Goma[v=]

Dosar Goma-Stoiciu
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?id=520

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA
http://193.226.7.140/~leonardo/n07/Laszlo5.htm

A FI “A N T I S E M I T”
http://www.oglindaliterara.ro/index.php?ar=1113

Ce-a ratat securistul, lichideaza procurorul
http://new.revistapresei.ro/articol_25066-Ce-a-ratat-securistul-lichideaza-procurorul-de-Cristian-Tudor-Popescu.htm

Paul Goma
http://www.geocities.com/lolocur00/Goma.html

SUB FLAMURI VECHI, NUME NOI

Despre victimele călăi

Cu o anume întârziere şi oarecum ezitant răbufneşte în presă dezbaterea cu privire la Holocaust şi reflectarea lui în cea mai recent apărută carte a lui Paul Goma, Basarabia. Atrăgea atenţia asupra acestei chestiuni un dialog contrariat al lui Laszlo Alexandru cu Ion Solacolu, publicat iniţial pe un sit internet privat, dar reluat de curând de unul dintre numerele magazinului cultural virtual electr@. Respectivul număr este, de altfel, consacrat în bună măsură dezbaterii chestiunii antisemitismului românesc, analizând, în studii ample şi serioase, ipostazele sale din opera cioraniană sau din presa românească postdecembristă. De mai mare impact la categoriile de public sensibile la presa scrisă se dovedeşte articolul polemic al lui Radu Ioanid, găzduit de Observatorul cultural.

Una peste alta, somaţia de a limpezi apele, atâta cât o permit documentele şi conştiinţele, soseşte iarăşi, după ce, de mai mulţi ani, ea a fost mereu reînnoită cu varii prilejuri (apariţia jurnalului lui M. Sebastian, discutarea legionarismului lui Mircea Eliade şi E. M. Cioran, a tăcerilor lui E. Ionesco cu privire la prezenţa lui oficială pe lângă guvernul de la Vichy etc.). Şi, ca de fiecare dată, aduce cu sine şi un spor de lumină. Dacă intervenţia lui Radu Ioanid, tăioasă şi bogată în triste detalii, nu mai lasă loc de fantazări idealizante şi alibiuri morale, discuţia Laszlo-Solacolu angajează, şi ea, semnificative delimitări şi invită la o scrutare mai atentă a epocii şi contextului de mentalitate. Pentru Ion Solacolu este limpede că: “...nu românii din Basarabia sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportaţi în Transnistria [între 1940-1944 – n. O.P.]. Asta e dincolo de orice discuţie”. Din păcate, însă, nimic nu este, aproape niciodată, dincolo de orice discuţie. Cine citeşte cartea Irinei Livezeanu Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930 (Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998) se poate convinge că în Basarabia primei jumătăţi a secolului al XX-lea antisemitismul colcăia printre populaţiile neevreieşti, indiferent de originea lor etnică. Marele pogrom de la Chişinău, din 1903, pus la cale de Sutele Negre, includea printre zeloşii săi organizatori şi o serie de moldoveni. Un alt pogrom, organizat tot acolo doi ani mai târziu, în timpul revoluţiei, trebuie şi el avut în vedere la o evaluare critică a antisemitismului basarabean al începutului de secol XX. Autoarea americană observă că “În timpul scurtei perioade de independenţă a Basarabiei, atât faţă de Rusia, cât şi faţă de România, din 1918, evreii s-au bucurat pentru prima dată de egalitate în calitate de cetăţeni”. După unirea Basarabiei cu România, treptat, antisemitismul a dat loc unor noi discriminări semnificative. Naturalizarea evreilor nu s-a produs, în marea majoritate a cazurilor, nici în perioada interbelică. Şcolile evreieşti au fost românizate, cele particulare au fost închise, retrăgându-se, implicit, dreptul la şcolarizare în propria limbă (idiş). Manualele în ebraică erau supracenzurate. În 1926 deja, deputatul evreu basarabean Aron Ghendrich semnala agitaţia antisemită: “În oraşele şi satele Basarabiei agenţii propagandei antisemite incită la ură şi provoacă tulburări. Impunitatea de care se bucură constituie un exemplu şi o încurajare pentru elementele dezordinii. Sub ochii autorităţilor cer expulzarea şi uciderea evreilor. Sub ochii autorităţilor se petrec jafuri şi crime”. Actorii evrei ai Teatrului Naţional din Chişinău au trebuit să părăsească instituţia în 1927. Ţăranii din Soroca şi Bălţi au recurs la violenţă antisemită în 1930. În 1935, evreii din Cetatea Albă semnalau că sunt ţinta unei “propagande a masacrului”. În concluzie, chiar dacă nu se poate susţine că populaţia basarabeană neevreiască a fost în totalitate antisemită sau că ea a practicat consecvent mijloacele violente de manifestare a antisemitismului, ceea ce relevă cercetări precum cea a Irinei Livezeanu este departe de a-i absolvi pe toţi basarabenii de vina întreţinerii unei atmosfere de restricţionare a drepturilor civice – şi, uneori, chiar de teroare – pe seama concetăţenilor lor evrei. Fireşte, însă, că această atitudine îşi avea originile în ura antievreiască propagată încă pe vremea Imperiului Ţarist, anterior anului 1918, şi că, totodată, vina ei trebuie împărţită, pentru perioada de după 1918, cu celelalte provincii româneşti, ca şi cu statul român animat de un puternic colorat centralism naţionalist.

Faptul că, după cum arată Ion Solacolu în acelaşi dialog, “Atît românii din Basarabia, între 1940-41, cît şi evreii deportaţi în Transnistria, între 1941-1944, au fost victime. Şi unii, şi alţii. Unii ai Gulagului, alţii ai Holocaustului”, nu mai poate prezenta un alibi istoric şi o scuză. Într-o demonstraţie magistrală sub raport istoriografic, deşi lugubră prin concreteţea şi precizia evocării, istoricul american Jan T. Gross a arătat în volumul Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia (Iaşi, Ed. Polirom, 2002) cum o comunitate asuprită succesiv de două mari puteri – cea hitleristă şi cea stalinistă –, anume cea poloneză din localitatea Jedwabne, a folosit interludiul ivit la schimbarea primului dominator cu cel de-al doilea pentru a-şi extermina vecinii evrei, de la mic la mare. Iată o tristă revelaţie a unuia dintre cele mai recente studii de istorie contemporană: poţi fi şi asuprit, şi asupritor, în acelaşi timp. Iar unii dintre românii basarabeni nu au făcut, nici ei, excepţie de la această tristă condiţie, în aşa măsură încât Radu Ioanid vede în Basarabia o “citadelă electorală a antisemitismului românesc”.

În latura sa politică, nu etnică şi rasială, fenomenul acesta al victimelor care terorizează alte victime a atins apogeul în anii imediat următori instaurării comunismului în România, în închisoarea de la Piteşti. Cum se ştie – şi nu voi mai insista – acolo, un număr de foşti studenţi, arestaţi pentru apartenenţa lor la mişcarea legionară (şi nu numai), au torţionat, cu complicitatea gardienilor, pe alţi deţinuţi, într-unul din episoadele cele mai negre ale istoriei contemporane autohtone cunoscut sub numele generic de “Reeducarea de la Piteşti”.

2. Un “accident istoric fericit”?

Cu aceasta ajung la cuvintele lui Laszlo Alexandru, conform cărora basarabenii din perioada interbelică : “…pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. Oricât de neplăcut ar fi pentru mulţi dintre noi, nu este deloc sigur că interludiul dintre cele două războaie a fost socotit de locuitorii dintre Prut şi Nistru un eveniment – accident? – istoric fericit. Unirea din 1918 le-a apărut, fără îndoială, fericită tuturor acelora care se simţeau români, în virtutea unei tradiţii naţionale întreţinute de cărturari romantici precum Constantin Stamati şi Alexandru Hâjdeu pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ori precum Constantin Stere şi Ion Nistor în prima parte a veacului al XX-lea. Costurile acestei fericiri au fost însă mari încă din timpul deceniilor interbelice: păstrarea marginalităţii acestei provincii, “apostolii” oneroşi ai unirii şi abuzurile unei politici şi ale unei administraţii care, de multe ori, foloseau doar ca paravan ideea naţională, nu au rămas invizibile basarabenilor. Explicarea întoarcerii unora spre bolşevism numai prin recursul la ipoteza originii etnice alogene s-a făcut cam în pripă fiindcă, dincolo de această realitate, a structurii etno-culturale pestriţe (moştenire a ţarismului), existau şi realităţi apăsătoare, rămase nerezolvate, precum: sărăcia endemică, diferenţierea socială, frontiera invizibilă dintre orăşeni şi ţărani. În această lumină, incidentul de la Tatar-Bunar, din 1926, explicat până acum exclusiv prin instigarea bolşevicilor ruşi, ar putea fi reintrepretat şi ca semnal al unei nemulţumiri care plutea deja în aer. La urma urmei, cine se lasă instigat dacă nu rezonează măcar un pic, pentru temeiuri precise, la viziunea instigatorilor? Poate că basarabenii nu rămăseseră insensibili nici la amintirea trocului practicat de Bucureşti, la 1877-1878, când Principatele Unite au acceptat Dobrogea şi, odată cu ea, indispensabila ieşire la mare, în schimbul judeţelor din sudul Basarabiei, părăsite, de astă dată printr-un acord parafat şi semnat de părţi, şi nu din imposibilitate de reacţie, la voia ţarului. Înţelegerea raţională a situaţiei, dacă va fi survenit, nu echivalează şi cu eliminarea sentimentului de acută frustrare care se putea naşte în sufletul locuitorilor zonei care făcuse obiectul trocului.

În articolul său din Observatorul cultural, Radu Ioanid evidenţiază că în momentul retragerii din Basarabia şi imediat după aceea, circa 43.000 de ostaşi ai armatei noastre au fost daţi “dispăruţi”, fiind, de fapt, dezertori desemnaţi ca atare de autorităţile militare. El arată că “Aceşti soldaţi erau localnici care proveneau în mare majoritate din Basarabia şi Bucovina de Nord şi care pur şi simplu nu au vrut să traverseze împreună cu regimentele noua graniţă cu Uniunea Sovietică şi să rămână dincolo de ea fără acces la familiile lor”. Este şi acesta un argument în sensul susţinerii că nu toţi basarabenii au fost fericiţi de opţiunea din 1918.

Pe scurt, existau, deci, în anii interbelici, semnale care pot nuanţa calificarea de “fericită” a intrării Basarabiei în orbita statului român. A fost, atunci, fericită această înglobare pentru România însăşi? Dacă observăm că Basarabia i-a creat probleme de administrare încă din prima clipă – motiv pentru care a fi un slujbaş trimis acolo semnifica mai curând o pedeapsă decât o recompensă cu speranţa unei cariere prospere şi notabile –, devenind ulterior obiectul unui ultimatum şi silind, în cele din urmă, la intrarea în război, putem spune că nici România nu s-a simţit regalată de acest “cadou”, dincolo de elanurile panromâneşti ale naţionaliştilor ori de speranţele legitime într-un stat al lor ale tuturor românilor rămaşi, până atunci, în afara unei asemenea structuri. Nici astăzi, de altfel, basarabenii şi românii nu au, unii faţă de alţii, o conduită clară ci, tocmai dimpotrivă, se observă de ambele părţi un baleaj de atitudine circumspect, ezitant în multe privinţe. Câţi dintre basarabeni ar vota astăzi o nouă alipire la România? O minoritate, oricât de neplăcut ne-ar fi să o recunoaştem, chiar şi dintre cei nerusofoni. Şi iarăşi: câţi dintre basarabeni s-au regăsit în prim-planul politic şi administrativ românesc de după 1989? Dacă nu luăm în calcul candidatura lui Mircea Druc la preşedenţie ori episodul întemniţaţilor de la Tiraspol, nici unul. Te poţi întreba cât se vor mai complace oamenii politici veniţi la Bucureşti din Basarabia ori poeţii de la Chişinău stabiliţi, mai mult sau mai puţin definitiv în România, să fie manipulaţi şi ţinuţi în poziţii marginale de “ai noştri”…

“Fericitul accident istoric”, cum îi spune Laszlo Alexandru unirii Basarabiei cu România, la 1918, a fost mai curând o acomodare contrariantă şi plină de tensiuni: a basarabenilor cu românii, a românilor cu basarabenii şi a tuturor cu ideologia naţionalistă panromânească. Până la urmă, oricum o privim, ea se dovedeşte un eşec, cum tot un eşec a fost şi aplicarea aceleiaşi conduite politice înspre sud, în relaţia cu românii balcanici. Alimentaţi cu manuale româneşti, în loc să fie ajutaţi să-şi înveţe aromâna, făcând obiectul unor transferuri de populaţie, îndoctrinaţi cu naţionalism românesc fervent – asumat de ei în maniera radical intransigentă a xenofobiei greceşti –, nu puţini aromâni şi vlahi s-au văzut, în timpul războiului şi al comunismului, asimilaţi cu legionarii şi internaţi în colonii de muncă şi penitenciare. Nu fără motiv, de altfel, ştiut fiind că printre cei mai duri legionari s-au numărat şi unii fii ai romanităţii balcanice.

O fericire problematică, aşadar; mai curând un faliment datorat într-o măsură care rămâne de stabilit unor cauze interne, dar provocat în mod sigur de evoluţiile politico-militare externe (ultimatumul sovietic).

3. Spirit civic şi… antisemitism

De fapt, însă, este important de văzut care este mirarea ce stă la baza schimbului de opinii dintre Laszlo Alexandru şi Ion Solacolu, ca şi la cea a articolului lui Radu Ioanid din Observatorul cultural. Formulând-o succint şi explicit, este vorba despre mirarea că un opozant la dictatură şi un apărător al drepturilor omului ca scriitorul Paul Goma se dezvăluie dintr-o dată ca antisemit. Concluzia cu privire la antisemitismul lui Goma provine dinspre generalizările operate de autor în pagină. În cartea despre Basarabia, el se referă la episoadele retragerii românilor din această provincie, în urma ultimatumului sovietic, când trupele româneşti ar fi fost victimele unor provocări din partea unora dintre evrei. Lucrul este cunoscut şi acceptat ca autentic, după cum arată şi Radu Ioanid. Dar a spune că evreii – în general – s-au dedat la asemenea acte şi că ele ar justifica tratamentul la care au fost ulterior supuşi evreii – iarăşi în general – în România este inexact şi imprudent.

La o privire atentă, deci, “antisemitismul” lui Paul Goma se dovedeşte mai curând o pripeală logică. Nu fără explicaţii, desigur. Una dintre ele ar fi, poate, aceea că Paul Goma a trăit şi văzut unele dintre lucrurile pe care le acuză în maniera prea generală despre care vorbeam. Alta ar fi că el a trăit o bună bucată de timp într-o Românie unde asemenea alunecări logice pe tema dată se practicau în medii foarte largi (pot atesta şi eu acest lucru, deşi sunt mai tânăr decât autorul Basarabiei). Unele dintre resorturile care au putut activa nemulţumirea latentă a lui Paul Goma cu privire la relativa tăcere care înconjoară agresarea unor soldaţi şi ofiţeri români în retragere de către grupuri filocomuniste care includeau şi (sau numai) evrei au putut, iarăşi, fi şi diversele operaţiuni prin care s-a produs escaladarea conflictului israeliano-palestinian după asasinarea premierului evreu Itzak Rabin. Superioritatea tactică şi tehnologică a Israelului a putut lăsa, în acest context, adeseori impresia unui agresor care atacă o populaţie mai puţin organizată. Faptul că Israelul este un stat, iar populaţia palestiniană nu beneficiază de o entitate statală proprie a putut sugera, iarăşi, că în conflictul care opune cele două părţi unii joacă rolul Italiei mussoliniene, iar alţii pe cel al Abisiniei rudimentare, expuse la atacurile aviaţiei fasciste şi putând riposta numai cu lănci preistorice. Intifada, hărţuiala ostaşilor israelieni cu pietre de către copiii şi adolescenţii palestinieni, duce cu gândul la aşa ceva, chiar dacă face, inevitabil, victime de ambele părţi. Senzaţia este reală, dar analiza lucidă arată că, la rândul lor, arabii acţionează prin grupări extremiste şi teroriste care, nu mai puţin instruite şi dotate cu tehnologie de distrugere, îşi fac simţită prezenţa cu o radicalitate ce nu poate stârni decât riposte pe măsură. Cred, aşadar, că o asemenea impresie datorată percepţiei diurne, prin intermediul ştirilor televizate şi radio, poate fi corectată de o analiză lucidă şi complexă, restabilind adevărul că fiecare dintre părţi îşi are partea de justeţe şi de eroare, de glorie şi de mizerie.

Parte din iritarea actuală a lui Paul Goma provine, cred, şi din caracterul oarecum consecvent şi sistematic al abordării Holocaustului, care poate da impresia de concertare ocultă (şi aceasta este, vai, o marotă ventilată în legătură cu evreii, expresia cea mai notorie a ei fiind teza despre faimoasele protocoale – apocrife – ale înţelepţilor Sionului), de pisălogeală. Este ceea ce aud de mulţi ani ca explicaţie a straniului antisemitism românesc actual, atâta cât există: un antisemitism fără… evrei!

Citind replica lui Radu Ioanid, rămâi nu numai impresionat de tragedia istorică evocată acolo, ci şi surprins de finele disocieri conceptuale operate atunci când vine vorba să îl califice pe autorul comentat. “Negaţionist absolut” Goma nu este, spune Radu Ioanid. El este, însă, un “negaţionist deviant” (deflective negationism ar fi denumirea anglo-saxonă a acestei categorii), aşadar unul care deturnează vina de la făptaşi la victime. Goma e şi autorul unei “diversiuni ieftine”, el este “un militant anti-israelian”. Asemenea noţiuni, cu un vag iz de şedinţă stalinistă de demascare, devin, pe de altă parte, nişte epitete stridente atârnate de pieptul unui scriitor căruia, altminteri, cu inteligenţă analitică, Radu Ioanid nu îi contestă în nici un fel meritele civice şi epice.

Fără îndoială, Paul Goma s-a pripit în judecăţile sale doar parţial şi lacunar informate cu privire la istoria modernă şi contemporană a relaţiilor dintre evrei şi români. La fel, este bine că mai mulţi autori au luat poziţie în faţa acestei situaţii, fiindcă lucrurile spuse greşit trebuie îndreptate, pentru a evita repetarea erorilor şi perpetuarea răului. Dar este oare Paul Goma un antisemit? Nu cumva cădem prea uşor în judecăţi maniheiste? Să admitem că, în Basarabia, scriitorul a sărit peste cal. Anulează acest fapt consecvenţa cu care a militat el pentru drepturile omului şi pentru restabilirea adevărurilor, istorice sau nu, în toate deceniile din urmă? Eu cred că nu şi mi se pare că şi Radu Ioanid este de aceeaşi părere. Altminteri, nu s-ar strădui să treacă în revistă judecăţile de valoare emise, în diverse contexte, de Goma fără nici o relevanţă în raport cu subiectul dat. E important că, rând pe rând, romancierul i-a urechiat – drastic şi crud, în unele cazuri şi nedrept, mi se pare – pe liderii de opinie intelectuală din România postcomunistă în contextul discuţiei despre antisemitism numai într-o argumentaţie de tip falacios, după care dacă Goma greşeşte când îi critică pe evrei, atunci el greşeşte ori de câte ori critică pe cineva. Lucrurile pot părea chiar mai grave, fiindcă Radu Ioanid menţionează, în articolul domniei sale, că autorul comentat a fost excepţia, în materie de curaj civic, care a întărit regula laşităţii intelectuale a românilor, reproducând şi remarca unui alt intelectual care spunea că “disidenţa română trăieşte la Paris şi numele ei este Paul Goma" (Michael Shafir). În această ordine de idei, a-l demola pe Goma ca antisemit înseamnă nu numai să îl negi pe Goma în calitatea lui de critic al moravurilor şi năravurilor actuale – cum am văzut –, ci şi să negi existenţa unei disidenţe valide, reducând întreaga elită românească la o adunătură de laşi.

Poate că Radu Ioanid nu a dorit cu tot dinadinsul să bată în această direcţie. Cred însă că ceva în sensul acesta l-a făcut pe Laszlo Alexandru, cunoscut admirator al exilatului parizian, să emită atât de drastica lui sentinţă pe care Ion Solacolu s-a străduit să o atenueze prin nuanţări succesive. Tot într-acolo privesc şi eu cu îngrijorare. Fiindcă pot accepta că am trăit într-o ţară de laşi şi de delatori, dar îmi vine greu să admit că nici măcar unul dintre noi nu a putut depăşi această condiţie. Iar Paul Goma a produs, cred, destule dovezi că a făcut-o, oricât de nesuferit s-ar dovedi el cu un prilej ori altul.

Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi timp antisemit? Iată un tip uman interesant. La fel de interesant era şi un Gh. Calciu-Dumitreasa, fost torţionar ajuns preot, oponent al dictaturii însă de pe poziţii de dreapta care aminteau de trecutul lui legionar. Sau D. Ţepeneag, opozant la dictatură care a ajuns să se dezintereseze ani buni de limba şi cultura română, după ce iniţial luptase pentru ambele din exil, pentru ca după 1989 să se ralieze tot mai mult suporterilor regimului Iliescu. Sau Virgil Tănase, luptător pentru libertatea cuvântului prin literatura lui suprarealistă, dovedit însă agent al Securităţii. Dacă va trebui să ne obişnuim cu acest fel de Goma, fără îndoială că o vom face.

Dar dacă, repet, nu e la mijloc decât un exces, o scăpare de sub control, o subiectivitate care n-a mai avut răgazul interior să aştepte verificarea unei percepţii proprii, deformantă şi parţială ca orice percepţie individuală? Fiindcă, totuşi, nu se poate trece cu vederea: scriind Basarabia – şi nu altceva –, Goma abordează cu curaj un subiect încă tabu în România. Romancierii ceilalţi îl ocolesc, iar istoricii nu se înghesuie să îl investigheze în laturile lui complementare, preferând una dintre cele două poziţionări unilaterale posibile. Dacă un istoric din România sau de oriunde abordează chestiunea Holocaustului dezvăluindu-i toată oroarea, vor fi mulţi români care să îl dezavueze ca pe un falsificator de istorie. Şi asta nu pentru că ar fi neapărat antisemiţi, ci fiindcă, datorită educaţiei lor, ei nu pot accepta în ruptul capului că părinţii, bunicii, rudele sau cunoscuţii lor au participat la asemenea teribile evenimente. Este o problemă de reactivitate umană, o chestiune de mentalitate şi psihologie, dar rezultatul va fi aceeaşi dezavuare a istoricului şi a operei sale ca în cazul antisemiţilor. Dacă, dimpotrivă, un istoric va colecţiona documentele care demonstrează clar participarea unor evrei la actele îndreptate împotriva armatei române în retragere din Basarabia, el va fi considerat de “ceilalţi”, cu mare probabilitate, un antisemit, sau măcar un neinspirat, lucrarea lui fiind repudiată sau trecută sub tăcere. (Există asemenea cazuri, pe unul l-am aflat şi eu.) Iar faptul este cu atât mai injust, cu cât documentele respective se referă la cazuri concrete, neacuzând evreii în general, ci numindu-i, atunci când îi cunoaşte, pe cei vinovaţi. Nici o generalizare, aşadar, şi totuşi… Istoricul care a avut ciudata idee de a pune cap la cap documentele care ar vădi implicarea evreilor în asemenea acte se face vinovat de antisemitism (în varianta “negaţionismului deviant”).

Trebuie să adaug că, dacă n-ar fi vorba despre evrei, chestiunea nu ar fi într-atât de delicată. Iată, Jacques de Launay a scris o carte unde încearcă să reconstituie represiunea arbitrar aplicată civililor germani la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, pe măsură ce armatele coaliţiei victorioase avansau în Europa (Marea prăbuşire, 1944-1945, Iaşi, Ed. Polirom, 1996). La prima vedere, s-ar zice că istoricul francez se grăbeşte să le ia apărarea celor care, cu mic, cu mare, au sărit să sprijine regimul hitlerist. De fapt, însă, nu este aşa. El se interesează de una dintre marile – prea multe – tragedii ale secolului al XX-lea.

Dând acest exemplu, nu am uitat nici o clipă diferenţa dintre persecuţia aplicată evreilor – pentru simpla vină de a se fi născut evrei – şi cea destinată germanilor (a căror vină era de alt grad, fără legătură directă cu condiţia lor existenţială dată prin naştere). Ultimii pot fi comparaţi, de pildă, cu victimele Gulagului roşu acuzate, fie şi într-o retorică a arbitrarului politic, măcar de o culpă politică imaginară, însă raţională şi, teoretic, conştientă, asumată.

Radu Ioanid însuşi observă mai multe merite ale cărţii pe care o critică: în ea, autorul recunoaşte că România trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru peste 200.000 de victime evreieşti; tot aici, el pune o întrebare fundamentală, anume cea despre pretextul, temeiul, cauza pentru care românii i-au masacrat cu cruzime pe evrei. Fie şi atât doar, o asemenea întrebare şi elanul – prea puţin vizibil în societatea noastră – care o însoţeşte, de a asuma public, cu tristeţe, răspunderea pentru cele întâmplate, mai aduc ele cu atitudinea unui antisemit? Poate că Ion Solacolu are dreptate când observă că, până la urmă, în termenii corectitudinii politice, “dacă Paul Goma ar fi scris cartea despre Mareşalul Antonescu şi evreii şi Jean Ancel cea despre Săptămîna roşie, atunci totul ar fi fost în regulă: un român ar fi scris despre cele comise de co-etnici de-ai lui, iar un evreu, tot aşa, despre cele comise de-ai săi co-etnici”.

Revin însă şi spun: atunci când, timoraţi sau neinteresaţi de subiect, istoricii trec pe lângă el, Paul Goma are curajul să-şi rişte întregul prestigiu, încă o dată, pentru a repune chestiunea pe tapet. El nu are în spate nici pregătirea istoricului, nici instituţii al căror program de cercetare să îi asigure materialul şi armătura argumentaţiei. Va recurge, în consecinţă, la raţionamente proprii, întemeiate pe experienţă, pe o cunoaştere indirectă, prin alţii, a evenimentelor, pe memorie – depozitara trecutului subiectivat – şi, vai, pe propriile (re)sentimente. La ce concluzii a ajuns, se poate vedea, citind cartea şi pe comentatorii săi critici. Mă alătur acestora în sublinierea greşelilor de informare şi de interpretare acolo unde ele apar. Dar sunt dispus să observ şi temeritatea încercării, fără echivalent în literatura română.

http://193.226.7.140/~leonardo/n02/Pecican1.htm

Buzura vs. Goma
Pina acum, Paul Goma era un om fericit: se certase cu toata lumea,
fosti disidenti romani, scriitori din tara, personalitati ale
emigratiei romanesti. Au ramas neatacati de stilul procuratorial al
celui mai faimos disident roman doar Dumnezeu, Papa, sotia lui Paul
Goma si copilul lor. De curind, acest polemist incontinent a reusit
sa se puna rau si cu istoria suferintelor evreiesti, ceea ce nu este
de ici de colo. A atacat intr-un text intitulat "Basarabia si
problema" istoria antisemitismului in Romania si a propus memoriei
noastre sa tinem cont de faptul ca primii care au aruncat piatra
conflictului ar fi fost evreii bolsevici.
----------------------------------------------------------------------
----------
Dupa cum se stie din propriile sale marturisiri, publicate in
numeroasele sale articole din ultimii 12 ani, Paul Goma nu se poate
intoarce in Romania, din pricina faptului ca pe pasaportul sau
francez (singurul pe care il detine) scrie negru pe alb ca nu are
voie sa intre in Romania.
Acesta este contextul in care Presedintia Romaniei, sub semnatura lui
Ion Iliescu, a elaborat o scrisoare-invitatie prin care Paul Goma
este rechemat in tara. Subtextul acestei invitatii este urmatorul:
Ion Iliescu ar fi dispus sa-i ofere lui Paul Goma presedintia
Institutului Cultural Roman.
Ce va fi acest Institut Cultural Roman? Va fi o fundatie de stat,
subordonata institutiei prezidentiale, finantata printr-o taxa de 1%
ce va fi aplicata exporturilor romanesti. Se vor aduna in acest fel
in jur de 80 de milioane de dolari anual. Cu acest fond financiar
Institutul Cultural Roman (care va fi botezat, probabil,
Fundatia "Romania") va organiza exportul valorilor romanesti pe cele
mai importante piete ale lumii de azi.
Multa vreme acestui proiect i s-a opus presedintele Fundatiei
Culturale Romane, scriitorul Augustin Buzura, care sustinea ca
aceasta fundatie ar fi cea mai potrivita pentru atingerea acestui
scop, dat fiind faptul ca de 12 ani ea a fost dotata cu obiective
asemanatoare si fonduri impresionante.
Bineinteles, Augustin Buzura se insela din interes, intrucit scopul
programatic al Fundatiei Culturale Romane era altul: punerea in
contact a valorilor culturale din tara cu valorile romanesti din
emigratie.
Ideea unui Institut Cultural Roman care sa faca ceea ce fac, de
pilda, Institutul "Goethe", Institutul "Cervantes" ori Institutul
Cultural Francez, ca sa dam numai trei exemple, aceasta idee a fost
lansata de scriitorul Laurentiu Ulici printr-un proiect legislativ.
Proiectul a cazut din motive de concurenta politica, dar a fost
preluat de presedintele Iliescu si concretizat in vara acestui an.
Din toamna vom avea, asadar, un fel de minister de externe al
culturii romane. Batalia care se duce in acest moment, vizeaza postul
de presedinte. Multe "voturi" l-au ales pe Augustin Buzura ca fiind
un presedinte potrivit.
De ce a fost invitat, atunci, Paul Goma sa delibereze daca i-ar
conveni ori ba aceasta demnitate extrem de importanta?
Gurile rele dau urmatoarea explicatie: presedintele Iliescu a dorit
sa se impace cu emigratia culturala romaneasca la fel cum a facut-o
cu Regele Mihai. Daca Paul Goma ar fi acceptat presedintia
Institutului Cultural Roman, rolul sau ar fi fost acela de a
concretiza aceasta operatiune de seductie si impacare. Ar fi avut 80
de milioane de dolari la dispozitie pentru traduceri, pentru editari,
pentru evenimente dintre cele mai diverse, care ar fi implicat
personalitatile romanesti din emigratie. De asemenea, Paul Goma ar fi
putut oferi unor nume mari din emigratia romaneasca posturi de
director in filialele de la Paris, Londra, Washington, Berlin,
Moscova etc. ale acestui Institut Cultural Roman.
Dar cum Paul Goma este obligat sa refuze invitatia presedintelui
Iliescu daca vrea sa-si pastreze cetatenia franceza, iata care este
lovitura de teatru: presedintele nostru va putea sa se prevaleze
oricind de-acum inainte de faptul ca, iata, cel mai faimos
reprezentant al emigratiei noastre i-a refuzat propunerea. Asadar, de-
acum inainte pisica este doar in curtea emigratiei culturale
romane. "Eu am vrut sa va ofer demnitati, am vrut sa va ofer posturi
importante si bine platite, am vrut sa va asociez la cel mai
important proiect cultural romanesc din ultimii 12 ani, dar voi m-ati
refuzat."

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=1

Presedintele Goma

Paul Goma a dat si da o lectie de tinut minte: cea a intransigentei. Fie ca a fost vorba de relatia cu puterea, fie ca s-a pus problema moralitatii confratilor, el ramine etalon al inadecvarii la compromis, chiar daca judecatile ii sint uneori socotite drept excesive. Sint, oricum, benefice intr-un teritoriu in care nu ne putem lauda cu prea multe exemple de acest gen. Mai ales ca scriitorii au depasit parca cel mai usor mostenirea comunista; de parca toate umilintele indurate pina in 1989 au fost o etapa, depasita astazi, in domeniul creatiei. Poate tocmai de aceea, in pragul noului mileniu, dinozauri ai istoriei literare comuniste dau lectii mai mult sau mai putin academice de civilizatie sau patriotism. Dar daca Paul Goma ar fi ajuns presedintele Romaniei, nu ma indoiesc ca acestia ar fi fost judecati pentru colaborationism, iar dovezile care sa le probeze compromisurile injositoare sau odioasele delatiuni nu ar fi lipsit.
Dar Paul Goma nu e presedinte, iar in Romania comunismul a trecut si sintem indemnati sa-l uitam si-l uitam ca pe orice amintire neplacuta. Asa ca exemplul sau ramine sa-i scandalizeze pe aceia pe care nu i-a iertat si refuza in continuare sa-i ierte, lovindu-i prin lipsa amneziei de care da dovada. Paul Goma e un om hotarit mai ales cind distruge. Cum s-a nascut un asemenea comportament intr-un spatiu in care compromisul este conduita? Imi permit sa avansez o ipoteza, probata prin documentele prezentate in continuare. Cred ca ele indica acel viitor ,comportament' al D-lui Goma, scriitor dominat de incrincenare, o incrincenare asumata treptat de cel care a refuzat orice fel de umilinta, cu orice pret; s-a nascut de aici un fel de sinceritate taioasa, singulara si, pentru unii, suparatoare - mai ales in paginile memorialistice.
Pe vremuri, studentul Goma nu era, cred, mult diferit de colegii sai. Ceea ce i-a dat apoi toata vigoarea scrisului a fost acel spirit vindicativ pe care l-a dobindit dupa primul contact cu realitatea regimului comunist. Confruntarea din tinerete a lui Paul Goma cu duritatea anchetelor, cu puscaria, cu josniciile delatorilor si lasitatile prietenilor a lasat urme de nesters. Goma pe care il cunoastem astazi s-a nascut atunci. Cred ca daca cei care au decis arestarea si anchetarea sa in 1956 ar fi avut capacitatea de a privi in viitor si ar fi prevazut care sint rezultatele confruntarii lui Goma cu regimul, ar fi evitat provocarea justitiarului care hiberna nestitut in firea tinarului student la litere. In fond, ceea ce a facut Paul Goma in 1956 nu reprezentase defel un pericol pentru ,regimul democrat-popular'. Pusese doar niste intrebari ceva mai incomode profesorului de marxism Radu Florian, azi autoritate academica, si se ingrijorase in legatura cu soarta unor colegi arestati dupa evenimentele din Ungaria.
A fost insa drastic pedepsit. In ancheta Securitatii si-a pastrat totusi singele rece si capul pe umeri. Abia de atunci incolo, Paul Goma a devenit un pericol pentru regim.
Procesele verbale de ancheta prezentate mai jos sint rezultatele primelor confruntari dintre Goma si Securitate. Desi in general anchetele Securitatii, asa cum sint ele consemnate in procesele verbale sint in proportie de circa 90% rodul vointei anchetatorilor, exercitata prin presiune fizica sau morala asupra victimei, cantitatea de adevar din continut fiind minima, in cazul lui Paul Goma aceasta paradigma este exceptata. Cerbicia de acum patru decenii a tinarului Goma, respirind printre rindurile proceselor verbale de ancheta, s-a transformat treptat in hotarirea de neclintit de a prezenta autoritatilor comuniste nota de plata a umilintelor, chiar si in numele celor pe care frica i-a impiedicat intodeauna sa faca acest gest. Dovedindu-i sinceritatea demersului, furia rece fata de ticalosiile comunismului si fata de slabiciunea celor care l-au slujit si acceptat nu l-a parasit niciodata. Este bine ca se intimpla asa; macar pentru ca intram in mileniul urmator cu aceasta lectie a intransigentei inca neinvatata, iar Paul Goma a fost harazit sa spele o parte din acest pacat.
REPUBLICA POPULARA ROMaNA
MINISTERUL SECURITAtII STATULUI
PROCES - VERBAL DE INTEROGATOR
24 iunie 1956 Orasul Bucuresti
Interogatoriul a inceput la ora 7 si 30 minute. Interogatoriul s-a terminat la ora 14 si 30 minute.
Eu Lt. maj. Vasile Gheorghe am interogat in calitate de anchetator penal de securitate.
1. Numele: GOMA.
2. Prenumele: PAUL.
3. Anul, luna si ziua nasterii: 1935, octombrie 2.
4. Locul nasterii: In Com. Vatici - satul Mana - Orhei - U.R.S.S.
5. Cetatenia: romana.
6. Nationalitatea: romana.
7. Apartenenta politica: U.T.M.-ist din ce an 1952.
8. Studii: student anul III la Fac. de Filologie - Bucuresti.
9. Profesia: student.
10. Ultimul loc de munca si functia: student.
11. Ultimul domiciliu: Caminul studentesc din Str. Matei Voevod 77.
12. Situatia familiara: necasatorit.
13. Originea sociala: parintii Eufimie - invatator si Maria - invatatoare - nu au posedat avere niciodata.
14. Activitatea politica pana in 1947: nu am fost incadrat in nici un partid politic. Am participat la alegerile de dupa 23 august 1944 ca alegator.
15. Decoratii, distinctii si premii guvernamentale: nu am primit.
16. In ce armata a facut serviciu, grad, functie: declarat inapt.
17. Daca a fost prizonier: nu am fost.
18. Daca a fost in strainatate, unde, cand si in legatura cu ce: nu am fost - m-am nascut insa in U.R.S.S., refugiindu-ma in timpul razboiului de acolo.
19. Daca a participat in bande, in organizatii contra-revolutionare: nu am participat.
20. Daca a fost judecat, cind, din ce cauze, de cine si la ce pedepse a fost condamnat: nu am fost niciodata. Intrebare: Arata D-ta ce incidente au avut loc intre studentii de la sectia din care faci si D-ta parte a Facultatii de Filologie si conducerea facultatii?
RASPUNS: In timpul anului scolar 1955-1956, cu ocazia seminariilor ce se desfasurau la marxism, s-au ivit unele probleme pe care - dupa parerea noastra - asistentul de marxism MIRON, nu ni le-a putut lamuri pe intelesul nostru, sau mai bine zis nu eram de acord cu raspunsurile pe care ni le-a dat. Probabil ca asistentul Miron, a comunicat conferentiarului de marxism FLORIAN RADU, faptul ca noi nu suntem multumiti cu raspunsurile pe care el ni le-a dat la intrebarile puse de noi, pentru ca la un moment dat ni s-a comunicat ca ni se vor lamuri problemele de catre conferentiarul Florian Radu. In scopul pregatirii ca sa raspunda la intrebari, ni s-au cerut sa scriem intrebarile centralizate pe o foaie de hartie si sa le predam lui Florian Radu. Aceste intrebari au fost predate de catre BRADU MIRCEA responsabilul grupei I-a a sectiei din care fac si eu parte, catedrei de marxism, respectiv conferentiarului Florian Radu. - Intrebarile ce ni le-am pus erau urmatoarele: I. In chestiunea taraneasca - ceream sa ni se lamureasca: - pentru ce pentru tarani nu s-a facut tot ceea ce s-ar fi putut face in scopul imbunatatirii nivelului lor de trai. - Aici aratam ca, cotele sunt prea mari si ca taranii sunt nevoiti sa cumpere paine de la oras.
II. In chestiunea de politica economica a statului - ceream sa ni se lamureasca, care este criteriul de baza in relatiile economiei dintre tarile socialiste. Respectiv ceream sa ni se lamureasca probleme de import si export ale R.P.R. In acest sens ceream sa ni se explice urmatoarele: - pentru ce livram curentul electric R.P.Bulgaria, aceasta pentru ca noi aflasem de la un coleg bulgar, ca in Bulgaria procentul de electrificare a satelor este mai mare decat la noi in tara. - pentru ce s-a dat R.P.Bulgaria butasi de vie destinati a fi plantati in statiunea Murfatlar, din moment ce noi importam vin din Bulgaria, iar acei butasi ar fi putut da rezultate bune la noi. - care a fost criteriul pentru care s-a incheiat acord cu R.P.Ungara in legatura cu crearea unui combinat chimic pe baza de gaz metan cu utilaj si documentatie maghiara in schimbul alimentarii cu gaz metan a unui combinat similar pe teritoriul R.P.Ungare pe timp de 60 de ani. - pentru ce cumparam automobile sovietice (Pobeda) si cehoslovace la preturi mari cand s-a auzit ca Italia ne-ar oferi turisme la preturi mult mai mici. - pentru ce s-a ridicat pretul bicicletelor de import dupa aparitia pe piata a bicicletelor romanesti. - pentru ce s-au scumpit motocicletele.
III. In chestiunea de lingvistica ceream sa ni se lamureasca: daca limba care se vorbeste in Republica Moldoveneasca este limba de sine statatoare sau un dialect al limbii romane. Aceasta intrebare am pus-o pentru ca cu un an in urma (1954-1955) ni se spusese ca limba ce se vorbeste in Republica Sovietica Moldoveneasca nu este un dialect al limbii romane si ca este o limba de sine statatoare iar in anul scolar 1955-1956 ni s-a spus ca limba moldoveneasca este un dialect al limbii romine, care tinde sa devina limba de sine statatoare in urma conditiilorgeografice si economice create.
- Sa ni se explice care este criteriul de valorificare al clasicilor: M. Eminescu, Ion Creanga, Vasile Alecsandri si Mihail Sadoveanu, care s-au nascut in Moldova (R.P.R.) pentru ca in unele carti care au aparut in Chisinau - Republica Sovietica Moldoveneasca, se scrie ca, clasicii de mai sus apartin literaturii moldovenesti si romane.
- In aceasta problema cunosteam ca Mihai Beniuc fusese in Republica Moldoveneasca si luase legatura cu LUPAN si BUCOV EMELIAN oameni care au functii importante in Uniunea Scriitorilor din R. Moldoveneasca si nu au putut rezolva aceasta problema urmand sa se intruneasca mai multi literati romani si moldoveni care sa lamureasca aceasta problema.
- Acestea sunt intrebarile ce voiam sa ne fie lamurite. INTREBARE: Vi s-au lamurit aceste probleme? RASPUNS: Aceste probleme ne-au fost lamurite doar partial. Lucrurile s-au intamplat astfel: am fost chemati la o consultatie - pe la sfarsitul lunii mai 1956 - in care conferentiarul FLORIAN ne-a lamurit unele probleme dintre cele puse de noi insa noi nu am fost multumiti cu lamuririle date, aceasta nemultumire exprimand-o fata de asistentul Miron. Cu aceasta ocazie s-a pus problema intre noi studentii de a vizita pe cineva din conducerea partidului sau guvernului sa ne lamureasca aceste probleme.
INTREBARE: Cine a formulat intrebarile aratate mai sus?
RASPUNS: Intrebarile au fost formulate de studentii celor doua grupe A si B de la sectia de critica literara anul II ( anul scolar 1955-1956 ) a Fac. de Filologie. Intr-o grupa erau 14 studenti (circa) iar in cealalta grupa cam acelasi numar. Intrebarile le-am centralizat eu. Nu pot preciza insa cine anume a pus intrebarile, eu personal am pus problema: , sa se lamureasca de ce taranii cumpara paine de la oras'.
- INTREBARE: Cum s-au petrecut lucrurile mai departe?
RASPUNS: Dupa consultatia data de conferentiarul Florian, am fost chemati pe rand mai multi studenti din anul nostru, de catre catedra de marxism, prodecan si secretarul organizatiei de Partid si U.T.M., cu care ocazie am fost chemat si eu. Am fost intrebat ce parere am despre intrebarile puse si daca nu mi se pare ca sunt intrebari tendentioase, puse dupa o pozitie dusmanoasa. Eu am raspuns ca intrebarile au fost puse din dorinta de a cunoaste aceste probleme si ca daca ne-am fi dus si am fi cerut sa ne fie rezolvate aceste probleme de catre cineva din conducerea partidului sau guvernului, cu siguranta ca ne-ar fi lamurit aceste probleme si nu am fi fost suspectati ca le punem dupa pozitii dusmanoase. - Deoarece era perioada de examene, am lasat rezolvarea problemelor pentru mai tarziu. La inceputul anului scolar 1956-1957 - in luna septembrie, pentru faptul ca intre timp aparuse o hotarare a Partidului cu privire la imbunatatirea muncii ideologice in randul studentilor, in care se prevedea printre altele ca fruntasi ai partidului si guvernului sa vina in mijlocul studentilor si sa lamureasca politica statului nostru, ne-am gandit sa insistam pe langa Comitetul U.T.M. al Facultatii ca sa faca demersurile necesare si sa vina tov. Chisenesvski si sa lamureasca problemele aratate mai sus, considerandu-l ca cel mai competent de a ne lamuri, deoarece se ocupa cu problemele ideologice ale partidului. - In acest sens studenta Gloria Barna care facea parte din Comitetul U.T.M. a luat legatura cu Comitetul U.T.M. al facultatii in acest sens. - Nu am primit nici un raspuns in sensul aratat mai sus si nici noi nu am mai insistat, deoarece intre timp intervenind situatia din Ungaria, nu am voit sa se creada ca profitam de evenimentele internationale ca sa ridicam aceste probleme. INTREBARE: In ce scop ati pus intrebarile de mai sus?
RASPUNS: Intrebarile aratate mai sus le-am pus din dorinta sincera de a ni se lamuri.
INTREBARE: Dar initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul facultatii pentru eliberarea unor studenti- pe care nici nu-i cunosteai-care fusesera arestati de organele de stat, din ce dorinta ai luat-o? RASPUNS: Initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul facultatii am luat-o in primul rand pentru a afla pentru ce au fost arestati studentii iar in cazul cand aflam ca au fost nevinovati, urma sa protestam pentru eliberarea lor.
- INTREBARE: Cine trebuia sa cunoasca motivele pentru care fusesera arestati studentii, decanul sau organele care ii arestase?
RASPUNS: Noi am crezut ca decanul trebuia sa cunoasca.
- INTREBARE: Tot ce D-ta ai declarat pana in prezent nu corespunde cu adevarul. Acest lucru rezulta cu prisosinta din caracterul ,intrebarilor' pe care le-ati pus spre a fi - dupa cum spui D-ta - lamurite si din pozitia pe care ati adoptat-o fata de elementele contrarevolutionare ce fusesera arestate. De aceea ti se cere sa declari in mod sincer adevaratul substrat al actiunilor intreprinse de D-ta?
RASPUNS: Eu sustin ca am declarat adevarul in legatura cu cauzele pentru care am pus spre lamurire problemele declarate mai sus. In legatura cu atitudinea mea fata de studentii arestati, adevarul este ca am vrut sa aflam motivul arestarii si in cazul cand aflam ca sunt nevinovati sa protestam pentru eliberarea lor. INTREBARE: Ce studenti cunosti ca au pus intrebarile despre care ai vorbit mai sus?
RASPUNS: Intrebarile despre care am declarat mai sus au fost puse de toti studentii fostului an II al Facult. de Filologie sectia de literatura si creatie literara ,Mihai Eminescu', in total circa 30 studenti.
INTREBARE: In legatura cu actiunea de protest fata de studentii arestati, arata D-ta cine a luat aceasta hotarare?
RASPUNS: Hotararea in legatura cu actiunea de protest in legatura cu eliberarea studentilor arestati am luat-o subsemnatul si Popescu Horia (coleg de an din alta sectie) in discutiile purtate intre noi. - In acest sens am hotarat sa mai anuntam si alti studenti eventual colegi cu cei arestati pentru a intreprinde aceasta actiune. Eu personal am anuntat in acest sens pe colegul meu ALBU VASILE de care insa am fost refuzat spunandu-mi sa-mi vad de treaba pentru ca nu suntem nici colegi cu cei arestati si nici cel putin nu-i cunoastem. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de interogatoriu cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intrutotul cu cele declarate de mine il sustin si semnez propriu.
(...) Intre timp au intervenit problemele internationale si in aceste momente noi nu am mai insistat asupra chemarii unei persoane competente de a ne raspunde la intrebari, pana cand un activist din partea raionului U.T.M. nu a venit la facultate de a ne informa despre cele petrecute in R.P.Ungara. tin sa precizez ca activistul respectiv nu a venit la grupa I-a din care faceam si eu parte ci a venit la grupa II-a. Subsemnatul afland ca la grupa a II-a este sedinta U.T.M. m-am dus cu Gloria Barna - cu care m-am intalnit pe sala - la grupa unde se tinea sedinta. Cand am intrat in sala grupei II-a sedinta incepuse deja.
- Intrebare: Cu ce scop te-ai dus d-ta la sedinta de U.T.M. a grupei II-a ?
Raspuns: Cu toate ca nu era sedinta grupei din care faceam si eu parte totusi m-am dus la sedinta pentru a afla mai multe lucruri ce se petreceau atunci in R.P.Ungara.
Intrebare: Ce s-a discutat la sedinta sus aratata? Raspuns: In momentul in care am intrat in sedinta se discuta problema presei si a scopului pentru care au fost arestati unii studenti din anul V, deasemenea s-a mai discutat si problema taraneasca. Deci desi sedinta avusese alt scop totusi noi am discutat probleme legate de situatia din tara.
Intrebare: Cine anume a discutat problemele aratate mai sus?
Raspuns: La aceasta sedinta au luat cuvantul aproape toti studentii din grupa a II-a in afara de Georgescu Aurel si Barna Gloria. ¦i subsemnatul am luat cuvantul aratand ca nu este justa masura luata impotriva unor studenti din anul cinci si l-am intrebat pe activist de ce au fost arestati studentii sus aratati. De asemenea am intrebat si eu de ce nu se publica in ziar toate evenimentele din R.P.Ungara. In legatura cu problema taraneasca am spus in sedinta faptul ca taranii din cauza cotelor sunt siliti sa cumpere paine din oras. La discutii au luat de mai multe ori cuvantul Mihaiescu Gheorghe, Albu Vasile si Bucalau Ion, care au insistat mai mult asupra problemelor.
Intrebare: De unde anume ai aflat d-ta faptul ca unii studenti din anul cinci au fost arestati pentru unele fapte penale?
Raspuns: Colegul meu de camera HAITONIC ION, intr-o seara, mi-a spus ca un consatean de-al lui din anul cinci i-a spus ca au fost arestati - inainte de 1 noiembrie 1956 - penrtu faptul ca au inaintat o ,Motiune' ,Scintei Tineretului' prin care cereau ca acest ziar ar fi bine dupa parerea lor sa-si ,imbunatateasca' activitatea. In seara aceea subsemnatul, Bucalau Ion, Bradu Mircea, ¦erban Corneliu si HAITONIC, am spus ca nu este justa masura arestarii. Insa de data aceea nu am discutat nimic in legatura cu vre-un protest in problema arestarii studentilor. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de interogator cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intru totul celor declarate de mine il sustin si il semnez.

http://members.tripod.com/interval/03-98/oprea.html

Paul GOMA


http://www.tiuk.reea.net/8/goma.html

O POVESTE ADEVARATA


Domnule Paul Goma,



Vreau să vă spun o poveste adevărată, din viaţa literară de azi.

1) În decembrie 2003, Laszlo Alexandru primeşte de la Gheorghe Grigurcu spre publicare în revista E-Leonardo un text semnat de Elvira Iliescu: o lungă linguşeală, compusă din citate peste citate pescuite din volumul Orient Expres. L.A. îl respinge instantaneu, jenat de subcalitatea materialului.

2) E.I., în faţa refuzului formulat în termeni politicoşi, reacţionează din nou cu violenţă, dar acum în sens invers: în ianuarie 2004 îi trimite lui L.A. o scrisoare insultătoare. Elogiul pătimaş s-a schimbat peste noapte în sudalmă incendiară. Toate calităţile anterioare ale lui L.A. s-au evaporat subit, lăsînd în urmă tot atîtea defecte. Ce băiat bun era L.A. cînd îl elogia pe Paul Goma! Însă acum, de cînd s-a disociat de Goma, E.I. se miră că L.A. îşi permite să scrie despre P.G., se întreabă dacă familia lui L.A. a făcut sau nu puşcărie, insinuează că L.A. e un mare laş etc. A publicat L.A. o amplă cercetare critică despre Nicolae Manolescu, elogiată de vreo zece critici pentru independenţa şi intransigenţa tonului? Nu contează! Vine E.I. şi-i reproşează – exact pe dos – obedienţa faţă de obiectul său de studiu. Pe scurt vorbind, tot ce-a fost alb a devenit negru şi viceversa, în deplină indiferenţă faţă de minimul verosimil: al tonului, al ideilor, al expunerii şi al demonstraţiei. Şi pentru că tot era vorba de o scrisoare personală a lui E.I. către L.A., expeditoarea mai face şi cîteva copii xerox şi le trimite în patru zări: lui G.G. la Tîrgu Jiu, lui P.G. la Paris şi pe unde o mai fi luminat-o cel de sus.

3) L.A., îndată ce primeşte… originalul, răspunde pe puncte, cu argumente şi citate, corectează neadevărurile flagrante, după care în semn de protest rupe definitiv relaţiile cu E.I.

4) Paul Goma, citind fotocopia mesajului E.I., comentează cu groasă voluptate în Jurnalul său (vineri, 23 ianuarie 2004) aberaţiile şi minciunile azvîrlite în obrazul lui L.A. Nu stă să se împiedice în detaliile realităţii. Diaristul gustă cu încîntare bădărănia insultătoare a calomniei: “Şi dă-i, şi zi-i-o de la obraz!”; “Şi dă-i! Şi urechează-l pe copilul Laszlo!” [?!]; “Şi pune-i capac!”. După ce şi-a încheiat încîntat trebuşoara, P.G. îşi expune pe internet jurnalul.

5) L.A. i se adresează în scris lui P.G., solicitîndu-i să prezinte corect realitatea faptelor, să-i dea cuvîntul şi părţii lezate, să precizeze cauza conflictului, să-i consemneze deznodămîntul. Să respecte, adică, un elementar profesionalism în comunicarea de informaţii.

6) P.G. se apleacă din nou asupra subiectului în Jurnalul său, în ziua de joi, 26 februarie 2004. Sub ce formă? Reia, nemodificat, pasajul anterior incriminat, iar apoi comentează: “Nu am nici un chef să mă justific: citatul există. Însă nu şi pentru Laszlo. Care de multă vreme nu mai vede pe unde calcă.” Va să zică tot nimic despre cauza conflictului dintre L.A. şi E.I.! Tot nimic despre argumentele şi răspunsurile oferite de L.A.! Şi asta înseamnă pentru Paul Goma informare corectă a cititorilor?!

7) Aflîndu-se pe un teritoriu incomod, viclenia scoasă din mînecă de Paul Goma este să… schimbe subiectul discuţiei. Nu va mai fi vorba, va să zică, despre “suferinţele” Elvirei Iliescu – o problemă pe care diaristul ar fi fost dator s-o lămurească pînă la capăt. De-acum cunoştea dedesubturile afacerii. De ce nu ni le comunică şi nouă, celorlalţi cititori? Doar fiindcă faptele realităţii îi contraziceau satisfăcutele adnotări anterioare?

El sare însă la rezervele exprimate cu doi ani mai-nainte de L.A. împotriva lui P.G., care sînt reamintite pe ton reprobator: “pasa antisemită”, “elogiul lui Antonescu, la unison cu Vadimică”. Întrucît e vorba de fapte… palpabile, oricînd documentabile prin ample citate din ultimele scrieri ale lui Paul Goma, diaristul se mulţumeşte să le consemneze dezolat, fără a le contrapune argumente.

Pentru a avea tacîmul complet, P.G. garniseşte platoul şi cu un set de minciuni flagrante şi jenante.

a) Îi atrăsesem Elvirei Iliescu atenţia să nu-mi dea lecţii pe domeniul comentariilor despre Paul Goma, întrucît activasem în zona respectivă cu cîţiva ani înaintea ei. Acum Goma notează: “Despre asta era vorba? Fireşte: nu. Laszlo a sărit în apărarea mea în 1997, după apariţia Jurnalului I-II-III de la Nemira. Presupun că în 1997 Elvira Iliescu aflase, totuşi, de existenţa mea.”

Îi răspund:

Nu este adevărat! I-am luat apărarea lui Paul Goma încă din 1992, în timpul confruntării lui cu Nicolae Breban pe marginea Uniunii Scriitorilor din Exil, şi am angajat o polemică eu însumi cu Marta Petreu (vezi Contrapunct, nr. 4/1992, p. 14). I-am luat apărarea lui Paul Goma la apariţia volumului Scrisori întredeschise şi am polemizat cu Cătălin Ţîrlea (vezi Timpul, nr. 8/1995, p. 24). I-am luat apărarea lui Paul Goma după ce şi-a anunţat candidatura la Preşedinţia României şi fuseseră publicate în Adevărul literar şi artistic fragmente calomnioase din dosarul lui de Securitate (vezi România literară, nr. 33 şi 34/1995, precum şi Lumea liberă de la New York şi Micro Magazin din California). În afara acestor texte explicit polemice în favoarea sa, alte zeci de remarci în sprijinul lui Paul Goma am presărat în mai toate textele publicate de mine de-a lungul anilor şi care pot fi găsite, consultînd indicele de nume, în toate volumele mele. Nu mai adaug prefaţa mea la Jurnalul lui. Nici campania polemică ce i-a urmat şi la care am participat din plin, susţinîndu-l împotriva scriitorilor: Ioan Buduca, George Pruteanu, Ion Simuţ, Ştefan Borbély, Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Gabriel Andreescu, Alex. Ştefănescu etc. Nu vorbesc nici despre emisiunea televizată care a fost organizată de Mariana Sipoş.

Mai adaug:

După cum mi-a mărturisit într-o scrisoare, Elvira Iliescu a aflat de la mine (văzîndu-mă cum pledez la TVR 2 cauza lui Paul Goma) că ar fi ceva interesant pe-acolo şi s-a apucat să-i citească volumele. Asta se întîmpla în februarie-martie 1997…

Am făcut tot ceea ce-am făcut din proprie iniţiativă. Aşa am crezut – aşa cred şi acum – că era bine. Dînd timpul înapoi, aş proceda la fel. Nu aştept recunoştinţă din partea nimănui. Dar am dreptul moral să-i pretind lui Paul Goma să nu mintă!

b) Un reflex folosit adesea de Goma în polemicile sale a fost să-i reproşeze interlocutorului laşitatea din timpul comunismului. Venind dinspre Paul Goma, personaj cu o ascendenţă biografică eroică, observaţia usturătoare putea avea întemeiere, chiar dacă îi conferea automat o certă superioritate morală în toate polemicile, indiferent de obiectul lor sau de adevărul lui. Să mă pomenesc însă eu cu această impertinenţă azvîrlită în obraz dinspre o Elvira Iliescu mi s-a părut incalificabil. I-am reamintit, va să zică, Miţei Baston detaliul că n-a lipsit mult să fiu împuşcat la 21 decembrie 1989, aşa că nu sînt “şantajabil” nici măcar la acest capitol. Comentează Goma în Jurnal: “Elvira Iliescu scrisese Rîsul între 1981-1983, iar prin 1985 cu nesfîrşite-primejdii [sic!] scosese manuscrisul din România şi, la Paris, îl propusese spre editare Monicăi Lovinescu. Dacă aş judeca şi eu după maniera de a judeca a lui Laszlo Alexandru [sic!], l-aş întreba: ce făcea el în vremea aceea – la frumoasa vîrstă de 19 ani? / Dar eu nu-l întreb. Îl las aşa – neîntrebat.” Ce facem noi acum? Vorbim vorbe? Mă întreabă şi pe mine Goma ce-am făcut înainte de 1989 (de parcă n-ar şti), sau nu mă întreabă? Dacă mă întreabă, îi răspund. Dacă nu mă întreabă, nu-i răspund. Îl rog doar să nu-mi atribuie propriile sale ticuri mentale tractoriste-întrebătoriste. Destul că le-au preluat deja Gabriel Andreescu şi Elvira Iliescu şi mi le-au servit gata încălzite.

Întrucît “cei care au deschis mai tîrziu aparatele de radio” riscă să nu mai priceapă nimic din această foşgăială, rezum în cîteva cuvinte întreaga tărăşenie. Paul Goma s-a apucat la bătrîneţe să scrie texte antisemite. Laszlo Alexandru, după ce l-a susţinut public vreo zece ani, s-a disociat de el. Elvira Iliescu, refuzată la publicare de Laszlo Alexandru, îi plăteşte poliţe ascunzîndu-se sub… fustele lui Goma. Acesta din urmă îi plăteşte, la rîndul său, poliţe lui Laszlo Alexandru, slujindu-se de diverse viclenii: redă parţial conflictul, îi ocultează motivaţiile, îi trece sub tăcere deznodămîntul, schimbă pe neobservate planul discuţiei, face uitate prin hocus-pocus-uri o întreagă serie de fapte ale trecutului, îi atribuie propriile sale idei şi principii preopinentului.

V-am spus o poveste adevărată, din viaţa literară de azi.

http://193.226.7.140/~leonardo/n05/Laszlo6.htm

Infarctus


1 aprilie

Dacă m-aş fi uitat atunci (în 1970) în jur şi aş fi perceput/constatat adevărul-adevărat: eram singurul scriitor interzis-total (cu întreaga familie), însă… nu eram şi arestat din aceeaşi pricină, nu eram dat afară de la România literară – unde, fireşte, nu mai puteam publica nici măcar note de lectură, nesemnate, fiindcă veghea, neadormit, neadormitul motan-de pază, etern-adjunctul Gabriel Dimisianu, dealtfel fost coleg al meu în prima studenţie (cea de până la Revoluţia Maghiară, din 1956); dacă aş fi privit cu atenţie în jur şi aş fi fost atent la “situaţie” – de astă dată generala mea, nu particulara Ceauşeascăi – aş fi avut destule şanse de a face măcar un pre-infarct – de amuzament:

Vasăzică în România “independentă” faţă de ruşi, în România cea liberalizată, liberă – se deschiseseră porţile Lagărului de Concentrare Carpato-Danubian, un număr inimaginabil doar în urmă cu doi ani de oameni primiseră paşapoarte pentru călătorii în Occident (nu mai vorbesc şi de emigranţii în Israel şi în Germania Federală – aceia erau, cu toţii cumpăraţi) – ba amicul meu Ţepeneag căpătase porecla de ”navetistul pe ruta Bucureşti-Paris”; în interior slăbirea şurubului politic era vizibil, simţibil mai cu seamă în “aprovizionarea populaţiei”, obsesia coşmarul deceniilor de economie de război comunistă, devenise aproape-corectă; în cultură săreau în ochi prefacerile, schimbările (care ni se arătau imense), nu doar prin trimiterea la plimbare a “personalului” care îmbătrânise în posturi de sentinele şi de caralii ideologici, dar şi în rezultate: ce se expunea (în sfârşit!), ce se (în sfârşit) cânta, ce se publica, ce se re-publica – în sfârşit…

Iar în această atmosferă generală de jubilaţie, de sărbătoare (a libertăţii recâştigate, de re-aparţinere la Europa), eu… eram interzis – total. Re-repet: din martie 1970.

Chiar dacă aş fi fost atent la mine-în-peisaj – ce aş fi observat?

Un caz. Un singur scriitor interzis – şi acela nesemnificativ, neconsacrat… Apoi, vorba comuniştilor, mari operatori-manipulatori ai comparaţiilor: “Ce contează un singur scriitor – şi acela mărunt – care nu publică – deocamdată! – faţă de numărul tractoarelor construite la Braşov, faţă de tonele de oţel pe capul locuitorului, fabricat la Reşiţa, faţă de numărul televizoarelor de la Pipera…?”

Bine-bine, un caz eram – dar din care motiv? Trăsesem cu praştia în Popescu-Dumnezeu, satrapul culturii şi autor al discursurilor din ce în ce mai insuportabil de foarte-lungi ale lui Ceauşescu? Mă pişasem pe soclul statuii lui Lenin din faţa Casei Scânteii? Mă îmbătasem şi strigasem în prezenţa activă a doi câini vagabonzi şi chiar a unei babe surde că Ceauşescu este un analfabet, întrecut doar de nevastă-sa, cacademicianca (ca)? Nici.

Atunci? De ce fusesem total interzis – în prea-frumoasa primăvară a lui 1970? Îl reabilitasem eu pe Mareşalul Antonescu – pentru că la 22 iunie 1941 dăduse ordin trupelor române: “Ostaşi! Ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul de răsărit şi miază-noapte!” – şi ne liberase pe noi, Basarabenii, Bucovinenii de Nord, Herţenii de jugul rusesc, îndurat din iunie 1940 (e drept, pe tata, nu: apucaseră să-l deporteze în Siberia, bestiile bolşevice)? Aş fi avut mai multe motive decât Marin Preda să o fac, dar iată, n-o făcusem – iar Delirul, romanul care avea să provoace protestele Pravdei (“dictatorul fascist, criminal de război, pedepsit de mânia poporului”) urma să apară abia în 1975, având ca personaje, nu doar pe Mareşalul Antonescu, ci şi pe Secretarul-general Ceauşescu (“acel tânăr revoluţionar, dârz, care…”, cum delira Pravda de la Bucureşti, Scînteia); scrisesem eu despre Reeducarea de la Piteşti, după dictarea partidului, cum avea să o facă Lăncrănjan, “zugrăvind” în termeni realistsocialişti varianta-de-stat-şi-de-securitate care suna astfel: “Deţinuţii legionari executaseră ordinul şefului lor Horia Sima, exilat în Spania, de a se întretortura, de a se întreucide prin celule – fără ştirea personalului de pază! – în scopul evident de a compromite societatea noastră socialistă în drum spre comunism, pretinzând că la noi se maltratează duşmanii poporului ce-şi ispăşesc crimele în închisori”? Nici.

Atunci care să fi fost păcatul meu literar? De ce fusesem interzis?

Marin Preda, directorul editurii formula…poetic motivul:

«Din moment ce s-a lansat (să se observe impersonalul) zvonul că te-ai dat la Tovarăşa…»

Abia după două decenii şi ceva (în 1992) am aflat, din volumul Confesiuni violente de N. Breban – că Ivasiuc, acuzatorul principal, nu citise Uşa noastră cea de toate zilele, carte pe care o… respinsese, condamnând-o (dimpreună cu autorul ei), pentru că…făcea aluzii la Elena Ceauşescu.

Ce pot spune? Atunci, în 1970, ştiam că Ivasiuc, fostul meu coleg de celulă de la Gherla şi prietenul meu cel bun, era perfect capabil să vorbească – între amici – despre o carte (şi aşa – şi invers) fără a o fi citit. În ruptul capului nu mi-aş fi imaginat că, fără a citi o carte, va avea neobrăzarea să o condamne (şi ce mai conta că autorul îi era prieten!).

În 1977, când am fost arestat pentru ultima oară, am rămas trăznit, citind în dosarul de trimitere în judecată (pentru complot şi trădare de patrie), notele-informative redactate, semnate de el. Prietenul meu Saşa Ivasiuc se dovedea a fi fost, nu doar un biet puşcăriaş terorizat, prefăcut, prin tortură, în informator al Securităţii (surpriză dureroasă), ci unul care confecţiona şi rapoarte ale stării-de-spirit relative la un ins, la un grup; mai mult; se ocupa şi de “tehnică” – în familie: asculta radio Europa Liberă, înregistra, apoi transcria…-a, nu, nu emisiunile despre literatură (acelea aveau dreptul la “comentarii”), ci texte ale unor scriitori trăind în România, publicate în Occident, transmise la radio – aşa făcuse cu Biserica Neagră de A. E. Baconsky, aşa făcuse cu Gherla mea.

De acord: atunci, în 1970, Ivasiuc nu citise cartea Uşa… (el o confunda, iar pe urmele sale: N. Breban, cu…Ostinato – în acel moment în curs de traducere la Paris, la Frankfurt, la Milano) – dar ceilalţi redactori de la Cartea Românească? Iniţial, manuscrisul predat fusese încredinţat lui Mircea Ciobanu; îl citise şi Magdalena Popescu. După cearta lui Ivasiuc cu Geta Dimisianu, în care îi scăpase decodificarea: «Sub personajul Iosub se ascunde Ceauşescu, sub personajul Florica: Elena Ceauşescu!», Marin Preda, speriat, hotărâse ca toţi redactorii să citească, pentru a se lua o decizie justă…- în unanimitate. Drept care mai citiseră Ţepeneag, Paleologu, Gafiţa. După lectură se ţinuse o reuniune în care s-a, vorba lui Preda, luat hotărârea de a mi se restitui manuscrisul – însă, doamne-fereşte, să se motiveze, oficial, respingerea. Reuniune în care Ţepeneag a fost prezent; şi a tăcut.

[Deşi…(până) şi el confundă cărţile (Uşa… cu Ostinato): în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Albatros, Bucureşti 2000) iată ce stă scris în articolul lui Ţepeneag redactat de I. Simuţ:

“În 1969 e (…) lector la Editura Cartea Românească, unde sprijină, fără succes, romanul Ostinato al lui Paul Goma”.

Informaţiile provin direct de la Ţepeneag, care dialoghează frecvent în presă cu I. Simuţ. Deci Ţepeneag se înşeală, lăudându-se cu ce nu făcuse: Ostinato nu avea cum să fie “la Cartea Românească”, editură înfiinţată mult după ce predasem Ostinato (în 1966!) la ESPLA, devenită Eminescu. Iar Ţepeneag nu avea cum să ia Uşa… drept Ostinato – (spre deosebire de N. Breban, care nu le citise niciuna din cărţi, ştia ce ştia de la Ivasiuc - care nu le citise– etc…etc), el le cunoştea pe amândouă: Uşa (de la Cartea Românească) fusese citită şi de el, lector – şi, vorba lui I. Simuţ; “fără succes” – fiindcă tăcuse mâlc atunci când se formulaseră acuzaţii idioate; Ostinato fusese susţinută de el, în calitate de…amic şi de “agent literar benevol” în Franţa şi în Germania].



Revin: singurul care a fost împotriva “procedeului”: Paleologu – repet: el a atras atenţia că manuscrisul nu conţinea aluzia (“situaţia”); apoi că procedeul (folosit cu o carte) nu e deloc onest…

Aşadar, eu am fost scos din literatura română (înainte de a mă fi instalat)…pe degeaba!

Ce-ar fi să cer revizuirea “procesului” – ba chiar şi despăgubiri?

2 aprilie

Atunci nu realizam interzicerea; nici ca semnificaţie, nici ca durată. Dacă aş fi înţeles că va fi totală şi generală, că li se va interzice să facă traduceri şi Anei Maria şi tatălui său, Năvodaru – şi că va dura cât va dura comunismul ceauşist în România, adică încă două decenii – aş fi făcut pe loc un infarct. Cinstit.

De aici concluzia: e bine în viaţă să fii, uneori, inconştient de ceea ce ţi se întâmplă. Ori să joci, cu artă, inconştienţa.

Paradox românesc: un abia debutant ca mine era interzis cu întreaga familie a sa, în timp ce “fascistul” Eliade (aşa fusese etichetat timp de trei decenii) era publicat, era monografiat de zor; se pregătea revalorificarea “nazistului” Cioran, însă/în schimb (sic) peste un an avea să fie interzis abia-descoperitul Eugen Ionescu – oare de ce?

“Cazul” meu stârnea printre colegii mai tineri, dacă nu gelozia, sigur o invidie stranie, mărturisită deschis.

Ţepeneag mormăia ceva de genul:

<> dar nu se mai desluşea ce anume zicea că ar fi făcut-dres el, dacă Ceauşescu (!) l-ar fi interzis şi pe el! – dealtfel avea să plece din nou la Paris cu o bursă şi nu avea să mai vadă România decât în 1990.

Mai explicit era poetul Virgil Mazilescu, coleg al meu şi de România literară, unde publica extrem de rar (dealtfel foarte rar scria – şi foarte bine); el zicea mereu acelaşi lucru:

«În locul tău, mi-aş da foc în faţa Comitetului Central».

«În faţa Comitetului Central să-şi dea foc ei!» - răspundeam şi totul reintra în ordine.

Adică discutam despre altceva. Despre literatură în general şi despre ceea ce mai scriam eu, Virgil şi soţia sa, Ştefania fiind singurii dintre colegii-prietenii-confraţii dinainte (de interzicere) care acceptau să citească ce mai comiteam…

Ana Maria luase foarte bine “măsura” – deşi tocmai traducea Balzac şi avea predat un volum de Pagnol…Socrul meu nu suferea decât pentru noi, deci mima înţelepciunea milenară…Eu însă…

Ca un perfect membru al unei societăţi comuniste, gândeam că… chiar dacă Ivasiuc nu o nimerise cu acuzaţia, Ei (adică Cenzura; adică Partidul; adică Securitatea) vor fi depistat în textele celelalte (în Ostinato, de pildă) “probleme” mult mai grave decât cele din Uşa…; decât aluzia la un personaj – fie acela şi de importanţa Ceauşeascăi – anume: colectivizarea agriculturii, făcută cu mijloace de o brutalitate necunoscută de ţăranii români nici pe când erau iobagi. Într-adevăr, despre Elena Ceauşescu se spunea că ar fi fost delirant de inventivă în sadismul ei de activistă analfabetă, dealtfel isprăvile ei erau povestite în gura mare, la restaurantul Casei Scriitorilor, de poetul festivisto-ocazionalist (scria şi publica numai de sărbătorile comuniste), pe nume Grişa Gherghel care le ştia de la mama sa, fostă activistă şi colegă de teren cu “Tovarăşa”. Apoi: “atmosfera” din carte, oprimantă, închisă (pe dinafară) dă senzaţia de celulă de închisoare – asta mi-o strecurase, încă înainte de izbucnirea scandalului, Gafiţa, el fiind “primul filtru” şi nu doar la proaspăta editură Cartea românească …Nu mă gândeam la vreun paralelism cu bolşevicii din Procesele de la Moscova – deşi citisem despre ei/despre ele în cărţile aduse de Ţepeneag de la Paris, însă asta trebuie să fi fost: setea (sau foamea?) de “obiectivitate” mă împingea – sau trăgea? – înspre concluzia, dealtfel populară: “Au şi ei dreptatea lor…”

Astfel, călău şi victimă (exagerez, însă ca în caricatură: numai adevărul) trăiau în pace…Fiecare cu dreptatea lui.

A mea era următoarea: comisesem un act neconform; chiar anticonform…Scrisesem şi în această a doua carte, Uşa…, ceea-ce-nu-se-scrie…”Colegii” mei (vorbesc de scriitori), faţă cu teme ca: opresiunea comunistă în general, în special teroarea, în special Securitatea, în special colectivizarea, în special cenzura – şi n-am terminat lista înspecialităţilor – vedeau trei atitudini posibile, în scris:

Prima – cea mai uzitată: scriau incifrat, aluziv – de regulă apelând la “vremuri trecute”, lăsând în seama cititorului, devenit (pe urmele scriitorului) maestru al decodificărilor, comparaţia între, de pildă, ocupaţia turcească de acum câteva secole şi ocupaţia rusească de până acum câţiva ani; între personajul literar Moţoc, rău sfetnic al lui Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei de pe la 1565, şi Popescu-Dumnezeu, contemporanul nostru, tartor al culturii cenzurate înalt-socialiste; în fine, între personajul de legendă Dracula (nu adevăratul Vlad Ţepeş!) şi Ceauşescu…O “variantă” a inversiunii cronologico-faptică (deci a adevărului) o folosise chiar Ivasiuc, în romanul de debut, Vestibul: o anume întâmplare trăită de autor, alături de mine, în 1958, fusese “mutată” în 1942, în timpul “războiului de agresiune antisovietic”: gardienii şi directorul bestial al închisorii comuniste Gherla deveniseră, sub pana transfiguratoare a romancierului Ivasiuc: jandarmi români păzind un lagăr în Transnistria; comandantului nu-i mai ţin minte numele, însă ştiu că autorul îi păstrase gradul: maior;

O altă metodă (“de creaţie”) artistică: colaborarea cu Puterea! Începând cu Clasicul în Viaţă: Mihail Sadoveanu, producător al ororii: Mitrea Cocor, devenită îndreptar al realismului-socialist în proză. După o vreme – nu multă – au apărut “lupii tineri”, dintre care cel mai feroce: Petru Dumitriu. Cu Drum fără pulbere, el a inaugurat cronica-ororii în direct: în 1951, când i s-a publicat romanul, onorat cu Premiul de Stat şi a devenit martirizator a câtorva generaţii de elevi şi de studenţi, şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră era în toi, “mormântul burgheziei româneşti”, cum îi spusese însuşi Stalin imitaţiei fidele a modelului sovietic, înghiţea cu miile pe lună cadavre de ţărani necondamnaţi, vinovaţi că nu se născuseră de-a dreptul colhoznici, de profesori universitari, jurnalişti, jurişti, preoţi, funcţionari, demnitari, “burghezi”, studenţi, elevi…Lauda Abatorului Românesc nu a fost singura faptă-de-litere-scrisă-cu-căcat-şi-cu-sânge a Canaliei Canale (cum am avut eu dezonoarea să-l numesc pe Dumitriu): înainte de a fugi în Occident, în 1961, pentru că se temea de destalinizarea României (imitat peste câteva decenii de albanezul Kadare), a avut ocazia să fie premiat pentru alte două porcării: Vânătoare de lupi şi Pasărea furtunii…Din fericire, această perioadă a literaturii-de-curte-comunistă a încetat (un deceniu…) odată cu venirea la putere, în 1965 /(să fie doar o coincidenţă ne-nefericită?), a lui Ceauşescu;

În fine, o altă metodă de creaţie; tăcerea!

Nu era ea tăcerea din moşi-strămoşi, mama înţelepciunii?

Nu era tăcerea, dintotdeauna, “de aur”?

Scriitorul român cel foarte rezistent faţă cu tirania rezista… tăcând. Aceasta (lipsă de) “atitudine” avea să fie rapid botezată, după 89: “rezistenţă prin cultură”. Curat rezistenţă…Din 1948, când comuniştii acaparaseră toate posturile de comandă, scriitorii români consacraţi (chiar clasicizaţii în viaţă – ca Arghezi, Călinescu, Ion Barbu, Blaga) tăcuseră – dar nu pentru că, demni, ar fi refuzat să vorbească, astfel sfidând Tirania, nu! – ci pentru mizerabilul motiv că (încă) nu li se permitea să se exprime. Însă de cum au primit bilet-de-voie de la Comitetul Central, cum au scris porcării, măgării, ticăloşii, cu asupra de măsură , recuperând “întârzierea” faţă de confraţii mai rapizi în înţelegerea lumii în care căzusem.

Venirea la putere a lui Ceauşescu (1965) a coincis cu liberalizarea. Destalinizarea în România a întârziat 12 ani în cap (măsuraţi de la moartea lui Stalin). Însă nici chiar atunci (în 1965), nici după explozia Primăverii de la Praga, nici măcar după vizita lui de Gaulle la Bucureşti (în luna mai 1968!), scriitorul român nu a avut înţelepciunea şi nici curajul de a lărgi “gaura” din Zidul Totalitarismului Mental pe care o concedea (o dăruia, o azvârlea ca pe un os de ros Comunismul carpato-danubian “intelectualităţii socialiste”), ca aceştia să ajungă, dacă nu la o desăvârşită libertate de exprimare, măcar la o acceptabilă libertate de gândire.

Desigur, nu era de aşteptat ca îmbătrâniţii în rele activişti-de-partid-pe-tărâm ideologic (cei care, nu doar supravegheaseră “linia”, dar, după o vreme se apucaseră să comită ei înşişi delicte hârtiice, raţionând astfel: «Dacă ani, decenii, i-am învăţat noi pe tovarăşii ingineri ai sufletului omenesc cum şi ce să scrie, de ce n-am scrie noi, învăţătorii lor, ceea ce e just să se scrie?», producând monştri librici/de la libra, nu de la limbric!); să dovedească, acum, că partidul schimbase macazul, că ei, deşi tovarăşi-juşti, iată, ştiu ce este aceea libertate-ca-necesitatea-înţeleasă (de gândire, de creaţie…) şi cu ce se mănâncă ea. Necazul a fost că nici clasicii-în-viaţă din perioada burgheză”, supravieţuitori ai puşcăriilor, sau doar ai carantinei staliniste, după liberare/liberalizare, puşi la treabă…ideologică (citeşte: autocritică) – nici ei nu au avut onestitatea să-şi renege perioada realist-linguşistă; iar pentru că ei, “strigoii” îşi mai aduceau aminte de libertatea de exprimare (cea care în România funcţionase chiar în timpul războiului, chiar într-un regim de dictatură militară), să încerce să-i îndemne pe tineri să…fie liberi – adică aşa cum ei nu avuseseră normalitatea să fie.

Admiţând ca bornă de hotar anul 1965, deşi aveam experienţa penitenciară pe care o aveam, deci eram şi eu un “strigoi”, făceam parte dintre “tineri”. Debutasem în Luceafărul la vârsta de 31 de ani şi trei luni, editorial la ceva mai puţin de 33 de ani. În categoria noastră de vârstă existau scriitori cu zece-cincisprezece ani mai tineri decât mine, dar şi cu zece-cincisprezece mai bătrâni. Ceea ce ne unea (citeşte: ne vărsa în aceeaşi oală) era Momentul ’65: atunci se ridicaseră interdicţiile de publicare şi de urmare a studiilor pentru toţi foştii deţinuţi politici.

Mai bine mă înţelegeam cu nepuşcăriaşi mai tineri cu un deceniu decât cu foşti colegi de detenţie, fie aceia şi de aceeaşi vârstă. Motivul: pe mine închisoarea nu mă cuminţise.

Necuminţii mai tineri erau şi ei…fii ai taţilor lor, învăţaseră bine lecţia terorii stalino-dejiste. Grozav de îndrăzneţi, chiar insolenţi, atâta vreme cât (socoteau ei) nu făceau “politică”. Însă în discuţii între amici pretindeau că, făcând neosuprarealism (ca Ivănceanu), onirism ca Ţepeneag, ei erau “mult mai periculoşi, din punct de vedere politic, pentru Putere” decât “careva care scrie: <> - o practică depăşită…” – ca să nu mai vorbim de “soljeniţinii indigeni…” (eu fiind indigenul vizat).

Cunoscusem, pe când, “făceam coridoarele” redacţiilor în aşteptarea unei veşti, în sfârşit, bune, pe cei care atunci se uniseră sub stindardul onirismului: Ţepeneag, desigur, apoi Mazilescu, Turcea, Ivănceanu, Titel, Florin Gabrea, Dinulescu, Neacşu...; apoi pe adevăratul părinte al lor: Leonid Dimov (şi el fost deţinut politic, şi el basarabean, şi el mai bătrân decât ucenicii săi - chiar cu zece ani decât mine). Ţepeneag, cu aerul lui de sergent recrutor decretase că eu pot fi “membru tolerat” al “şcolii”- ceea ce mă aşeza într-o poziţie de invidiat, pe care nu o aveau membrii-plini: eu nu eram obligat să mă supun canoanelor onirismului, în primul rând celui care proclama: “noi facem artă, nu politică!” Mă bucuram însă de compania unor oameni tineri, frumoşi, veseli – şi mai ales extrem de talentaţi (cum altfel, dacă erau români – chiar şi rusul Dimov). Datorită apartenenţei – tolerate – la onirici am beneficiat şi de protecţia lui Miron Radu Paraschivescu.

Fostul stalinist (feroce) se căinase şi revenise la viaţa literară ca mentor al “celor mai tineri dintre tineri”, printre care oniricii. El, întâiul, îi publicase în suplimentul unei reviste de provincie, Ramuri, apoi mai mult de dragul lor luase conducerea Cenaclului Tinerilor al Uniunii Scriitorilor. Acolo am fost îndemnat să mă produc şi eu, citind (fiind filmat de Televiziunea Austriacă) “fragmente penitenciare din Ostinato”…Este adevărat, impulsul nu avusese vreo legătură cu oniricii: M(iron) R(adu) P(araschivescu) în vizită la revista germană Neue Literatur, răsfoise un manuscris, rămăsese peste o oră, citind, apoi exclamase: «Dar băiatul ăsta e un Soljeniţîn român!» Voise să-l cunoască – mă cunoscuse, mă îndemnase să vin la Cenaclu… În timpul lecturii prieteni şi colegi de închisoare: Marcel Petrişor, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, prudenţi (şi…păţiţi) părăsiseră sala, iar eu rămăsesem cu…nepuşcăriaşii – ca oniricii, ba chiar cu fostul caraliu-cultural MRP…



Asta se întâmplase în 1969. Tot atunci, încurajat de ecoul favorabil înregistrat la austrieci, la germani, trimisesem un exemplar din Ostinato în Occident – nu eram eu…”un Soljeniţîn român”?

Şi din acest motiv nu mă simţeam cu totul nevinovat de interdicţie. De acord, nu făcusem aluzie (voită) la Ceauşeasca, în Uşa…- dar rostisem răspicat alte blasfeme la adresa comunismului biruitor într-o carte pe care o trimisesem – ca modelul meu, Soljeniţîn – în Occident, spre publicare?

Atunci?

3 aprilie

Cum mă simţeam eu, contractasem “interzisul”? M-aş fi simţit mai-altul dacă cei din jur, colegii, prietenii, m-ar fi tratat mai-altfel. Nu contractasem o boală incurabilă sau/şi ruşinoasă pentru ca cei din anturajul meu să mă menajeze, nevorbindu-mi de maladie. Şi totuşi, ei aşa mă luau. Emiteau două-trei cuvinte (în fapt: interjecţii) compasive, după care treceau, grăbiţi la…tăcere. Se înţelege: tăcere asupra situaţiei – de astă dată alunecată de la Ceauşeasca la interdicţie.

Printre colegii de redacţie (altă faţetă a paradoxului românesc: eram total interzis, însă continuam a fi redactor la România literară – de astă dată cu normă întreagă, nu cu doar jumătate, ca pe timpurile de restrişte, când aveam voie să public”) noua, inedita mea situaţie nu trezea reacţii deosebite. Nu vorbesc de Breban, umflat în pene fiindcă el, membru-plin al CC al PCR, fusese numit şef al revistei în locul lui Geo Dumitrescu de către un oarecare secretar al Comitetului Central, deci de puterea politică; nu-i era deloc ruşine, lui, bun romancier, că nu fusese ales de scriitori, cum se statornicise obiceiul, ci de oameni, nu de apendixuri ale câte unei limbi de lemn; mereu absent de la redacţie, fiind ba “la noi, la CéCé”, cum zicea el, nonşalant, ba “la filmări” (Partidul cel Darnic îi dăruise, nu doar revistă şi vilă, ci şi dreptul proletar de reprezentant al clasei muncitoare de a face un film – după un roman de-al său, bineînţeles; şi, bineînţeles a rezultat o catastrofă…)

Or aceştia se purtau cu mine de parc-aş fi fost normal. Ca şi ei.

Sau: de parcă n-aş fi fost anormal – spre deosebire de ei.

Asta mă nemulţumea. Om eram şi eu, n-ar fi stricat să fiu (puţin) compătimit; şi admirat (oleacă). Or ei – nimic. Ba chiar Mazilescu îmi atrăgea atenţia că prea mă alint cu interdicţia ceea (dar nu-i spunea pe nume). Şi că (interdicţia – nerostită) nu era mare scofală.

Nu, nu era – dar până una-alta, numai eu mă bucuram de ea.

Singurul la care am observat o schimbare de comportament faţă de mine: Sorin Titel. Fusesem colegi în prima studenţie, în timpul Revoluţiei din Ungaria, pe mine mă arestaseră, în noiembrie 56, în 1957 pe Titel, îl exmatriculaseră (iar Dimisianu, şi el coleg de-al nostru, nu fusese deloc “plictisit” – din acest motiv să fi ajuns el, oricine ar fi fost şeful revistei, “eternul-adjunct”?). De atunci rămăsese Titel un speriat-de-avioane. Făcea şi el parte din grupul oniric, am înţeles că îi convenea de minune doctrina care trona arta-politică («sântem sătui de realism-socialism!», zicea tatăl onirismului, Ţepeneag chiar şi batiuşka Dimov). Lucram în acelaşi birou redacţional, însă cum eram în total patru, nu se observa că prezenţa mea l-ar fi deranjat, ameninţat. Însă imediat după interzicere, Titel i-a cerut lui Dimisianu să-l mute în alt birou – fără a explica motivul. Mazilescu îl lua peste picior.

«Ţi-e frică să nu te molipseşti de la el, de…interzită? Eşti prea fricos de-acasă, ca să te îmbolnăveşti de boala lui...» şi mă arăta.

La urma urmei, Sorin Titel, singurul, reacţionase normal: frica era semnul indubitabil al înţelegerii “situaţiei” mele. Care ar fi devenit şi a lui, dacă se mai arăta prin târg cu unul ca mine.

Aş fi putut să nu mai trec pe la redacţie cu săptămânile – dacă tot nu mă dăduseră afară, ca urmare a interzicerii…Mă duceam însă, ca să simt cu blana celorlalţi – încă nu învăţasem să fiu singur.

Pe măsură ce trecea timpul, se manifestau mai vădit cele două “curente” contrarii care mă lucrau – unul îmi şoptea la ureche:

<>

Celălalt zicea, bravând:

«E-he, câţi dintre colegii mei ar vrea să publice numai în Occident, numai în ne-româneşte!» - însă constatam că nu mă convingeam nici cu şoapta-unu, nici cu şoapta-doi. Fiindcă nu le acceptam.

Mă gândeam că, la un moment dat, mă convoacă însuşi Dumitru Popescu-Dumnezeu şi îmi propune un târg:

«Renunţă la editarea în Occident şi te publicăm la noi…».

Iar eu – ce fac? Ce fac? Nu eram deloc – dar deloc – sigur că voi respinge oferta, chiar dacă învăţasem în atâta vreme şi în atâtea împrejurări că ei mint de sting, că ei vor să câştige cu orice preţ – în primul rând, timp; ei, cu mentalitatea lor asiată, mizează pe valoarea non-timp. Iar dacă eu voi constata că ei nu se ţin de promisiune (de a mă publica “la noi”), cum am să-l trag la răspundere pe Însuşi Dumnezeu? Adevărat, în anume şedinţe Popescu fusese, nu doar criticat tovărăşeşte, dar de-a dreptul tăvălit, acuzat de cutare act de cenzură, de cutare abuz de putere… Ei şi? Ei şi – nimic, fiindcă între timp aflasem (de la Ghişe, secretar al C.C., unul dintre “interlocutorii” mei favoriţi în timpul convocărilor…): puteam să-l criticăm” nu numai pe tovarăşul Popescu, dar chiar pe tovarăşul Ceauşescu!” – însă… “numai în cadru organizat” – citeşte: în şedinţă; citeşte: între patru pereţi – însă de cum păşim pe trotuar şi rostim doar a zecea parte din ceea ce urlasem în şedinţă, “suferim rigorile legii”.



Adineauri mi-a parvenit un număr din Cotidianul de la Bucureşti (aprilie 2001). Octavian Paler scrie:

“… «rezistenţa prin cultură», câtă a fost şi aşa cum a fost nu era vorbă goală. N-am avut toţi curajul unui Goma, unui Dorin Tudoran, dar nu ne-am comportat ca nişte viermi. S-au auzit la conferinţele naţionale ale scriitorilor filipice strălucite în favoarea culturii şi împotriva amestecului poliţiei în cultură. Au existat febre, tensiuni, momente de adevărată solidaritate intelectuală, fie şi fisurată de mici sau mari laşităţi. Febre, tensiuni şi solidaritate care i-a speriat, adesea, pe ideologi (…)”.

Vorbim despre acelaşi lucru, însă el, Paler (şi confraţii lui, rezistenţii-prin-cultură) refuză să vadă (şi să vorbească) despre… urmarea, consecinţa, rezultatul acelor “filipice strălucite” – le-am auzit şi eu, din gura lui Dan Deşliu, poet stalinist, devenit anti-; nu vor fi fost “strălucite” filipicele mele, dar violente, da… Şi nu… “împotriva amestecului poliţiei (sic) în cultură”, cum formulează eternul activist C.C. Octavian Paler în Anul Domnului 2001, ci împotriva amestecului Securităţii (în cultură); împotriva lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, aflat de faţă, la tribună; ba chiar împotriva… - adevărat, nu “împotriva lui Ceauşescu”, dar “împotriva politicii culturale a tovarăşului Ceauşescu”, da.

Ei şi? Ei şi – nimic. Crezusem şi eu – atunci – că făceam mare brânză, că eram curajos, că îmi riscam pielea… Da de unde! Cel care îmi atrăsese atenţia că puteam spune orice între patru pereţii sălilor de reuniune – însă, odată ajunşi pe trotuar, pierdeam “imunitatea de scriitor”, cădeam sub lege, oricare cetăţean de rând… - de unde se observă egalitatea comunistă… era tovarăşul Dumitru Ghişe nu doar un oarecare cunoscut al lui Paler, ci şi coleg de CC, tovarăş de… aripă-intelectuală a activismului băştinaş – şi prčtin, ca între ardeleni. Cum Paler fusese ţef al Televiziunii, ceva mare ţef ţi la Radio, redactor ţef al cotidianului guvernamental, nu se poate ca unul ca el să nu fi ştiut până unde puteau scriitorii merge prea departe… Or acum, fără jenă, laudă breasla, ca să fie lăudat breslaşul de el, încercând să reabiliteze marele-curaj-dintre-patru-pereţi…

Vorba Anei Maria: să laude; să reabiliteze…



Nu o singură dată discutasem cu ea ipoteza-de-lucru (a târgului dintre ei şi mine). Era, fără nuanţe, împotrivă. Nici nu mai aşteptam argumentele, eram cu totul de acord cu ea. Însă în modul următor:

«Nici vorbă să accept acest schimb – pe de o parte e singurul meu mijloc de şantaj: “Ridicaţi interdicţia şi publicaţi-mă în România – dacă nu, nu să fie, ştiu ce-mi rămâne de făcut!” Şi totuşi… Gândesc în româneşte, scriu în româneşte, îi am în vedere – şi în faţă, când scriu – pe vorbitorii-cititorii de română… Să rămân nepublicat în româneşte însă cine ştie câţi ani?»

Aveam să rămân nepublicat în româneşte, în România, nu “cine ştie câţi ani”, ci câteva decenii. Atunci însă mai credeam în minunea normalităţii – ba chiar şi în minunea minunilor – aceasta:

Mă convoacă Ceauşescu însuşi şi îşi cere scuze pentru gafele subalternilor…

Vise, vise. Ceauşescu nu-şi cerea iertare nici pentru faptele rele ale sale – dar pentru ale unui tovarăş din fundul sălii?

Care nu avea nume. El fiind, ca să spunem aşa: populaţiunea scriitoricească română.

Deşi mă ardea buza, nu i-am întrebat niciodată pe prietenii mei, scriitori, de ce nu protestaseră împotriva interzicerii mele de a publica. Să se fi indignat măcar faţă de mine de un asemenea asasinat. Mă va fi împiedecat să o fac termenul asasinat: părea umflat, arăta exagerat – deşi adevărat. Aşteptam însă iniţiativa lor. Dar nu venea nimic, nici un semn nu se arăta.

După o vreme n-am mai aşteptat. Ştiu când a fost acest prag:

Îmi făcusem de multă vreme “filiere” de trimis manuscrise peste graniţă. Dieter Schlesak, “rămas” în Germania Federală, promisese că va traduce Ostinato; ştiam că ar traduce şi publica în revistele de-acolo poeţi români. Drept care, într-o seară la restaurantul Casei Scriitorilor, am vorbit despre acest lucru cu Virgil Mazilescu şi cu Daniel Turcea. Mazilescu a zis că trimite – doar şi el îl cunoştea pe Schlesak – însă mai întâi să-i apară în franceză poemele trimise la Paris prin Ţepeneag. Turcea s-a prefăcut că nu auzise propunerea mea. Am repetat-o, de astă dată numai pentru el. Dintr-o dată delicatul, minunatul (şi ce bun poet!) Turcea a căpătat o privire rea – după o ezitare mi-a aruncat: «Ţie-ţi convine să trimiţi la capitalişti…»

N-am înţeles: ce îmi convenea – şi de ce?

«Îţi convine să trimiţi manuscrise în Occident», a reluat Turcea. «Tot nu mai ai nimic de pierdut…».

Erau destule momentele în care nu înţelegeam ce ar fi vrut să spună Turcea prin cuvintele rostite. În alte împrejurări nici nu ceream lămuriri, îmi spuneam că poetul delirează cu talent nedesminţit – ba cu geniu – şi în proza cea de toate zilele. Acum însă era un răspuns la o propunere a mea – ce înţelegea când spunea că eu îmi permit (!) să trimit manuscrise în Occident?, fiindcă eu, spre deosebire de el, nu mai aveam nimic de pierdut…? Mazilescu observase că eram gata să revin cu întrebările – a intervenit:

«Lasă-ne, domnule, netraduşi în nemţeşte. Noi facem poezie, nu politichie…».

M-am uitat lung şi pe rând la prietenii mei – cei mai apropiaţi în acel moment. Mă întrebam dacă nu voi fi făcut o gafă cu propunerea – dar nu, cu ei discutam… chiar şi politică, împreună înjuram Securitatea, ba îl pizdeam, în cor şi pe Ceauşescu… Ce va fi fost în capul poetic al poetului Turcea: credinţa că eu îmi permiteam (!!!) să risc, fiindcă… Dar ce înţelegea el prin “tot nu mai ai nimic de pierdut”? Faptul că deja pierdusem totul? – n-ar fi fost un motiv de aruncat… Dar Mazilescu: vasăzică pentru el, a fi tradus în franceză era… poezie; pe când a fi tradus în germană era… politică, nu poezie?



Am renunţat să caut un sens vorbelor poeţilor români, la o masă a restaurantului Casei Scriitorilor – şi, culmea: în acel moment amândoi erau treji… Sau poate din această pricină erau prosteşte de prudenţi?

Atunci am înţeles că am murit. Că încetasem de a mai fi de-al lor.

Fiindcă nu mai aveam nimic de pierdut. Decât de (re)înviat.

Printr-un infarct.

http://www.fundatiacolumna.home.ro/revistacolumna/revce/arhiva/goma/pg34_02.htm

PAUL GOMA ŞI UNII EVREI


ÎN “DREPTUL LA REPLICA” din Jurnalul literar nr. 17-20/2004, Dl Laszlo Alexandru face o surprinzătoare remarcă acuzându-l pe Paul Goma, printre altele, că “s’a apucat la bătrâneţe să scrie texte antisemite”. Bănuim că este vorba de eseul “Săptămâna roşie”, numit şi “Basarabia şi evreii” (Editura Vremea, 2004), în care Dl Goma, apărător al adevărului istoric, îi pune pe unii evrei, dintr’un anumit loc şi anumit timp, într’o lumină defavorabilă, a cărei responsabilitate nu-i revine nicidecum Dlui Goma, în calitatea sa de victimă. Era vorba despre unii evrei bolşevici din Basarabia anului 1940, cu mâinile pătate de sânge românesc şi care nu pot în nici un caz reprezenta poporul evreu în totalitatea sa. După cum, atunci când îi aminteşte pe criminalii comunişti români ne-evrei, care nici ei nu reprezintă, din fericire, întreg poporul român, Paul Goma nu poate fi acuzat de atitudine antiromânească.
Transmutarea sentimentelor pe care un ne-evreu le poate nutri la adresa unui evreu care l-a nedreptăţit, nu poate fi proiectată asupra întreg poporului evreu, după cum nici recunoaşterea calităţilor morale ale unui evreu care a ajutat un ne-evreu nu se referă decât la persoana respectivă şi nu la întreg poporul evreu. Nu acuzând, pe drept, pe un evreu (sau pe unii evrei) devii antisemit, după cum nici lăudând, pe merit, pe alţii, nu-ţi conferă calitatea de filosemit. Această judecată este la fel de superficială şi de simplistă ca şi în cazul în care ar fi vorba despre oricare alt popor. Un ne-evreu nu are dreptul să emită aprecieri şi judecăţi la adresa întregului popor evreu, ci poate doar aprecia sau acuza, în funcţie de circumstanţe, pe unul sau unii evrei. La fel, dacă un evreu a fost la rândul său nedreptăţit de un ne-evreu, el nu a fost nicidecum victima întregului popor din care persecutorul său făcea parte şi pe care el nu are dreptul moral de a-l acuza în ansamblu.
Dar cum evreii nu sunt singurii semiţi, neavând exclusivitatea acestei rase, acuzaţia de “antisemitism” a Dlui Alexandru nu apare formulată în perfectă claritate, deşi se poate bănui că textele critice scrise de Paul Goma nu se referă nici la arabi, sirieni sau etiopieni, nici la fenicieni, arameeni, cananeeni, amoriţi ori akkadieni, pentru a nu-i enumera decât pe aceştia. Iar ca să ştim dacă textele respective pot fi sau nu pot fi considerate “antievreieşti”, ar trebui cu siguranţă să ştim, înainte de a pronunţa verdicte implacabile, cine este şi cine nu este evreu.

Încearcă Soljeniţîn (“Deux siècles ensemble”, pag. 9-28, Ed. Fayard, 2003) să lămurească această complicată controversă, afirmând că, asimilându-se altor popoare, evreii înşişi au ajuns să-şi pună această întrebare, fără a putea însă obţine decât răspunsuri diverse şi contradictorii. Nu vom insista aici asupra indicibilei tragedii a poporului evreu şi nici asupra forţei sale excepţionale de a supravieţui în diasporă şi de a renaşte după atâtea catastrofe distrugătoare. Nu este obiectul articolului nostru şi aceste lucruri sunt unanim recunoscute şi profund respectate de orice om integru, inclusiv de Dl Goma.
Mai interesante ni s’au părut, din cauză că sunt puţin cunoscute, criteriile apartenenţei evreieşti şi Soljeniţîn are meritul de a cita o multitudine de autori evrei cunoscuţi care s’au pronunţat asupra acestui subiect. Spicuim printre aceştia, alegând câteva opinii semnificative despre cine este şi cine nu este, până la urmă, evreu:
Arthur Koestler susţine că apartenenţa iudaică nu este tributară limbii sau culturii ebraice (mulţi evrei din diasporă ignorându-le), ci doar religiei. Alexander Koutcherski întăreşte această opinie, susţinând că în afara modului de viaţă religios nici nu se poate vorbi de vreo apartenenţă iudaică.
Dan Levine însă, pretinde contrariul şi anume că evreii religioşi nu pot avea exclusivitatea iudaităţii, întrucât şi aceştia dar şi cei nereligioşi au valori comune, o istorie comună sau trăsături comune ale personalităţii.
În 1958, relatează Soljeniţîn, Curtea supremă a Israelului a decis, în cadrul unui proces, că un evreu convertit la altă religie va rămâne în continuare evreu, chiar dacă acesta nu se mai consideră ca atare, întrucât, pentru un evreu, convertirea la o altă religie este prin definiţie imposibilă. Însă nu toţi evreii sunt religioşi, unii cred fără a practica, iar alţii sunt atei convinşi, ceea ce este dreptul lor. Evreii ortodocşi nu constituie decât o mică parte a poporului evreu, subliniază I. Libler. Sthurman recunoaşte că astăzi, din păcate, evreii din lumea întreagă au încetat a mai avea o religie comună unică, o cultură seculară unică sau o ideologie comună.
Cât despre Iuri Karabtchievski, acesta se indigna remarcând numele lui Boris Pasternak pe listele de evrei ruşi alcătuite de evreii din afara Rusiei, întrucât era ştiut că Pasternak nu s’a considerat niciodată evreu, refuzând orice asociere cu comunitatea evreiască din Rusia, care îl contraria. Ba chiar, la un moment dat, Pasternak a compus nişte poeme religioase creştine.
Enciclopedia evreiască rusă (1994) explică în alt fel apartenenţa iudaică a unei persoane, precizând că doar faptul de a avea ambii părinţi evrei (ori măcar doar unul dintre ei, oricare ar fi acela) o poate conferi, în timp ce confesiunea religioasă nu prezintă importanţă. Pentru Amos Oz însă, evreul care nu-şi recunoaşte nici o legătură cu lumea evreiască (cazul lui Pasternak) nu poate fi considerat evreu împotriva voinţei sale. Iar R. Nudelman, adept al neamestecului evreilor în viaţa politică a popoarelor printre care aceştia au fost nevoiţi să trăiască, susţine că această imixiune nu poate fi nicicum benefică, nici popoarelor respective şi nici evreilor înşişi.
Amintim în final pe Sonya Margolina care afirma, referitor la teroarea perioadei sovietice, că nu se poate vorbi numai de evrei buni şi pioşi, ci, din păcate, şi de bestii fără nici o conştiinţă. Şi că aceste ruşinoase pagini din istoria evreilor au fost sistematic şi cu bună ştiinţă ocultate de aceştia în conştiinţa lor colectivă.
Nu le poate oculta însă Paul Goma, revoltat de tragicul adevăr al acelei perioade, mai precis de abuzurile si crimele săvârşite de unii evrei bolşevici în Basarabia sa natală, între 28 iunie şi 3 iulie 1940. “Unii evrei”, subliniază Dl Goma, pentru care un evreu nu este considerat ticălos pentru că este evreu, ci pentru că aşa s’a născut sau a devenit, sau pentru că aşa a decis el să fie, ceea ce constituie doar o opţiune individuală, care nu se poate nicidecum extinde asupra întregii comunităţi, pentru a căpăta caracter rasist. Există şi buni şi răi la toate popoarele şi dacă un singur evreu a fost persecutat sau omorît din cauză că era evreu este la fel de abominabil ca şi în cazul în care un ne-evreu a avut de suferit sau a fost omorît pentru că nu era evreu.
Eseul istoric al “jidănitului” Paul Goma de ieri, devenit “antisemitul” Goma de azi, în funcţie de direcţia din care bate vântul contestatarilor săi, poate fi şi obiectul unor interpretări greşite sau nesincere. El constituie însă, în mod indubitabil, o încercare de conştientizare a opiniei publice, de perpetuare a memoriei colective, aşa cum fac şi evreii, cu atâta justeţe, pentru ca aceste tragedii ale unui trecut nu prea îndepărtat să nu se mai repete. Acesta cred că este durerosul mesaj al nu mai puţin îndureratului autor basarabean.

http://ro.altermedia.info/opinii/paul-goma-i-unii-evrei_3512.html

O CARTE-DOCUMENT LA POLIROM: CULOAREA CURCUBEULUI ‘77


CELEBRUL disident roman Paul Goma a publicat la Editura Polirom fragmente din dosarul sau de Securitate (dintre anii 1957-1977), carora le-a adaugat comentarii, punindu-le astfel in contextul lor real. Goma reconstituie prin prisma acestor documente o lume cuprinsa de absurd, in care el devenise un veritabil “dusman al poporului”. “Ceea ce arata filele din dosarele mele este subterana mai… subpamintica decit Jilava, decit ‘Submarinul de la Interne’, decit minele de plumb din Maramures”, remarca autorul in nota ce precede textele grupate sub titlul Cod “Barbosul”.
Pentru Goma, adevaratul dusman de moarte este securistul – insul in uniforma, cel care haituieste, hartuieste, chinuieste, umileste – chiar omoara semeni ai sai, iar nu informatorul. Din acest motiv l-a refuzat pe istoricul Stejarel Olaru sa deconspire pe baza dosarului sau de Securitate informatorii “protejati”.
Intr-o nota de analiza a actiunii “Barbosul”, Paul Goma este caracterizat astfel: “‘Barbosul’ este unul dintre cele mai periculoase elemente ostile din rindul scriitorilor. Fost condamnat politic pentru actiunile dusmanoase initiate in rindul studentilor, a continuat si dupa aceea sa se situeze pe o pozitie nepatriotica.”
Notele informative ale Securitatii sint prefatate de celebrul jurnal publicat la sfirsitul anilor ’70 in strainatate – Culoarea curcubeului ’77, in care Goma depune marturie despre tratamentul indurat din partea organelor represive ale statului, impreuna cu familia si prietenii sai, “doar pentru ca cerusem… drepturi ale omului”.
Exilat de peste douazeci de ani la Paris, Paul Goma si-a pastrat intact tonul critic fata de realitatile romanesti. Intr-o emisiune recenta a lui Vlad Nistor de la Realitatea TV, realizata la Paris, Goma afirma ca nu se gindeste inca la o reintoarcere in tara. “Voi reveni doar atunci cind vor pleca de la putere si ultimii comunisti”, afirma scriitorul.
Paul Goma (nascut in 1935, in Basarabia) si-a publicat majoritatea volumelor initial in franceza sau germana. Abia dupa 1990 i-au fost editate cartile si in Romania. Dintre cele mai cunoscute volume ale sale, amintim: Gherla (in franceza – 1976, in suedeza – 1978, in romana – 1990), Culoarea curcubeului (in franceza – 1979, in olandeza – 1980, in romana – 1990), Patimile dupa Pitesti (in franceza – 1981, in germana – 1984, in olandeza – 1985, in romana – 1990), Jurnal (4 vol., 1997), Din calidor (2004)

http://ro.altermedia.info/cultura/o-carte-document-la-polirom-culoarea-curcubeului-77_2076.html

Gabriel Andreescu incinge "Razboiul Goma"
http://ziua.ro/search.php?year=2005&id=170410

Razboiul Goma
http://www.pntcd.ro/index.php?option=content&task=view&id=7195

PAUL GOMA ANTISEMIT


1. România după “dezgheţ”




Pe lîngă numeroasele vicisitudini sau tragedii în plan social şi al destinului individual pe care le-au provocat deceniile de comunism, una din amprentele specifice ale dictaturii a fost îngheţarea dezbaterilor intelectuale de substanţă. Întrucît sistemul editorial şi publicistic se afla sub monopol de stat, oficialităţilor nu le-a fost greu să elimine orice reflecţie spontană cu privire la locul şi rolul nostru în prezentul şi trecutul istoric. Puţinele intervenţii pe asemenea subiecte se cereau avizate şi aprobate în prealabil de către “specialişti”, nuanţele erau negociate cu cenzura, tonalităţile erau atent cumpănite. Istoria constituia unul din vîrfurile de lance în activitatea ideologică a partidului, ca atare despre istorie se scria cît, cînd şi cum permitea partidul.

După decembrie 1989, apusul dictaturii a adus cu sine, pe lîngă alte avantaje, liberalizarea pieţei de idei. Libertatea cuvîntului a înlesnit iniţial dezvăluiri senzaţionale şi răfuieli elementare, dar a contribuit şi la apariţia unor intervenţii tot mai substanţiale. S-a impus într-un asemenea context rediscutarea în sfîrşit obiectivă a trecutului nostru. Două mari teme şi-au făcut loc în dezbaterea publică: oroarea extremismului fascist şi intelectualii care l-au sprijinit (Holocaustul), oroarea extremismului comunist şi gînditorii care l-au susţinut (Gulagul). Era normal ca aceste două uriaşe traume istorice ale secolului XX, provocate de moartea violentă a milioane de oameni, să fie pînă la urmă analizate şi cumpănite, pentru a fi înţelese şi conştientizate.

Surpriza pe care o trăieşte un observator oarecum neutru al fenomenului este că o asemenea dezbatere, în loc să fie purtată azi doar cu argumente, dovezi, demonstraţii şi seninătate ştiinţifică, include numeroase izbucniri pasionale. E incredibil în special faptul că discuţia este percepută sub formă de “concurenţă”, prin constituirea a două “tabere” distincte, care parcă tind a se elimina reciproc. În locul unei armonioase colaborări între cele două direcţii de studiu (şi-şi), asistăm de multe ori uimiţi la competiţia exclusivistă (sau-sau). În toiul acestei confruntări aberante, fiecare grupare încearcă să încarce nota de plată a adversarilor, să relativizeze răspunderea aliaţilor. Criticii feroci ai comunismului mai scapă consideraţii indulgente asupra “imprudenţelor” de dreapta, analiştii versaţi ai fascismului mai eliberează certificate de bună purtare pentru “naivităţile” de stînga. Circumstanţele atenuante sînt mereu acordate celor din propria tabără, chiar şi cu riscul de a părea sofisme. Circumstanţele agravante sînt consecvent aruncate peste gardul vecinului. Nu poate exista spectacol mai decepţionant, în plan intelectual, decît acela de a asista la îndiguirea lucidităţii pe brazde înguste, la teleghidarea spiritului critic în direcţii preconcepute.







2. Aria lui Goma




În această operă în aer liber avînd ca decor propria noastră existenţă, aria lui Paul Goma dobîndeşte un loc inconfundabil. Profilul său eroic din perioada totalitară, implicarea sa activă, biografică, în lupta împotriva abuzurilor şi a samavolniciei, forţa impresionantă a talentului său artistic şi puterea de convingere a argumentelor pe care le pune în mişcare îl plasează indiscutabil pe unul din cele mai proeminente locuri în dezbaterea contemporană. A-l citi pe Paul Goma reprezintă principala obligaţie pentru oricine îşi propune să înţeleagă dezastrul postbelic, efectele perverse ale ceauşismului, colaboraţionismul otrăvitor al scriitorilor, mecanismele istorice, psihologice, sociale şi individuale de îngenunchere în faţa comunismului.

Avînd toate aceste elemente în faţa ochilor, am acceptat bucuros cu ceva timp în urmă iniţiativa lui Paul Goma de a purta cu mine un dialog. Întins de-a lungul anului 1997, el reflecta în prima sa jumătate o armonie a celor doi colocutori, deşi era vorba despre subiecte fierbinţi ca resurecţia Securităţii în viaţa publică, aservirea Bisericii Ortodoxe faţă de interesele puterii politice, jocurile mărunte ale anumitor grupuri intelectuale de presiune sau importanţa contemporană a mărturiei. Canalul de comunicare dintre noi s-a perturbat însă după ce mi-am permis să aduc în dezbatere tinereţea fascist-legionară a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. Duelul de floretă s-a schimbat în izbituri cu parul. Paul Goma mi-a reproşat că… fac legături strîmbe şi vizez alături de ţintă, apoi mi-a refuzat dreptul la replică, apoi a publicat doar partea lui de conversaţie, în care mă ataca, nu şi partea mea, în care mă explicam, dialogul a fost retezat şi relaţia dintre noi s-a răcit. Deşi mi-a displăcut în mod acut, acest incident nu m-a îngrijorat excesiv, cîtă vreme încă mai speram că era vorba de o neînţelegere momentană. Îmi închipuiam cel mult că vocea critică a lui Paul Goma e condiţionată de legăturile de recunoştinţă personală faţă de Mircea Eliade [1].

Dar în ultimii ani partizanatul antisemit al lui Paul Goma a prins un contur tot mai consistent [2]. În special un text intitulat Basarabia şi “problema” şi publicat în presa literară [3] mi-a stîrnit nemulţumirea, pe care am exprimat-o într-un schimb epistolar cu Ion Solacolu [4]. În 2002 apărea Basarabia, roman în care Goma îşi strîngea la un loc cîteva din ostilităţile antievreieşti [5]. Un alt admirator al autorului, cercetătorul Michael Shafir, şi-a mărturisit atunci dezamăgirea faţă de evoluţia (involuţia?) pe care o constata[6]. Un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma a fost publicat apoi sub semnătura lui Radu Ioanid[7]. În paralel a pornit în revista electronică E-Leonardo dezbaterea în jurul respectivei situaţii, prin intervenţii ale lui Ion Solacolu[8] şi Ovidiu Pecican [9]. Paul Goma a revenit cu volumul incendiar Săptămîna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii[10], în care postfaţa lui Mircea Stănescu schiţa anumite răspunsuri la adresa contestatarilor scriitorului. Acestea ar fi manifestările de suprafaţă ale unui conflict căruia mă văd obligat să-i sintetizez în continuare coordonatele ideatice.

Teza fundamentală a lui Paul Goma este expusă încă din primele două fraze (ample) ale cărţii, ce exprimă fără echivoc intenţia urmărită. Le citez integral, în ciuda incongruenţei lor stilistice (datorită direcţiilor semantice suprapuse şi intersectate): “Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovietice a celui de-al doilea război mondial, «cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat din senin pe evrei, atît pe solul naţional: Abatorul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenurile Morţii, Basarabia şi Bucovina – cît mai ales în Transnistria»? (teza evreilor) – crimă care ar fi «devansat în timp, egalat în cruzime Auschwitzul»?, cum scrie Matatias Carp. Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur: îndelung răbdătoare, a făcut-o să devină în interval de doar un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 – şi dacă numai în o săptămînă: 28 iunie-3 iulie 1940? - «una majoritar, făţiş, feroce antisemită, încuviinţînd măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor»? – din senin, cum susţin, de jumătate de veac, evreii" (Săptămîna Roşie, ed. cit. – în continuare S.R., p. 5, sublinierile lui P.G.).

După cum se vede, încă din primul paragraf lucrarea izbucneşte cu violenţă, exprimînd o frămîntare îndelung reţinută, o nemulţumire şi o indignare manifestă. Tonul va rămîne constant neschimbat, de-a lungul întregii expuneri a autorului, care îşi hărţuieşte şi îşi “agresează” cititorul, îl obligă la lecturi încrucişate, pe mai multe niveluri de semnificaţie, cu sufletul la gură, împărţit între stupoare şi oroare. Îndată ce intrăm în contact cu cronotopul istoric şi ne dăm seama că e vorba de o lucrare ce tratează despre anumite realităţi legate de al doilea război mondial, pentru a-l înţelege cu adevărat trecem la rearanjarea mesajului pe diversele sale componente de sens: 1) Românii i-au masacrat fără vină pe evrei (teza evreilor); 2) Aceste crime au precedat cronologic Auschwitzul, dar l-au egalat în cruzime (teza lui Matatias Carp); 3) Comunitatea românească – dacă nu excesiv tolerantă, dar totuşi răbdătoare – a devenit atunci făţiş antisemită; 4) Această modificare de mentalitate şi atitudine colectivă s-a petrecut într-un singur an, ba poate chiar într-o singură săptămînă a anului 1940; 5) Autorul (Goma) urmează să ne spună “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza” pentru care s-a petrecut o asemenea metamorfoză mentală; 6) Autorul (Goma) polemizează cu ideile susţinute de cercetătorii evrei. 7) Toţi evreii exprimă aceleaşi idei, pesemne bazîndu-se pe aceleaşi fapte, şi pot fi confutaţi în bloc. Cam multe afirmaţii sentenţioase înghesuite în doar două fraze! Lui Paul Goma cea mai inocentă imputaţie care i se poate aduce, încă din prima pagină a discursului său, este incoerenţa stilistică.

În diverse capitole ale lucrării, scriitorul se avîntă pe un teritoriu foarte sensibil, legat de viaţa şi de moartea unei comunităţi etnice. Paul Goma contestă cifra de 400.000 victime evreieşti ale Holocaustului (S.R., p. 5). El preia cu toată convingerea teza lui Norman G. Finkelstein şi îi acuză pe evrei că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust (S.R., p. 115-118). Reafirmă mitul ceauşist al lui Antonescu – salvator al evreilor (S.R., p. 9). Îi acuză pe evrei de instaurarea comunismului, adevăratul “Holocaust Roşu” (S.R., p. 15 ş.a.). De altminteri toţi evreii sînt bolşevici, adică “nu chiar toţi, numai circa 98%” (S.R., p. 77). Goma reciteşte mare parte din istoria României în cheie antisemită: răscoala ţărănească din 1907 s-a produs ca reacţie la rapacitatea evreilor (S.R., p. 104-105); în timpul primului război mondial, evreii au colaborat cu ocupantul (S.R., p. 105); obsesia de căpătîi a evreilor a fost dezmembrarea României ca stat naţional, desprinderea Basarabiei (S.R., p. 77-78, p. 190), a Bucovinei de Nord (S.R., p. 190) precum şi a Transilvaniei (S.R., p. 190); criza frontului în primul război mondial, după revoluţia bolşevică, li se datorează în mare măsură evreilor (Basarabia, ed. cit. – în continuare B., p. 139); evreii au jucat un rol considerabil în înfiinţarea P.C.R. (B., p. 139). Fiind duşmanii prin excelenţă ai României şi ai românismului, evreii i-au măcelărit cu bestialitate pe românii care se retrăgeau paşnic din Basarabia: “Evacuarea armatei şi a civililor din Teritoriile Ocupate în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea evreilor, nu a ruşilor ocupanţi, prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină” (S.R., p. 21). Acestea fiind… premisele istorice de la faţa locului, sigur că şi românii, nemaivrînd să joace în eternitate rolul de victime ale unei minorităţi impertinente şi criminale, s-au dezlănţuit în acţiuni spontane, antievreieşti – ca de pildă Pogromul de la Iaşi, “primul act sîngeros – victime: evreii din România”, dar care a avut loc doar la un an şi o zi după agresiunea provocatoare evreiască din Basarabia (S.R., p. 21). Statul român a intervenit totuşi spre a potoli furia mulţimilor, iar mareşalul Antonescu a dat chiar un ordin formal în sensul respectiv (Goma îl reia pe larg, lăsînd să treacă necomentat oribilul antisemitism flagrant al mesajului [11]).

Acesta fiind “scheletul” ideatic al cărţii, “plămînii” sînt reprezentaţi de numeroasele citate din epocă (problemă asupra căreia voi reveni ulterior), iar “sîngele” îl constituie stilul pamfletar, scrîşnit, biciuitor care, aplicat unei probleme adînc tragice, e greu să nu stîrnească indignarea cititorului de bună credinţă. Întocmind, pe ton coleric, liste negre ale cercetătorilor care nu-i împărtăşesc punctul de vedere, Paul Goma se discreditează lamentabil: “Absenţa documentelor nu-i deranjează pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Pippidi, S. Tănase, D. Pavel, G. Andreescu, M.D. Gheorghiu, români imparţialişti, eterni linguşiţi emeriţi care din dezgustătoare slugărnicie legitimează orbeşte cele mai…” etc. etc. (S.R., p. 14).

Ţinînd seama de argumentele şi explicaţiile de mai sus, apare în mod legitim întrebarea: este sau nu este Paul Goma un antisemit? Avea dreptate Ion Solacolu să ne îndemne la multă prudenţă în situaţiile cînd ne slujim de o asemenea clasificare: “Eticheta de antisemit e astăzi pentru un intelectual degradantă, ea îl stigmatizează, îl descalifică, aşezîndu-l împreună cu toată prestaţia lui de pînă atunci − şi de aici rezidă gravitatea şi responsabilitatea demersului − într-un justificat con de umbră, punîndu-l aşadar pe cel etichetat astfel sub semnul întrebării, altfel spus, demolîndu-l”. Paul Goma este cel mai important reper al nostru de curaj şi verticalitate din anii comunismului, a-l demola înseamnă a priva societatea de un model pozitiv. Or societatea nu poate progresa în absenţa reperelor luminoase [12].

Problema cu care ne confruntăm este, în consecinţă, extrem de gravă. Orice pripeală în judecată, orice caracterizare şovăitoare pot fi catastrofale.







3. Discurs asupra metodei




Iritat pesemne de conţinutul dezbaterilor libere stîrnite de paginile sale, Paul Goma nota recent, cu nedezminţit grobianism, în jurnalul expus pe internet: “Solacolu, Pecican, Laszlo dezbat, discută, se chiar dispută, pe «tema»: este sau nu este antisemit Goma? (de ce nu: are Goma un sex – sau trei?, şi dacă nici unul?) – ca şi cum aceasta ar fi problema crucială pentru români în general, pentru intelectualii români în special, în Anul Domnului 2004. (…) Credeam, cu naivitate[,] că problema – fie: una dintre ele [–] este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) în cărţile sale Basarabia şi Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii. / Vai: şi Solacolu[,] şi Pecican[,] şi Laszlo s-au oprit la gard; din uliţă au încercat să vadă, să audă ce se petrece înăuntru (în ogradă, în casă)…” etc. etc. (miercuri, 31 martie 2004) [13].

Să fie sănătos Paul Goma! Pasajul de mai sus reflectă, în toată splendoarea, desuetudinea concepţiei sale despre istoriografie. Cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă (“eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă înşel”), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative. Evoluţia este dinspre istoriografia totalitară, arţăgoasă, intolerantă şi monologală spre cea democratică, tolerantă (în limite ştiinţifice), dialogală. Iată, spre exemplu, următoarele enunţuri:

A. Vlad Ţepeş a fost domnitorul Ţării Româneşti în secolul al XV-lea.

B. Vlad Ţepeş a fost domnitorul Moldovei în secolul al XIX-lea.

Între A. şi B. avem banala deosebire dintre adevăr şi neadevăr, a cărei dovadă o reclamă sus şi tare Paul Goma.

Iată acum următoarele enunţuri:

A1. Vlad Ţepeş a fost un tiran sadic, care îşi omora supuşii din pură plăcere.

A2. Vlad Ţepeş a fost un domnitor patriot care, fie şi pe calea forţei, urmărea civilizarea supuşilor săi.

În A1. şi A2. există două interpretări istorice diferite, ambele plauzibile şi care, la o rigoare, pot coexista (A1. fiind preferată de unii comentatori străini, iar A2. de cei autohtoni). Nu contest că ar putea cîndva să apară şi o variantă bizară de tipul:

A3. Vlad Ţepeş, fiind agresat de unii supuşi ai săi, s-a apărat trăgîndu-i în ţeapă.

Înainte de a mă grăbi să strig “nu-i adevărat!”, voi şopti prudent: “nu prea îmi vine să cred…”.

Eroarea unui istoric, foarte gravă, poate consta va să zică nu doar în spunerea/scrierea neadevărului, ci şi în lansarea unor variante explicative bizare, aberante, neverosimile, asupra evenimentelor din trecut.

Iar cît priveşte problema sexelor lui Paul Goma, de cînd l-am auzit pe primul ministru al României cum, de la tribuna Parlamentului, îşi invita contestatarii să-i numere ouăle, nimic nu mă mai surprinde în materie de grobianism. Spiritele mari se întîlnesc.










Exemplele mele anterioare sînt confirmate de o răsunătoare demonstraţie istoriografică a lui Ovidiu Pecican. Deşi porneşte de la realităţile descrise de Paul Goma, folosind şi alte rapoarte militare ale vremii, inaccesibile autorului parizian, precum şi luînd în discuţie diversele puncte de vedere ale eşichierul politic (extrema stîngă prin Troţki, extrema dreaptă prin C.Z. Codreanu, P.N.Ţ. prin memorialistica lui Zaharia Boilă etc.), O. Pecican ajunge la concluzii cu totul diferite: “nu evreii (în general, la nivelul întregii lor comunităţi) i-au hărţuit pe românii în retragere. Nu a fost vorba despre un conflict interetnic [subl. mea, L.A.]. O serie de cetăţeni români din Basarabia aparţinând altor etnii (ucraineni, evrei) i-au hărţuit pe reprezentanţii statului român din motive care se întrezăresc: unii, pentru că era un stat burghez, păzind ordinea inegalităţilor sociale şi a discriminărilor; alţii, pentru că era un stat corupt, ori, mai bine zis, pentru că fenomenul corupţiei, observat la nivelul întregii ţări, în Basarabia atingea, prin slujbaşii statului din această provincie răsăriteană, cote greu de suportat. În ambele cazuri, mesajul este unul de critică socială…” [14]. Între P. Goma care acreditează în absolut izvoarele istorice unilaterale şi forţează concluzia sa antisemită neplauzibilă – respectiv O. Pecican care interoghează o paletă întreagă de resurse şi propune, sub forma unei ipoteze de lucru, concluzia plauzibilă a criticii sociale, se află tocmai distanţa care separă vechea şi noua istoriografie.

Dar Paul Goma nu este nici măcar un reprezentant al vechii istoriografii! El “nu are în spate nici pregătirea istoricului, nici instituţii al căror program de cercetare să îi asigure materialul şi armătura argumentaţiei. Va recurge, în consecinţă, la raţionamente proprii, întemeiate pe experienţă, pe o cunoaştere indirectă, prin alţii, a evenimentelor, pe memorie – depozitara trecutului subiectivat – şi, vai, pe propriile (re)sentimente” [15]. O gafă de proporţii a lui Goma este creditul orbesc pe care îl acordă propagandei antisemite antonesciene [16]. De fapt sursele istorice la care apelează autorul sînt destul de numeroase, dar unilaterale şi neplauzibile: bilanţuri militare oferite de Marele Stat Major sau rapoarte ale unor ofiţeri, impregnate de limbajul antisemit funcţionăresc al vremii[17]; articole de ziar exprimînd realităţile dorite de regimul dictatorial-militar; scrisori personale ale unor soldaţi de pe front (dar de o provenienţă neclară); ba chiar mesaje ale mareşalului Antonescu acuzîndu-i pe evrei! E ca şi cum un istoric comunist şi-ar propune să demonstreze bunăstarea şi fericirea românilor pe vremea ceauşismului, servindu-ne lungi citate din… editorialele ziarului Scînteia, memoriile lui Paul Niculescu-Mizil, confesiunile generalului Pleşiţă şi discursurile festiviste ale lui Nicolae Ceauşescu!

Deşi autorul plasează la sfîrşitul volumului Săptămîna Roşie… o lungă listă bibliografică, majoritatea citatelor probatoare pe care ni le oferă nu sînt individualizate prin trimiteri precise la volum, ediţie şi pagină spre a putea fi verificate şi, pînă la proba contrară, îmi permit să mă îndoiesc de autenticitatea cel puţin a cîtorva referinţe. Într-o concluzie provizorie, se cuvine precizat că cercetarea întreprinsă de Paul Goma nu respectă în forma sa exterioară (ton pătimaş, subiectivism, stil pamfletar şi insultător, apel la surse unilaterale, aparat critic imprecis şi lacunar) exigenţele unei veritabile lucrări ştiinţifice pentru a se face credibilă.







4. Minciuni




După aceste remarci preliminare şi circumstanţiale, să ne adîncim de-acum în analiza propriu-zisă a tezelor autorului. Să-i facem pe plac şi să răspundem la întrebarea sa arţăgoasă: “da sau ba, Goma a scris adevărul (sau a minţit)?”. Vom opera în acest capitol cu distincţia adevăr – neadevăr (A. vs. B.), urmînd ca în capitolul următor să ne aplecăm asupra distincţiei verosimil – neverosimil (A2. sau A3.?) în ipotezele şi interpretările preopinentului nostru.

Paul Goma a minţit atunci cînd a prezentat situaţia politică a evreilor din România. După cum arată reputata cercetătoare a fenomenului totalitar Hannah Arendt, “nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei antebelice. Încă din secolul al XIX-lea antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit. În 1878, marile puteri încercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, şi să determine guvernul român să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetăţeni români – chiar dacă ar fi rămas cetăţeni de rang secund. Nu au reuşit, şi la sfîrşitul primului război mondial toţi evreii români – cu excepţia cîtorva sute de familii sefarde şi a cîtorva evrei de origine germană – erau încă străini rezidenţi pe teritoriul românesc. A fost necesară întreaga forţă a Aliaţilor, în timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a «convinge» guvernul român să accepte un tratat al minorităţilor şi să acorde minorităţii evreieşti cetăţenia română. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă în 1937 şi 1938 cînd, încrezători în puterea Germaniei hitleriste, românii au simţit că pot risca denunţarea tratatelor favorabile minorităţilor ca fiind impuse în detrimentul «suzeranităţii» lor, putînd astfel să priveze de cetăţenia română cîteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populaţiei evreieşti. Doi ani mai tîrziu, în august 1940, cu cîteva luni înaintea intrării României în război – de partea Germaniei hitleriste – mareşalul Ion Antonescu, şeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toţi evreii români, cu excepţia celor cîtorva sute de familii de evrei ce fuseseră cetăţeni români înaintea tratatelor de pace. În aceeaşi lună, el a instituit o legislaţie antievreiască care era cea mai severă din Europa (luînd în considerare şi Germania). Categoriile privilegiate, veteranii de război şi evreii care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, nu reprezentau mai mult de zece mii de oameni, deci cel mult unu la sută din întregul grup. Hitler însuşi era conştient că Germania risca să fie depăşită de România şi i s-a plâns lui Goebbels, în august 1941, la cîteva săptămîni după ce dăduse ordinul pentru Soluţia Finală, că «un om ca Antonescu procedează în această chestiune într-un mod mult mai radical decît am făcut-o noi pînă la ora actuală»”[18].

Potrivit lui Paul Goma, în schimb, evreii n-aveau motive a se plînge de… ospitalitatea plaiurilor mioritice. “În «putregaiul» românesc, în «pseudo-democraţia» carpato-dunăreană (…) evreii au vieţuit binişor, chiar confortabil, după 1867 – dar după 1878!; şi după 1938, cînd a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat «antievreiesc»” (S.R., p. 103-104). Uluitor!

Chiar Goma ne citează, imprudent, fragmente din discursurile rostite de Mihail Kogălniceanu în Parlamentul României (S.R., p. 30-42), îmbibate de un flagrant antisemitism, de care însă refuză a ţine seamă: “Dincolo de Milcov s-a ridicat un strigăt foarte mare în contra acestei invaziuni a unui popor străin, care era numai vătămător (Aplauze).” “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova (Aplauze).” – Iată un excelent motiv ca statul “democrat” român să intervină în comerţul liber, luînd aminte la apartenenţa etnică a comerciantului sătesc şi hotărîndu-i soarta în Parlament… – “Acest popor, jidovii, se ţine la pîndă şi aşteaptă ca să lovească celelalte popoare…” – Teoria conspiraţiei. – “Dumneavoastră voiţi ca noi, care avem o sumă de patru sute de mii de jidovi, să stăm cu mîinile la pept şi să-i lăsăm să facă ce vor vrea?” – Într-adevăr, nu: un stat profund democratic trebuie să ia poziţie, să-şi persecute evreii! După ce le-a interzis prin lege să cumpere pămînt, acum să le suspende inclusiv autorizaţiile comerciale! Iar cînd guvernele vest-europene fac presiuni pentru respectarea drepturilor minorităţilor din România, cum le răspunde faimosul Mihail Kogălniceanu? “Tractatul de la Paris n-a făcut decît a complecta şi pune sub garanţia marilor puteri europene seculara noastră autonomie. Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [interior] (Aplauze)”. Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al “neamiestecului în treburili intierni” funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.

Dar nu numai Parlamentul român şi legislaţia statală erau impregnate de autoritarism împotriva minorităţilor neasimilate, ci chiar mentalitatea populară nu ezita să îndemne la violenţe. Toată Basarabia era un butoi de pulbere antisemită: pogrom la Chişinău în 1903; alt pogrom în 1905; după unirea cu România evreii n-au fost naturalizaţi; şcolile evreieşti au fost românizate şi nu s-a mai permis studierea limbii idiş; actorii evrei din Teatrul Naţional de la Chişinău au fost daţi afară în 1927; ţăranii din Soroca şi Bălţi recurg la violenţă antisemită în 1930; se organizează propagandă în favoarea masacrului antisemit la Cetatea Albă în 1935 [19]. “Basarabia era o citadelă electorală a antisemitismului românesc”, încît la 1937 Garda de Fier a cîştigat 22,8% din voturi, Partidul Naţional Creştin, de orientare violent antisemită, 9,3%, după care guvernul a anulat în cîteva luni cetăţenia română a cîtorva zeci de mii de evrei, iar folosirea limbii idiş în public a fost interzisă [20]. În 1940, “masacrele împotriva evreilor au însoţit retragerea trupelor româneşti. Zeci de evrei au fost ucişi în diverse sate din Bucovina şi uneori în localităţi precum Rădăuţi, Dorohoi şi Galaţi, care nu au venit niciodată în contact cu ocupaţia sovietică. Asasinatele erau de obicei executate de soldaţi, dar uneori şi de grupuri de români sau ucraineni. Cele mai cumplite crime au avut loc în timpul retragerii din Bucovina, prima fiind săvîrşită în comuna Milcoreni (judeţul Dorohoi)” [21]. Goma însuşi ne prezintă date elocvente ale unor statistici despre evoluţia demografică a evreilor (S.R., p. 76):

În Basarabia rusească:

1812 – 3.000;

1817 – 19.130;

1850 – 78.216;

1862 – 95.927;

1897 – 228.168.

În Basarabia românească:

1919 – 267.000;

1931 [de fapt: 1930] – 204.858.

Goma nu se oboseşte să analizeze cifrele şi să enunţe concluziile care se impun: pentru prima dată în istoria Basarabiei, pe timp de… pace şi prosperitate, sub guvernare românească numărul evreilor nu a mai crescut, ci a scăzut cu o cincime! Asta înseamnă că “au vieţuit binişor”, nu-i aşa? Atunci cînd afirmă că “primul act sîngeros” împotriva evreilor s-a comis abia la 29 iunie 1941, Pogromul de la Iaşi (S.R., p. 21), Paul Goma minte din nou, încercînd să stabilească false raporturi cauză-efect, prin trecerea sub tăcere a realităţilor inconvenabile.

Altă minciună a lui Paul Goma ţine de parţializarea geografică a genocidului. Pentru a putea omite dimensiunea continentală a fenomenului, scriitorul înalţă bariere de… imaginaţie la graniţele României. El refuză să privească faptul istoric în conexiunea sa internaţională şi decretează că evreii sînt răspunzători (întrucît i-au agresat pe românii în retragere paşnică din Basarabia şi Bucovina) şi prin urmare au fost măcelăriţi. Clasica situaţie românească: mortul e de vină. Din nefericire Holocaustul a avut o îngrozitoare şi macabră extensie, aproape toate statele europene cunoscîndu-i flagelul. În sinteza sa, Hannah Arendt se opreşte pe scurt asupra evenimentelor din Germania, Austria, Protectoratul Cehiei şi Moraviei, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, România, Ungaria şi Slovacia. Nici vorba de un frivol scenariu western, aşa cum ni-l prezintă Paul Goma: pieile roşii atacă diligenţa – potera pleacă la asalt şi dă foc corturilor! N-a fost vorba de o răfuială “internă”, ci de o crimă la nivel continental, cu diverse nuanţe specifice, de la stat la stat. În cazul României, insistă H. Arendt, “curios este faptul că, de la început şi pînă la sfîrşit, Antonescu nu a fost mai «radical» decît naziştii (după cum gîndea Hitler), ci numai permanent cu un pas înaintea progreselor Germaniei. El a fost primul care i-a lipsit pe evrei de cetăţenie şi care a început masacrele pe scară largă, în mod făţiş şi fără nici o ruşine; aceasta într-un moment în care naziştii erau încă ocupaţi cu testarea primelor lor experimente. Reacţionase la ideea vînzării [evreilor în străinătate] cu peste un an înainte ca Himmler să ofere «sînge contra camioane» şi a sfîrşit, ca şi Himmler, prin anularea întregii afaceri ca şi cum totul nu ar fi fost decît o glumă”[22].

Michael Shafir şi Radu Ioanid sînt indulgenţi cu Goma, atunci cînd îl consideră un negaţionist “prin deviere”. (E drept că cei doi se refereau doar la romanul Basarabia şi la fragmentele apărute în presă.) E suficient să citim un pasaj de la p. 273 a volumului Săptămîna Roşie… pentru a-l judeca mult mai aspru pe autor: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)”. Paul Goma aici minte violent, negînd frontal Holocaustul! Atrag atenţia că ne aflăm deja în sfera unei culpe sancţionabile penal: România s-a sincronizat cu legislaţia statelor europene şi, prin Ordonanţa de Guvern nr. 31/13 martie 2002, interzice negarea în public a Holocaustului şi o pedepseşte cu închisoare între 6 luni şi 5 ani [23]. Iar publicarea unei cărţi negaţioniste ţine de domeniul public.

Paul Goma minte atunci cînd pune semnul egalităţii între evrei şi comunism (“Holocaustul Roşu, de care evreii s-au făcut vinovaţi, din 1917, în Rusia; în 1919: în Ungaria; din 17 septembrie 1939 în Polonia; din vara lui 1940: în Ţările Baltice, în România, iar din 1944-45 în toată Europa de Est” – S.R., p. 15.) După cum arată Leon Volovici, “argumentul «evreu = bolşevic» nu constă, de fapt, în evidenţierea numărului evreilor în rîndul elitelor comuniste, ci în cea a pretinsei culpabilităţi colective a evreilor pentru nelegiuirile şi dezastrele regimurilor comuniste. Marxismul avea să fie – şi continuă să fie prezentat drept o ideologie «evreiască», emanată din iudaism şi servind drept instrument de stăpînire a lumii şi subjugare a altor naţiuni. Propaganda arată cu degetul spre o «vină evreiască» pe cît de totală, pe atît de imaginară, pentru a contrabalansa culpabilitatea reală şi responsabilitatea faţă de crimele comise împotriva populaţiei evreieşti” [24]. Falsitatea logică a concepţiei autorului e semnalată şi de Radu Ioanid: “Goma se luptă din greu cu o dilemă comună antisemiţilor români. Pe de o parte, aceştia sînt gata să accepte că PCR era un partid mic, dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi cu ei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o”[25].



http://193.226.7.140/~leonardo/n05/Laszlo5.htm

MINCIUNILE LUI PAUL GOMA

Laszlo Alexandru
MINCIUNILE LUI PAUL GOMA

Constat cu profunda tristete, dar si cu indignare, ca Paul Goma a "dezertat la inamic" in ultimii ani si, din promotor al moralitatii si adevarului in viata publica romaneasca, a devenit promotor al mesajului antisemit, intransigent si intolerant. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca principalul adversar al comunismului romanesc, omul situat in secolul XX pe baricada civismului, se va transforma in secolul XXI in partizanul minciunilor scandaloase. Care mai poate fi legatura dintre drepturile omului si defaimarea unei minoritati etnico-religioase? Cum se impaca militantismul pentru dreptate cu resuscitarea propagandei fasciste?
In cartea Saptamina Rosie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, folosind pretextul analizei istorice, Paul Goma face o lunga serie de afirmatii flagrant si stupefiant antisemite. Minciunile sale se revarsa in torente: a) autorul deduce in mod fals ca exterminarea evreilor s-ar fi datorat faptului ca acestia i-au agresat pe romanii in retragere din Basarabia (in realitate motivele Holocaustului sint mult mai numeroase si complexe, de anvergura continentala); b) autorul inverseaza in mod fraudulos semnificatia morala a faptului istoric si arunca vina Holocaustului pe umerii victimelor; c) autorul dezechilibreaza ponderea intimplarilor, exagerind pierderile de vieti omenesti printre romanii din Basarabia, dar minimalizind pierderile de vieti omenesti printre evreii din Romania; d) autorul deplaseaza focalizarea "investigatiei" sale doar asupra anumitor fapte pe care le hipertrofiaza (agresiunile antiromanesti), in schimb neglijeaza ponderea reala a altor fapte, mult mai grave (exterminarea evreilor); e) autorul, procedind astfel, recupereaza si imbratiseaza argumentele propagandei antonesciene; f) autorul resuscita si cosmetizeaza chiar figura criminalului de razboi Ion Antonescu; g) autorul reciteste mare parte din istoria Romaniei in cheie antisemita (rascoala taraneasca din 1907, criza frontului in primul razboi mondial, infiintarea partidului comunist, "importarea" comunismului rusesc, toate s-ar fi produs din "vina" evreilor); f) autorul pune in mod fals semnul echivalentei intre evrei si comunism; g) autorul trece cu vederea sau ascunde numeroasele agresiuni antisemite romanesti care au precedat anul 1940; h) autorul culmineaza in minciunile sale atunci cind neaga explicit Holocaustul din Romania, scriind negru pe alb: "Holocaustul romanesc este o minciuna, un fals, o escrocherie, o ticaloasa amenintare (Punga sau viata!)" (vezi ed. cit., p. 273).
In examinarea unor asemenea afirmatii extrem de grave, orice cititor cu minim bun simt va fi obligat sa porneasca de la insusi textul legii. Conform Ordonantei de Guvern nr. 31/13 martie 2002, negarea in public a Holocaustului este interzisa si este pedepsita cu inchisoare intre 6 luni si 5 ani. O asemenea reglementare exista in numeroase state occidentale, reprezinta un semn minim de civilizatie si o conditie ca Romania sa se integreze in Europa.
O flagranta eroare de judecata ar fi sa echivalam scrierile anticomuniste "ilegale" ale lui Paul Goma dinainte de 1989 cu scrierile antisemite ilegale ale lui Paul Goma de dupa anul 2000. In prima situatie autorul critica realitati dictatoriale si sfida o lege abuziva. In a doua situatie autorul rastalmaceste fapte istorice si sfideaza o lege democratica, de anvergura europeana. In anii represiunii, Goma a fost un ilustru promotor al libertatii. In anii democratiei, Goma se dovedeste un penibil promotor al dogmatismului.
Citiva intelectuali au constatat in scris ca Paul Goma face afirmatii neadevarate, insultatoare la adresa unei comunitati etnice si chiar incalca legislatia in vigoare. Am fost si eu unul dintre scriitorii care au protestat impotriva minciunilor lansate din Belleville, fara a-i cunoaste (cu o singura exceptie) pe ceilalti, fara a ma coordona cu ei si fara a beneficia de vreun avantaj material pentru studiul amanuntit pe care l-am publicat in presa tiparita si electronica (vezi Paul Goma antisemit, in Tribuna, nr. 56-57-58/2005; in E-Leonardo, nr. 5/2004, la www.eleonardo.tk).
Paul Goma a reactionat personal sau prin intermediari, pravalind alta avalansa de minciuni impotriva celor care l-am contestat. Cea mai recenta dintre ele a aparut in ziarul Ziua de simbata, 20 august 2005, precum si in numarul 9 al revistei electronice Tiuk (la www.tiuk.reea.net). Subsemnatul Laszlo Alexandru ma vad nevoit sa dezmint aici public sirul de neadevaruri jenante si flagrante pe care le lanseaza romancierul la adresa mea.
1. Autorul sustine ca o ampla conjuratie de intelectuali s-a mobilizat in vederea blocarii sau cenzurarii cartilor sale si se refera la ""interventia" concertata a holocaustologilor in defavoarea mea ca autor, pe linga directia Polirom - ii mai numesc o data: cu exceptia lui Al. Florian, Laszlo si a lui Pecican, sint autori Polirom…" etc.
La acestea raspund:
- Subsemnatul nu sint holocaustolog (ce-o fi asta? cine-ti da diploma in domeniu?); am scris despre Holocaust doar atunci cind m-am simtit obligat sa contest cu argumente aberatiile lui Paul Goma pe tema respectiva.
- Subsemnatul nu sint (intr-adevar) autor publicat la Editura Polirom.
- Subsemnatul declar ca n-am intervenit niciodata pentru nepublicarea vreunei carti a lui Paul Goma. In schimb am contribuit la publicarea citorva dintre ele, i-am prefatat Jurnal I-II-III la Ed. Nemira, Bucuresti, i-am ingrijit editia de Scrisori intredeschise de la Oradea si i-as fi ingrijit inclusiv Jurnal IV-V-VI de la Ed. Dacia, Cluj, daca nu gaseam in spalturi, pe neasteptate, note mincinoase inclusiv la adresa mea, colaboratorul de citiva ani al lui Paul Goma.
2. "…in ultimele decenii, m-au tot pus la stilpul "antisemitismului" - inca o data: etichetindu-ma, insa evitind a da citate din textele mele "antisemite"…"
- Subsemnatul doresc sa arat ca Paul Goma si-a obtinut titlul de antisemit in mod perfect justificat, dupa eforturi si stradanii repetate, pe baza textelor sale publicate in 2002 (Basarabia, Buc., Ed. Jurnalul literar), in 2004 (Saptamina Rosie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI), precum si in jurnalul expus pe internet in ultimii doi-trei ani; cel care vorbeste insa de "ultime decenii" de persecutie pentru antisemitism frizeaza mania persecutiei.
- Subsemnatul am reactionat la textele lui Paul Goma in corespondenta mea publica, in 2002, in studiul Paul Goma antisemit, in polemica Pacala invata istorie etc. In interventiile mele am reluat citeva zeci de citate antisemite, mincinoase, aberante, din scrierile recente ale Paul Goma (peste 30 de citate, cel putin). Pasajele respective nu erau trunchiate. In dreptul fiecaruia era indicata pagina de provenienta, pentru a putea fi verificat, si era insotit de comentariul sau analiza mea. Orice cititor de minima buna-credinta poate verifica aceste afirmatii aruncind o privire pe contributiile mai sus amintite, publicate pe internet sau in presa tiparita.
3. "…lalaiala calomnioasa semnata de R. Ioanid despre "antisemitul" de mine. Textul a devenit Evanghelia holocaustologilor carpatodanubieni, el i-a scutit pe M. Shafir, G. Andreescu, Oisteanu, A. Cornea, V. Ciobanu, V. Garnet, Pecican, M.D. Gheorghiu, Laszlo de a citi cartile incriminate, de a da citate din ele…"
- Subsemnatul declar ca mi-am exprimat in scris pentru prima data disocierea de antisemitismele lui Paul Goma in octombrie-noiembrie 2002. Radu Ioanid si-a publicat pentru prima data amplul studiu despre antisemitismul lui Paul Goma in iulie 2003. Il invit pe autorul bellevillian sa-mi explice mai detaliat cum am facut eu sa "copiez" concluziile lui Radu Ioanid, cu o anticipatie de peste jumatate de an, fara a recurge la spiritism sau telepatie.
- Subsemnatul declar ca am citit cu multa atentie cartile publicate de Paul Goma in Romania, ba chiar am scris vreo 20 de studii critice si analize despre ele.
- Subsemnatul declar ca in viata mea n-am scris despre o carte pe care n-am citit-o. Daca cineva poate dovedi contrariul, ii astept cu nerabdare dovezile.
4. "…Ce ii minase [in lupta] pe G. Andreescu, Dan Pavel, V. Garnet, Laszlo, Pecican: nu o irepresibila sete de adevar (istoric), ci o represibila apucatura a oamenilor fara coloana vertebrala: aceea de a se oferi sa faca "un serviciu" necerut…"
- Subsemnatul declar ca niciodata nu i-am cerut voie lui Paul Goma sa scriu despre el: nici cind l-am laudat, nici cind l-am contestat. Subsemnatul declar ca, in general, cind am scris sau publicat n-am asteptat niciodata bilet de voie din partea nimanui.
- Subsemnatul declar ca nu-i permit nici lui Paul Goma si nici altcuiva sa se pronunte calomnios despre coloana mea vertebrala. Mi-a fost suficient ca am pus-o la bataie aparindu-l si laudindu-l public pe Goma insusi, intre anii 1992-1999, atunci cind o merita cu adevarat si cind majoritatea lumii culturale romanesti il defaima.
- Subsemnatul declar ca in primul rind tocmai irepresibila sete de adevar istoric m-a impins sa contest in public, sub semnatura, cu citate, analize, demonstratii si argumente, antisemitismele revoltatoare ale lui Paul Goma din ultima vreme.
In acest context, consider incalificabila viclenia suplimentara a lui Paul Goma de a mima defensiva (prin publicarea unui fals drept la replica) pentru a-si prelungi ofensele si ofensiva. Ii promit ca voi raspunde fara ezitare la toate minciunile jenante pe care se va mai gindi sa le raspindeasca la adresa mea.

http://www.tiuk.reea.net/9/reactii.html

PĂCALĂ ÎNVAŢĂ ISTORIE

“- De unde eşti, măi creştine?

- Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

- Din care sat de la voi?

- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătînd negustorului cu mîna spre un deal.

- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

- Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

- Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

- Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.”





Am arătat în studiul Paul Goma antisemit gravele neadevăruri istorice exprimate în ultimele scrieri ale autorului parizian. Spre final m-am oprit în trecere şi la unul din servanţii săi, Mircea Stănescu. Oricine va arunca o privire asupra acelui pasaj, va constata că prea puţin m-am referit acolo la realitatea istorică răstălmăcită. Am formulat în special obiecţii de procedură: modul necinstit în care M. Stănescu citeşte şi citează; tehnicile sale dizoneste de desfigurare a adevărului; ticurile sale nervoase de supralicitare; vicleniile prin care lansează absurdităţi. Nu prea mai era vorba despre evrei sau basarabeni, despre Antonescu sau Hitler, despre Basarabia sau Bucovina, ci mai mult despre un set de reguli elementare în comunicarea publică şi ştiinţifică decentă. Îi contestam în mod explicit lui M. Stănescu buna credinţă. Fără ea, orice schimb de idei se transformă în gesticulaţie gălăgioasă, independentă de obiectul dialogului. Întrucît junele pescuitor în ape tulburi schiţează în direcţia mea o replică prin care îşi prelungeşte parada mincinoasă, mă văd din nou obligat să le arăt cititorilor cine este Mircea Stănescu.

La majoritatea obiecţiilor mele, preopinentul nu are răspunsuri sau produce replici aiurite, după cum se va vedea în continuare. În schimb (?), îmi aruncă el mie în cap un munte de insanităţi aberante, în dorinţa de a mă vedea îngropat sub ele. Nu va fi după voia lui. Ridicînd mănuşa, îi propun cititorului să-şi îndrepte atenţia, alături de mine, asupra detaliilor.

1. I-am reproşat avocatului improvizat că exagerează ponderea unor infime neconcordanţe de citate din textele lui Radu Ioanid, pentru a-şi diaboliza adversarul de idei. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

2. I-am reproşat avocatului improvizat că răstălmăceşte cauza reală a acestor minore nepotriviri şi, în loc să le ia drept erori involuntare, cum erau de fapt, le consideră neadevăruri premeditate; în loc să li le impute traducătorilor, le pune pe seama autorului. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

3. I-am reproşat avocatului improvizat că scrie neghiobii despre Michael Shafir, atribuind ipotetica lipsă de sens a cuvintelor sale unei lipse de argumente – de parcă lipsa de argumente ar presupune în mod necesar lipsa de sens! La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

4. I-am reproşat avocatului improvizat că falsifică sensul unor pasaje pe care le citează. Atunci cînd Goma vorbeşte despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza pentru care…” românii i-au masacrat pe evrei, postfaţatorul deduce că autorul nu face ceea ce tocmai face; afirmă că el nu aruncă vina masacrelor pe umerii victimelor, aşa cum se întîmplă de fapt. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

5. I-am reproşat avocatului improvizat că legitimează caracterul neavenit al construcţiei cauză-efect realizate de Goma (care avea impresia că Holocaustul din România ar fi derivat pe cale directă din agresiunile evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord). În realitate Holocaustul a avut un întreg ansamblu de cauze interne şi internaţionale evidente, puse în lumină de numeroşi cercetători. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

6. I-am reproşat avocatului improvizat că ignoră falsitatea tendenţioasă a schelăriei logice a lui Goma: autorul parizian exagerează flagrant în prezentarea pseudo-cauzelor (agresiunile evreieşti), în schimb diminuează forţat expunerea pseudo-efectelor (exterminarea evreilor). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

7. I-am reproşat avocatului improvizat că neagă în mod indirect Holocaustul din România, deoarece plasează conceptul între ghilimelele deriziunii şi îl însoţeşte cu un epitet relativizator (vorbind despre “originea vreunui presupus «Holocaust din România»”). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

8. I-am reproşat avocatului improvizat că ascunde gravitatea gestului prin care Goma încearcă să reabiliteze imaginea criminalului de război Antonescu. (În timp ce Goma îl laudă pe mareşalul Antonescu atribuindu-i titlurile de “erou” şi de “martir”, postfaţatorul său ne garantează că “nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute”). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

9. I-am reproşat avocatului improvizat că atenuează prin eufemisme afirmaţiile iresponsabile ale lui Goma, punîndu-le pe seama… memoriei sale (“memoria intră în conflict cu istoria”) – cînd în realitate doar antisemitismul lui Paul Goma e cel care intră în conflict cu istoria! La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

10. I-am reproşat avocatului improvizat că îşi minte cititorii, atunci cînd îi asigură că “citează pe larg” cuvintele mele, dar în realitate elimină tocmai argumentele pe care îmi întemeiam rezervele la adresa lui Goma. La acest aspect M. Stănescu admite oarecum că m-a citat trunchiat, dar susţine că pasajele escamotate nu prezentau interes în argumentaţie. Cu toate că şi această scuză este neadevărată, rămîne celălalt aspect: de ce şi-a anunţat cititorii că “citează pe larg”, cînd de fapt a procedat invers?

11. I-am reproşat avocatului improvizat că emite absurdităţi în scopul de a-şi contrazice cu tot dinadinsul interlocutorii. Întrucît eu îi imputasem lui Paul Goma lipsa de echilibru şi de imparţialitate în discursul istoric, postfaţatorul a intrat în vorbă lansînd părerea că “e o groasă exagerare” să se pretindă, în general, echilibru şi imparţialitate într-o cercetare ştiinţifică. Am calificat ipoteza lui drept crasă neghiobie. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

12. I-am reproşat avocatului improvizat că deformează sensul ideilor mele, care se refereau la relaţia dintre evrei şi basarabeni în contextul agresiunii spre Est a mareşalului Antonescu. Întrucît M. Stănescu insistă să nu priceapă limba română, mă văd nevoit să-mi reiau a treia oară propriile cuvinte, însoţindu-le de explicaţia necesară: “eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. În situaţia alipirii Basarabiei la România şi a deportării evreilor în Transnistria, am considerat că basarabenii au fost privilegiaţi, iar evreii au fost persecutaţi. Am punctat şansa istorică a primilor, respectiv neşansa ultimilor, cu care m-am solidarizat. M. Stănescu se apleacă de două ori asupra cuvintelor mele şi le comentează de două ori în mod mincinos. În prima intervenţie, postfaţatorul are impresia că aş stabili semnul egalităţii între evrei şi basarabeni (?), dar aş deplînge numai una din tabere (Laszlo Alexandru este “doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni”, “argumentaţia sa etică este şi chioară[,] şi şchioapă”). În a doua intervenţie, scandalagiul admite jumătate din punctul meu de vedere – basarabenii nu mai sînt numiţi explicit victime –, dar continuă să refuze a doua jumătate – anume că basarabenii au fost în acel context chiar privilegiaţi (“Laszlo Alexandru alege să se situeze cu mintea, cu imaginaţia etc. doar în situaţia evreilor persecutaţi, iar nu şi a basarabenilor”). Nu mă interesează absolut deloc dacă Mircea Stănescu este sau nu de acord cu mine. Dar datoria lui profesională era ca, înainte de a-şi exprima disocierea, să expună corect ideea pe care o combate!

Şi cum pot eu să stau de vorbă cu cineva căruia trebuie să-i explic de trei ori ce gîndesc, pînă cînd el să declanşeze efortul de-a pricepe?!

13. I-am reproşat avocatului improvizat că habar n-are de logica temporală, atunci cînd afirmă că, în loc să mă disociez de Paul Goma, ar fi trebuit să condamn… afirmaţiile lui Radu Ioanid. I-am atras atenţia că eu însumi am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma (în octombrie-noiembrie 2002), nu Radu Ioanid (în iulie 2003) şi nici Michael Shafir (a cărui cercetare s-a difuzat în România abia după noiembrie 2002). Cum îmi răspunde M. Stănescu la acest aspect? El face observaţia că rîndurile mele polemice s-au tipărit cu întîrziere în revista Columna. Mie-mi spune? Dar acest detaliu nu schimbă prin nimic prioritatea formulării lor. Apoi îmi povesteşte că cercetarea lui Michael Shafir a avut anterior o variantă în limba engleză – publicată în august 2002 la Centrul Internaţional Pentru Studierea Antisemitismului de pe lîngă Universitatea Ebraică din Ierusalim – aşadar pretenţiile mele de prioritate cronologică în critica antisemitismului lui Paul Goma sînt neîntemeiate. Aşa ar fi, dacă Mircea Stănescu ar avea dreptate. Dar el şi aici minte cu aceeaşi dezinvoltură caracteristică. Îl informez că faimoasa variantă engleză, publicată la Ierusalim, invocată de el cu dezinhibiţie, ei bine, nu conţine nici o critică la adresa lui Paul Goma! (Autorul ei nu reuşise încă la acea dată să distingă în mod clar, din textele apărute în presa literară, noua orientare a romancierului parizian.) E totuşi uluitor cum “istoricul” Mircea Stănescu poate cita în sprijinul său o carte de al cărei conţinut habar n-are, fără să treacă în ochii comunităţii ştiinţifice drept un lamentabil escroc. Michael Shafir mă autorizează să fac publice următoarele afirmaţii: “mă alătur acuzei pe care aţi lansat-o primul” privind antisemitismul lui Paul Goma şi “consider «producţia» lui Mircea Stănescu execrabilă din toate punctele de vedere, de la logic la metodologic sau deontologic”.

Dar chiar dacă M. Stănescu ar fi avut dreptate şi chiar dacă Michael Shafir m-ar fi precedat întîmplător în critica antisemitismului lui Paul Goma – tot rămîne nerezolvată stupefacţia mea iniţială. Cum puteam să dau curs îndemnurilor postfaţatorului şi să mă refer, în octombrie 2002, la cuvintele lui Radu Ioanid, care s-au publicat doar în iulie 2003?! La această întrebare doar Mircea Stănescu poate da un răspuns!

I.D. Sîrbu a prevăzut foarte clar tacticile dezbaterilor din zilele noastre, atunci cînd nota cu ironie: “O dată ce scopul general este de a-i întuneca mintal pe adversari, metoda e simplă: cînd ei joacă fotbal, tu joci baschet şi-i acuzi că nu respectă regulile; cînd ei te invită la tango, tu tragi la ţintă, iar cînd ei joacă şah, tu dai cu zaruri proprii. Simplu, eficace, general valabil”. Păcală face eforturi să adapteze reţeta şi la domeniul istoriei. El lasă fără un răspuns credibil obiecţiile grave pe care i le-am adresat în intervenţia mea anterioară. În schimb sare să-mi impute el mie un păienjeniş de chiţibuşuri, de parcă ar şterge astfel cu buretele grava sa incompetenţă! Dar nu-i voi face nici măcar aici pe plac şi-i voi explica răbdător tot ce nu pricepe.

a) “Laszlo nu a băgat de seamă că nu sînt autorul vreunei «postfeţe» – postură încărcată de autoritate în care refuz să mă situez – ci al unui studiu însoţitor”. Iată ce gravă eroare! Dar cum era să-mi dau seama? Pe foaia de titlu stă scris: ediţie îngrijită de Flori Stănescu; studiu şi index de Mircea Stănescu. Deşi editorii nu indică limpede unde se termină minciunile lui Goma şi unde încep aberaţiile lui Stănescu, vina e numai a mea, fiindcă am făcut confuzia între o… postfaţă şi un… studiu însoţitor. Aceeaşi viclenie a exagerării culpei inventate, în scopul diabolizării preopinentului (specialitatea casei cînd era vorba despre Radu Ioanid) este experimentată şi pe pielea mea. Cu o nuanţă suplimentară: propria sa lipsă de profesionalism în editare îmi este imputată mie.

b) Laszlo Alexandru e “preocupat să «demonstreze» – «prin deviere» – că eu însumi sînt «antisemit»” (toate ghilimelele inteligenţei îi aparţin lui Stănescu). Nu, nici pomeneală. În studiul Paul Goma antisemit am fost “preocupat”, cum o spune titlul, de Paul Goma şi nu de Mircea Stănescu. La acesta din urmă m-am referit doar spre final, pentru a-i pune în lumină înfiorătorul cabotinism ştiinţific.

c) ”Reacţia nervoasă a «polemistului» Laszlo (…) are loc pe un ton amuzat”. Ce subtil psiholog e Stănescu! Va trebui să-mi explice mai limpede cum poate un om nervos să se amuze.

d) “Reacţia nervoasă a «polemistului» Laszlo (…) într-o chestiune dintre cele mai serioase – aceea a memoriei şi istoriei exterminării evreilor şi a responsabilităţii comunităţii româneşti, în paralel cu cea a comunităţii evreieşti pentru crime similare – are loc pe un ton amuzat, ceea ce denotă o gravă iresponsabilitate intelectuală”. Preopinentul evocă în continuare cele două momente ale mele de amuzament: cînd Paul Goma îi dădea lecţii de Biblie rabinului Şafran şi cînd Mircea Stănescu îşi anunţa publicul că mă citează pe larg, iar apoi îmi trunchia afirmaţiile. Ambele situaţii evocate se referă la şarlatania interlocutorilor mei şi nicidecum la problema… “memoriei şi istoriei exterminării evreilor”. Grava iresponsabilitate intelectuală îi aparţine pe de-a-ntregul istoricului Păcală care continuă să-şi mintă de la obraz cititorii.

e) “Replica sa este măcinată de numeroase contradicţii interne. Iar acestea nu sînt deloc, dar deloc amuzante, ci: grave. Într-un loc afirmă că: «pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor», pe cînd în altul: «‘ceea ce a fost cronologic înainte’ nu explică, în cazul de faţă, mai nimic, întrucît e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii». Cum poţi să-i acorzi cuiva credit – aşa cum face Laszlo în ce-l priveşte pe Goma – atunci cînd «descrie fapte», în condiţiile în care în acelaşi timp apreciezi că respectivul utilizează o informaţie «masiv contrafăcută»?” Să limpezim lucrurile. În octombrie 2002, nefiind familiarizat în detaliu cu realităţile istorice despre care vorbea Paul Goma, îi contestam doar metoda de lucru unilaterală şi înverşunarea neavenită, deşi îi ofeream un credit de principiu (“pînă la proba contrară”) în legătură cu faptele pe care le relata. În august 2004, văzînd intervenţiile specialiştilor în domeniu, i-am retras lui Paul Goma inclusiv creditul privind relatarea obiectivă a faptelor istorice (“e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii”). Evoluţia s-a produs în direcţia aprofundării obiecţiilor, a înăspririi reproşurilor, a consolidării criticilor. Fapul că aş fi susţinut “în acelaşi timp” două lucruri diferite despre Paul Goma este o altă minciună a lui Mircea Stănescu, iar “numeroasele contradicţii interne” pe care le-ar găsi el prin textele mele sînt praf în ochii cititorilor: nu te contrazici atunci cînd susţii – în momente succesive şi cu intensităţi variabile – acelaşi punct de vedere!

f) “Dacă actele scrise ale regimului Antonescu falsifică «masiv» realitatea, aşa cum pretinde Laszlo, atunci de ce ele sînt folosite pentru a descrie acţiunile criminale ale aceluiaşi regim în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Dorohoi sau Iaşi de către cei care, asemeni lui Laszlo, le neagă veracitatea? Cu alte cuvinte, cînd sînt ele «documente» şi cînd sînt simplă «propagandă»?”. Pentru a mai disipa din nedumerirea ipocrită a lui Mircea Stănescu, voi recurge la un exemplu concret, punînd faţă în faţă un document al vremii care, prin precizia detaliilor, riscă să-i convingă pe cititorii creduli, respectiv rezultatul cercetărilor efectuate ulterior la faţa locului. Iată raportul militar semnat de colonelul Matieş Ermil referitor la faptul că “au fost executaţi un număr de 40 de jidani din comuna Sculeni” fiindcă “au încercat să fugă de sub escortă”, sau fiindcă “au tăiat cablul telefonic”, sau fiindcă “au semnalizat din Sculeni Tg. armatei sovietice, care se afla pe D. Nord de Sculeni, indicînd posturile de comandă ale infanteriei şi artileriei, precum şi amplasamentele bateriilor de artilerie, care au fost bombardate cu precizie de artileria sovietică”, sau fiindcă “au sabotat armata română şi germană, trăgînd foc de arme şi aruncînd grenade asupra soldaţilor în timpul cînd erau evacuaţi din Sculeni” (vezi Paul Goma, Săptămîna Roşie…, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 111).

Iată acum ce s-a găsit concret în zonă: “Exhumarea victimelor, care a avut loc sub supravegherea unui medic legist în 1945 la Gura Căinari, a găsit în cele trei morminte comune 311 cadavre, din care 33 erau copii între unu şi doisprezece ani, inclusiv şapte copii sub un an şi paisprezece copii sub şase ani. (…) Aceşti copii erau şi ei «terorişti bolşevici» care au atacat, în iunie 1940, armatele române în retragere, motivaţi fiind de «ura rasială»?” (vezi Radu Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, în Observator cultural, Buc., nr. 177/15-21 iulie 2003).

Fără a avea pretenţia de a oferi un răspuns unilateral la problema ridicată de M. Stănescu (surprizele pe care ni le rezervă propaganda politică – mai ales pe timp de război – sînt inepuizabile), probabil că le putem acorda un oarecare credit prudent documentelor emanate de la oficialităţile antonesciene, atunci cînd informează despre producerea unui masacru antisemit, în schimb să le ignorăm atunci cînd vorbesc despre cauze şi proporţii (orice criminal are reflexul de a invoca legitima apărare şi de a minimaliza rezultatele nemerniciilor sale). Dar să mergem mai departe cu insanităţile lui Stănescu.

g) Laszlo Alexandru “se arată drept (sic!) partizan al unui discurs de tip postmodern care respinge nu doar principiul corespondenţei, ci şi pe cel al cauzalităţii”. Nicăieri n-am afirmat aşa ceva! Am spus doar că “cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecţie faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincţia verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă («eu presupun că e aşa, dar s-ar putea să mă înşel»), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităţilor din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative”. Chiar şi cititorii superficiali constată cu uşurinţă că făceam în pasajul citat o afirmaţie estimativă, nicidecum una participativă. Descriam o stare de fapt, nicidecum o opţiune proprie. Iar eliminarea investigării cauzalităţii din studiul istoriei e o gogomănie pe care doar Mircea Stănescu o putea inventa.

h) “Argumentul absenţei unei formaţii istorice de şcoală – preluat de la Pecican –, pe care Laszlo i-l adresează lui Goma, i se poate întoarce, căci nici el nu poate să facă dovada unei patalamale în acest sens.” Diferenţa frapantă este că, în timp ce Paul Goma se străduia să explice cu instrumentele istoricului realităţile din Basarabia anilor 1940; cu instrumentele politologului şi ale etnologului situaţia minorităţii evreieşti din România; cu instrumentele hermeneutului textul Bibliei etc., eu unul demonstram, folosind instrumentele polemistului, lipsa de coerenţă, de logică şi de adevăr a afirmaţiilor lui Paul Goma. El executa triplu-salturi mortale pe teritorii străine, travestit în specialist, dar fără nici o abilitare profesională şi mînat de impulsuri antisemite. Eu evoluam pe un teritoriu devenit, vai mie, foarte familiar în peste zece ani de exerciţii repetate. El folosea în construcţia sa documente unilaterale emanate de la regimul antonescian şi de la numeroşii antisemiţi viscerali de ieri şi azi, eu mă sprijineam în critica mea pe concluziile formulate de istorici, cercetători ai Holocaustului etc., ba chiar şi pe intuiţiile bunului simţ.

i) “Dacă la începutul textului său Laszlo ne anunţa că problema în discuţie este dacă afirmaţiile lui Goma corespund sau nu realităţii cu privire la subiectul aflat în discuţie, cum de poate el stabili acest lucru în timp ce se declară adversar al principiului corespondenţei?” Îi repet postfaţatorului că nu m-am declarat “adversar al principiului corespondenţei”, ci am făcut o simplă… “descriere de peisaj” (vezi supra, paragraful g). În ce mă priveşte, sînt convins că adevărul istoric poate fi limpezit – şi anume recurgîndu-se la argumente, citate, comparaţii, demonstraţii, investigaţii, apel la surse alternative etc. Eu însumi am procedat astfel în studiul Paul Goma antisemit, dovedind erorile autorului atît din perspectiva discursului “vechi” (adevăr vs. neadevăr), cît şi a celui “nou” (verosimil vs. neverosimil).

j) “Ca istoric ori, în genere, ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carenţă intelectuală pentru a crede că există etnii – în speţă cea evreiască – predispuse la comunism, căci pentru omul de ştiinţă nu există alte explicaţii decît cele de natură socială. Asemenea pretinse explicaţii nu au nimic de-a face cu raţiunea, ci cu dogma.” Aşa o fi, dar pînă una alta nu eu eram de această părere, ci chiar şeful său, Paul Goma, care în volumul postfaţat de neobositul Stănescu susţinea că toţi evreii sînt bolşevici, adică “nu chiar toţi, numai circa 98%” (p. 77).

k) “Nici stilistic vorbind textele sale nu se prezintă mai grozav”. Asta o susţine cu tupeu tocmai cel care îşi permite să scrie: “se arată drept partizan”; “pe cît de lungul, pe atît de nulul text”; “reacţia nervoasă (…) pe un ton amuzat”; “ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carenţă intelectuală pentru a crede că…” şi alte asemenea trufandale.

l) “Laszlo nutreşte convingerea că în cazul «atrocităţilor comise de evreii din Basarabia împotriva românilor», «nu a fost vorba despre un conflict interetnic», ci că «mesajul este unul de critică socială», evreii respectivi protestînd astfel – alături de ucraineni (şi de ruşi!) – împotriva discriminărilor şi corupţiei statului burghez. Cu o asemenea gîndire adîncă asupra subiectului – care presupune că în timp ce-i ucideau, jefuiau şi batjocoreau pe ostaşii şi reprezentanţii administraţiei româneşti, evreii (împreună cu ucrainenii şi ruşii) transmiteau mesaje filozofice de critică socială – nu este de mirare că…”. Pasajul abia citat surprinde pe viu imbecilitatea frapantă a lui Mircea Stănescu, felul în care el confundă cauzele cu efectele, planul intelectual cu planul fenomenal, demersul explicativ cu demersul aplicativ.

m) “A încerca să-ţi sprijini argumentaţia pe textele Hannei Arendt (…) este de două ori eronat.” Asta s-o creadă Stănescu! În realitate Hannah Arendt e unul din cei mai stimaţi şi apreciaţi cercetători ai fenomenului antitotalitar de la ora actuală. Dar, indiferent de acest aspect, pe lîngă observaţiile ei avizate am recurs de asemeni la fapte istorice descrise de Michael Shafir, Radu Ioanid, Irina Livezeanu, Ovidiu Pecican, Ion Solacolu – ba chiar şi la cifre statistice oferite de Paul Goma sau la citate antisemite din cuvîntările lui Mihail Kogălniceanu şi Ion Antonescu! E suficient de amplă paleta opiniilor luate în discuţie?

n) “Autorul nu ne luminează nici de ce «atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor» ar fi nişte «ignominii», adică nişte crime obişnuite (şi, în plus, «masiv contrafăcute»), în timp ce crimele colective comise de regimul antonescian un «genocid»”. Nu trebuia să-l luminez eu pe Stănescu, ar fi aflat-o de unul singur dacă s-ar fi aşezat pe un scaun să citească studiul lui Ion Solacolu, Instigare – pogrom – genocid, care îi explică atît de clar diferenţele încît pînă şi cineva cu mintea lui împăienjenită putea s-o priceapă (“Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în operă de mase de oameni ce acţionează haotic, ci de forţe militare ce acţionează disciplinat. Ca formă supremă de manifestare a antisemitismului criminal, genocidul este o operaţie metodică de eliminare fizică, totală a populaţiei evreieşti. El debutează prin promulgarea unor legi antievreieşti, care conferă un cadru aparent «legal» crimei, uciderii în masă ce va urma”).

o) “Expunerea istorică a lui Laszlo este cînd contrafactuală, cînd fără referire la contextul istoric, toate acestea arătînd că el lucrează cu o schemă de analiză anistorică. Este cazul chestiunii politicilor protecţioniste, al măsurilor sociale ale tînărului stat naţional al Principatelor vizînd stoparea imigraţiei şi a polemicii lui Kogălniceanu cu influenta Alianţă Israelită Universală, în legătură cu care Laszlo comentează: «Cine ar fi crezut? Refrenul ceauşist al ‘neamiestecului în treburili intierni’ funcţiona deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.» În fapt, nu timpul, ci aplecarea asertorului asupra subiectului este cea care comite clasica eroare istorică de a analiza trecutul prin prisma prezentului.” În sfîrşit am reuşit şi eu să pricep ce înseamnă istoria pentru Mircea Stănescu! Dacă în 2004 cineva afirmă despre evrei că sînt “un popor străin, vătămător”, care ne invadează – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… politici protecţioniste. Dacă în 2004 cineva susţine că evreii sînt “lipitorile satelor din Moldova” – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… măsuri sociale ale tînărului stat naţional. Dacă în 2004 cineva proclamă că “jidovii se ţin la pîndă şi aşteaptă ca să lovească celelalte popoare” – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… stoparea imigraţiei. Pînă la urmă nu doar cronologia reprezintă problema lui Mircea Stănescu, ci şi terminologia. Infirmitatea mentală respectivă a fost descrisă atent de Hannah Arendt, care a detaliat pudoarea eufemistică a rapoartelor hitleriste: “exterminarea” se numea “soluţie finală”, “lichidarea” era de fapt “evacuare”, “uciderea” însemna în hîrtii “tratament special”, “deportarea” era tradusă prin “schimbare de reşedinţă” sau “reaşezare” etc.

Ce simplu e să te faci istoric în ziua de azi! Schimbi cuvintele, eufemizezi adevărul şi ai devenit un savant pe care nu-l paşte “clasica eroare de a analiza trecutul prin prisma prezentului”.

p) “Îţi vine să te închini, atunci cînd Laszlo ia Parchetul drept arbitru într-o dezbatere intelectuală.” Negarea Holocaustului a încetat de multişor să mai fie în Europa civilizată o simplă dezbatere intelectuală. Dacă Stănescu nici măcar atîta n-a aflat, să facă bine să deschidă ziarul. Sau televizorul. Sau să-l întrebe pe Paul Goma, care locuieşte la Paris.

q) “De la un asemenea vajnic denunţător-la-Parchet ar fi fost bine ca în acelaşi timp să-şi asume, în calitate de membru responsabil al comunităţii din care face parte – iar ca româno-maghiar al celor două comunităţi – responsabilitatea individuală pentru crimele făptuite de conaţionalii săi – români şi maghiari deopotrivă – împotriva evreilor.” Pe Mircea Stănescu, postfaţator de negaţionişti, traducător de antisemiţi şi cabotin gălăgios al cercetării istorice, încă nu l-am denunţat la Parchet, dar dacă va mai îndrăzni să recurgă în textele sale la asemenea tertipuri josnice – cum sînt diabolizarea minorităţilor etnice şi folosirea tendenţioasă a trecutului istoric ca un ciomag de luptă în sprijinul intoleranţei extremiste din prezent – voi lua foarte în serios această ipoteză.


Scrie Paul Goma în jurnalul său (la 5 octombrie 2004): “Aseară am primit prin web replica lui Mircea Stănescu dată lui Laszlo. Ca de obicei, foarte bun, Stănescu. Din păcate nu are unde să publice. I-am cerut permisiunea de a-i trece textul în jurnalul meu pe octombrie…”. Aşa de-ar fi, nu s-ar povesti. I-a mai crescut oare nasul diaristului cu încă un centimetru? Căci Mircea Stănescu avusese anterior chiar din partea mea oferta să-şi reia lamentabila postfaţă – unde scria minciuni despre mine – în revista E-Leonardo. N-a fost de acord. În aceeaşi lună octombrie cînd la Paris era deplîns pentru neputinţa… de a publica, Stănescu se lăfăia la Iaşi în revista Timpul, cu un episod de-un kilometru dintr-un serial-fluviu, precum şi cu traducerea antisemitismelor impertinente ale lui Norman G. Finkelstein, pe alte două hectare. Polemica mea Paul Goma antisemit i-am oferit-o încă din august 2004 revistei Jurnalul literar din Bucureşti, dar redactorul-şef Nicolae Florescu a ascuns-o bine-bine pînă prin decembrie 2004, cînd a tipărit... replica stănesciană! Ca la noi (în presa literară legionară românească), la nimeni: blochezi textul de referinţă, publici riposta mincinoasă, după care te plîngi în gura mare că eşti persecutat. Halal persecuţie!

Cît despre ce “foarte bun” e – ca de obicei – Mircea Stănescu…



“- Mă!… da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Miază-noapte sau cu Spaima-pădurei?

- Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, cînd mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumneata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mîni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

- Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

- Avem.

- Na cinci bani şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.”

http://193.226.7.140/~leonardo/n06/Laszlo7.htm