Codreanu/Miscarea Legionara[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  CODREANU-
Atunci cînd ploua în suflet, nu-i niciodata senin afara, iar cînd e senin în suflet, nu ploua afara niciodata.
=====
Zelea
Mihai
Theodor

Aici trebuie să remarcăm că principesa Ileana de Habsburg, în memoriile sale - Trăiesc din nou, Bucureşti, 1999 –, care le-a scris în 1951 în SUA, nu aminteşte absolut nimic de legăturile sale cu părintele Boca sau maica Veronica de la Vladimireşti, pentru că, spune în multe locur i, nu doreşte să aducă daune persoanelor care încă se află în ţara condusă de comunişti: „Nu pot să povestesc despre multe din efoturile mele încununate de succes, căci, dacă aş face asta, aş pune în pericol mulţi oameni care încă se află în România” (p.284). De asemenea, tot în memoriile sale, principesa Ileana vorbeşte despre cele două vizite făcute la mama lui Antonescu şi despre încercarea de sinucidere a văduvei mareşalului (pp.329-363), mărturii care confirmă fragmentul din anchetă pe care l-am reprodus. La mînăstirea Prislop fiind duhovnic, avea să fie căutat de foarte mulţi credincioşi. Conform unei adrese a Biroului de Securitate Haţeg către Serviciul Judeţean de Securitate Hunedoara-Deva, din 9 august 1950, se spunea: „Am constatat că, într-adevăr, în ziua de 24 iunie 1950 (naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul, n.n. ANP) au fost la această mînăstire foarte mulţi oameni pentru rugăciuni, din regiunile Braşov, Alba-Iulia şi Sibiu. La fel în ziua de 4 august 1950 (ajunul praznicului Schimbării la Faţă, n.n. ANP), s-a îndreptat spre mînăstire un număr de circa 30 de bărbaţi şi femei din judeţul Sibiu. Tot în această zi, un alt grup de circa 20 de bărbaţi şi femei au trecut la mînăstire, care erau din regiunea Bradului, judeţul Hunedoara. Se observă zilnic trecînd asemenea grupuri, în special femei, la această mînăstire, care sînt atraşi de preotul Arsenie Boca (...) (şi) este căutat zilnic de persoane din Braşov, Sibiu, Făgăraş şi Bucureşti, ale căror vizite se par foarte suspecte sub pretextul credinţei (spovedanie), care se prelungesc 3-7 zile şi chiar mai multe săptămîni”. Autorităţile au intrat în panică din cauza masei imense de credincioşi care mergeau în pelerinaj, hotărîndu-se astfel diminuarea fenomenului prin arestarea celui căutat pentru îndrumări duhovniceşti. (Sfîrşit)

Î n afară de preocupările duhovniceşti, vizitam pe domniţa Ileana, în apartamentul ei, unde am avut şi discuţii cu ea. Astfel, îmi amintesc că am discutat despre moartea lui Zelea Codreanu, spunîndu-mi că în ceea ce o priveşte ea l-a simpatizat şi că regretă moartea lui, comisă de fratele ei Carol al II-lea, exprimînd următorele cuvinte: «România este singura ţară în care succesul nu are succes” (subl. ns. A.N.P.). S-a referit la succesul pe care îl avea Codreanu, însă care nu a dus la nici un succes, făcîndu-l vinovat în acest sens pe Carol al II-lea * ACNSAS, (fond informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 40-41). În ancheta penală din 11 octombrie 1955, Nichifor Crainic susţinea că părintele Boca „a fost invitat în toamna 1944 sau iarna 1944-1945 de arhiducesa Ileana la castelul familiei regale de la Bran, unde ea conducea un spital. Scopul invitaţiei a fost ca să se informeze mai îndeaproape de mişcarea spirituală de la mînăstire şi să cunoască personal pe Arsenie, despre care se vorbea aşa de mult în aceea vreme" (Ibidem, ff. 88-88v). La 5 februarie 1965, informatorul „Florică" spunea: „Faima lui era cunoscută în toată ţara şi ajunsese să fie apreciat chiar şi la fostul palat regal de mama fostului rege Mihai. El a fost de mai multe ori la fostul palat dimpreună cu fosta stareţă Veronica Gurău de la T. Vladimirescu" (ibidem, vol. 1, f. 143). Acelaşi părinte va merge cu principesa în diferite locuri din Bucureşti, unde se aflau mai mulţi cunoscuţi, bolnavi, printre care Maria Antonescu şi mama mareşalului. Aici, de reţinut este următoarea secvenţă redată de părintele Boca în cursul anchetei din 1955: „În discuţiile care s-au creat acolo, ştiu că Maria se plîngea că o duce greu, că este părăsită de toţi cunoscuţii ei şi nu are cu ce se întreţine, iar mama lui Ion Antonescu spunea că nu se poate împăca în conştiinţa ei: «Cum Dumnezeu a dat posibilitatea acestora (se referea la conducerea actuală din RPR) (sic!) să-i omoare fiul?». I-am recomandat să nu se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, pentru că El ştie ce face şi i-am indicat ca duhovnic pe preotul Gala Galaction, despre care nu ştiu dacă a fost sau nu". Întîlnirile cu principesa Ileana au durat pînă în noiembrie 1947. ** Ibidem, vol, 2, ff.42-43. Se pare că principesa Ileana a vizitat-o de mai multe roi pe Maria Antonescu. Înainte de execuţia mareşalului, Ileana avea să o viziteze pe aceasta la mama sa, cînd i-a povestit de cele pătimite în detenţie şi cum a încercat să-şi taie venele (Marcel D. Ciucă, Maria Antonescu, în Dosarele Istoriei, an III (1998), nr. 9 (25), pp.25-27). De aici şi ispitele răzvrătirii faţă de Dumnezeu care le avea şi la vizita efectuată de părintele Arsenie.

Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis de Carol al II-lea (I)



Autor : ADRIAN NICOLAE PETCU
Celebru fiind, căutat de toţi cei însetaţi de izvorul adevărului de credinţă, părintele Arsenie Boca era invitat de maicile de la Mînăstirea Bistriţa-Vîlcea ca „să cerceteze din cînd în cînd obştea noastră de călugăriţe pentru zidire sufletească", precum spunea într-o adresă maica stareţă Olga Gologan către mitropolitul Nifon al Olteniei, în data de 10 noiembrie 1944. Cererea de binecuvîntare este dată de Nifon al Olteniei la 14 noiembrie 1944, pentru ca la 24 noiembrie maica Olga Gologan să-l roage pe mitropolitul Nicolae al Ardealului să binecuvînteze venirea temporară a părintelui Boca la Mînăstirea Bistriţa. Vizita duhovnicească a părintelui la Bistriţa a fost interpretată de organele de Siguranţă ca o „activitate politică subversivă" şi prin urmare, împreună cu monahul Ieronim Ştefan, a fost arestat. Părintele Arsenie Boca a fost de asemenea solicitat de pricipesa Ileana de Habsburg, în vara lui 1947, care „a venit la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, pentru prima dată şi cu această ocazie am cunoscut-o personal", după cum spunea părintele nostru, în ancheta penală din 5 octombrie 1955. „Ea venise, continuă părintele, cu scopul ca să cunaoscă mînăstirea, să mă cunoască pe mine şi să-mi asculte predicile mele. După ce am făcut cunoştinţă personal cu ea, am condus-o la apartamentul mitropolitului şi îmi amintesc că i-au plăcut aranjamentul de la mînăstire şi peisajul. În discuţiile purtate, ea şi-a exprimat dorinţa ca eu să merg în vizită la Castelul Bran, unde avea locuinţa. I-am răspuns că nu pot să merg altfel, decît numai cu aprobarea mitropolitului Bălan". După obţinerea bunecuvîntării de la mitropolitul Nicolau Bălan al Ardealului, pricipesa Ileana l-a invitat la Bran în mai multe rînduri, după cum şi aceasta l-a vizitat de mai multe ori la Mînăstirea Sîmbăta. La Bran, spune părintele, „ţineam predici cu caracter religios în faţa domniţei Ileana şi a unor doamne care compuneau anturajul domniţei, însă numele (lor) nu le cunosc. La predicile ţinute de mine mai veneau surorile din spital, medici şi farmacişti (...). Tot la Castelul Bran a mai venit şi regina Elena, (care) cred că era însoţită de doamnele de onoare. Am cunoscut şi pe regina Elena; personal, am avut discuţii personal(e) cu ea, însă foarte puţin, discuţii care s-au rezumat la starea sănătăţii. Alte discuţii nu am avut cu ea (...). Alte preocupări pe care le aveam la Castelul Bran, în afară de predici, tălmăceam anumite părţi din Scriptură şi răspundeam la diferite întrebări care mi se puneau în legătură cu credinţa. Am făcut o slujbă î mpreună cu preotul din Bran, Lascu, la aşezarea pietrei fundamentale a capelei din curtea spitalului de la Bran.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=15988

Mişcarea legionară, reactivată de americani


Istoriografia românească de după 1989 omite cu bune ştiinţă un aspect important al relaţiilor dintre “imperialiştii” anglo-americani şi exilul românesc în primii ani de după război – trimiterea legionarilor în ţară pentru a rezista regimului comunist. În prealabil, extremiştii de dreapta fuseseră iertaţi de toate “păcatele” anterioare de către puterile occidentale.

Opozanţii verzi


După război, legionarii au fost toleraţi o perioadă de PCR, în urma acordului din 1945, semnat de Nicolae Petraşcu cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Însă “victoria” în alegerile trucate din 1946 le-a oferit guvernanţilor comunişti puterea totală, decizând să-şi neutralizeze opozanţii, începând cu “fasciştii” din Mişcarea legionară. • “Fenomenul Piteşti”

Retrocedare cu cântec.Zelea Codreanu, bagat In afacerea terenurilor Casei Regale
http://www.gardianul.ro/2008/02/15/actualitate-c24/retrocedare_cu_c_ntec_zelea_codreanu_bagat_in_afacerea_terenurilor_casei_regale-s109205.html

CORNELIU ZELEA CODREANU - PARLAMENTAR
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current2/mi49.htm

Mihai Codreanu, de la Pro TV la Parlamentul European
Prezentatorul a ales un post la Bruxelles dupa 11 ani de cariera in Pache Protopopescu, la emisiuni ca „Pro Vest” sau „Profetii despre trecut”.

Colivă pentru legionari

Radu Gyr - poetul care l-a coborat pe Iisus in celula

Istoria ca o mascaData publicarii: 02/12/2000


Senatorul PRM Gheorghe Buzatu a fost mentorul organizatiei legionare "Crucida Reinvierii Neamului" si, prin studiile de istorie, nu a facut decit sa scuze voalat manifestarile interbelice ale Legiunii Arhanghelului Mihail

Adeziunea istoricului Gheorghe Buzatu la Partidul Romania Mare nu este o simpla intimplare. Ca si ceilalti membri ai PRM, Buzatu nu reuseste sa-si ascunda convingerile anti-semite, nationaliste, care sint ambalate in haina mai eleganta a studiului istoric. Inca din 1990, proaspatul senator Gheorghe Buzatu tinea conferinte pe la intrunirile legionare, participa la slujbele religioase organizate de legionari cu ocazia zilei Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril si, pe deasupra, era invitat sa lamureasca, pe la cite o intrunire a acestora, cam cit s-a "exagerat in privinta miscarii legionare interbelice". Marturiile unor studenti ai Facultatii de Istorie il prezentau, in anii 1991-1997, ca pe mentorul unei organizatii studentesti denumite "Cruciada Reinvierii Neamului". Organizatia a fost condusa de Corneliu Ciucanu, care, pentru citiva ani, a detinut si functia de presedinte al Ligii Studentilor Iasi. Succesorul acestuia la conducerea Ligii Studentilor, Daniel Onisor, este si el un apropiat al lui Gheorghe Buzatu. Despre genul de literatura preferat de discipolii spirituali ai lui Gheorghe Buzatu oricine isi poate face o idee citind revista legionara "Ethos Romanesc", editata si pe internet.

Acelasi Corneliu Ciucanu este si coautor, impreuna cu senatorul PRM, la unele studii care trateaza activitatea legionara interbelica din centrul universitar Iasi:"Radiografia extremei drepte romanesti". Senatorul Buzatu vorbeste in "Radiografie", aparuta in 1996!, pe care o semneaza impreuna cu Cornel Ciucanu si Cristian Sandache (care a ajuns intre timp deputat PDSR, in urma scrutinului de pe 26 noiembrie), "despre lucrari de propaganda antilegionara", atunci cind se refera la studiile unor sociologi literari foarte seriosi si respectabili, ca, de pilda, Zigu Ornea si Leon Volovici. Ramine un mister cum a reusit dl. Buzatu sa-si dea de gol atit de usor simpatiile pe care le nutreste fata de ideologia legionara si sa insinueze ca autorii nu sint credibili tocmai pentru ca ar fi evrei.

In plus, in studiul sau "Miscarea Legionara. Istorie si istoriografie", caracteriza drept tentative "nesemnificative, falsificatoare si denigratoare, in limba si in spirit cominternist" o alta lucrare redactata de Leon Volovici. Rafuiala cu Leon Volovici merge pina acolo incit caracterizeaza "Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu", in care sint descrise crimele, extremismul si nationalismul sefului Legiunii, drept "o lucrare patimasa impotriva nationalismului pozitiv". Astfel de lucrari, extrem de partinitoare, in care nationalismul si rebeliunile legionare sint tratate drept "evenimente de maxima importanta in istoria Romaniei", apar pe internet la Pagina Romaniei Nationaliste si in revista Ethos Romanesc, de asemenea editata pe internet de catre "Cruciada Reinvierii Neamului". Pentru Buzatu & Ciucanu, extremismul si nationalismul lui C.Z. Codreanu nu sint altceva decit niste manifestari romantice si neintelese ale perioadei interbelice.

Nu numai in ale "stiintei" cei doi sint nedespartiti. Cu un an urma, pe 27 noiembrie 1999, s-au desfasurat la Bucuresti simpozionul comemorativ "dedicat intemeietorului Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu". Cu aceasta ocazie s-a lansat cartea "Pentru Legionari" si a fost organizata o expozitie fotografica, "Legiunea in imagini". Potrivit informatiilor raspindite pe internet (Pagina Romaniei Nationaliste) si a unor afise lipite pe mai multe cladiri din Bucuresti, Gheorghe Buzatu a tinut o conferinta avind tematica legionara.

Sint numai citeva exemple, la indemina oricui, despre ceea ce se intimpla de fapt cu acele curente radicale din PRM. Aceste partid a preluat ideologic si discursiv multe din temele, expresiile si manifestarile extremei drepte interbelice. Faptul ca un om cu asemenea convingeri ajunge pe listele PRM si este presedintele de onoare al PRM Iasi nu este o intimplare. Probabil ca, pe viitor, sondarea in profunzime a PRM ar putea constitui un domeniu vast pentru cercetarea istoriografica romaneasca. Se vor descoperi, de-a valma, vechi cadre ale aparatului de partid comunist, frinturi din discursul xenofob al comunistilor anti-sovietici, peste care se suprapune de minune nationalismul cu adieri de legionarism interbelic.

http://www.gardianul.ro/2007/10/22/arhivele_gardianul-c57/doicaru_spionul_analfabet_de_care_se_temea_p_na_si_ceausescu-s103199.html

În tinerete, membru al Fratiilor legionare de Cruce, apoi pion de nadejde al Sigurantei, pentru ca, în scurt timp, sa ajunga sef al Directiei regionale Dobrogea a Ministerului de Interne. În aceasta calitate, fostul legionar s-a remarcat prin acte de cruzime si un regim deosebit de dur impus detinutilor politici de la Canalul Dunare-Marea Neagra, dar mai ales prin faptul ca a acuzat de sabotaj mai multi nevinovati, trimisi apoi în fata plutonului de executie. Ulterior, tortionarul a fost numit sef al Directiei I de Informatii din cadrul MI, pentru ca, la începutul anilor ’70, sa ocupe functia de sef al spionajului românesc. Numele sau, Nicolae Doicaru, un personaj despre care s-a scris mult, însa se stie foarte putin. Chiar si moartea spionului-sef e învaluita în mister. La o partida de vânatoare din primavara anului 1991, Doicaru a fost lovit în plin de un glont ratacit, cu toate ca toti participantii aveau armele încarcate cu alice. Credem ca Doicaru nu a murit din cauza unei combinatii informative facute pe vremea când conducea spionajul, ci, mult mai probabil, pentru c








a stia foarte multe despre cei care au preluat puterea dupa caderea lui Ceausescu, dar mai ales despre cei care stateau atunci în spatele potentatilor zilei si trageau sforile.

Din cele de mai jos veti vedea ca, desi era semianalfabet, seful spionilor a jucat tare, iar liderii comunisti de la Bucuresti, în frunte cu Nicolae Ceausescu, chiar l-au stiut de frica.
Dezertarea lui Pacepa din vara anului 1978 l-a dus pe generalul Nicolae Doicaru pe culmile disperarii. Risca sa fie destituit si din functia de ministru al turismului, pe care o ocupa, dupa ce în acelasi an, la 7 martie, din motive necunoscute, a fost îndepartat de la conducerea Directiei de Informatii Externe (spionajul românesc). Doicaru trebuia sa dea explicatii unor anchetatori duri despre împrejurarile în care s-a petrecut defectiunea adjunctului sau, generalul Ion Mihai Pacepa. Nu era deloc usor. Ca sa nu mai vorbim ca viata sa atârna în acel moment de un fir de par, tinând cont de faptul ca Ceausescu era turbat de furie din cauza defectiunii spionului sau preferat. Totusi, Doicaru a stiut sa gestioneze criza si în primul raport scris în 1978 a sugerat ca e gata sa faca multe dezvaluiri, daca va fi nevoie. Santajul era pe fata, fapt care reiese clar dintr-un fragment scrise de fostul sef al spionajului românesc: „Raportez ca, în prezentul document, nu am facut referiri la tovarasii secretari ai CC al PCR si nici la tovarasii membri sau membri supleanti ai Comitetului Politic Executiv“. Batea saua sa priceapa iapa. Mesajul era limpede - nu discuta deocamdata despre afacerile de coruptie, de trafic de influenta, precum si despre legaturile pe care le au în strainatate granzii partidului, dar, la nevoie, o va face. Gestul lui Doicaru a fost unul disperat, izvorât probabil din situatia-limita în care se afla. Cert este ca el a fost înteles perfect de anchetatori, ca si de cei care conduceau pe atunci destinele României.

Habar nu avea sa scrie
Raportul cu pricina nu a scos la iveala doar faptul ca Nicolae Doicaru era decis sa-si vânda scump pielea, ci si ca era semianalfabet - secret bine pazit pâna în acel moment. Unul dintre cei mai puternici oameni din România nu putea scrie coerent câteva cuvinte. Seful spionajului mânca litere cu nemiluita, iar dezacordurile se tineau lant, chiar daca - atentie! - era absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucuresti. Cum fusesera notate lucrarile sale scrise în anii de studiu e un alt mister. Însa nu trebuie sa ne mire foarte tare, pentru ca si dupa 1989 se pot da exemple cu duiumul de semianalfabeti cu diploma.
Alta necunoscuta însa suscita mai mult interes pentru noi. Nici pâna azi nu se stie cu precizie daca tot comportamentul lui Doicaru de dupa fuga adjunctului sau, Pacepa, e dovada unei abilitati iesite din comun, a vicleniei unei adevarate „vulpi“ ori omul era un imbecil, un redus mintal.
Lipsit total de inteligenta. ~sta a fost verdictul dat lui Doicaru de catre comisia care a anchetat cazul „Pacepa“, dar avem toate motivele sa credem ca fostului spion sef i s-a creionat un fals portret, tocmai pentru a fi exonerat de raspundere. Toti erau convinsi ca amenintarile sale nu erau glume. Oricând puteau aparea documente compromitatoare despre secretarii CC ori membrii Comitetului Politic Executiv atât pe masa lui Ceausescu, cât si la redactiile marilor ziare occidentale. Partidul nu-si mai putea permite un scandal la vârf. Liderii de la Bucuresti, dar si capii Securitatii stiau ca, dupa fuga lui Pacepa, o alta criza era greu de gestionat, chiar si în interior. Nu ne îndoim ca si Doicaru cunostea foarte bine acest lucru.

Mesaje bine tintite
Doicaru a intrat într-un con de umbra dupa scandalul pricinuit de fuga adjunctului sau, Pacepa, dar cam atât. Adevarat, Securitatea era cu ochii pe el, dar daca cititi consemnarile din notele agentilor despre dialogurile sotiei lui Doicaru cu diverse persoane va dati seama ca fostul spion-sef stia cum sa trimita mesajele catre liderii comunisti chiar si atunci când era cazut în dizgratie. Iata ce se consemna într-o nota din 9 septembrie 1979 în legatura cu o discutie a Melaniei Doicaru cu locotenentul major Vasile Badea, fost sofer al lui Nicolae Doicaru: „E posibil - spunea Melania - ca un om care a muncit o viata întreaga în acest minister, acum sa stea de pomana în casa, sa sparga nuci si sa sape gradina?“. Mesajul chiar a ajuns unde trebuie, ca si altele, probabil.
Asa ca, dupa un an si jumatate de la acest eveniment, Doicaru îi spunea generalului Octavian Simionescu, într-o discutie amicala, ca Ceausescu nu i-a reprosat nimic din punct de vedere profesional. Aproape incredibil! Urmarirea lui Nicolae Doicaru si a familiei acestuia a continuat, însa nu mai e de ceva notabil de consemnat.
Nicolae Doicaru, omul rusilor
Important cu adevarat este ceea ce credeau generalii si coloneii Securitatii despre Nicolae Doicaru. Asa putem ajunge sa ne facem, cât de cât, o parere despre cel care a fost în tinerete legionar, apoi tortionar al anticomunistilor - printre care si legionari, pentru a ajunge la maturitate chiar spionul-sef al regimului comunist. Cel care i-a supravietuit lui Ceausescu, dar a murit secerat de un glont ratacit la o vânatoare unde toti participantii aveau pustile încarcate cu alice.
Generalul Vasile Goga spunea la ancheta din anii 1978-1979 pricinuita de fuga lui Pacepa: „L-am considerat pe Nicolae Doicaru omul rusilor, bazat pe faptul ca, pe vremea consilierilor sovietici, avea fata de ei o atitudine de un servilism deosebit“. Adevarat, în dosarul lui Doicaru era consemnata obedienta fata de autoritatile militare sovietice de ocupatie, fapt care însa nu l-a împiedicat pe Ceausescu sa-l numeasca seful DIE.
Generalul Stefan Constantin declara cu aceeasi ocazie ca Doicaru „a creat un aparat mare cu picioare mici“. Tot la ancheta din ’78-’79, locotenent-colonelul Sandu Stanculescu afirma: „Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa erau într-o asemenea cârdasie, încât, practic, nu mai puteau face nimic unul fara celalalt“. Era un adevar, la fel ca si acela ca, tot atunci, capii spionajului si liderii partidului comunist erau, la rândul lor, în asemenea cârdasie, încât rascolirea împrejurarilor în care a fugit Pacepa putea duce la deconspirarea multor afaceri necurate.

Siretenie si cruzime
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care credem ca, în mod intentionat, dezertarea lui Pacepa din vara anului 1978 nu a fost niciodata legata de demiterea lui Doicaru de la conducerea DIE, în primavara aceluiasi an, fara prea multe vorbe. Este o ipoteza despre care o sa vorbim în episoadele noastre viitoare. Cert e un fapt, ca sa ajungi sef al spionajului în România anilor ‘70 trebuia sa ai anume „calitati“. Sa fi urât democratia în tinerete, sa colaborezi cu ocupantul la nevoie, sa fi trimis la moarte oameni nevinovati si, cea mai importanta, sa nu discuti niciodata despre afacerile nomenclaturii, chiar daca la un moment dat cazi în dizgratie. Amintim ca Doicaru este unul dintre securistii care si-a ascultat fiica atunci când aceasta se întâlnea cu iubitul într-o garsoniera, dupa care a maritat-o cu un activist.
În ce priveste verdictul de tembel pe care Securitatea i l-a dat lui Doicaru dupa fuga subalternului sau, acesta nu sta în picioare, chiar daca seful spionilor nu stia sa încheie frazele, iar rapoartele sale aratau ca si cum ar fi fost scrise cu hieroglifele. Inabilitatea de a scrie coerent a fost înlocuita cu siretenia, cruzimea si lasitatea.

FAMILIA LEGIONARULUI







Anticomunişti acerbi, ultranaţionalişti, acuzaţi de antisemitism, rebeli şi revoluţionari, instauratori ai unui stat autoritar, convinşi că forţa rezolvă diferendele politice, legionarii au fost şi vânaţi, şi cenzuraţi, şi maltrataţi, şi asasinaţi. Acum, după şapte decenii de ...




Citeşte tot articolul

Prima aniversare legionara fara sereisti in boschete

Criza legionarilor

Astăzi, în cadrul târgului de carte Bookfest, va avea loc lansarea volumui I al lucrării "Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu (februarie 1938-septembrie 1940, Mecanismele schimbului de generaţie)", semnată Ilarion Ţiu. Apărută la Editura Vremea, cartea se adresează publicului de specialitate, dar şi tuturor pasionaţilor de istorie.

† Jurnalul Naţional: În zilele de azi, pline de scandaluri politice şi cancanuri mondene, mai era nevoie de o carte de istorie?

Ilarion Ţiu: Orice carte ce tratează aspecte noi ale cunoaşterii ştiinţifice sau ale societăţii este binevenită. Cu atât mai mult o lucrare din domeniul istoriei, care în mod normal ar trebui să lămurească o chestiune controversată a trecutului. Important nu este să scrii o carte, ci mesajul pe care-l transmiţi cititorului. Din păcate, în zilele noastre până şi istoricii reputaţi au abandonat misiunea lor de analiză specializată a trecutului, preferând să publice tone de documente de arhivă, care pentru un "consumator" nefamiliarizat cu tema nu spun nimic.



Continuitate

† Ce aduce nou cartea ta?

Acest subiect va naşte întotdeauna controverse, aşa că orice aduci nou, indiferent de câtă documentare ai în spate, va stârni "dezbateri". Lucrarea prezintă un moment "de cumpănă", să-i spunem, în Mişcare, respectiv perioada post-Corneliu Codreanu. În general, studiile privind Legiunea au tratat "perioada Căpitanului", până în 1938. Istoricii au considerat că această fază a organizaţiei a fost mai "spumoasă", deoarece gruparea condusă de Codreanu aducea în peisajul politic interbelic un mesaj extremist, de factura fascismului italian şi nazismului german. După moartea liderului fondator din noiembrie 1938, organizaţia intră însă în derută, etapă "sărită" din istoriografie. Dar în cei doi ani post-Codreanu, organizaţia îşi schimbă structura de "cadre", mijloacele de acţiune, echipa de conducere. Noii membri veniţi acum vor asigura "suportul uman" pentru guvernarea legionară din 1940, dar şi pentru mişcarea de rezistenţă anticomunistă.

† Cui se adresează acest volum?

Cartea nu este un studiu rigid, adresat în primul rând comunităţii ştiinţifice. Am încercat să folosesc un limbaj cât mai cursiv, pe alocuri jurnalistic. Aşadar o recomand şi "publicului larg". Este şi o "radiografie" a societăţii româneşti din acele timpuri. Multe dintre problemele sociale ale perioadei interbelice sunt actuale şi astăzi – lipsa de perspectivă a tinerilor, discrepanţa între discursurile triumfaliste ale politicienilor şi realităţile din ţară etc.

† Ce planuri de viitor ai în domeniul scrisului?

Eu sunt în situaţia fericită de a fi un istoric detaşat de lumea destul de rigidă a institutelor de cercetare sau a universităţilor. Aici, la Jurnalul Naţional, lucrez într-o echipă la un serial privind istoria comunismului în România. Cercetarea privind Mişcarea legionară m-a ajutat foarte mult şi în înţelegerea comunismului, cred că cele două curente sunt manifestări opuse ale aceloraşi "frustrări sociale" din perioada interbelică. Pe viitor voi continua lucrul la acest proiect de la ziar, foarte util istoriografiei româneşti, iar în toamnă va apărea al doilea volum al lucrării "Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu" (ianuarie 1941-august 1944).



"Scrierea istoriei continuă pe drumul cel bun"


"Până în 1990, istoria Mişcării Legionare nu a fost cercetată, date fiind transformările radicale prin care a trecut România, începând mai ales cu 1944. Din 1990, tema a fost abordată cu interes, crescând fie pentru evoluţia mişcării de la începuturi până la interzicerea ei în 1938, fie pentru etapa în care a fost la putere, în toamna anului 1940. Însă intervalul din februarie 1938, când a fost instaurat regimul monarhiei autoritare şi până la abdicarea Regelui Carol al II-lea, în septembrie 1940, nu a format, până în prezent, obiectul unei analize pe multiple planuri, pe temeiul unei cuprinzătoare documentări. Este ceea ce a făcut Ilarion Ţiu în volumul apărut prin grija Editurii Vremea care, an de an, sprijină studiile istorice. Volumul este o reuşită. El urmează reperele statornicite ale scrierii istorice şi anume: o solidă documentare de arhivă; o atentă şi nuanţată analiză a informaţiilor inedite şi edite; o ordonare logică a expunerii; o perspectivă nouă a temei, anume schimbul de generaţie în conducerea Legiunii provocat de asasinarea de către autorităţi, în închisori şi în lagăre, a grupului fondator şi preluarea conducerii de elemente mai radicale; o expunere clară. Când citeşti volumul, ai un sentiment de satisfacţie pentru lucrul bine făcut; pentru că scrierea istoriei continuă pe drumul bun; pentru reuşita unui istoric din promoţia 2004".
(Academician Dinu C. Giurescu)



Prima carte


Una dintre impresiile neschimbate ale copilăriei (şi dacă mă gândesc mai bine singura, poate) e aceea că a scrie o carte ar fi semn de înzestrare şi putere deosebită. Un semn târziu, dacă nu-i o carte de poezie, făcut din culmile unei "vârste a înţelepciunii". Şi iată că puţin după împlinirea a 25 de ani, Ilarion Ţiu publică prima sa carte. Gazetar şi istoric, în amândouă breslele se-aşează sub semnul normalităţii unei (dorite) noi generaţii. După excesele demolărilor şi denunţurilor trecutului, Ilarion Ţiu intră-n firescul muncii de cercetare: caută zona mai puţin cunoscută din câmpul său de investigaţie şi o străbate fără implicări afective ori partizanate politice, sintetizând informaţii din toate sursele disponibile – bibliografie de specialitate, documente de arhivă, memorii şi jurnale, mărturii ale supravieţuitorilor. Fără a căuta să se facă remarcat prin criticile aduse altora ori prin trucuri ieftine, de autor cu "operă mare" care include sub coperta ce-i poartă numele sute de pagini cu stenograme de şedinţe ori documente, fără a selecta citări şi referinţe din v.i.p.-urile prezentului, istoricul face deja figură aparte printre aspiranţii la succes. Sub semnul credinţei lui Borges că şi paradisul e o bibliotecă, şi-a scris prima lui carte. (Lavinia Betea)

“Legionarii foloseau religia in scopuri politice. Ca si domnul Basescu” Interviu cu Doina Cornea

Cunoscuta disidenta anticomunista, intr-un interviu acordat BBC, isi declara nemultumirea

Legionarii au fost strangulati, împuscati si arsi cu vitriol


Maiorul Magistrat era un exemplar tipic al lumii pe care o înfruntam. Provenind dintr-o familie cu naravuri dubioase, ambitiosul tînar a ajuns magistrat militar. S-a remarcat în fata superiorilor sai prin servilism si prin abilitatea cu care ticluia procesele. Cînd în noiembrie 1938, la Tîncabesti, 14 oameni au fost strangulati, apoi aruncati de-a valma într-o groapa si arsi cu acizi tari pentru a nu mai fi recunoscuti
*, calaii si-au amintit ca nu au invitat si un procuror care sa constate ca cei 14 "au încercat sa evadeze în padure si în lupta ce s-a încins cu paznicii au fost împuscati".
Cine putea sa se preteze la acest joc funest? Maiorul Magistrat. Asa a început marea lui cariera. A fost adus imediat la Jilava si, în atmosfera de teroare si groaza, i s-a spus ce avea de facut - si a facut-o fara murmur si fara sovaire. Iar atunci cînd unul dintre plutonierii care ucisesera prin strangulare a fost cuprins de regrete si a facut o criza de nervi, tipînd cît îl tinea gura ca a omorît un om nevinovat, Maiorul Magistrat l-a bruscat si cu amenintari l-a determinat sa semneze o declaratie conform tipicului întocmit de asasini. Atunci Maiorul îl slujea pe regele detracat si criminal si pe a sa clica, iar dupa caderea lor de la putere a intrat în serviciul lui Eugen Cristescu
** - si acesta un om nefast. În 1941 a fost un conflict între legionari si Maresalul Antonescu, terminîndu-se cu victoria Maresalului. Eugen Cristescu a apelat din nou la Maiorul Magistrat, caci îi trebuiau acte de acuzare zdrobitoare. Nefiind multumit numai cu faptele - desi au existat unele fapte regretabile, abuzive ori criminale -, a înscenat pur si simplu odioasa ucidere a 30 de evrei, spînzurati, chipurile, de cîrlige la abatorul din Bucuresti. N-a existat, de fapt, aceasta actiune criminala, respingatoare si hidoasa, dar Maiorul Magistrat a întocmit actele de acuzare pe baza unor cópii de fotografii trunchiate. În virtutea acestor "documente", el a murdarit sufletul românesc cu o crima abjecta si a degradat justitia cu o înscenare grosolana. Dar evreii stiu bine ca nu au existat crimele de la abator***. Pornit pe aceasta pista, Maiorul Magistrat a mai redactat un proces-verbal fals, în care un biet ostas român care a murit în flacarile unei masini incendiate a fost prezentat ca o victima peste care legionarii au turnat petrol si i-au dat foc. Acesta era Maiorul Magistrat, comandantul militar din Aiud, trimis cu misiunea de a ne distruge. Noi nu participaseram la acele evenimente din trecut, desi nu erau prea îndepartate, dar sufletele noastre respingeau hidosenia acestui om. El a devenit pentru noi simbolul miseliei si crimei, al nelegiuirii si bestialitatii, încît ne-am înclestat în lupta pe viata si pe moarte. Eram tineri, nu cunosteam lumea, nu stiam ce este viclenia si nici întelepciunea. A fost o greseala de tact modul nostru deschis în care am activat împotriva legilor nelegiuite - si deci am fost arestati -, iar acum aveam sa savîrsim a doua greseala, prin lupta fatisa cu perversul si vicleanul Maior Magistrat. În vreme ce noi ne faceam vinovati de naivitate si idealism, Maiorul Magistrat era specialist în crimele perverse.


* Este vorba de asasinarea prin strangulare ritualica, la ordinul puterilor oculte slujite de Carol al II-lea si Elena Lupescu, a lui Corneliu Zelea Codreanu, seful Miscarii Legionare, si a altor 13 legionari, în noaptea Sfîntului Andrei din anul 1938. Trupurile neînsufletite au fst împuscate în spate, apoi aruncate într-o groapa la Jilava si arse cu 15 damigene de vitriol. Dupa aceea s-a dat publicitatii comunicatul oficial care a zguduit pe români: Corneliu Codreanu, împreuna cu 13 legionari, a fost împuscat "în timpul unei încercari de evadare de sub escorta". Adevarul despre crima de la Tîncabesti este relatat de jandarmul Sârbu, cel care l-a strangulat pe Capitan si a participat apoi la întreaga înscenare. (Vezi Mihail Sturdza, România si sfîrsitul Europei, Alba-Iulia 1994, p. 137.)
** Seful Serviciului Secret în timpul guvernarii Antonescu. Ulterior a fost închis de comunisti, dar s-a pus în slujba Securitatii si din beciul Ministerului de Interne a condus arestarile perioadei 1947-1949.
*** Alexandru Ghica, seful Sigurantei Române de atunci, acuzat de "crima" petrecuta la abator, a spus - si era sincer - ca n-a auzit de ea. Studiind dosarul, a constatat ca nu continea fotografiile originale ale masacrului, ci doar cópii - or, se stie ca o cópie, spre deosebire de o fotografie originala, poate fi trunchiata si masluita dupa cum vrei. A cerut deci sa se prezinte de catre acuzare fotografiile originale, însa ele n-au aparut niciodata. Mai mult, în conditiile puscariilor comuniste, unde constiintele au fost siluite decenii întregi, s-a aflat totul despre toti si despre toate, dar nimeni n-a suflat un cuvînt despre crimele din abator, desi este cu neputinta ca nimeni sa nu fi stiut de ele, caci doar trebuie sa fi fost executate de o echipa de oameni, în mod public. Însusi Eugen Cristescu, ajuns în temnitele comuniste, a marturisit ca el a înscenat asa-zisele crime de la abator, precum si arderea de viu a soldatului, pentru a-l determina pe Antonescu sa rupa orice legatura cu legionarii si sa-i acorde lui depline puteri. Pentru a reusi aceste înscenari a folosit semnatura capitanului magistrat Aurel Munteanu. Aceasta marturisire este categorica, dar nu exista document scris care s-o ateste, deci poate fi pusa la îndoiala. O marturie valoroasa aduce avocatul Petre Pandrea, care, facînd personal o ancheta la abator, a tras concluzia ca aceste zise crime au fost o înscenare. Asa-zisele crime de la abator continua si astazi a fi speculate în mod incorect pentru a distruge un episcop ortodox român (Valerian Trifa - n. ed.), acuzîndu-l pe el a fi faptasul. Avem convingerea ca nu au existat crimele de la abator. Crimele acestea apasa pamîntul românesc si-i murdaresc cerul, de aceea trebuie spus adevarul.

http://www.ziarultricolorul.ro/eveniment.html?aid=6343

Adevarul despre guvernarea legionara (V)
Comisia se subordona direct Presedintiei Consiliului de Ministri. Prezidata de magistratul Eugen Banescu, noua comisie a avut ca obiectiv anchetarea tuturor celor implicati în asasinatele politice comise pe timpul dictaturii carliste, indiferent de sectorul din care proveneau acestia. Dupa cercetarea a peste 500 de persoane, Comisia speciala de ancheta criminala a oferit Presedintiei Consiliului un raport cutremurator. Bilantul tragic al asasinatelor numara 292 de victime. În actele criminale fusesera implicati prim-ministri, ministri, 55 de prefecti de judet, 55 de comandanti de jandarmi si peste 50 de comisari, inspectori si ofiteri de jandarmerie, numerosi agenti de politie si de jandarmi. Dintre acestia, 64 de persoane au fost încarcerate la Jilava. Asasinatele care au urmat în noiembrie 1940 au dat peste cap toate cercetarile comisiei si au creat o situatie defavorabila prezentei legionarilor la guvernare. Însa asasinatele de la Jilava au fost stîrnite chiar de o greseala a comisiei.

Aceasta a emis o adresa catre Prefectura Politiei Capitalei, cerînd punerea în libertate a lui Traian Cinghita si a altor fosti angajati ai MI. Traian Cinghita, fost plutonier de jandarmi, a fost implicat la Vaslui în omorîrea a 31 de legionari, în calitate de comandant al plutonului de executie. La aflarea vestii, cîtiva legionari, gîndind ca arestatii nu ar mai plati niciodata pentru vina lor, s-au grabit sa actioneze razbunator în numele unei "justitii" proprii. Toti cei 64 de detinuti au fost executati în noaptea de 26/27 noiembrie 1940. Asasinatele au continuat, culminînd cu omorîrea de catre membri ai politiei legionare a profesorilor Iorga si Madgearu. Un fapt peste care nu se poate trece cu vederea. Faptul ca asasinarea venerabililor profesori a fost o înscenare a sovieticilor ramîne înca o ipoteza. Subliniez ca o greseala nu trebuie motivata, ci recunoscuta. Pe de alta parte, istoricul Cristian Troncota a dovedit infiltrarea în scop diversionist a elementelor bolsevice în rîndurile miscarii legionare. La aflarea vestii asasinarii celor doi profesori, toti ministrii legionari din guvern, reuniti sub conducerea lui Horea Sima, s-au desolidarizat oficial de actiunile teroristilor, reprobîndu-le, desfiintînd politia legionara si destituindu-l pe colonelul Zavoianu din fruntea Prefecturii Politiei Capitalei. Guvernul a emis un decret-lege prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru comiterea unor delicte asemanatoare acelora de la sfîrsitul lunii noiembrie. Poarta semnatura lui Ion Antonescu, seful statului, Horia Sima, vicepresedinte de Consiliu, si Mihai Antonescu, ministru al Justitiei. Asasinatele au dat peste cap întreaga munca a Comisiei speciale de ancheta, transformînd adevaratii fosti asasini în victime. Au compromis miscarea legionara. Cui au folosit toate acestea? Mai întîi, PCdR. Membrii sai erau total dezamagiti dupa ce Stalin tradase cauza bolsevica prin alianta cu nazismul. Credeau ca, în urma succeselor economico-sociale ale guvernarii, legionarii vor fi luati în brate de Stalin. Apoi, generalului Antonescu, în dorinta acestuia de a se debarasa de legionari (asta nu înseamna ca generalul a fost implicat în organizarea masacrelor, cum gresit s-a interpretat!), dar si partidului nazist, care nu putea nicicum sa dicteze în economia româneasca. Pedeapsa aplicata unor detinuti din lotul sus-amintit ar fi fost fireasca doar daca venea pe cale legala, si nu cum s-a întîmplat.

Niste asasini dovedii nu se puteau astepta la altceva. Dar verdictul nu a mai fost asteptat. De asemenea, sanctiunile aplicate calailor Armand Calinescu si Gheorghe Argeseanu erau perfect justificate, daca erau aplicate de justitie (respectivii se implicasera intentionat, cu deplina raspundere mintala, în masacre, iar, ca urmare, trebuiau sa se astepte sa raspunda legal). Nefiind asa, a fost vorba doar despre niste asasinate, atît în cazurile Calinescu si Argeseanu, cît si în cazul Jilava. Iar istoriografia comunista a exploatat la maximum aceste episoade, în defavoarea guvernarii septembriste (notiune care nu se confunda cu aceea de miscare legionara!). Interesant, crimele comise, inclusiv împotriva românilor, de organizatii terorist-politice condamnate de Tribunalul de la Nürnberg (Miscarea Legionara nu a fost), au fost tratate pîna acum cu o suspect de putina atentie. Stavilirea pericolului sovieto-comunist a fost un succes al guvernului de atunci. Factorul determinant l-a constituit succesul unor masuri economico-sociale. Dupa raptul din iunie 1940, URSS continua sa agreseze granita cu România. Totul a culminat cu ocuparea unor insule în zona Deltei Dunarii.
Nu confundam Miscarea Legionara cu guvernul septembrist. Sînt, cum spuneam, doua notiuni care se întretaie, dar nu se confunda. Demnitarii de sorginte legionara trebuie analizati prin modul în care si-au facut datoria fata de stat, pe plan central si local. În fond, erau remunerati pentru aceasta. Spre exemplu, salariul unui ministru atunci era în jur de 35.000 lei lunar, mai mic, e drept, decît în guvernele anterioare. Nu au fost semnalate acte de coruptie fata de acei demnitari, iar acesta e un fapt meritoriu. De altfel, generalul Antonescu nu a tolerat niciodata coruptia si nici nu a putut fi acuzat vreodata de o asemenea situatie. Nici macar "Tribunalul poporului" nu i-a putut acuza pe Antonescu si pe ministrii legionari de coruptie. Daca nu existau greselile fundamentale pe care le-am enumerat, recunoscute chiar de legionari, guvernul septembrist ar fi ramas guvernul ideal, incoruptibil, cel care, pe lînga incredibila evolutie socio-economica pe care a provocat-o, a trecut cu mare succes proba de foc a scoaterii tarii din cea mai mare criza pe care a cunoscut-o în istoria contemporana. Ar fi fost atunci, într-adevar, "o tara ca soarele sfînt de pe cer". Aceasta parte a istoriei nu poate fi stearsa cu buretele, desi comunismul aproape ca a reusit acest lucru. Alte guverne, în fata unor crize mult mai mici si într-o conjunctura internationala favorabila, au dat pur si simplu faliment, sau au esuat din plin în interese personale ale demnitarilor. Stiu, obiectivismul doare, supara uneori, dar istoria nu poate fi scrisa altfel. Comunismul are, însa, o alta parere, dar am aflat ca a cazut demult.
(Sfîrsit)