Codreanu/Miscarea Legionara[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  CODREANU-
Atunci cînd ploua în suflet, nu-i niciodata senin afara, iar cînd e senin în suflet, nu ploua afara niciodata.
=====
Zelea
Mihai
Theodor

Radu Gyr, un oportunist

Nicolae Manolescu şi Mihail Neamţu spun despre poetul Radu Gyr că a fost un oportunist. Mihail Neamţu a recitat în public poezia lui Radu Gyr „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” şi a fost acuzat de Centrul pentru Combaterea Antisemitismului că promovează „ideologi legionari care au fost și rămân responsabili pentru crimele comise împotriva cetățenilor români vinovați [...]

Cele mai mari scandaluri din istorie

De la certuri, invidii până la gelozii, violenţe sau chiar crime, nelegiurile de astăzi ne par foarte multe şi uneori chiar copleşitoare. Totuşi, o privire înspre trecutul nostru ne arată că românii au fost întotdeauna slabi în faţa plăcerilor, extremişti în faţa credinţelor personale, ba chiar exagerat de corecţi pentru lumile în care au trăit.




Problema drogurilor, în Bucureştiul de altădată.Consumul de droguri nu este un viciu modern al societăţii din zilele noastre. Istoria ne arată că narcoticele făceau victime încă din perioada secolului al XVIII-lea atunci când domnitorul Moldovei Grigore Ghica al II-lea a decedat din cauza opiumului. În perioada Micului Paris la modă era heroina şi cocaina, drogurile care l-au ucis pe celebrul simbol al României, aviatorul Ionel N.Ghica.

Poetul exilat la Tomis. La 50 ani, poetul Publius Ovidius Naso era în culmea gloriei, bucurându-se de traiul privilegiat al unui nobil roman care locuia lângă Capitoliu. O intrigă de la curtea imperială îi spulberă însă statutul de favorit al soartei. Ovidius aflase despre un complot pe care împărăteasa Livia îl punea la cale cu fiul ei Tiberius, împotriva lui împăratului Octavian.

Caragiale şi scandalul mitei la Braşov. Unul dintre cele mai controversate procese din istorie a avut loc după 1885.Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, cunoscut drept un mare cheltuitor şi mereu dator, a reuşit să pună mâna pe o avere impresionantă. Postum, figura sa a ajuns pe bancnota de 100 de lei. Mătuşa lui Caragiale, Ecaterina Cardini (poreclită mumuloaia), era nepoata unui negustor din Şcheii Braşovului. S-a căsătorit cu un italian bogat, zis Momolo.

„Acesta deţinea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universitaţii, unde a construit şi primul local de teatru din Bucureşti. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Specialităţile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele“.

„Istoria scrie că Ion Luca Caragiale a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna, dar nu a fost acceptat. Pe vremea aceea nu erau primiţi decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Ion Luca Caragiale a fi vrut să-l «mituiască» pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană“.

„Scandal cultural” după vizita Regelui Ferdinand la Muzeul din Timişoara. Ziarele maghiare şi germane din 1924 au relatat despre vizita Regelui Ferdinand la Muzeul din Timişoara, în urma căruia ar fi exclamat: „Aceasta este mai mult o baracă de târg, decât un muzeu”!

În anul de graţie 1924, în plină era în care administraţia maghiară trebuia înlocuită de cea românească, după unirea Banatului cu Vechiul Regat, din 1919, au avut loc mari schimbări şi la Muzeul orăşenesc. Doi cunoscuţi savanţi ai acelor vremuri în Impriul Austro-Ungar, arheologul Ştefan Berkeszi şi istoricul Szentklarany, au fost înlăturaţi de la conducerea muzeului, locul lor fiind luat de două persoane venite din Regatul României.

Duelul în care a fost implicat ministrul Mihail Kogălniceanu. Un episod mai puţin cunoscut al istoriei noastre este cel în care Candiano-Popescu, celebrul conducător al evenimentelor de la 8 august 1870, cunoscute în istorie sub numele de „Republica de la Ploieşti“, l-a provocat la duel pe ministrul de interne Mihail Kogălniceanu. Ca un amănunt amuzant, Candiano este şi autorul volumului de versuri „Când n-aveam ce face“

Asasinarea prefectului Poliţiei din Iaşi de către Corneliu Zelea Codreanu. Cel mai mare scandal politic din istoria Iaşiului: asasinarea prefectului Poliţiei, Constantin Manciu, de către Corneliu Zelea Codreanu. Istoria Iaşiului a cunoscut momente extrem de tensionate generate de conflicte politice dure care s-au încheiat dramatic.

Istoria celor doi, Codreanu şi Manciu, se întinde pe câţiva ani înainte şi include o mulţime de episoade violente, care au generat o duşmănie de moarte. Zeci dintre studenţii ieşeni aderenţi la gruparea politică a lui Codreanu au fost schingiuţi în beciurile Poliţiei, tratament de care a avut parte inclusiv liderul mişcării.

„Scrieri, Documente, Însemnări” – Corneliu Zelea Codreanu

Legionar sau ignorant? Co-preşedintele ARD, Mihail Neamţu, acuzat oficial de incitare la extremism: "Sunt doar eclectic în stil"

Legionarii, între pistol şi Dumnezeu

Parchetul cere dizolvarea partidului legionarilor. VEZI DE CE

Legionarii si lupta lor

Rebeliunea legionară, influenţată de sovietici?

Mişcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat şi incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice şi instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenţilor“, dorinţa de compromitere şi distrugere a adversarului. Competiţia devine evidentă în condiţiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat naţional-legionar, iar Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat“.

Odată cu proclamarea statului naţional-legionar, PCR transmitea noi instrucţiuni şi directive membrilor săi, în care cerea ca aceştia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste şi legionare şi să se strecoare cât mai mult în rândurile cămăşilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulţumirile, creând cât mai multe dificultăţi guvernului“(1).

În acest context, şi autorităţile devin din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în Mişcarea Legionară. Astfel, ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, recunoştea, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 octombrie 1940, pătrunderea comuniştilor în Mişcarea Legionară, menţionând că: „De multă vreme avem informaţia că se produce o penetraţie de comunişti în Mişcarea Legionară“(2). De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler, la 14 ianuarie 1941 că „Mişcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniştilor“.

În memorandumul înaintat în aceeaşi zi Führer-ului, şeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comunişti poartă răspunderea pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat şi pentru creşterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică“ (3).

Instituţiile statului, cu ochii pe comunişti


Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale SSI-ului conţineau o serie de informaţii care atestau asemenea infiltrări ale comuniştilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.
Astfel, Inspectoratul General al Jandarmeriei informa prin Ordinul de informaţiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, în legătură cu „preocuparea comuniştilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mişcarea Legionară a unor agenţi comunişti de încredere, conform instrucţiunilor primite de la Centru (Moscova), şi care, printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări şi manifestaţiuni“.

Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mişcarea Legionară au fost sesizate şi de Direcţia Generală a Poliţiei în „Dările de seamă din lunile februarie şi martie“, în care erau menţionate: a) uşurinţa cu care era primit în Mişcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios; b) desfiinţarea breslelor, care a condus la împingerea muncitorilor spre continuarea activităţii în cuiburile legionare sau alte organizaţii cu caracter politic.

S-a strigat „Trăiască Rusia sovietică“ în timpul rebeliunii legionare


În ceea ce priveşte aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R la acţiunile din timpul rebeliunii, a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate în arhive (Direcţia Arhivelor Istorice Centrale, Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhiva Serviciului Român de Informaţii şi arhivele MApN) a reieşit însă implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comunişti români – mulţi agenţi ai serviciilor secrete sovietice, cât şi a altor agenţi ai serviciilor secrete sovietice. În acest sens, în unele documente sunt menţionate nume ale unor comunişti infiltraţi şi identificaţi ca participanţi la rebeliune. Astfel, în unele dintre documente se menţionează următoarele: „Cu ocazia manifestaţiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte şi un grup de muncitori ceferişti, s-a auzit strigând TRĂIASCĂ RUSIA SOVIETICĂ.

(Generalul Ion Antonescu (stânga) şi Horia Sima (dreapta), la un parastas organizat de Mişcarea Legionară fostului ei conducător, Corneliu Zelea Codreanu, în decembrie 1940)


Adevăraţii legionari au părăsit pe manifestanţi, văzând singuri greşeala ce au făcut-o când au primit pe aceşti muncitori în sânul Mişcării Legionare. Persoanele care au strigat şi manifestat pentru URSS nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmaţi cu revolvere“4. Privitor la participarea comuniştilor la acţiunile din timpul rebeliunii, în „Darea de seamă pe luna martie 1941“ a DGP se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadraţi în CML au fost identificaţi numeroşi comunişti care au participat la demonstraţii, furturi, jafuri, crime. Sentinţele pronunţate de către tribunalele militare confirmă această afirmaţie“.

Muncitorii comunişti, rol de „agenţi provocatori“



Unii muncitori, identificaţi ca participanţi la rebeliunea legionară, sunt menţionaţi într-o notă a DGP din aprilie 1941, şi anume: „Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuş la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acţiunile la care se dedau rebelii; Cojan Constantin, lucrător la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din Mişcarea Legionară şi a luat parte la rebeliune“(5).

De asemenea, este menţionat şi Lucreţiu Vâlceanu, „notoriu comunist şi fost luptător în Brigăzile Internaţionale Roşii din Spania, înscris ulterior în Mişcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruinţa a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor“(6).

Demn de semnalat este şi faptul că, într-un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei, din 28 august 1941, rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foştii muncitori care aderaseră la Mişcarea Legionară s-au retras şi au început să activeze în mişcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele CFR Griviţa, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mişcării comuniste dând mîna cu foşti tovarăşi“.

Documentul demonstrează rolul de „agenţi provocatori“ pe care l-au îndeplinit „anumite elemente comuniste“ infiltrate în Mişcarea Legionară. Activitatea „agenţilor provocatori comunişti“ este confirmată şi de SSI, care, urmărind permanent atât activitatea Mişcării Legionare, cât şi activitatea comunistă, preciza în „Nota privind rolul agitatorilor comunişti introduşi în Mişcarea Legionară“: „Cercurile legionare conducătoare cred că aceşti pseudo legionari (n.n. – comunişti) au fost introduşi în mişcare numai pentru a agita şi anarhiza ţara, rămânând pe mai departe comunişti. Aşa fiind – susţin cercurile menţionate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniştilor în cadrele partidului după ce şi-au făcut datoria în cuiburile legionare“.

Horia Sima şi militantul comunist Dumitru Groza


Amestecul unor comunişti în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 este reluat şi analizat pe o bază informaţională mai largă de către SSI în „Darea de seamă asupra rebeliunii“, întocmită la sfârşitul lunii februarie din acelaşi an. Dar, prin aprobarea dată de Horia Sima, reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (CML) urma să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, „militant comunist de notorietate“.

Aşa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniştii se înscriseseră masiv în CML. Comandantul Mişcării Legionare observase acest fenomen şi hotărâse o epurare, însă primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Şi aceasta, pentru că, între comandantul Mişcării Legionare şi conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relaţii mult mai vechi. După cum atestau date din Arhivele Siguranţei şi din cele ale Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiaţii lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenaţi militanţi ai extremismului de stânga“. Prin Dumitru Groza s-ar fi menţinut supremaţia CML asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea.

Tot în „Darea de seamă asupra rebeliunii“ întocmită de SSI se oferă şi alte câteva exemple de intruziune comunistă. Astfel, serviciile de Siguranţă şi ale SSI se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari“. Un alt exemplu făcea referire la cizmarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuţi, care primise suma de 200.000 lei de la Ajutorul legionar, spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alţi comunişti legionari percheziţionaseră sediul Centrului informativ Suceava al SSI, iar executanţii au fost Krevinski, Cervinski şi Viskeron Alois, de asemenea identificaţi ca notorii comunişti infiltraţi în Mişcarea Legionară.

Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniştilor în rebeliune, în urma directivelor şi intereselor sovietice, se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicaţii de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat şi reuşit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mişcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activităţii interioare a Mişcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleaşi elemente mişcări şi acţiuni anarhice conform cu interesele sovietice“(7).
De altfel, şi Legaţia Sovietică din Bucureşti „era de acord cu faptul că în Mişcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulţi dintre aceştia, cu ocazia rebeliunii, au aţâţat spiritele provocând dezordini şi chiar participând la jafuri“(8). Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuinţate în propaganda legionară. Cu împărţirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari“(9).

Interesul sporit al Moscovei faţă de situaţia din România este demonstrat şi de un raport documentat transmis de PCdR la 9 februarie 1941 Internaţionalei a III-a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei“. Raportul era însoţit de un reportaj filmat „asupra modului în care s-a desfăşurat rebeliunea în Capitală şi în cele mai importante centre din ţară. În concluzie, PCdR raporta că acţiunea de penetraţie comunistă în cadrele Mişcării Legionare a dat rezultate neaşteptate şi că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluţie în România“(10).
Concluziile autorităţilor statului prezentate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri subliniau că „jafurile, asasinatele şi devastările au dat rebeliunii un caracter revoluţionar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga şi a celor de la periferia Capitalei“(11).

Urmasul lui Zelea Codreanu traieste pentru legiune si maidanezi

Ce a mai ramas din Miscarea Legionara din Romania a intrat cu usurinta intr-o casuta cu doua camere din zona Circului din Capitala. De icoanele si tablourile lui Corneliu Zelea Codreanu, de ziarul "Cuvantul Legionar" si de multe alte simboluri din acele vremuri are acum grija nepotul "Capitanului", Nicador.

Mişcarea Legionară: destinul Cămăşilor verzi în timpul dictaturii roşii


CARTE „Istoria Mişcării legionare. 1944–1968“ descrie cum a continuat Garda de Fier să existe ca organizaţie politică după venirea comuniştilor la putere şi cum au coabitat extremiştii de dreapta cu „oamenii muncii“.

Cartea „Istoria Mişcării legionare. 1944-1968" (foto copertă) este scrisă de Ilarion Ţiu, 31 de ani, doctor în Istorie al Universităţii din Bucureşti. Din 2011, autorul este ziarist la „Adevărul", Departamentul de Istorie Recentă, fiind unul dintre redactorii care editează serialul „Viaţa lui Ceauşescu".

În volumul „Istoria Mişcării legionare. 1944-1968", Ilarion Ţiu prezintă modalităţile prin care legionarii au reuşit să se menţină pe scena politică şi publică după Al Doilea Război Mondial, respectiv cum au format un guvern de exil şi o „armată naţională" la Viena după 23 august 1944; cum au organizat opoziţia împotriva regimului comunist instalat în România de trupele Armatei Roşii.

Lucrarea mai studiază grupările legionare care au participat la rezistenţa armată în munţi; cum şi-au schimbat americanii poziţia faţă de legionari, în contextul participării acestora la efortul comun al occidentalilor de sabotare a comunizării Europei de Est de către Uniunea Sovietică.

De asemenea, cartea mai analizează destinul adepţilor extremei drepte în închisorile comuniste; cum au reuşit să se integreze legionarii în „societatea de tip nou" pe care au găsit-o după ce le-au fost amnistiate pedepsele politice, în anul 1964. Volumul semnat de Ilarion Ţiu va fi lansat la Târgul de Carte Bookfest (Romexpo, 30 mai - 3 iunie 2012).

Nicolae Petraşcu, şeful intern al Mişcării legionare, 1944 - 1968


„O veste zgomotoasă a zburat dinspre sat (n.r. - Polovragi, jud. Gorj) spre mănăstire în ziua aceea de 23 august 1944: Pace! S-a făcut pace! Pentru mine, acel 23 august însemna o schimbare radicală şi, mai înainte de orice, înaintarea trupelor sovietice şi a controlului comunist asupra unui teritoriu pe care se afla un ins cu fişă de legionar de abia eliberat din lagăr (n.r. - fusese internat la Târgu Jiu până în aprilie 1944) şi - ceea ce era foarte important - cu domiciliu obligatoriu. Simplu: m-am hotărât să fug peste graniţă."

Aşa descrie fostul mitropolit al Ardealului, Bartolomeu Anania, modul în care legionarii au primit vestea arestării lui Ion Antonescu la 23 august 1944.

Asemenea călugărului Anania gândeau toţi legionarii la acel moment. Garda de Fier avusese un traseu zbuciumat în ultimii ani. Fusese desfiinţată de regele Carol al II-lea în februarie 1938, apoi guvernase câteva luni împreună cu generalul Ion Antonescu, începând din septembrie 1940, după care a urmat o nouă perioadă de „prigoană".

Lupta pentru putere dintre Antonescu şi legionari a culminat la 21 ianuarie 1941, cu izbucnirea unor violenţe fără precedent, un veritabil război civil. Cu ajutor nazist, generalul a biruit, iar Garda de Fier a fost scoasă în afara legii. Şefii legionari au fugit în Germania, iar adepţii organizaţiei fie au ajuns fie în închisori, sau au fost trimişi pe front în prima linie.

Secera şi ciocanul bat svastica

Puterea lui Antonescu a fost strâns legată de evoluţia ostilităţilor pe Frontul de Est. Când armata germană a început să se clatine în faţa tancurilor ruseşti, în 1943, Ion Antonescu însuşi nu mai era sigur de dominaţia sa asupra României.

Legionarii nu aveau niciun motiv de bucurie. „Câinele turbat" Antonescu - cum îl porecleau ei pe mareşal - a fost înlocuit cu guverne care se angajaseră, prin Convenţia de Armistiţiu din septembrie 1944, să „lichideze" ultimele rămăşiţe ale fascismului din România. Astfel, legionarii au fost internaţi în lagăre, cu scopul de a se asigura spatele frontului.

Astfel a început hărţuirea cetăţenilor români care avuseseră înainte de război legături cu Mişcarea legionară. „Lupta" contra legionarilor a căpătat rapid o miză politică.

Pe de o parte, comuniştii doreau să arate că vor instala democraţia în România, prin izolarea grupărilor care, în interbelic, contestaseră pluralismul politic şi practicaseră crime politice şi violenţe de stradă. Pe de altă parte însă, legionarii erau cei mai puternici duşmani ideologici ai comuniştilor - ei vorbiseră încă din anii '30 despre pericolul comunist.

Măsurile autorităţilor adoptate contra Mişcării legionare au fost de cele mai multe ori arbitrare. Arestările s-au făcut în urma unor delaţiuni, care aveau la bază uneori răzbunări personale. Mulţi dintre cei arestaţi au ajuns în lagăre doar pentru vina că au avut la un moment dat în viaţă legături cu Garda de Fier, fără a se face anchete privind implicarea în acte violente a persoanelor intrate în colimator.

Pactul cu comuniştii

După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în mai 1945, legionarii şi-au dat seama că singura lor şansă pentru a evita represiuni în masă era să deschidă negocieri cu Partidul Comunist.

Chiar dacă din punct de vedere politic comuniştii aveau la dispoziţie toate resursele pentru a-i neutraliza pe legionari, totuşi şi-au dat seama că nu puteau exagera cu măsurile represive. Extremiştii de dreapta se puteau apăra violent, provocând instabilitate politică.

La acel moment, Partidul Comunist avea nevoie de linişte, pentru a putea duce la bun sfârşit proiectul de cucerire a puterii politice în România. Astfel, liderii comunişti au acceptat oferta legionarilor de „normalizare" a relaţiilor dintre cele două grupări extremiste.

La sfârşitul anului 1945, Nicolae Petraşcu, liderul Gărzii de Fier din ţară, a negociat cu Ministerul de Interne un „pact de neutralitate". Comuniştii Teohari Georgescu şi Ana Pauker s-au angajat să nu-i mai aresteze pe legionari, iar Garda de Fier urma să nu mai acţioneze în nici un fel contra acţiunilor guvernului de comunizare a ţării.

La 10 decembrie 1945, ziarele anunţau că Nicolae Petraşcu a dispus încetarea rezistenţei legionarilor contra guvernului. Membrii Gărzii de Fier care trăiau în ilegalitate erau invitaţi să se prezinte la posturile de poliţie pentru a primi acte de identitate, cu promisiunea că nu vor fi arestaţi. Erau sfătuiţi să depună cu această ocazie toate armele şi muniţiile pe care le aveau.

Reactivarea Mişcării legionare

Guvernul şi-a respectat promisiunea şi nu i-a arestat pe legionarii care s-au prezentat la posturile de poliţie. Însă autorităţile şi-au actualizat cu această ocazie baza de date cu legionarii activi, reuşind să afle care dintre cei consideraţi periculoşi fugiseră din ţară şi care erau extremiştii de dreapta activi pe care nu-i aveau încă în evidenţe. Toate aceste date aveau să fie folosite mai târziu, când s-a luat decizia „lichidării" Mişcării legionare.

Primele semne că regimul comunist nu se împăcase cu ideea că legionarii erau liberi au apărut după alegerile din noiembrie 1946. Cu paşi mărunţi, legionarii consideraţi periculoşi au început să fie arestaţi sub diverse pretexte, fiind condamnaţi pentru delicte de drept comun.

La începutul anului 1947, panica printre legionari era în creştere, liderii organizaţiei fiind somaţi „să facă ceva". Chiar Horia Sima, şeful Mişcării după moartea lui Corneliu Codreanu, aflat în Occident, le-a cerut camarazilor din ţară să renunţe la „pactul de neutralitate" şi să înceapă rezistenţa contra regimului comunist.

În cele din urmă, liderul din ţară al legionarilor, Nicolae Petraşcu, a decis că organizaţia trebuia să iasă din amorţeală. Cu ajutorul americanilor, legionarii au întemeiat un serviciu de informaţii, prin care trimiteau în Occident date referitoare la modul în care guvernul român şi sovieticii realizau comunizarea ţării.

Unele celule radicale ale Mişcării au iniţiat chiar atentate contra regimului, pregătind inclusiv lichidarea fizică a liderilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. „Dezmorţirea" Mişcării legionare s-a realizat însă prea târziu.

Regimul comunist era bine instalat în toamna anului 1947, iar acţiunile legionarilor nu au făcut decât să dea guvernului noi argumente propagandistice pentru a lichida opoziţia.

În noaptea de 14/15 mai 1948, comuniştii au dat lovitura fatală legionarilor - printr-un ordin al Ministerului de Interne a început arestarea în masă a membrilor Gărzii de Fier aflaţi în evidenţa autorităţilor.

Legionarii au stat în închisori până în vara anului 1964, când au fost amnistiaţi în „cinstea" aniversării a 20 de ani de la „actul istoric" de la 23 august 1944.

"Astăzi, cuvântul «hitlerist» la noi în ţară este sinonim cu cuvântul «legionar» şi în acelaşi timp cu «trădător şi duşman al poporului»."

Teohari Georgescu ministrul de Interne aprilie 1945

Ucenicii Arhanghelului Mihail

Mişcarea legionară a fost o organizaţie politică fondată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. Legionarii se revendicau de la doctrina naţionalistă extremistă, care avea şi alte manifestări în Europa - fasciştii în Italia, naziştii în Germania etc.

Mişcarea legionară a contestat pluralismul politic şi a promovat ideologia rasistă. Organizaţia considera că România putea fi scoasă din criza economică şi morală doar de către „românii puri", descendenţi ai ţăranilor care rezistaseră timp de secole în faţa asediului străinilor asupra oraşelor ţării.

Legionarii s-au remarcat pe scena publică prin faptul că au recurs la violenţe de stradă pentru a-şi impune ideile. Au practicat chiar şi asasinatul politic, printre victime numărându-se doi prim-miniştri în funcţie, Ion-Gheorghe Duca (1933), Armand Călinescu (1939), ca şi istoricul Nicolae Iorga (1940).

Doctrina naţionalistă promovată de Mişcarea legionară a atras simpatia multor tineri intelectuali şi a studenţilor. Mişcarea legionară a fost scoasă în afara legii de mai multe ori din cauza activităţilor ei extremiste.

Cea mai însemnată campanie de reprimare a legionarilor a fost iniţiată de regele Carol al II-lea în februarie 1938, când a interzis activitatea Mişcării şi i-a arestat pe liderii ei.

Legionarii - victimele „reeducărilor"

Comuniştii nu au pierdut din vedere că legionarii le fuseseră cei mai activi opozanţi ideologici. Nu doar poziţia lor anticomunistă îi speria pe guvernanţi. Membrii Gărzii de Fier erau oameni tineri, în general intelectuali, şi ar fi rămas un pericol pentru regim după ispăşirea pedepselor la care fuseseră condamnaţi.

Astfel că, regimul comunist a decis „reeducarea" legionarilor, pentru ca aceştia să renunţe la vechile credinţe naţionaliste şi să îmbrăţişeze ideologia „oamenilor muncii".

„Fenomenul Piteşti"

„Reeducarea" s-a realizat în două etape. La sfârşitul anului 1948, la penitenciarul Suceava, tinerii naţionalişti au început să fie „bombardaţi" cu materiale de stânga, în ideea că prin lectură vor renunţa la ideologia legionară.

Închisoarea Jilava a fost loc de tranzit al deţinuţilor politici, fiind „gazdă“ pentru aproape toţi legionarii arestaţi după 1948


Deşi stratagema nu a reuşit, metoda a fost aplicată şi la penitenciarul Piteşti, unde au ajuns majoritatea studenţilor legionari după procesele din 1949. Văzându-şi camarazii impasibili la metodele „paşnice" de schimbare a ideilor politice pe care le aveau înainte de arestare, legionarul Eugen Ţurcanu a iniţiat ulterior o metodă violentă de „reeducare".

El a fost încurajat şi susţinut de autorităţile penitenciarului. Astfel a debutat teribilul „Fenomen Piteşti", prin care aproximativ 1.000 de tineri au fost torturaţi pentru a îmbrăţişa ideologia comunistă şi a se „lepăda" de vechile credinţe legionare.

Torturile au atins cote inimaginabile, din reţeta „reeducării" nelipsind bătăile cu răngile de fier, călcarea în picioare a nefericiţilor intraţi în malaxorul pedepselor corporale sau obligarea victimelor experimentului să-şi mănânce proprii­le fecale.

Interesant este că, oficial, autorităţile închisorii nu au avut nicio implicare în violenţe. Legionarii „reeducatori" şi-au torturat camarazii în speranţa că vor fi eliberaţi înainte de termen pentru zelul lor.

Plimbaţi ca să vadă realizările comuniste

Experimentul de la Piteşti a fost stopat odată ce în Occident au ajuns informaţii despre torturarea deţinuţilor politici. Pe de altă parte a fost şi un eşec din punct de vedere al eficienţei, deoarece tinerii legionari nu au renunţat la ideile lor.

S-au obişnuit cu suferinţa fizică şi au considerat experimentul o metodă odioasă de represiune făcută de comunişti contra foştilor adversari.

Totuşi, comuniştii nu-i puteau lăsa în libertate pe legionari fără a avea garanţia că „înţeleseseră" că România se afla într-o nouă etapă a dezvoltării sale, fiind condusă de „regimul oamenilor muncii". Astfel, în anul 1962 a început la penitenciarul Aiud o nouă campanie de „reeducare".

De această dată nu s-a mai utilizat violenţa, legionarii fiind atraşi de partea regimului prin întreceri în muncă de tip stahanovist şi prin lectura unor materiale de stânga. Unii dintre lideri au fost plimbaţi prin oraşele ţării, pentru a vedea ce reuşiseră să realizeze comuniştii în cele două decenii de când veniseră la putere.

Pe de altă parte, legionarii înşişi erau conştienţi că situaţia internaţională nu permitea îndepărtarea comuniştilor de la conducere şi că ar fi trebuit găsite căi paşnice de coabitare.

Totuşi, deşi înainte de eliberare legionarii au semnat angajamente prin care declarau că în România comunismul adusese transformarea în bine a ţării, ei nu au fost niciodată împăcaţi cu regimul.

În anii '80, când situaţia economică se înrăutăţise, au devenit din ce în ce mai critici. Susţineau că dacă ar fi ajuns ei la putere după război ar fi reuşit să facă din România „o ţară mândră ca soarele sfânt de pe cer", aşa cum profeţise Corneliu Codreanu.

REBELIUNEA legionara si reprimarea acesteia

Rebeliunea legionara (21-23 ianuarie 1941), a reprezentat confruntarea violenta dintre gruparea fascista antisemita, Garda de Fier si fostul lor partener la guvernarea Romaniei, Ion Antonescu, desemnand sfarsitul statului national legionar, care luase nastere la 14 septembrie 1940. In timpul rebeliunii, gruparile legionare au semanat teroare in Bucuresti, principalii vizati fiind evreii. Intensificarea violentelor legionarilor si faptul ca acestia deveneau tot mai indezirabili in ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, inca din decembrie 1940, sa ia primele masuri contra „Garzii de Fier”. Astfel, a ordonat desfiintarea politiei legionare si a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitand de complicitatea sefului politiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au inarmat, pregatindu-se pentru confruntarea decisiva. La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler sa-i dea mana libera pentru a restabili situatia. La doar doua zile, Nicolae Patrascu, secretarul general al miscarii legionare, a proclamat ruptura totala cu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detasamente paramilitare si la baricadarea in sedii. Reintors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiintarea comisiilor de romanizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, si a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Politiei. Intre 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucuresti si in tara o rebeliune, avand asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3.400 de imobile si de institutii. Victimele din timpul rebeliunii se ridica la aproximativ 1.000 de persoane. Au fost provocate, in intreaga tara, daune in valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemultumit profund opinia publica. In ianuarie 1941, Ion Antonescu a avut o atitudine considerata de multi istorici bizara. Atat contemporanii, cat si urmasii lui, cercetatori ai momentului respectiv, s-au intrebat de ce n-a intervenit Antonescu pentru a lichida rebeliunea chiar din fasa. Generalul (la vremea respectiva Antonescu, nu se autoproclamase inca maresal) nu era stapan pe situatie, nu stia cum va reactiona armata, nu stia ce vor face germanii, nu cunostea cu precizie popularitatea si forta legionarilor. Ii venea greu sa verse sangele „copiilor sai”, cum ii alinta pe legionari. Pe parcursul rebeliunii legionare, Ion Antonescu a surprins pe toata lumea prin toleranta excesiva aratata fata de legionari. Partenerii sai de guvernare au ocupat, pe rand, centrele vitale ale Bucurestiului. Generalul nu a reactionat, continuand sa duca tratative. Un martor al discutiilor purtate de Antonescu cu reprezentantii legionarilor relata: „Generalul Antonescu insa nu reactiona, desi de la o ora la alta i se raporta ca din Capitala mai ramaneau sub controlul guvernului doar acele cladiri si institutii unde existau garzi militare bine inarmate, cum erau ministerele, posta, garile, telefoanele si, fireste, cazarmile... Dimpotriva, guvernul continua sa duca tratative cu prefectul politiei, care promitea mereu ca va preda prefectura, insa, fara sa se grabeasca sa puna in practica aceasta promisiune... Incearca sa duca tratative si cu ceilalti sefi legionari, la urma urmelor cu vicepresedintele Consiliului de Ministri, Horia Sima. Ce insemna asta? Se ridicau impotriva lui? Ce se intampla? Astfel vorbea el in marea sala de receptie de la presedintie, inconjurat de militari si civili, pasnic, demonstrativ, linistit, desi pe chipurile celorlalti nu intalnea, rasfranta, aceasta linste a sa, al carei substrat nu-l intelegea nimeni. Militarii il priveau preocupati, cu intrebarea in priviri: De ce nu le dadea ordin sa scoata armata? Nu, nu trebuia vorbit cu ei, sa paraseasca cladirile ocupate, sa se retraga, sa intre in ordine. Dar toti sefii lor, in frunte cu Horia Sima, isi parasisera posturile pe care le ocupasera pana atunci, prin institutii si ministere si disparusera fara urma... Nu erau de gasit nicaieri... Nu mai era nici o indoiala, rebeliunea era totala si n-avea de gand sa dea, in mod pasnic, inapoi prin discutii si tratative...” De fapt, Ion Antonescu avea in mana toate parghiile puterii, putand sa tina situatia sub control. In momentul in care generalul a convins pe toata lumea ca a facut tot ceea ce i-a stat in putinta pentru a calma spiritele si ca nu el este responsabil de conflict, a ordonat represiunea. Legionarii isi pierdusera si putinul capital politic pe care il aveau, armata si populatia capitalei ajungand dincolo de limitele rabdarii. H. Neubacher, imputernicitul Reichului pentru problemele economice din Europa de Sud-Est, a incercat sa medieze o intelegere intre Antonescu si Horia Sima, atragand atentia sefului Miscarii ca Hitler se decisese sa-l sprijine pe general. Fata de fenomenele de anarhie care se inmulteau (grupuri de legionari au atacat si jefuit magazine, indeosebi evreiesti si au ucis evrei), Antonescu a luat masuri pentru reprimarea rebeliunii. Replica armatei a fost rapida si eficace: inceputa la mijlocul zilei de 22 ianuarie, ea s-a incheiat in dimineata zilei urmatoare; luptele cele mai indarjite s-au dat intre Piata Victoriei si strada Roma (unde se gasea principalul sediu al Miscarii). „Luni, 27 ianuarie (1941). Ieri dupa-masa, cu Lereanu si Comsa, am fost sa vedem «campurile de lupta». E limpede ca s-a tras mult in aer. Cu exceptia catorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloante, nimic nu arata ca ar fi fost mari batalii. Nici sediul legionar din Strada Roma si nici macar cazarma gardienilor (in care totusi se zice ca s-ar fi tras cu tunul) nu sunt serios deteriorate”, nota in „Memoriile” sale Mihail Sebastian. Rebeliunea legionarilor i-a compromis si in ochii Germaniei. Hitler pregatea razboiul in Rasarit si avea nevoie de liniste in Romania. De aceea, el a fost de acord cu interventia armatei romane la ordinul lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la infrangerea rebeliunii legionare. Aceasta nu a impiedicat insa pe hitleristi sa accepte plecarea, in Germania, a circa 700 de legionari, in frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o moneda de santaj in raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinsi, judecati si condamnati la diferite pedepse. La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stapan al scenei politice romanesti. S-a format un guvern de tehnicieni si militari, care reprezenta o dictatura, pusa in serviciul razboiului si contra regimului bolsevic de la Rasarit. Potrivit datelor oficiale, 21 de ofiteri, subofiteri si soldati si-au pierdut viata, iar 53 au fost raniti. In randurile rebelilor si ale populatiei civile s-au inregistrat in Capitala 118 morti si 254 raniti, iar in provincie 117 morti si raniti. In Bucuresti au fost asasinati 118 (dupa alte surse 120) de evrei. Nu s-au comunicat cifrele evreilor ucisi in provincie. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcatuit in principal din ofiteri, a caror sarcina era aceea de a asigura ordinea publica si administrarea eficienta, iar la 14 februarie 1941, statul national-legionar a fost abrogat in mod oficial, instaurandu-se dictatura militara a generalului Antonescu. S-au scris cateva sute de carti in legatura cu acest eveniment, cele mai multe fiind memorii ale celor implicati direct sau indirect, sau volume de documente. Cei implicati au avut doua pozitii diametral opuse. Cei din gruparea antonesciana sustin ca rebeliunea legionara a dus tara pe marginea prapastiei. In anul 1941 s-au publicat chiar doua volume intitulate „Pe marginea prapastiei”. Legionarii au considerat ca a fost o lovitura de stat a generalului Antonescu, care a urmarit sa preia intreaga putere in stat, folosindu-se de armata pentru a-i indeparta pe legionari de la putere. Dupa rebeliune, Antonescu si-a asumat raspunderea pentru aducerea legionarilor la putere: „Eu am decretat regimul legionar in aceasta tara. Marele vinovat sunt eu. Imi recunosc vina si aduc circumstante atenuante pentru mine, spunand ca nu puteam face altfel” (sedinta de guvern din 3 februarie 1941). „Nu am reusit sa ma fac ascultat. Din contra, dezordinile s-au inmultit si s-au agravat, si cu acte de insubordonanta in stat, comise de acei care, fiind numiti de dv., se stiu acoperiti si sustinuti de dv. Intr-adevar, orice masura de ordine pe care am luat-o nu a fost executata. Notiunea disciplinei de stat a disparut. Fiecare procedeaza cum vrea si judeca cum vrea... Dar opinia aceasta publica pe care eu o respect si vreau s-o satisfac se revolta cand constata ca legionarii... comit astazi acte in profit personal. Nu pot ingadui aceasta procedare fiindca ma dezonoreaza si-mi atrage si raspunderi personale, prin faptul ca nu iau masuri in contra vinovatilor... Vreti sa mergeti astfel inainte, mergeti singuri, dar nu cu generalul Antonescu... El a intrat in arena politica pentru a salva tara, nu pentru a o duce la un dezastru si mai mare...” - din scrisoarea generalului Ion Antonescu catre Horia Sima (15 ianuarie 1941) Atitudinea lui Hitler Hitler nu a avut incredere in mod deosebit in Miscarea Legionara, el punea mai mare pret pe Partidul National Crestin, i-a primit pe conducatorii acestuia Gheorghe Cuza si Octavian Goga, iar in instructiunile ministrului german la Bucuresti, Fabricius, figura ideea de a sustine Partidul National Crestin. Pana in 1940, in noiembrie, Hitler nu a primit nici un fruntas al Miscarii Legionare, nici pe Codreanu, nici pe un altul. E adevarat ca in 1937, Hitler a depus coroane la catafalcul lui Mota si Marin, morti in Spania, alaturi de trupele lui Franco, astfel exprimandu-si sprijinul fata de o miscare nationalista si anticomunista. Hitler a ramas impresionat de pledoaria lui Antonescu din 14 ianuarie 1941, in care arata ca legionarii, prin politica lor, aruncasera Romania in haos si Hitler a ramas cu convingerea, cu care a murit, ca Antonescu e omul pe care se poate baza; ferm, pregatit, de cuvant, cu o influenta covarsitoare in armata, de aceea nu se poate vorbi de o tradare a Miscarii Legionare de catre Hitler, ci de o apreciere politica. Hitler socotea ca pentru Germania era mai avantajos ca in fruntea statului roman sa se afle generalul Ion Antonescu, decat Horia Sima. Ioan BOTIS

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-miscarea-legionara

Despre Mişcarea Legionară se pot scrie lucrări întregi, iar pretenţia noastră nu este de a epuiza în 10 lucruri chestiuniile cele mai importante ale acesteia, ci doar să punctam câteva amănunte de la care merită începută orice discuţie în privinţa acestei organizaţii. Legiunea Arhanghelului Mihail sau mişcarea legionară a fost o organizaţie cu caracter mistic-religios şi violent anticomunist, antisemit şi antimasonic care a funcţionat în România din 1927. Creată după modelul organizaţiilor SA şi SS, mişcarea legionară a săvârşit acţiuni violente împotriva statului român şi a unor conducători ai lui. Iată 10 lucruri despre mişcarea legionară:

1. A fost înfiinţată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu alături de Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.
   
2. A existat şi un partid politic al mişcării legionare numit Garda de Fier ,care a fost înfiinţat în 1930 cu scopul de a lupta împotriva expansiunii comunismului din URSS.
   
3. Membrii mişcării legionare purtau uniforme de culoare verde ca simbol al reînnoirii şi erau denumiţi Cămăşile verzi. Salutul formal pe care îl foloseau era cel fascist. Principalul simbol al mişcării a fost o cruce triplă reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare ca simbol al martirului, denumită şi crucea arhanghelului Mihail.
   
4. Faţă de organizaţiile SA sau SS care acţionau doar pe principii violente, Legiunea Arhanghelului Mihail acorda o mare importanţă religiei ortodoxe.
   
5. Mişcarea legionară s-a făcut remarcată şi datorită propagandei de succes pe care a avut-o prin marşuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii în zonele rurale. Majoritatea susţinătorilor erau studenţi şi ţărani.
   
6. La 29 decembrie 1933 membrii Mişcării legionare l-au asasinat pe prim-ministrul liberal Ion G. Duca, care cu câteva zile înainte scosese Garda de Fier în afara legii. Asasinarea lui fiind o răzbunare a membrilor mişcării.
   
7. În 1938 membrul fondator Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat , conducerea mişcării fiind preluată de Horia Sima.
   
8. Ajunsă la putere, Mişcarea legionară a introdus o serie de legi antisemite dure şi jaful organizat al minorităţii evreieşti. Asasinatele legionare au afectat circa 2/3 dintre români şi 1/3 dintre evrei.Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom , în care au fost ucişi pest 100 de evrei iar câţiva dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la abator şi mutilaţi.
   
9. Poliţia legionară a asasinat în penitenciarul de la Jilava 64 de foşti demnitari iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost torturaţi şi asasinaţi fără să fie arestaţi.
   
10. În 1941 Horia Sima şi legionarii au dat o lovitură de stat împotriva lui Ion Antonescu şi a armatei române , însă Antonescu a reuşit să-i înfrângă, legionarii fiind înlăturaţi de la guvernare. Horia Sima şi alţi legionari s-au refugiat în Germania unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Rostock.
    

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scrisoarea-lui-zelea-codreanu-nicolae-iorga

În calitate de om politic, Nicolae Iorga s-a opus permanent extremelor, fie ele de dreapta, fie de stânga, alegând calea unui naționalism moderat, punând un accent deosebit asupra factorului moral. În consecință, Iorga s-a împotrivit permanent împotriva ideologiei extremiste propuse de Garda de Fier, intrând în conflict deschis cu Corneliu Zelea Codreanu în prima parte a anului 1938.

Polemica a pornit de la măsurile luate de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, căruia Iorga i se alătură împotriva Mișcării Legionare: în timpul guvernului Miron Cristea, din care a făcut parte și marele istoric, standul cu carte legionară de la faimoasa librărie ”Cartea Românească” a fost închis, precum și cantinele deschise de gruparea de extremă dreapta. Zelea Codreanu a interpretat aceste măsuri ca fiind abuzive și i-a trimis o scrisoare în care îl acuza că ia măsuri împotriva comerțului românesc.

Pe baza scrisorii primite de la Corneliu Zelea Codreanu, Iorga, sfătuit și de Armand Călinescu, atunci încă ministru de interne, se adresează Parchetului Militar care deschide un proces împotriva lui Codreanu, acuzat de ”ultragiu față de un ministru în exercițiu legal al funcțiunii sale”. În ciuda faptului că Iorga își va retrage ulterior plângerea, procesul are loc, Codreanu fiind condamnat la 6 luni de închisoare. Acesta a fost începutul procedurilor în justiție adoptate împotriva lui Codreanu și ale Gărzii de Fier, în urma cărora, la sfârșitul anului, conducătorii mișcării au fost condamnați la închisoare. Pentru că baza primului proces intentat lui Codreanu a fost plângerea depusă de Iorga, după asasinarea acestuia, legionarii au considerat că autorul moral al crimei este însuși Iorga și au ales calea răzbunării.

Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, către Nicolae Iorga




Pentru profesorul Iorga

Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr

Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau:

Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.

Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!

Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?

Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români.

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuvinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

Între bliduri (adică la restaurantele noastre)facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare.

Ei bine, nu mai pot!

Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:

Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.).

Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!

Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.

Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere.

Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi.

Bucureşti, 26 martie 1938

Corneliu Zelea Codreanu

Proiectul arhitecţilor legionari pentru viitoarea clădire WTC din New York

Carmen MUŞAT - Căpitanul şi umbra lui


Nu mai e mult pînă la alegerile de anul viitor, iar scena politică nu ne oferă prea multe motive de optimism. Corupţia, demagogia, populismul şi impulsurile autoritariste sînt trăsături definitorii ale actualei puteri. Opoziţia, pe de altă parte, pare lipsită de proiecte şi, implicit, de forţa necesară de a construi o alternativă politică, viabilă pe termen lung (nu doar una de conjunctură, electorală, care să adune voturile negative la adresa PDL). Dezamăgirea şi exasperarea, nemulţumirea şi revolta sînt stările de spirit dominante la ora actuală, amplificate pe zi ce trece de incapacitatea politicienilor de a oferi soluţii concrete la provocările realităţii. Actualul context politic şi social, marcat de o profundă criză economică, politică şi morală, este terenul ideal pentru apariţia unor aventurieri politici de tot soiul, de la imundul Dan Diaconescu la închipuitul Mihail Neamţu (via Sebastian Lăzăroiu).

Pentru cei ce cunosc istoria lumii, nu mai e de multă vreme o noutate faptul că epocile tulburi au fost momentul propice pentru ascensiunea mişcărilor extremiste, fie ele de stînga sau de dreapta. Aşa au intrat în istorie personaje politice fără prea multe calităţi personale, dar care au ştiut să speculeze situaţiile de derută majoră ale unei întregi societăţi, promiţînd asanarea morală şi eradicarea corupţiei, însănătoşirea economică şi dreptatea socială, speculînd disperarea, setea de dreptate şi nevoia de speranţă a oamenilor. Aşa au ajuns la putere indivizi dubioşi, impostori fără scrupule, sfertodocţi avizi de putere, care au jucat un rol nefast în istoria popoarelor lor şi, în unele cazuri, chiar în istoria lumii. În perioada interbelică, Mişcarea Legionară a cîştigat aderenţa unor tineri dezorientaţi, scîrbiţi de politicianismul şi corupţia clasei politice, suficient de naivi şi de exaltaţi pentru a adera la o mişcare ce propovăduia crima ca instrument politic şi fundamentalismul religios ca ideologie. Dacă extremismul de dreapta pretindea că responsabilitatea pentru criza profundă a ţării le revenea evreilor, extremismul de stînga clama că vinovăţia este a celor bogaţi. Atît legionarii, cît şi comuniştii au văzut însă în democraţie principalul lor duşman şi au abolit-o de îndată ce au preluat puterea.

Astăzi, lecţiile istoriei par uitate. Altfel nu îmi explic nonşalanţa cu care talentatul domn Neamţu – Mihail Neamţu – ne asigură că „Mişcarea prinde rădăcini“, pe blogul recent lansatei platforme, intitulate (cum altfel?!) Noua Republică. Teolog, filosof (!) şi eseist, domnul Neamţu dovedeşte, cu fiecare nou rol în care este distribuit, că este un personaj multilateral dezvoltat, care rămîne, totuşi, egal cu sine şi cînd demască „miopia ecumenismului instituţional“ şi „slăbănogeala doctrinară (a ÎPS Nicolae Corneanu – n.m.) de care nici un ortodox nu poate fi mîndru“, şi cînd acuză ecumenismul de „relativism epistemologic şi practici economice de tip socialist“, dar şi atunci cînd recomandă activismul la firul ierbii drept cheie a succesului dreptei în 2012 şi apărarea ortodoxiei de „pe baricadele inimii curăţite“. E greu de înţeles cum se face atunci că, deşi pune pe acelaşi plan socialismul şi ecumenismul, dl Neamţu defineşte socialismul ca instigare „la invidie şi ură de clasă“.

Domnul Neamţu se consideră, însă, un intelectual autentic, nu precum acei numeroşi „intelectuali“ pe care îi acuza, în tinereţea sa revoluţionară, că „nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei. Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost, înainte de toate, o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultînd povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»“. Ceea ce ne propune astăzi cel autointitulat „filosof“ – recent convertit de la teologie la un domeniu mult mai terre-à-terre, cum este politica –, pe urmele idolului său din adolescenţă, să fie tot o astfel de şcoală?

În „Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓, publicat de ambiţiosul teolog în revista de extremă dreaptă Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), recentul şef de mişcare îl elogia pe Zelea Codreanu, reproşîndu-le legionarilor şi neolegionarilor lipsa de tact, care are drept consecinţă compromiterea idealurilor Mişcării. Iată fragmentul de atunci, ce poate fi comparat, acum, cu recomandările incluse în Crezul politic al Noii Republici: „Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidîndu-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta“. Ecce homo! s-ar putea spune, văzînd continuitatea unor concepte precum crezul, mişcarea, rădăcinile şi activismul.


Ideolog şi şef al Noii Republici, domnul Neamţu e susţinut cu mult entuziasm de fostul ministru al Muncii - fost consilier al preşedintelui Băsescu şi, nu în ultimul rînd, fost şef al unui institut de sondare a opiniei publice (CURS) pe care actualul preşedinte îl acuza, în decembrie 2004, între două tururi de scrutin, că a manipulat rezultatele sondajelor, contribuind, astfel, la fraudarea alegerilor de către PSD. Într-o epistolă ipocrită şi lacrimogenă, adresată noului lider maximus, dl Sebastian Lăzăroiu, cel responsabil cu redactarea şi interpretarea basmelor pentru adormit electoratul, vorbeşte despre dificultatea de a învinge „inerţia unui sistem construit să menţină o ordine strîmbă şi inechitabilă, să conserve privilegiile cîtorva în detrimentul majorităţii. Cred că realizezi – continuă fostul demnitar al statului român în perioada de graţie 2007-2011, plîngînd pe umărul democraţiei româneşti, ca şi cum nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase – cît de greu este să te lupţi cu demagogia, populismul şi democraţia mimată din jurul unor bugete fals construite (s.m.)“. Nu ştiu alţii cum vor citi acest pasaj din textul dlui Lăzăroiu, dar mie mi se pare că el conţine cel puţin o afirmaţie extrem de gravă, care pune sub semnul întrebării activitatea actualului guvern: specialist şi dumnealui în saltul de la stînga la dreapta (doar trăim în ţara lui Caragiale, unde liber-schimbismul e la mare preţ), dl Lăzăroiu vorbeşte despre necesitatea de a lupta împotriva mimării democraţiei în jurul unor bugete fals construite şi mă întreb dacă nu cumva afirmaţia dlui fost ministru nu este un autodenunţ. Pentru că, din cîte ştiu, în nici o ţară din lume nu se pune problema ca opoziţia să participe la construirea bugetului şi, cu atît mai puţin, să facă regulile jocului într-o democraţie.
Dar, din această dilemă, ştiu bine, nu vom ieşi cu ajutorul unor „băsmuitori“ în ape tulburi.

INTERVIU. “Raportul BOR cu Mişcarea legionară este un subiect minat”

Colaborarea legionarilor cu fortele NATO intra in atentia istoricilor

Virgil Lazar, in suplimentul Aldine al cotidianului Romania libera, a scris vineri, 5 august a.c., un articol despre un amplu studiu realizat de 2 istorici gorjeni, pe baza unui vast material documentar. Tema nu este noua. E a mai fost mediatizata dupa 1990, cu slabe resurse insa, de organizatii precum Fundatia "George Manu", Partidul "Pentru Patrie" ori Editura Sânziana. In decembrie 2010 a avut loc chiar o prima ceremonie de pomenire a celor 13 legionari parasutati, in chiar locul executiei lor, respectiv Fortul 13 Jilava.

"Ceea ce atrage atentia in cazul de fata este faptul ca avem de a face cu un studiu realizat de doi istorici si publicat intr-un periodic de tinuta universitara. Fapt care reflecta o crestere a preocuparii pentru acest subiect in randul specialistilor. Din scurta relatare facuta in "România libera", rezulta ca avem de a face cu o extensie a surselor de documentare, spre deosebire de lucrarile de pana acum, cata vreme sunt citate surse oficiale CIA. De asemenea, din informatiile pe care le detinem, exista in acest moment preocupari cu privire la acest subiect inclusiv prin cercetarea unor documente din arhivele serviciilor secrete americane.

La data redactarii newsletterului, ne-au fost deja semnalate si primele obiectii cu privire la continutul materialului. Una din ele vine din partea familiei unuia din cei 13 executati. Doamna Ileana Samoila, sora legionarului Ion Samoila, parasutat de avioanele SUA in 1951, aduce o corectie autorului care afirma ca parasutarile au inceput abia in octombrie 1952. De asemenea, dl Virgil Totoescu, fost detinut politic si presedinte al Partidului "Pentru Patrie", atrage atentia la finalul materialului, unde autorul reitereaza tema responsabilitatii lui Corneliu Zelea Codreanu fata de violentele dezlantuite de studentii antisemiti la Congresul studentesc din 1927. D-sa afirma ca, pe langa faptul ca in 1927 se infiintase deja Legiunea Arhanghelul Mihail, ruptura de LANC fiind deci consumata, este cunoscut faptul ca una din divergentele majore dintre Codreanu si cuzism a reprezentat-o tocmai dezacordul fata de violentele antisemite practicate de adeptii lui A.C. Cuza.

Autorul articolului este surprins ca, in studiul respectiv, cei doi istorici aduc ceea ce el numeste "o informaţie colosală". Anume aceea ca "Tribunalul Internaţional de la Nürnberg a scos de sub acuzaţia de fascism-nazism „Garda de Fier"".

Cu toate acestea trebuie spus ca informatia nu este deloc noua. In materialele publicate in numar mare din 1990 incoace de Fundatia "George Manu", Fundatia "Buna Vestire" ori Editura Sanziana, acest amanunt eludat cu consecventa de istoriografia oficiala a fost permanent subliniat. De altfel, acesta a fost unul din argumentele centrale ale initiativei legislative a Partidului "Pentru Patrie" din anul 2000, intitulata "Dosarul Miscarii Legionare", prin care PPP a solicitat Parlamentului, Guvernului si Presedentiei scoaterea legionarilor de pe lista categoriilor incriminate de Legea 50/1991 a Sigurantei Nationale.

In ultima instanta, este o chestiune de logica elementara ca, daca ar fi suferit vreo condamnare la Tribunalul de la Nurnberg, organizatia legionara nu ar fi fost sub nici o forma contactata de structurile speciale americane. Deosebit de importanta ni se pare argumentatia care i-a condus pe oficialii SUA catre gruparea lui Horia Sima: anume, erau "total anticomunisti". Obiectivele exprese ale acestui amplu proiect militar si de spionaj sunt, de asemenea, fara echivoc: "sa lupte pentru rasturnarea regimului comunist", "cunoaşterea mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre armata română şi despre cea sovietică, încurajarea luptătorilor din munţi".

Mai aflam din chiar declaratiile sefului operatiunilor secrete CIA, Gratien Yatsevich, ca "operatiunile desfasurate în România s-au aflat pe locul doi, dupa Albania, ca numar de agenti si resurse alocate".

Meritorie consideram si mentiunea ca intreaga operatiune a esuat din cauza retelei de spioni sovietici infiltrati in structurile CIA pe filiera engleza, sub conducerea spionului KGB, Kim Philby, ulterior fugit in URSS impreuna cu alti "tovarasi", unde a trait pana la batranete in onoruri si lux. Aceasta vine sa spulbere total si asa neintemeiata legenda colportata dupa 1990 de agentii de influenta ai curentului national-comunist de extractie securista, care au afirmat ca luptatorii parasutati ar fi fost tradati chiar de serviciile secrete americane.

Tradarea cartitelor spionajului sovietic a fost platita de 13 tineri romani care au fost executati la 31 octombrie 1953, la inchisoarea Jilava, precum si de alte sute de oameni, familii, rude, prieteni sau sprijinitori ai celor parasutati, care au fost condamnati la ani grei de detentie.

In contextul in care episodul implicarii active a Garzii de Fier conduse de Horia Sima in operatiunile militare speciale ale franco-americanilor devine tot mai prezent in mass-media si in preocuparile istoricilor contemporani, incetind sa fie un subiect tabu, se poate pune si firesca intrebare: in ce masura se mai justifica, intr-un stat membru NATO, mentinerea in Legea Sigurantei Nationale din 1991, a acelei incriminari care ii priveste in mod special pe legionari si activitatile organizate de sorginte legionara, in conditiile in care aceasta miscare a contribuit in asemenea masura, alaturi de blocul vestic, la lupta anticomunista?

Aceasta se poate constitui într-o veritabila invitatie la dezbatere adresată forurilor oficiale, societăţii civile şi specialiştilor".

Florin Dobrescu

Majoritarul tenace

Cit de diferiti sintem noi fata de tigani? Tare mi-e teama ca, spre deosebire de evrei, pe care nu-i puteam integra, ii detestam pe tigani pentru ca ne seamana si le semanam.

Articolul meu de saptamina trecuta Posteritatea unui patriot de berarie a provocat unele reactii la care nu ma asteptam. Trec peste rastalmacirile inevitabile si lecturile grabite. In epoca internetului, acestea aproape ca au devenit normale. Desi eu cred ca acestea nu au nici o legatura cu Internetul, cel mult ca astfel avem imaginea neglijentei sau opacitatii cu care citim unii dintre noi, daca nu chiar un soi de "mauvaise conscience" receptoare, care se acompaniaza ideal cu atmosfera de non-responsabilitate data de anonimatul oferit de net. Ceea ce m-a surprins a fost ceea ce as numi procesul de reconversie a articolului din partea unor cititori. Astfel, desi subiectul acestuia era Nicolae Ionescu, politician si profesor al Universitatii din Iasi, din a doua jumatate a secolului XIX, cititorii s-au referit la Corneliu Zelea Codreanu, fostul lider legionar, amintit cu totul periferic in articolul meu. Din asasin, la mine, Codreanu a devenit in aceste lecturi un mare roman, a carui unica greseala a fost ca i-ar fi iubit prea mult pe evrei si tigani.

Reamintesc ca in articolul meu ma referisem la Codreanu doar pentru a arata de ce nu cred in continuitatea absoluta a antisemitismului romanesc de la N. Ionescu la C.Z. Codreanu. Nu este vorba ca N. Ionescu, desi un demagog si un politician mediocru, implicat in multe scandaluri, in epoca sa, n-a pus niciodata mina pe revolver si nici n-a pus in discutie sistemul democratic. El a activat intr-o perioada istorica de fondare a constiintei identitatii nationale ca si a statului national centralizat, ambele bazate pe ideea de omogenitate etnica si pe primatul colectivului (al statului-natiune, in speta) asupra individului. Proiectul natiunii etnice impunea asimilarea diferentei culturale, mai cu seama a celei radicale. Dupa cum se stie, evreii ieseau din aceasta schema a romanitatii. Si nici nu prea se grabeau sa intre.

Sa nu uitam ca la 1860-1870 cei mai multi evrei erau inca la prima generatie in Principate, multi fiind suditi, deci avind statutul de cetateni straini, prin care beneficiau de privilegiul de extrateritorialitate din punct de vedere juridic si fiscal. Pentru evrei, era greu sa renunte la acest statut, dar problema principala era data de faptul ca identitatea culturala romaneasca era inca foarte slaba. De ce si-ar fi parasit identitatea un evreu crescut in traditia evreiasca multimilenara pentru a imbratisa romanismul? Fapt este ca atitudinile anti-evreiesti din aceasta epoca trebuie intelese atit in raport cu dinamica ciclurilor electorale, cit si in raport cu dificultatea de ordin ideologic de a explica pe de o parte originea diferentei culturale, pe care o reprezentau evreii, si mai ales felul in care aceasta poate fi asimilata.

C.Z. Codreanu a exploatat si aceasta dificultate, dar a facut mai mult de atit. Aduce nou violenta si radicalitatea ideologica. Antisemitismul lui N. Ionescu era mai mult reactiv, electoralist, elementar demagogic, al lui C.Z. Codreanu era ideologic, normativ. La unul evreul era cel mult un strain, la celalalt evreul era un strain interior. Diferenta se vede in mijloacele de actiune ale celor doi, de care am amintit deja.

Oricum, in perioada interbelica, atunci cind activeaza C.Z. Codreanu, problema evreiasca se schimbase destul de mult fata de vremurile lui N. Ionescu. Avem semne de integrare ale evreilor. Nu intr-un mod atit de masiv, ca in Franta sau chiar Ungaria, dar oricum, avem scriitori evrei de limba romana importanti. Problema o constituie acum evreii din teritoriilor alipite la 1918, a caror diferenta, mai ales lingvistica, ii face iarasi foarte vizibili pe toti ceilalti. Nu se mai pune problema cetateniei lor, dar se pune aceea a loialitatii fata de natiunea romana, mai cu seama dupa teribila febra cvasi-milenarista din anii douazeci si nasterea sistemului politic bolsevic, vazuta adesea ca o creatie a iudeo-masoneriei. In acest context apare evreul ca inamic interior, o excrescenta care trebuie extirpata din trupul natiunii.

Moartea sa brutala, care i-a pus capat timpuriu carierei politice, pare sa-i prezervat un anume credit lui Codreanu in ochii posteritatii. Daca insa ne uitam la ce ramine din proiectul sau politic ne dam seama ca nu la Codreanu in sine se refera aceasta posteritate.

Asasinarea lui Manciu sau I.G. Duca par complet uitate sau motivate de cele mai neobisnuite argumente. Violenta ca partea a demersului politic? O duce cumva azi mai bine Romania fara evrei? Este autoritarismul politic o alternativa la democratie? Pentru unii, printre care ma numar, toate acestea nu sint intrebari retorice. Evreii aproape au disparut din Romania, dar pot fi reinventati sub alte chipuri colective. Este in noi un instinct de bun majoritar, dupa care cel care este diferit de noi conspira obligatoriu contra noastra. Succesul lui Becali, cu opiniile lui fata de homosexuali si straini, cu autoritarismul lui simplist si analfabet, ne arata ca bunul majoritar vegheaza tenace in subconstientul nostru colectiv.

PS. Un articol recent dintr-un ziar local in confirma aceasta opinie. Intilnirea intr-un tramvai cu un grup de tiganci i-au provocat publicistului respectiv un veritabil strigat de revolta. "M-am saturat de tigani", cum se numeste articolul, nu este un articol critic, fata de tigani, ci unul incitativ, intr-un pur registru tribalist, care ar trebui sa-l duca pe autor in fata unui judecator si poate a unui psihiatru. Cam asa spun despre romani si italienii, spaniolii sau francezii. Deosebirea este ca "tiganii" nostri nu sint migranti.

S-ar putea ca sa fie mai vechi in Iasi decit autorul cu nasul fin, ochi albastri si par blond. Se intelege de altminteri ca nu-si pune nici o problema. Mai ales ca tiganii sint asa cum noi, majoritarii, i-am facut sa fie. Erau buni ca robi, dar nu sint buni ca oameni liberi. Sint buni ca lautari sau fotbalisti, dar nu sint buni ca egalii nostri. Nu-i asa ca din cauza tiganilor se fura in Romania, politicienii nostri sint cei mai prosti din Europa si nu reusim sa accesam cele douasprezece miliarde de euro de la UE? Cit de diferiti sintem noi fata de tigani?

Tare mi-e teama ca, spre deosebire de evrei, pe care nu-i puteam integra, ii detestam pe tigani pentru ca ne seamana si le semanam. Ii urim pentru ca in loc sa-i integram noi pe ei, ne integreaza ei pe noi. Restul este vorbarie pentru locuitorii berariilor ieftine.

Rebeliunea legionară - o mineriadă împotriva MareşaluluiÎn septembrie 1940, pe fondul pierderilor teritoriale care au agravat la maxim situatia politica, definita înca din 1930 de tendintele autoritariste ale lui Carol al II-lea si de cresterea spectaculoasa a impactului Miscarii Legionare asupra unui important segment al populatiei, s-a instaurat un regim bicefal, sortit din nastere unei morti premature.





Justitie a linsajului sau revolutie totala

Miscarea Legionara ajunsese la putere pe fondul nemultumirii generale fata de politica falimentara a regelui Carol al II-lea, ea fiind la acea data singura forta necompromisa prin participarea la guvernare si cu un ascendent moral datorat mai degraba unor idealuri formulate într-un context istoric decât unor actiuni practice. Conducatorii Miscarii, asa cum se prezenta ea la începutul lunii septembrie, împutinata de repetatele arestari ale liderilor de marca erau, însa, total nepregatiti pentru a-si asuma actul de maxima raspundere al conducerii treburilor unei tari aflata într-un moment de rascruce pe plan intern si într-un context international extrem de periculos pentru însasi suveranitatea sa.
Desi apologetii ei afirma ca Miscarea Legionara era animata de sentimentul dragostei de tara si de dorinta de a realiza idealurile fundamentale fixate de întemeietori, actiunile politice ale acestei organizatii în deceniul 4 au infirmat asteptarile marii majoritati a membrilor societatii românesti. Activitatea Miscarii Legionare s-a desfasurat preponderent atât în jurul ideii de razbunare pentru întreaga prigoana la care fusese supusa timp de aproape un deceniu - atasatul militar german la Bucuresti califica aceasta atitudine ca "justitie a linsajului" - cât si în jurul aceleia de formare a unei noi societati, bazata pe existenta "omului nou". Însa punerea în practica a acestor idei ar fi însemnat o revolutie totala, ceea ce contravenea în mod flagrant în primul rând aspectelor concrete ale realitatii, dar, nu în mai mica masura, spiritului conservator al Conducatorului Statului, caruia îi repugnau schimbarile de tip revolutionar.

Ruptura între Maresal si Horia Sima

Astfel, din punct de vedere ideologic, ruptura aparea de la bun început ca inevitabila. Generalul Arthur Phleps sintetiza în urmatoarele cuvinte antagonismul existent între Ion Antonescu si Horia Sima: "Pe de o parte, Seful Statului, un vechi soldat, doar un soldat, dur cu sine si cu cei din jurul sau, strict în planuri si actiuni, intolerant fata de compromisuri, având doar un tel înaintea ochilor, complet apolitic prin structura. De partea cealalta, opusul sau, tânarul sef al Legiunii, idealist, plin de planuri si de o daruire entuziasta si mistic religioasa pentru cauza, sef al unei armate de legionari, al acestui conglomerat neconsolidat de barbati si femei, majoritatea extrem de tineri, dornici de pozitii, onoruri, avere si pâine".
Gheorghe Barbul subliniaza si el duplicitatea relatiei Antonescu - Legiune:"Legionarii l-au considerat pe Antonescu ca un fel de Hindenburg, ca un fel de paravan, în spatele caruia puteau sa-si impuna puterea. Antonescu, neavând stofa de paravan, i-a scos el pe legionari din joc si i-a scos intentionat. Intentionat, premeditat si calculat, atunci când si-a dat seama ca nemtii vor porni curând razboiul contra U.R.S.S. si vor avea nevoie în România atât de liniste, cât si de armata româna. Antonescu voia si el sa divorteze, între el si legionari nu a fost niciodata o casatorie sentimentala. Cu alte cuvinte, a fost o convietuire bazata nu pe sentimente, ci pe resentimente".
La frictiunile inerente unei coabitari politice conjuncturale se adauga, si nu ca un factor de neglijat, amestecul marilor puteri, care considerau ca detinerea unor pozitii cheie în zona sau cel putin crearea aici a unui focar de tensiuni care sa permita, eventual, o interventie armata se înscrie în planurile unui preconizat razboi total. O nota a Serviciului Secret de Informatii, din 24 ianuarie 1941 este elocventa în ceea ce priveste atitudinea cercurilor engleze din Capitala - reflex al metropolei - care "se arata indispuse de faptul ca nu a persistat starea de anarhie si haos care ar fi dezorganizat viata economica sau ar fi dus la prelungirea unui razboi civil. Cercurile britanice sperau în dezorganizarea cailor ferate, degradarea instalatiilor de petrol, desfiintarea de fabrici, scaderea productiei prin perpetuarea anarhiei etc. Se spera - dupa însasi formula britanica - într-un "front de haos" în spatele frontului german din Balcani. Englezii au considerat cu dezamagire înfrângerea rapida a rebelilor, colaborarea dintre armata germana si româna pentru restabilirea ordinii". (C. Troncota, Alin Spânu, Documente SSI privind spatiul sovietic 22 august 1939-23 august 1944, Editura INST, Bucuresti, 2004, p. 137).

Asasinarea maiorului Döring

În dimineata zilei de 14 ianuarie 1941 generalul Antonescu a plecat spre Germania, însotit doar de ministrul plenipotentiar Fabricius (dupa unele relatari Horia Sima a refuzat invitatia, iar dupa altele el nu a fost invitat), fiind primit în aceeasi zi la resedinta lui Hitler, de la Berghof. La întoarcere, pentru a combate unele zvonuri din cercurile legionare, potrivit carora Miscarea Legionara a fost sprijinita de Germania, Fabricius a comunicat conducatorilor legionari ca guvernul Reich-ului doreste ca Miscarea Legionara sa se subordoneze generalului Antonescu, asigurând astfel linistea în tara, de care statul german si trupele din cadrul Misiunii aveau absoluta nevoie.
În continuare, evenimentele s-au desfasurat cu repeziciune, scapând de sub controlul celor care le declansasera sau al celor care profitau de ele.
La 19 ianuarie 1941 a fost asasinat maiorul Döring, de la Misiunea Militara germana pentru Armata de Uscat.
În aceeasi zi, sub pretextul unor conferinte pe tema "Lupta Germaniei national-socialiste si a Italiei fasciste pentru instaurarea unei noi ordini europene" s-a tinut o serie de conferinte nu numai în Bucuresti, ci si în alte orase din tara.
Ca urmare, la 20 ianuarie 1941, generalul Constantin Petrovicescu a fost înlocuit din fruntea Ministerului de Interne. În comunicatul dat publicitatii la 22 ianuarie 1941 se preciza: "Generalul Antonescu a înlocuit pe generalul Petrovicescu de la Ministerul de Interne pentru urmatoarele motive:
1. Pentru a întari ordinea interna, care în ultima vreme reclama noi masuri de liniste si autoritate spre a curma actele de anarhie, însusirile de avere în scopuri personale si care duc la dezordine economica.
2. Pentru ca ministrul de Interne, 9 ore dupa comiterea unui asasinat împotriva unui brav ofiter german, în plin centrul Capitalei, nu luase masurile impuse de împrejurarile crimei.
3. Pentru ca nu ordonase nici o paza la sediul Misiunii Militare germane".
În locul generalului Petrovicescu a fost numit generalul Dumitru Popescu; de la 8 septembrie 1940, acesta îndeplinea functia de comandant militar al Capitalei.

Legionarii iau cu asalt Bucurestiul

Aceste evenimente au constituit cauza imediata a evenimentelor din zilele de 21-23 ianuarie 1941. Desfasurarea strict cronologica a evenimentelor este bine cunoscuta. Interpretarea lor înseamna si acum ciocniri ideologice sau de alta natura care nu îsi vor afla o cuvenita odihna decât, poate, atunci când arhivele foste sovietice îsi vor dezvalui, daca o vor face vreodata, macar o mica parte a tainelor lor românesti.
Ca atare, în momentul de fata putem doar sa încercam sa mai nuantam putin, pe baza documentelor de arhiva.
Chiar daca jurnalele de operatii ale regimentelor participante la confruntarile din acele zile de pe strazile Bucurestilor au fost redactate la o perioada fata de desfasurarea stricta a evenimentelor - timp în care comandantii, unii dintre ei, au putut sa-si fructifice si talentele literare - totusi ele trebuie luate în considerare, pentru a nu repeta greseala ca din istorie sa învatam un singur lucru: sa nu învatam nimic!

Femeile - asezate în fata ca scut

Situatia din Bucuresti a fost în acele zile cel putin confuza. Desi pregatiti prin instructiuni si regulamente pentru a actiona în caz de "tulburari interne", militarii s-au vazut pusi în fata unor situatii carora cu greu le-au putut face fata si de multe ori in extremis: participarea la actiuni a unor "detasamente de legionari care aveau în fata femei, la mijloc o masina megafonica, iar în spate grosul rebelilor, compus în majoritate din lucratori si derbedei" (darea de seama a Regimentului 21 Infanterie din 21 ianuarie 1941), aparitia la întruniri a unor lideri ai Miscarii Legionare a caror situatie oficiala îi punea la adapost de suspiciunea organelor de politie si siguranta la care se adauga ordinele initiale primite de la conducerea armatei de a proceda cu "tact si omenie". Totul a condus la bulversarea trupelor si la o serie de actiuni care dovedeau confuzia care domnea la toate nivelurile de decizie si de executie: "desi regulamentele armelor prescriu în mod precis ca nu se trage decât într-un obiectiv si numai atunci când tragatorul a descoperit tinta, s-a varsat un prapad de gloante în ziduri, fara nici un scop si fara nici un folos. S-a început cu o rapaiala dezordonata de focuri fara nici un efect altul decât de a prapadi munitia si a darâma tencuiala caselor".
Propunem spre lectura si analiza un extras din Jurnalul de operatii al Batalionului III din Regimentul 4 Dorobanti, aflat în "vâltoarea" evenimentelor de la Siguranta Generala a Statului, punct "fierbinte" din Capitala! Sau care ulterior a încercat sa fie prezentat în acest mod. A fost singurul caz?!