani, legionarii vor omorî 67 de oameni: Armand Călinescu, cei 64 de la Jilava, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”, în timp ce regele Carol al II-lea a scăpat cu fuga, deşi “omorîse – ce-i drept, nu cu mîna lui – mai mulţi oameni decît aveau să omoare legionarii în toată istoria lor” (p. 157). Fireşte că S. Lavric îi “uită” de la recensămîntul cadavrelor lăsate în urmă de legionari pe evreii ucişi în Pogromul de la Bucureşti, pe prefectul de poliţie Manciu, pe premierul I.G. Duca, pe fostul şef Mihai Stelescu etc. În al doilea rînd, el încearcă să construiască o penibilă “tipologie” a asasinatului politic, pentru a-i favoriza din nou pe gardiştii care, desigur, şi-au asumat bărbăteşte gesturile, spre deosebire de politicienii care s-au ascuns cu laşitate în spatele instituţiilor statului: “memoria colectivă reţine crima făcută cu propria mînă, iar nu crima făcută prin intermediari. Căci una e să omori dînd ordin jandarmilor sau militarilor s-o facă, şi alta e să omori apăsînd tu însuţi pe trăgaci. În realitate, ambele sînt crime, atît doar că una poate fi muşamalizată, iar cealaltă, nu. Deosebirea dintre legionari şi celelalte partide este că primii au omorît cu propriile mîini, în timp ce ultimele au omorît folosind ca intermediari slujbaşii instituţiilor statului [sic! – L.A.]. Chiar dacă legionarii au săvîrşit mai puţine crime decît adversarii lor [sic!! – L.A.], memoria selectivă a posterităţii a reţinut faptul că numai legionarii au fost criminali şi, lucru mult mai grav, că tot ei au introdus violenţa pe scena politică interbelică” (p. 246).

În al treilea rînd, Sorin Lavric reduce tendenţios, cu scopul de-a o ascunde, latura antisemită a crimelor legionare. El neagă astfel perspectiva oficială – ştiinţifică, istorică şi diplomatică – a statului nostru, aşa cum a fost ea asumată de doi Preşedinţi ai României, care au validat cercetările cuprinse în Raportul final al Comisiei internaţionale coordonate de Elie Wiesel. În menţionata lucrare academică sînt dovedite fără echivoc, prin numeroase exemple, rolul fatal şi extrema brutalitate pe care le-au ilustrat diversele cuiburi legionare, în uciderea evreilor de-a lungul Rebeliunii şi din timpul Pogromului de la Bucureşti. Şi totuşi, în anul de graţie 2007, unul ca Sorin Lavric vine să conteste explicit producerea Rebeliunii legionare, care n-ar fi fost decît o lovitură de stat a mareşalului Antonescu, pentru a-şi alunga partenerii de guvernare (vezi p. 254). El îşi permite să nege făţiş culpa legionarilor în masacrele antisemite: “Nici cei mai încrîncenaţi vînători de legionari nu mai pomenesc azi de episodul abatorului, şi asta fiindcă se ştie că a fost o înscenare a SSI-ului condus de Eugen Cristescu” (vezi rev. Tribuna, nr. 132/2008).

Stăm şi ne întrebăm: cîte academii naţionale ale statelor membre în Uniunea Europeană s-au grăbit, în ziua de azi, să-i onoreze pe elogiatorii mişcărilor fasciste, pe cei ce se prosternează la poalele criminalilor din trecut? Iată însă că măreaţa Academie Română, finanţată din buzunarul meu, al tău şi al dumneavoastră, îşi permite nonşalanţa de a-l premia pe un recuperator al Mişcării legionare, pe un proslăvitor al criminalului Corneliu Zelea Codreanu, pe un negator al culpei gardiste în Pogromul de la Bucureşti. Să iei subvenţii de la statul român, pentru a-i răsplăti cu ele pe cei ce intră în coliziune cu eforturile oficiale de cercetare corectă a istoriei, se vădeşte pînă la urmă o tristă şmecherie. Probabil că de undeva, de pe lumea cealaltă, Titu Maiorescu îi va bate obrazul academicianului Eugen Simion, pentru ghiuleaua urît mirositoare pe care i-a atîrnat-o, postum, de picioare.

Singurul lucru care ne mai interesează este dacă, la ceremonia de premiere, au participat cumva Gabriel Liiceanu, editorul volumului (bun prieten, nu-i aşa?, cu Eugen Simion), precum şi “criticul” Dan C. Mihăilescu, fervent partizan al cărţii neofasciste (alungat odinioară de Eugen Simion de la un institut al Academiei). E fascinant cum, uneori, intelighenţia dîmboviţeană reuşeşte performanţa de a-l împăca pe I.L. Caragiale (“pupat toţi Piaţa Endepedenţi”) cu François Mauriac (“sărutul dat leprosului”). Marea problemă, în aceste îngrozitoare vremuri cu gripă porcină, e să avem grijă pe cine pupăm. Ca infecţia să nu se ia.

Radu Demetrescu-Gyr (1904-1975)

Uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful Gărzii de Fier
Încă de la constituirea sa, Garda de Fier – contrar unor afirmaţii ce apar încă în presă şi în zilele noastre – a fost utilizată de conducerea nazistă ca o agentură avansată a ei, în România. Tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Zelinger, va mărturisi în momentul venirii la putere a hitlerismului: „Sunt atât de convins că atât Fuhrerul Adolf Hitler, cât şi Ducele Benitto Mussolini merg pe căile planului dumnezeiesc, încât aş prefera – dacă ar fi cazul – să se prăbuşească neamul nostru deodată cu Axa”.
Corneliu Zelea Codreanu avea sifilis
În toamna anului 1922, Corneliu Zelea Codreanu îşi abandonează studiile din ţară şi se hotărăşte să plece în Germania pentru a-şi continua pregătirea intelectuală, după propria sa mărturisire, începe studii superioare economice în scopuri mercantile, după cum afirmă el însuşi: „…m-am hotărât să mă apuc de comerţ. Îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca să procur produse alimentare din provincie, pe care apoi să le aduc şi să le revând la Berlin, la restaurante”. Fără îndoială că, având asemenea preocupări, nu a fost în măsură să-şi ia diploma de licenţă.
Armand Călinescu în însemnările sale (30. XII. 1938), face următoarea menţiune despre C. Z. Codreanu: „Tip anormal. Sifilitic. Dr. Dănulescu tratament”. De unde putem trage concluzia că starea mentală şi întreg comportamentul ulterior al comandantului Gărzii de Fier era determinat de boala venerică pe care probabil că o contractase în prima tinereţe.
“Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”
Potrivit unui raport al Serviciului special de siguranţă din Iaşi din 17 noiembrie 1922, Corneliu Zelea Codreanu „urmăreşte şi studiază de aproape mişcarea naţionalistă (de la Berlin), ţinând strânsă legătură, prin corespondenţă, cu toate mişcările naţionaliste din Germania”. Călătoria a fost prilejul pentru stabilirea de legături între viitorul conducător al legionarilor cu cercurile germane de extremă dreaptă. Codreanu află pentru prima oară de existenţa lui Adolf Hitler. Nazismul, cu ideologia sa rasistă, naţionalistă, mistică şi extremistă îl va captiva. Cumpărându-şi un pistol, menit să-i ţină de de crez în viaţă, Codreanu se baza pe principiul pe care-l enunţase solemn: „Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”. Într-un mod cu totul asemănător, gândeau şi acţionau toţi legionarii pe care îi trimisese în Germania pentru a studia, la faţa locului, stilul şi metodele hitleriştilor.
Tineri educaţi în nazism
Încă înaintea instaurării hitlerismului în Germania, comandantul legiunii dăduse dispoziţie de sporire a activităţii pro-naziste, în cuiburile legionare. Activitatea propagandistică studia, printre altele: Afinitatea între fascism şi mişcarea legionară, Punctele comune între hitlerism şi mişcarea legionară, Cine este Benitto Mussolini?, Cine este Adolf Hitler? Educaţi, ani de-a rândul, la şcoala crimei şi a terorii, având în faţa ochilor, ca model, stările de lucruri din Germania nazistă, legionarii îşi rezolvau contradicţiile cu opozanţii lor, prin singura metodă adoptată de legiune: exterminarea. Asasinatele erau executate cu bestialitate, victimele erau ciuruite cu gloanţe, sau ciopârţite, batjocorite şi chinuite, în stil inchizitorial, înaintea morţii.
Prima crimă legionară: asasinarea prefectului de Iaşi de către Corneliu Zelea Codreanu
În 1923, în luna septembrie, ca prefect al Poliţiei din Iaşi a fost numit Constantin Manciu. Avocat de profesie, cunoscător al legilor, acesta avea ca misiune asigurarea ordinii şi liniştii în oraş. Elementele politice extremiste l-au ameninţat, în repetate rânduri, cu moartea. O bandă de discipoli ai lui Codreanu au vrut să pătrundă cu forţa în casa lui, dar au fost alungaţi de sergentul de la poarta casei. Prefectul poliţiei l-a arestat şi anchetat pe C. Z. Codreanu, student. În toamna anului 1924, studentul Comărzan, care fusese cercetat mai înainte de poliţia ieşeană, fiind implicat în dezordinile iniţiate de Codreanu, l-a acţionat în judecată pe C. Manciu, pentru purtare nelegală şi abuz de putere. Procesul s-a judecat în prezenţa unei săli pline, în majoritate cu legionari, care vociferau şi-l persiflau pe prefect. Manciu a căutat să nu se lase provocat şi să evite, pe cât posibil, incidentul pe care adversarii săi îl urmăreau.
La 25 octombrie 1924, printre cei din sală se afla şi Codreanu, care a stat tot timpul impasibil. La un moment dat, s-a ridicat şi a părăsit sala. Împreună cu patru alţi discipoli, l-a aşteptat pe Manciu la ieşirea din judecătorie şi l-a împuşcat pe la spate. „Am scos revolverul şi am tras – va declara mai târziu Codreanu. Am ţintit în cine se apropia de mine. Primul a căzut Manciu. Al doilea a căzut inspectorul Closs, al treilea, un om mai puţin vinovat, comisarul Huşanu”. Asasinarea premeditată a fost un act de răzbunare demenţială, primul atentat politic de anvergură al cămăşilor verzi, care avea să deschidă suita celorlalte crime legionare.
Înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail
A urmat procesul cunoscut de la Focşani, strămutat apoi la Turnu Severin, proces care s-a sfârşit prin achitarea făptuitorului. Astfel, un asasinat a constituit geneza organizaţiei „Arhanghelul Mihail” (1928). Bazele formale au fost puse – după cum am mai menţionat pe parcursul lucrării – în iunie 1927, iar programul a fost fixat ulterior. Corneliu Codreanu s-a stabilit apoi definitiv în Bucureşti, ocupându-se, în mod temeinic, de organizarea mişcării ce o iniţiase. În 1930, un alt legionar, Gh. Beza, trage mai multe focuri de revolver asupra lui C. Angelescu, în localul Ministerului de Interne. Este implicat în atentat şi Corneliu Codreanu, dar după scurtă vreme este eliberat.
Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, Vulturii albi…aceeaşi Mărie cu altă pălărie
În 1931, guvernul naţional-ţărănesc face prima tentativă de dizolvare a Legiunii Arhanghelului Mihail. Totuşi, în alegerile din iunie 1931, organizaţia participă la lupta electorală, sub denumirea Gruparea Corneliu Codreanu, fără ca guvernul s-o împiedice. În tot acest timp, organizarea formaţiei extremiste continuă prin numeroase adunări cu tineri simpatizanţi, dar mai cu seamă cu acele „frăţii de cruce”, înfiinţate din anul 1925.
Până în anul 1932, gruparea lui Codreanu nu dispunea de o denumire unică, de o ideologie clară, de obiective bine definite. Ea era cunoscută sub numele Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, Vulturii albi etc. şi activa sub conducerea unică şi absolută a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Un alt asasinat legionar: prim-ministrul I.G. Duca
La sfârşitul lunii martie 1932, toate aceste organizaţii legionare au fost, din nou, desfiinţate, prin decizie ministerială, de către guvernul Iorga-Argetoianu, dar organizaţia îşi continua netulburată activitatea subversivă.
Ameninţările cu moartea erau tot mai frecvente, luptele politice tinzând către un război civil. Guvernul Duca, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933, dispune dizolvarea Gărzii de Fier. La 20 de zile după dizolvare, Garda de Fier reacţionează, organizând asasinarea primului-ministru I. G. Duca, pe peronul gării Sinaia.
Secretele legionarilor, dezvăluite de un apropiat a lui Corneliu Zelea Codreanu
În vara anului 1934, în rândurile Gărzii de Fier are loc o diversiune. Unul dintre fruntaşii Gărzii, apropiat al lui Codreanu, M. Stelescu, din proprie iniţiativă, provoacă, cu un grup de studenţi legionari, o dezordine la Râmnicu Vâlcea. Chemat la ordine de Codreanu, Stelescu refuză să se justifice. Aceasta a trezit o serie de suspiciuni din partea conducerii legionare, care a culminat prin acuzarea că Stelescu a complotat, punând la cale asasinarea „căpitanului”. Codreanu, însoţit de generalul Cantacuzino şi alţi legionari, efectuează o percheziţie la domiciliul lui Stelescu, unde se descoperă substanţe otrăvitoare. Stelescu e pus în afara organizaţiei şi el îşi formează propria grupare, “Cruciada românismului”.
Prin ziarul său, intitulat Cruciada românismului, Stelescu a început să dezvăluie dedesubturile şi secretele organizaţiei, publicând o serie de documente autentice. Stelescu, împreună cu un alt legionar dezertor, Gh. Beza, au devenit indezirabili pentru Codreanu. Pentru a rezolva această situaţie, Codreanu a dat ordin legionarilor să-l pedepsească pe trădător şi, după o hărţuială de câteva luni, de către echipele morţii, M. Stelescu a fost ucis la 16 iulie, pe un pat, la Spitalul Brâncovenesc, cu 120 de focuri de revolver, trase de 10 foşti tovarăşi. Opera de cruzime a acestor legionari s-a încheiat cu lovituri de topor în capul celui decedat.
Garda de Fier se transformă în Partidul “Totul pentru ţară”
În luna martie 1935, Garda de Fier, care în urma dizolvării nu mai putea activa în legalitate sub acest nume, se transformă în partidul Totul pentru ţară, sub preşedinţia generalului Cantacuzino. Educaţia legionară a continuat în sensul glorificării actelor de violenţă şi teroare. Adversarii mai mărunţi, exceptându-i pe Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu ş. a. nu erau toleraţi, fără a-i mai pune la socoteală pe aceia înscrişi în cartea neagră, care urmau să fie pedepsiţi mai târziu. Niciun adversar nu a fost tolerat.
Spre exemplu, un agent al Siguranţei generale, Ciapraz Alexandru, fost legionar, a fost înjunghiat pe strada Berthelot; rănit grav, a mai apucat să se urce într-un tramvai, dar a fost urmărit de banda de asasini care i-au aplicat ultimele lovituri de cuţit în spate, prăbuşindu-se, fără viaţă, în mijlocul mulţimii. Unui adept al lui Stelescu, pe nume Catană Vasile, i s-a tăiat nasul în noaptea de 19 martie 1937, pe câmp, lângă Bucureştii Noi.
Legionarii, asasini şi propăvăduitori ai cultului morţii
Propovăduitori ai cultului morţii – împrumutat de la zeii Nordului – ai terorii şi rasismului, ai sadismului nedisimulat, ai urii faţă de om, pornind de la misticism şi megalomanie, legionarii aveau să profite de venirea la putere a dictaturii lui Hitler pentru a se deda la o ferventă propagandă în favoarea lui Hitler şi Mussolini, acţionând, totodată, în scopul promovării intereselor Germaniei naziste în România, cu preţul trădării intereselor naţionale.
În 1935, Corneliu Zelea Codreanu comunica, la Berlin, Fuhrerului, că doreşte „să dezlănţuie în România o mişcare după modelul naţional-socialist” şi solicita, în acest scop, sprijinul Germaniei, căreia îi propune, totodată, „o alianţă politică şi economică”. Receptivi la propunerea legionarilor, naziştii se oferă să-i instruiască în metodele teroriste şi de influenţare a maselor. Ca atare, un mare număr de membri aparţinând Gărzii de Fier au fost trimişi în Germania la pregătire, în şcoli organizate special de partidul hitlerist, pentru a desfăşura propaganda pro-nazistă în România. Alţi legionari au fost trimişi ca delegaţi într-o tabără de ofiţeri germani, aflată pe ţărmul Mării Baltice. Şi Italia a fost gazda unde au fost pregătiţi nenumăraţi legionari.
Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare
Siguranţa deţinea, la un moment dat, informaţii despre proiectarea unui atentat îndreptat împotriva lui Nicolae Titulescu, atentat pregătit de către ostaşii din Slovenia, în colaborare cu Garda de Fier, şi finanţat de serviciile speciale naziste. La 16 aprilie 1938, după ce anterior, aşa cum rezultă din unele informaţii, i se retrăsese viza de ieşire din ţară, Codreanu este arestat. Prin sentinţa pronunţată la 19 aprilie 1938, C. Z. Codreanu era condamnat la 6 luni închisoare. A urmat arestarea şi a altor legionari. Prin condamnarea lui C. Z. Codreanu şi a altor fruntaşi legionari, Garda de Fier a primit o puternică lovitură.
Pentru ce se făceau vinovaţi legionarii
La 24 mai 1938, cu prilejul Consiliului de Miniştri, Călinescu făcea o scurtă expunere a felului cum decursese procesul, arătând că vinovăţia lui Codreanu era deplină şi că, în realitate, se constataseră următoarele:
a) împotriva legilor, Garda de Fier îşi continua activitatea ei subversivă;
b) împănase Statul Major, ministerele şi alte autorităţi publice cu agenţi, care spionau şi ce comunicau, până chiar şi documentele cele mai confidenţiale;
c) întreţinea relaţii suspecte cu „o putere străină”;
d) organizase grupul terorist „Moţa-Marin”;
e) pătrunsese adânc şi în licee, unde otrăvea conştiinţa copiilor cu jurăminte groaznice, cu reguli misterioase, ce tulburau minţile şi înstrăinau pe copiii de şcoală, de profesori, ba chiar de familiile lor.
Carol al II-lea dă ordinul de asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu
În noiembrie 1938, pretextând o călătorie în mai multe ţări europene, dar în realitate vizând Germania, regele Carol al II-lea a avut întrevederi cu Hitler, Goering şi alţi demnitari nazişti. Răceala cu care a fost primit şi interesul manifestat pe faţă pentru Codreanu l-au făcut pe rege să tragă concluzia că Berlinul intenţionează, cu orice preţ, să aducă la putere Garda de Fier.
Potrivit unor mărturii, încă pe când se afla în trenul ce-l aducea în ţară, Carol a dat ordin lui Gabriel Marinescu să-l lichideze pe Codreanu şi pe alţi şefi legionari. La 29 noiembrie 1938, în zorii zilei, C. Z. Codreanu, împreună cu alţi 13 fruntaşi legionari, erau transportaţi pe nişte platforme speciale, unde fiecare legionar era păzit, pe un scaun din spatele său, de un subofiţer de poliţie ce îi aşezase, în jurul gâtului, un ştreang. Conform semnalului stabilit, la un foc de pistol, toţi legionarii au fost sugrumaţi, iar C. Z. Codreanu a fost omorât de maiorul Dinulescu, cumnat cu Armand Călinescu.
În urma situaţiei create, Horia Sima se vede nevoit să părăsească ţara» fugind în Germania. Împreună cu el, sau după aceea, au părăsit ţara şi alţi legionari.

RåZBOIUL RECE ŞI LEGIONARII. Începând cu 1949,
legionarii devin tot mai “atractivi” pentru planurile de sabotare din interior
a regimurilor comuniste. Această strategie fusese pusă la cale de Harry Truman
(preşedintele SUA) şi Vincent Auriol (preşedintele Franţei), având ca scop înfiinţarea
unor armate de exil ale ţărilor din Europa de Est. Mai întâi, anglo-francezii
s-au adresat lui Nicolae Rădescu şi Consiliului Naţional Român, însă
politicienii “democraţi” nu au putut mobiliza “cadre” pentru o eventuală armată
română de exil. În acel moment legionarii au “intrat în cărţi” din nou, fiind
cunoscută experienţa lor în acţiunile clanadestine, precum şi anticomunismul de
care dădeau dovadă.



Horia Sima a fost
contactat de doi ofiţeri de informaţii (unul francez şi unul american) pentru a
negocia condiţiile în care legionarii urmau să fie folsiţi în acţiuni de
sabotaj din România. Planul avea doua componente – o parte ofensivă de pătrundere
în România şi acţiuni de informaţii, plus o parte contrainformativă, în afară ţării,
care acoperea prima operaţiune. Pentru fiecare componentă a planului au fost
solicitaţi 50 de legionari. Horia Sima s-a ocupat personal de selectarea “recruţilor”
(care urmau să fie instruiţi de franco-americani), ţinând contactul cu ei prin
intermediul a doi apropiaţi – Mircea Dimitriu şi Traian Borobaru.



Cei 100 de legionari
au fost instruiţi în Franţa de către serviciile militare ale acestui stat, în
colaborare cu instructori americani. O parte dintre ei mai fuseseră pregătiţi în
perioada 1944-1945 de nazişti pentru misiuni de acelaşi fel, având oarecare
experienţă. Instruirea “agenţilor” avea mai multe etape. În primul rând învăţau
telegrafia Morse, dorindu-se ca la o echipă de 3-4 oameni să fie o persoană
cunoscătoare a acestui cod de comunicaţie. Apoi învăţau tehnici de falsificare
a documentelor, pentru a-şi procura tot felul de legitimaţii şi acte de călătorie
în timpul activităţii din România. Instrucţia prevedea şi însuşirea unor
tehnici de auto-apărare, de tir sau de camuflare în caz că ar fi fost descoperiţi.
O atenţie importantă în programul de antrenament se dădea lecţiilor de paraşutism,
care se ţineau în sudul Franţei, în baze militare. Armata franceză a fost
implicată “până în gât” în acest proiect, transportându-i pe “recruţi” cu
avioane militare când schimbau locul de instrucţie. Aviaonele care-i transportau
pe legionari în România plecau din Franţa, făceau o escală în Grecia, apoi
treceau pe deasupra Bulgariei pâna la Marea Neagră, zburând pe teritoriul României
la joasă altitudine, pentru a nu fi detectate de radare. Aproape toate
transporturile au avut ca destinaţie finală zona Carpaţilor Meridionali, unde
se aflau alte grupuri de “rezistenţi”.



Agenţii de informaţii
franco-americani, sau chiar legionarii implicaţi în proiect, nu au fost atât de
discreţi încât să menţină secretul total al operaţiunii. Astfel că, serviciile
de informaţii externe ale României, ajutate cel mai probabil de “colegii”
sovietici, au interceptat unele echipe paraşutate şi i-au arestatat pe “agenţii
imperialiştilor”. Programul a fost întrerupt în 1953, după prinderea unui “lot”
de zece “paraşutaţi”, cărora li s-a organizat un proces public. Au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi la închisoare Jilava în noaptea de 31
octombrie spre 1 noiembrie 1953.



Încheierea
proiectului a fost determinată şi de evoluţia relaţiilor internaţionale, întrucât
după moartea lui Stalin puterile democratice şi Uniunea Sovietică au pus în
practică principiul “coexistenţei paşnice”, stopându-se planurile de “sabotare
din interior” a regimurilor comuniste.











ASISTENŢå UMANITARå



Emigraţia legionară nu
a fost implicată numai în proiectele puterilor occidentale de sabotare a adversarilor
comunişti. În primii ani după încheierea războiului, principala misiune a “gardiştilor”
a fost asistenţa grupurilor de refugiaţi politic, care părăseau România de teama
represiunii comuniste. Aflându-se în Austria sau Germania încă din anii ’40,
legionarii aveau experienţă în organziarea unor tabere de refugiaţi, oferindu-şi
serviciile pentru toţi emigranţii, nu numai pentru “fraţii ideologici”. Spre
exemplu, la Salzburg (Austria) au cumpărat în 1945 o baracă de lemn care se
afla peste un buncăr, organizând aici un lagăr de refugiaţi. Au amenajat un
dormitor cu 15 paturi, o sala de mese şi o bucătărie, oferindu-le adăpost
pentru câteva zile românilor care se îndreptau spre vestul Europei. În acest
proiect s-au implicat şi numeroşi preoţi greco-catolici (ce primeau sprijin de
la Biserica Catolică austriacă), precum şi biserica ortodoxă românească din
Viena. Astfel de asociaţii ale emigranţilor care ofereau consultanţă exilaţilor
români au funcţionat până la sfârşitul anilor ’40, fiind conduse în general de
legionari. În anii ’50, majoritatea structurilor de acest fel au fost
transformate în asociaţii culturale, care au funcţionat până la căderea
comunismului în Europa.

http://www.jurnalul.ro/stire-istoria-comunismului/miscarea-legionara-reactivata-de-americani-119387.html

Mişcarea legionară, reactivată de americani

Istoriografia românească de după 1989
omite cu bune ştiinţă un aspect important al relaţiilor dintre “imperialiştii”
anglo-americani şi exilul românesc în primii ani de după război – trimiterea legionarilor
în ţară pentru a rezista regimului comunist. În prealabil, extremiştii de
dreapta fuseseră iertaţi de toate “păcatele” anterioare de către puterile
occidentale.
Istoriografia românească de după 1989
omite cu bune ştiinţă un aspect important al relaţiilor dintre “imperialiştii”
anglo-americani şi exilul românesc în primii ani de după război – trimiterea legionarilor
în ţară pentru a rezista regimului comunist. În prealabil, extremiştii de
dreapta fuseseră iertaţi de toate “păcatele” anterioare de către puterile
occidentale.
După capitularea Germaniei în mai 1945,
naziştii şi colaboratorii lor din ţările ocupate sau aliate au devenit ţinta
proceselor politice, în care se judecau “crimele de război”. Aceste procese
s-au ţinut atât în zonele ocupate de sovietici după conflagraţie, cât şi în
teritoriile aflate sub administraţie franco-anglo-americană. Paradoxal,
legionarii, plasaţi cu precedere în zonele americane de ocupaţie, au scăpat de
stigmatul de “aliaţi ai naziştilor”, deşi Corneliu Codreanu se declarase în
perioda interbelică adept fidel al politicii lui Hitler.

RECUNOAŞTERE
INTERNAŢIONALå. În
timpul războiului, în afara graniţelor României activa o importantă comunitate
de legionari, emigrată în Germania, Italia şi Spania
după aşa-zisa “rebeliune” contra lui Ion Antonescu din 21-23 ianuarie 1941.
Hitler i-a luat “în grijă pe “capii” Mişcării, pentru cazul în care Antonescu ar
fi “deraiat” de la alianţa cu Germania. Dictatorul
nazist n-a avut nevoie să se folosească de “atu”-ul legionar, deoarece Ion
Antonescu i-a fost colaborator fidel în războiul din Est. Însă “defecţiunea” de
la 23 august 1944 i-a reactivat politic pe legionari, deoarece naziştii au
decis să sprijine un guvern român în exil, care să susţină o mişcare de sabotaj
în spatele forntului sovietic. Din decembrie 1944 până în mai 1945, la Viena, a
funcţionat guvernul Horia Sima, constituit în majoritate din legionari exilaţi în
timpul lui Antonescu şi câţiva militari care dezertaseră deoarece nu doreau să
se supună sovieticilor.



Împărţirea Austriei în
zone de influenţă ale Aliaţilor i-a găsit pe legionari în teritoriile
controlate de americani, în cea mai mare parte. Foştii membri ai guvernului de
la Viena (fără Horia Sima, care fugise în nordul Italiei) au formulat un
memoriu militarilor americani, prin care-şi exprimau dorinţa de a lupta în
continuare împotriva comunizării României. Însă la acea dată Statele Unite nu-şi
permiteau să susţină public o dizidenţă în spaţiul controlat de Uniunea
Sovietică din Europa de Est, astfel că legionarii “cu grade” au fost arestaţi şi
internaţi în lagăre. Ei au fost anchetaţi de o comisie care activa pe lângă
Tribunalul de la Nurnberg, pentru a se stabili în ce măsură se făceau vinovaţi
de crime de război. Cercetările au relevat faptul că membrii Mişcării legionare
nu se făceau responsabili de crime de război în Est, astfel că au fost absolviţi
de orice responsabilitate privind abuzurile contra populaţiei şi evreilor peste
Nistru.



Începând din 1946,
legionarii au început să fie “curtaţi” de franco-anglo-americani, pe fondul răcirii
relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Serviciile secrete ale puterilor democratice elaborau
în acea perioadă tot felul de scenarii post-belice privind relaţiile internaţionale,
printre care şi finanţarea unui război de gherilă contra sovieticilor în
statele comunizate de Armata Roşie.







SIGURANŢA “IA MåSURI”. Alertaţi de
sovietici cu privire la “uneltirile” legionare, conducătorii serviciilor de
informaţii româneşti trimit în martie 1947 un ofiţer la Viena pentru a face
observaţii despre activităţile anti-comuniste. Acesta a constatat că emigraţia
legionară din Austria se ridica la circa 600 de oameni, plasaţi în lagăre de
refugiaţi la Graz, Linz, Innsbruck şi în alte câteva oraşe din zona americană.
La Viena locuiau doar câţiva dintre lideri, care meţineau contactele cu Horia
Sima şi plănuiau împreună cu consulul general al României, pe nume Cârstciuc,
eventuale operaţiuni de paraşutare în ţară. Legionarii benefiaciau de sprijinul
material al Serviciului Secret American (CIC), care a continuat pregătirea
extremiştilor români începută de nazişti în timpul guvernului de la Viena. Primii
oameni fuseseră trimişi în Dobrogea, cu scopul de a culege informaţii despre
Armata Roşie şi despre starea de spirit a populaţiei. Sovieticii i-au cerut ofiţerului
român de Siguranţă să tranmită Ministerului de Externe de la Bucureşti să-l
recheme degrabă pe Cârstciuc la “centrală”, deoarece manifesta o atinutine
anti-sovietică făţişă. Acesta era acuzat că primea bani de la serviciile
speciale ale SUA, prin intermediul ambsadei de la Viena, pe care o vizita
zilnic. În schimb, la reprezentanţa diplomatică a URSS-ului nu fusese decât o
singură dată.



În ciuda protestelor
sovietice, americanii şi englezii au continuat să-i sprijine pe legionarii din
Austria în efortul lor de a organiza o mişcare de rezistenţă. Pe lângă paraşutări,
aceştia au ajuns în ţară cu documente falsificate. Astfel, prin intermediul
Crucii Roşii, legionarii se deghizau în medici sau asistenţi, iar odată ajunşi în
România acţionau după planurile puse la punct în Occident. Însă “operaţiunea
austriacă” n-a avut amploarea gândită iniţial de legionari, datorită securizării
graniţelor şi informărilor pe care le trimiteau sovieticii din capitala
Austriei. În Viena, faţă în faţă cu sediul Serviciului Secret american funcţiona
un pretins “centru de refugiaţi” al URSS-ului, care de fapt desfăşura activităţi
de spionaj. Este foarte posibil ca multe dintre planurile americanilor pentru
România să fi fost deconspirate, legionarii căzând victime ale acestor scurgeri
de informaţii.

Liderul legionarilor români, simpatizant al lui Băsescu

luni, 22 septembrie 2008 - 16:00

La sfârşitul anilor '30, Mişcarea Legionară avea peste 200.000 de membri. Astăzi sunt doar 100, uniţi printr-un legământ identic cu cel practicat în perioada interbelică. Într-o clădire cu etaj de pe Calea Griviţei găsim sediul "Legiunii Arhanghelul Mihail" şi, la câteva case depărtare, locuinţa lui Şerban Suru, conducătorul de astăzi al uneia dintre cele mai controversate mişcări politice din istoria României. Un om convins că legionarii pot schimba ceva într-un stat în care "dacă sunt cinci parlamentari care nu sunt milionari în valută, e mult". [Citeste]

"Căpitanul", omagiat pe stîlpii din Suceava


(ASIS) – Sîmbătă, pe stîlpi din zona centrală a municipiului Suceava mai puteau fi văzute afişe care anunţau împlinirea, pe 13 septembrie, a 109 ani de la naşterea lui Corneliu Zelea Codreanu.