Goma[v=]

Goma si concurenta martirologieiDin lipsa acuta de preocupari, Paul Goma incearca in continuare sa
acrediteze - prin retorica lui care se doreste interesanta - ideea ca
studierea trecutului comunist al Romaniei este interzis prin "diktat"
de catre evrei.

Este adevarat ca in ultimii 15 ani nu a existat o preocupare majora a
romanilor, in ansamblul lor, pentru infruntarea cu propriul trecut
comunist. Explicatiile sunt multiple si tin, intr-o oarecare masura,
si de situatia politica si socio-economica a tarii. Si totusi, nu se
poate nega faptul ca recuperarea istoriei comunismului este un proces
care a inceput: apar carti, volume de documente, proiecte de istorie
orala (daca ar fi sa amintesc numai documentarul de
televiziune "Memorialul Durerii"). Problema lui Goma este insa alta.
El prefera sa nu vada nimic din tot acest demers al istoricilor
pentru ca are deja o explicatie, care pe scurt este urmatoarea:
evreii, prin intretinerea (desigur, excesiva) a memoriei
Holocaustului, nu ne lasa pe noi, romanii, sa organizam adevaratul
proces al comunismului. Aceasta acuzatie penibila ii permite
autorului sa se mentina in starea care ii convine, de fapt, cel mai
mult: cea de autovictimizare perpetua.

Cea mai puternica obsesie a sa este participarea evreilor la
instalarea si consolidarea regimului comunist in Romania si are aerul
ca face de fiecare data o descoperire epocala, ca dezvaluie un secret
de nimeni stiut, bine pastrat de "ei". In realitate, tema este
abordata cu curaj si de cele mai multe ori cu rigoare stiintifica,
chiar de autori de origine evreiasca. Asa cum este abordata si o alta
chestiune pe care Goma o vrea in continuare controversata, si anume
cea a retragerii armatei romane din Basarabia si Bucovina de Nord si
a participarii unora dintre evrei la actiunile antiromanesti si
prosovietice din acea perioada.

Asadar, ambele probleme au fost cercetate de istorici - si vor mai
fi, cu siguranta, au fost discutate uneori si in presa si de aceea nu
voi insista asupra lor. Este adevarat ca au existat ilegalisti evrei,
iar unii dintre ei au facut parte, un timp, din esaloanele superioare
ale conducerii comuniste, dar nu se poate culpabiliza o etnie
intreaga din cauza convingerilor si actiunilor unor indivizi. Sau, ma
rog, se poate, dar cine gandeste astfel nu mai trebuie sa se simta
ofensat daca este privit ca un antisemit. In orice caz, comunistii
evreii au fost incet-incet epurati sau marginalizati din aparatul de
stat, ceea ce Goma cunoaste de altfel foarte bine.

In plus, incepand cu primii ani de dupa razboi si pana in 1989, din
Romania au plecat aproximativ 230.000 de evrei, parte din ei vanduti
literalmente Israelului de catre statul roman, asa incat nu prea au
mai existat evrei in Romania.

Revenind la miza articolului, competitia dintre Holocaust si Gulag
(de parca aceste doua tragedii pot fi tratate in mod concurential),
trebuie spus ca si in Occident discutia despre Holocaust s-a deblocat
practic abia dupa procesul lui Eichmann (1961). Pana in anii 1970,
cercetarea Holocaustului s-a facut doar la nivelul institutelor de
cercetare din cateva tari europene, iar predarea in universitati a
fost introdusa gradual incepand cu anii 1980. Dezbaterile publice
serioase au urmat abia peste un deceniu. Toate acestea indica faptul
ca omenirea a avut probleme serioase cu scrierea istoriei acestui
trecut recent. De aceea eventualele sincope in asumarea, cercetarea,
si predarea istoriei comunismului pana in acest moment nu trebuie sa
surprinda poate atat de tare.

Dupa caderea Cortinei de Fier, Holocaustul a devenit referinta morala
absoluta a trecutului Europei, pur si simplu pentru ca a fost un
eveniment istoric general-european, in timp ce comunismul a fost si
este, in primul rand, "problema Europei de Est, si de aici trebuie sa
apara initiativa si motivatia pentru studierea si asumarea trecutului
comunist".

Cat despre "monopolul suferintei" invocat in articolele sale, nici un
istoric al Holocaustului (evreu sau nu) nu a pretins vreodata ca
singurele victime ale Holocaustului au fost evreii sau ca acesta a
fost si este singurul genocid din istoria omenirii. Numai ca, in
opinia lui Goma, istoricii care se ocupa de Holocaust sunt "fiii si
nepotii unor adevarati criminali", asa incat ei sunt delegitimati din
start.

Atacul halucinant si josnic practicat in nestire de Goma (care cred
ca a ratat magistral ocazia de a deveni un simbol al militantismului
anticomunist) nu va ajuta cu nimic abordarea critica a trecutului
acestei tari. Avem nevoie de adevar pentru ca el ne face liberi, dar
istoria nu este domeniul atacului la persoana, al declaratiilor
veninoase si al minciunilor rostite, cu ura viscerala, de unii
indivizi frustrati, a caror legatura cu realitatea este, in cel mai
bun caz, tangentiala.

Existenta Institutului pentru Studierea Holocaustului poate constitui
un bun precedent pentru infiintarea unui institut care sa-si propuna
evaluarea istoriei comunismului. Numai ca demersul pentru infiintarea
unei atare institut trebuie facut cu seriozitate si responsabilitate,
si nu prin atacuri nedemne la care o parte a presei, in cautare de
senzational, se raliaza mult prea usor, dar cu costuri imense pentru
democratia pe care incercam sa o construim.

Gina Pana

Doctorand – Facultatea de Filosofie

Universitatea din Bucuresti

http://www.gardianul.ro/index.php?a=mediacultura2005092802.xml

La nici o luna dupa ce si-a demonstrat aptitudinile de „teolog"
incercat (vezi articolul meu din „Adevarul literar si artistic"),
actualul presedinte al sindicatului socialist scriitoricesc, N.
Manolescu, isi atinteste indexul asupra lui Paul Goma. Intre N.
Manolescu si Paul Goma nu incape absolut nici o comparatie: nici de
calibru scriitoricesc, nici de renume international, nici de calibru
moral. Goma a trait toata viata haituit de stafia unui Adevar
romanesc in care si-a intrupat opera si exilul. Goma a fost, pe
cinstite, un erou „al vremii sale" si a ramas un erou si al vremii
noastre, innebunit pe jumatate de compatrioti mizeri si arivisti,
lasi ori pur si simplu nesimtiti. Manolescu face parte din tagma
cuminciorilor ajunsi mereu in fata, a vedetelor semidocte,
fricoase, „diplomate", de care sunt pline tarabele culturii romane.
Goma e un scriitor cunoscut si recunoscut in Franta, in lumea larga,
chiar daca nu atat cat s-ar cuveni. Oricum, mai mult decat oricare
alt „geniu" de pe plaiurile stramosesti, membru al sindicatului mai
sus-pomenit din Bucuresti. Manolescu e precum echipa Rapid: cunoscut
in Ghencea, adorat de puicutele liricoide din invatamantul casnic
autohton, prizat de cititorul roman cu opt clase. Nu-mi amintesc sa-i
fi auzit numele prin cercurile intelectuale din Franta, Spania,
Italia sau Germania pe care le frecventez.

Dupa revolutia din decembrie '89, la care, probabil, asemenea 80% din
compatriotii sai, a participat in papuci si pijamale inaintea
postului TV, N. Manolescu a devenit brusc „disident". Disident al
cui? Un „disident" atat de discret, incat abia in ziua libertatii
aflam de existenta sa.

Ca multi altii, disidenti sau de-a dreptul „rezistenti" - prin
cultura, prin agri-cultura, prin api-cultura si mai ales prin a-
cultura „Tranzitia" a creat rezistenti pe banda rulanta, asa cum
Ceausescu ii crea pe utecisti. La vremi noi, tot noi, vorba unui
amic „destept". Manolescu s-a infipt trainic in viata publica.
Posesor al unui simt politic „redutabil" (boala de generatie,
generatia formolului care ne tot da lectii de adormire in masa)
domnia-sa, publicat din rasputeri de vechiul regim si lasat sa
calatoreasca peste granita fara oprelisti, a ajuns liderul unei
Conventii putride si inutile, de care s-a ales praful la doar cateva
luni de la intemeiere.

A pus mana pe un post universitar gras, pe directoratul unei reviste,
Romania literara, cheltuind sume frumusele pe un fleac ilizibil, l-a
dus de nas si pe presedintele fundatiei

Anonimul, smulgandu-i un premiu absolut nemeritat, „pentru
excelenta", intr-un cuvant, afacerile au mers brici. Mai mult, i-a
acordat un doctorat in litere si „eliadologului" A. Paunescu pentru o
teza abracadabranta, gest care l-ar descalifica pana si pe un agent
imobiliar. Nu insa si pe N. Manolescu, semidoctul consacrat, Adrian
Copilul Minune al literelor romanesti. Regimul Iliescu i-a priit la
fel de bine ca si regimul Ceausescu.

In vremea aceasta, intransigentul si „smintitul" Goma si-a continuat
urletele in pustiu, a refuzat orice compromis cu lichelele de la
Bucuresti, inclusiv cu cele care scriu impotriva lichelelor, si-a
tinut cu darzenie falcile inclestate, a denuntat sistematic, bravo
lui!, urdorile dinlauntrul si din afara breslei intelectualicesti din
Romania.

Romania, o data pentru totdeauna, nu are intelectuali, are numai
parveniti si oportunisti, cu o zestre culturala mai bogata sau mai
saraca. Dar zestrea culturala nu tine locul nici al curajului, nici
al demnitatii, nici al cinstei.

Intelectualii adevarati ai Romaniei de azi se pot numara pe degetele
de la o mana. Iar primul dintre ei se numeste Paul Goma, asa „nebun"
si „negru in cerul gurii" cum pare a se manifesta.

Noua campanie impotriva lui Goma, acuzat de „antisemitism" de catre
iresponsabili, nu ne mai demonstreaza, noua, celor demult fripti,
demult lamuriti, nimic. E foarte bine ca Paul Goma ii da in judecata
pe infractori.

Cand te tii „intelectual" se cuvine sa ai simtul proprietatii
termenilor pe care-i folosesti. Imi pare rau ca Paul Goma se
limiteaza doar la Manolescu, dintre scriitorasii locali; el ar fi
trebuit sa-i aduca in fata justitiei si pe „analistii" de serviciu,
care l-au acuzat de aceeasi „boala" acum cateva luni in cotidianul
Ziua.

In lumea de azi „antisemitismul" a devenit „boala" de care sufera,
constat, obligatoriu, toti oamenii curajosi, cinstiti si demni.
Soljenitin „antisemit", Goma „antisemit", daca nu ma insel pana si
Manolescu a fost la un moment dat declarat, de catre un „Manolescu"
al epocii, „antisemit". Dar in loc sa-l aduca la tribunal pe
impricinat pentru calomnie, el s-a multumit cu dezmintiri futile, cu
starnirea amicilor de pe maidan si cu justificari lacrimogene.
Manolescu trebuie sa primeasca o lectie, cat mai urgenta si
usturatoare. Ulciorul oportunistilor crapa, si el, odata si odata,
macar de rusine.

Inutil sa mai spun ca textele lui Paul Goma nu au nici o urma de
antisemitism, asa cum indruga neodelatorii de pe malul Dambovitei,
sensibilizati de directivele tov. I. Iliescu. Epoca de aur a revenit
bine mersi, dar intr-un registru mai sordid si mai penibil. In fond,
tragedia lui Goma, de cinsprezece ani de zile, tine de faptul ca-si
uzeaza nervii si talentul polemic, timpul si (ne)rabdarea luptand cu
o armata prafuita de cacaciosi.

Berlin, 10 sept. 2005