Eminescu/Micle[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  EMINESCU-
50]Toţi aceia care vorbe mari aruncă, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.
49]Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte rar.
48]Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!
47]A exista înseamnă a suferi.
46]Uni caută şi nu găsesc, alţi găsesc şi nu le trebuie.
45]A astepta sa culegi altceva dintr-un pamant decat ceea ce a fost semanat in el, ar fi copilarie.
44]Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
43]Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
42]Orice soi de demagogie e pentru un popor ca starea de dezagregare pentru un corp.
41]Ceea ce pentru noi este un adevar absolut e numai rezultatul (poate relativ) de cultura a vremilor trecute.
40]Oamenii nu se deosebesc atat prin ceea ce zic, cat prin ceea ce fac.
39]Fiecare popor si fiecare epoca sta pe umerii vremilor trecute.
38]Istoria lumii cugeta - desi incet, insa sigur si just.
37]Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
36]Pamantul nostru e mai sarac in genii decat Universul in stele fixe si mai lesne se naste in vaile nemasurate ale haosului un nou sistem solar decat pe pamant un geniu.
35]Natiunea mea e lumea, fara natiunea mea nu exista lume.
34]Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gandirea pe buze.
33]Citeste! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.
32]Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul!
31]Timpul e moarte, spatiul e lupta si miscarea e suferinta.
30]Omul nu poate adauga nimic materiei, el nu poate schimba decat forma si locul.
29]E în zadar sa vorbesti celui care nu vrea sa te asculte.
28]Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima.
27]Fiecare lucru poarta în sine însusi masura sa.
26]Manierele, arta de a vorbi si a canta, toate acestea sunt straine omului care-a trait intre oameni comuni si care-a fost sarac.
25]Moravurile [bune] fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.
24]Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei.
23]Eu sînt băiat de român şi tot ce spun eu e adevărat.
22]Fiecare om e o întrebare pusa din nou spiritului Universului.
21]Nu exista oameni mai induplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.
20]Daca vremea ar sta in loc un pic am vedea ce este etern.
19]Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanim adevarul.
18]Nu explicatiile ce se dau faptelor, ci faptele insele sunt adevarul.
17]O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă.
16]Munca si numai munca este izvorul libertatii si al fericirii.
15]Daca bei, mori, daca nu bei tot mori./Atunci bea ca sa stii de ce ai murit!…
14]A te tavali pe jos de ras este o expresie foarte adevarata. Cine rade din toata inima, aceluia-i vine gustul sa se tavaleasca pe jos.
13]Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap prin-tr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara.
12]A nu iubi nu-i nimica; a nu putea iubi e grozav.
11]Gindirea este un cutremur al nervilor.
10]Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere.
9]Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta toata viata si nu gasesc, altii gasesc si nu sunt multumiti.
8]Spuneti-mi despre dansa tot raul din lume, de vreti sa-nnebunesc, ce-i hetera, ca-i monstru, ca-i satan… o iubesc.
7]In orice om, o lume isi face incercarea
6]Egalitatea nu exista decit in matematica.
5]Arta de a guverna în Romania e sinonima cu arta de a amagi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
4]Capul unui om de talent e ca o sala iluminata, cu pereti de oglinzi.
3]Inteligente se gasesc adesea, caractere-foarte rar.
2]Prostii se insoara totdeauna; nebunii citeodata; inteleptul nicicind.
1]Ignorantii cei mai canalii sint cei care afecteaza invatatura.
=====
VERONICA  MICLE-
2]Cand iti scrii cea mai frumoasa pagina in cartea vietii tale, soarta cu vesnica ei ironie varsa cerneala peste foile care urmeaza. 
1]Prefer rima îmbrăţişată
=====
Roxana

163 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu

Cine este autorul celei mai cunoscute fotografii a lui...


O fotografie făcută în grabă la Praga avea să devină peste ani emblema
lui Mihai Eminescu. Şi chiar dacă preferinţa pentru o imagine sau alta
a poetului a cunoscut vârfuri sau scăderi de formă în funcţie de
epocă, acest portret realizat în anul 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas,
atunci când Eminescu avea 19 ani, a reuşit să-şi impună supremaţia.
Aşa îl cunoaştem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărţile
de Limba Română: profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe
spate, papion. Totuşi, ce alte fotografii ale lui Eminescu mai există?
Şi cine le-a realizat? Un lucru e sigur: ocaziile în care poetul s-a
lăsat fotografiat au fost rare; foarte rare. Demersul nostru are,
aşadar, vocaţie recuperatoare: iată povestea celor patru portrete ale
lui Mihai Eminescu. Adăugăm însă aici şi cele câteva poze care
stârnesc şi astăzi controverse: îl înfăţişează ele sau nu pe scriitor?

Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea
reprezentativă a poetului îi aparţine lui Franz Duschek (foto), un
fotograf ceh care-şi avea studioul pe Str. Franklin din Bucureşti.
Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când
Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu
Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei
culturale Junimea; acesta e şi motivul pentru care poetul a ajuns în
atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul
princeps intitulat Poesii, dar şi în revista „Familia”, la moartea lui
Eminescu, în 1889.

Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine:
„Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne
fotografia din tabloul «Junimei». Ea datează din epoca maturităţiǐ
poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta
în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ: şi’n literatură, şi’n viaţa
publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost,
pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al
săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ. De aceea este şi
portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele
noastre, toate aşesămintele noastre culturale; a înfăţişa străinilor
pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor; a inspira pe
artiştiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ şi carǐ vor săpa ’n
marmură, orǐ vor turna în bronz pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai
adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ
cea mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu“[1].



„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar
trebui să avem bani”
Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela
aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile protipendadei bucureştene,
îşi anunţase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia
mai târziu pe Eminescu: „Îmi permit a face onorabilul public atent că
posiţiunea favorabilă a actualului meu atelier ’mi permite de aci
înainte a effectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în
toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt
în plăcuta posiţiune a assigura că voi putea satisface orice justă
acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.



Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme
ce Slavici şi Eminescu au fost nevoiţi să ceară ajutor financiar de la
Negruzzi pentru a se putea fotografia: „Eu şi Eminescu ar trebui să ne
«posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să
avem bani ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe
cât se poate de lămurit: bani şi iară bani“[2]. Se pare că, în final,
cel care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar
Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai
înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el
într-o scrisoare către Negruzzi“[3]. Cu siguranţă că Titu Maiorescu
cunoştea buna reputaţie a lui Duschek, de vreme ce a ales ca
fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că şi
lui Eminescu i-a plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit
Veronicăi Micle un exemplar. În ediţia din 1904 a „Calendarului
Minervei” este reprodusă fotografia lui Eminescu însoţită de o poezie
scrisă de Veronica Micle[4]. O redăm întocmai:


„Pe portretul unui poet

(Michaiǔ Eminescu)



Privindu-ţǐ faţa de farmec plină,

Luci o raza în al meǔ sin;

Crudă fu însă a eǐ lumină,

Din pieptea-mǐ scoasă un lung suspin.




Dară suspinul, ce nălucire,

Sbura ca vîntul ce-a adiat;

N’a sburat însă şǐ’acea simţire,

Ce-adînc în suflet l’adeşteptat.




Ş’acum mă’ntreb: simţirea adîncă

Cum de se naşte pentru’un portret,

Căci nu-ţi văzusem ochiǐ tăǐ încă,

Ştiam atîta că estǐ poet!” (Veronica Micle)

Portretul făcut de Duschek a folosit ca punct de plecare pentru bustul
lui Eminescu realizat de sculptorul Mihai Onofrei în parcul
Institutului de Fizică de la Măgurele. Statuia se află lângă chioşcul
de lemn unde se presupune că veneau Eminescu şi Slavici în plimbările
de sfârşit de săptămână. „Cea mai apropiată din grădinile de la
Filaret şi totodată cea mai vestită dintre aceste grădini boiereşti
era cea de la Măgurele a lui Oteteleşanu, care era deschisă pentru
bucureşteni“, după cum povestea Slavici .

Cehul Jan Tomáš e autorul celui mai cunoscut portret al lui Eminescu
Fotografia care a intrat în istorie este însă cea realizată la Praga,
în 1869; autor e un alt fotograf ceh, Jan Tomáš[5], cunoscut de către
personalităţile culturale ale momentului. N-avea cum să bănuiască
Tomáš că fotografia realizată de el va reprezenta mai târziu portretul
oficial al scriitorului; nu ni-l putem închipui astăzi pe Eminescu
altfel decât în fotografia lui Jan Tomáš din Praga. Dintre autorii
care s-au aplecat asupra pozei, unii cred că i-a fost necesară lui
Eminescu pentru dosarul de înscriere la Universitatea Carolină[6].
Totuşi, Henriette (Harieta) Eminescu menţionează într-o scrisoare
adresată Corneliei Emilian[7] că fratele ei s-a fotografiat pentru
„hatârul“ Veronicai Micle[8]. În epocă, întâia fotografie a lui Mihai
Eminescu n-a fost percepută ca imagine absolută, ci a fost văzută ca o
fotografie reuşită de tinereţe: „Portretul, despre care vorbim şi pe
care l’am văsut într’o escelentă reproducere (după original) la d. A.
C. Cuza[9], ne dă impresiunea unui frumos tînăr, care dacă nu aduce
prea mult cu poetul de maǐ tîrziǔ arată desluşit caracterele
fisionomice ale acestuia. Ras la mustăţi şi cu părul mare –
reminiscenţe ale vieţii de actor – Eminescu ni se înfăţişează deja cu
figura-ǐ distinsă: cu capu-i cesarian remarcabil, cu faţa de un oval
clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cu ochii luminoşi, visători,
cuminţi, cu gura expresivă, cu toate trăsăturile feţiǐ ca eşite din
inspiraţia unui mare artist al armonieǐ plastice“[10].

Cum l-au păcălit prietenii pe Eminescu să se lase fotografiat


A treia fotografie a lui Eminescu este realizată la Iaşi, prin anii
1884‑1885, în atelierul lui Nestor Heck[11]. Împrejurările în care a
avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate
de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza[12]: „În sfârşit, într-o
zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa
hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi
cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară,
cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck,
strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai
în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile
noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin
l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

Această imagine figurează în numărul comemorativ al revistei „Floare
Albastră” şi în volumul scrisorilor Henriettei, dar cu menţiunea
greşită„fotografia cea din urmă”.

Ultimul portret: „înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit,
pierdut, umbra lui Eminescu”
De fapt, ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii
1887-1888 de către fotograful Jean Bieling din Botoşani[13]. În primii
ani de după moartea poetului, aceasta a fost poza care convenea
imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful
pesimist, nebun, care a sfârşit în mizerie[14]. Prin urmare, portretul
a fost publicat pe coperta primelor ediţii Şaraga şi pe cărţi poştale,
însă, la scurt timp, a fost respins de contemporaneitate. După numai
15 ani de la moartea lui Eminescu, deja se afirma că ultima
fotografie„este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit,
pierdut, umbra lui Eminescu, ear nu icoana genialului poet (…) şi este
potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a falsifica în ochii
publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui“[15].



Celelalte fotografii, cu totul necunoscute, şi alte instantanee controversate
Mărturiile prietenilor lui Eminescu demonstrează că poetul s-a mai
fotografiat şi cu alte ocazii; într-o scrisoare de-a lui I. Slavici
către Valeria Micle-Sturza, întâia fiică a Veronicăi Micle, este
menţionat: „Nu mă dau înapoi că am primit (...) de la sora dvs.
Virginia Micle-Gruber, a doua fiică a Veronicăi Micle, un număr de
cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu (...). Având şi astăzi
aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie
din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti,
un bust Eminescu tânăr, un alt bust Eminescu din 1878, o fotografie
din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani, şi ultima posă l-a
prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici: Iahimoviciţ, la Odesa, în anul
1885“[16]. De asemenea, şi Samoil Isopescul aminteşte că s-a
fotografiat alături de Eminescu şi Teodor V. Ştefanelli la Viena în
atelierul Lovy de pe Mariahilferstrasse[17].

De-a lungul timpului au existat însă şi fotografii misterioase, care
au stârnit controverse, dar nu au reuşit să se impună. Una dintre ele
este aceea pe care G. Călinescu a publicat-o cu titlul: Eminescu la 16
ani[18]. Astăzi se consideră că tânărul din fotografie îl înfăţişează
pe un actor contemporan cu Eminescu. Criticul Al. Piru spune că
portretul e mai mult ca sigur inautentic şi deci putea fi dat cel mult
cu menţiunea presupus. Totuşi, el va fi publicat şi într-o ediţie
ulterioară. Un alt fals a fost publicat de Octav Minar sub titlul
Ultima fotografie a lui Eminescu făcută la Mânăstirea Neamţului în
albumul Eminescu-Comemorativ, Album artistic-literar, Iaşi, 1914.
Presupusul Eminescu este surprins stând pe un scaun în timp ce ţine un
ziar în mână[19].

Dintre toate aceste fotografii, numai patru sunt recunoscute ca
portretele lui Eminescu, iar dintre cele patru, numai una a rămas în
istorie, confundându-se cu întreaga lume a poeziei sale. O fotografie
multiplicată în miliarde de exemplare, însoţită de o certitudine: „Aşa
a arătat Eminescu”.

Cassian Maria SPIRIDON – Eminescu si România de Est

Constantin COROIU – Eminescu si contemporanii sãi

Petru ZUGUN – 1867-1869, perioada monarhistã a poetului M.

Eminescu

Leonida MANIU – Strigoii de Mihai Eminescu – o posibilã întîlnire

cu prima iubire

Eminescu şi Creangă – o mare şi frumoasă prietenie


Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată inima, încă de pe acum. Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre cărţile citite şi despre câte se întâmplă pe lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind. Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face, împreună cu el, planuri despre ziua de mâine şi-l poţi ajuta la nevoie, cum te-ajută şi el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

Între dânşii, Eminescu şi Creangă îşi spuneau „bădiţă”, aşa, ca o dezmierdare: „bădiţă Ioane“, “bădiţă Mihai”. Bădiţa Ion era om voinic, corpolent, cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri. Purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcată de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi, să-l asculţi cum depăna firul fără capăt al celor mai minunate şi mai năstruşnice povesti şi povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele, încât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi-Frumoşi, despre Ilene Cosânzene ori zmei-paralei părea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.

Eminescu, bădiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru, bogat, cu ochi mari, adânci, melancolici, cu zâmbet bun, cu glas plăcut, melodios, cald şi blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase şi furtunos când povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.

Amândoi aceşti scriitori s-au născut la ţară: Creangă în satul Humuleşti de lâng, râul cel limpede care trece prin satul Humuleşti. Seara, întorşi acasă, s-au aşezat pe prispă şi au urmat neîntreruptele lor povestiri. Sora lui Creangă le-a adus câte o strachină de lapte cu mămăliguţă caldă şi i-a poftit să ospăteze, zicându-le: “Mâine o să vă tai câte un pui şi-o să vi-l frig la frigare, cu mujdei de usturoi”…

Învăluit în frumuseţea firii, cuprins de duioşia amintirilor, Creangă a îndreptat povestirea spre întâmplări din viaţa lui, zicând:

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestita pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: “Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea.” Şi vremea se îndrepta după râsul meu…“

Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba, el a zis cu hotărâre: “Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.” Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale “Amintiri din copilărie”.

Nu peste multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creangă la casa părintească din Ipoteşti: “Să vezi, bădiţă Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseţi vrednice de admirat.”

Şi, în adevăr, poetul a avut dreptate. Povestitorul, bădiţa Ion, a văzut multe pe dealurile Ipoteştilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate în peşte şi raci, râu cu multe izvoare, păduri de fag şi plop, tei înfloriţi şi stoluri de păsări cântătoare. Înserarea i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul bădiţa Ion povestea. Eminescu îl asculta zâmbind, uitându-se, din când în când, după câte o pasăre, după câte o floare mcurata de rouă, spre locul de unde murmura izvorul ori spre cerul unde înfloreau stelele şi răsărea luna.

Când Ion Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască, Eminescu a râs cu mare poftă. Apoi, între dânşii, s-a lăsat un moment de tăcere. În toată împrejurimea se înstăpânea liniştea şi pacea.

Era rândul bădiţei Mihai să povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau împreună.

După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet şi rar, măsurat, ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea în jurul lor, în acea fermecatoare înserare de vară:


“Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu” a zis Ion Creangă. După ce a ascultat şi a şoptit şi el, o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a ridicat de jos şi şi-a îmbrătişat prietenul: “Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!” “Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără pereche.”

Noi românii, care ne desfătăm, de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion Creangă şi Mihai Eminescu, spunem că amândoi au avut dreptate.

Dar să cunoşti pre Eminescu…


O scrisoare a lui Slavici către Negruzzi în care vorbeşte despre Eminescu oferă detalii definitorii pentru caracterul original şi profund al poetului, dar şi al lui Slavici după doi ani de despărţire de Eminescu. Poetul apare într-o lumină de maestru inegalabil. Alineatul care începe cu „Dar să cunoşti pre Eminescu…“ este memorabil: natura a făcut o excepţie, aşezând un geniu într-un muritor chinuit. E ciudat cum biografii poetului n-au reţinut acest pasaj unic. „A fi ori a nu fi” e în Mortua est!, poezia anului 1871, tipărită când amândoi prietenii erau studenţi la Viena.




Mă bucur foarte primind ştirea că Eminescu este la Iaşi. Au trecut doi ani de zile de când i-am pierdut urma. Pe semne a fost şi el dus cu expediţia polară. Îţi mărturisesc apoi că eu ţin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru că el m-a introdus în lumea în care petrec acuma, facându-mă cunoscut cu d-voastre, dar şi pentru altele. Felul gândirei sale mă seduce şi nu mai puţin mă seduce forma în care se manifestă acest fel. Între altele sunt foarte preocupat de măestrul meu, – a nimănui limbă nu-mi place ca şi a lui Eminescu. Îmi place precisitatea [!] lui Xenopol; îmi place uşurinţa lui Pantazi Ghica: Eminescu îmi pare însă precis ca şi unul şi uşor ca şi celalt. Xenopol este trecutul în limbă, Pantazi Ghica este prezentul şi tocmai atât de extrem unul în trecut ca şi celalt în prezent: Eminescu este o combinare din amândoi, o combinare armonioasă a trecutului cu prezentul. Pentru Xenopol limba este muruiala cu care învăleşte păreţii palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugetă, ci încarcă flori cu furca şi le aruncă în faţa lumii; Eminescu gândeşte şi formează dodată – pentru dânsul limba este marmura în care varsă chipul gândirilor sale alese.

Dar să cunoşti pre Eminescu şi vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupaţiune. Parcă n-a ştiut ce face, când a făcut, şi, părându-i rău mai apoi, începe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru că nu-şi află semeni. Îndeobşte el este nesuferit pentru că ştie cine este el, ştie cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebe s-o despreţuiască şi stă ca şi o carte deschisă înaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate şi tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferită. Nu ne place să vedem că suntem mai proşti decât alţii, pentru aceea nu ne întovărăşim bucuros cu cei mai cuminţi decât noi. Cu atât mai preţioasă arătare este Eminescu pentru noi care nu suntem dintre oamenii cu desăvârşire comuni. Îi cercăm tocmai pentru comorile ce ni se desfăşură în sufletul său. El este o literatură vie, galerie în care tot momentul se produc noue întrupări a gândirei frumoase. Îmi aduc aminte de Rousseau când exclamă în confesiunile sale: „O! ce frumoase lumi s-au ivit şi-au dispărut în sufletul meu”. Aşa este şi la Eminescu; şi cel puţin eu priveam bucuros această viaţă internă.

Iară pesimistul Eminescu n-află mai bun loc decât în mijlocul d-voastre. Te rog spune-i sănătate şi voie bună de la mine şi-i spune că, de când nu ne-am văzut, am gândit foarte adeseori la fraza: „A fi ori a nu fi” [...]

Despre debutul literar al lui Eminescu


Mihai Eminescu a cunoscut încă din perioada şcolarităţii un debut hotărâtor pentru destinul său literar. Se pare că între elevul cernăuţean şi patriotul cărturar Iosif Vulcan, directorul revistei Familia din Pesta s-a stabilit din prima clipă una din acele rare şi fericite afinităţi, de bun augur pentru literatura română.

“Mi-aduc şi acum aminte – scrie Vulcan – cum într-o dimineaţă de februarie primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani îmi trimetea nişte încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor şi figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci şi îndeosebi etatea tânără a autorului, mă surprinseră şi deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent şi poet cu viitor. În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai aproape publicului cetitor pe Eminescu, cu umătoarea notă redacţională: «Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de l6 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut…“ “Nota de debutant“ apărea în numărul din 25 februarie/9 martie 1866, împreună cu poezia ,,De-aş avea“».

Ceea ce nu-i plăcu însă lui Vulcan fu numele cu terminaţie în ,,vici“. Fără să mai întrebe pe autor îl schimbă în Eminescu, dând astfel, fără să-şi dea seama, numele celui mai mare poet român.

E lesne de închipuit emoţia lui Eminesu, atunci când, deschizând nr. 6 al revistei, îşi văzu poezia şi nota şi citi la „Poşta redacţiunei“ aceste rânduri: “Cemăuţi, M. E. Şi corespondenţă am primi cu bucurie”. Acceptă fără cârtire noul nume, şi, mulţumind, întrebă pe redactor dacă mai putea trimite lucrări. În numărul 8 al revistei (15/27 martie 1866) apăru răspunsul la întrebare: “Cernăuţi, M. E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm ca, încât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi”.

Ion BELDEANU – Tragedia lui Eminescu vãzutã de Theodor Codreanu

Petru ZUGUN – M. Eminescu – „poetul national”, nu scriitor xenofob, antisemit si rasist. Argumentarea lingvisticã si stilisticã

CRITICA CRITICII: Dan MÃNUCÃ – Eminescu si „Caietul vienez”

Cassian Maria SPIRIDON – Eminescu si monarhia constitutionalã

Bianca BURŢA-CERNAT - Un Eminescu diferit
În critica românească recentă, nota caracteristică a celor mai semnificative studii consacrate lui Eminescu (dacă facem abstracţie de volumul profesorului George Gană, Melancolia lui Eminescu, 2002, de acela al Marianei Neţ, Eminescu, altfel: limbajul poetic eminescian, o perspectivă semiotică, 2000, sau de microlecturile Ioanei Bot, dinEminescu explicat fratelui meu, 2012) este dată de preferinţa pentru interogarea contextelor – literare şi extraliterare –, privilegiate fiind abordările socio-estetice, analiza receptării sau a conexiunilor dintre estetic şi ideologic, studiile culturale. A se vedea, în acest sens, demersul Monicăi Spiridon dinEminescu: o anatomie a elocvenţei (1994), analiza constituirii „mitului“ eminescian întreprinsă de Iulian Costache înEminescu. Negocierea unei imagini (2008), studiul Ilinei Gregori,Eminescu la Berlin (2002; reluat într-o variantă extinsă înŞtim cine a fost Eminescu?, 2008), ori acela al lui Caius Dobrescu,Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat, imaginarul spaţiului public (2004). Fără îndoială, asemenea abordări erau/sînt nu numai utile, ci şi necesare – ele lărgesc cadrul de discuţie dinspre text şi literaritate spre lectura diferitelor contexte cărora opera li se integrează.

De notat însă că, odată cu această lărgire a perspectivei, se observă şi o mefienţă a criticilor/cercetătorilor din generaţiile mai noi faţă de exegeza propriu-zisă a textului eminescian – reacţie la originea căreia se află, cred, deşi neformulată ca atare, judecata conform căreia despre textul eminescian (mai cu seamă despre poezie) s-a spus deja totul. E vorba, poate, şi de manifestarea unui complex de inferioritate neexorcizat – în ciuda unui context global favorabil culturilor considerate „marginale“ –, complex tradus, între altele, printr-un snobism al sincronizării şi al achiziţiilor metodologice presupuse a fi „de ultimă oră“; şi aceasta în condiţiile în care, în culturile de tradiţie, instrumente şi metode critice socotite la noi „desuete“ (înainte chiar de a le fi pus cu adevărat la lucru...) sînt, de fapt, folosite cu maximum de profit.



Un tip de abordare pe care, din motivul arătat mai înainte, criticii români îl ocolesc cu superbie este studiul genetic al textului – altfel, admirabil practicat de un cercetător francez de la CNRS Paris, Nicolas Cavaillès, într-o carte despre Cioran, publicată anul trecut sau, tot recent – pentru a ajunge, în fine la volumul care face obiectul acestui articol –, de o cunoscută românistă de la Universitatea din Calabria, Gisèle Vanhese, într-un volum de exegeză eminesciană, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur. Exemplară şi prin metoda de lucru – e vorba despre un demers comparatist în care studiul genetic se întrepătrunde cu un scenariu exegetic specific criticii profunzimilor (unde Gilbert Durand, Gaston Bachelard şi Jean-Pierre Richard sînt referinţe constante) –, dar şi prin ipotezele interpretative pe care le propune, cartea cercetătoarei italiene nu a beneficiat, din păcate, de prea multe comentarii în mediile culturale/literare româneşti.

În suita unor eminenţi comparatişti şi românişti precum Rosa del Conte, Luisa Valmarin sau Marco Cugno, autoarea cărţii de faţă supune poezia eminesciană unei analize care, fără a trăda spiritul textului, reuşeşte să insoliteze imaginarul unui autor despre care s-a scris, de-a lungul timpului, foarte mult. Demersul lui Gisèle Vanhese trasează liniile de forţă ale unei mitologii personale a poetu­lui pornind de la analiza unor miteme identi­ficate înLuceafărul şi – cu un termen bine-cunoscut al lui Petru Creţia – într-o „constelaţie“ de poeme (precum Înger şi demon, Strigoii ori Călin – file din poveste) ce valorifică, odată cu opoziţia angelic-demonic, scenariul ispitirii şi al căderii. Considerat cvasiunanim, de la Tudor Vianu încoace, drept o summa a creaţiei eminesciene, Luceafărul este citit, pe această linie, de cercetătoarea italiană ca un „poem testament“ ce păstrează, filigranat, „centrul identitar secret“ al unui „poet al Nopţii“, natură nervaliană. E de remarcat aici o nuanţă: categoriei plutonicului Gisèle Vanhese îi preferă o alta, anume a nocturnului, mai adecvată întrucît acoperă un cîmp de semnificaţii mai întins; iar opoziţiei plutonic-neptunic (amendabilă în interpretarea lui I. Negoiţescu, pentru că trasează o graniţă arbitrară între imaginarul postumelor şi cel al antumelor) îi contrapune, deşi nu printr-o polemică explicită, un sistem de dihotomii (angelic-demonic, masculin-feminin ş.a.) – reunite, toate, sub semnul dualismului întuneric-lumină –, identificabile în întreaga creaţie eminesciană, indiferent de gen, de etapa elaborării, de caracterul antum ori postum.



Volumul în discuţie nu dezvăluie chipul unui Eminescu necunoscut nouă; dar, insistînd asupra anumitor trăsături şi marcînd, în cîteva locuri, distanţarea de exegeza anterioară, propune un Eminescu diferit. Mai exact: nu un alt Eminescu, ci un Eminescu privit altfel. Diferenţa este nu doar metodologică; ea derivă, poate, şi din atitudinea (inerent mai puţin subiectivă a) exegetei faţă de textul explorat.

Nu foarte întins, studiul e, în schimb, dens, bogat în sugestii de fineţe şi ajunge, printr-o incizie realizată cu un gest sigur, la niveluri de adîncime ale textului. Autoarea procedează la o secţionare pe verticală, operaţie menită să evidenţieze o structură identitară şi, totodată, să situeze cu precizie poezia eminesciană în paradigma extrem de cuprinzătoare a Romantismului – împreună cu sugestia, strecurată printre rînduri, a unei discrete afinităţi cu spiritul decadent, postromantic. Analiza ocurenţelor unor teme obsedante – precum dualismul umbră-lumină, urmărit în cîteva poeme socotite emblematice (Înger şi demon fiind cel dintîi) –, clarificarea valenţelor specifice pe care le actualizează, în textul eminescian, o figură mitică precum aceea a „zburătorului“, studierea (cu o rigoare filologică exemplară a) genezei Luceafărului, prin apelul la avant-textele mai mult ori mai puţin cunoscute (în acest sens, plasarea poemuluiPeste codri sta cetatea în categoria avant-textelorLuceafărului, alături de basmul lui Kunisch, este, dacă nu mă înşel, inedită în exegeza eminesciană), examinarea acribioasă a variantelor, paralelele comparatiste cu poemul Eloa al lui Vigny şi cu lamartiniana La chute d’un ange, interpretarea unei proze eliadeşti – Şarpele şi Domnişoara Christina) – ca „hierofanii ocultate ale Luceafărului“ sau, pour la bonne bouche, semnalarea felului spectaculos în care Luceafărul devine, pe de o parte, emblematic pentru destinul lui Paul Celan, iar pe de alta, intertext într-un roman al lui Ingeborg Bachmann,Malina – toate acestea sînt integrate unei naraţiuni critice de-a lungul căreia, printr-o fericită conjuncţie a spiritului de fineţe cu spiritul de geometrie, se conturează un profil eminescian distinct.



Atrag atenţia, între multe altele, consideraţiile privitoare la autoportretul descifrabil în subtextul unor poeme eminesciene (la, altfel spus, „portretul ca autoportret“, ascunderea eului sub masca persoanei a treia, „încarnarea“ acestuia în personaje ca Hyperion ori Călin) sau, legat de asta, speculaţiile în marginea permanentei oscilaţii/alternanţe/schim­bări de planuri între imagini ale corpului (y compris, mituri ale corporalizării) şi figurări ale spiritului (y compris, scenarii soteriologice ale spiritualizării). Esenţială este, în aceeaşi ordine de idei, mutarea accentului de pe iconurile feminităţii pe ipostazierea masculinităţii – a unei masculinităţi cvasinarcisiace. O idee-liant a scenariului interpretativ propus de Gisèle Vanhese este, ca atare, „la jonction [...] entre la fiction et la biographie, entre l’idéal et le réel, entre le portrait et l’autoportrait“ – opoziţia portret-autoportret intrînd în acelaşi sistem de dihotomii cu angelic-demonic, feminin-masculin, corporal-spiritual, unde termenii sau rolurile sînt infinit interşanjabile. Analogia înger-feminin, respectiv demon-masculin, de pildă, e valabilă în anumite contexte; în altele, termenii se inversează.

Sugestia unei ambiguizări a identităţii corporale/de gen se infiltrează astfel insidios (şi productiv, mi se pare) în miezul analizei – trimiţînd, dacă nu cumva suprainterpretez, la acea trăsătură a modernităţii europene pe care o aprofundează şi un Jacques Le Rider, anume criza semnificativă a Identităţii survenită în a doua jumătate a unui secol ce anunţă, deja, prin variate semne, revenirea în forţă a refulatului. „Refulatul“ e figurat, la Eminescu, în diferitele ipostaze ale „demonului“ – cu valenţele sociale şi/sau metafizice ale revoltei acestuia. Importantă este, în acest context, şi următoarea nuanţă/distincţie terminologică asupra căreia cercetătoarea insistă. Delimitîndu-se de accepţiunea mitologică dată „demonului“ eminescian de Călinescu sau de Ioana Em. Petrescu, autoarea cărţii de faţă identifică aici altceva decît de­se­ori invocatul „daimon“ grec. De aici, o – încă şi mai importantă delimitare: demonismul lui Eminescu nu are o semnificaţie neutrală, ci trimite la scenariul mitico-religios al păcatului şi al căderii. Astfel, exegeta remarcă în Luceafărul, apropo de încarnările lui Hyperion, faptul că succesiunea acestor e departe de a fi întîmplătoare. Astfel încît cea de-a doua ipostaziere a Luceafărului „introduit – au sein du texte – le problème du satanisme et du mal“. Mai mult chiar, în răspăr cu exegeza anterioară, Gisèle Vanhese vede în Cătălina un personaj ce se detaşează, de la un punct încolo, de categoria personajelor romantice.



Trecută strategic (şi, aş adăuga, în mod avenit) sub tăcere, bine-cunoscuta şi de mult clişeizata interpretare alegorică formulată cîndva de Eminescu însuşi – interpretare ce aşază semnificaţiile poemului sub specia antitezei schopenhaueriene între geniu şi omul comun –, face loc unor speculaţii mai puţin „ortodoxe“ în raport cu exegeza eminesciană clasică. Emancipată astfel din condiţia „omului comun“, Cătălina e învestită cu forţa unui personaj romantic atipic întrucît nu doar că rezistă ispitirii demonice (situaţie inversă scenariului catabasic din poemul Eloa al lui Vigny sau din Demonul lui Lermontov), dar prezintă şi anumite trăsături ale „femeii fatale“ – figură a decadentismului în curs de afirmare la acea dată în cultura europeană – „comme l’Hérodiade de Mallarmé, la Cléopâtre d’Heredia ou la Salomé de tant d’autres poètes“.
„Erezia“ interpretativă merge pînă acolo unde, fără a da o tentă de deconstrucţie feministă analizei textului eminescian şi, deopotrivă, a contextului biografic, Gisèle Vanhese reabilitează discret imaginea nu tocmai favorabilă a Veronicăi Micle – căreia îi dedică un capitol întreg, „Eminescu dans la poésie de Veronica Micle“ – identificînd în ea nu doar pe poeta minoră, primul epigon eminescian, ci nici mai mult nici mai puţin, un posibil intermediar prin care poetul, nefamiliarizat cu literatura franceză, ia contact cu limba şi cultura lui Hugo.

Ipotezele nu o dată surprinzătoare din Portrait d’un dieu obscur ar merita, cu siguranţă, şi alte dezvoltări. Dar, mai ales, s-ar cuveni supuse, la noi, unei dezbateri mai largi – printre eminescologi şi nu numai.

123 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Eminescu şi teatrul


Duminică, 13 Mai 2012 | Ion Ionescu-Bucovu

Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi devenit un ma...

Mihai Eminescu, captivat de vestitul bandit Iorgu Serdaru


Răufăcătorii cunoscuţi exercită nu de puţine ori o fascinaţie asupra contemporanilor. Se pare, de pildă, că Mihai Eminescu a fost captivat de tâlharul Iorgu Serdaru, celebru pentru furturile şi spargerile sale din anii 1870. În manuscrisele lui Eminescu se regăsesc astfel mai multe referiri la Serdaru şi chiar o baladă intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu“, în care scriitorul asocia banditului elemente tipice unui haiduc clasic. Dar cine este acest Iorgu Serdaru şi cum anume a ajuns el faimos

În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bandiţii sau criminalii cunoscuţi apăreau frecvent în presă sau erau personaje în romane populare. În ciuda faptelor reprobabile comise, nu de puţine ori exista o anumită admiraţie pentru aceşti răufăcători. Cazul lui Iorgu Serdaru este, astfel, reprezentativ pentru felul în care erau priviţi tâlharii perioadei. Serdaru a ajuns în centrul atenţiei tocmai datorită ziarelor care au scris despre faptele sale, iar atitudinea publicaţiilor a fost ambivalentă: indignare (pe bună dreptate), dar şi uimire, dată fiind ingeniozitatea tâlharului care şi-a căpătat reputaţia jefuind o doamnă din lumea bună, vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale.

„Am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”

Una din primele apariţii în gazete a lui Iorgu Serdaru s-a produs în ianuarie 1878, în urma unei tâlhării mai puţin obişnuite. După cum relata ,,Resboiul”, o anumită doamnă Mumulenu fusese abordată de mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti, care susţineau că s-ar fi aflat în urmărirea banditului Serdaru[1]. După ce s-au asigurat că nu vor fi deranjaţi, aceştia au ameninţat-o pe doamna Mumulenu cu un revolver, furând, printre altele, cinci mii de lire şi zece mii de galbeni în hârtii. Unul dintre inventivii tâlhari era chiar Iorgu Serdaru, care a lăsat procurorului un bilet semnat chiar de el: ,,La neaperata trebuinţă ce-am avut am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”[2].

Ştirea despre jefuirea doamnei Mumulenu a apărut în multe ziare centrale, chiar dacă în forme variate. ,,Pressa” publica un scurt articol încă din 10 ianuarie 1878: ,,Aflăm că, astă-nopte, nisce făcători de rele, între cari doi uniformaţi, întroducându-se în casele d-nei Mumuloie, peste drum de grădina tirului naţional, au legat’o şi au jefuit’o de mai multe obiecte preţiose”[3]. Această primă ştire din ,,Pressa” oferea însă informaţii diferite faţă de cea din ,,Resboiul”, care insista că tâlhăria fusese comisă ,,în dioa mare”. Totuşi, în numărul din 12 ianuarie, ,,Pressa” revenea şi reproducea[4] ştirea despre tâlhărie din ziarul ,,Românul”, precizând că aceasta avusese loc după-amiază. Iorgu Serdaru, autorul, a fost repede prins. La 17 ianuarie, ,,Pressa” publica o ştire, potrivit căreia, nu numai că banditul fusese capturat, dar că poliţiştii îl şi maltrataseră, tâlharul având o rană la ochi[5].

,,Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni”

Ziarul ,,Telegraphulu” insista pe caracterul extraordinar al faptei, considerată ,,unu furtu dintre cele mai cutesătore”[6]. Tâlhăria comisă de Serdaru şi de bandiţii care îl însoţiseră era comparată cu cele mai interesante furturi ale epocii, nu doar din România, ci şi din alte ţări: ,,La noi au apărutu alte spirite şi mai desvoltate în arta gheşeftului, s’au inventatu furturi cari lasă cu multu mai pe josu în ingeniositate şi dibăcie pe acelea din străinătate (...)”[7].

Iniţiativa lui Serdaru de a se deghiza în procuror era integrată, astfel, în istoria faptelor criminale ingenioase din România, alături de cea a vestitului Pantazescu care furase ,,Cloşca cu puii de aur” de la Muzeul de antichităţi. Articolul amplu, de aproape o coloană, relata şi cum a fost prins tâlharul Serdaru. Un hotelier suspicios alertase Poliţia, iar banditul împreună cu amanta sa fuseseră arestaţi. O scurtă biografie a lui Serdaru îl indica drept presupusul autor al unei crime din Prahova. El ar fi evadat ulterior din închisoarea de la Mărgineni. Câteva zile mai târziu, un nou articol, intitulat ,,Afacerea Serdaru”, arăta că banditul n-ar fi fost probabil prins dacă era mai prudent. Deşi avea o notă admirativă (Serdaru dăduse dovadă de inventivitate şi cutezanţă), textul cuprindea şi fraze pline de indignare: ,,Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni, şi câtu de promtă şi aspră aru trebui să fie pedepsa loru”[8].

Cine este „doamna Mumulenu”?

Victima tâlhăriei, doamna Ecaterina Momulo, a fost un personaj aparte al epocii. Soţie a unui italian supus austriac, ea era şi vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale[9]. Soţul ei, Girolamo Cardini, se îmbogăţise în Bucureşti şi, după moartea sa, în 1859, îi lăsase toată averea; mai târziu, după ce şi doamna trece la cele sfinte, banii şi bunurile ajung în posesia lui Caragiale[10]... Ţinând cont de averea doamnei Momulo, putem înţelege de ce Serdaru a ales s-o jefuiască. De altfel, tâlharul a mărturisit încă de când se afla în închisoare (pentru un alt jaf) că plănuise această lovitură; între lucrurile sale fusese găsită o listă cu doamne bogate pe care intenţiona să le prade[11].

Pentru furtul asupra doamnei Momulo/Mumulenu, Serdaru n-a stat însă prea mult închis: în august 1878 reuşea deja să evadeze – a doua sa evadare. Evadările nu erau oricum evenimente neobişnuite în epocă; câţiva dintre cei mai cunoscuţi răufăcători aveau cel puţin o evadare la activ. Serdaru a profitat, astfel, de neatenţia gardienilor şi a fugit prin aceeaşi fereastră prin care scapase şi Pantazescu, autorul furtului spectaculos de la muzeul de antichităţi[12].

,,Telegraphul” a preluat ştirea din ziarul ,,Românul”, care descria evadarea banditului: Serdaru era prezentat drept ,,vestitulu furu, cunoscutulu supt numele de Serdarulu”[13]. Prima ştire din ,,Timpul” ce relata despre evadare a apărut mai târziu, pe 11 august. De fapt, se făcea doar o referire la evadarea lui Serdaru, articolul criticând incompetenţa Poliţiei din timpul guvernării liberalilor[14]. Întrebarea retorică din final surprindea indignarea autorului: ,,Dacă în Capitală se petrec asemenea fapte, ce se întemplă prin provincii?”. Indignarea se transforma în ironie într-un articol din 18 august[15]. ,,(...) cum să nu se bucure şi tâlharii de libertate; ce frumos!”.

Ţinta lui Serdaru: femeile bogate

Pentru o vreme, Iorgu Serdaru a ieşit din atenţia presei. A rătăcit, se pare, prin Bulgaria şi a ajuns apoi în Rusia. În 1881 a fost prins şi arestat la Odessa pentru furt, dar autorităţile ruseşti au fost de acord să-l extrădeze doar după ce îşi va fi ispăşit pedeapsa de un an închisoare. Potrivit unui articol din „Resboiul”, în iunie 1882 au fost demarate demersurile pentru extrădarea tâlharului[16]; în articolul cu pricina, Serdaru era denumit ,,vestitul căpitan de bandiţi”. Extrădarea lui Serdaru întârzia însă pentru că fusese trimis pe jos de la Odessa spre graniţa cu România; şi existau deja temeri că ar putea evada[17]... În ciuda acestora, la sfârşitul lunii iunie 1882, Serdaru a fost predat autorităţilor din România, prilej pentru publicaţiile epocii de a contura biografia banditului.

Articolul de o coloană din ,,Resboiul”, intitulat chiar ,,Banditul Serdaru”[18], este identic cu cel publicat de ,,Naţiunea”[19], cuprinzând câteva dintre cele mai importante acţiuni ale sale: evadarea din august 1878, asasinarea unui anume Zaplan în Prahova, spargerea din 1874 comisă în prejudiciul doamnei Drugănescu, tâlhăria din 1877 căreia i-a căzut victimă doamna Ogrăzenu şi tâlhăria din ianurie 1878, care a vizat-o pe doamna Momulo... Lista faptelor criminale comise de Serdaru scotea la iveală un amănunt revelator legat de activitatea sa: tâlharul prefera, de obicei, să atace femei bogate.

Eminescu şi „Marele Vestit Banditul Sărdariu”

Cititorii români urmăreau cu interes faptele bandiţilor celebri în epocă, printre care se număra şi Serdaru. Redactor la ,,Timpul” începând din 1877, Mihai Eminescu a fost şi el captivat de figura tâlharului; stau dovadă manuscrisele sale, care conţin câteva referiri la acesta. O baladă haiducească dedicată lui Iorgu Serdaru era însoţită însă de o scrisoare adresată ,,D. redactor”, iar în scrisoare Eminescu se plângea că era luat drept Serdaru şi că autorităţile îl urmăreau. Se pare că balada a fost transcrisă la sfârşitul deceniului opt, în jurul anilor 1878-1879. Prezenţa scrisorii, dar şi conţinutul ei lasă loc la interpretări complexe. Conform criticului literar Ilie E. Torouţiu, acest text datează din perioada premergătoare îmbolnăvirii poetului, când el ar fi fost chinuit de mania persecuţiei, poate din 1883[20].

Pe de altă parte, ziarul ,,Timpul” prezentase câteva ştiri despre Serdaru, iar Mihai Eminescu se folosea în articolele sale de renumele banditului. În iunie 1881, de pildă, gazetarul Eminescu publica un articol referitor la lipsa de onestitate a Ministrului de Război din guvernul liberal, iar reputaţia banditului se transforma într-o ironie acidă la adresa liberalilor: ,,Serdaru întemniţat la Odessa, ne scrie că el era un om onest. Tot ce făcuse era că împrumutase bani fără dobîndă, pe care avea de gînd să-i dea îndărăt mergîndu-i afacerile bine. Sunt sigur, zice acest om onest, că s-ar găsi şi advocaţi şi gazette liberale în Romînia cari să-mi ia apărarea şi să arate că ideile mi-a fost cele mai bune (...)”[21].

Baladă haiducească

Balada dedicată lui Serdaru, intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu”[22], e redată în proză şi aminteşte de o veritabilă baladă haiducească. Serdaru îşi povesteşte faptele glorioase şi îşi îndeamnă tovarăşii să îl urmeze în afara ţării.

Apar frecvent elemente care evocă natura: codrul, munţii Carpaţi, căprioare, izvoare... De asemenea, biografia banditului e povestită de el însuşi. Un pasaj menţionează evadarea eroului: ,,(...) pe Serdariu să-l uraţi, că de temniţă şi de fiară au scăpat”[23]. Preferinţa pentru anumite victime-doamne bogate e menţionată în câteva cuvinte: ,,(...) iarna strîng bani împrumut cu dobîndă de prin mahalale însemnate de la cucoane bogate”[24]. În balada lui Eminescu, Serdaru se prezintă ca un haiduc, care jefuia boierii şi dădea dădea din câştigurile sale celor săraci. Munţii îi asigurau protecţia, ferindu-l de poterele care îl urmăreau[25].

Finalul: Serdaru nu mai poate trăi în afara închisorii

După extrădarea din Rusia, Serdaru şi-a petrecut următorii ani în închisoare. Tot în carceră îl regăsim şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, potrivit unei lucrări despre istoria închisorilor din România, realizată de un anume Grigore I. Dianu. Inspector General al Închisorilor, Dianu descria şi câteva tipuri de criminali din închisorile româneşti. Între aceştia apărea şi Serdaru, care, la 46 de ani, era condamnat la muncă silnică pe viaţă. Fotografia care însoţea descrierea părea a înfăţişa însă pe cineva mult mai bătrân. Iorgu Serdaru devenise aproape alt om, iar Dianu nota: ,,Fie etatea sea mai înaintată, fie o transformare a stărei sele psihice, criminalul acesta este cu totul resemnat şi supus. Nu manifesteză nici un semn deosebit, şi pare că recunosce însuşi că are sorta ce a meritat”[26]. Tâlharul era, într-adevăr, resemnat cu soarta sa, nemaifiind pregătit pentru viaţa din afara închisorii. Într-o lucrare din 1911, care discuta despre chestiunea moralizării deţinuţilor, autorul menţiona cazul lui Serdaru, care fusese eliberat, îşi căutase de lucru, dar fusese alungat, aşa că se întorsese la închisoare pentru a cere hrană şi adăpost[27]...

http://www.acum.tv/articol/45122/

Aniversarea pe 15 ianuarie a zilei de naștere a lui Mihai Eminescu e prilejul unei emulații de tip școală elementară de compuneri dedicate poetului național. Iată de pildă un fragment dintr-un astfel de text propus redacției revistei ACUM:

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, “cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Nu e nevoie să vă precizez ce s-a întâmplat cu acest text… Alții, mai puțin ambițioși, nu prididesc să reamintească actualitatea operei eminesciene:

,,Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

Am întrebat persoana care a postat această strofă pe Facebook dacă nu i se pare actuală și poezia Doina, în variantă necenzurată, extrem de populară pe siturile naționaliste românești:

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Cã nu mai poate strãbate
De-atâta singurãtate;
Din Hotin si pân’la Mare
Vin Muscalii de-a cãlare
De la Mare la Hotin
Calea noastrã ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i înneacã
Sãracã tarã, saracã!

Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste ‘nvatã pruncii
Si sub mânã de jidan
Sunt românii lui Stefan.
Vai de biet român sãracu
Cã’ndãrãt tot dã ca racul
Fãrã tihnã-i masa lui
Si-i strãin în tara lui.

Din Brasov pân’la Abrud
Vai ce vãd si ce aud
Stãpânind ungurul crud
Iar din Olt pânã la Cris
Nu mai este luminis
De greul suspinelor
De umbra strãinilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sãrace, român, sãrace!

De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s-aseazã pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboarã paserile toate
De neagra singurãtate
Numai umbra spinului
La usa crestinului
Codrul geme si se pleacã
Si izvoarele îi seacã
Sãracã, tarã, sãracã!

Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vazã zi cu anii
Si sã-i scoatã ochii corbii
Sã rãmâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prãpãdi-l-ar focul jalei
Sã-l arzã, sã-l dogoreascã
Neamul sã i-l prãpãdeascã,
Iar cine mi-a fost misel
Seca-i-ar inima ‘n el,
Cum dusmanii mi te seacã
Sãracã, tarã, sãracã!

Stefane, Mãria Ta,
Lasã Putna, nu mai sta,
Lasã Arhimandritului
Toata grija schitului
Iara grija gropilor
Dã-o-n seama popilor
La metanii sã tot batã,
Ziua toatã, noaptea toatã,
Sã se-ndure Dumnezeu
Ca sã-ti mântui neamul tãu…
Tu te-naltã din mormânt
Sã te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând
Adunându-ti flamurile
Sã se mire neamurile;
De-i suna din corn o datã
Ai s-aduni Moldova toatã
De-i suna de douã ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oarã
Toti dusmanii or sã piarã
Dati în seama ciorilor
Si-a spânzurãtorilor.

Ștefane, Mãria Ta,
Lasã Putna, nu mai sta
Cã te-asteaptã litvele
Sã le zboare tigvele
Sã le spui motivele
Pe câti pari, pe câti fustei
Cãpãtâni de grecotei
Grecoteii si strãinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradã, cum te seacã
Sãracã, țarã, sãracã!

Persoana, de la Chișinău, a răspuns indirect: Prut, trup…rupt… Cu alte cuvinte, Doina rămâne de actualitate.
Mai puțin cunoscută, opera publicistică a lui Eminescu, este plină de articole naționaliste, xenofobe și antisemite. De pildă:

Motto: “Ne e sila de chestiunea israelita” (Mihai Eminescu)



“La noi, ca in toate tarile, evreii se prezinta ca un element parazit de mijlocitori, a caror activitate, in loc de-a iefteni schimbul de producte, il scumpeste in mod artificial si-l scumpeste in aceeasi masura in care-l monopolizeaza in mainile lor. Ei sunt, ca element comercial, absolut stricaciosi in toate tarile; de aceea si vedem ca, oriunde se afla in numar mare, domneste cea mai mare saracie.

Ei nu implinesc necesitati, ci dau nastere patimelor rele si viciilor, le incurajeaza si le satisfac. Mai mult: evreii par in genere incapabili de munca industriala. Oricat de multi ar fi intr-un oras, nu-i vom gasi nici ca muncitori in fabrici, nici in ateliere, exceptie facand de meserii foarte usoare, de caracter femeiesc oarecum.

Fara indoiala ca suportam urmarile generatiei trecute; dar pacatele, ineptiile ei, nu calitatile. A fost inept a crede ceea ce unii credeau, ca, primind colonii de puri consumatori improductivi, se sporeste avutia si puterea de munca a tarii. Si in Statele Unite imigreaza oameni dar toate foile europene sfatuiesc pe speculanti de-a se feri de Statele Unite. Ele nu dau subsistenta decat emigrantului producator, taranului, meseriasului. Omul fara meserie piere acolo. Am cunoscut evrei cari au emigrat din Austria in America, iar de acolo au venit in…Romania.

Nu deznationalizati trebuiesc evreii, caci foarte putin ne pasa daca o intreaga rasa consumatoare si improductiva va vorbi sau nu romaneste; ci siliti, prin o stricta organizare economica, la munca, la munca musculara, la productiune. Atunci se vor deznationaliza de sine sau vor emigra, iar pana atunci cata sa fie inlaturati absolut de la exploatarea claselor muncitoare, de la traficul viciilor si slabiciunilor. La munca Caradalele, Costinestii si Mihalestii, dar la munca si evreii.

Iata punctul important al discutiei. Trebuie sa li se ingreuie parazitilor de tot felul meseria lor. Negotul cu bauturi spirtoase, colportajul trebuiesc marginite la strictul necesar. Nu specula, munca trebuie sa determine mersul societatii si inaintarea pe scara sociala. “Cumpana” (ziar scos de tinerii israeliti. n.red.) zice ca toate tarile au pe evreii pe care-i merita, deci si Romania. Noi tagaduim aceasta. N-am meritat prin nimic nici pe evreii nostri, nici Caradalele noastre. Unii imigrati din Rusia si Austria, altii veniti din Turcia au avut o influenta dezastruoasa asupra dezvoltarii materiale si intelectuale ale tarii noastre. Aceste doua elemente, egal de straine, intelectual si material egal de sterpe, ne-au adus poporul la sapa de lemn, l-au corupt, l-au facut vicios, precum au adus la sapa de lemn si pe taranul din Galitia, din Bucovina, din Maramures, din Rusia de sud.

Invazii de armate straine si invazii de paraziti straini sunt nenorociri pe cari o tara nu le merita, dar trebuie sa le suporte daca e mica. Nu se poate zice despre viile de Cotnar ca merita filoxera.

Noi nu uram pe evrei, dar nici de vina nu suntem ca au fost persecutati in alte tari, ca au contractat deprinderile de specula si de parazitism pe cari le au acum, si nici putem iubi acest rau elementar ce cade asupra noastra. Romania, nefiind vinovata intru nimic de pozitia trecuta a evreilor in tarile apusene si rasaritene, nu poate fi obligata a suporta economic si social urmarile acelui rau tratament.

La noi n-au fost persecutiuni religioase. Sub domniile vechi nationale putinii evrei formau o breasla al carei staroste era rabinul. Breasla aceasta avea dreptul public al oricarii alte bresle si, prin caracterul chiar al institutiei, membrii comunitatii economice nu se puteau inmulti peste trebuintele reale.

Asa ar fi trebuit sa ramaie totdeauna.

In organizarea veche nu incapeau parazitii.

In lipsa absoluta de organizare sociala de care ne bucuram in urma influentei altor elemente parazite asupra statului a putut insa incapea o multime de lume fara capatai.

In momentul in care ne vom hotari a organiza si apara munca nationala credem ca evreii fara sila vor disparea incet-incet si, dupa vechiul lor obicei, vor cauta o alta societate omeneasca, tot atat de nesanatoasa precum e a noastra astazi si vor napadi asupra ei.

Dar pentru sanificarea noastra e necesar ca sa dispara din viata publica elementele parazite transdanubiene, a caror vina publica e dezorganizarea actuala.

Ceea ce se poate face este incetatenirea elementelor in adevar folositoare, precum tineri invatati, meseriasi buni s.a.m.d.

Incolo insa nationalitatea romana ca oricare alta are dreptul innascut de a-si apara mostenirea ei istorica si munca ei de orice alt element strain. Alegerea armelor si mijloacelor atarna de timp si imprejurari, si, daca e vorba de pastrarea rasei romane pe acest colt de pamant si de intarirea ca-racterului ei si a felului ei de-a fi, nici o arma nu este rea intrebuintata la timpul cuvenit.”

Eminescu a fost unul dintre cei mai înverșunați oponenți ai împământenirii evreilor, care se făcea, potrivit art. 7 al Constituției de la 1866 doar prin lege cu caracter individual și a exclus, până în 1923 acordarea în masă a cetățeniei române evreilor.
Dar acesta era spiritul vremii, în care xenofobia și antisemitismul erau valori general acceptate. Iar istoricul Lucian Boia explica astfel de ce invocarea lui Eminescu azi din motive ideologice a devenit anacronică:

“In ceea ce-l priveste pe Eminescu, aici sunt doua aspecte. Este poetul Eminescu si Eminescu-ideologul. Multi dintre cei care se revolta de ‘atacurile’ impotriva lui Eminescu nu sunt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie autohtonista si xenofoba. De fapt, Eminescu nu are nici o vina. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul sa aiba orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul cultural si politic al epocii sale, nu glorificate sau condamnate din perspectiva sfarsitului nostru de secol. Ca ideolog, Eminescu a fost ‘descoperit’ de valul nationalist de dupa 1900. Iar acum este promovat de tot de nationalisti. Este o manipulare: asa a spus poetul national, inseamna ca acesta este adevarul absolut, trebuie sa ne inchinam cu totii.



Pe de alta parte este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirata. Ramane insa de vazut ce va aduce viitorul. Eu sunt un mare admirator al lui Eminescu-poetul, nu ideologul. Cred ca ii simt poezia, ii stiu o multime de versuri pe dinafara. Ma intreb insa uneori daca nu reprezint ultima generatie care il mai gusta intr-adevar pe Eminescu. Gusturile evolueaza. I ziua cand tinerii nu-l vor mai recita sub clar de luna (poate ca deja nu-l mai recita), Eminescu va ramane un mare nume in istoria literaturii romane, dar nu va mai fi printre noi. E stupid sa spunem ca are voie sa mai fie asa. Va fi cum va fi. In mod paradoxal, s-ar outea ca Eminescu-ideologul sa reziste mai bine in timp decat Eminescu-poetul; se vor gasi mereu nationalisti care sa-l foloseasca drept stindard.”

Interviu acordat de Lucian Boia revistei Sud-Est (nr.1-2/1999), Chisinau

Așa încât, i-aș invita pe toți cei care strigă “blasfemie” ori de câte ori cineva pune la îndoială actualitatea lui Eminescu în contextul politic actual să reflecteze la rândurile de mai sus și să renunțe la această reacție visceral-pavloviană.

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=27900:dosarul-eminescu&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7