Eminescu/Micle[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  EMINESCU-
50]Toţi aceia care vorbe mari aruncă, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.
49]Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte rar.
48]Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!
47]A exista înseamnă a suferi.
46]Uni caută şi nu găsesc, alţi găsesc şi nu le trebuie.
45]A astepta sa culegi altceva dintr-un pamant decat ceea ce a fost semanat in el, ar fi copilarie.
44]Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
43]Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
42]Orice soi de demagogie e pentru un popor ca starea de dezagregare pentru un corp.
41]Ceea ce pentru noi este un adevar absolut e numai rezultatul (poate relativ) de cultura a vremilor trecute.
40]Oamenii nu se deosebesc atat prin ceea ce zic, cat prin ceea ce fac.
39]Fiecare popor si fiecare epoca sta pe umerii vremilor trecute.
38]Istoria lumii cugeta - desi incet, insa sigur si just.
37]Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
36]Pamantul nostru e mai sarac in genii decat Universul in stele fixe si mai lesne se naste in vaile nemasurate ale haosului un nou sistem solar decat pe pamant un geniu.
35]Natiunea mea e lumea, fara natiunea mea nu exista lume.
34]Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gandirea pe buze.
33]Citeste! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.
32]Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul!
31]Timpul e moarte, spatiul e lupta si miscarea e suferinta.
30]Omul nu poate adauga nimic materiei, el nu poate schimba decat forma si locul.
29]E în zadar sa vorbesti celui care nu vrea sa te asculte.
28]Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima.
27]Fiecare lucru poarta în sine însusi masura sa.
26]Manierele, arta de a vorbi si a canta, toate acestea sunt straine omului care-a trait intre oameni comuni si care-a fost sarac.
25]Moravurile [bune] fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.
24]Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei.
23]Eu sînt băiat de român şi tot ce spun eu e adevărat.
22]Fiecare om e o întrebare pusa din nou spiritului Universului.
21]Nu exista oameni mai induplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.
20]Daca vremea ar sta in loc un pic am vedea ce este etern.
19]Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanim adevarul.
18]Nu explicatiile ce se dau faptelor, ci faptele insele sunt adevarul.
17]O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă.
16]Munca si numai munca este izvorul libertatii si al fericirii.
15]Daca bei, mori, daca nu bei tot mori./Atunci bea ca sa stii de ce ai murit!…
14]A te tavali pe jos de ras este o expresie foarte adevarata. Cine rade din toata inima, aceluia-i vine gustul sa se tavaleasca pe jos.
13]Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap prin-tr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara.
12]A nu iubi nu-i nimica; a nu putea iubi e grozav.
11]Gindirea este un cutremur al nervilor.
10]Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere.
9]Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta toata viata si nu gasesc, altii gasesc si nu sunt multumiti.
8]Spuneti-mi despre dansa tot raul din lume, de vreti sa-nnebunesc, ce-i hetera, ca-i monstru, ca-i satan… o iubesc.
7]In orice om, o lume isi face incercarea
6]Egalitatea nu exista decit in matematica.
5]Arta de a guverna în Romania e sinonima cu arta de a amagi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
4]Capul unui om de talent e ca o sala iluminata, cu pereti de oglinzi.
3]Inteligente se gasesc adesea, caractere-foarte rar.
2]Prostii se insoara totdeauna; nebunii citeodata; inteleptul nicicind.
1]Ignorantii cei mai canalii sint cei care afecteaza invatatura.
=====
VERONICA  MICLE-
2]Cand iti scrii cea mai frumoasa pagina in cartea vietii tale, soarta cu vesnica ei ironie varsa cerneala peste foile care urmeaza. 
1]Prefer rima îmbrăţişată
=====
Roxana

Actele morţii lui Eminescu, de negăsit

Eminescologul Dumitru Vatamaniuc a declarat, privind afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu "a fost asasinat" de evrei, iar acte medicale ale scriitorului au dispărut din Biblioteca Academiei, că documentele respective nu au fost niciodată la Academie şi nici găsite.

Renumit eminescolog şi membru de onoare al Academiei Române, Vatamaniuc a precizat că nu au fost găsite actele medicale ale lui Mihai Eminescu şi nici nu se ştie dacă au fost întocmite de doctorii care l-au tratat, nici în ţară, nici la Viena, unde poetul a fost internat.

Eminescu a fost diagnosticat cu "alienaţie mintală", urmând tratamentul aplicat la vremea aceea pentru această boală, şi anume injecţiile cu mercur, a precizat Vatamaniuc.

Liderul PRM, Gheorghe Funar, a susţinut, într-o conferinţă de presă, la Cluj- Napoca, luni, că Eminescu ar fi fost otrăvit cu mercur, administrat sub formă de injecţii de către un medic evreu, Francisc Isack. Vatamaniuc a mai spus că acest medic l-a tratat într-adevăr pe Eminescu la Botoşani, în perioada în care poetul a stat la sora sa.

Diagnosticul dat la vremea aceea poetului Mihai Eminescu a însemnat scoaterea acestuia din viaţa politică. Vatamaniuc a mai spus că el consideră că Eminescu a suferit o depresie foarte puternică şi că a existat "o campanie împotriva lui, pentru că a criticat necruţător oamenii politici, nu neapărat evrei".
Boala a fost temporară, iar după tratament, aflându-se la Iaşi, în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale, Eminescu a tradus gramatica sanscrită, ceea ce cerea un efort intelectual considerabil, a mai spus Vatamaniuc. În plus, corespondenţa lui după boală este "excelentă", a mai spus academicianul, concluzionând că nu există documente pentru a stabili adevărul asupra bolii lui Eminescu.

"Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce-a făcut. Fie că-l lăudăm, fie că-l batjocorim, nu are nicio importanţă. Are numai pentru noi, pentru că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm", a concluzionat Vatamaniuc.

Liderul PRM Gheorghe Funar a susţinut, luni, că poetul Mihai Eminescu "a fost asasinat" de evrei, "deranjaţi de scrierile politice şi de poeziile" sale, adevărul în legătură cu moartea sa fiind "falsificat" timp de 121 de ani, şi că acte medicale ale acestuia au dispărut din Biblioteca Academiei.

"Marţi se împlinesc 121 de ani de la moartea lui Eminescu, iar în acest interval nu a fost voie să se ştie adevărul despre acest tragic eveniment. Adevărul a fost falsificat. Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu. A fost otrăvit cu injecţii cu mercur făcute de Francisc Isack, un medic evreu", a afirmat Funar.

Liderul PRM a mai susţinut că din documentele vremii reiese că, pentru a-l lichida pe poet, "i-a fost înscenată nebunia şi s-a pedalat pe eticheta de nebun, l-au discreditat, după care l-au internat abuziv în diverse sanatorii de boli psihice, unde l-au supus la proceduri diabolice de distrugere biologică, prin administrarea de substanţe chimice nocive, inclusiv injecţii cu mercur, în doze foarte mari, de patru grame de mercur pe zi".

"Intoxicaţia cu mercur a grăbit sfârşitul lui Mihai Eminescu. Moartea lui Eminescu a fost, de asemenea, provocată de o lovitură la cap, cu o cărămidă, dată de un nebun autentic în curtea Spitalului «Caritatea» din Bucureşti, în timp ce poetul se plimba pe o alee. Alţi răspândaci au susţinut că Eminescu a avut sifilis, dar medicii români au constatat că Eminescu nu a fost sifilitic", a precizat Gheorghe Funar.
Secretarul general al PRM a făcut apel la eminescologi să publice "numele, prenumele şi adevărata identitate a celor care l-au asasinat pe Mihai Eminescu" şi a spus că "adevărul trebuie cunoscut şi trebuie să se ştie cine l-a asasinat, iar cei care au pus la cale asasinarea lui Eminescu nu trebuie iertaţi".

"Nu sunt antisemit, nu am nimic cu evreii, nu am probleme cu evreii, dar adevărul trebuie cunoscut. Dacă urmaşii evrei de astăzi ai celor care l-au asasinat recunosc şi dacă şi-ar cere scuze poporului român, ar fi şi mai bine", a spus liderul PRM.

Gheorghe Funar a citat din mai multe articole ale lui Eminescu, apărute în ziarul "Timpul" în 1881, în care acest scria că "rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi".

"Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identic în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi al celor occidentale, incapabilă de adevăr şi de patriotism", a citat Funar dintr-un alt articol eminescian.

De cealaltă parte, directorul executiv al Institutului pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Alexandru Florian, a declarat că afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu "a fost asasinat" de evrei se înscriu indiscutabil în canoanele mesajului antisemit. Acesta a subliniat că liderul PRM nu aduce niciun argument şi nicio dovadă în sprijinul celor susţinute.

În plus, "afirmaţiile lui Gheorghe Funar cu privire la evrei au un caracter general", evreii ca popor fiind acuzaţi pentru moartea lui Mihai Eminescu. "Este o frazare tipică pentru mesajul antisemit", a spus Florian.

Constantin COROIU – Eminescu, Veronica Micle si legendele de la Boureni

Cassian Maria SPIRIDON – Religia în publicistica lui Eminescu

Boris Marian : Falşii iubitori ai lui Eminescu


Eminescu este un fenomen nedublat până acum, ocolesc clişeul „nepereche”, în ciuda a numeroase încercări de a-l coborâ de pe soclu, începând cu Macedonski, până la unii teribilişti de prin anii 90. Dar tot Decalogul, la care mă întorc obsesiv, spune, să nu-ţi faci idoli.



Un ciudat, numit Iulică din Tasmania retorizează – „De s-ar trezi Eminescu”, de parcă poetul ar fi fost Vlad Ţepeş. Acuză literatura şi pseudoliteratura de kitch. Dar luat la întrebări, am îndoieli că a citit mai mult de zece poeme de Eminescu, din programa obligatorie în şcoli, iar definiţia kitch-ului nu ar putea să o dea pentru că nu există o definiţie foarte clară. Prost gust este prea vag, nci eu nu pot defini kitch-ul, deşi nici eu nu-l iubesc. Este ceva ce nu-mi place, un ghiveci, etc.
Dar să revenim la iubirea pentru Eminescu. Am să spun ce am simţit şi ce am învăţat eu de la poetul cel mai de seamă al literaturii române, eu nu spun naţional, pentru că nu este un partid şi nici o agenţie.
Fără a avea vreo importanţă, am să aduc câteva amănunte, desigur la nivelul ipotezelor - Alecsandri avea printre antecesori evrei din Veneţia, Haşdeu avea antecesori ruşi şi evrei, Eminescu era Eminovici, numele nu era românesc, unii au avansat ipoteze diverse, origine poloneză, galiţiană, tătară, turcă, etc. Dar ce importanţă are? Mai departe. Cultura lui Eminescu a avut două rădăcini puternice - folclorul românesc şi cultura germană, fără de care nu s-ar fi ridicat, poate, peste nivelul contemporanilor. Fără filosofia germană, Eminescu ar fi fost oricum creator de limbă literară, dar nu ar fi pătruns în tainele cunoaşterii umane cu îndemânarea unui maestru. Mulţi au încercat să-l imite şi mai încearcă şi astăzi. Imitaţia este scuzabilă la vârsta copilăriei. Poetul, ca oricare artist, trebuie să aibă personalitate, chiar dacă scrie mai prost o dată, va scrie mai bine a doua zi.
Acum despre Eminescu – jurnalistul, pamfletarul. Fire temperamentală, Eminescu s-a implicat, ca jurnalist, în viaţa politică a ţării. De ce nu a agreat liberalismul, paşoptismul este greu de explicat. Tatăl său era răzeş, venea din mediul rural, poate că, deşi relaţiile dintre fiu şi tată nu erau armonioase, Eminescu, prin datul originar, a trecut în tabăra conservatorilor care l-au folosit, nu l-au iubit. Geniul nu este iubit nicăieri, mediocrii urăsc geniul, iar mediocrii domină în orice politică. Personal dispreţuiesc meseria de politician, este un domeniu în care minţile, incapabile să se concenteze pe ceva util societăţii, se remarcă prin demagogie. Greşesc, desigur, generalizând. Au fost şi oameni de mare prestigiu şi cinste. România , sub Carol I a făcut primul pas hotărât spre modernizare. Al.I.Cuza nu s-a bucurat de sprijinul necesar, nu se ştie de ce. În ţară au venit numeroşi evrei galiţieni din două motive care nu prea se spun - antisemitismul rus, sub ţari, dar nu numai, era pogromist, atenta la viaţa şi venitul, averea oricărui evreu, puţini evrei, unii convertiţi, au scăpat de agresivitatea regimului ţarist. A doua năpastă a fost obligativitatea serviciului militar de peste 20 de ani, adică tânărul indiferent de etnie, dar mai mult din mediul rural şi semirural pleca la 18 ani la armată şi venea acasă la 40, unii mureau în armată, ucişi în lupte, alţii bătuţi înfiorător. Evreul la vârsta de 13 ani devenea membru al obştii, putea să se şi însoare, să-şi facă o familie, să caute un câştig, să înveţe în continuare, să devină negustor
(proprietatea pământului era interzisă), notar, rabin, etc. În România erau alte reguli. Polonia era pe o treime ocupată de ruşi, restul de austrieci şi germani. În imperiul austro-ungar, la 1867, toate etniile au căpătat drepturi cetăţeneşti egale. Numărul evreilor era mare şi acolo. Dar proporţia evreilor în România era mai mare. Clasa mijlocie şi bogată nu a văzut cu ochi buni venirea evreilor în România. Ţăranii nu au avut nici o reacţie până ce nu au fost incitaţi prin propagandă religioasă (aşa zisa trădare a Mântuitorului, care nu a fost niciodată, dar niciodată confirmată de istorici serioşi, ci numai de Evanghelii, şi nu toate, ci doar de cele patru canonizate, din 80, în total).
Mai este un factor – evreii au găsit la ţară două domenii de acces - micul comerţ, adică băcănia, inclusiv cu băuturi spirtoase şi marele comerţ încurajat chiar de moşieri. A mai fost unul – arendăşia. Arendaşul trebuia să fie un administrator cu o bună pregătire la citit şi socotit. Evreii la 13 ani ştiau să citească şi să socoteacă, nu numai în idiş, dar şi în limba majoritarilor. Ura împotriva moşierilor s-a canalizat împotriva arendaşilor.
Desigur, nu există popor „sfânt”, oameni cinstiţi şi necinstiţi se găsesc la oricare popor. Da, spun unii, evreii sunt cu toţii necinstiţi. De aici începe antisemitismul. Despre oricare etnie se poate spune orice, dar nu este adevărată nici o generalizare.
În articolele sale, ca şi în „Doina”, Eminescu a fost puternic influenţat, trebuie să o spunem cu tot regretul, de atmosfera xenofobă a secolului XIX, când nu numai evreii erau defăimaţi, dar şi grecii, bulgarii, etc. AC Cuza, profesor universitar la Iaşi a fost un fals iubitor al lui Eminescu. El a preluat xenofobia din articole, la fel şi legionarii, la fel şi unii retrograzi de astăzi. Toţi aceştia nu au reţinut, la Eminescu, latura umană, genială, iubirea pentru cultură, pentru Biblie, pentru credinţă, pentru oricare credinţă (a fost precursor şi pentru Eliade). Ei ştiu numai ce nu este de toată lauda, din publicistica poetului. Când iubeşti nu cauţi să albeşti obiectul/ subiectul iubirii. Acesta era, acesta este. Iar de citit, câţi pot spune că l-au citit integral pe Eminescu? Deci iulică din tasmania să se lase de baliverne. Am inventat un personaj... Deşi tipologia există.

Veronica Micle, Elena Buicד, 1/14/2010
Cea mai frumoasד poveste de iubire a literaturii romגne Dacד vrei sד scrii despre Veronica Micle, sד מi citesti poeziile sau corespondenta, sד ti-o imaginezi vדzגnd-o cu ochii mintii, nu poti s-...

Canonizarea poetului Mihai Eminescu

Liga Scriitorilor din România a cerut Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, canonizarea poetului Mihai Eminescu drept sfânt în calendarul ortodox român, informează Mediafax.

In Turcia continua omagierea lui Eminescu prin traduceri

Mihai Eminescu, mereu actual

Liviu PAPUC – Eminescu în esperanto

Liviu PAPUC – Din nou înregimentarea lui Eminescu

George POPA – Eminescu – autoportretul geniului

Alexandru ZUB – Eminescu şi identitatea naţională

Liviu PAPUC – Eminescu în spotul editării stiintifice

Lucruri inedite despre Mihai Eminescu: era îndrăgostit de Cleopatra, a fost “mare boier”…şi multe altele

Eminescu scria poezii până în noaptea morţii sale
Înainte de dispariţia lui Eminescu (1889), cei ce l-au vizitat îşi
amintesc de maldărul de hârtii scrise de el în spital şi aruncate la
coş, ori măturate de femeia de serviciu. În noaptea când poetul a murit
i s-au găsit în buzunarul...

Mihai Eminescu: date inedite despre înmormântarea sa Corpul neînsufleţit al poetului a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe-Nou, din Capitală. Catafalcul era înconjurat de flori. Cea mai mare coroană, depusă la picioare, era din partea Presei. Mai erau coroane din partea Academiei Române, a ziarelor „Fântâna Blanduziei”, „Naţionalul”,...

Un bust al lui Mihai Eminescu va fi amplasat la New York

• 
  Poeta Veronica Micle
  • 120 de ani de eternitate
  

Definită
de Tudor Vianu drept "primul poet eminescian şi primul discipol al
marelui poet", Veronica Micle a rămas în istoria literaturii şi‑n
simţirea românească prietenă şi muză inspiratoare a Luceafărului
poeziei noastre. Născută în Năsăud, la 22 aprilie 1850, din părinţi Ana
şi Ilie Cîmpeanu, Veronica, după moartea tatălui, a trecut în Moldova
împreună cu mama sa şi cu fratele său Radu, stabilindu‑se la Iaşi. Aici
a frecventat Şcoala Centrală, instituţie de tip gimnazial, şi după
absolvire a fost cunoscută de profesorul universitar Ştefan Micle, cu
care s‑a căsătorit. La vîrsta de 22 de ani l‑a cunoscut la Viena pe
Eminescu, ale cărui poezii de început le citise în revista "Familia".
Ca şi în cazurile lui Ioan Slavici şi Ion Creangă, Mihai Eminescu a
îndrumat‑o pe Veronica Micle ajutînd‑o să scrie poeme, de corespondent
intim ridicat la simbol, de inspiraţii materne şi tematică florală.
Poeziile ei: "La portretul unui poet"; "Legenda rozei"; "Să pot întinde"; "Soarta mea"; "Lui X"; "Pasăre cu pene albastre"
şi altele recomandă nu numai volumul Poezii (1887), ci şi numeroase
alte poeme publicate de poetă în periodicele contemporane ei:
"Convorbiri literare", "Familia", "Literatorul", "Revista nouă" etc.
Poeziile Veronicăi Micle oglindesc prietenia ei pentru geniul plenar al
liricii noastre, cu momente pasionale, cu temeri, crize, cu măreţie şi
împăcări.
În
general, creaţia Veronicăi Micle dezvăluie atitudini din trăitul său
roman de iubire pentru Eminescu. Poeta supravieţuieşte epocii sale, nu
numai pentru că destinul ei se leagă de personalitatea genialului poet,
ci şi prin nota originală a imnului său de dragoste, înălţat Luceafărului.
Societatea "Junimea" s‑a opus cu ostentaţie la înfăptuirea căsătoriei
lui Eminescu cu Veronica, care în fondul de sinceritate corespundea
dorinţei amîndurora. Cu toată îndurerarea trăită de poetă, Veronica
Micle n‑a încetat să‑l iubească şi să‑i dea sprijin în anii
dramaticelor lui suferinţe. La 15 iunie 1889 Eminescu se stingea din
viaţă la Bucureşti. Peste 50 de zile, în noaptea de 3 august 1889,
Veronica îşi sfîrşea viaţa chinuită pe‑ aproape de "codrul de aramă" al
lui Eminescu, în umbrarele de mesteceni ale Văratecului, lăsînd
amintirea uneia dintre cele dintîi poete din literatura română.

Veronica Micle - un

nume intrat în legendă




Autor :

Prof. MIRCEA DAROSI,

Directorul

Şcolii Generale Nepos,
judeţul Bistriţa-Năsăud







Năsăudeanca, despre care ne este întotdeauna drag să vorbim, s-a născut
în acelaşi an cu Eminescu. Viaţa ei s-a încheiat ca un zbor frînt în
cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale. La 50 de zile de la moartea lui
Eminescu, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, la ora 23, s-a stins din
viaţă cea care a fost numită ,,Tu blond noroc al unui vis deşert,/Tu
visul blond al unui noroc ce nu e”. Confruntată cu destinul tragic al
lui Eminescu, retrasă la M
înăstirea Văratec, unde, fără reazem în existenţă, copleşită de
suferinţe şi de golul lăsat de marele ei prieten, Veronica Micle se
hotărăşte să-şi curme zilele, administrîndu-şi o doză mare de arsenic.
După aproape o zi de agonie, cu toată insistenţa medicilor, viaţa ei nu
mai are salvare. Era într-o zi de marţi, cînd au început să sune
clopotele ce anunţau moartea Veronicăi Micle, fiica lui Ilie Cîmpeanu
şi a Anei din Năsăud. Se împlinise teribila previziune a lui Eminescu
dintr-o poezie a sa din 1879: ,, Nici cenuşa noastră-n lume/ Scumpo, nu
s-o întîlni”. Corpul neînsufleţit al poetei a fost înhumat, două zile
mai tîrziu, în curtea bisericii Sfîntul Ioan din Văratec, la căpătîiul
căreia se află şi azi o cruce de marmură pe care este dăltuit următorul
epitaf extras din poezia sa: ,,
Şi pulbere, ţărînă...:
,,
Şi pulbere, ţărînă din tine s-a alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege;
Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămînea”.
Oricine va poposi în preajma acestui mormînt, c
u siguranţă că îşi va aminti de marea iubire dintre cei care,, veacul
de azi , una îi vede acum”. Dacă în timpul vieţii năsăudeanca noastră a
cunoscut calomnia, nici în postumitate n-a avut o soartă mai bună.
Aceasta s-a datorat unor oameni de rea-credinţă, unor publicişti mînaţi
de propriile lor interese, care i-au vulgarizat ani la rînd amintirea
prin lucrări de succes facil. Veronica Micle n-a fost cauza unor
calamităţi în viaţa lui Eminescu, aşa cum unii susţineau, ci,
dimpotrivă, a fost ecoul unei iubiri care a intrat în legendă.
Elisabeta Conta, sora marelui filosof, aflată în preajma aceluiaşi
Văratec, spunea că ,,Veronica a fost întotdeauna o prietenă devotată
lui Eminescu, a înfruntat invectivele mentalităţii putrede din acea
vreme, l-a încurajat în deznădejdea ucigătoare, cînd el încă scria, dar
şi după ce s-a îmbolnăvit, mai ales atunci, cînd bîrfele erau mai
puternice decît oricînd”. Cei mai mulţi critici literari recunosc în
creaţia Veronicăi Micle influenţa versului eminescian, dar şi delicateţ
ea sentimentului prin care ea îşi exprimă iubirea, dorul mărturisit,
tristeţea sau însingurarea. Cu o sinceritate neobişnuită, ea se
adresează aproape în exclusivitate aceleiaşi fiinţe dragi, care nu este
alta decît Eminescu. Lui îi este dedicată şi poezia ,,Raze de lună”,
care a apărut în ziua îngropării poetului şi fusese redactată în
dimineaţa zilei de 16 iunie, fără ca ea să fi ştiut că Eminescu
închisese ochii cu cîteva ore mai devreme la sanatoriul doctorului
Şuţu.. Era o coincidenţă fatală care punea semne de întrebare asupra
acestui destin: ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de
lună A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună, Toate razele de lună,
toate razele de soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”. Ş
i într-adevăr, la numai 50 de zile de la moartea prietenului său se
stinge şi ea din viaţă, împreunîndu-şi destinele despre care poetul
spune:
,,Ce s-a ales din două vieţi, O mînă de cuvinte Cărora abia le-ar da un
preţ
Aducerile-aminte".
Noi sîntem mîndri că numele lui Eminescu a chemat pentru totdeauna, în
legenda veacurilor, amintirea Veronicăi Micle, aşa cum au făcut-o
marile genii cu alte nume feminine intrate în literatura universală. Ne
bucurăm că, de cîţiva ani, oameni de suflet au pus bazele unei case m
emoriale în Tîrgu Neamţ, iar la Năsăud, în numele acelei iubiri eterne
s-a ridicat bustul lui Eminescu, prin eforturile senatorului PRM, preot
Ioan Aurel Rus, şi al Veronicăi Micle, prin grija ASTRA, iar biblioteca
din oraşul academicienilor poartă numele p
oetei devenite simbol pentru creaţia eminesciană. Smara Gîrbea,
credincioasa prietenă a Veronicăi Micle, scrie în revista ,,Familia”
versurile –epitaf:
„Suflet ce-ai zburat spre ceruri, suflet care ai iubit
Ai fost mare în durere, iar durerea te-a zdrobit;
Însă-n inimile noastre, tu, de-a pururi vei trăi,
Căci poetă ai fost mare şi-ai ştiut a suferi”.
Povestea vieţii lui Eminescu şi a Veronicăi Micle este povestea unei
mari iubiri trăită într-o lume ostilă, în care pasiunea lor s-a
transformat într-o succesiune de zădărnicii, iar fericirea mult visată
s-a dovedit a fi unul din deşartele idealuri amintite de poet în
versurile sale

http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=23454

Daniela PETROSEL – Umbra lui Eminescu la Berlin

Emilia PAVEL – Mihai Eminescu şi cultura populară
Satul natal, Ipotestii, colinele natale, pădurea, iazul, răchitile, teii, cumpăna de la fîntînă, buciumul, stînile, bordeiele tărănesti, sezătorile din serile lungi de iarnă sînt cîteva imagini, receptate în copilărie si care îl vor urmări pe Eminescu tot timpul vietii sale, avînd o deosebită importantă în configurarea constiintei sale artistice. Mentionăm acea „vrajă a povestilor si doinelor” de care se lasă cuprins copilul si care îl urmăreste pe omul matur de mai tîrziu: „Trecut-au anii, ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodată n-or să vină iar/ Căci nu mă-ncîntă azi cum mă miscară/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară”1.
Într-o poezie postumă, intitulată Codru si Salon, îsi aminteste că „Mama-i stia atîtea povesti, pe cîte fuse/ Torsese în viată”2.
La Eminescu unele personaje sînt tărani din nastere: „Ileana Cosînzeana, desi poartă haine împărătesti si coroană de pietre scumpe pe cap, toarce în fuse pe prispă la fel ca orice fată de tară, măcar că furca este de aur si caierul de argint”3.
În poezia Călin nebunul este descris, cu pană de cunoscător, bordeiul tărănesc: „Cu băietu-n bordei intră si pe capătu unei laiti/ Lumina mucos si negru, într-un hîrb, un ros opait/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenusă/ Un papuc e într-o grindă, celălalt e după usă/ Prin gunoi se plimbă iute, legănată o rătuscă/ Si pe un tol orăcăieste un cucos închis în cuscă/ Hîrîie-n colt colbăită noduros rîsnita veche/ În cotlon toarce motanul, pieptănîndu-si o ureche/ Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac/ Arde-n candelă-o lumină, cît un sîmbure de mac/ Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat si mintă,/ Împlu casa de mireasmă piperată si prea sfîntă/ O băsică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie/ Printre care trece-o dungă” mohorîtă si gălbuie/ cofa-i albă cu flori negre si a brad miroase apa/ Pe cuptorul uns cu humă, Călinas cel mititel/ Zugrăvise c-un cărbune un clapon si un purcel/ cu codită ca un sfredel si cu fuse-n loc de labă/ Cum i se sedea mai bine purcelusului de treabă/ Pe un pat cu paie numai, doarme tînăra nevastă/ În mocnitul întuneric/ Fata ei lîngă fereastră”4.
Călin si fratele său de cruce erau îmbrăcati cu cojoace si-ncinsi cu chimir: „Se gătiră tărăneste cu itari si cu cojoc/ cu chimirul plin de galbeni, încinsi bine la mijloc”5.
În poezia Miron si frumoasa fără corp, este evocată stîna si viata ciobănească: „Ce lumină-i si ce vorbe, jos sub grinzile colibei?/ Marta măsură cociorba/ Iar Maria toacă hribii/ Iar ciobanu-si pune gluga/ Mai îndrugă cîte-n drugă/ Iese-n noaptea cu scîntei/ Si-o tuli urît de fugă/ Parcă-i dracul în călcîi/ Iar la coltul marii vetre/ Stă pe laiti lîngă spuze/ Un mosneag si trei cumetre/ Povestind miscînd din buze/ (…) Măi ciobane ortomane/ Unde-mi mergi asa pe frig?/ De la rîsnită la Dane/ si la bors la Pipirig”6.
În basmul Făt frumos din lacrimă, Făt frumos pleacă la drum îmbrăcat în haine de păstor, cămesă de borangic, tesută în lacrimile mamei sale, mîndră pălărie cu flori, cu cordele si cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de împărat, îsi puse-n brîul verde un fluier de doine si altul de hore7. Cu unul doinea si cu altul horea8.
În poezia Călin file din poveste este descrisă nunta tărănească, la care participă festiv insectele, alături de nunta împărătească: „Furnicile poartă sacii cu făină, albinele aduc mierea”. Alaiul nuntii este precedat de puricii potcoviti cu otel; bondarul „învesmîntat în catifele si rotund în pîntec” reprezintă elementul clerical de vreme ce glăsuieste pe nas ca popii, „fluturii sînt săgalnici si berbonti cu inime usoare”, vornicelul, maestrul de ceremonii e greierul, „tîntarii lăutarii”. Elementul entomologic se contopeste cu cel floral: trandafirul „cel înfocat”, „crinii de argint, lăcrămioarele ca mărgăritarul”, „viorelele mironosite”8.
Copilul Eminescu hoinărind, lipsind de acasă zile întregi, se refugia în casele tăranilor, ori pe la stîni si prisăci, se împrietenea cu „mosii bătrîni”, care-i spuneau o multime de povesti fantastice, ori mergea pe la sezători si clăci, ascultînd cîntece, snoave si ghicitori10.
Amintirea sezătorilor din sat îl urmăreste mereu în momentele de visare, pe poetul asezat la gura sobei, cînd afară crivătul „mătură cu aripa-i cîmpii întinse”. „Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră/ S-aud cînii sub garduri că scheaună si latră/ jăratecul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleste/ Să cuget basme mîndre, poetice povesti/ Pe jos să sadă fete pe tolul asternut/ Să scarmene cu mîna lînă, cu gura glume/ Iar eu s-ascult pe gînduri si să mă uit la lume/ Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud”11.
În anii scolaritătii Eminescu este un pasionat cititor de povesti si poezii populate. La Cernăuti, elev de gimnaziu, citise întreaga bibliotecă a profesorului Aron Pumnul. Profesorul de limba română, ca intelectual al generatiei sale de la 1848, era un mare iubitor de literatură populară. Vestitul său Lepturariu, cartea de căpătîi a elevului Eminescu, putea fi un bun îndreptar pentru citirea literaturii populare. Autorii români, vechi sau contemporani, sînt reprezentati pe larg în această carte. Alecsandri, pentru care profesorul vădeste o mare pretuire, Bolintineanu, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, Barbu Paris Mumuleanu, Costache Negruzzi sînt cunoscuti elevului Eminovici prin profesorul Aron Pumnul si prin Lepturariul acestuia. În cercul intelectualilor români din Cernăuti Alecsandri este divinizat. Împreună cu Bolintineanu era ales membru de onoare al „Societătii pentru Literatură si Cultură” din Bucovina. „Principii poeziei noastre… poeti iubiti si adorati de toată natiunea, ale căror versuri încîntătoare vor pieri numai cu cel din urmă cuvînt din lume”12.
Convingerea că adevărata literatură trainică si originală trebuie să se sprijine pe „spiritul poporului”, rămîne statornică la Eminescu pînă la sfîrsitul vietii sale13.
În călătoria sa pe jos, de la Cernăuti la Blaj – denumit de poet Roma cea mică – de unde credea că răsare soarele românismului, ca un simplu peregrin, cu traista-n băt, cu căciula dată pe spate, în vara anului 1866, tînărul colaborator al „Familiei” începe să-si facă primele însemnări. Cei din Blaj si-l amintesc ca pe un „tînăr sănătos ca piatra”, hoinărind prin împrejurimile tîrgului, scăldîndu-se în Tîrnave si dormind într-un pod cu fîn. Stia istoria românilor atît de bine încît „discuta cu mare înfocare si siguritate” cu elevii din clasele a VII-a si a VIII-a, care „rămîneau învinsi” de cel care cunostea încă din casa părintească de la Ipotesti, Letopisetele publicate de Kogălniceanu14.
Importantă este si descrierea călătoriei spre munte, un adevărat drum de initiere, în viata originară si în specificitatea cea neschimbătoare. Eminescu îl vede pe român într-un tip carpatin de mare vigoare si originalitate. „Acolo-i vedeai pe români, cu fata arsă dar adîncă, cu ochii căprii si vioi, cu plete lungi crete, negre strălucit care-ncadrau frunti largi si netede, mustata neagră, nasul de vultur, bărbia cam iesită ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce spînzurau pe umere, cămasa cea albă, ce slobodă dezvelea pieptul cel ars de soare, ce ascundeau inimi libere, cioarecii cei strîmti si albi, opincile cu vîrful îndoit si legate de picior cu sfoară de lînă neagră, brîul cel verde si chinga cea rosie cu cutit, amnar si cremene, în fine căciula de oaie naltă si lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetîndu-se în felurite variante, în toti acesti copii ai muntilor”15.
În notele personale scrise după toate probabilitătile în epoca Vienei si a Berlinului, Eminescu mărturiseste: „iubesc acest popor, bun, blînd, omenos pe spatele căruia diplomatii croiesc harte si răzbele, zugrăvesc împărătii, despre care lui nici prin gînd nu-i trece. Iubesc acest popor, care serveste de catalici tuturor acelora ce se înaltă la putere, popor nenorocit care geme sub măretia tuturor palatelor de gheată ce i le asezăm pe umeri”16.
Cu privire la limbă, Eminescu consideră că: „Limba este marca si geniul însusi al nationalitătii”. În „Curierul de Iasi” din 1876, scria: „Că spirit si limbă sînt aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea”17. B.P. Hasdeu sublinia: „Limbile s-au născut în cătune si colibe”18.
Calea adevărată de intrare în istorie este creatia spirituală puternic individualizată ca originalitate căci posibilitatea de a exista în fata veciniciei e certitudinea de a exista, afirmă Eminescu într-o însemnare din caietele sale”19.
A tine seama de opera înaintasilor săi si a se inspira din poezia populară constituie pentru Eminescu o preocupare permanentă. La vîrsta de 16 ani, el ne apare ca un culegător de folclor, de poezie populară, de proverbe si zicători; a cutreierat toate tinuturile românesti, nu numai din cele din tara liberă, ci si pe cele de sub stăpîniri străine si a cules de pretutindeni materiale folclorice.
La 1 aprilie 1869 el a fost ales membru a Cercului literar „Orientul” din Bucuresti, de sub prezidentia lui Gr.H. Grandea. Chiar în vara acelui an poetul a fost numit în comisia a VII-a, a cărei misiune era de a aduna literatură populară din Moldova20.
Amintita antologie Lepturariu, cuprindea extrase de culegeri de filclor din revistele vremii, precum: „Foaia pentru minte, inimă si literatură”, „Foaia Societătii pentru literatură si cultură în Bucovina” si „Familia” revista lui Iosif Vulcan, la care Eminescu va debuta în 1866 cu poezia: De as avea21. Iosif Vulcan si-a îngăduit modificarea numelui, din Eminovici în Eminescu. Din acel moment 1866, tot ceea ce a publicat a fost semnat cu noua formă a numelui: Mihai Eminescu. Iosif Vulcan este considerat nasul literar al poetului de la Ipotesti22.
Eminescu era un initiator pe tărîmul culturii în întelesul larg al cuvîntului. Unele documente arată că ideea serbării de la Putna ar fi pornit de la dînsul23.
Serbarea de la Putna din 15/17 august 1871 care consemna 400 de ani de la ridicarea Mănăstirii Putna avea un caracter popular de masă. Cu privire la participarea la serbarea de la Putna, Eminescu apreciază: „Nu usor las să-mi scape de a participa la o serbare populară… În orice serbare populară este la drept vorbind, o sărbătoare sufletească, un pelerinaj, un act de pietate”24.
Într-un articol de fond din ziarul „Timpul” din 2 noiembrie 1879, este redată conceptia eminesciană despre necesitatea statului creator de cultură, despre cultură ca expresie a identitătii nationale si a posibilitătilor reale existente în directia interferentelor spirituale între natiuni. Asa cum afirmă scriitorul: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării. Aici în hotarele strîmte ale Tării Românesti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute fratii nostri de prin tările de prinprejur”25. În altă scriere Eminescu spune: „Să fim o tară de cultură cu Iasii în frunte”26.
Mărturie despre pasiunea lui Eminescu pentru folclor stă si prietenia sa cu Creangă. El este cel care si-a dat seama despre darul de neîntrecut povestitor a lui Creangă; el l-a adus la „Junimea”, în pofida celor ce priveau ironic introducerea acestui tăran în selecta societate de intelectuali. El l-a îndemnat stăruitor si i-a dat curaj să scrie „tărăniile” lui. În Creangă vedea pe creatorul de artă populară de o înaltă calitate, pe autentic reprezentant al poporului de la tară27. „Sac fără fund”, plin de snoave si zicale, humulesteanul va fi reprezentat pentru poet „poporul în mic”28.
Pe ulitele Iasului, la o cană de vin de la Bolta Rece, în plimbările de prin împrejurimile vechiului oras sau în vestita bojdeucă – cei doi prieteni erau nedespărtiti. „Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă si pe Creangă fără Eminescu”, notează Iacob Negruzzi29. Cînd poetul fu dat afară din functia de revizor scolar, găsi adăpost la bojdeucă unde ducea aceeasi viată ca si povestitorul, ba îsi făcu haine de siac, imitînd pe humulestean. Creangă este cel dintîi care înaintea tuturor se zice, a declarat pe Eminescu drept „cel mai mare poet al românilor”30.
Printre scriitorii populari este citat si Ion Ionescu de la Brad cu Unele scrieri mai vechi de agronomie care sînt scrise cu totul în limba si în chipul de a gîndi al poporului. Ion Ionescu de la Brad era redactorul gazetei „Tăranul Român”, care publica, printre primii, basme românesti, culese de Nicolae Filimon31 (Roman năzdrăvan; Omul de piatră; Omul de flori cu barba de mătase”).
Eminescu a creat limba artistică a poeziei culte românesti, pe temelii folclorice „influentele folclorului românesc asupra poeziei lui Eminescu este imensă”, spune Petru Caraman32. Scopul urmărit de Eminescu nu era folclorul pentru folclor, ci materialele pe care le adunase cu atîta aviditate din popor si direct si prin intermediari, erau destinate să-i slujească lui si numai lui, spre a se inspira din ele pentru creatia sa originală. „Folclorul artistic românesc în limba lui neaosă a fost marele dascăl al genialului nostru poet”. Petru Caraman arată că Eminescu care a cunoscut asa de bine „folclorul românesc si l-a pretuit atît de mult, este unul din cei mai de seamă folcloristi”33.

Ion BUZASI – Veronica Micle, Poezii

În istoria literaturii române, Veronica Micle rămîne în primul rînd prin destinul său biografic strîns legat de acela al celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Iubita si muza lui inspiratoare – controversată în ambele ipostaze de biografii poetului. Cei mai multi istorici literari au criticat-o pentru versatilitatea ei sentimentală si implicit pentru chinurile provocate îndrăgostitului Eminescu. Dar masiva corespondentă sentimentală, adevărat roman erotic dialogat, publicată în anul aniversar, 2000 – la 150 de ani de la nasterea Poetului – au clătinat această imagine. S-au adăugat la aceasta cercetările documentare ale eminescologului N. Georgescu în care i se face, atît de tîrziu, în postumitate, dreptate Veronicăi Micle.
Dar Veronica Micle a fost si o femeie cultivată în epocă, una dintre primele poete în lirica românească, si alături de Matilda Cugler-Puni, pe care o depăseste în talent poetic, reprezintă poezia feminină a Junimii. Si ca poetă, Veronica Micle a fost prezentată în umbra dominatoare a lui Eminescu. În Istoria literaturii române, Editura Casa Scoalelor, 1944 (autori: Serban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu) în capitolul Estetismul (redactat de Tudor Vianu) Veronica Micle este prezentată în subcapitolul „Afini ai lui Eminescu”. Autorul Artei prozatorilor români identifica în lirica poetică ecouri din poezia eminesciană, atitudini romantice si sintagme poetice comune. Imaginea aceasta s-a prelungit în istoria literară si un pasionat eminescolog, Augustin Z N. Pop, vedea în poezia Veronicăi Micle, pe care a si reeditat-o într-o editie restitutivă, „un jurnal liric” al iubirii care a cunoscut anumite sinuozităti fată de Eminescu.
Părintele Ioan Pintea, poetul si scriitorul bistritean, ne oferă acum o nouă editie, initiată dintr-un mărturisit patriotism local. Ca si Veronica Micle (n. Ana Câmpean) autorul editiei este năsăudean (din Runcul Salvei), si multă vreme a avut o atitudine de indiferentă fată de cea care s-a născut, în acelasi tinut ardelean. A recitit mai tîrziu fără partis-priuri poezia Veronicăi Micle si a ajuns la concluzia că ea merită o dreaptă apreciere – printr-o editie mai completă – pentru că pe lîngă cuprinsul editiei princeps se reproduc poezii rămase în coloanele unor reviste literare din epocă. Editia beneficiază de un studiu introductiv semnat de Irina Petras, fragment din cartea Un veac de nemurire (Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă), apărută în 1989, la un secol de la trecerea în nemurire a acestor scriitori. Studiul doamnei Irina Petras îsi propune mai ales să identifice notele originale ale liricii poetei, renuntînd la imaginea comună din exegezele anterioare, de epigon al lui Eminescu. Desigur că influenta lui Eminescu nu se poate contesta (exista în epocă, asa cum se stie un curent eminescian, o poezie predominant melancolică, elegiacă,) asa încît chiar un epigon eminescian, Alexandru Vlahută se întreba retoric „Unde ne sînt visătorii?!” Editia se completează printr-o postfată cu interesante date biografice si cu prezentarea casei memoriale „Veronica Micle” din Tîrgu-Neamt, în întregul ei contribuind la o mai dreaptă cinstire a unei poete care trebuie pomenită nu numai pentru că si-a legat numele de biografia lui Eminescu, ci si pentru valoarea reală a poeziei sale, judecată în contextul epocii.

Povestea unei posete- Pe urmele Veronicai Micle -Mesagera cu ochi albastri. "Este poseta doamnei Veronica Micle", a spus, asezand-o cu grija pe masa, netezindu-i zalele de argint. Apoi batrana s-a dat un pas inapoi, lasandu-si bratele sa cada neputincioase pe langa trup. Facuse pasul. Incalcase un l...

Citeste tot articolul

Veronica Micle era o femeie uşuratică...



Autor : CORNELIA EMILIAN („Cîte ceva“, Bucureşti, 1909)
B ĂLĂUCA Era bună şcolăriţă, deşteaptă, sîrguitoare la carte şi, din an în an, se făcea mai frumoasă. La examenul din urmă, cînd sfîrşise învăţătura, se îndrăgi de ea profesorul din comisiunea examinatoare. Aflînd colegii lui de dragostea sa, căutară să-l abată de la hotărîrea de a se căsători cu ea, fiindcă, pentru vîrsta lui, Bălăuca era prea tînără. Dar fiindcă el vedea în tinereţea ei o mlădiţă, o ceară moale, după cum zicea el, pe ca r e o poate modela după gustul şi voinţa sa, nu ţinu samă de vorbele colegilor săi. Î n scurt timp îi făcu zestre şi se căsători cu ea. A fost ea ceară moale şi el a modelat-o cum i-a plăcut, pînă ea ajunsă la vîrsta în care, vorba ceea, a făcut ochi ca pisicile. Atunci, bolnav el în pat, era părăsit de ea, lăsat în grija servitoarei şi zile întregi nu venea acasă de la petreceri. Voind el s-o înduioşeze sau s-o sperie, ca să mai stea acasă, puse în pat, deasupra învelitoarei sale, gloanţele şi revolverul. Bălăuca, cum veni, uitîndu-se la revolver, îi zise zîmbind: Dacă voiu îmbătrîni, mă împuşc şi eu. Urmînd ea petrecerile şi boala profesorului înaintînd, muri pe mînele servitoarei. Colegii săi, compătimindu-l, Bălăuca pierdu din consideraţia lor. Dar ca una ce era tînără, frumuşică, deşteaptă, şi uşoară în dragostea ei, se bucura de vorbele măgulitoare ale tinerilor. Ameţită de vorbele lor, aştepta ca toţi şi toate care o cunoşteau să se închine în numele ei. Şi fiindcă în aşteptarea ei nu i se da ce dorea, se făcu răutăcioasă, încît era împotriva femeilor care nu se potriveau în dorinţe cu ea. Desfătarea tinerilor împrejurul Bălăucai o întunecase, şi prietenii soţului ei se întrebau: ce s-a făcut cu Bălăuca?
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=18989

Un destin tragic: VERONICA MICLELa sfarsitul vecerniei, aproape de miezul noptii, calugaritele de la manastirea Varatec au ramas nemiscate. Clopotele bisericii incepusera sa bata rar si funebru, a moarte. In casa cu etaj a maicii Fevronia Sarbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viata in a cincizecea noapte scursa de la trecerea in nefiinta a lui Mihai Eminescu. ... Citeste tot articolul

Gheorghe Grigurcu: Eminescu "pro" si "contra"