Eminescu/Micle[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  EMINESCU-
50]Toţi aceia care vorbe mari aruncă, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.
49]Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte rar.
48]Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!
47]A exista înseamnă a suferi.
46]Uni caută şi nu găsesc, alţi găsesc şi nu le trebuie.
45]A astepta sa culegi altceva dintr-un pamant decat ceea ce a fost semanat in el, ar fi copilarie.
44]Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
43]Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
42]Orice soi de demagogie e pentru un popor ca starea de dezagregare pentru un corp.
41]Ceea ce pentru noi este un adevar absolut e numai rezultatul (poate relativ) de cultura a vremilor trecute.
40]Oamenii nu se deosebesc atat prin ceea ce zic, cat prin ceea ce fac.
39]Fiecare popor si fiecare epoca sta pe umerii vremilor trecute.
38]Istoria lumii cugeta - desi incet, insa sigur si just.
37]Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
36]Pamantul nostru e mai sarac in genii decat Universul in stele fixe si mai lesne se naste in vaile nemasurate ale haosului un nou sistem solar decat pe pamant un geniu.
35]Natiunea mea e lumea, fara natiunea mea nu exista lume.
34]Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gandirea pe buze.
33]Citeste! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.
32]Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul!
31]Timpul e moarte, spatiul e lupta si miscarea e suferinta.
30]Omul nu poate adauga nimic materiei, el nu poate schimba decat forma si locul.
29]E în zadar sa vorbesti celui care nu vrea sa te asculte.
28]Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima.
27]Fiecare lucru poarta în sine însusi masura sa.
26]Manierele, arta de a vorbi si a canta, toate acestea sunt straine omului care-a trait intre oameni comuni si care-a fost sarac.
25]Moravurile [bune] fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.
24]Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei.
23]Eu sînt băiat de român şi tot ce spun eu e adevărat.
22]Fiecare om e o întrebare pusa din nou spiritului Universului.
21]Nu exista oameni mai induplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.
20]Daca vremea ar sta in loc un pic am vedea ce este etern.
19]Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanim adevarul.
18]Nu explicatiile ce se dau faptelor, ci faptele insele sunt adevarul.
17]O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă.
16]Munca si numai munca este izvorul libertatii si al fericirii.
15]Daca bei, mori, daca nu bei tot mori./Atunci bea ca sa stii de ce ai murit!…
14]A te tavali pe jos de ras este o expresie foarte adevarata. Cine rade din toata inima, aceluia-i vine gustul sa se tavaleasca pe jos.
13]Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap prin-tr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara.
12]A nu iubi nu-i nimica; a nu putea iubi e grozav.
11]Gindirea este un cutremur al nervilor.
10]Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere.
9]Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta toata viata si nu gasesc, altii gasesc si nu sunt multumiti.
8]Spuneti-mi despre dansa tot raul din lume, de vreti sa-nnebunesc, ce-i hetera, ca-i monstru, ca-i satan… o iubesc.
7]In orice om, o lume isi face incercarea
6]Egalitatea nu exista decit in matematica.
5]Arta de a guverna în Romania e sinonima cu arta de a amagi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
4]Capul unui om de talent e ca o sala iluminata, cu pereti de oglinzi.
3]Inteligente se gasesc adesea, caractere-foarte rar.
2]Prostii se insoara totdeauna; nebunii citeodata; inteleptul nicicind.
1]Ignorantii cei mai canalii sint cei care afecteaza invatatura.
=====
VERONICA  MICLE-
2]Cand iti scrii cea mai frumoasa pagina in cartea vietii tale, soarta cu vesnica ei ironie varsa cerneala peste foile care urmeaza. 
1]Prefer rima îmbrăţişată
=====
Roxana

Ioan Constantinescu: "Cazul" Eminescu

119 ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Duminică, 15 iunie, se împlinesc 119 ani de când marele poet Mihai Eminescu a fost dus pe ultimul drum, la Cimitirul Bellu. Sfârşitul său a fost tragic. Unul dintre cercetătorii avizaţi ai operei eminesciene, profesorul Nicolae Georgescu ne-a demonstrat prin volumele "Adevărul despre moartea lui Eminescu", "Un an din viaţa lui Eminescu" şi "Scrisul ca o taină", toate publicate la Editura Floare Albastră, condusă de inimoasa Doina Rizea. Trebuie să spunem că această editură este axată pe publicarea studiilor eminesciene. Nicolae Georgescu şi-a petrecut decenii în Biblioteca Academiei, unde a şi lucrat o vreme, înainte de decembrie '89, studiind manuscrise şi publicaţii din vremea când Eminescu era în Bucureşti şi lucra la ziarul "Timpul". De altminteri, Nicolae Georgescu, decan la Facultatea de Litere a Universităţii Hyperion, ţine cursul pentru masterat "Editologia eminesciană - o ştiinţă interdisciplinară. Cărţuile pe care le-a publicat despre adevărata moarte a lui Eminescu sunt bazate pe o cercetare de ani şi ani. Teza sa este că Eminescu, prin articolele sale de la "Timpul" devenise incomod pentru Imperiul Austro Ungar. Tot ceea ce George Călinescu a redat în "Viaţa lui Mihai Eminescu" este în opinia profesorului Georgescu fals. Argumentele? Sunt cercetările sale realizate după ceea ce presa vremii relata. Credem că aceste lucrări aduc noi interpretări asupra vieţii şi operei lui Eminescu.

http://www.azi.ro/daca.htm

Eminescu, crater pe Mercur [2008-04-21]
Un crater descoperit pe data de 14 ianuarie anul acesta, de către o navetă spaţială NASA, a primit numele poetului Mihai Eminescu. [Citeste]

Cum iubea Eminescu

Ipoteza socanta despre moartea "Romanului Absolut": Eminescu a fost asasinat
http://www.gardianul.ro/2008/01/15/media_cultura-c20/ipoteza_socanta_despre_moartea_romanului_absolut_eminescu_a_fost_asasinat-s107327.html
Disparitia prematura a „românului absolut“, cum il numea Petre Tutea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demente paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversata. Cei mai multi sunt de parere ca Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otravit cu mercur, dorindu-se inlaturarea sa din viata publica. Este primul ziarist caruia i se pune calus intr-o maniera dura, metoda care va fi perfectionata in timpul regimului comunist.

Devenit inca din 1876 jurnalist, Eminescu era poate cea mai vehementa voce care dorea unirea tarii-mama cu Ardealul, incurcand itele celor care doreau o alianta militara cu Germania si Austro-Ungaria. Ca multi alti jurnalisti, Eminescu a intrat in vizorul politiei politice si a devenit o problema si o afacere de stat. Cariera sa de ziarist incepe la „Curierul de Iasi“, urmand, apoi, din 1877, sa activeze la „Timpul“, unde, din 1880, Eminescu devine redactor-sef si redactor pe politica. In calitate de jurnalist, Eminescu critica vehement Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, isi acuza colegii ca participa la infiintarea unor institutii bancare in scop de specula, sustine ca apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibila si nici recomandabila. Eminescu era dedicat complet luptei pentru Romania, amendand atat liberalii, cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in probleme arzatoare ale timpului. Maiorescu nota la acea vreme ca „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. Stapan pe sine si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“.
Incomod chiar si pentru prietenii apropiati
In scurt timp, Eminescu devine incomod chiar si pentru apropiati. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Ambasador al liberalilor la Viena, Petre P. Carp are, printre altele, sarcina de a-l reduce la tacere pe Eminescu. Intr-o scrisoare trimisa lui Titu Maiorescu, acesta ii atrage atentia: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!“ Maiorescu protesteaza insa, in noiembrie 1881, Eminescu este inlocuit de la conducerea „Timpului“, retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe jurnalist chiar in ziarul pe care acesta il condusese.

In 1882, Eminescu participa la fondarea Societatii Carpatii, care isi propunea sa sprijine orice „intreprindere romaneasca“. Adevaratul scop avea, insa, in vedere situatia romanilor din Imperiu. Considerata subversiva de catre serviciile secrete vieneze, organizatia este atent supravegheata. Aici sunt infiltrati agenti, dar si in redactie. Manifestarile organizate de Societatea Carpatii ingrijorau, in mod deosebit, reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romånia. Societatea era un adevarat partid secret de rezerva, cu mii de membri, care milita fatis pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Ziaristul Eminescu, urmarit de servicii secrete straine
Ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, scria, pe 7 septembrie 1882, intr-o nota informativa pentru ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena ca „Societatea Carpatii a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a urmat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica“. In nota se mai arata ca Societatea dorea sa coopteze studenti transilvaneni de nationalitate romana, care studiau in Bucuresti, pentru a contribui la formarea opiniei publice in favoarea unei „Dacii Mari“. Dintr-un alt raport transmis ministrului de externe austro-ungar Kalkony, in care se vorbea despre o adunare a Societatii, aflam ca un redactor al ziarului „Bukarester Tageblatt“ si spion austriac, Lachman, urmarea foarte atent tot ce intreprindea Eminescu. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, spunea ca „Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea «iridenta» a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“.

Necesitatea inlaturarii sale din viata publica
Eminescu continua sa combata si o facea furibund. Critica maghiarizarea numelor romanesti din Transilvania, dar si pe Carol I pentru ca nu se impunea. Condamna „mica intelegere“ dintre conservatori si liberali, iar asta i-a adus si mai multi dusmani. Posibilitatea ca Eminescu sa devina parlamentar, cum obisnuia sa se intample cu multi jurnalisti ai vremii, ar fi fost una nefasta pentru puterile externe Romåniei, pentru ca ar fi putut genera un curent politic ostil si, implicit, neconvenabil intereselor acestora. In acea perioada, Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania pentru 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I, iar Societatea Carpatii este desfiintata. Pe 28 iunie ar fi trebuit semnat tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Acesta prevedea ca tara noastra sa se orienteze politic, in primul rand, spre Austro-Ungaria si interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii era anihilarea revendicarii Ardealului de catre Bucuresti. Pana la urma, tratatul va fi semnat in septembrie 1883.

28 iunie 1883, zi fatidica pentru marele poet
Conspiratia asasinarii fizice si morale a lui Eminescu rabufneste tot la data de 28 iunie 1883, cand au loc o serie de evenimente ciudate, menite sa fabrice nebunia eminesciana. In canoanele vremii, a fi declarat nebun insemna indepartarea definitiva din viata publica si, automat, ducea la destituirea celui atins de boala. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se inventeaza povestea unei boli venerice, se insista pe activitatea sa poetica si mai putin pe cea de jurnalist. Sotia lui Slavici ii trimite lui Maiorescu un billet prin care il instiinteaza ca „domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau“. In acea zi, Eminescu se afla la baia publica Mitrasewschi, in compania lui Grigore Ventura, care-l provoaca la o discutie aprinsa pe acesta, pentru ca imediat sa cheme politia pentru „a ridica un nebun“. Eminescu este salvat de prietenii sai apropiati, Secaseanu si Ocaseanu, care-l calmeaza si-l duc acasa. A fost totusi gasit si internat la ospiciu. Politia ii sigileaza casa, iar Maiorescu ii ridica toate manuscrisele si documentele. Ziarul „Romanul“, cu care poetul se afla in polemica, scrie la data de 1 iulie 1883: „Aflam cu sincera parere de rau, ca dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tanar plin de talent si inzestrat, un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav.“

Calvarul trece prin multe tari
Urmeaza o serie de internari in diferite sanatorii din tara si strainatate. Este otravit lent cu mercur, sub pretextul tratarii asa-zisei boli venerice de care suferea – sifilis – , este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, dar poetul se incapataneaza sa nu moara. Un an mai tarziu, Ioan Slavici scria ca „repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu, pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta, l-a adus in tara sanatos“. Eminescu insusi, dornic sa reintre in presa, citea stiri despre boala lui. Se revolta spargand vitrinele librariilor sau luandu-si propriile volume de versuri de pe rafturi pentru a le arunca in noroi, calcandu-le in picioare. Un astfel de episod a avut loc pe 8 noiembrie 1886, urmat fiind de internarea sa, ca alineat psihic, la Manastirea Neamt. I s-a mai adus acuzatia ca se lua de femei pe strazile Iasiului, ca le atingea din mers sau ca le apuca de turnura rochiei. Nu putem afla niciodata daca aceste lucruri au fost adevarate. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea continuand sa scrie in ciuda tuturor.

Pacientul se insanatoseste radical
Intors in casa surorii sale Henrietta, in 1887, este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. Pe 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de un medic din partea locului, Grigore Focsa, ajung la Iasi. A doua zi, la ora 11, are loc un consult medical la care asista dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C.Bottez si dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui Eminescu nu este deloc alterata si ca „trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ceea ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifesta la picioare“. Eminescu este deci sanatos psihic si capabil de a crea.

Ziarist din nou, primeste lovitura finala
In 1888, Eminescu ajunge la Bucuresti insotit de Veronica Micle, care-l scosese din casa Henriettei. In Capitala, poetul isi regaseste vocatia de jurnalist colaborand sub pseudonim cu mai multe ziare si reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui gurvernul, facandu-l pe Guna Vernescu sa demisioneze, rupand o coalitie fragila a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede insa, se va afla faptul ca autorul articolului este „bietul Eminescu“. Este cautat, gasit si internat din nou, in luna martie, in sanatoriul doctorului Sutu. La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros ii cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pentru pacientul Mihai Eminescu. Titu Maiorescu, Dem Laurian, Stefan Mihailescu, I.L. Caragiale, I. Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu au fost convocati si au depus la sectia a doua a tribunalului un proces verbal: „Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului“. Acesta a fost redactat in intregime de catre Maiorescu, semnat (pe 12 iunie 1889), iar doctorii Sutu si Petrescu au depus un raport medico-legal in sprijinul procesului verbal, ce continea un interogatoriu destul de controversat de eminescologii moderni. Trei zile mai tarziu, Mihai Eminescu isi gaseste sfarsitul, subit si foarte suspect. In acel moment, de fata s-a gasit doctorul Vines, care, in 1926, povestea ca Eminescu s-a asezat pe pat, iar „peste cateva minute cade intr-o sincopa si moare imediat“. Dupa cum se stie, varianta oficiala a mortii poetului este dementa paralitica.

Cauzele mortii,contestate de medici moderni
Punand cap la cap toate dovezile stranse timp de mai multi ani, Ovidiu Vuia scrie un articol in ziarul „Libertatea“ editat la New York, in mai 1987. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste o suta de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Pe 16 iunie 1889, la o zi dupa deces, lui Eminescu i se face autopsia. Raportul care exista la Academie, dar care nu este semnat, arata ca, dupa autopsie, creierul lui Eminescu avea 1.495 de grame, exact ca si al poetului Schiller, insa, uitat pe fereastra, la soare, acesta nu a mai putut fi examinat de catre Gheorghe Marinescu, asistent la acea vreme al lui Victor Babes. Marinescu spune ca circumvolutiunile creierului erau bine dezvoltate, insa starea de descompunere a organului nu i-a permis efectuarea unei examinari profunde. De asemenea, autopsia mai arata ca inima, ficatul si rinichii erau intr-o stare deplorabila. Rinichii albi si modificarile suferite la ficat sunt caracteristice unui grave intoxicatii cu mercur.

Argumentele ipotezei
Eminescu era perfect sanatos in perioada 1886-1887 pe când se afla la Manastirea Neamt. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte, marturie fiind si actele de bucatarie ale manastirii, intocmite de poet, precum si faptul ca atunci a creat poezii ca „ De ce nu-mi vii?“ etc.

In ultima perioada a vietii sale, cei care l-au intâlnit spun ca era apt si dornic de munca, vorbesc despre nenumaratele note si scrieri ale jurnalistului. Pe când, daca ar fi suferit de paralizie sau de abulie, Eminescu nu ar mai fi simtit nevoia sa creeze.In buzunarul de la haina pe care o purta in momentul mortii, se aflau scrise de mâna, poeziile „Viata“ si „Stelele in cer“.

Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cât si recidiva corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amândoua cazurile parasind spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.Inca din Renastere se stia ca tratarea sifilisului cu fumigatii de mercur, dupa cum scria Benvenutto Cellini, avea efect doar in tratarea bolii doar in stadiul primar sau secundar, mai putin in cel tertiar, si deloc in sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol important in evolutia bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresie mentala, halucinatii si insomnie.Dupa cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica: „I-a aparut o stare deliranta, cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare normale), tulburari grave sfincteriene“. Aceste simptome sunt explicate prin injectiile cu mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu urmari grave secundare.

Autopsia evidentiaza ca rinichii poetului erau albi, iar ficatul era modificat, caracteristice pentru o intoxicatie cu mercur. Creierul sau, lasat pe un pervaz la soare, câteva zile, nu a fost niciodata evaluat de catre exigentul Victor Babes: „Creierul mi-a fost adus de la Institutul Sutu intr-o stare de putrefactie care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor“.

Cele mai frumoase povesti de dragoste din literatura romana Mihai Eminescu i se adresa iubitei sale, Veronica Micle, cu apelative nastrusnice de genul „Mai fata nebuna si dragalasa”.

Viata şi moartea lui Eminescu
Iată, aşadar, viciul de fond al imaginii lui Eminescu: instrumentarul care a forjat-o şi a fixat-o în conştiinţ a publică este incomplet, folosit tendenţios, şi apoi scos din atenţie după ce a fost pus la lucru. Se folosesc scrisorile Henriettei după moartea ei - fără ca nimeni să se sesizeze; mai mult chiar: se ia din ele doar ce convine. Şi încă: scopul direct este ca binefăcătoarea celor doi fraţi Eminescu să fie recunoscută de către lumea largă ca binefăcătoare. Stai şi te întrebi: câte norme se încalcă în acest caz? Cum de a fost posibil să se petreacă aşa ceva după moartea celor doi fraţi - în contul imaginii lor publice postume? Este evident că scoaterea din circuitul public a cazului Cornelia Emilian trebuia să se facă, uitarea fiind cea mai blândă pedeapsă pentru ea. Numai că dobânda la această uitare necesară este... imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, sărman, sărac, cu înclinări de cer- şetor... Această imagine n-a vrut să-şi însoţească în uitare personajul care a forjat-o. Cauza? - Această imagine a fost folosită intens, de ea au beneficiat foarte mulţi romancieri ori biografi ai poetului (biograful este, în fond, tot romancier la noi). I s-au adus chiar laude peste măsură acestei femei - şi o face nimeni altul decât acelaşi I.E. Torouţiu, autorul impresionantului corpus de documente, al acelor 13 volume de „Studii şi documente literare“ supranumit „Hurmuzachele istoriei noastre literare“. Nu mai puţin de 20 de pagini de ditirambi îi dedică acesta în „Introducerea“ la volumul V al acestui corpus (p. XLV - LXV), considerând-o salvatoarea lui Eminescu (e drept că nu singură, ci ală- turi de doctorul Francisc Isac). Pe cât de critic va fi I.E. Torouţiu cu editorii lui Eminescu pentru că strică textul poetului, pe atât de înrobit este el acestor binefăcători ai poetului care nu făceau altceva decât să aplice o teorie abstractă la realitate.

Iar teoria era cea socialistă după care geniul nu poate convieţui cu ordinea statală şi trebuie sprijinit de către mase. Astăzi, după atâta timp, vedem lucrurile mai limpede în privinţa vieţii sociale a lui Eminescu. Cât a fost sub observaţia Junimii, poetul era ajutat cu sume de bani strânse în tăcere de către membrii clubului sau simpatizanţi, fără zgomot public, fără chete pe străzi ori prin localuri. Din 1887, însă, după ce iese de la Bolniţa de lângă Mănăstirea Neamţ şi este nevoit să se stabilească la Botoşani, Junimea nu-l mai ajută cu bani. Eminescu intră în grija cercurilor socialiste din zonă - V.G. Morţun, C. Mille, Cornelia Emilian şi tinerii elevi la pictură etc. Aceştia sunt foarte dispuşi să-l ajute, dar cum? - Aplicând doctrina socialistă la realitate, adică arătând răul social cu degetul, făcând din boala poetului caz larg social şi de presă. O reţea întreagă de propagandă s-a ţesut în jurul poetului, iar această distinsă luptătoare pentru cauza feminismului, care a fost Cornelia Emilian („dintr-o veche familie nobilă din Transilvania, Erdely de Medve, născută la Zlatna în 1840“) - „cu spiritul ei organizator lansează liste de subscripţie în toată ţara, tuturor prefecţilor şi autorităţilor, precum şi la particulari“ - cum exclamă aproape entuziasmat biograful ei, I.E. Torouţiu. Este vorba de cele 500 de liste de mai sus pe care apoi le-a urmărit cu atâta atenţie şi pasiune. Foarte bine, vom zice, dar de aici câştigă doctrina care creşte şi se întăreşte. Cornelia Emilian n-a făcut deloc dezinteresat această activitate; dimpotrivă - şi o dovadă sunt chiar cărţile pe care le publică în 1893 cu marile ei realiză ri de teamă ca lumea să nu le treacă sub tăcere - şi ca Iaşul să nu fie scos din circuitul mondial al ideilor socialiste.

O energie impresionantă, într-adevăr. Dar, când pui în cumpănă Premiul Academiei Române, de 7.500 lei, pentru cea mai bună carte de literatură a momentului - un premiu care ar fi fost dat pe merit şi pe tăcute -, ce iese din această comparaţie? Când mai adaogi şi pensia de stat, amânată nepermis de mult - ce iese în plus? şi când toate acestea le pui sub cuvântul lui Eminescu, mereu împotriva chetelor? Iată ce-i scrie poetul lui Al. Vlahuţă, în ianuarie 1887, din Mănăstirea Neamţului: „Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs...“. Aceste chete fuseseră, însă, deja programate, planificate - iar la 9 aprilie, acelaşi an, îl vor găsi pe Eminescu la Botoşani, la sora sa cea bună la suflet dar săracă şi torturată de conştiinţa destinului advers al neamului Eminovicenilor în general: „pentru noi binele nu-i destinat“, cum scrie ea la 24 august 1887, sau: „Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări“, 2 august 1887 etc. Această adevărată Antigonă, care a fost Henrietta pe lângă fratele ei, este în acelaşi timp personaj şi actor de tragedie, îşi cunoaşte şi îşi plânge destinul - dar şi caută prilejul pentru asta, abia aşteaptă să-l găsească. Mulţumeşte cu plecăciuni elegante pentru fiecare bănuţ (stilul epistolar o prinde foarte bine - şi este adevărată expertă în ilustrarea lui) şi descrie cu amănunte cum îl cheltuieşte. De asemenea, descrie cu lux de amănunte uneori boala fratelui ei.

„Anamneza“ Henriettei
Cineva a avut curiozitatea să adune cu creionul pe marginea cărţii lui I.E. Torouţiu (exemplarul din BAR) sumele notate de Henrietta în scrisorile ei de mulţumire - desigur, pentru a scoate în evidenţă mărinimia donatorilor - dar şi pentru a verifica procesele-verbale publicate de către Cornelia Emilian în cealaltă carte a anului 1893, ediţia „Diverse“ de care am amintit. Henrietta notează aceste sume cu grijă mare, dă chitanţe şi intonează continuu aria mulţumirilor de felul acesta: „Domnul Pompiliu îmi scrie să vă trimet o chitanţă de primirea banilor. Vă alăturez aici în scrisoare, mulţumindu-vă din adâncul inimei la toate Doamnele din Comitet pentru generoasa îngrijire ce-o aveţi în nenorocirea ce se găseşte iubitul meu frate...“ (12 mai 1887), sau: „ Nu găsesc cuvinte îndestul de a vă mulţumi de bunătatea D-voastră..“ (16 septembrie 1887) „Sărut mânele părinţilor matale, complimente la toţi şi toate ce le cunosc...“ (24 august 1887, către fiica Corneliei Emilian) etc. Astăzi, când citim cu un ochi mai rece aceste calde mulţumiri, ni se pare mai interesant să contabilizăm şi noi ceva din categoria acestor exactităţi, dar ne duce gândul la cât mercur i-a administrat Henrietta fratelui ei - menţionând că el nu lăsa pe nimeni altcineva să-l doftoricească şi ei înseşi îi trebuiau uneori ore întregi să-l convingă să primească medicamentul („Astăzi s-au decis doctorii să-l transporte pe Mihai iarăşi la mine, văzând că numai eu pot să-l fac să ieie doctorii ori să mănânce ceva“, 3 mai 1887. Henrietta şedea la Botoşani în gazdă, în acelaşi imobil în care locuiau un domn Frangolea, probabil fratele Eugeniei Frangolea, veche prietenă a Veronicăi Micle, poetă şi ea; tot în Botoşani locuia fiica Veronicăi, Virginia, care se va căsători cu Eugen Gruber, fostul suplinitor al lui Eminescu la Liceul Comercial din Iaşi, în 1887- 1888, devenit între timp titular; poetul venise în urbe la 9 aprilie - dar rezultă, din această scrisoare, că nu a tras direct la sora lui, sau a încercat să vină la ea dar apoi a plecat şi s-a apropiat de unul dintre prietenii mai vechi, eventual şi-a căutat şi el o gazdă; acest moment al vieţii sale, cu fixarea în urbea natală, nu este rezolvat încă - biografii fiind foarte curioşi să numere banii din chete şi aproape indiferenţi la preumblările prin lume ale poetului). „Anamneza“ Henriettei, sau fişele ei de observaţie ca infirmieră a lui Eminescu, începe la 3/15 mai 1887, când consemnează programul ce va urma: „Doctorii mă asigură, de 2 ori pe zi mă vizitează, spesele sunt numai trăsura care este birjă, că în câteva zile are să-şi vie cu totul în sine. Susţin cu toţii că este la cap o rană ca la picioare, din a cărui cauză nu poate articula nici un cuvânt. De toată persoana se teme, fie bărbat sau femeie, numai de mine nu“.

Am putea prelua numai ce ne interesează din aceste scrisori, şi să alătură m enunţuri după enunţuri într-o demonstraţ ie de texte. Preferăm, însă, trecerea prin fiecare din ele, cronologic, urmărind firul roşu al bolii lui Eminescu - şi elementele imediat interesante. Ne punem, astfel, în situaţia celui care stră- bate prima oară un drum, adunând impresii de moment pe canavaua informaţiei generale de care dispunem deja. Desigur, este tot o demonstraţie - pentru că, pe de o parte, pornim din teoriile noi ale doctorilor Ion Nica şi Ovidiu Vuia care neagă sifilisul ca boală a lui Eminescu - şi pe de altă parte revenim asupra acestor scrisori, pe care oricine este interesat de boala poetului le-a parcurs cel puţin o dată cu ochii deschişi şi mintea la pândă. Este, însă, o demonstraţie mai întâi pentru noi înşine, adică o reverificare - la care invităm şi cititorul dornic să afle lucruri noi şi să facă legătura între ele.

12/24 mai: „În ziua care aţi avut bună voinţa a-i trimite 200 franci am chemat doctorul pentru ranele de la picioare. Ordonanţa este de 3 ori pe zi, iod de băut, şi extern unsuri în baie fiartă cu romaniţă (muşeţel). Azi sunt 6 zile de când este în cură, progresul este până în momentul de faţă foarte mic. Cu mintea este cu totul bine, numai în grijă că ranele de la picioare ar fi o boală incurabilă. Doctorul îl asigură că de va mântui medicamentele să meargă la Lacul- Sărat să facă băi de glod şi-i garantează că va fi pentru totdeauna sănătos. Pentru momentul de faţă atât vă pot detalia că, de când şede la mine, de la 9 aprilie, e cu mult mai liniştit şi a scris trei poezii“. Încă nu intră în discuţie mercurul, se vorbeşte, însă, de un singur doctor - nu „doctorii“ ca mai sus - probabil că s-a stabilit medicul curant. „Ordonanţă“ înseamnă „reţetă“. Zice că stă la ea de la 9 aprilie, dar vezi mai sus, la 3 mai, când de fapt pacientul a revenit la ea („iarăşi la mine“). În numai şase zile de cură cu iod şi muşeţel vedem că mintea se limpezeşte.

19/31 mai: Lungă scrisoare de mulţumiri şi proiecte (mai ales pentru cura de la Lacul-Sărat pentru care roagă să i se trimită bani). Nimic despre boală, deci tot nu intervine mercurul în medicaţie.

27 mai/8 iunie: „Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut furie îngrozitoare. Domnul Frangolea ce locuieşte tot în casa asta a avut bunăvoinţa a mă ajuta în toate privinţele alergând după toţi doctorii cari au ţinut un consiliu 3 ore şi rezultatul a fost că toată pierderea lui mentală este din boala fizică adică totala stricare de sânge. Azi i-am injectat morfină prin răni şi s-a liniştit cu totul. D-zeu să aibă milă de mine şi să mi-l dăruiască în sănătate, aşa cum a fost în săptămâna trecută în care mă simţeam cea mai fericită dintre muritori...“ (continuă la fel). Lipsesc scrisorile de „săptămâna trecută“, când bolnavul se simţea mai bine; desigur, pe editoare nu au interesat-o. Se apropie acel 14 iulie, când se va ţine un consiliu la Iaşi pentru boala lui Eminescu.

Boala şi moartea lui Eminescu (VIII)

În condiţii financiare dificile, L. Niculeanu, I. Popescu, Al. I. Hodoş, Cesar Colescu şi Nerva Hodoş îşi dau demisia (şi vor fi găsiţi la „Universul“, ziar mult mai important) - iar alţi colaboratori îi declară verbal redactorului-şef că se retrag. Cei demisionaţi scot însă o altă Fântâna Blanduziei şi-l atacă pe Radu Popea, care răspunde astfel: „Organul noilor blanduzişti sus- ţine că prin Fântâna Blanduziei, cât timp a continuat fără dânşii, s-ar fi profanat numele lui Eminescu. Desfid pe oricine să-mi spună dacă în privinţa lui Eminescu s-au făcut în vreun ziar atâtea sacrificii de bani şi de muncă precum s-au făcut în Fântâna Blanduziei. Ba ceea ce este mai mult, s-au publicat chiar schiţe noi din viaţa răposatului şi poezii inedite, care au stors până şi admiraţ iunea adversarilor mei de astăzi. Dar, vă întreb, onorabililor adversari, dacă voi aţi fost aşa de mult izbiţi de cauza morţii lui Eminescu, pentru ce nu v-aţi arătat durerea, stima şi admira- ţiunea pentru cel ce s-a stins din mijlocul nostru într-un mod mai constant, mai atractiv şi mai instructiv, căci ca ziarişti multe căi vă stau deschise şi mai presus de toate aveţi la deplina dispoziţie Universul? Aţi aşteptat toamna, ca să faceţi paradă cu numele lui Eminescu? - Cestiune de calcul, dar nu de sentiment. Daţi ca titlu justificativ pentru retragerea voastră descurajarea care a urmat în urma morţii lui Eminescu, şi aceasta o spuneţi că a urmat cu toată încurajarea pe care v-a dat-o publicul. Vă întreb însă: dacă v-aţi descurajat atunci când publicul vă dă tot sprijinul, cine prezintă garanţie că nu vă veţi descuraja acum când aţi pierdut încrederea publicului, părăsind postul de santinelă unde v-a pus Eminescu şi nevoind să ţineţi seama de dreptul publicului care a plătit ziarul ca să primească lumina de la voi, o! prea mari înţelepţi? Răspunsul nu este decât acesta: aţi fost, după cum reiese chiar din articolul vostru, flacără de paie şi aşa poate veţi şi fi, lucru pe care nu l-aş dori...“.

Repetăm, lipsesc multe numere din ambele serii ale Fântânii Blanduziei ca să putem reface această polemică. Ilie Ighel nu face parte din grupul celor care pleacă, va rămâne alături de Radu Popea şi apoi îl vom găsi la ziarul „Buciumul român“. Această imagine a „santinelelor“ care şi-au părăsit postul fixat de Eminescu, apoi aceea a „focului de paie“ ce i-a cuprins în toamna lui 1889 pe aceşti tineri care în primăvară fuseseră electrizaţi de prezenţa „Meşterului“ - reprezintă temeiul pentru care amintirile lor sunt privite cu neîncredere. Pare un paradox când vorbeşti de „temeiul neîncrederii“; este un paradox şi în dezinteresul lor faţă de arestarea şi apoi plimbarea lui Eminescu prin spitale, de la Mărcuţa la Caritatea: atât de apropiaţi spiritual - şi în acelaşi timp atât de indiferenţi contextual?! În textele din noua serie a Fântânei Blanduziei îşi vor face chiar o vină pentru că nu au fost prea des alături de poet în aceste clipe grele. Sunt, aşadar, motive ca amintirile lor să stea sub semnul atenţiei, să fie bănuite de nesinceritate etc. În acelaşi timp, trebuie să ţinem cont de faptul că ei au devenit nume cu oarecare importanţă în cultură până în perioada interbelică: scriitori, ziarişti (Ion Gorun: 1863-1928; Ilie Ighel: 1870-1938; Ion Popescu: 1862-1923, din 1890 va fi prim-redactor la „Universul“ timp de 20 de ani etc.) - pe când Radu Popea rămâne un obscur ziarist, fără cărţi proprii. Ei ar fi putut lua cuvântul pentru a-şi întări aceste afirmaţii din tinereţe - şi ar fi avut ocazia s-o facă. Este, probabil, cel mai important motiv pentru care G. Călinescu, în 1930, îi ţine sub tăcere - acreditând însă printr-un soi de compensaţie, ce ţine mai degrabă de ironia istoriei, îndoiala amintitului Radu Popea rămas în ziare vechi şi incomode. Mai vedem însă că această afirmaţie răspicată a asasinării lui Eminescu în spital apare tocmai în ziarul „Universul“, acolo unde se „refugiaseră“ tinerii colaboratori în 1889, după moartea poetului. În acelaşi ziar, acelaşi număr publică şi G. Călinescu - cel care ulterior va îngropa (definitiv?) aceste adevăruri incomode. Ca o concluzie obligatorie: trebuie să observăm că realitatea (adevărul?) se exprimă simbolic.

Acest folclor oral uitat la „Universul“ răzbate şi din scrisoarea Hanriettei Eminescu din 22 iulie 1889 (publicată în 1893), şi din amintirea lui Dumitru Cosmănescu din 1926 - dar, lucru foarte important, el este regăsit, înregistrat ca atare şi comentat - chiar în anii 1972. Astfel, doctorul Ion Nica reia, în cartea sa, „Mihai Eminescu, Structura somatopsihică“ ( Ed. Eminescu, 1972), la finalul convocării surselor medicale privind boala şi moartea lui Eminescu, şi „accidentul“ bibliografic Dumitru Cosmă- nescu, citând chiar un fragment din această relatare - şi comentând-o. Lă- săm textul să curgă: „... alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să reţină atenţia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care în „Universul“ din 28 iunie 1926 a afirmat că „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit“. De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche şi a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului“. Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului Şuţu), care relata unui distins poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a „spart ţeasta“ omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului Şuţu a explicat şi motivele (lesne de înţeles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petrecut. Mai ştim că Maiorescu a fost încunoştiinţat că poetul a murit ca urmare a unei embolii.“ (p. 361). Nu ştim cine este acest nepot, nici poetul în viaţă la 1972 (aceşti martori ai tăcerii au făcut, şi ei, ca versiunea Cosmănescu a morţii poetului să rămână „de domeniul fanteziei“) - dar cuvântul „embolie“ există în dicţionar şi are acelaşi sens azi, ca şi pe vremea când îl consemna Maiorescu: „astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge“ (DEX,1964); „boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care astupă un vas de sânge“ („Cartea Românească“, 1931) - în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, „a arunca, a lovi în sau pe“ - ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii - cum se explică „oficial“ moartea lui Eminescu. Doctorul Ion Nica aduce, astfel, încă un argument, care este unul de autoritate pentru că îl vizează direct pe Titu Maiorescu. Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: „Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praştie, din luna mai), care să fi cauzat - aşa cum am văzut - moartea violentă a poetului despre care Hanrietta era singură, informând-o pe Cornelia Emilian“. Fireşte, nu poate fi vorba decât de acelaşi nebun: mai întâi a ţintit de la distanţă cu praştia - apoi a lovit din imediata apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaţi mintali unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute.

Aceste concordanţe cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa şi în demersurile noastre următoare.

IV. Efectul Cosmănescu
Pentru că am urmărit ecourile studiului lui V. Vineş din 1931 până în îndepărtata Americă, se cuvinte să explorăm şi cercurile făcute în apa memoriei imediate de piatra lui Dumitru Cosmănescu din 1926 - mai ales că aceste cercuri se sting aproape definitiv în timp, pe când acele ecouri se prelungesc prin ţevăria mai tuturor biografiilor lui Eminescu creând climat, atitudine, imagine. Vom atrage atenţia cât mai des asupra acestui basorelief al informaţiei, lăsând cititorul să judece singur de ce trec atâţia ani între ele, de ce unele urcă şi altele coboară pe canavaua atenţiei generale etc. Dornici mai ales de a aşterne acest covor de informaţii, ne vom abţine cât ne va sta în putinţă de la comentarii, presărând doar pe ici pe colo câteva note - dar rezervându-ne, desigur, dreptul unui final personal.

Contextul
Ziarul „Universul“ din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: „Cu colaborarea redactorilor şi misionarilor Fundaţiei Culturale PRINCIPELE CAROL“, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I. Gr. Oprişan, o amintire după Th. Stefanelli - şi, atenţie! - un text semnat G. C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua“ .

Cu totul interesant şi actual este textul lui Vasile Voiculescu: „Eminescu - Ediţiamonument“ - pe care-l redăm şi pentru că este, probabil, necunoscut astăzi :

„Ediţiile poeziilor lui Eminescu se numără pe degetele unei singure mâini. Cele dintâi - ediţia Maiorescu şi cea de la Iaşi a lui Şaraga, deşi cu destule greşeli, au fost cele mai bune. Încercarea lui Scurtu de a eminesciza titlul operei poetice, scoţând ediţia „Lumină de lună“, a dat greş. Până şi orânduirea prea didactică a materialului a fost supă rătoare, cel puţin pentru vechii prieteni ai ediţiei Maiorescu. Populara „Bibliotecă pentru toţi“ a tipărit o ediţie de tristă memorie sub îngrijirea unui dl Stănculescu, care, între alte năzbâtii, punea următoarea notiţă sub bucata „La Aron Pumnul“: „ Elizeu, profet evreu“. Şi doar era vorba de Câmpiile Elizee din versul „colo în Elizeu“. Ediţia operelor complecte scoasă de dl Cuza nu se poate socoti mai mult ca celelalte, nici prin tehnică, nici prin respectul pentru text. Putem spune cu deplină dreptate, acum, când valoarea operei izbucneşte ca o lumină de soare, că este extraordinară meschinăria tipograficească sub care a fost nu înfăţişată, ci sugrumată, atâta frumuseţe de gând şi de cuvânt. Ce ediţii plebee pentru atâta lux şi strălucire de artă! Cugetarea cea mai cuprinzătoare şi etern românească, turnată de un Demiurg în cel mai etern grai românesc, n-a avut încă până acum parte de o ediţie, nu monumentală, ci măcar demnă. Maiorescu alegea în ediţiile lui, cu autoritatea prietenului, oarecum patron. Editorii prosteriori /sic! E joc de cuvinte, nu greşeală de tipar/ au înghesuit fără niciun discernământ şi fără nicio evlavie toate petecuţele poetice sub pretextul că sunt postume. Nepioasă şi condamnabilă râvnă.

N-aş vrea să tulbur sărbătorirea de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediţia-monument“ a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe şi-l execută. În centrul sau la marginea unei pieţe, el nu va exprima nimic din opera poetului aşa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery, „statuia spirituală“ a lui Eminescu, pe care o putem înălţa pe soclul unei ediţii monumentale, ca să-l poată privi cu mintea şi sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay, au tipărit, acesta fiind încă în viaţă, opera lui completă într-o ediţie naţională. Aşijderea şi polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhaliană, pentru cultivarea, comemorarea şi împrăştierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediţieimonument“ care să strângă fonduri şi să facă propaganda trebuitoare. O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit mai mult decât o marmură sau un bronz. Răsfoită în străinătate de mâini simţitoare la frumuseţea tiparului, ea ar trezi curiozitate şi simpatie pentru opera poetului şi pentru poporul care-l sfinţeşte astfel în chiar creaţiunea lui. Şi e nevoie de aceasta.

Înălţat până la geniu, coborât până la mizerie şi nebunie, poet universal, profet, gânditor social şi politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogăţit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială şi reprezenta în faţa umanităţii, cu specificul nostru etnic, potenţat până la universal“.

Boala şi moartea lui Eminescu (VII)

Autorul lucrării consideră că anumite aspecte din ultima perioadă a vieţii marelui poet trebuie lămurite. În special se pune problema valabilităţii operei lui Eminescu după ce acesta a fost declarat bolnav mintal.

Nu intrăm în amănunte, amintim, aici, doar că boala „stabilită“ pentru Eminescu, aceea de paralizie generală, excludea teoretic, „ştiinţific“, posibilitatea ca el să mai fi fost capabil de creaţie, deci întreaga sa activitate dintre 1883-1889 era pusă în paranteze. Şi este vorba de traducerea „Gramaticii Sanscrite“ a lui Fr. Bopp, de traducerea piesei de teatru „Lais“ de Emile Augier, în versuri rimate, de poezii precum „Kamadeva“, „ De ce nu-mi vii“, etc. -cantitativ, vreo câteva sute de pagini, aproape o mie, care trebuie scoase de sub incidenţa auctoriatului eminescian..., pentru că nu sunt în acord cu diagnosticul pentru care pledau G. Călinescu şi aproape întreaga sa generaţie. Acesta este paradoxul care ţine pe loc studiile de eminescologie: descoperindu-se tot mai multe dovezi că poetul era capabil de creaţie în anii săi târzii, diagnosticul nu se mai potriveşte şi încep nuanţările, se instaurează neîncrederea în documente, se discută despre imaginea generală a lui Eminescu, despre mitul Eminescu etc. - fiind lăsat deoparte omul, personalitatea sa, etc. Centenarul naşterii, din 1950, nu vine decât să culeagă acest fruct - copt cu adevărat încă din perioada interbelică. Un Ilie Torouţiu, de pildă, analizând exemplar traducerea piesei „Lais“ de către Eminescu, găsise că textul vine dintr-un intermediar german, că adaosurile lui Maiorescu pe marginea manuscrisului eminescian sunt neinspirate - dar nu putea nici în ruptul capului să accepte că poetul lucrase această traducere în anul 1888, când se afla bolnav la Botoşani. Datarea se făcuse după anul în care piesa de teatru a scriitorului francez Emile Augier a fost tradusă în germană: 1888. Ei bine, Ilie Torouţiu poartă chiar corespondenţă privată, în anii ’40 ai secolului trecut, cu patronii editurii germane care făcuse traducerea, este a doua oară încredinţat că acesta este anul - şi cu toate acestea lansează ipoteza că Eminescu va fi cunoscut textul tradus înainte de imprimare, prin vreun impresar teatral, oricum înainte de criza din 1883, pentru că în 1888 el era bolnav psihic şi nu se poate afirma că mai era capabil de creaţie. Această neîncredere în capacitatea raţională a lui Eminescu după 1883 a făcut ca enorm de multe mărturii de epocă sau amintiri imediat ulterioare care contraziceau şablonul să fie lăsate la o parte, tratate cu neîncredere, ignorate cu bună ştiinţă.

Cu aceasta, revenim la Ilie Ighel şi amintirea lui despre notes-ul poetului din ultimele zile de viaţă. Într-adevăr, textul a fost publicat în zilele noastre de către dna Ileana Ene, distinsa cercetătoare de la Muzeul Literaturii Române, într-o revistă de mare audienţă,“ Adevărul Literar şi Artistic„ -, beneficiind de o prezentare caldă, generoasă, a dlui C. Stănescu, pe care o reluăm în acest documentar: „Este puţin probabil că au mai rămas pe undeva mărturii ascunse sau necunoscute «urme» eminesciene. O armată de cercetători şi eminescologi au răscolit, înainte şi după Perpessicius şi Călinescu, arhivele şi locurile petrecerii prin viaţă a poetului, încât, cu privire la scurta şi zbuciumata biografie pământească a lui Eminescu, nimic nou şi esenţial nu e de crezut că mai poate să apară. Rămâne mereu de descoperit şi redescoperit opera «poetului naţional» şi biografia lui «celestă» asupra cărora studiile, oricâte ar fi, se vădesc nu numai insuficiente, dar, uneori, caduce, datate şi, în orice caz, sub «orizontul de aşteptare» al noilor generaţii. Lumina stelei ce s-a stins izbeşte mereu altfel ochiul generaţiilor care se succed şi mereu alta este calea pe care ea cade. În această privinţă, singura esenţială, nimic nu poate fi definitiv şi totul rămâne încă de făcut. Şi totuşi, în zona cea mai puţin promiţătoare de surprize, aceea a mărturiilor celor ce l-au cunoscut pe poet, iată că ne vin ştiri noi, ce se adaugă celor strânse până acum de «eminescologi». Doamna Ileana Ene, istoric literar şi cercetător la Muzeul Literaturii Române, ne-a pus recent la dispoziţ ie un „imprimat“ de 14 file datorat unui poet şi ziarist care l-a cunoscut pe Eminescu chiar în zilele cele mai tulburi ale chinuitei sale existenţe. Broşura, intitulată «Eminescu (încercare critică)» datată «25 decembrie 1889,Bucureşti», semnată Ilie Ighel, a rămas necunoscută până acum cercetătorilor şi eminescologilor reputaţi, de la Călinescu până la D. Vatamaniuc şi P. Creţia. Descoperit de doamna Ileana Ene, în arhiva G. Dem. Teodorescu, documentul pe care-l prezentăm cititorilor se află în sanctuarul cărţii vechi al Muzeului Literaturii Române. În felul său, documentul constituie o «revelaţie», fiind încă un document asupra lui Eminescu. Alături de alţii, nutrim convingerea că, atunci când e vorba de un creator de talia lui Eminescu, nimic nu trebuie lăsat la o parte, orice document sau mărturie cu privire la poet trebuind să fie cunoscute. Este motivul pentru care, de ziua poetului, publicăm «încercarea» necunoscutului poet-gazetar Ilie Ighel, unul din emisarii tinerei generaţii a vremii care l-a înconjurat pe chinuitul poet cu cercul de căldură al entuziasmului şi preţuirii sale. Acesta ar putea fi şi „mesajul“ pe care tânăra generaţie de azi merită să-l descopere şi să-l preia din mărturia veche de peste un secol semnată Ilie Ighel. Altfel, «toate-s vechi şi nouă toate»...“

Dl. C. Stănescu este un foarte bun istoriograf, dând socoteală, înregistrând şi comentând, ca altădată Pompiliu Constantinescu (supranumit „secretarul literar al epocii sale“), tot ce este semnificativ în domeniul istoriei literare deschise, adică mai largi decât cercurile strâmte ale sesiunilor ştiinţifice ori revistele de specialitate, adică acea istorie literară care creează eveniment de presă - şi, în domeniul istoriei propriu-zise, creează şi întreţine imaginea literaturii şi a literaţilor, mai ales a clasicilor. Dânsul nu este, însă, istoric şi, mai ales, nu consultă cu scop bibliografiile. Cât despre dna Ileana Ene, a fost impresionată, desigur, de textul ca text şi n-a aşteptat să-i cadă la mână mai multe informaţii - nici n-a mers în întâmpinarea lor - dornică să comunice descoperirea sa. Acest Ilie Ighel este, întradevă r, necunoscut în sensul „Dicţionarului general al literaturii române“ scos în coordonarea dlui Eugen Simion. Este consemnat, însă, în „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900“, matca „Dicţionarului general...“ (care declară că-l preia, dar, iată, aici se încurcă în fişe). Nu se găseşte în multe alte istorii literare - astfel că primele surse consultate pot să-i inducă oricui ideea că este un autor obscur, pierdut în umbre. Există, însă, fişierul Bibliotecii Academiei Române, de consultat în mod obligatoriu în asemenea situaţii - şi există „Enciclopedia Predescu“, care s-a dovedit în atâtea alte cazuri mai bună ca informaţie decât dicţionarele sau istoriile moderne. La anul de graţie 1997 nu apăruse, încă, „Bibliografia Mihai Eminescu“, dar putea fi consultată la aceeaş i Bibliotecă a Academiei Române, care o elaborase demult. Apăruse, însă, „Bibliografia Românească Modernă“, încă din 1986 - iar acolo autorul figurează cu cele 15-20 de cărţi ale sale: romane, volume de versuri, piese de teatru, traduceri, articole de ziar. A mai semnat şi Ilie Deleanu, acesta a trăit între anii 1870-1938 - şi este autor de romane cu haiduci („Banditul Simion Licinski“ „Dragoş, hoţul Tecucilor“, „Tâlharul Fulger“), din zona bătută mai bine de N. D. Popescu - dar şi de versuri („Vechi şi noi“, versuri, 1904 - cu extrase din presă despre autor), de traduceri („Carmen Sylva, Poeziile unei regine traduse“), şi chiar de eseuri, precum „Boala veacului“, 1895. La „Fântâna Blanduziei“ făcea critică literară discutând mai ales poezia, pe care o vedea subjugată de spiritul eminescian. Un spumos articol despre Alexandru Sihleanu îl arată pe acesta plagiator, şi-l pune pe două coloane cu poetul de limbă greacă, Panaiote Şuţu, „nepot de tată al lui Mihai şi Alexandru Şuţu cari au domnit la noi“; acesta, Alexandru Sihleanu, trebuie arătat ca „hoţ literar“ - iar nu Mihai Eminescu: „Singur, maestrul maeştrilor, Eminescu a fost acela care şi-a cântat simţirile şi ideile. Şi dacă s-au găsit unii să bârfească cum că ar fi furat din nemţeşte, sau că e un imitator al lui Nic. Lenau, apoi de aceia nici nu vorbesc, căci au fost împinşi de o ură şi invidie neagră şi nici nu le-au fost bazate părerile, deoarece n-au adus nici o probă“ (nr. 41, 12 noiembrie ; Al. Sihleanu fusese lăudat cu câteva luni înainte în revistă).

Textul care l-a entuziasmat pe dl. C. Stănescu este cunoscut, broşura există la Biblioteca Academiei, nu e motiv de nelinişte, autorul a scris mai multe amintiri despre Eminescu, i-a dedicat şi o poezie. O întreagă arie de scriitori mă- runţi se pierd când scriu despre lucruri pe care lumea nu le acceptă sau nu le înţelege. Dacă nimeni nu acceptă că Eminescu mai putea să creeze după 1883 - se dau la o parte ca netrebuincioşi, cei care atestă tocmai capacitatea de creaţie a poetului.

Acesta este şi cazul lui Ion Popescu, alt coleg al poetului la „Fântâna Blandusiei“. Amintirea sa, intitulată „Peste groapă“ şi publicată tot în numărul din decembrie 1889 al revistei, publicată de asemenea de dna Ileana Ene în cartea amintită, ne este de asemenea necesară - dar necesită o minimă discuţie.http://www.atac-online.ro/cultura--culte_23/boala-si-moartea-lui-eminescu-(vii)_8391

Eminescu si stiinta
=====
Eminescu si stiinta (2)

Boala şi moartea lui Eminescu (V)

„Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareşal.
- Ce gulere sunt astea, bre?
- De general!
- De colonel bulgăresc!
Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă: parcă aştepta ceva.
- Ce e, Eminescule?
- Nu vine cineva...
- Cine?
- Cineva...
Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu - pariu în scris cu Simţion şi alţii...
Un cântec vesel în formă de marş ne făcu să tăcem şi să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată: Suedeza!
Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige: Bravo! Bravo! Toată sala a rămas înmărmurită“.

Acest pariu cu Simţion există între manuscrisele lui Eminescu, dar este data de 25 iunie 1883 şi se referă, deci, la ultimele zile de dinaintea căderii poetului, din 28 iunie acel an; D.Teleor confundă. Este uşor de confundat, pentru că fazele bolii lui Eminescu sunt ca trase la indigou; de fiecare dată, poliţia este aceea care se sesizează, prietenii vin pe urmă - şi rămân, pe urmă, cu amintirile... în linii generale, însă nu mult diferit înţelegeau - sau lăsau să se înţeleagă - şi alţi prieteni „excesele veneriene“ ale poetului. Se pot cita şi amintirile din 1893 ale Mitei Kremnitz, şi cele din 1932 ale lui Panaite Zosin, dar le eliminăm pentru economie de spaţiu.

În concluzie, putem afirma că Eminescu a fost adus la un spital de boli nervoase într-una dintre zilele din intervalul 14 ianuarie - 3 februarie 1889 -, dar se înţelege limpede că la mijloc este mâna poliţiei, iar poetul este implicat într-un caz de tulburare a ordinii politice, nu publice. Doctorul Vineş poate chiar nu ştie aceste amănunte - sau le lasă deoparte ca nesemnificative pentru cazul medical ca atare.

Noi revenim cu informaţii din ziarele „Românul“, „Epoca“ şi „România liberă“ de la începutul lui februarie 1889, care atestă că poetul a fost internat la Ospiciul Mărcuţa, unde a stat până ce direc- ţiunea Ospiciului a declarat că nu-l mai poate ţine, pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea. Aici a fost adus cu poliţia, probabil imediat după insurgenţa parlamentară din 13 ianuarie, şi abia apoi a fost transferat la Doctorul Şuţu, într-o clinică particulară. De altfel, doctorul Al. Şuţu era şi un organizator al Ospiciului Mărcuţa (va fi director aici prin 1899). Confuzia aceasta între Mărcuţa de la Pantelimon şi Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc persistă la biografii lui Eminescu - şi chiar la contemporani. Într-o scrisoare din 10 aprilie către un cunoscut din Iaşi, chiar Veronica Micle afirmă: „Regret că nu vă pot da alte detalii despre starea lui Eminescu decât care le găsesc şi eu prin jurnale, şi aceasta din cauză că nu ştiu unde se află internat, la Mărcuţa sau la Şuţu“.

Ştirile apar astfel:

- 5/17 februarie 1889, „Epoca“: despre internarea poetului grav bolnav „la spitalul doctorului Şuţu“ (ştire preluată în mai toate ziarele); concordă cu Raportul anonim care vorbeşte de 3 februarie 1889 (5 februarie este data presei care, fiind antedatată în acele timpuri, dă ştirea ca atare în ziua fizică de calendar 4 februarie - cu data de 5);
- 10/22 februarie 1889, „Românul“: despre îmbunătăţirea stării de sănătate a poetului - „internat la Ospiciul Mărcuţa“ (la fel, ştire preluată amplu);
- 2/14 aprilie 1889, „Epoca“: despre înrăutăţirea stării de sănătate a poetului - „aflat la spitalul doctorului Al. Şuţu“;
- 8/20 aprilie 1889, Epoca: Ospiciul Mărcuţa a anunţat că nu-l mai poate ţine pe poet internat, întreţinerea nefiindu-i plătită. Li s-a cerut doctorilor Şuţu, Nikita şi Alexiu un raport asupra stării sănătăţii poetului pentru a se institui curatela. Ştirea este preluată numai de câteva ziare, între care şi „Curierul român“ din Botoşani, care comentează mai amplu: „Direcţiunea Ospiciului Mărcuţa, din Bucureşti, ne spune «Epoca», a făcut cunoscut zilele acestea Parchetului din capitală că nu mai poate ţine-n căutare pe nenorocitul nostru poet Eminescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei. Primul procuror, faţă cu această invitaţiune puţin umanitară a direcţiunii de alienaţi, a cerut de la o comisiune medicală un raport asupra stării poetului Eminescu. Acest raport fiind depus, dintr-însul se constată că boala crudă care a lovit pe ilustrul cugetător se agravează din zi în zi. În urma acesteia, primul procuror a cerut de la primul preşedinte al tribunalului Ilfov să instituie o curatelă asupra averii bolnavului, adică asupra modestei pensii de 250 lei, pe care i-a acordat-o nu de mult Camera. Pe de altă parte, e vorba de a se readuce nenorocitul bolnav la Botoşani, unde se făcuse deja o dată bine, subt cura veteranului şi-nvăţatului nostru medic dl dr. Isaac. În acest scop, sora poetului va pleca zilele acestea la Bucureşti.“ (Informaţia din urmă este confirmată de corespondenţa Hanrietei).
- 6/18 mai 1889, „România liberă“. V.S. semnează reportajul „O vizită la Ospiciul Mărcuţa“: auzind că acest ospiciu a adresat Primăriei o plângere fiindcă nimeni nu plătise întreţinerea poetului, face o vizită acolo - dar constată că Eminescu fusese internat în spitalul doctorului Al. Şuţu, nu aici.

Este limpede vorba de două instituţii, dar doctorul Şuţu trece prin amândouă, înlesnind confuzia. El are un spital particular - şi scenariul mai mult decât sigur este că l-a extras, aici, din stabilimentul de stat unde fusese dus Eminescu de către poliţie. Ca variantă administrativă plauzibilă putem avansa ideea că fizic poetul era sub supravegherea doctorului Şuţu - care-l putea ţine fie la Mărcuţa, fie în institutul său. În acest sens, consiliul medical din 23 martie 1889 poate afirma că poetul se află „de aproape două luni“ în Institutul Caritatea: adică în custodie.

Doctorul V. Vineş, însă, la 1931, pare a nu şti nici momentul morţii poetului. Păstrează în mod obstinat, s-ar putea zice, ziua de 15 iunie, pentru a nu-l contrazice pe D. Cosmănescu. Surse de presă sincrone vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, poetul fiind agitat, sculând medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte şi expiind apoi în somn: „Ieri, vineri (16/28 iunie) diminea- ţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu răspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşunează mult rău. Din nenorocire... aceste momente lucide n-au ţinut mult, căci după o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou să... aiureze. Drul Şuţu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nicio oră, când drul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins, fără nici o suflare“. („Familia“, după Românul). Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane“ - dar în ce condiţii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli peste greşeli ( poetul ar fi avut 43 de ani, tatăl său s-ar fi chemat Mihail etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea... mai bine să nu mai vorbim! Data de 16 iunie este inconvenabilă pentru că indică o grabă cu totul suspectă în privinţa ducerii la groapă: se ştie ferm că înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiţionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morţii lui Eminescu n-a putut fi mişcată din mentalul colectiv, se comemorează şi astăzi la 15 iunie peste an. Trebuie să ştim că în acest 15 iunie se combină tradiţia Cosmănescu (asasinarea lui Eminescu) - şi tradiţia Şuţu-“Familia“- celelalte ziare (moartea naturală).

Pentru binele lui şi al societăţii
Trebuie semnalată concordanţa cu totul interesantă dintre această amintire a doctorului Vineş şi două relatări sincrone bolii lui Eminescu. Mai exact, doctorul Vineş se regăseşte, pe de o parte, în raportul din 23 martie al doctorilor Şuţu şi Petrescu, iar pe de altă parte în interogatoriul luat poetului la 12 iunie 1889 de către judecătorul de instrucţie Brusan. Scurtul raport medical din 23 martie 1889 trebuie redat aici: „Subsemnaţ ii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov prin adresa nr. 5717 a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindune astăzi 23 martie la Institutul Caritatea unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare şi am constatat următoarele:

Dl Mihail Eminescu, ca de ani 45, constituţie forte, nu prezintă pe suprafaţa corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitantă, căutătura lui este lipsită de expresiune. Mişcările dezordonate, atitudinea puţin cuviincioasă.

La întrebările ce i se adresează răspunde direct, el pronunţă unele cuvinte cu o voce cântătoare şi monotonă.

Astfel: Bună dimineaţa dl doctor, daţi-mi două pachete de ţigări. Şi aceasta fie ziua, fie seara, fie cu ţigară în mână, fie fără. Altă dată, ca un echo repetă cuvinte ce se pronunţă înaintea sa, în fine, uneori stând singur exprimă monologuri fără sens. Această tulburare este şi mai pronunţată în diferitele lui acte. Astfel, plimbându-se în grădină culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucăţi de lemn, de hârtie, ce le pune în buzunar, crezând că aceste obiecte sunt o valoare, dar şi strică cu mâini sau rupe ce găseşte, aşternutul său, într-un mod neconştient, ca o trebuinţă de a-şi exersa activitatea. Atenţiunea sa este cu totul absentă, incapabil de a şi-o fixa un moment, răspunsurile sale fiind ca şi automatice şi maşinale. Digestiunea şi somnul se execută normal, însă se observă pareză vezicală şi rectală, ceea ce reclamă îngrijire continuă“.

Boala şi moartea lui Eminescu (III)

Doctorul V. Vineş păstrează ca dată a morţii ziua de 15 iunie - gândindu-se că a fost, probabil, după-amiază, de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne, spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor - variantă inexplicabilă, de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii.

Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 193, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul - şi traducă torul în româneşte - al „Eneadelor“ lui Plotin - dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare: „Moartea geniului“, o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului“ comis în spital: „Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care dl. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu - cunoscutul alienist - în cura căruia a fost Eminescu.

Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. Dl. dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din pricina unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru, şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie binevenită pentru istoria biografică de la noi.

Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Dacă ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el; dacă ne gândim la malarieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rasa noastră la 40 de ani.

Dl. Ibrăileanu, în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe?

Destăinuirile ştiinţifice pe care dl. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu, decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic: „Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri de-a pururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu!“ Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.“

Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul“, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept“) - şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că tot ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţ a plagiatului - sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal“ - şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Vorbele lui din amintita „Prefaţă“ sunt înţelese „ziaristic“, adică aproape invers: „Avem convingerea nezdruncinată că, dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat fără putinţă de contestare ca unul dintre cei mai mari creatori de poezii din întreaga literatură a lumii. (Dacă Goethe s-ar fi stins la treizeci şi trei de ani ca Eminescu, „Goethe“ nu ar exista). Deci: nu dacă ar fi trăit Eminescu cât Goethe - ci dacă Goethe trăia cât Eminescu - ceea ce este altceva. Ibrăileanu pune, apoi, această condiţie neîmplinită, după părerea sa, de Eminescu: „dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani“. Această „Prefaţă“ a lui Ibrăileanu a impresionat contemporanii şi ne impresionează şi pe noi astăzi - rămânând textul cel mai condensat ce-l proiectează pe Eminescu în valoarea estetică universală. Nevoia de şabloane, de sloganuri liniştitoare, de adevăruri certe privind rolul fatalităţii în viaţa lui Eminescu - este un simptom la presa anilor ‘30.

Această luare de cuvânt a dr. V. Vineş va fi preluată şi ajustată convenabil de către G.Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu“, 1932, şi va face carieră. (Călinescu preia numai câteva cuvinte şi reinterpretează romanţios). În presă, informaţia respectivă circulă greu. Numai Gr. Tăuşeanu o consemnează aici, pe loc, imediat ce apare în revista România medicală. „Ziarul Universul“, care lansase amintirea lui D. Cosmănescu, nu ia cuvântul - şi vom vedea care este poziţia sa.

Abia peste doi ani, în 1933, apare o altă referinţă la textul doctorului V. Vineş, în Adevărul, ziar de direcţie în epocă. Nu găsim textul autentic, din 27 iunie 1933 (trimitere greşită în „Bibliografia Eminescu“) - dar îl preluăm din ziarul America foaie a românilor din Cleveland, S.U.A. (un ziar foarte elegant al emigraţiei, extrem de atent la ce se petrece în ţară) - care, la 6 septembrie 1933, îl retipăreşte.

Textul românilor americani se cheamă „Cum a murit Eminescu“ - şi este următorul :
„Fel de fel de versiuni au circulat până acum asupra cauzelor morţii lui Eminescu. O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorei poetului către dna Emilian („moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun în ospiciu“) se menţine şi astăzi. Şi totuşi, altul e adevărul. Eminescu a murit de... inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al Româ niei a fost determinată de o sincopă în urma unei „endocardite“.

Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie d-lui dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care ca intern pe vremea aceea în ospiciul în care era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet făcându-i chiar el „anamneza“, ceea ce - în termeni medicali - înseamnă o adnotare zilnică pe o „foaie de observaţie“ a tuturor simptomelor bolii şi a tratamentului urmat de pacient. Această „foaie de observaţie“ a lui Eminescu de pe vremea internării lui, d-rul V. Vineş a publicat-o în „România medicală“ din 1 iunie 1931.Rezultă din ea, între altele, că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâ mplător pe Eminescu în cap, producâ nd o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm. CARE RANĂ ERA VINDECATĂ COMPLET PESTE 3 ZILE.“

Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci, şi având mania să colecţioneze tot ce găsea pe jos şi să se frece cu obiectele găsite - chiar murdare - pe corp şi pe cap, îşi murdări pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga-i faţă şi piept, erizipel care, totuşi, graţie îngrijirilor, s-a vindecat şi el, ba sub influenţa lui s-a ameliorat şi starea psiho-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a răsfrânt o viaţă de zbucium, de chin şi de mizerie neagră, se oprise în mişcarea ei tocmai când creirul celui mai mare cugetător poet al ţării părea a renaşte la o viaţă nouă. Şi astfel a intrat Eminescu în Nirvana pe care o meditase şi o dorise atâta ( Adevărul)“.

Vedem efectul de presă: bietul doctor Tomescu, pe un diagnostic al că- ruia, presupus, se baza doctorul Vineş şi care era mort din 1911, devine „vestitul clinician prof. dr. Thomescu“, care a diagnosticat „precis“, etc., etc. (numele său adevărat: T(h)omescu, N.C., 1859- 1911, piteştean după naştere, a fost şi senator conservator de Ilfov în anul 1911, este autor de cărţi de specialitate medicală - dar nu de cardiologie). E absurd să insistăm. Reţinem constarea generală: „o legendă... se menţine şi astă zi“. Din 1893, de când s-a publicat scrisoarea Hariettei, se ştia în mod obişnuit că Eminescu a fost asasinat de cărămida lui Petrea Poenaru. În 1926 amintirea lui Dumitru Cosmănescu, fostul frizer al poetului, reconfirmă această „legendă“ - care mai circulă, într-o variantă puţin schimbată, punând o bârnă în locul cărămizii, încă în 1972 când doctorul Ion Nica o preia din lumea ce înconjurase familia Şuţu.

În 1931, însă, doctorul Vineş publică amintirile sale într-o revistă de specialitate cu scopul precis de a restabili adevărul - şi aceste amintiri îşi fac loc insistent în presă - după ce pătrund regal în „Viaţa lui Mihai Eminescu“ de G. Călinescu (primul beneficiar şi cel mai stabil punct de referinţă în receptarea biografiei poetului). Doctorul Vineş numeşte cauza „legendei“ scrisoarea Henriettei - vrând, probabil, să arate că amintitul frizer a născocit „cărămida“ pornind de la scrisoarea respectivă, aşadar că acesta întăreşte scrisoarea şi nimic mai mult. La urma urmei, ce rost avea amintirea acelui incident minor, nesemnificativ, cu pietricica - şi care în plus n-a fost consemnat de către doctor în fişele sale, ci acesta l-a readus în atenţie din memorie?

Ce citeşte Veronica Micle Ramura de liliac - de Ioana Pârvulescu - Cronica Optimistei
=====
Ce traduce Veronica Micle - Ioana Pârvulescu - Cronica Optimistei

Am terminat, în linii mari, „Dosarul morţii lui Eminescu“, după zile lungi de căutări prin Biblioteca Academiei şi nopţi idem de redactare. Mai pun doar câteva pagini, pentru final. Ce valoare de întrebuinţare îi daţi? Poate aceea de a şterge petele pe care răuvoitorii le-au aruncat pe strălucirea Luceafărului...

I. Cum a murit Eminescu?

Ultimele lui ceasuri,
povestite de un martor ocular

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea“ adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
- Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. şi avea mare plăcere să-l servesc“ eu. Cum intra întreba : „Da’ unde e Dumitrache ?“
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist“şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
De ‘mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă“.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu dl. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre“ şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.
Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. .. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !“
Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „ Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc... Asta m-a omorât!“ L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi, când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !“
Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc“.
Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926. De ce au omis biografii eminescieni această relatare?
Face parte dintre „textele infern“ privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de niciunul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.Murăraşu, Petru Vintilă etc.; vom pune faţă în faţă toate textele).Apare nesemnat în ziar (material făcut în redacţie). Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) - şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „Viaţa“ şi „Stelele ‘n cer“ (Stelele ‘n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/ Până ce pier. /După un semn/Clătind catargele,/Tremură largile/Vase de lemn; /Nişte cetăţi/Veghind întinsele/ şi necuprinsele / Singurătăţi. /Orice noroc/şi ‘ntindearipele/ Gonit de clipele /Stării pe loc; // Până ce mor, /Pleacă-te, îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?“, publicate ambele în Fântâna Blanduziei din 1 august 1889; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă, dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că sau găsit în halatul poetului după moarte).
2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat, între altele, şi rolul lui „Ion“ din „Năpasta“ lui I.L.Caragiale - dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura - care poate fi doar întâmplătoare - cu caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu“). Poetul era înconjurat, în această perioadă, de actori, pentru că trebuia să i se joace piesa de teatru „Lais“, la Teatrul Naţional - câştigând, astfel, nişte bani. Interesant este că el reţine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Hanrietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel: „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate“. Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers: nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi - ci, dacă e să căutăm vina morală, aceasta este a celor care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit.

Apropiaţii marelui poet comentează diferit

3. Sub numele „Hasnaş“ figurează, în Enciclopedia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea (Botoşani)“, senator în 1926, apoi deputat în 1933 - şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani“ (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D. Cosmănescu). Tot Hasnaş se cheamă şi primarul Botoşanilor care, în 1888, dirija către Eminescu fondurile venite din întreaga ţară, strânse prin liste de subscripţii şi trimise poetului pe adresa primăriei (unele dintre ele trimise şi direct). Hanrietta Eminescu, sora poetului, consemnează într-o scrisoare că fratele ei l-a vizitat într-o zi acasă - şi au zăbovit la un pahar în plus de vin. Fiind toţi purtătorii acestui nume botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Niciunul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul.

4. În aceşti ani (1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc. Iată cum prezintă, în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu“, G.Călinescu incidentul - după alte surse, pe care le vom analiza: „... Petre Poenaru, care, jucânduse ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (...) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu pare a fi avut stări de agitaţiune aşa cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu: „Îndată ce-l dezleagă, rupe tot, cu o putere de fiară, şi strigă de produce un ecou îngrozitor“. În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte...“ G.Călinescu citează o frază din textul următor: „De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat.“

Se cunosc exagerările lui Scipione Bă- descu, redactorul de la „Curierul de Botoşani“ care şi cât timp a stat poetul în urbe (9 aprilie 1887 - 9 aprilie 1888) a scris prăpăstii despre boala sa. Din această „vulgară declamaţiune“, însă, G. Călinescu putea să ia referirea la lovitura mortală dată poetului - care concordă cu mărturia Hanriettei Eminescu şi, peste ani, cu cea a lui Dumitru Cosmănescu. În acelaşi număr din „Universul“, unde se publică amintirea fostului frizer, pe aceeaşi pagină, scrie şi G.Călinescu un text despre Eminescu - astfel că nu se poate afirma că n-a cunoscut informaţia. El preia, însă, opiniile doctorului Vineş, care se vor publica în 1931, despre „erizipelul“ provocat de piatra scăpată dintr-o praştie. Acest „erizipel“ (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului.

5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica“ medicilor cu această „cărămidă“ a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident târziu: el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totuşi, ce interes ar fi avut să mintă? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm, totuşi, în seamă - o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: „Asta m-a omorât!“; ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca, pe 12 iunie, poetul să fi fost atins cu „pietricica“, să fi rezultat „erizipelul“ fără importanţă - pe care medicii îl raportează în amintirile lor - iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi, dar de aproape şi, de data aceasta, cu o cărămidă (care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu: „Ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic“). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis , Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie, pentru că merge după alte surse) - n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă - dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Muzeul "Mihai Eminescu"


http://www.dacialiterara.ro/MLR.htm#eminescu


Adresa muzeului: Parcul Copou, Iaşi, tel 032/144759, cod 6600

Înfiinţarea unui memorial Eminescu la Iaşi s-a impus conştiinţei culturale, întemeiată fiind pe faptul că dintre toate localităţile româneşti în care a trăit şi a activat Eminescu, Iaşul a fost şi a rămas singura întipărită ca o oază de lumină în însăşi fiinţa poetului. De Iaşi, în acelaşi timp, este legată afirmarea personalităţii sale artistice în adevăratele ei dimensiuni creatoare, începând cu publicarea în revista "Convorbiri Literare" a poemului "Venere şi madonă". Prin Iaşi, mai exact la societatea "Junimea", Eminescu aderă şi se înscrie definitiv în noua direcţie postpaşoptistă imprimată culturii române. Iaşul, revista şi societatea culturală mai sus menţionate aveau să-l impună, de fapt, şi conştiinţei publice româneşti.

Împlinirea a 100 de ani de la trecerea în nefiinţă a poetului îl găsea pe Eminescu fără o casă a sa, la Iaşi unde locuise o bună perioadă de timp. Ideea se reimpunea cu maximă necesitate. S-a ales această dată pentru concretizarea ei, nu o casă sau o cameră în care Eminescu fusese găzduit, ci locul în care însăşi amintirea poetului rămăsese în Iaşi o prezenţă vie, cotidiană şi perpetuă: Parcul Copou, acest sui-generis Fontainbleu al Iaşilor, vechi de peste două secole, cu arbori seculari, îndrăgit de Eminescu, în care trecerea sa pe aici e evocată încă de arborele preferat, teiul, devenit leitmotiv al poeziei sale; teiul lui Eminescu - Teiul Sfânt - pentru cei care vin astăzi să se cufunde pentru o clipă în rememorări benefice şi în spiritualitatea sa. Începutul a fost făcut prin deschiderea, într-o clădire existentă în centrul oraşului, a Expoziţiei permanente "Mihai Eminescu". Ideea a fost unanim acceptată generând hotărârea unei construcţii noi, cu o arhitectură sugerată de coordonatele creaţiei eminesciene, funcţională cultural şi muzeal. Transpunerea în proiect a fost încredinţată arhitectului Virgil Onofrei.

Clădirea, construită astfel, a fost inaugurată în 1989 ca un omagiu adus poetului la Centenarul morţii sale şi este, după părerea specialiştilor în domeniu din România, a zecilor de mii de vizitatori din ţară şi de peste hotare, care au văzut muzeul Eminescu, un adevărat monument de arhitectură capabil să evoce prin sine însuşi dimensiunile creaţiei eminesciene. Întrarea în folosinţă a spaţiului destinat Cafenelei literar-artistice şi a sălii polivalente, aflată în curs de finalizare, ca şi dotarea întregului complex cu mijloacele tehnice audio-vizuale, va întregi imaginea Centrului Cultural Naţional "Mihai Eminescu", în care deocamdată funcţionează doar segmentul muzeal, asigurând o cunoaştere cuprinzătoare, diversă şi profundă a personalităţii şi creaţiei geniului tutelar al literaturii române.

Date despre clădire şi colectivul muzeului: muzeul este compus din trei săli: două la parter, Sala destinului şi Sala de artă, şi una la etaj, Sala prieteniei; colectivul muzeului este format din doi muzeografi cu studii superioare şi trei supraveghetoare cu studii medii. Colecţia de carte cuprinde ediţii ale creaţiei eminesciene de la prima ediţie (1884) până la ediţiile recente, studii monografice privind viaţa poetului, exegeze critice şi traduceri ale poeziei lui Eminescu în limbii străine. Piesele importante din această colecţie sunt: Mihai Eminescu - Poesii, Ed. Socec, Bucureşti, 1884; Mihai Eminescu - Poems (poezii în limba engleză), Ed. Grimm, 1938; Mihai Eminescu - Augsewahlte Gedichte (poezii în limba germană), Timişoara, 1932; Mihai Eminescu - Poesies (în limba franceză), Bucureşti, 1931.

Colecţia de fotografii Eminescu, cuprinde originale şi fotocopii ale tuturor fotografiilor legate de viaţa şi activitatea lui Eminescu. Piesele importante sunt: Foto M. Eminescu, 1884, Iaşi, Foto - Nestor Heck. Colecţia de artă cuprinde pictură, grafică şi sculptură cu referire la Eminescu şi creaţia sa. Piesele importante sunt: colecţia de grafică inspirată de creaţia eminesciană, 25 bucăţi, autori: Ligia Macovei, Done Stan, C. Baciu şi alţii; M. Eminescu, bust (bronz), R.P. Hette, 1935 şi un pian, marca Fr. Ehrbar, Viena 1873, care a aparţinut Aglaei - Drogli Eminovici, sora poetului.