Eminescu/Micle[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  EMINESCU-
50]Toţi aceia care vorbe mari aruncă, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.
49]Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte rar.
48]Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!
47]A exista înseamnă a suferi.
46]Uni caută şi nu găsesc, alţi găsesc şi nu le trebuie.
45]A astepta sa culegi altceva dintr-un pamant decat ceea ce a fost semanat in el, ar fi copilarie.
44]Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
43]Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
42]Orice soi de demagogie e pentru un popor ca starea de dezagregare pentru un corp.
41]Ceea ce pentru noi este un adevar absolut e numai rezultatul (poate relativ) de cultura a vremilor trecute.
40]Oamenii nu se deosebesc atat prin ceea ce zic, cat prin ceea ce fac.
39]Fiecare popor si fiecare epoca sta pe umerii vremilor trecute.
38]Istoria lumii cugeta - desi incet, insa sigur si just.
37]Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
36]Pamantul nostru e mai sarac in genii decat Universul in stele fixe si mai lesne se naste in vaile nemasurate ale haosului un nou sistem solar decat pe pamant un geniu.
35]Natiunea mea e lumea, fara natiunea mea nu exista lume.
34]Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gandirea pe buze.
33]Citeste! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.
32]Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul!
31]Timpul e moarte, spatiul e lupta si miscarea e suferinta.
30]Omul nu poate adauga nimic materiei, el nu poate schimba decat forma si locul.
29]E în zadar sa vorbesti celui care nu vrea sa te asculte.
28]Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima.
27]Fiecare lucru poarta în sine însusi masura sa.
26]Manierele, arta de a vorbi si a canta, toate acestea sunt straine omului care-a trait intre oameni comuni si care-a fost sarac.
25]Moravurile [bune] fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.
24]Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei.
23]Eu sînt băiat de român şi tot ce spun eu e adevărat.
22]Fiecare om e o întrebare pusa din nou spiritului Universului.
21]Nu exista oameni mai induplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.
20]Daca vremea ar sta in loc un pic am vedea ce este etern.
19]Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanim adevarul.
18]Nu explicatiile ce se dau faptelor, ci faptele insele sunt adevarul.
17]O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă.
16]Munca si numai munca este izvorul libertatii si al fericirii.
15]Daca bei, mori, daca nu bei tot mori./Atunci bea ca sa stii de ce ai murit!…
14]A te tavali pe jos de ras este o expresie foarte adevarata. Cine rade din toata inima, aceluia-i vine gustul sa se tavaleasca pe jos.
13]Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap prin-tr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara.
12]A nu iubi nu-i nimica; a nu putea iubi e grozav.
11]Gindirea este un cutremur al nervilor.
10]Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere.
9]Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta toata viata si nu gasesc, altii gasesc si nu sunt multumiti.
8]Spuneti-mi despre dansa tot raul din lume, de vreti sa-nnebunesc, ce-i hetera, ca-i monstru, ca-i satan… o iubesc.
7]In orice om, o lume isi face incercarea
6]Egalitatea nu exista decit in matematica.
5]Arta de a guverna în Romania e sinonima cu arta de a amagi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
4]Capul unui om de talent e ca o sala iluminata, cu pereti de oglinzi.
3]Inteligente se gasesc adesea, caractere-foarte rar.
2]Prostii se insoara totdeauna; nebunii citeodata; inteleptul nicicind.
1]Ignorantii cei mai canalii sint cei care afecteaza invatatura.
=====
VERONICA  MICLE-
2]Cand iti scrii cea mai frumoasa pagina in cartea vietii tale, soarta cu vesnica ei ironie varsa cerneala peste foile care urmeaza. 
1]Prefer rima îmbrăţişată
=====
Roxana

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Roxanei-Eminescu-stranepoata-marelui-propus-1981-culeaga-informatii-interiorul-Ambasadei-Portugaliei-374104.html

http://cronicaromana.com/2012/01/12/poezia-lui-eminescu-in-casa-lui-arghezi/

http://www.curentul.ro/2012/index.php/2012010967170/Lumea-i-cum-este/Pentru-Eminescu-scrisul-era-act-vital-de-respiratie.html

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Pensia_lui_Eminescu_0_622138265.html

Vezi ce scria Mihai Eminescu despre câinii vagabonzi în 1876

Elena VULCÃNESCU – Un portret inedit al Veronicãi Micle

George POPA – Eminescu si Kant

Prima statuie a lui Mihai Eminescu a împlinit o sută de ani

Despre Eminescu si publicistica sa
Ziarul
“Romania Libera” a deschis un spatiu in Internet sub titlul “Forum”.


La 31 iulie a.c. Gabriel Mehedinti, un electrician roman stabilit in America,
a publicat in acest cadru o selectie de texte ale lui Mihai Eminescu, ca
ziarist si analist social. Textele sint profund antisemite, de un antisemitism
feroce, ceea ce a provocat discutii indelungi pe marginea loialitatii poetului
national fata de semeni, a moralitatii acestuia in general.


Domnul doctor Elias Erwin, din Beer Sheva, ma intreaba prin intermediul
presei electronice si celei scrise, “cum mai pot citi evreii originari
din Romania, cu piosenie, poezia “Codrul” a poetului nepereche Mihai
Eminescu, dupa ce au luat cunostinta de publicistica cu iz antisemit a
acestuia?” “ Va astept opinia!”, conchide medicul din Neghev, omul cu condeiul
muiat in durere.


Nimic nou sub soare si nici in intentiile rauvoitoare ale electricianului
nationalist din America, rrrrumanul Gabriel Mehedinti, care a cules pentru
cotidianul “Romania Libera” (“Forum”), mizeriile scrise de marele poet
despre si la adresa evreilor.


Primii pasi in dezavuarea lui Eminescu i-au facut, in urma cu citiva ani,
cei de la Academie, republicindu-i intreaga publicistica sub pretextul
necesitatii cunoasterii operei integrale. Volumul a fost intimpinat cu
proteste vehemente de catre toti cei care il iubeau pe Luceafar, dar nu
si pe “ziaristul” din el care scria tot ceea ce i se cerea ca sa-si traga
ultimele zile.
*


Romania a fost ultima tara din Europa care a dat indigenat evreilor care
traiau in spatiul ei, sau care au migrat spre ea. Numai dupa presiuni internationale,
presiuni interminabile, Romania si-a recunoscut evreii. Cu tot devotamentul
lor, cu toata contributia lor la progresul tarii, in toate domeniile si
cu precadere in comert, economie si cultura, evreii nu au fost considerati
pina atunci cetateni ai tarii.


Filologi, scriitori, carturari evrei de prima marime au tras la caruta
acestei tari din estul Europei, caruta mai impotmolita decit altele.


Eminescu putea sa fie un gazetar genial, precum a fost ca poet, dar a ramas
un ziarist obscur si plin de complexe.


Nationalismul eminescian trebuie cautat in originea sa. Nascut dintr-un
tata venit dintr-o familie neromana si o mama razesa, Mihai Eminovici a
fost la fel ca altii, foarte multi, veniti din familii alogene. Excesul
sau nationalist avea sa acopere lacuna provenientei sale. Iar cei care-l
plateau au stiut sa exploateze acest lucru! Poetului din el ii era sila
de ceea ce facea gazetarul. Imi amintesc cu emotie una din frazele elocvente,
citite mai demult, legate de acest lucru. Intr-o scrisoare adresata lui
Vlahuta, Eminescu scrie: “Stearga-mi-se numele de pe mormint din ce ma
intretin”.


Eminescu la Botosani minca la circiumarul Wexler. Niciodata n-a cerut evreul
bani sau datoria nici lui, nici celor care vroiau sa plateasca pentru el.
Wexler raspundea invariabil: “Nu-mi datoreaza nimic! Ii dau de mincare
pentru ca-l iubesc!”


Intre rabinul-filolog Gaster si Eminescu erau legaturi din cele mai trainice.
Eminescu ii datora lui Gaster enorm iar Gaster il pretuia si-i pretuia
valoarea ca poet.


Si cu toate astea?!


Avea dreptate Tudor Arghezi, cind adresindu-se unui scriitor oportunist,
i-a spus: “Una scrii si alta… fumezi!”


Publicistica xenofoba si antisemita a lui Mihai Eminescu este readusa la
vedere de cite ori Tara are nevoie de o diversiune pentru impasul ei in
istorie. Strainii sint vinovati de toate relele. Si in primul rind evreii,
chiar atunci cind nu mai sint.


La “Intilnirea Scriitorilor Romani din intreaga lume”, la prima ei editie,
in 1995, am spus ca in bibliotecile personale ale evreilor din Tel Aviv
se afla mai multe volume de poezie ale lui Mihai Eminescu decit in toata
Romania. Continui sa afirm acest lucru. Cu tot oportunismul poetului de
la Ipotesti, in ciuda mizeriilor scrise in ziare de catre acesta, evreii
il iubesc ca poet si il vor iubi.




www.alpas.net/uli/Shaul.Carmel/UnaFumeaza.html

Să nu-ți faci idoli



Între idolatrie și respectul valorii


Să nu-ți faci idoli, spune Decalogul, iar noi, oamenii moderni nu ne facem idoli și bine facem. Dar iconoclastia, negarea oricărei personalități din motive subiective mi se pare la fel de păgubitoare. Mie, de pildă nu-mi plac oamenii politici, dar greșesc disprețuindu-i, or fi printre ei și oameni „de bine”. La fel cu oamenii de afaceri, nu or fi toți niște hoți. În cultură pot detecta mai ușor valorile, dacă mă informez. Înainte de 1989, PCR încuraja, acorda avantaje intelectualilor de valoare care colaborau sau mimau o colaborare. Nu vorbesc despre informatori la Secu, deși am niște rezerve legate de dosare false,răzbunări între confrați cu acordul unor membri ai CNSAS, organ care nu mai este ce ar fi trebuit să fie. Ștefan Augustin Doinaș a murit și din cauza unei asemenea răzbunări. Ne-au rămas dinainte de 1989 unele valori, ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, ș.a. Nu-i cunosc personal și nici nu țin să-i cunosc, deși sunt membru al USR, altă asociație rău vorbită și pe nedrept.
Există și povestea cu strugurii acri. Acum cei doi se bălăcăresc, mai vin și alții să adauge niște zoaie.
După 1989 au apărut sau au dat ce este mai bun în ei Andrei Pleșu, HR Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. Lui Pleșu i se reproșează că este prea inteligent și a fost ministru prin diverse guverne, lui Patapievici că s-a exprimat urât la adresa poporului român, lui Liiceanu eu nu știu de ce, i se reproșează altceva. Prietenia cu Noica? Subțirimea operei? Domnule, când negi existența unor personalități, unor foruri ( Academie, USR etc.), încearcă să te apropii de valoarea lor, nu da cu piatra sau cu zoaie peste nume care nu sunt compatibile cu gustul dumitale. Este destul cțât se ceartă scriitorii între ei, mai intervin și chibiții, caracuda, dau orbește , fără noimă. Eu nu-mi fac idoli, însă încerc să înțeleg o personalitate când nu o iubesc chiar. De pildă nu-l înțeleg pe Alex Ștefănescu,.dar nu pot să-i neg aportul la istoria literaturii. Acum a devenit un obicei să mai dai cu praștia și în statuile clasicilor. Despre Eminescu s-au scris baliverne, Mihail Sadoveanu, Arghezi sunt trecuți în raftul de sus, unde nu se mai urcă nimeni, la fel cu Labiș, Nichita Stănescu. Ideea pământului pârjolit de „revoluție” este a naibii de păguboasă. Nici o generație nu s-a născut din nimic. Mă refer la cultură.
„Lupii tineri” nu sunt întotdeauna și lupii cei mai buni. Unii rămân lupi și mai devin și sterili. Desigur, nimeni nu-i profet în țara lui, dar nu este păcat? Cioran și Eliade, dar nu numai ei au avut un trecut „verde” , dar aportul lor real la cultură nu poate fi negat. Unii le neagă și trecutul. Alt semn de schizofrenie. Deci , să păstrăm valorile, câte sunt. Iar ideea că este CINEVA care dorește să distrugă „țărișoara” ( ah, Farfuridi, ah, Cațavencu) mi se pare o boală perpetuă. România nu poate fi distrusă, numai dacă, Doamne ferește, vine o comeată, o ste cu coadă, vorba lui Ion Luca, un geniu necontestat din fericire. Economia țării este mereu anemiată de o hoție în plină libertate a braconajului în afaceri, de evaziune colosală, de contrabandă, muncă lșa negru, incompetență, trafic de influență, corupție mai ceva ca în vechiul Imperiu Otoman, să nu dăm vina pe intelectuali de valoare. Desigur orice intelectual poate greși, poate să și trădeze încrederea celor care îi apreciază. Oameni suntem, cei mici fac greșeli mici, cei mari fac greșeli mari. Nimeni nu se consideră mic pe sine însuși Este foarte bine. Atunci să avem și decența să ne respectăm valorile și să ne respectăm între noi. Iar mi-am salvat sufletul, mulțumesc.
. Boris MARIAN

CUM SE DROGAU GENIILE Eminescu îşi injecta morfină. Maiorescu priza cocaină, iar Eliade fuma cannabis. Află drogurile preferate ale clasicilor!

George POPA – Tragicul în viziunea lui Eminescu

Cassian Maria SPIRIDON – Eminescu si politica guvernului

Elena VULCÃNESCU – Veronica Micle era bunicã

Propunere: osemintele lui Mihai Eminescu şi ale Veronicăi Micle, transformate în diamant

Eminescu, jurnalistul
Cel care este considerat drept poetul naţional al românilor şi-a câştigat, o lungă perioadă, existenţa ca jurnalist la o publicaţie ...

Ce droguri au experimentat marii scriitori români
Mihai Eminescu mergea la psihiatru pentru a-i prescrie "ceva calmant", Eliade fuma ...

Liviu PAPUC – Veronica Micle

Paul CERNAT - Eminescu, ucronic şi apocaliptic Privit superficial, eseul lui Christian Crăciun „despre timp şi imagine în Memento mori“ poate fi expediat, comod, ca „încă o carte despre Eminescu“, încă una trasă de păr din moment ce este centrată, deliberat, pe hermeneutica unui singur poem, fie el şi pars pro toto. Cu atît mai mult cu cît autorul (n. 1953), profesor de literatură la Moreni şi eseist sobru, dar fără izbînzi notabile, trece drept o prezenţă marginală; atîta cîtă e, vizibilitatea publică şi-o datorează unui vechi şi statornic prieten, Dan C. Mihăilescu…

Christian CRĂCIUN, Ucronia eminesciană. Eseu despre timp şi imagine în Memento mori, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2010, 264 p.

Dacă trecem însă înţelegători peste unele imperfecţiuni tehnice ale volumului (citate excesive, inutile sau redundante în prima parte, ici-acolo – adjective emfatice şi calificări naiv-superlative) produse probabil de entuziasmul implicării, precum şi peste unele afirmaţii/ evaluări cam diletante din capitolul final, prea marcat publicistic (Anxietatea Eminescu) rămînem cu o impresie de ansamblu cel puţin onorabilă. În definitiv, în ultimele două decenii, poetul naţional a avut parte mai mult de reactualizări (mai mult sau mai puţin forţate), deconstrucţii (mai mult sau mai puţin „populare“) şi abordări extraliterare (ideologice, biografice ş.a.m.d.) decît de relecturi intensive, aplicate şi cu adevărat originale. Un anumit sentiment al saturaţiei sau al epuizării canonice pare a fi împins reinterpretarea dinspre texte înspre contextele operei. Or, prin această lucrare „rumegată“ preţ de mai bine de un deceniu, Christian Crăciun oferă un tur de forţă în materie de close reading, fără a recurge la exasperantele combinatorii stilistico-gramaticale, fonetice şi fonologice. În mod vădit, autorul nu face parte din categoria actualizatorilor sau modernizatorilor poeziei lui Eminescu, dimpotrivă. E mai curînd un spirit conservator, deloc indiferent la nou (cu excepţia celui superficial-iconoclast) şi preocupat să aprofundeze „arheologic“, printr-un demers personal, gîndirea originară a poetului şi „intenţiile“ de adîncime ale acesteia.

În cadrul unui demers inserabil în zona „criticii profunzimilor“, unde hermeneutica imaginarului, mitocritica, psihanaliza jungiană, filozofia romantică şi postromantică, studiile religioase sînt doar cîteva dintre bornele de referinţă, Christian Crăciun explorează pasionat ceea ce el numeşte „ucronie“, reluînd pe cont propriu aventura creaţiei eminesciene. „Ucronie“, adică situare dincolo de curgerea timpului, ieşire din timp pornind de la „canavaua istoriei“ (pe care poetul „brodează cea mai fastuoasă desfăşurare a imaginarului din poezia românească“), dar şi „un fel de originală căutare a motivaţiei imaginarului structurat ca limbaj“. Aliaţi pe terenul exegezei autohtone îi sunt, alături de inevitabilul G. Călinescu, Rosa del Conte (insuficient asimilată de conştiinţa noastră critică – atrage mereu atenţia autorul), Ion Negoiţescu (criticul care a văzut în marele poem postum şi „plutonic“ reuşita eminesciană majoră), Constantin Noica (rău înţeles adesea de spiritele demitizante), Ioan Petru Culianu (cu studiile despre gnosticismul & nihilismul eminescian) şi Ilina Gregori (căreia îi amendează însă, pripit, analogiile discrete cu suprarealismul, dintr-o înţelegere superficială a acestei mişcări). Ca şi aceasta din urmă, Christian Crăciun priveşte opera lui Eminescu drept un proces continuu şi un întreg coerent, rămas fatalmente în şantier. Ca şi I. Negoiţescu, el vede Memento mori piesa cea mai profund caracteristică a gîndirii vizionare eminesciene, un fel de punere în abis a întregului. Ce-i drept, eseistul nu merge pînă la a plasa, valoric vorbind, fastuoasa „panoramă a civilizaţiilor/ deşertăciunei“ înaintea Luceafărului, acceptînd în principiu ideea „imperfecţiunii“ estetice – sau mai curînd compoziţionale – a poemului, dar mutînd accentul pe „caracterul major“ al implicaţiilor de adîncime. Opţiunea sa merge, aşadar, către opera neterminată, imperfectă, dar „incandescentă“, către şantierul interior. Una dintre tezele-pilot ale cărţii de faţă plasează vizionarismul poetic eminescian sub semnul a ceea ce Henri Corbin numea imaginal, iar gîndirea alchimică – imaginatio vera. Sub acest aspect, marele poet apare ca un adversar tenace al faimoasei „cenzuri a imaginarului“ pe care Culianu o identifica, deja, în reacţiile primei modernităţi religioase a Reformei şi Contrareformei împotriva magiei, hermetismului şi ocultismului. Nu insist – o face îndeajuns de convingător autorul, alături de cuvenitele şi avenitele incursiuni în intimitatea psihologiei abisale şi a inconştientului oniric. La fel de convingătoare, chiar dacă nu şi originale, sunt insigth-urile sale despre melancolia eminesciană, în prelungirea (oarecum nedeclarată) a cărţii regretatului profesor George Gană şi a lucrării clasice a lui Panofski-Saxl-Klibanski. Subliniez: Christian Crăciun nu-şi propune „modernizarea“ poetului naţional prin plasarea sa pe orbita Decadentismului şi a post-Romantismului – deşi unele sugestii nu lipsesc – ci confruntă anumite concepţii mai noi asupra istoriei cu viziunea, să-i spunem, mitopoetică, mitistorică şi lirosofică a lui Eminescu. Nu-i mai puţin adevărat totuşi că actualizarea dată afară pe uşă se întoarce pe fereastră, cel mai probabil cu consimţămîntul autorului însuşi, dacă ne gîndim la nu puţinele conexiuni cu existenţialismul european, cu psihanaliza şi cu gînditorii „sfîrşitului Istoriei“. Nu noutatea cu orice preţ, ci prospeţimea perspectivei este însă „miza“ declarată a cărţii de faţă. Miză atinsă, căci sensibilitatea ‚apocaliptică“ şi „dezvrăjită“ a zilelor noastre are destule puncte de contact cu nostalgia metafizică şi lipsa universală de speranţă a marelui text postum.

Deschideri polemice revelatorii



Nu avem de-a face cu o hermeneutică aplicată exclusiv poemului Memento mori (ar fi fost uşor grotesc…), ci cu o centrare pe substanţa acestui poem, dar cu trimiteri radiale spre destule alte scrieri, în versuri sau în proză. Ideea „ucroniei eminesciene“ (termen aparent antinomic în raport cu „utopia lui Eminescu“) nu e deloc lipsită de portanţă: axată pe un „dincolo“ metafizic, ea implică nu doar depăşirea/abolirea istoricităţii (căci Memento mori e cu totul altceva decît sociogonii şi antropogonii de tip Legenda secolelor de Victor Hugo sau Tragedia omului de Madach Imre), ci descoperirea unui mundus imaginalis, dez-mărginirea eului şi scufundarea individualului în apele adînci ale fantasmaticului şi inconştientului colectiv. Este, dacă vrem, însăşi autenticitatea metafizică a poetului… Nu lipsesc sugestii interesante de extindere a investigaţiilor (cum ar fi consideraţiile despre viziunea asupra istoriei ca „fenomenologie lirică a morţii” la Eminescu şi Cioran, conexiunile cu Spengler şi Guénon, consideraţiile despre „solaritatea“ eminesciană ce ţine în echilibru fragil „nocturnul“ dominant, cele despre „roata timpului“ şi „semnificaţia ezoterică a Ţesutului“, a „torsului“, de unde excelenta definire a ucroniei ca „abstragere de la tors“ – v. „unde secolii se torc“ ş.a.). Performanţa este reprezentată însă de analiza propriu-zisă a marelui text postum, cea mai amplă şi probabil cea mai acribioasă pe care o avem pînă-n prezent. Aici, eliberat de platoşele oţioase, didactic-explicative şi nu întotdeauna utile ale citatelor „de autoritate“ (am uitat să adaug că, la origine, cartea este o teză de doctorat), stilul critic al lui Christian Crăciun se limpezeşte, se densifică şi capătă sclipiri expresive, pe lîngă acuitatea interpretativă: „plastica portretizării zeilor trimite la o «naivitate» elaborată, de biserică veche“. Nu lipsesc deschiderile polemice revelatorii: „Criticii care au acordat mai multă atenţie poemului Memento mori au insistat mai cu seamă asupra harului cu care poetul izbuteşte să reconstituie notele specifice ale fiecărei civilizaţii. Cred că este mai mult o iluzie (…) Memento mori este…, ca structură compoziţională, în primul rînd un poem al Repetitivului. Va trebui, în consecinţă, să ne întrebăm de ce practic la fiecare cerc de civilizaţie găsim cam aceleaşi elemente […] menite să sugereze persistenţa identicului între eoni“. Sînt destule momentele în care interpretul Christian Crăciun îşi ia avînt critic, fără complexe şi cu bune rezultate: „Raiul Daciei era pus sub zodia substantivului şi a adjectivului. Adică exact categoriile de dincolo de timp, fără de timp […] Episodul conflictului dintre Dacia şi Roma stă sub dominaţia verbului, implicit a timpului ca durată, a ciocnirii de forţe, a soartei schimbătoare“. Sau: „Castelele în care trăiesc fetele de împărat din Luceafărul, Călin… sau atîtea alte texte par mai degrabă excrescenţe ale naturii […]. Ruina înseamnă revenirea la această stare originară, păstrînd doar amintirea construcţiei. Ruina se leagă de schema poemului nu numai tematic, poemul însuşi are înfăţişarea unui dom uriaş niciodată finisat sau locuit şi năpădit de vegetaţie sub lumina stranie a lunii“. Meditaţia personală, lectura „din interior“, intens-participativă, dar de un patetism în general bine controlat, ţine treaz interesul cititorului. Din loc în loc sunt „tăiate“ sentenţii percutante: „Visul însuşi pare a se fi de-romantizat, devenind experienţă gnostică fundamentală“, „Eminescu încearcă (…) o cunoaştere angoasată a istoriei prin imagini“ sau „În literatura română Eminescu a inventat Timpul. Afirmaţia poate părea riscantă, dar Eminescu este primul nostru scriitor care nu numai că meditează în termeni discursivi la metafizica abstrusă a timpului sau poetizează timpul în vaste şi complicate construcţii de imagini, ci proiectează în cuvînt carnea temporalităţii, o simte, o gîndeşte, o consumă“ (ultima frază pare, ce-i drept, scrisă de H.-R. Patapievici…).
Rediscutarea marilor poeme eminesciene



Judecată prin prisma eminescologiei, cartea e vulnerabilă în anumite puncte – nu în cele esenţiale, din fericire. Dar Christian Crăciun nu e un expert eminescolog. Volumul său – „eseistic“, dar substanţial şi sistematic – ar fi avut de cîştigat în absenţa unor justificări finale. Aici, în acest capitol cu reverberaţii din Harold Bloom, autorul devine pe cît de combativ, pe atît de nesigur, rebarbativ şi nu o dată clişeistic, dînd note proaste la grămadă unei noi exegeze pe care nu pare să o cunoască foarte bine şi contrazicîndu-se rapid prin exemple care-i infirmă pesimismul şi viziunea simplificator-maniheistă. Resituarea marelui poet în centrul canonului e pe alocuri atinsă de naivităţi: „N-am încercat să demonstrez că Mihai Eminescu este un poet mare (de altfel o chestiune vană şi vagă). Ci doar că este un poet major. Adică un poet care îşi propune mize majore. Nu doar lirice plîngeri după iubita pierdută“. Frumoasă redescoperire a Americii! Nu intru în detalii – exemple discutabile s-ar mai găsi, după cum s-ar găsi, în acelaşi capitol final, şi destule secvenţe bine ţintite (bunăoară, cînd autorul îi contrează pe cei ce văd, peiorativ, în Eminescu, un poet „de secol XIX“: „dar Baudelaire nu e tot un poet de secol XIX?“). Rămîn cu senzaţia că unele pagini ar fi trebuit „periate“, spre binele ansamblului. Pe de altă parte, „bilele albe“ sunt evident precumpănitoare. Orientată către explorarea continentului ascuns al gîndirii poetice eminesciene, cartea este una proaspătă, substanţială, plină de idei şi, foarte important, propune o viziune interpretativă coerentă şi fertilă, de care va trebui să se ţină seama îndeosebi în rediscutarea marilor poeme vizionare ale lui Eminescu.

Liviu PAPUC – Sãrbãtorirea lui Eminescu

Antonio PATRAS – Eminescu si mutatia valorilor estetice

Cassian Maria SPIRIDON – Revizorul scolar Mihai Eminescu

Eminescu: Rusia vrea să mistuiască poporul român


Mihai Eminescu are pentru mulţi o imagine asemeni luceafărului din poezia cu acelaşi nume - rece, distant faţă de ceea ce se petrecea în veacul său, căutând iubirea eternă etc. Totuşi contemporanii îl cunosc puţin altfel. Mare parte din talentul său scriitoricesc s-a mistuit în opera sa publicistică. Fără să fim lipsiţi de respect faţă de marele poet, acesta are o altfel de atitudine în textele pe care le-a semnat cu mândrie în Timpul. Nuanţe vagi sau mai accentuate de xenofobie, rasism, ultranaţionalism şi antisemitism se întâlnesc peste tot în articolele lui.
Totuşi azi ne vom opri asupra unui text publicat în iunie 1878, la puţină vreme după ce România rupsese legăturile cu Rusia din cauza anexarii acestora a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei. Articolul se numeşte: România în luptă cu panslavismul şi este un fel de semnal de alarmă pentru ceea ce avea să se întâmple în secolul următor

"Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti "Hristos a inviat" în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă."