Goma[v=]

Despre două Cărţi negre şi doi negaţionişti ai Holocaustului
După publicarea cărţilor sale Săptămâna Roşie şi Basarabia, Paul Goma scrie an după an în jurnalul său (accesibil la adresele paulgoma.free.fr sau www.paulgoma.com), multiplicând textele impregnate cu un antisemitism primar, în care abundă enormităţi propagate cu vulgară regularitate despre evrei şi violente atacuri antiisraeliene.
În tentativele sale de a reinterpreta istoria Holocaustului în România, care conţin, între altele, încercări de demontare a Cărţii Negre a lui Matatias Carp (reeditată în Franţa la Editura Denoël, în 2009) şi a Cărţii Negre editate de Iilya Ehrenburg şi Vasili Grossman (Le Livre Noir, Textes et Temoignages, Actes Sud, 1995), Paul Goma şi-a găsit un aliat care reuşeşte să îl compromită şi mai mult: un militant prolegionar, un negaţionist primitiv al Holocaustului şi un falsificator al istoriei. L-am numit pe Ion Coja.
Un consens care ţine de igiena spaţiului public scris ne învaţă că a răspunde negaţioniştilor este păgubitor, în primul rând pentru cel care replică. Şi totuşi…
Şi totuşi, atunci când minciuna flagrantă este vehiculată cu nonşalanţă şi cinism, când adevărul este grav deformat în mod deliberat, cu speranţa că, din motive care ţin de repulsie, nimeni nu va răspunde falsificatorilor istoriei, se impune poate o replică la obiect.
La data de 2 noiembrie 2010, Paul Goma publica în jurnalul său un lung extras din articolul lui Ion Coja, Primul negaţionist al Holocaustului, apărut la aceeaşi dată în Basarabia Literară, publicaţie a Societăţii Scriitorilor Români din Republica Moldova. Reluat cu extaz de Goma, Ion Coja afirmă în articol că „primul negaţionist al Holocaustului“ ar fi Vasili Grossman, pentru că volumul său A Writer at War ar fi contrazis Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman, afirmând că „regimul de ocupaţie al Ucrainei de sud-vest de sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei“.
În privinţa comparaţiei dintre regimurile de ocupaţie a Ucrainei de către administraţiile Antonescu şi Hitler trebuie precizat că, încă din 1957, Rand Corporation a publicat un studiu amănunţit asupra acestui subiect (Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory Under Foreign Rule). Nici acest studiu, nici cele ulterioare, cum ar fi Raportul Wiesel (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Polirom, 2005) sau scrierile foarte recente ale istoricului american Charles King de la Universitatea Georgetown nu pun la îndoială nici faptul că tratamentul evreilor în Transnistria în perioda 1943-1944 s-a ameliorat treptat, dar nici responsabilitatea crimelor comise de autorităţile româneşti din Transnistria în anii 1941-1942.
În acelaşi articol, reluat de Paul Goma în jurnalul său, Ion Coja minte afirmând că Matatias Carp a scris Cartea Neagră în „colaborare cu numitul Ehrenburg“ şi că „înşişi evreii au scos din circulaţie această carte mincinoasă curând după apariţie“. Bazată în special pe mărturii ale supravieţuitorilor sau pe diverse reportaje, Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman nu are nimic în comun în afară de titlu cu cea a lui Carp, care este susţinută predominant de documente de arhivă româneşti. De asemenea, este bine cunoscută retragerea de pe piaţă şi din bibliotecile publice de către autorităţile comuniste din România a Cărţii Negre a lui Carp, la scurt timp după apariţie şi pe întreaga perioadă a existenţei regimului respectiv.
În ceea ce priveşte masacrarea evreilor în Transnistria, bazându-se pe un paragraf din aceeaşi carte, A Writer at War a lui Grossman, reluat în jurnalul său cu felicitări de Goma, Coja afirmă că această distrugere în masă a populaţiei evreieşti în Transnistria ar fi fost înfăptuită în exclusivitate de poliţia ucraineană, şi nu de autorităţile româneşti. În acest sens, Coja afirmă în textul său: „… dacă evreii au suferit în Transnistria, nu au suferit din cauza românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă, evreii localnici, evreii ucraineni“.
În sprijinul „argumentaţiei“ sale negaţioniste, Ion Coja foloseşte următorul citat din Grossman:
„Darea de seamă a secretarului Obcom, Riasents [corect, în text, Riasentsev]. Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo [corect, în text: execuţiile au fost înfăptuite] de poliţia ucraineană. Şeful poliţiei ucrainene a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942 Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt dintre cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Curtea i-a condamnat la trei luni de muncă forţată pentru actele lor ilegale contra evreilor. [propoziţie omisă de Coja în text, fără a se indica acest fapt] Crime a făcut [corect, în text: Indignare a produs] şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa…“ (A Writer at War, Vasily Grossman with the Red Army, 1941-1945, edited and translated by Antony Beevor & Luba Vinovgradova, Pantheon Books, New York 2005, p. 267).
Folosind acest citat trunchiat, din care menţionarea pedepsei ridicole a celor nouă făptaşi vinovaţi de execuţia a 12.000 de oameni este omisă deliberat, Coja întreabă: „De ce în raportul comisiei Wiesel nu apare nicio referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?“.
În privinţa masacrelor de la Domanevka (Dumanovca), Ion Coja ignoră cu bună ştiinţă informaţiile din Raportul Wiesel care se referă concret la crimele comise în această localitate, şi anume la paginile 145-148, 152, 156, 177, 392 (Raport Wiesel, versiune în limba română). La pagina 147 a Raportului Wiesel se specifică că, la Domanevka, „între 10 ianuarie şi 18 martie 1942, 18.000 [evrei] au fost ucişi de poliţia locală ucraineană şi de jandarmi români“. În continuare, Raportul Wiesel redă pe larg o relatare a pretorului Teodor Iliescu, care descria condiţiile în care au fost împuşcaţi evreii, „… care au fost îngropaţi în gropi neconforme cu regulile cerute, fiind săpate la o adâncime de cel mult 1/2 m…“ şi care cerea mutarea supravieţuitorilor masacrelor la Bogdanovca. La aceeaşi pagină a Raportului Wiesel se menţionează: „Această execuţie în masă şi incinerarea cadavrelor au fost analizate în detaliu în timpul procesului lui Isopescu [prefectul român al judeţului Golta, judecat şi condamnat pentru masacrele de la Bogdanovca, Dumanovca şi Acimicetca] în 1945“.
Frauda lui Coja, reluată cu entuziasm de Goma, este transparentă: ei folosesc faptul că poliţia ucraineană a fost implicată masiv în masacrarea evreilor în judeţul Golta şi afirmă, în consecinţă, că responsabilitatea autorităţilor române în crimele comise în Transnistria este nulă. Orice om de bună-credinţă care va frunzări numai o lucrare despre administraţia română din Transnistria va şti că acolo poliţia ucraineană era sistematic subordonată autorităţilor române, prefecţilor şi pretorilor români prin legiunile de jandarmi români. Crimele comise de poliţia ucraineană în Transnistria contra evreilor şi romilor au fost înfăptuite la ordinul autorităţilor române, sub a căror jurisdicţie aceşti poliţişti ucraineni se aflau. Excepţie au făcut-o aşa-numitele „colonii SS“, sate populate de etnici germani locali care nu se aflau, conform acordului de la Tighina, sub jurisdicţie românaă şi a căror listă este ataşată acordului respectiv. Dumanovca nu făcea parte din aceste „colonii SS“.
În ceea ce priveşte procesele criminalilor implicaţi în masacrele de la Dumanovca, trei serii de documente arhivistice stau la dispoziţia cercetătorilor la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington (USHMM). O primă serie restrânsă priveşte anchetarea de către autorităţile româneşti din Transnistria a câtorva poliţişti ucraineni implicaţi în omorurile din judeţul Golta, nu pentru masacrarea evreilor, ci pentru a se fi omorât între ei şi pentru a fi furat aurul confiscat de la deportaţi, se regăseşte în arhivele regionale de la Nikolaev (USHMM/Nikolaev Oblast Archives RG-31.008M).
O a doua serie largă de documente provine din arhivele Serviciului Român de Informaţii (USHMM/SRI Archives RG 25.004M) şi este legată de procesele prefectului judeţului Golta, Modest Isopescu, a subprefectului aceluiaşi judeţ, Aristide Pădure, şi a jandarmilor români implicaţi în aceste asasinate. Tribunalul de la Bucureşti l-a considerat responsabil pe Isopescu de „… uciderea a 71.000 de oameni (dintre care 1.000 de romi). Adjunctul său Pădure a fost acuzat de organizarea ghetoului din Oraşul Golta, de înfometarea deportaţilor, de rele tratamente, de punerea în aplicare a ordinului pentru masacrul de la Dumanovca. Cei doi reprezentanţi ai autorităţilor au fost ajutaţi de [subofiţerul de jandarmi] Vasile Mănescu de la raionul Dumanovca care a executat ordinul (la refuzul unui subaltern, plutonierul de jandarmi Nicolae Melinescu…) participând activ la actele de jefuire, incendierea grajdurilor [unde erau «cazaţi» deportaţii] şi la masacrul de la Bogdanovca, împuşcarea deportaţilor de la Dumanovca“ (Andrei Muraru, Manuscris, citat cu permisiunea autorului). În 1945, Isopescu, Pădure şi Melinescu au fost condamnaţi la moarte de către un tribunal românesc, pedeapsa fiind comutată la închisoare pe viaţă. În sfârşit, a treia serie largă de documente, care privesc procesele a cel puţin 15 jandarmi ucraineni implicaţi în aceleaşi crime şi judecaţi în URSS, se găsesc în arhivele SBU (instituţie succesoare a KGB din Ucraina) din localităţile Nikolaev şi Vinnitsa (USHMM/SBU Archives RG 31.018M). Aşa cum am mai scris, nimeni nu-i va nega lui Paul Goma rolul important în istoria disidenţei anticomuniste româneşti. Antisemitismul său sălbatic şi falsificarea militantă a istoriei Holocaustului din România pe care el le practică sistematic i-au afectat însă grav imaginea. Alăturarea sa cu Ion Coja nu face decât să desăvârşească răul pe care Goma şi l-a făcut singur. //

Paul Goma: "Nu ma intorc in Romania nici mort"
Aflat in exil la Paris, unul dintre cei mai cunoscuti militanti anticomunism din Romania vorbeste in exclusivitate despre "experienta" de detinut politic, securitate si libertatea de a vorbi.

Paul Goma la 75 de ani
Bedros Horasangian
Scriitorul Paul Goma a împlinit o anume vârstă. Scriitorul român Paul Goma, care a împlinit 75 de ani, trăieşte la Paris, Franţa, este un cetăţean fără cetăţenie. "Stateless person" ar veni persoană fără patrie. Chiar aşa? Foarte chiar aşa. Nu sună prea bine, nici pentru Paul Goma, nici pentru noi, românii, care avem o patrie, başca şi câte o cetăţenie. E foarte trist şi dramatic să fii al nimănui şi nimeni să nu aibă grija ta. Marele explorator Fridtjof Nansen a venit în întâmpinarea sutelor de mii de refugiaţi armeni scăpaţi din măcelul turcesc din 1915 şi a creat, sub tutelă internaţională, faimoasele "Paşapoarte Nansen". Care obligau ţările pe unde ajungeau aceşti desţăraţi rămaşi pe drumuri, fără case şi o patrie, să ofere un anume sprijin şi, mai ales protecţie. Era un moment dramatic al începutului de secol XX. Urmau să vină altele şi mai şi. Holocaustul şi Gulagul desăvârşeau ce începea în 1915. Bunicii mei au avut şi ei Paşapoarte Nansen. Primul din familie care a devenit cetăţean român cu acte în regulă a fost tatăl meu. A terminat Politehnica din Bucureşti şi a făcut apoi şapte ani de concentrări şi front. A obţinut şi "Mihai Viteazul", existau şi o sabie prin casă şi un pistol de alarmă, pe care bunica le-a aruncat la gunoi prin anii '50. De frică, a considerat că e mai sănătos să nu existe aşa ceva prin casă. Degeaba a ţipat tata că toate astea erau parte din viaţa lui, bunica a făcut ce a vrut ea. Nu e bine să se ştie chiar toate poveştile acestei lumi. Uitarea are şi ea părţile ei bune. Paul Goma prin tot scriul lui a făcut apel la neuitare. Nu discutăm dacă a procedat bine sau rău, dar memoria, a lui şi a lumii din jur, a alimentat o proză de o excepţională vigoare epică. Paul Goma a avut o patrie care i-a fost luată. Ea s-a numit România, pentru că, atunci când s-a născut copilul Paul Goma, Basarabia era România. Nu a mai fost, după puţină vreme. Povestea vieţii lui Paul Goma, dramatică pe alocuri şi tragică în întregul ei, a devenit literatură. Un teribil testimoniu despre istoria României şi românilor. Că vrem, că nu vrem, că ne place sau nu de Paul Goma, cărţile lui există. Chiar dacă omul, cu bunele şi relele lui, este exclus dintre noi, aici în România. Şi trăieşte singur, cu familia lui, la Paris. Doar cărţile lui trăiesc printre. Pot fi ignorate - cum se şi întâmplă -, pot şi minimalizate - cum s-a şi întîmplat, pot fi ca şi inexistente, cum, din păcate continuă să se întâmple. Păcat. Şi semnificativ pentru felul nostru de a ascunde sub preş propriile noastre mizerii. Slăbiciuni, temeri, laşităţi, compromisuri, uneori lucruri mult mai grave. Orice se poate aranja, negocia, tocmi, lasă-bre-că-nu-schimbăm-noi-lumea. Oricât am vrea să-l ignorăm pe Paul Goma - şi o facem cu o perseverenţă demnă de cauze mai bune -, el există. Trăieşte înlăuntrul limbii române pe care o mânuieşte şi serveşte exemplar. Este o prostie când se afirmă că Paul Goma nu este scriitor. La urma urmelor, ce mare lucru a făcut? A protestat deschis faţă de un regim dicreţionar şi nu a avut alături decât doi distinşi intelectuali. Doi. Ion Vianu şi Ion Negoiţescu. Despre care nu ştim, la fel, mai nimic. Oameni de primă mână, români de ispravă - nu auzim toată ziulica românii şi românii în gura politicienilor noştri? -, care au avut îndrăzneală, atunci când noi am tăcut. Anii au trecut, memoria noastră se dovedeşte selectivă. Paul Goma există, la Paris, şi a împlinit pe 2 octombrie 75 de ani. Dacă prietenul Liviu Antonesei nu ne aducea aminte de această aniversare, nici nu ştiam că Paul Goma mai există. Păcat. Păcat şi trist în acelaşi timp. Dar şi semnificativ. Nu se poate face nimic. Măcar să-i citim cărţile şi tot ar fi ceva.
La mulţi Ani, Paul Goma!

Paul Goma, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe de la Chisinau

Paul Goma: 75 de ani de la naştere

Anul 1977 si recunostinta tinerei generatii

Istorie recenta: Valerian Stan Procesul Goma: deruta magistratilor? (I)
=====
Istorie recenta: Valerian Stan. Procesul Goma: deruta magistratilor? (II)

Către

TRIBUNALUL BUCUREŞTI

Bd. Unirii, nr. 37, sector 3, Bucureşti

SECŢIA A IV-A CIVILĂ

Dosarul Nr. 13596/299/2006





Subsemnatul LASZLO ALEXANDRU, domiciliat în Cluj-Napoca, str. Micuş, nr. 1, ap. 87, jud. Cluj, C. Id. Seria KX, nr. 735133, înaintez următoarea





la Dosarul nr. 13596/299/2006, avînd ca pîrîţi: Administraţia Prezidenţială, Andreescu Gabriel, Editura Polirom Iaşi, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Florian Alexandru, Gârbea Horia, Gheorghiu Mihai Dinu, Ioanid Radu, Laszlo Alexandru, Lefter Ion Bogdan, Manolescu Nicolae, Marian Boris, Mihăieş Mircea, Muşat Carmen, Oişteanu Andrei, Revista “22”, Fundaţia “Cultural 21”, Revista “Realitatea evreiască”, Fundaţia “Timpul”, Shafir Michael, Totok William, Vianu Ion, Wiesel Elie, Ziarul “Cotidianul”, împotriva lui Paul Goma, cu domiciliul ales la avocat Crângariu Eugenia, în Bucureşti, Calea Moşilor, nr. 90, ap. 3, sector 3, în calitate de apelant-reclamant faţă de Sentinţa civilă nr. 15886/2.12.2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 13596/299/2006.

Subsemnatul Laszlo Alexandru vă rog să respingeţi ca neîntemeiat apelul formulat de reclamantul Paul Goma. Vă solicit prin prezenta să menţineţi ca întemeiată şi justificată Sentinţa civilă nr. 15886/2.12.2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 13596/299/2006.

Îmi întemeiez solicitarea pe următoarele motive.

A) Reclamantul Paul Goma, în calitate de scriitor, s-a exprimat în repetate rînduri ostil la adresa minorităţii evreieşti din România. Autorul a încercat să atenueze şi să justifice măsurile dure, luate în timpul celui de-al doilea război mondial de către aparatul de stat, la ordinul mareşalului Ion Antonescu, împotriva evreilor (măsuri constînd în discriminări sociale, deportări, execuţii sumare şi masacre). Scriitorul a folosit, în lucrările sale, surse bibliografice parţiale, tendenţioase, şi le-a ignorat pe cele ce contraveneau intenţiilor sale de răstălmăcire a faptelor istorice. Paul Goma a ajuns chiar pînă la contestarea făţişă, în scris, a producerii Holocaustului din România – faptă sancţionată, prin Ordonanţa de Guvern nr. 31/13 martie 2002, cu închisoare între 6 luni şi 5 ani: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Alte numeroase exemple de distorsionare frapantă a realităţilor istorice, din partea lui Paul Goma, sînt prezentate pe larg în precedenta Întîmpinare, pe care subsemnatul pîrît Laszlo Alexandru am depus-o la dosarul procesului în data de 17.05.2006.

B) Ca reacţie la afirmaţiile violent-nedrepte formulate împotriva evreilor de către Paul Goma, în presa culturală din România, în unele cărţi ale sale, dar şi pe internet, o seamă de personalităţi culturale, scriitori şi publicişti şi-au exprimat disocierile, mai ales în mediul publicistic. Totodată au fost formulate rezerve tangenţiale la ideile lui P. Goma şi în tratatul ştiinţific elaborat de un amplu colectiv de experţi internaţionali, coordonaţi de Premiatul Nobel Elie Wiesel şi activînd sub egida Preşedinţiei României (vezi Raport Final, redactat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 380-381).

Trebuie subliniat aspectul că, dintre specialiştii care au contestat opiniile jignitoare formulate de Paul Goma la adresa minorităţii evreieşti din România, nimeni n-a încercat să-i restrîngă autorului dreptul la libertatea cuvîntului. Nimeni n-a intentat o acţiune în justiţie, împotriva sa, deşi prevederile legale existente ar fi autorizat asemenea demersuri. Rezervele ştiinţifice formulate, însoţite de argumentaţia profesională aferentă, s-au limitat la sfera cuvîntului tipărit.

C) În replică la intervenţiile care se disociau de opiniile sale neştiinţifice, jignitoare şi tendenţioase, Paul Goma i-a chemat în faţa instanţei pe contestatarii săi. Astfel s-a ajuns la obiectul acestui proces.

D) În acţiunea înaintată Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Paul Goma solicita, înainte de toate, restrîngerea libertăţilor de exprimare ale pîrîţilor (“obligarea pîrîţilor să înceteze acţiunile prin care se aduce atingere dreptului meu la onoare şi reputaţie”, vezi p. 2) şi sancţionarea acestora pentru libertăţile de exprimare de care s-au folosit. Reclamantul pretindea, aşadar, ca prin sentinţa sa Judecătoria să încalce prevederile Articolului 10, alin. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, care prevede că: “Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”.

E) Pentru sancţionarea pîrîţilor, reclamantul Paul Goma era ţinut să arate în faţa instanţei următoarele elemente ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul suferit, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei care a produs prejudiciul.

1) Fapta ilicită invocată de Paul Goma – criticile care i-au fost adresate de către pîrîţi, prin intermediul presei şi al cărţilor – este inexistentă, întrucît fapta aşa-zis imputată se înscrie în cadrul libertăţii de expresie, prevăzute explicit de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale. Existenţa faptei ilicite n-a fost stabilită de vreo instanţă de judecată, ba dimpotrivă, legitimitatea criticilor ştiinţifice adresate de pîrîţi reclamantului e confirmată şi de pasaje din volumul Raport Final (ed. cit.), care a fost asumat de un prestigios colectiv de specialişti internaţionali.

2) Prejudiciul suferit este invocat de Paul Goma sub cîteva aspecte.

Scriitorul afirmă că, din cauza reproşurilor exprimate de pîrîţi la adresa lui, nu i se publică volumele în România: “Astfel cum se poate observa inclusiv din Bio-bibliografia autorului, depusă la dosarul cauzei, Paul Goma este un scriitor cu o recunoaştere internaţională foarte largă, a cărui operă a fost şi este publicată mai ales la edituri din străinătate”(vezi p. 5 a reclamaţiei). Tot acolo, el susţine că “Editurile din România ezită să-l publice pe Paul Goma din cauza acuzaţiilor de antisemitism care i-au fost aduse pe nedrept”. Iar puţin mai încolo: “este uşor de presupus că editurile din ţară vor ezita să publice un autor purtînd un asemenea stigmat”. În realitate, după examinarea Bio-bibliografiei depuse de autor la dosar, se constată că în perioada 1990-2005, Paul Goma a publicat în România circa 33 de cărţi (dintre care unele în 2 sau 3 ediţii, la edituri diferite). Invocarea vreunui prejudiciu suferit în această direcţie, din partea reclamantului, constituie un neadevăr flagrant.

Mai mult decît atît. De la data depunerii reclamaţiei la Judecătorie şi pînă la data susţinerii apelului la Tribunal, cînd se prezumă că prestigiul scriitorului s-ar fi aflat într-o acută suferinţă, Editura Curtea Veche din Bucureşti a lansat, dimpotrivă, o prestigioasă serie de autor Paul Goma, unde i s-au tipărit cîteva cărţi inedite sau reeditări, după cum urmează:

· Paul Goma, Infarct, 2008, ISBN: 978-973-669-662-6;

· Paul Goma, Adameva, 2008, ISBN: 978-973-669-661-9;

· Paul Goma, Gherla-Lăteşti, 2008, ISBN: 978-973-669-700-5;

· Paul Goma, Roman intim, 2009, ISBN: 978-973-669-753-1.

Alte edituri i-au publicat fără obstacole Jurnalele actualizate, unde autorul îşi invectivează, fără jumătăţi de măsură, oponenţii pe care de altminteri i-a adus şi în faţa instanţei. Iar lamentabilul său volum eseistic, de un flagrant antisemitism, Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, a ajuns la un număr impresionant de reeditări, fiind expus în vitrina unei librării centrale din Cluj-Napoca, în cursul anului 2010.

Dar scriitorul invocă, în acţiunea sa, şi o daună de natură spirituală, pe care i-ar fi adus-o criticile ştiinţifice: “un prejudiciu care-i lezează pînă la ultimele resorturi nu numai reputaţia, imaginea publică, ci şi demnitatea de om” (vezi p. 24 a reclamaţiei). Paul Goma nu aduce dovezi palpabile, în direcţia celor afirmate. În textul Apelului înaintat acum Tribunalului Bucureşti, argumentaţia reclamantului se păstrează în aceiaşi parametri generali: “Caracterizarea ca antisemit şi/sau negaţionist expune pe oricine desconsiderării, dispreţului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică”. Dacă reclamantul nu produce dovezi concrete, în linia celor afirmate, în schimb se lansează în interogaţii retorice: “Cum poate să fie logic să se afirme că o persoană care a fost acuzată prin numeroase articole şi alte materiale denigratoare ale pîrîţilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit nici un prejudiciu moral, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea şi dreptul la imagine?”.

Trebuie arătat însă că, de la data depunerii reclamaţiei la Judecătorie şi pînă la data apelului de la Tribunal, interval cînd se presupune că imaginea autorului ar fi fost expusă oprobriului public, datorită întemeiatelor critici ştiinţifice suferite, Paul Goma a fost, dimpotrivă, elogiat public în mod oficial. Consiliul local al Municipiului Timişoara a decis, în ianuarie 2007, să-i confere lui Paul Goma “Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara”. Această hotărîre nu s-a bazat, cum tendenţios şi parţializant se arată în Apelul reclamantului, doar pe “considerarea operei sale scriitoriceşti şi a luptei de peste patru decenii împotriva totalitarismului comunist”. În realitate, Referatul Primăriei Timişoara menţionează elogios teoriile neştiinţifice, insultătoare la adresa minorităţii evreieşti, cuprinse în ultimele scrieri ale lui Paul Goma, şi îşi întemeiază tocmai pe acestea răsplata: “Explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, consta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent [sic! – L.A.]. Totodată Paul Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor [sic! – L.A.] şi este contra distorsionării istoriei în vederea inventării unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor în scopuri politice (de dominaţie) [sic! – L.A.], economice (extorcare de fonduri) [sic! – L.A.] şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni ne-evreieşti [sic! – L.A.]”.

Iată cum blocarea publicării cărţilor sale, pe care autorul o pune pe seama acuzaţiilor de antisemitism care i s-au adus, se ilustrează, în realitate, prin cîteva zeci de titluri apărute, precum şi prin seria de autor Paul Goma, din cadrul prestigioasei Edituri Curtea Veche din Bucureşti. Iată cum “dispreţul şi oprobriul public” de care se lamentează scriitorul se concretizează, de fapt, în titluri onorifice, decernate de autorităţile locale din România. Pe cît de neadevărate sînt afirmaţiile lui Paul Goma, legate de trecutul evreilor din România, pe atît de contrafăcute se dovedesc ele şi în ceea ce priveşte destinul propriei opere, sau evoluţia imaginii sale publice. Dar între proiecţiile imaginare ale unui scriitor care fabulează fără limite şi condamnarea în instanţă a victimelor răfuielii sale trebuie să existe o distanţă ce ţine de legalitate şi bun-simţ.

3) Legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu a rămas complet nedemonstrată în acţiunea reclamantului Paul Goma, atîta vreme cît fapta însăşi, ţinînd de afirmaţiile criticilor săi, nu s-a dovedit ilicită, iar prejudiciul suferit de scriitor se vădeşte hipertrofiat imaginar.

4) Vinovăţia persoanei care a produs prejudiciul nu este cîtuşi de puţin probată în acţiunea reclamantului Paul Goma, care se limitează doar la înşirarea unor pasaje cu citate din afirmaţiile criticilor săi.




Avînd în vedere argumentele de mai sus, vă rog prin prezenta să respingeţi ca neîntemeiat apelul formulat de reclamantul Paul Goma şi să menţineţi ca întemeiată şi justificată Sentinţa civilă nr. 15886/2.12.2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 13596/299/2006.

În caz contrar, pentru a cita din Sentinţa civilă anterior amintită, “s-ar ajunge la situaţia absurdă de a se recunoaşte reclamantului dreptul de a beneficia de libertate de expresie, dar să se interzică şi să se sancţioneze orice fel de reacţii faţă de afirmaţiile reclamantului, pe motiv că aduc atingere reputaţiei acestuia”.

În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, solicit judecarea în lipsă.



Cluj-Napoca,

21 iunie 2010

Cu stimă,

Laszlo Alexandru

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Laszlo4.htm

Paul Goma sărbătoreşte 74 de ani departe de onorurile statului român


Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. S-a născut pe 2 octombrie 1935, la Mana, judeţul Orhei, România, un copil nevoit curând să se maturizeze.

Onoarea pierduta a unui dizident roman
http://www.altitudini.ro/articles.php?ai=1376&filter=-1&st=0
La sfirsitul lunii ianuarie, Primaria orasului Timisoara din Romania
decidea sa acorde titlul de "cetatean de onoare" scriitorului si
fostului dizident roman Paul Goma. Aceasta decizie, profund simbolica,
venea ca o binemeritata compensatie pentru cel care fusese constrins sa
paraseasca Romania cu aproape treizeci de ani in urma, ca urmare a
criticilor sale curajoase la adresa regimului Ceausescu. S-a refugiat
de atunci in Franta si situatia sa in raport cu statul roman nu a fost
clarificata, in ciuda numeroaselor apeluri si demersuri intreprinse in
acest sens.
Cu toate acestea, decizia Primariei orasului Timisoara, cunoscut ca
focar al revolutiei romane din decembrie 1989, a suscitat, pe buna
dreptate, proteste - din partea comunitatii evreiesti romane si a
Ambasadei Israelului la Bucuresti - provocate de scrierile antisemite
si negationiste ale lui Paul Goma, care s-a angajat in ultimii ani sa
justifice masurile impotriva evreilor ale fostului dictator Antonescu,
din timpul celui de-al dolea razboi mondial.
Aceste proteste, ca si publicatiile incriminate ale lui Paul Goma, nu
au retinut atentia justitiei, cu toate ca in Romania exista o lege
impotriva acestui tip de fapte.
S-ar fi putut crede ca decizia Primariei din Timisoara a fost luata in
necunostinta de cauza sau dintr-un lapsus mai putin vinovat, marcind
optiunea de a-l distinge pe fostul dizident si de a-l face uitat pe
recentul polemist provocator si "incorect politic". Dar am descoperit
ca, dimpotriva, scrisoarea de motivare pentru atribuirea titlului de
cetatean de onoare lui Paul Goma avanseaza ca argument important
actiunea militanta a lui Goma impotriva evreilor. Acest paragraf, cel
mai consistent din cele doua pagini ale scrisorii, merita reprodus:
"In 2002, Paul Goma scrie eseul Saptamina rosie 28 iunie-3 iulie 1940
sau Basarabia si evreii. In aceasta lucrare, autorul prezinta
atrocitatile comise de populatia nonromana (deci si de evrei) in timpul
retregerii trupelor si a administratiei romanesti din Basarabia si
Bucovina, dupa ultimatum-urile sovietice din iunie 1940 (pactul
germano-sovietic atribuia o parte din estul Romaniei URSS-ului - parte
care fusese ocupata pina la declansarea ofensivei Axei impotriva
Uniunii Sovietice). Explicatia autorului pentru fermitatea cu care
regimul Antonescu ii pedepsise pe evrei dupa 22 iunie 1941 (data
intrarii trupelor germane si romane in URSS; evreii au fost acuzati ca
au simpatizat cu sovieticii) este fondata pe razbunarea pentru faptele
condamnabile din anul precedent. Paul Goma militeaza in acelasi timp
pentru ca evreii sa isi asume responsabilitatea crimelor comise
impotriva romanilor si se pronunta contra falsificarii (distorsionarii)
istoriei cu intentia de a crea un mit exclusiv dintr-un genocid
indreptat numai impotriva evreilor cu obiective politice (de
dominatie), economice (extorcare de fonduri) si de a culpabiliza toate
celelalte natiuni in afara evreilor, fara o analiza a propriilor lor
actiuni criminale anti-romane, sustinute si aprobate de aproape toate
cercurile evreiesti. Intre 2002 si 2005, acest eseu a cunoscut mai
multe versiuni".
Se deduce astfel ca Primaria, serviciile ei - scrisoarea este semnata
de primarul Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu, si de doi sefi ai unor
servicii din primarie - si diversele asociatii si personalitati locale
ale caror nume figureaza pe aceasta scrisoare ca propunind atribuirea
titlului de cetatean de onoare au inteles bine mesajul cartii si
impartasesc aceleasi convingeri cu Goma.
Nu imi propun sa polemizez aici nici cu Paul Goma, nici cu autoritatile
orasului Timisoara. Ma voi multumi sa reamintesc doar ca "ferma
pedepsire" a evreilor de catre regimul Antonescu a insemnat asasinarea
a 14.000 de evrei in primele zile ale campaniei militare impotriva
URSS-ului, in iunie 1941, in orasul Iasi si in "trenurile mortii",
inceputul Holocaustului in Romania, al carui numar total de victime
este estimat intre 250.000 si 400.000.
Voi remarca de asemenea ca teza genocidului romanilor comis de evrei
reia argumentul central al propagandei romanesti de razboi fasciste, cu
demonizarea, de aceasta data de catre liderul unui partid "democratic",
a adversarului "iudeo-bolsevic". Caci Gheorghe Ciuhandu a fost pina
foarte de curind presedintele Partidului National Taranesc Crestin si
Democrat, membru de altfel al Partidului Popular European.
Si voi incheia punind trei intrebari: Este oare posibil ca un autor
care continua sa alimenteze polemici antisemite in Romania sa
beneficieze de protectia statului francez? Este posibil ca statul
roman, membru al Comunitatii Europene, sa nu asigure aplicarea
propriilor legi, mai ales atunci cind este vorba de o incalcare a lor
din partea autoritatilor sale locale? Este posibil ca intelectualii si
asociatiile care l-au sustinut pe Paul Goma atunci cind era angajat
impotriva regimului Ceausescu sa pastreze tacerea in legatura cu
declaratiile lui actuale, fara sa riste ei insisi discreditarea?

Paul Goma

În 1935, la 2 octombrie, în satul Mana, comuna Vatici, judetul Orhei (Basarabia), se naste al doilea fiu al învătătorilor Goma, PAUL GOMA.
În mai 1952, Paul Goma, elev în clasa a X-a la liceul "Gh. Lazar", este "convocat" la Securitatea din Sibiu si "retinut" opt zile, după care este exmatriculat din toate scolile din tară deoarece sustinuse în scoală cauza luptătorilor anticomunisti. Reuseste să se înscrie la liceul "Radu Negru" din Făgăras, pe care îl absolveste în iunie 1953.
Un an mai târziu, sustine simultan examene de admitere la Universitatea din Bucuresti (filologie, română) si la Institutul de literatură si critică literară "Mihai Eminescu". Reuseste la amândouă, alegând Institutul.
După revolutia maghiară din octombrie 1956 hotărăste să predea carnetul U.T.M., în semn de protest. În noiembrie acelasi an este arestat, fiind acuzat de… tentativă de organizare de manifestatie ostilă.
În martie anul următor este condamnat la 2 ani de închisoare corectională, pe care îi execută la închisorile Jilava si Gherla. După, e trimis în domiciliu fortat în Bărăgan, la Lătesti, unde rămâne până în 1964.
Neputându-se reinmatricula în anul III, în vara lui 1965 sustine examene de admitere la Facultatea de filologie a Universitătii din Bucuresti.
În vara anului 1967 a trimis în Occident prima variantă a romanului "Ostinato".
În zilele invadării Cehoslovaciei are loc lansarea volumului de debut "Camera de alături".
La sfârsitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor, are loc sedinta de primire în partid a unor tineri scriitori, între care Mariana Costescu, Aurel Dragos Munteanu, Adrian Păunescu, Al.Ivasiuc, Paul Goma.
În tot cursul anului 1969 este "judecat" la Uniunea Scriitorilor: un scriitor român, "mai ales când este un necunoscut", "nu are dreptul să se comporte ca si cum ar fi singur pe lume", avându-se în vedere amenintarea sa de a publica "Ostinato" în Occident.
În aprilie 1970 predă romanul "Usa" Editurii Cartea Românească, care este însă respins de Marin Preda si Mihai Gafita, ca urmare a pretinsei "decodificari" de catre Alexandru Ivasiuc, în două personaje din carte, a celor doi Ceausescu; ulterior si manuscrisul acestui roman este trimis în Occident.
În octombrie 1971 apare în limba germana, la "Suhrkamp Verlag", romanul "Ostinato". La târgul de carte, din acel an, de la Frankfurt pe Main, Paul Goma apare la stand cu acest roman - "carte interzisă în România". Imediat Dumitru Popescu propune excluderea din partid a lui Paul Goma - pentru că "a pus în mâna dusmanului o armă cu care să lovească în patria noastră". Îl atacă Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru; îl apără: Mihai Novicov, Ion Lancranjan, Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu…
La aceeasi editură vest-germană, în 1972 apare romanul "Usa", reluat în 1974, în franceză, la Gallimard. Prin aceste cărti Paul Goma intră în circuitul european, ajungând la cunoscutele conflicte cu autoritătile comuniste de la Bucuresti, culminând cu "Miscarea 77" si soldate cu arestarea si detentia sa la Rahova.
La 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreună cu sotia si copilul pleacă în exil. Ajunsi la Paris, cer azil politic. Aici scriitorul va continua lupta sa anticomunistă.
Abia după revolutie i se publică si în România o parte dintre cărti. Îi apar articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul Literar.

Paul Goma si familia sa sunt în continuare exilati în Franta, având statut de refugiati politici.
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=7343

J'ACCUSE: Paul Goma-DELIR DE PERSECUTIE - 3463

File din Dosarul de Securitate al lui Paul Goma


http://www.revistaflacara.ro/index.php?an=2006&luna=decembrie&nr=12&articol=File_din_emDosarul_
Paul Goma este printre putinii disidenti romani, poate singurul autentic. Sigur ca si in cazul sau unii au pus niste semne de intrebare. Prezentam, in acest numar, in exclusivitate, continutul unor file din dosarul de la Securitate al disidentului Goma. Ele au ajuns la noi cam in aceeasi maniera in care ajung si dosarele in paginile altor ziare. E clar ca undeva s-a spart conducta cu dosare si cineva sta calare cu mainile pe robinet. Articolul nostru vine si ca un raspuns agresivei campanii calomnioase pornite, recent, impotriva scriitorilor romani. Iata ca, orice s-ar spune, scriitorii au produs pe cea mai importanta figura a disidentei romanesti.


Tehnica de supravietuire in regim de risc maxim


Filele pe care le detinem noi nu se refera numai la lucruri care tin de istoria literara. Ele dezvaluie culisele conditiei de disident. Arata, de pilda, o parte dintre lucrurile pe care Goma a trebuit sa le infrunte. Infatiseaza cum el nu avea surse de venit, era aproape un muritor de foame in Romania, desi capatase onorarii in afara. Explica stratagema prin care ruga pe altii, terti/prieteni/ interpusi (consulul Belgiei, Dieter Schlesak) ca, din banii care i se cuveneau si se gaseau depusi in banci occidentale, sa extraga din cont, cu imputernicire, sa ii cumpere si sa ii expedieze pachete cu haine si mancare. Securitatea se interesa si asupra sumelor incasate de disidentul roman ca onorariu, ca un adevarat agent literar... Paul Goma declara ca editura care i-a publicat GHERLA i-a "acordat un avans de 4.000-5.000 de franci francezi (FF), iar ulterior i-a expediat in Romania lunar cate 1.000 de franci francezi timp de 12 luni, suma totala fiind de aproximativ 5.000 de franci (avans) plus 12.000, in total 17.000 FF.
Despre cum se aparau disidentii


Una dintre paginile care ne-au parvenit marturiseste despre cum se puteau, cat de cat, proteja, disidentii nostri. Dumitru Tepeneag, alt scriitor roman stabilit la Paris si personaj important in dosarul lui Goma, este cel care ii indica lui, in mod direct, cum ar putea proceda in scopul de a se proteja: sa realizeze legaturi cu diferite organisme occidentale, sa trimita articole la ziare si reviste, sa se "adreseze Institutului AMNESTY INTERNATIONAL, pentru a fi luat in evidenta ca membru corespondent." Goma se mai apara si prin colaborare cu Europa Libera.
O spune chiar el in documentele prezentate de noi: "Declar ca dupa ce am convenit cu editorul publicarea cartii, m-am interesat la MONICA LOVINESCU daca este posibil ca, personal, sa citesc cartea GHERLA, sa fiu inregistrat si, dupa publicarea cartii, sa fie difuzat textul ei citit de mine la postul de radio Europa Libera. Am reusit acest lucru si am efectuat 12-15 inregistrari a cate 20 de minute fiecare.
"Un singur om nu poate face totul"! Perchezitiile Securitatii la domiciliu


Iata cum a decurs interogatoriul celui mai "periculos" disident roman din vremea in care Ceausescu mai era inca privit cu bunavointa de cercurile occidentale (sa ne amintim numai de vizita presedintelui american Richard Nixon!): Intrebare: La perchezitia domiciliara ce vi s-a facut la data de 1 aprilie 1977, s-au ridicat doua file continand un interviu care incepe cu cuvintele "In legatura cu cartea GHERLA" si se incheie cu cuvintele "Un om singur nu poate face totul, pentru toti..." Cui ati acordat acest interviu si cand a fost difuzat?
Si Paul Goma da urmatoarea replica: Raspuns: "In timp ce postul de radio Europa Libera transmitea textul cartii mele GHERLA, am conceput si redactat acest interviu cu privire la aceasta carte, intentionand sa-l expediez aceluiasi post de radio, pentru a fi transmis. Textul interviului se refera tot la actiunile redate in cartea GHERLA, iar in final am insinuat ca as fi comis o serie de fapte, de intamplari ce nu puteau fi relatate. In raspunsul meu am incercat sa-i determin pe cei care mi-au reprosat sa actioneze si ei, sa nu taca, sa nu uite, iar daca totusi vor tacea, am fagaduit ca in viitor tot eu voi face ceva mai mult."
La final, declaratiile sunt semnate de Maiorul GHEORGHE GORAN, in dreptul caruia scrie "organ de cercetare penala" - si Paul Goma. Editura la care s-a publicat cartea si care i-a facut oferta este prestigioasa GALLIMARD. Din celelalte documente aflate la dosar, am inteles ca e vorba, in cazul lui Paul Goma, de dosarul penal nr. 4300/1977. Putem preciza, inca, si ca dosarul ne-a parvenit pe cai de presa, iar nu din mainile unor "securisti binevoitori". De adaugat ca tot ceea ce am prezentat noi nu este decat o felie din voluminosul si ramurosul dosar de urmarire al obiectivului "Gom", in cazul caruia au fost urmariti, pentru diverse motive "conexe", socrul sau, Petre Navodaru, alti scriitori.
Cat despre ce s-a intamplat cu (pe atunci) Maiorul Goran, un raport S.R.I. precizeaza: "O necunoscuta mai staruie si in ceea ce-l priveste pe fostul sef al Securitatii Municipiului Bucuresti, col (r.) Goran Gheorghe, care, in cursul noptii de 21/22 decembrie 1989, a parasit unitatea fara sa dea nici un fel de ordin si fara sa anunte cine il inlocuia la comanda, reaparand abia dupa 25 decembrie, cand deja situatia incepuse sa se stabilizeze."
Securitatea, la vanatoare de legionari


O alta declaratie vizeaza chestionarea lui Paul Goma privind "relatiile pe care le-a intretinut cu o serie de legionari stabiliti in strainatate". "In perioada iunie 1972 - iunie 1973, m-am deplasat in Franta, declara Goma, intr-o calatorie de studii, prilej cu care am cunoscut mai multe persoane de origine romana, stabilite la Paris. Astfel, prin intermediul numitei Monica Lovinescu - salariata a postului de radio Europa Libera - l-am cunoscut pe legionarul MAMALIGA LEONIDA, la domiciliul caruia, periodic, se organiza un cenaclu literar. La acest cenaclu participau: VIRGIL IERUNCA, MONICA LOVINESCU, SANDA STOLOJAN, SANDA NITESCU, TEODOR CAZABAN, TEPENEAG DUMITRU, STEFAN BACIU si sotia sa MARA BACIU, EUGEN IACOB, STEFAN CRISTOVICI, VINTILA HORIA si fratele acestuia CAFTANGIOGLU, un anume RAUTA, un inginer CULICA, ALAIN PARUIT, pe care atat eu cat si TEPENEAG DUMITRU, il foloseam ca traduca tor al cartilor noastre, si alte persoane al caror nume nu le mai retin" - asa suna declaratia data de Paul Goma la data de 5 aprilie 1977.
Din tactica aplicata de ofiterii de Securitate rezulta ca ei erau interesati de legionari si relatiile lor cu diaspora. In afara de "legionarul" Leonida Mamaliga, Paul Goma l-a mai intalnit si pe Ion Cusa. Mai departe, este relatata intalnirea lui cu acesta: "Inca inainte de a ajunge la Paris, am auzit de la prietenul meu, TEPENEAG DUMITRU, despre legionarul ION CUSA. In legatura cu acesta, TEPENEAG DUMITRU mi-a spus ca este proprietarul unei imprimerii si ca ION CUSA mi-ar putea oferi posibilitatea publicarii cartilor mele in limba romana.
Tot pe MONICA LOVINESCU am rugat-o sa ma puna in legatura cu ION CUSA, lucru pe care l-am si realizat dupa circa o luna de zile de la sosirea mea la Paris. Ne-am intalnit la o cafenea, apoi la un restaurant, am servit masa impreuna si am discutat despre preocupa rile noastre literare. In acea perioada am locuit circa 30 de zile in locuinta numitei IONESCU GABRIELA, care plecase temporar in Statele Unite ale Americii si, din vorba in vorba, i-am relatat lui ION CUSA ca acea locuinta nu-mi oferea conditii optime pentru lucru. ION CUSA s-a oferit sa ma gazduiasca in locuinta sa timp de 10-12 zile, perioada in care el si familia s-au deplasat in sudul Frantei, unde aveau o proprietate.
Discutand cu ION CUSA despre cartea mea OSTINATO, acesta a apreciat-o foarte mult si, ca urmare, i-am castigat simpatia. Cu prilejul vizitelor pe care le faceam lui ION CUSA, la domiciliul sau am mai intalnit pe MONICA LOVINESCU, VIRGIL IERUNCA, PAUL BARBA NEAGRA, MIRCEA ELIADE si DUMITRU TEPENEAG".
Ofiterii de la Secu il considerau legionar pe Cioran


Ce este mai interesant este ca, la acea ora, cu mai putin de noua ani inainte de a fi publicat in Romania cu celebra editie Eseuri, ciuntita, e drept, la Cartea Romaneasca, Securitatea il considera "legionar" pe Emil Cioran. Confirma acest lucru aceeasi declaratie, intr-unul dintre paragrafele urmatoare: "La ION CUSA, am intrat in posesia unei carti scrisa de legionarul (sic!) EMIL CIORAN prin anii 1935 - 1936, intitulata LACRIMI SI SFINTI, carte pe care am adus-o in tara. Pe EMIL CIORAN l-am cunoscut prin intermediul lui STEFAN BACIU, care a organizat la locuinta sa din Paris, o petrecere ocazionata de cumpararea apartamentului respectiv in vederea stabilirii sale in viitorul apropiat in Franta.
La aceasta petrecere am mers impreuna cu TEPENEAG DUMITRU si aici am mai intalnit pe VIRGIL IERUNCA, MONICA LOVINESCU, VINTILa HORIA, SANDA STOLOJAN, cativa francezi si alte persoane care nu m-au interesat. Despre EMIL CIORAN cunosteam inca inainte de a ajunge la Paris ca a plecat din tara de foarte multi ani, ca este in varsta de 60-70 de ani, ca este adeptul ideilor fasciste." E greu de crezut ca tocmai acestea au fost cuvintele lui Goma si e mult mai usor de presupus ca ele sunt adaosul "gandirii" baietilor cu ochi albastri de la Securitate.
Mai departe, Goma recunoaste ca a "vorbit de rau" Partidul si oranduirea sociala de la Bucuresti: "Precizez ca, cu toate aceste persoane, am abordat in discutii si probleme de ordin politic, mi-am exprimat dezacordul cu politica partidului si statului, in domeniul cultural si literar-artistic, am sustinut ca dupa tezele din iulie 1971 situatia din tara s-a inrautatit, nu sunt acordate libertati si drepturi cetatenesti, ca intreaga literatura este supusa cenzurii."
Securitatea, institut de studiere a istoriei literare


Aceleasi file de dosar, inregistrate la C.N.S.A.S., care le si confirma - si autentifica, in acelasi timp, dau marturie despre momentul si locul in care i-a intalnit, pentru prima oara, in carne si oase, pe Emil Cioran sau Mircea Eliade. Paginile pe care vi le prezentam poarta inregistrarea urmatoare: "C.N.S.A.S. 05.08.2003. SERVICIUL ARHIVA". Documentul poarta si antetul Ministerului de Interne, Directia Cercetari Penale. Este intitulat DECLARATIE si datat 7 aprilie 1977. Aici, Paul Goma afirma, printre altele: "In perioada noiembrie 1972 - ianuarie 1973, timp in care ma aflam la Paris, am scris cartea pe care am intitulat-o GHERLA. In aceasta carte in care autorul este si personaj povestitor, relatez diverse intamplari din penitenciarul in care erau detinute persoane vinovate pentru infractiuni contra Securitatii statului." Deci, practic, Goma scria chiar despre cei care il anchetau. Sigur, fictiune, dar cum mai intotdeauna fictiunea are si un dram de realitate... Goma avea totusi libertate spirituala.

Istorie recenta: Cenzura kagebista la Chisinau: Goma pe lista neagra

Tortionarul lui Paul Goma, in boxa acuzatilor

EVENIMENT
Colonelul Gheorghe Enoiu, unul dintre cei mai cunoscuti tortionari comunisti, este acuzat, dupa 17 ani, de crime impotriva umanitatii.[Citeste]

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Adio, domnule Goma!

• Pe generalulNicolae Doicaru l-aţi cunoscut? E un personaj nebulos, care a murit în condiţii ciudate.
  

Era adjunct al ministrului de interne. L-aş defini ca pe o brută deşteaptă. Era de o duritate ieşită din comun. Avea mare trecere, era considerat în aparat un om „capabil”. Era singurul care-şi permitea să-l ameninţe pe Pacepa că toarnă la coana Leana, era în conflict cu Pacepa. Era o oarece diferenţă de intelect între el şi Pleşiţă, de exemplu, pentru care termenul de semidoct mi se pare blând. Cu Pleşiţă am lucrat. Ştiam că e o brută după ce mi-a zis Goma cum a mâncat bătaie de la el. Eu personal i-am semnat paşaportul lui Goma după ce mi-l ceruse Pleşiţă. Acesta i l-a înmânat după ce i-a spus că mâna Securităţii e lungă. Dealtfel, l-au şi trimis pe ofiţerul Matei Pavel Haiducu să-i omoare pe Goma şi Virgil Tănase, la Paris. Acesta din urmă era un altfel de disident, încă de atunci în anturajul lui Ion Iliescu. Ei se ştiau de la Timişoara, unde fusese Iliescu secretar cu propaganda. Virgil Tănase scria aşa, mai pe lângă direcţia oficială. Pe mine m-a chemat generalul Simonis, adjunctul de la paşapoarte şi mi-a spus că Tănase e pila lui Burtică, să-i dau paşaport să plece cât mai repede. Cred că el a fost trimis special de Burtică şi poate Iliescu, să facă propagandă anticeauşistă la Radio Paris şi Europa Liberă.

• Exista un grup de rezistenţă fidel lui Ion Iliescu în Securitate?
  

Nu. Generalul Vlad era un ofiţer foarte fricos şi obedient. Adjunctul său, Gianu Bucurescu, era o slugă credincioasă, fără personalitate crescută de Vlad, ca să-l înlocuiască. La vârful Securităţii nu mişca nimic ei au fost obedienţi până la capăt.

• Fostul colonel Paulian Păsărin susţine că a încercat, împreună cu mai mulţi securişti şi activişti PCR să-l debarce pe Ceauşescu...
  

Astea-s poveşti. Se dă mare Păsărin. El era un ofiţer preocupat de şpriţ şi femei.Era combinat cu o activistă de partid care chiar arăta superb. A avut ceva necazuri din cauza pasiunilor sale, e adevărat.

• Odată cu mişcarea Goma şi Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, au reuşit să iasă din ţară mai mulţi doritori de azil politic. Aţi primit ordin să-i faceţi scăpaţi?
  

Da. Se formase un fond de arhivă I.O.-Interes Operativ. Era o manevră parşivă. Printre disidenţii reali erau amestecaţi romi cu preocupări infracţionale, hoţi, plevuşcă. Mergeau în Transkirchen, în lagăr de tranzit, să facă probleme. A fost „ideea genială” a lui Pleşiţă, care s-a gândit să murdărească ideea de azilant politic, să-i înebunească pe occidentali. Alţii culegeau informaţii de acolo pentru Pleşiţă. Şi pe mine au vrut să mă lucreze de acolo.Era un ziarist sportiv la România Liberă, Ion Bocioacă despre care eu cred că era ofiţer acoperit. Când trebuia să plece ăsta undeva, eram chemat la generalul Romeo Popescu, ajuns şeful Direcţiei Paşapoarte şi mi se spunea că tov Bocioacă are sarcini speciale, să nu-l întârzii. Într-o zi, m-am trezit cu Bocioacă la mine-n birou. Mi-a zis că la Viena, unul Cuerite, îi spusese că mă mituise cu nu ştiu câte sute de dolari să-i dau drumul. Era clar o provocare, ştiam clar că sunt ascultat prin microfoane. Nici nu a plecat bine Bocioacă şi am făcut un raport. I-am dus raportul lui Dorobanţu, şeful direct, care înainte de a lua foaia, m-a întrebat ce a căutat Bocioacă la mine. Cred că ascultase pe viu conversaţia, dar l-am blocat dându-i raportul imediat.

• Într-o emisiune televizată, l-aţi acuzat pe Corneliu Vadim Tudor că a slujit serviciul de dezinformare al Securităţii...
  

Ei aveau un asemenea serviciu, iar ca martor că Vadim Tudor le făcea jocul sunt chiar articolele din Săptămâna. A venit la un moment la mine un şef de la dezinformare, însoţit de o colaboratoare a domnilor Barbu şi Tudor de la Săptămâna, doamna Adriana Kiseleff. Ea fusese singura româncă primită de Papa din acea perioadă. Ea era folosită de Securitate la dezinformare şi pentru a penetra mediile fostelor partide istorice din SUA. Pe numele adevărat o chema Chisăliţă şi fusese secretara scriitorului Cezar Petrescu. Fusese deţinută politică, dar, apoi, devenise informatoare.Eugen Barbu şi Marga Barbu primeau paşapoarte de la noi, ca când voiau ei.Vadim avea paşaport de serviciu. Să vă yic ceva despre el. Zice şi acum că e bun prieten cu Florin Piersic. Ei bine, la un moment dat actorul voia să plece la o şuşsanea în Israel cu o tânără actriţă, excepţional de frumoasă, de la Bacău, care nu era nevasta lui din acea perioadă, 1977-78. Ana Seles, soţia, nu trebuia să afle. Mi-a lăsat o cerere scrisă de acea prietenă, pătată de gălbenuş de ou şi ulei, cred că o ascunsese de Ana în cămară.Eu am ascuns cererea, nu voiam necazuri. Asta era vineri, Luni m-a chemat generalul Popescu Romeo, că vrea să vadă cererea. Popescu Romeo aflase de la Vadim că Piersic vrea să îşi ia amanta cu el. Practic îl vârâse în gura securităţii, l-a turnat că vrea să-şi ia fata cu el.

• Unde v-a prins ziua de 21 Decembrie 1989?
  

La miting. După ce m-au schimbat de la paşapoarte, ajunsesem, cu grad de colonel, şeful Biroului Audienţe din Inspectoratul M.I.-Bucureşti. Fusesem scoşi neânarmaţi. În mijlocul oamenilor muncii cu, cu tot efectivul. Eu am nimerit între cei de la ITB, care erau nemulţumiţi că fuseseră scoşi pe semnătură, pe tabel ca niciodată şi nu puteau chiuli.Ştiam că o să se întâmple ceva.

• De unde?
  

Încă de când a venit Gorbaciov, în 1987, aflasem că o să vină Iliescu la un moment dat la putere. Am fost scoşi pe traseu, cu întreg efectivul, la vizita lui Gorbaciov. Ni s-au dat poze de-ale lui Ion Iliescu şi ne-au spus că „individul” din fotografie nu trebuie să se apropie nici la 100 de metri de Gorbaciov. Ne-au zis că or să ne dea afară dacă se întâlnesc cei doi. M-am prins că Gorbaciov o să-i facă vânt lui Ceuşescu şi o să vină Iliescu. Revenind la miting, după ce a început balamucul, am căzut în fund, împins de mulţime, după care am plecat la inspectorat. De aici ne-au dat drumul acasă, spunându-ne să ne întoarcem seara, că intrăm în dispozitiv. Când m-am întors, în curtea interioară erau deja arestaţi. Pe culoar, am văzut doi francezi, între mai mulţi subofiţeri de miliţie. Era locotenent-colonelul Eric Sandale, ataşatul militar al Franţei şi adjunctul lui, Boulanger. Fuseseră arestaţi în zona Intercontinental şi Vlad, fără să ţină cont că sunt diplomaţi, ordonase să fie reţinuţi la miliţie. A venit şi generalul Vasile, şeful Direcţiei 4, care s-a apucat să-i înjure pe francezi. La „pizda mătii”, Sandale, care ştia româneşte a răspuns „vă mulţumesc”. Într-unul din birourile de la „Audienţe” i-au interogat pe francezi mai mulţi ofiteri de la Direcţiile 5 şi 6. Nu i-au lăsat să ia legătura cu ambasada. Afară se auzea cum se trage, mergeau dube cu arestaţi spre Jilava. Maşinile miliţiei nu mai erau suficiente şi se foloseau şi dubele de poştă. Cei care-i interogau pe francezi au fost trimişi şi ei la Jilava şi generalul Vlad mi-a ordonat să-i păzesc eu. Cei doi erau îngrijoraţi, securiştii îi ameninţaseră că o să-i împuşte. Mi-am deschis fişetul, mi-am scos pistolul şi am zis că vor fi împuşcaţi peste cadavrul meu. Asta i-a mai liniştit, am stat de vorbă toată noaptea. De dimineaţă, când s-a auzit comunicatul cu Milea, cei doi s-au îngrijorat iar, Sandale se pare că îl cunoştea bine, şi am dedus că se afla pe 21 la Inter ca să ia legâtura cu acesta. Imediat cum a decolat elicopterul, am fost sunat de la cabinetul lui Vlad, să-i eliberez, cu scuze. Francezii au plecat după ce au vrut să-mi ofere bani pentru că i-am ocrotit. I-am refuzat, le-am cerut doar să rămânem amici, mi-au dat numărul de telefon. La jumătate de oră după asta au dat năvală în sediu ţigani, oameni violenţi, hoţi. Colegii mei cam fugiseră prin garaj. Eu am rămas dar situţia degenerase. I-am sunat pe francezi şi în 15 minute a venit să mă ia o maşină Peugeot cu steagul Franţei. M-au dus la amabsadă unde am mâncat după care am mers acasă. Am auzit spre casă faptul că trag securiştii din casele conspirative. Eu cred că au tras trupele de cercetare diversiune ale M.Ap.N. Oricum, a doua zi, pe 23 decembrie, majoritatea ofiţerilor din Direcţia 5 erau închişi la noi în sala de festivităţi, nu avea cum să tragă.

• Se spune că sunteţi cel care a introdus în România testul poligraf. E adevărat?
  

La IGM era un aparat importat, la care se jucau diverşi neaveniţi. Îl puneau în funcţiune, spuneau minciunele şi râdeau. Eu i-am văzut pe ăia, am cerut aparatul, am studiat metodologia şi l-am folosit în anchete.Aşa am rezolvat cazul lui nea Titi, un cârciumar din Adunaţii Copăceni care-şi omorâse soţia. El minţea că soţia a fugit cu un amant, prin Constanţa. Părinţii soţiei tot cereau să se reia ancheta. M-au lăsat să folosesc poligraful. Am lucrat cazul ajutat de Tudorel Butoi, care după 89 a făcut o mare măgărie asumându-şi singur paternitatea testului poligraf în România. A folosit chiar o lucrare a mea drept teză de doctorat. S-a dovedit că nea Titi minţea. Cadavrul a fost găsit într-o fântână din judeţul Olt, comuna Prisaca. Postelnicu era un idiot, nu a priceput nimic, nu m-a lăsat să public metodologia lucrului cu poligraful. Mi-a blocat după 1990, accesul în Societatea Poligraf, fostul ministru de justiţie Gavril Iosif Chiuzbaian, fiindcă sediul societăţii era la sediul Uniunii Juriştilor, unde era preşedinte ăsta.

• De ce?
  

Eu am fost primul care a zis despre el că a fost turnător. A fost în grija colonelului Faur, la Direcţia 1 a Securităţii.A făcut poliţie politică, m-a turnat chiar pe mine.Îl anchetam pe unul Zamfir, într-un caz celebru în anii 80, crima de la Liceul Mihai Viteazu.Chiuzbaian, care era judecător la Sectorul 6, m-a acuzat că am eliberat o femeie nevinovată ca să mă încurc cu ea. Colonelul Mohora, la care ajunsese nota informativă a lui Chiuzbaian, mi-a arătat-o. Pe Chiuzbaian, cu toate că era judecător, nu-l făcuseră membru de partid, ca să-l poată marşrutiza unde aveau nevoie, fără aprobări speciale.La judecătorie o supraveghea chiar pe preşedinta instanţei, doamna Mihai, care era nepoata Elenei Ceauşescu. Elena avea curiozitatea să ştie ce se întâmplă cu rudele ei. Din păcate majoritatea miniştrilor de justiţie de după 1990 au fost turnători. Aşa se explică de ce au tolerat aşa numita SIPA, plină de foşti securişti, în cap cu Marian Ureche.

Ceauşescu voia scuze de la Paul Goma!
Voicu Zdrenghea este un personaj teribil de interesant. În anii 60 a ajuns din raţiuni pecuniare, ofiţer în cadrul Ministerului de Interne, Fără să aibă prea multe în comun cu sistemul în care intrase a observat ce făceau organele de Securitate, care la rândul lor îl ţineau sub supraveghere.Fiindcă, la un moment dat, ajunsese unul dintre cei mai importanţi oameni din Direcţia dePaşapoarte, s-a amuşinat cu toată floarea ce vestită a sistemului. Devenit după 1990 profesor de drept şi avocat, colonelul în rezervă Zdrenghea a acceptat să aibă o discuţie cu noi, despre sistemul represiv comunist.

• Aveaţi origine socială sănătoase? Cum aţi aterizat la interne?
  

Da şi nu. Tatăl meu a fost ofiţer de artilerie în armata regală.Îl epuraseră fiindcă nu luase parte la lecţii de ideologie de după război şi ajunsese portar la o fabrică, IRTA Braşov. Eu când mi-am făcut autobiografia am omis să scriu că a fost ofiţer.Aşa mi-au admis dosarul la drept. Acolo am avut ceva bube-n cap, fiindcă am apărat o colegă, Titieni Ana, care fusese surprinsă la biserică, atunci când se ruga, culmea ironiei, să treacă examenul la socialism ştiinţific. Am avut probleme pe linia Asociţiei StudenţilorComunişti din România, pe atunci condusă de Ion Iliescu Fostul preşedinte zice că era nu ştiu ce organizaţie democratică. Era, de fapt o structură represivă, care a acţionat în urma evenimetelor din 1956 din Ugaria, a căror undă de şoc ajunsese şi la noi. Au fost exmatriculaţi, arestaţi şi băgaţi la puşcărie mulţi studenţi.Pe noi ne-au dus să luăm aminte, când i-au judecat pe studenţii din Timişoara, la Cluj. După 40 de ani de la terminarea facultăţii, un fost coleg, care era informatorul pe an, mi-a zis că n-am fost arestat fiindcă îi eram simpatic şi n-a vrut să mă toarne.Colegul acesta a fost un rezident al Securităţii de bun simţ, ştia că eu citesc din filizofi idealişti, păcat grav.

• Cum aţi ajuns totuşi să lucraţi în Ministerul de Interne? Bănuiesc că nu v-au cules pur şi simplu de pe stradă...
  

Voicu Zdrenghea: În anii 50 ajunseseră la M.I., în Securitate şi Miliţie tot felul de oameni fără nici o pregătire, brutali. Eu terminasem dreptul la Cluj, în 1959, ca şef de promoţie, mai prinsesem încă unii profesori vechi, de şcoală franceză. Cred că singurul format în URSS era viitorul ministru al justiţiei şi socru al actualului politician Radu F. Alexandru,rofesorul Ioan Ceterchi. Am ajuns procuror la Codlea, pe o leafă mică. În 1964, Ceauşescu voia să schimbe oamenii lui Alexandru Drăghici din Ministerul de Interne, să condamne abuzurile făcute de aparat în anii 50. Voia să aducă oameni noi, mai cu pregătire, în aparat. Nu avea de unde să-i ia, aşa că s-a trecut la recrutări din rândul magistraţilor sau procurorilor. La Codlea aveam o leafă de 700 de lei, făceam naveta la Braşov, o duceam rău. Am acceptat să intru în Ministerul de Interne şi mi-a crescut salariul brusc de la 700 la 2400 de lei, ca locotenent major. Am fost făcut şef de birou la Cercetări Penale, la Miliţia Regiunii Braşov. Reţineţi, nu la Securitate. Până în 1989 am avut relaţii de lucru cu Securitatea, ştiam datorită funcţiilor pe care le-am avut ce se întâmplă la ei, dar niciodată nu am aparţinut formal de ei. Securitatea mă folosea, la Braşov, să îi ajut în anchete penale.A fost un caz celebru, de exemplu cuTolpeghin, directorul fabricii Rulmentul.El achiziţionase de la două firme italieneşti Frediano şi Novaresse, linii tehnologice uzatemoral.Luase un comision gras, se plimba cu un Fiat de limuzină, cum nu mai exista altul în România. Soţia lui avea peste 300 de perechi de pantofi aduşi din Italia.Până şi hârtia higienică era italienescă la ei acasă. Vedeţi că se întâmplau şi atunci situaţii ca acum. Doamna vindea pantofi de lux la protipendada feminină din Braşov. Securitatea l-a urmărit pe el, pentru subminarea economiei naţionale, iar pe mine m-au însărcinat să cercetez specula doamnei, culpă care ţinea de miliţie. Am făcut ancheta respectivă la sediul securităţii, „sub tehnică”, adică generalul Bolintineanu, securistul şef al Regiunii înregisra şi asculta cum decurge ancheta. Pe el l-au condamnat la 25 de ani de închisoare. Fiindcă Securitatea a dictat pur şi simplu şi condamnarea doamnei Tolpeghin, ea a încasat 2,6 ani de puşcărie, pedeapsa maximă pentru speculă cu toate că nu avea cazier. Pe el puteau să-l şi împuşte, numai că mai aveau nevoie de el şi-n alte cauze. Îl tot ancheta căpitanul, pe atunci, Cenuşe, de la Bucreşti. Lui Bolintineanu i-a plăcut cum am condus ancheta şi am devenit preferatul lui.

• Cum aţi ajuns la Bucureşti? Datorită lui Bolintineanu?
  

Nu. El voia să mă încadreze cu totul la Securitate şi eu refuzam.Peste un an, în 1965, au venit unii de la cadre şi mi-au propus să intru ca asistent universitar la Bucureşti, la şcoala de miliţie de pe şoseaua Olteniţei, cu atestat de la Ministerul Învăţământului. Am stat doar un an aici, între 1966 şi 1967. Predam drept penal, mă controla o doamnă, Nicola Tibacu, care ulterior a ajuns general. În 1967, a venit un alt control condus de pe atunci colonelul Iulian Vlad. Lui Vlad i-a plăcut cum predam, aşa că m-a promovat în centrala M.I., la Direcţia Cadre-Învăţământ, care se ocupa atât de miliţie cât şi de Securitate, ca specialist cu îndrumarea juridică a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri ai M.I. În 1967 s-a format Cosiliul Securităţii Statului. Condus de Ion Stănescu, pe care l-am văzut recent la televizor ţinând cam aceleaşi discursuri ca şi atunci. Nu ştiu de ce, pe fondul acestei schimbări, m-a chemat Iulian Vlad şi mi-a spus că trebuie să plec de la învătământ. Mi-a dat să aleg între Direcţia 6, de Cercetări Penale, a Secutităţii, un organism plin de torţionari, la Editura M.I. sau la Direcţia de Paşapoarte, consilier juridic. Am ales paşapoartele, mi s-a părut că nu mă îngrop, dar nici nu o să trebuiască să fac abuzuri. Am nimerit într-un loc interesant, am participat la tratative internaţionale, privind dubla cetăţenie, vizele...

• Ştiu că, de pe atunci, Ceauşescu începuse să vândă în străinătate germani, evrei, ba chiar români sadea, pe care-i cumpărau ori statele Israel şi Germania, ori chiar familiile. Ştiu că exista la Londra o reţea condusă de un tip, Jacober, care contra 6000 de dolari putea să scoată din ţară pe oricine. Că mai existau şi-n alte capitale vectori ai DIE-CIE care se ocupau cu asta...
  

Exista un cadru legal, se pare, dar secret, eu nu am avut acces, privindu-i pe evrei şi nemţi.Erau cote de emigrare, stabilite în funcţie de avatajele pe care le scotea România. Au existat şi grupuri care se ocupau cu aşa ceva. Când, de exemplu Ceauşescu mergea într-o vizită undeva, trebuiau rezolvate problemele spinoase, cum erau cazuri de reîntregire a familiei. Se făceau intervenţii prin Direcţia Consulară a MAE, se făceau liste cu cei ce trebuiau să plece. Listele ajungeau la noi via MAE. Lui Ceauşescu îi era frică de manifestaţiile ostile ale rudelor celor rămaşi în ţară. Cred că grupurile acţionau pe linia asta. Ofiţerii de Securitate de la post din străinătate luau datele şi le transmiteau prin Direcţia Consulară. Erau şi mulţi escroci, care nu aveau nici o legătură cu nimic, primeau doar informaţia că Nicolae Ceauşescu merge nu ştiu unde şi cereau bani rudelor dar nu aveau nici o legătură cu ce se întâmplă.Era o problemă şi cu casele celor care emigrau. Ele ajungeau într-un fond locativ special, gestionat tot de Securitate. La Primăria Municipiului Bucreşti, era un oarecare Simionescu, care se ocupa cu asta. Casele aveau o destinaţie specială, deveneau case conspirative, era luate pe repartiţie de activişti sau ofiţeri de securitate.

• Pe Pacepa l-aţi cunoscut? Vă venea o listă cu paşapoartele pe care trebuia să le eliberaţi ofiţerilor sub acoperire care plecau la post din ordinul lui?
  

L-am cunoscut numai din documente. Ofiţerii sub acoperire, sau fantomele, cum le spuneam noi, plecau în general cu paşapoarte diplomatice sau de serviciu, via ministerul de externe. Am avut şi eu cu paşapoarte turistice, câteva fantome, pe o evidenţă secretizată.Am avutşi dosarul personal al lui Ceauşescu într-un fişet. Era deschis atunci când a plecat la studii în URSS. Nu a rezistat acolo, a stat extrem de puţin, a simulat o boală şi s-a întors. Nu-i plăcea să înveţe. E o legendă că a absolvit academia militară sovietică Frunze.

• După fuga lui Pacepa a fost furtună şi la paşapoarte?
  

Da! Eu personal am fost cercetat de Pleşită, pe motiv că dădusem o viză de ieşire din ţară lui Jean Maurer, fiul lui Ion Gheorghe Maurer. Primisem ordin de la şeful meu generalul Luchian, să-i dau viză lui Jean, să plece în Bulgaria la o vânătoare. Începuse o vâmătoare de vrăjitoare. Luchian a recunoscut că el ordonase să-i dau viza sărind nişte etape. De atunci am fost pus sub tehnică, ascultat. Când aveam ceva de vorbit, mai intim, ieşeam în curte.E adevărat, aveam o mare putere, aceea de a acorda vize de ieşire în Occident. Mai săream peste reguli când veneau grupuri de medici, cercetători, care voiam să plece la congrese şi simpozioane şi care, teoretic aveau nevoie de aprobarea Elenei Ceuşescu. Fiindcă eram mai atipic, s-a început împotriva mea o acţiune contra-informativă botezată Perla Neagră. Am cerut acum la CNSAS dosarul şi mi-au zis că nu există cu toate că eu ştiu precis ce a fost. Asta mă face să cred că dosariada e subiectivă şi apar anumite chestiuni numai la momentul oportun.

• Mişcarea Goma v-a prins cât eraţi pe funcţie la paşapoarte...
  

Paul Goma a fost o mare figură şi chiar a fost foarte curajos. Deşi am avut legături atât cu el cât şi cu soţia sa Ana Năvodaru, el nu a avut ce să-mi reproşeze în romanele lui. El a fost pus în libertate după cutremurul din martie 1977. Primise o invitaţie de la Pen-Clubul francez şi voia să plece. Într-o dimineaţă m-am trezit cu el la paşapoarte. L-am primit în birou şi a început să critice pe bună dreptate regimul paşapoartelor de atunci. După 20 de minute m-am trezit cu şeful echipei care-l fila că dă buzna şi îi reproşează că a venit fără aprobare. Chair dacă eram numai maior şi ăla era locotenet colonel, l-am dat afară din birou şi i-am spus că tovarăşul Goma e în audienţă la mine. Goma s-a cam încruntat când l-am făcut „tovarăş” aşa că am continuat discuţia cu apelativul „prietene”, fiindcă nu-mi venea să-i spun „cetăţene”. I-am spus că mi se pare absurd să fie acuzat de nu ştiu ce comploturi. Proştii voiau să-l acuze de homosexualitate sau de complot cu toată redacţia Europei Libere. El era de o tenacitate deosebită, aşa că nu le-a reuşit. L-au ţinut blocat în ţară până în noiembrie.

• De ce n-au încercat să se debaraseze de el mai repede? România semnase convenţia de la Helsinki iar era deja cunoscut în exterior...
  

: Ceauşescu dorea să obţină de la el o scrisoare olografă prin care Goma să îşi ceară scuze şi să retracteze tot ce a spus şi scris. Am văzut chiar atunci Dosarul de Urmărire Informativă al lui Goma. Eram prieten cu maiorul Achim de la Direcţia 1, care-l avea în posesie. M-am crucit ce voiau să facă, să-l transforme pe Goma în agent KGB. Era o mobilizare de forţe senzaţională. Şi Achim râdea de ce-i duce capul pe superiorii lui. Ceaşescu avea boală pe Europa Liberă şi voia să-l lege pe Goma cu ea. Tot Europa Liberă a fost una din cauzele pentru care m-au luat contra-informaţiile la ochi. Emigranţii care ajungeau la microfon erau întrebaţi dacă primesc mită şi ziceau, cinstit, că nu.Unora li s-a părut că asta e o laudă şi am devenit suspect.

• Şi nu luaţi şpagă?
  

Nu. Chiar le spuneam ălora care veneau cu atenţii să-şi ia înapoi ce-au adus, că le retrag viza. Când au văzut că nu mă prind cu tehnica, mi-au trimis oameni să mă provoace, cu cadouri, ba chiar câteva actriţe, să mă invite la ele acasă. Una dintre ele, Liliana Tomescu, era informatoarea Direcţiei 3, mi-au trimis-o pe cap. Aceasta îmi cerea audienţă spre seară când stăteam peste program, Am avut certitudinea că e a lor, după ce am primit-o într-un week-end împreună cu doamna Conta, soţia dirijorului. Aceasta era nemulţumită că fiul ei voia să se căsătorească cu o elveţiancă. Am spus că nu pot să o ajut. Ne-am luat la revedere. Liliana Tomescu s-a lăudat că a aflat de la mine treaba cu necazul familiei Conta şi nişte oameni de la Direcţia 3 au crezut că eu mă culc cu ea şi îi fac confidenţe.Mi-au mai plantat un informator, un violonist, despre care ştiam că e al lor, care voia să-mi dea şpagă o trusă de scule pentru maşină.Era omul generalului Vasile de la contra-informaţii.

• Aţi pomenit de generalul Luchian. Ştiu că a picat în dizgraţie după fuga lui Pacepa, fiindcă era prieten cu acesta...
  

V,Z.:L-au demis fiindcă nu a raportat imediat că Pacepa vrea să plece în Germania Federală. După aia i-au găsit şi ceva cu o vilă la Pucioasa.Atunci ne-au pus să dăm cu toţi declaraşii de avere. L-au anchetat până şi pe colonelul Dorobanţu, ultimul meu şef de la paşapoarte. Acesta fusese un apropiat al reţelei Caraman,lucrase sub acoperire, şi, în mod cinstit îşi obţinuse bunurile de provenienţă occidentală cât fusese la post.

• Exista o reţea de piaţă neagră care ţinea de DIE, prin care se cumpăra bunăvoinţa activiştilor şi se strângeau averi?
  

E foarte posibil. Ştiu că diplomaţii aflaţi şi sub umbrela SIE aducea în ţară tot felul de mărfuri rare la noi. Ştiu că un consul al României la Koln, de exemplu pretindea pentru orice serviciu consular „comision” pe care apoi îl transforma în marfă de contrabanda.