Goma[v=]

Nicolae Coande
   - Dimensiunea Goma
În 1989, în anul revoluţiei televizate, aveam 27 de ani şi nu citisem nici o carte de Paul Goma. Ştiam că era exilat,...        

PAUL GOMA – 80
Loredana CUZMICI – Lumea vãzutã din calidor/54
Flavius PARASCHIV – Dincolo de aparențe: scriitorul Paul Goma/57
Ioana Anca DRÃGHICI – Modelul Paul Goma/59

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/paul-goma-de-ce-tac-evreii

Paul Goma si arta (in)scrisului - de MARIAN VICTOR BUCIU

Paul Goma si „Saptamana rosie”

http://istoriesicultura.ro/paul-goma.html

Activitatea literara si civica a lui Paul Goma

Paul Goma: Justiţia la al doilea deznodămîntde Laszlo Alexandru
Am avut, de-a lungul deceniilor, o relaţie foarte surprinzătoare cu Paul Goma. Pornind din prima jumătate a anilor ‘90, am dezvoltat cu el o călduroasă legătură epistolară, materializată în cîteva sute de scrisori care, la o eventuală editare, ar umple vreo mie de pagini de carte…… (25-10-2013 – Polemica)

Paul Goma in viziunea lui Adrian Marino

Amintiri despre Paul Goma

http://www.realitatea.net/scriitorul-paul-goma-a-devenit-ceta-ean-al-republicii-moldova_1214360.html

Paul Goma, scriitor român de Nobel

Aş fi în al noulea cer dacă Paul Goma ar primi premiul Nobel pentru literatură, după ce a fost propus de Uniunea Scriitorilor de la Chişinău. În primul rând pentru că-l merită. Şi în al doilea rând pentru că tot ce înseamnă critică literară din ţara românească va trebui să dispară. Pur şi simplu nu [...]

Traseele ni se intersectaseră întîmplător, pe un culoar al României literare. Eram, cred, cu Dimov (sau Mazilescu?): „Domnul Paul Goma; domnul Şerban Foarţă“.
Nu prea ştiam nimic despre Paul Goma, în acel fals-promiţător 1967.
Ştiam doar că făcuse puşcărie; şi, fără să cred că e obligatoriu ca, după ani de recluziune, să fii morocănos sau acru (căci cunoscusem, între timp, „despuşcăriaţi“, vorba cuiva, plini de umor – iar nu de, numai, umori sumbre), am fost surprins că domnul cu barbă (înainte de vreme, colilie) en collier este atît de mucalit, debitînd bancuri, „osebite anegdote“ şi ingenioase calambururi.
Bătrînărul (!) Paul Goma, în mare vervă,-n du­pă-masa aia, mi-a strîns mîna, agreîndu-mă, nici eu nu ştiu de ce, în chip spontan, fiind afabil şi mereu atent cu mine.
L-am revăzut după un an, în ’68, în timpul Primă­verii de la Praga. Citea, în Sala cu Oglinzi, la MRP, în cvasiliberul cenaclu arhiplin (unde,-n aceeaşi zi, se da-n spectacol şi histrionul, amuzant altminteri, Vintilă Ivănceanu), fragmente din Ostinato. Tonul cu care o facea era atît de savuros, încît era chemat mereu la rampă, în hohotele noastre de rîs defulatoriu.
Viaţa, apoi, ne-a despărţit, după ce, o clipă, ne adusese faţă-n faţă. Eu subzistam departe,-n Timişoara, – la Bucureşti venind din an în paşti…
A urmat ceea ce ştim cu toţii: discursul, din balcon, istoric (de nu cumva numai isteric?!); Tezele din iulie ’71; scandalul cu Ostinato, publicat la Surkamp, în Germania, fără avizul cenzorilor noştri; radicalizarea fără-ntors a autorului tot mai „ciumat“; misiva către Ceauşescu, incendiară ş.a.m.d.
În tot acest răstimp, Securitatea, dar şi colegi de breaslă ai lui Goma, oportunişti sau resentimentari, din complex de culpabilitate, sunau din surle şi băteau în tobe sau numai şopoteau conspirativ cum că „Goma nu are talent“! Ca şi cum de asta era vorba; nu de curajul, demnitatea, ţinuta unui singuratic în luptă cu o liotă feroce.
A venit, în fine, anul de pomină şi groază, 1977: „le tremblement des hommes“, „le tremblement de terre“, apoi, din nou, „des hommes“.
Scriu astfel, căci seismul propriu-zis fusese devansat de-un eveniment seismic (în sens politic şi moral), anume Carta 77, de natură să zgîlţîie Puterea şi să zguduie vreo cîteva conştiinţe.
Sau, baremi, să le tulbure adînc.
Un tulburat am fost şi eu.
Simţeam, ştiam că e o laşitate să nu aderi, pe faţă, la gestul lui Paul Goma; să stai pe margine sau să-ţi pui vată în urechi; să nu te-„adaugi la convoi“, ca într-un text autumnal al lui Bacovia: „Dar, iată, şi-un mort evreiesc…/ Şi plouă, e moină, noroi –/ În murmure stranii semite/ M-adaug şi eu la convoi“.
A trecut seismul propriu-zis; cestălalt, însă, s-a amplificat.
Mai înainte, evident, ca… dom’ Paulică (vorba cutărei pleşiţe sinistre) să fie dus în Calea Rahovei, cu duba, Europa Liberă comunicase numărul de telefon al lui Paul Goma.
După ce l-am scris pe o fiţuică, îmi stătea în carne ca un ghimpe.
Cam pe la finele lui martie, într-o seară, după dezbateri de vreo două ore cu poetul Duşan Petrovici, „Don Pedro“, singuru-mi prieten de nădejde, am luat decizia să-l sunăm pe Goma, – altfel simţindu-ne nişte gunoaie.
Am mai deliberat vreun sfert de ceas, aşezaţi pe parapetul gardului în iederă al parcului de lîngă blocul meu.
Ne-am ridicat, în fine; am urcat treptele din două-n două (pentru a nu ne răzgîndi); am descuiat uşa; am intrat; am căutat febril fiţuica, în sertarul unde o pusesem; mi-a venit inima la loc, găsind-o…
Am format numărul. Tăcere. L-am mai format o dată. Tot tăcere. A treia oară l-am format, convins că este în zadar.
Nu va fi fost ca-n zilele funeste de după cutremurul din 4 martie, cînd telefonul răsuna interminabil, strident şi inutil, în gol.
Acum, nu avea sunet, era complet afon şi surd ca tuciul.
Abia atunci, ca unor bieţi naivi, ne-a căzut fisa, în sfîrşit, că un număr de telefon comunicat prin radio (şi ce radio!) va fi fost şters din terfeloage, firul fiindu-i, evident, tăiat, – pentru abonaţi, se înţelege, nu şi, bănuiesc, pentru timpanele de veghe.
Ne-am resemnat, căci nu aveam alternativă. A-l căuta, haihui, pe domnul Goma, în Drumul Taberei, la o adresă de care nu aveam habar, s-ar fi soldat cu un eşec penibil. Ne-am fi deconspirat numaidecît, luaţi la ochi de vigilenţii paznici – care, pe Mazilescu însuşi, vechi prieten de familie şi ştiutor, deci, al locuinţei rău famate: bl. X, sc. Y, ap. Z., îl săltaseră într-o spre-seară, înghesuindu-l într-o Dacie în misiune.
Ceea ce, bineînţeles, aflat-am după...
Cine ar fi crezut, în ’77, că la Paris, în ’91, am să-l revăd pe domnul Goma? Că mai întîi aveam să văd Parisul Franţei (ceea ce, pînă-n ’90, va fi fost cu totul imposibil); şi că, la cafeneaua „românească“ de lîngă Ambasada în care n-am călcat nicicînd, a României, aveam să-l văd, cu-aceeaşi barbă albă en collier, la fel de mucalit ca altădată şi nefăcîndu-şi absolut nici o iluzie în privinţa României… june!
Toţii comesenii dispăruseră,-ntre timp, grăbiţi s-ajungă la Marea Adunare Naţională (a Franţei, a – scuzaţi! – Republicii Franceze) cu sediul la Palais... Bourbon, unde urma o conferinţă de presă importantă a unui important, in spe, politician d’al nostru.
Aveam, de la Monica Lovinescu, şi noi, adică Maria-Mia şi cu mine, invitaţii la soareaua amintită.
Am tras, însă, de timp cît am putut, domnul Goma oferindu-se, gentil, să ne acompanieze pînă la locul faptei.
Ne-a făcut să rîdem, ca pe vremuri, şi la masă, şi-n autobuz.
Nu l-am mai văzut, de-atunci, nicicînd.
Îi mai facem, Mia şi cu mine, cu mîna din staţia de autobuz, pînă ce acesta dispare-n pîcla serii…
Speram, atunci, că domnul Goma, disidentul nostru cel mai autentic (şi victima, mult mai tîrziu, nu pe de-a-ntregul inocentă, a unui grav malentendu care mai dăinuie şi astăzi), va evita, baremi acum, după biata noastră „revoluţie“, ursita (sau vocaţia?) faimosului palermitan, Bălcescu (dintr-un poem ocazional al lui Ion Barbu – din care, schimbîndu-i un cuvînt, transcriu mai jos): „Ai mult ursuzei tagme gianabeţi/ Cu temniţa-înţeleşi şi cu exilul,/ Un veac avar te vrură sub peceţi/ Şi zveltei libertăţi suciră trilul”.
P. S.
Prin, pasămite, ’73, am primit de la Sorin Titel o cartolină din Paris cu, pe avers, o reproducere superbă a unei picturi a lui Max Ernst, anume Napoleon in the Wilderness, iar pe revers, în colţul stîng de sus (deasupra mesajului expeditorului), cu un scris aproape caligrafic: „Te salută şi Paul“.
Am înţeles numaidecît cine e Paul: o perspicacitate, dacă vreţi, fără, altminteri, eficacitate!

http://www.observatorcultural.ro/Paul-Goma-in-the-Wilderness*articleID_28641-articles_details.html

Să ne revedem ACASĂ!

2 octombrie este, în fiecare an, ziua în care unii dintre români încearcă să-l readucă simbolic ACASĂ pe Paul Goma. Biografia scriitorului a fost și a rămas marcată de refugiul din copilărie, de hărțuirile la care i-au supus pe el și pe părinții lui NKVD-ul și Securitatea, dar și mulți ”frați români”, de falsificarea unor acte de identitate, tocmai pentru a nu trafica adevărul istoric și pe cel omenesc, ca să poată rămâne ACASĂ, în ceea ce se încăpățânau să spere că este Patria, și să nu fie trimiși în Siberia... o biografie traumatizată pentru totdeauna de pușcăriile părinților săi și ale sale, de contorsionările conștiinței celor care fuseseră atât de buni și pe care regimul comunist i-a desfigurat, aceia care în 1977/1979/1987 nu au fost în stare de solidaritate omenească/de breaslă/națională prin revendicarea și susținerea drepturilor omului împotriva Răului Absolut, cum a numit scriitorul Securitatea – ca braț armat al Comunismului (românesc)... biografie frântă pentru omul-scriitorul-soțul-tatăl Paul Goma, după exilarea forțată din 1977 la Paris, unde Brațul Lung al Revoluției i-a urmărit, pe el și tânăra lui familie. Ceea ce nu a reușit Securitatea comunistă – să-l îngroape, aproape că au reușit ”statul de drept” instaurat la București și Chișinău, intelighenția omnipotentă și tot soiul de medii de influență, după 1989. Pentru că Paul Goma consideră, și nu obosește să o spună, oricât de greu i-ar fi, că de zeci de ani românii și-au dat consimțământul la nenorociri, la tăcere, la cenzură și autocenzură, la propria lor reeducare, și s-au mutat tot mai mulți și mai trainic pe ”Ficțiunii-colț cu Amneziei”, acolo unde nimic nu-i obligă să-și reevalueze conștiința.
Când ești Paul Goma nu ai cum să fii dorit ACASĂ, nici în dreapta, nici în stânga Prutului, de către puternicii tărâmului ”Adoarme-te Române”.
Acesta nu este un mesaj trist, ci unul optimist, pentru că, atâta vreme cât mai există oameni simpli, încercând să fie normali, cunoscând atrocitățile din trecutul recent, care nu doar și-l amintesc pe Paul Goma, dar îl citesc, scriu despre scrierile sale pentru a le face cât mai cunoscute, și-l doresc ACASĂ, încă avem o identitate de înțeles și de apărat.
Mulți ani, în sănătate, lui Paul Goma la cei 76 de ani pe care îi împlinește, alături de Ana-Maria și de Filip-Ieronim!
Să ne revedem ACASĂ!
Flori Bălănescu

http://www.alternativaonline.ca/index.html

UN PROTEST AVORTAT









Protestul public este o formă extremă de reacţie la nedreptatea comisă împotriva unei persoane sau a unui grup de indivizi, în urma încălcării unor legi sau principii comunitare. Protestul e o formă zgomotoasă de disociere, de pedeapsă morală, o tentativă de reparare a abuzurilor. El e adeseori urmat de gesturi efective, în plan juridic, pentru punerea în acord a valorilor clamate cu cele oficial recunoscute de societate.

Condiţia elementară de exprimare a oricărui protest ţine de legitimitatea sa morală. Constituie o vulgară batjocură acel protest care, simulînd revolta, prezintă fapte distorsionate, neadevărate. Care refuză, în numele indignării trucate, să recunoască evidenţele. Care recurge la campanii de ameninţare şi intimidare. Care vine în sprijinul unor idei antisociale, sancţionate prin legislaţie.

Un protest cu totul inedit a fost lansat de curînd pe piaţa românească. Vreo 200 de semnatari s-au năpustit să-şi clameze solidaritatea cu fostul disident Paul Goma şi cu scrierile sale antisemite. Iată o rară performanţă izbutită de autorul exilat! Cu treizeci de ani în urmă, în Drumul Taberei, în condiţii de clandestinitate, a strîns sute de semnături împotriva dictaturii comuniste din România. Astăzi, tocmai din Belleville, de la periferiile Parisului, a strîns sute de semnături împotriva legilor democratice europene şi în favoarea antisemitismului arogant.

Căci stereotipurile din prezent ale lui Paul Goma sînt puţine, dar fixe. Deşi evreii au fost alungaţi aproape în întregime din România contemporană, iar comunitatea este pe cale de extincţie, de vină pentru toate aceste fapte sînt victimele. Ele au fost cele care s-au dedat la provocări, de-a lungul deceniilor, au dovedit lipsă de devotament faţă de ţărişoara care i-a găzduit cu maternă căldură. Orice pretext pentru a strecura iar şi iar acest refren adînc insultător este binevenit pentru Paul Goma: fie că se referă la răscoala din 1907, fie că vorbeşte despre evoluţia frontului în primul război mondial, fie că simulează analiza unor fapte din al doilea război mondial, fie că se lansează în invective la adresa statului Israel, fie că biciuieşte pasivitatea scriitorilor români din vremea lui Nicolae Ceauşescu, fie că pedepseşte complicităţile postdecembriste cu Ion Iliescu, toate drumurile duc la aceeaşi destinaţie: evreii sînt de vină.

Scrierile sale antisemite din ultimii ani au stîrnit ample dezbateri în presa noastră cotidiană şi culturală. Dar convingerile sale n-au fost clintite din loc de numeroasele opinii, argumente şi citate care i-au fost contrapuse de o duzină de intelectuali. Autorul nu pare îngrijorat nici de vecinătatea lamentabilă în care au eşuat halucinaţiile sale nocive, preluate şi intens popularizate de revistele Obiectiv legionar (nr. 20-21/2005) şi România Mare (nr. 766, 767, 768, 769/2005).

Paul Goma n-a fost împiedicat să-şi expună pe larg fandacsiile, în ziare de mare tiraj, uneori repetîndu-şi aceleaşi texte aberante în două-trei rînduri, prin diverse colţuri geografice ale României şi predicînd aceeaşi politică a urii antievreieşti. S-a întîmplat însă că, după ce revista Viaţa Românească din Bucureşti (nr. 6-7/2005) a tipărit al 1001-lea fascicol antisemit semnat de Paul Goma, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România s-a săturat şi, printr-un comunicat oficial, s-a disociat de conţinutul revoltător al publicaţiei ce apare sub auspiciile sale. Iar redactorul-şef adjunct Liviu Ioan Stoiciu, responsabil de apariţia textului, şi-a pierdut funcţia.

Excelentă sămînţă de scandal! Iată minunatul pretext pentru ca victimizatorul să fie transformat în victimă, printr-o zbuciumată tentativă de-a i se spăla imaginea compromisă. Vreo 200 de (tele)spectatori de toate extracţiile, de la vlădică la opincă, din ţară şi de-afară, s-au năpustit să vocifereze împotriva Uniunii Scriitorilor. Ziarul Ziua din 14 septembrie a fost difuzorul potrivit al contraofensivei. Cel mai lamentabil e cînd cineva protestează, dar habar n-are de ce. Dacă o sută-două de oameni îşi pun semnătura sub o serie întreagă de minciuni, devin ele brusc adevăruri? Acumulările cantitative, conform teoriei marxiste, sînt oare în măsură să provoace saltul calitativ – inclusiv în sfera morală?!

Protestatarii de ambe sexe afirmă fără a clipi: “Detractorii consacraţi ai scriitorului exilat i-au atribuit mai demult acestuia infamul calificativ [de antisemit], mai ales pentru lucrarea sa istorică Săptămîna Roşie sau Basarabia şi evreii, pe care, s-a dovedit, nici unul dintre ei nu a discutat-o în fond, limitîndu-se s-o eticheteze". Trebuie arătat însă că lucrarea “istorică” amintită a fost tipărită de Paul Goma în ţară abia în anul 2004, la Editura Vremea XXI din Bucureşti, aşa încît nu putea să stîrnească "mai demult" atribuirea vreunei etichete. Nimeni n-avea cum să judece cartea înainte de apariţia ei. Volumul respectiv l-am discutat eu însumi, în mod extrem de detaliat, în studiul Paul Goma antisemit (vezi E-Leonardo, nr. 5/2004; vezi Tribuna, nr. 56-57-58/2005). I-am consacrat vreo 35 de pagini, cu 50 de note de subsol şi peste 30 de citate ample. Ce-ar fi trebuit să mai adaug pentru o discuţie "în fond"?! Alte 300 sau 400 de pagini? Să public altă carte, pe marginea primeia, aberante şi mincinoase de la început pînă la sfîrşit? Calificativul de antisemit i l-am atribuit autorului din Belleville după lectura şi analiza detaliată a ipotezelor sale. În ce mă priveşte n-am fost un detractor al lui Paul Goma, căci pînă atunci îl lăudasem şi îl apărasem. Nu sînt un detractor al lui Paul Goma, căci afirm adevărul despre el, pe bază de citate, argumente şi demonstraţii.

Superb protest public: trei minciuni într-o singură frază!

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a şovăi: “Pentru noi toţi e totuşi evident că scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar pentru că este soţ şi tată de evrei. Ci de asemenea pentru că nu a negat şi nu neagă Holocaustul şi toate celelalte crime grave comise împotriva evreilor, inclusiv de conaţionalii săi”. Situaţia familială a unui intelectual nu constituie însă circumstanţe atenuante pentru opiniile sale părtinitoare, adînc nedrepte şi insultătoare la adresa unei întregi comunităţi etnice. Paul Goma a negat în mod explicit Holocaustul, atunci cînd a scris: “Holocaustul românesc este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (Punga sau viaţa!)" (vezi vol. Săptămîna Roşie…, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Pentru aceste afirmaţii – ca şi pentru multe altele, la fel de grosolane – n-am văzut încă nicăieri scuzele sau regretele autorului.

Dacă 200 de oameni afirmă despre Paul Goma că n-a scris ceea ce el în realitate a scris şi a publicat, au ei dreptate?! Dacă se indignează ipocrit cei 200, istoria poate fi falsificată? Legea poate fi încălcată?

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a ezita: “În legătură cu acuzaţia de antisemitism, dar şi cu multe altele care i se aduc azi lui Paul Goma, este semnificativ faptul că practic toate i-au fost aduse în trecut şi de Securitate”. Faptul că în trecut Paul Goma a fost atacat pe nedrept de Securitate nu îl absolvă de acuzaţia legitimă şi întemeiată, dovedită printr-o avalanşă de citate, din prezent.

Îşi închipuie cumva cei 200 că, sprijinindu-se diversionist pe legitimitatea morală a lui Paul Goma de atunci, pot ascunde sub covor impostura sa morală de acum?!

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a se şifona: “Paul Goma a anunţat că de data aceasta îi va chema în justiţie pe cei care l-au acuzat de antisemitism”. Eu însumi am fost unul dintre cei care l-am acuzat şi îl acuz pe Paul Goma de antisemitism, după ce i-am studiat amănunţit volumul Săptămîna Roşie… Aştept să mă cheme şi pe mine autorul în justiţie. Voi aduce cartea sa în instanţă şi voi face lecturi cu voce tare.

Cred cumva cei 200 că intimidarea e cel mai bun pumn în gură, pentru a face să tacă adevărul?!

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a se perturba: “Ne adresăm conducerii Uniunii Scriitorilor (…) considerînd că celor doi le-a fost încălcat – printr-un act de cenzură greu de justificat – dreptul cel mai natural al oricărui scriitor, acela de a-şi publica scrierile". În realitate cei doi (Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu) şi-au publicat nestingheriţi opiniile, şi anume în cărţi şi reviste. "Cenzura", conform dicţionarului, reprezintă “controlul prealabil exercitat asupra conţinutului publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc.". Dacă scrierile lor ar fi fost cenzurate, n-ar mai fi fost comentate. A aprecia critic şi a te disocia moral de un text deja publicat nu înseamnă nicidecum a-l cenzura. Uniunea Scriitorilor, la fel ca orice observator particular, şi-a luat dreptul de a se pronunţa (negativ) în legătură cu opinii deja apărute care – prin urmare şi pe cale de consecinţă – n-au fost cenzurate.

Dacă 200 de observatori de pe tuşă confundă dezavuarea publică a unui text tipărit cu cenzurarea lui, dovedind astfel că habar n-au ce înseamnă conceptul de “cenzură”, înseamnă oare că ei au dreptate?!

Spuneam la începutul acestei intervenţii că prima condiţie de expresie a unui protest este să aibă perfectă legitimitate morală. Scriitorul care-şi ridică vocea pentru a-şi căuta în public adevărul nu o poate face recurgînd la arma minciunii, a intimidării, a ignoranţei, a manipulării. Cu atît mai mult trebuie să fie el atent la aliaţii pe care şi-i cooptează.

În cazul de faţă, unul dintre iniţiatorii şi susţinătorii protestului “celor 200” – prin intervenţii directe pe forumul ziarului Ziua, furnizarea adresei proprii, coordonarea campaniei de strîngere a semnăturilor etc., a fost nimeni altul decît Mircea Stănescu, notoriu postfaţator de negaţionişti, traducător de antisemiţi şi cabotin gălăgios al cercetării istorice (vezi şi textul meu Păcală învaţă istorie). Acelaşi Mircea Stănescu publica în numerele 6-11/2004 ale revistei Timpul un amplu studiu, unde fura în mod scandalos cercetările efectuate de alţi doi colegi. Junele-prim al minciunilor tipărite s-a văzut confruntat cu grava acuzaţie de plagiat. Fără a se tulbura excesiv, şi-a azvîrlit cu îndemînare o găleată de cenuşă în cap, de-a ajuns să arate ca-n Togo: “Dată fiind gravitatea acestei greşeli, care reprezintă o însuşire nepermisă a producţiei intelectuale a colegilor noştri, doresc să le cer scuze (…). Apoi doresc să-mi cer scuze pentru violarea standardelor şi a eticii cercetării ştiinţifice” (vezi Timpul, nr. 5/mai 2005, p. 17).

Să vină aşadar plagiatorul din luna mai şi să acuze Uniunea Scriitorilor de cenzură, în luna septembrie, atrăgînd alături de sine alţi vreo 200 de dezorientaţi, îmi pare culmea absolută a imposturii din viaţa publică autohtonă cotidiană!

Ideea de protest colectiv a fost consacrată ca armă de luptă împotriva dictaturii ceauşiste, în anul 1977. Ideea de protest colectiv a pierit de moarte violentă, sub ochii noştri uluiţi, încercînd să legitimeze în prezent scrierile antisemite ale lui Paul Goma.


http://193.226.7.140/~leonardo/n08/Laszlo1.htm